Arta Pop

Arta Pop e considerată ultima mare mișcare artistică în sensul oferit acestui cuvânt de
epoca modernismului. Pornită la New York și cu rădăcini în cultura americană de masă, ea a
reaprins apetitul artiștilor pentru pictura figurativă și a produs o schimbare majoră de direcție
față de vechea paradigmă a modernismului: subiectul operei de artă devenea din nou foarte
important, în dauna mijloacelor artistice de expresie, reduse la niște simple instrumente.
Termeni ca „frumos decorativ” sau „emoție expresivă” au dispărut complet din vocabularul
Pop, la fel cum au dispărut și preocupările pentru elementele de limbaj artistic, pentru culoare,
formă etc. Arta Pop a împins atât de departe dezinteresul pentru limbaj și pentru ideea de
„personalitate creatoare”, atât de dragă modernismului, încât a ajuns uneori să automatizeze
părți din procesul de creație al operei (e.g. tehnica serigrafică folosită de Warhol sau
Rauschenberg). Se poate spune despre Arta Pop că este prima formă articulată a
Postmodernismului.

Caracteristici ale Artei Pop

Alegând să oglindească exclusiv aspecte ale culturii de masă, Arta Pop a reușit să
șteargă distincția dintre cultura de elită și cea de mase, dintre operele majore și produsele
culturii populare de consum, puse de acum înainte pe picior de egalitate.

Arta Pop a reflectat nediscriminatoriu iconografia consumerismului, aflat în plină

expansiune după război și s-a transformat fără prea multe ezitări în jurnalul vizual al
capitalismului american. Unele voci critice au remarcat entuziasmul artiștilor Pop în fața
culturii vizuale a societății de consum, pe când alții au subliniat ironia subtilă și critica socială
ce apare printre rânduri la o lectură mai atentă a operelor. Deși poate fi interpretată ca
angajată în comentariu social, arta Pop e mai repede neutră și ar fi o greșeală să o lecturăm în
cheie parodică. Spre deosebire de dadaism, de la care a împrumutat concepte cheie, ca
„readymade”, arta Pop înlocuiește furia distructivă a acestuia cu o privire aseptică, rece și
lucidă asupra consumerismului american. Succesul artei Pop este măsurat, în accepțiunea lui
Andy Warhol, în capacitatea artistului de a privi lumea cu detașare și neimplicat, ca un
spectator neutru.

Un concept important al Pop, dezvoltat sub influența compozitorului John Cage și a

grupului de avangardă din jurul lui Alan Kaprow, este happeningul: un eveniment artistic
irepetabil, bazat pe improvizația artistului și interacțiunea acestuia cu publicul, în care sunt
utilizate interferența a multiple medii de expresie artistică: mișcare scenică, sunet, elemente
vizuale, narațiune etc. (spre deosebire de performance, care se desfășoară după un scenariu
prestabilit și poate fi reprodus în mai multe rânduri, happeningul este o „întâmplare” unică).

Cronologia Pop Art

Începând cu jumătatea anilor 1950, devenise clar pentru tinerii artiști americani că
direcția imprimată de arta abstractă nu mai avea cum să ducă nicăieri. Formalismul foarte
strict al Expresionismului abstract, personalitățile patriarhale ale unor artiști ca Pollock, de
Kooning, Rothko sau Kline, calea închisă a artei abstracte, lăsau tinerii artiști fără altă opțiune
decât rebeliunea. Încă din acea perioadă, Jasper Johns își începuse deja experimentele cu
lucrări ce includeau, pe modelul readymade, obiecte de uz comun pe care artistul le integra în
pictură. Experiment asemănătoare făcea și Robert Rauschenberg cu combine painting-ul său
ce încorpora în suprafața pictată imagini și obiecte găsite. Tendința de a amesteca mediile
(pictura cu tridimensionalul sculptural al readymade, sau muzica și mișcarea cu elementele
vizuale în happening-urile lui Kaprow), e o trăsătură importantă a acelei perioade. Anii 1960
păreau să calce pe urmele Dadaismului și să propună o schimbare la fel de radicală.

Primele forme de artă Pop au apărut de fapt în Marea Britanie, în operele artiștilor din
Independent Group (Edoardo Paolozzi, Richard Hamilton), iar ele amestecau iconografia mass
media cu colajul într-o combinație ce sonda cu multă acuratețe cultura de consum a perioadei
de după război.

În America, Roy Lichtenstein folosea imagini ale culturii pulp, reproduse la dimensiuni
monumentale, reutilizând desenul curajos al acestora, tonurile pure și plate, dar mai ales
punctele Ben-Day ale reproducerii tipografice. (sistemul de puncte colorate folosit din 1879
încoace în tiparul ofset pentru reproducerea fotografiilor, numit așa după ilustratorul și
tipograful american din secolul 19, Benjamin Henry Day Jr.). Picturile lui Lichtenstein nu erau
reproduceri întocmai ale casetelor de comic strips de unde erau preluate, ci interpretări unde
artistul recontextualiza imaginea, adăuga sau scotea elemente, text etc. Aproape la fel
proceda și James Rosenquist, care prelua imagini din cultura de masă, tăieturi din reviste de
lifestyle sau clișee iconografice ale culturii „americana”, și le reașeza în mozaicuri de
dimensiuni monumentale.

Multiplicarea serială a portretelor de celebrități laolaltă cu cea a mărfurilor de consum

în pictura lui Andy Warhol, la fel ca insistența cu care a folosit tehnici de multiplicare mecanică
(serigrafia), sunt dovezi că Warhol respingea ideea de autenticitate atât de vehiculată de
mișcările moderniste. Warhol considera că în societatea contemporana orice se poate
transforma în marfă, fie că e vorba despre celebritățile portretizate de el, fie de niște biete
cutii de supă.

Arta Pop a găsit o cutie de rezonanță inclusiv în Europa, prin Realismul Capitalist al lui
Sigmar Polke și Gerhard Richter în Germania sau mișcarea Noul Realism în Franța (Jean
Tinguely, Arman, Niki de Saint Phalle), dar continuarea sa naturală în cultura americană este
arta Neo Pop a lui Jeff Koons.

Artiști reprezentativi

Andy Warhol, Roy Lichtenstein, Robert Rauschenberg, James Rosenquist, Claes Oldenburg,
Robert Indiana, Jasper Johns, Richard Hamilton, Tom Wesselmann, Jeff Koons