Caracterizarea Otiliei Mărculescu

Pentru cititorul obișnuit de literatură, cel mai important personaj feminin rămâne, probabil,
Emma Bovary a lui Flaubert. De fapt, ea este cea care a dat naștere unui adevărat concept – bovarismul
– ce depășește sfera literaturii. Dincolo de nuanțele peiorative pe care le-a primit, această atitudine
exitențială constituie în epocă – sfârșitul secolului al XIX-lea – un fel de revoluție la nivelul mentalității
colective. Pentru că „madame” Bovary ilustrează femeia puternică, independentă, ce refuză să-și
anuleze feminitatea în fața constrângerilor sociale. În ciuda faptului că autorul a fost condamnat în urma
publicării romanului ce o are ca personaj principal, Emma Bovary reprezintă un simptom al emancipării
femeii și, totodată, un semn al modernității.

Abia după aproximativ optzeci de ani, literatura română este suficient de matură pentru a da
naștere unui personaj feminin de „alura” doamnei Bovary. Anume o eroină de roman care să se
caracterizeze printr-o personalitate bine conturată ce reunește atributele femeii puternice atât de
nuanțate surprinse în epocă de Garabet Ibrăileanu: „Sensibilitatea la, să-i zicem, eternul masculin,
cochetărie, defensivă provocatoare față de agresor, în sfârșit, o întreagă politică și diplomație cu
adversarul, plină se suspiciuni ca orice politică de acest fel”. Este vorba de Otilia Mărculescu,
protagonista romanului „Enigma Otiliei”, publicat de George Călinescu în 1938. Mai mult decât Mara lui
Slavici, Vitoria lui Sadoveanu sau Ela lui Camil Petrescu, tânăra Otilia reușește să convingă generații
întregi de critici să o considere reprezentativă pentru eternul feminin. Căci la niciun alt personaj feminin
din literatura română interbelică nu se remarcă o combinație atât de omogenă, de sensibilitatea,
cochetărie, capriciu sau intuiție.

Statul moral/social/psihologic al personajului prin raportare la confl ictul textului

De fapt, de la începutul până la sfârșitul romanului Otilia prezintă un număr limitat de însușiri,
însă ele se reflectă atât de diferit în conștiința celorlalte personaje, încât fata ce tocmai a trecut de
vârsta adolescenței pare într-o continuă metamorfoză. Astfel, în ciuda faptului că nu evoluează ca
personaj , imaginea ei se schimbă de la un momet la altul datorită percepției diferite, chiar antinomice, a
apropiaților.

De pildă, statul moral, social și psihologic al Otiliei Mărculescu este marcat de faptul că încă de la
o vârstă fragedă rămâne orfană. Obișnuită cu luxul și răsfățată când mama ei trăia, odată ajunsă sub
tutela tatălui vitreg, Costache Giurgiuveanu, copila începe să învețe ce înseamnă singurătatea și răutatea
celor din jur. De aceea, după cum îi povestește lui Felix, bucuria sa de a trăi viața fără a se gândi vreun
moment la planuri de viitor este determinată de traumenele copilăriei produse de zgârcenia noului
tutore sau de malițiozitatea averii familiei. Otiliei i se amintește mereu că este crescută din milă, că nu e
demnă de numele Giurgiuveanu: „Degeaba îl lingușești pe Costache, (îi spune Aglae de față cu toate
lumea) și te zbenguiești, Costache nu te iubește. Eu să fiu, și nu te-aș dacă n-ai fi copilul meu, din sângele
meu”. Tocamai de aceea, singura protecție pe care pe care și-o găsește Otilia este Leonida Pascalopol,
un bărbat înstărit, prieten de-al tatălui.

Fire sensibilă și traumatizată, într-o continuă căutare a siguranței psihologice și sociale, Otilia dă
naștere neintenționat la principalele conflicete ale romanului. Pe de o parte, deși prin zestrea mamei
sporește averea lui Costache, ea tensionează relațiile dintre Aglae și frate, familia Tulea considerând-o
un pericol pentru moștenire ce, astfel, i s-ar fi cuvenit în totalitate. Pe de altă parte, familiaritatea și
simpatia de care Otilia dă dovadă în relația cu maturul Pascalopol stârnesc gelozia nou-venitului Felix,
instaurându-se un al doilea conflict, cel erotic.

Patru elemente ale textului narati v semnifi cati ve în realizarea personajului/ Relevarea
principalei trăsături de caracter a personajului ilustrată prin două episoade narati ve.

Prin urmare, personalitatea tinerei fete se conturează la intersecția mai multor conflicte de
interese. Iar mediul încărcat de tensiuni impune principala trăsătură de caracter a personajului –
inconsecvența atât la nivel psihologic, cât și comportamental:„Otilia amesteca o seriozitate rece, blazată
cu cele mai teribile copilării. Într-o zi îmbracă păpuși, în alta mustra pe moș Costache că se murdărește
pe haine cu scrum de țigară și-l scutura întorcându-l pe toate chipurile, ca pe un copil”.

Tocmai această ambiguitate structurală îi conferă protagonistei aura enigmatică și însemnele

eternului feminin, determinându-l și pe George Călinescu să organizeze întreaga arhitectură a romanului
în jurul unei astfel de caracteristici, la prima vedere, imposibil de pus în cuvinte. Cu toate că autorul se
identifică cu propriul personaj, deci cititorul s-ar putea aștepta la o caracterizare exactă, lămuritoare,
directă, pe tot parcursul acțiunii, construcția Otiliei ține de trei strategii narative/mijloacele de
caracterizare cu rolul de a-i ambiguiza acesteia personalitatea.

În primul rând, la începutul romanului eroina este prezentată exclusiv prin tehnica moddernă a
comportamentistului. Cititorul are acces la psihologia personajului doar prin faptele, gesturile, replicile
sale, într-un cuvânt prin comportamentul fetei. De pildă, în scena în care Felix intră pentru prima dată în
contact cu casa lui Costache Giurgiuveanu, Otilia îl surprinde prin atitudinea ei paradoxală. Fața
„măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri”