ESEU PARTICULARITĂȚILE UNEI COMEDII

 Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte în care să prezinţi particularităţi ale unei text dramatic studiat/unei
comedii studiate, aparţinând lui Ion Luca Caragiale.În elaborarea eseului vei avea în vedere următoarele repere:

-R1: evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea; textului dramatic ales într-o perioadă, într-un curent
literar/cultural sau într-o orientare tematică;

-R2: comentarea a două episoade/ secvenţe relevante pentru tema operei alese;

-R3: analiza a două elemente de structură şi conţinut.

Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are finalitate moralizatoare și produce râsul
cititorului sau al spectatorului, prin folosirea a diferite tipuri de comic. Ca trăsături generale ale comediei pot fi menționate:
finalitatea amuzantă (specia e destinată să provoace râsul), personajele reprezintă categorii sociale diverse; subiectele sunt
general umane, eroii întruchipând caractere (parvenitul obraznic, sclavul șiret, aristocratul mândru); conflictul se plasează
între aparență și esență (doar aparent, valorile sunt false); deznodământul este vesel, stilul parodic. Comedia aparține
realismului clasic, deoarece respectă principiile societății „Junimea” și estetica realismului care se regăsesc în criticarea
„formelor fără fond” și a politicienilor corupți, satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observație acut, veridicitatea
obținută prin tehnica acumulării detaliilor, individualizarea „caracterelor’’ prin limbaj. Piesa "O scrisoare pierduta" este o
comedie realistă de moravuri sociale si politice, în care Caragiale ilustreaza dorința de parvenire a burgheziei în timpul
campaniei electorale pentru alegerea de deputați. Caragiale este unul dintre cei 4 mari clasici ai literaturii române, el
reprezentând dramaturgul. Comedia „O scrisoare pierdută” s-a jucat cu un succes remarcabil pe scena Teatrului Naţional din
Bucureşti, în data de 13 noiembrie 1884. Un an mai târziu, în 1885, ea a fost publicată în volumul „Convorbiri literare”, fiind
a treia dintre cele patru piese scrise de Caragiale. Opera este inspirată de farsa electorală din 1883.

Apartenenţa operei scrisă de Caragiale la estetica realistă se justifică prin trăsătura acestui curent recunoscută cu
uşurinţă. Realismul este o mișcare, curent, atitudine în creația literară sau artistică având ca principiu de bază reflectarea
realității în datele ei esențiale, obiective, caracteristice. Curentul își propune re-crearea realității într-o manieră verosimilă și
veridică. De asemenea, acesta are multe trăsături caracteristice, precum temele și motivele cu caracter social ce includ
pavenitismul, avariția, imoralitate, sursele de inspirație obiective, conflictele de natură socială, psihologică, politică, cu un
caracter foarte puternic, personajele. Realismul literar românesc a fost inaugurat în proză și dramaturgie de către scriitorii
pașoptiști (Costache Negruzzi), postpașoptiști (Nicolae Filimon) și reprezentanți de seamă precum Ion Luca Caragiale, Ioan
Slavici, Liviu Rebreanu și Marin Preda. Trăsătura realistă face referire la verosimilitatea şi veridicitatea firului narativ şi a
surselor de inspiraţie, dar şi tipologiile personajelor. Din punctul de vedere al firului narativ, ne raportăm la dimensiunea
spaţio-temporală. Conform didascaliilor, acţiunea piesei de teatru se petrece într-un timp şi spaţiu nedeterminat, autorul
dorind să generalizeze mesajul (,,În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre.”). Practic, scena politică din oraşul
respectiv este identică cu oricare alta indiferent de timpul şi de locul acţiunii. Cu toate acestea, alţi indici din text ne ajută să
plasăm acţiunea în a doua jumătate a secolului XIX. În privinţa surselor de inspiraţie, opera literară este o comedie de
moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din anul
1883. Cu alte cuvinte, sursa de inspiraţie a fost chiar realitatea zilelor lui. De asemenea, personajele aparţin aceleiaşi categorii
şi se disting prin modul de a reacţiona în diferite situaţii, fiind orientate către comicul de caracter. Ele acţionează stereotip, cu
precizia unor mecanisme simple, fără a suferi o modificare a psihologiei în urma experienţelor trăite. De altfel, numele
fiecărui personaj sugerează trăsătura de caracter dominantă: Zaharia Trahanache; amorezul-Tipătescu; cocheta adulterină-
Zoe; demagogul-Caţavencu, Dandanache; cetăţeanul-Cetăţeanul Turmentat; individul servil şi umil în faţa şefului-Pristanda.

‘’O scrisoare pierdută’’ este o comedie de moravuri prin satirizarea unor defecte omenești și prezentarea unor
aspecte din viața politică. De exemplu lupta pentru putere în contextul alegerilor , relația extraconjugală dintre Tipătescu și
Zoe- reprezentanții corupți ai politicii românești.O primă secvență ilustrativă pentru tema operei este reprezentată de scena IV
din primul act, în care este surprinsă, printr-un comic savuros, degradarea moravurilor sociale și familiale. Trahanache îl
vizitează pe Tipătescu și îl informează că Nae Cațavencu deține o scrisoare de amor, a lui Tipătescu către Zoe, pe care o va
publica dacă nu îi este susținută candidatura. Convingerea lui Trahanache că această scrisoare este o plastografie evidențiază
naivitatea personajului: ‘’Îmi scoate o scrisorică...ghici a cui și către cine?(...)A ta către nevastă-mea’’ ; ’’Ei Fănică să vezi
imitație de scrisoare! Să zici și tu că e a ta, dar să jur nu altceva! ’’ Relevantă pentru tema comediei este și scena finală din
actul IV, când toți se împacă. Împăcarea adusă de stingerea conflictelor oferă o imagine elocventă a scenei și a vieții politice.
Astfel finalul se dovedește a fi unul fericit, cetățeanul turmentat găsește pălăria rătăcita a lui Cațavencu și implicit scrisoarea
pe care i-o returnează lui Zoe. Rămas fără instrumentul de șantaj, Cațavencu se umilește în fața lui Zoe și acceptă să conducă
festivitatea în cinstea omului ales.
 Elementele de structura și conținut ale textului oferă o tentă realistică dominantă creației literare, astfel subliniindu-
se ideea de comedie realistă. Un astfel de element este reprezentat de către conflictul operei, care este esențial într-o piesă de
teatru, deoarece tipul acestuia încadrează opera în specia comedie. Specific comediei este conflictul exterior, care izbucnește
instantaneu, capătă proporții foarte rapid, și se stinge la fel de brusc cum a izbucnit, stârnind râsul cititorilor sau spectatorilor.
În textul lui Caragiale se identifică un conflict aprins între cele două tabere politice rivale, reprezentate prin Ștefan Tipătescu
și Nae Cațavencu. Elementul declanșator al rivalității celor doi candidați politici este funcția de prefect al județului, pe care
fiecare și-o dorește pentru avantajele oferite, adică pentru propriile interese. Finalul disputei este comic, cele două tabere
coalizând pentru a-l susține pe Agamemnon Dandanache. În plan secundar , un alt conflict evoluează simultan cu cel dintre
partidele politice, anume cel dintre cei doi amanți Zoe Trahanache și Ștefan Tipătescu, izvorât din dorința femeii de a-și
păstra imaginea în ochii comunității, ea fiind chiar capabilă să îl susțină pe Cațavencu, reproșându-i lui Tipătescu cei opt ani
de relație extraconjugală bazați pe minciună. Structura compozițională a textului dramatic configurează un alt element de
structură și conținut foarte important. Fiind un text dramatic, opera are o structură specifică, în sensul că este posibilă
identificarea: actelor, scenelor, replicilor și a didascaliilor. Prezența indicațiilor scenice în textul caragialian, îl încadrează pe
acesta în structura genului dramatic, ele reprezentând singurele intervenții subiective ale dramaturgului, prin care este reglat
jocul actorilor. Didascaliile se deosebesc de textul teatral propriu-zis prin folosirea parantezelor și a caracterelor diferite, ele
având rolul de a prezenta acțiunea desfășurată de un personaj înaintea începerii unui dialog cu un alt personaj sau chiar
înaintea unui monolog: „( Terminând de citit o frază din jurnal)”. Notațiile autorului care preced schimbul de replici nu
se izolează de regulă prin paranteze, având funcția de a prezenta decorul scenic și vestimentația actorilor: „O anticameră bine
mobilată”; „în haine de odaie”.

În consecință, opera dramatică ,,O scrisoare pierdută” este o comedie complex, ilustrând imaginea societății politice
românești din a doua jumătate a secolului XIX. Apare o lume de carnaval, o lume ridicolă, a orgoliilor nejustificate, lipsă de
aspirații. Opera lui Caragiale este una actuală, indiferent de epocă, prin caracterul verosimil pe care acesta îl oferă atât
acțiunii, cât și personajelor. Acestea din urmă întruchipează tipuri umane, preluate din realitate și desăvârșite prin exagerare.
Prin intermediul lor, Caragiale critică sarcastic o societate decăzută, lipsită de principii alături de alte defecte umane și
moravuri sociale, având rol moralizator.