Etapele toxicomaniei

Toxicomania, conform O.M.S., este o stare de intoxicare periodică sau

cronică dăunătoare individului şi societăţii, provocată de consumul repetitiv a unui drog
natural sau artificial, care provoacă toxicomanie şi nu o simplă obişnuinţă, cu simptome
de abstinenţă violentă. Substanţele care nu declanşează în mod obligatoriu toxicomania,
deşi provoacă obişnuinţa, sunt: alcoolul, tutunul,cafeaua, unele barbiturice.
Nevoia imperioasă, de a procura şi consuma drogul este un fenomen
psihologic determinat de necesitatea unui om cu structură psihică normală sau chiar
anormală de a-şi procura, pe temeiul unei obişnuinţe, un drog euforizant sau stimulator.
Narcomanul nu va renunţa la substanţa toxică cu care s-a obişnuit şi a cărei lipsă îi
produce o suferinţă psihică chinuitoare. Tocmai datorită acestei “pasiuni” pentru drog
este numit toxicofil, fiind vorba de un individ care, pe baza unei experienţe proprii în
degustarea drogurilor ajunge, la căutarea disperată a unor astfel de mijloace pentru
restabilirea echilibrului său.
Toxicomania este apetenţa anormală şi prelungită manifestată de anumite
persoane pentru substanţe toxice sau droguri, pe care acestea le-au cunoscut în mod
întîmplător sau prin căutarea voluntară a efectului analgezic, euforizant sau dinamogen
(stimulativ), apetenţă care devine repede obişnuinţă tiranică (mai bine-zis “dependenţă”)
atrăgând după sine mărirea progresivă a dozelor. Astfel de substanţe toxice, cum sunt, de
exemplu alcaloizii opiului, datorită unei mari nocivităţi, îi fac pe unii autori să se refere la
puterea lor toxicomagenă. Alte substanţe, cum este alcoolul, printr-o folosire intensivă şi
prelungită provoacă în organism reacţii de adaptare ce se traduc prin toleranţă paradoxală,
printr-o stare de trebuinţă imperioasă şi prin accidente mai mult sau mai puţin impresio-
nante în cazul întreruperi bruşte a consumului. Anumite toxicomanii pot determina
degradări organice, soldându-se uneori, într-un interval de timp mai mult sau mai puţin
lung, cu decăderea fizică şi psihică a individului.
În 1928, farmacologul berlinez L. Lewin, a propus următoarea taxonomie a
drogurilor:
a). Categoria "Euforică" sau "Otrăvurile" sedative - calmante ale stărilor şi
activităţilor psihice. Se diminuează sau chiar se elimină funcţiile emoţiilor şi ale
percepţiei, înşelându-l pe consumatorul lor cu un "avans de stări plăcute". Aceste
substanţe - opiul şi alcaloizii săi, morfine şi codeina, precum şi coca şi cocaona
influenţează funcţiile cerebrale.
b). Categoria "Fantastică" - cuprinde agenţii halucinogeni ca haşişul, (cânepa
indiană), mescalina (din cactusul Lophophora Williamsi) şi, în general, plantele tropeine.
Toate produc excitaţii cerebrale care se manifestă prin deformarea unor senzaţii, prin
halucinaţii, iluzii.
c). Categoria "Inebrantia" cuprinde substanţele şi produsele care pot fi uşor
obţinute pe calea sintezei chimice. Acestea provoacă excitaţii cerebrale în prima fază,
pentru ca apoi să confere o stare de depresie psihică. Este categoria mult-controversată a
substanţelor considerate în mod greşit drept "droguri minore": alcoolul, eterul,
cloroformul, aurolacul etc. Ele creează starea iniţială de "beţie euforică", dar cu urmări
depresive şi tulburări psihofiziologice şi chiar psihosomatice şi cu leziuni cerebrale şi ale
organelor interne.
d). Categoria "Hypnotica" ("Otrăvurile somnului") cuprind: barbiturice, clorul,
sulforolul etc.
e). Categoria "Excitantia" cuprinde substanţe vegetale sunt stimulante cerebrale,
cu efecte psihofiziologice diferite, sub unghiul intensităţii, în funcţie de particularităţile
neurofiziologice şi psihice individuale. Aici intră tutunul, cofeina etc.
Clasificarea lui L. Lewin se poate completa cu clasificarea drogurilor în funcţie
de originea lor naturală sau artificială.
Halucinogenele naturale:
a) Haşişul - extras din "cînepa indiană" este utilizat de trei milenii. Se estimează
că circa 200.000.000 de consumatori se găsesc în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord.
Dintre toate halucinogenele chimic identificate, numai componenţii haşişului nu sunt
chimic înrudiţi cu nici un mediator chimic şi cu nici o altă moleculă biologic activă din
organismul uman.
b) Halucinogene din Mexic. Acestea au jucat un rol socio-istoric în civilizaţiile
precolumbiene ale Amerticii Centrale. Peyotl - “planta care face ochii fermecători" - are
ca principiu activ mescalina. Un mic grup din Mexic - Huişolii - de circa 7.000 de
oameni, utilizează peyotl în cadrul unor ceremonii religioase.
Psilocybina este alcaloidul psihopatogen al unei ciuperci sacre a aztecilor, numită
teonanacatl.
c) Halucinogene din America de Sud. Sunt consumate de indigeni, în prize - sub
formă de pudre - ca de exemplu, yopo şi cohaba (principii activi derivaţi din tryptamină).
De asemenea, sunt consumate sub formă de băuturi magice cunoscute sub numele yage,
avind ca principiu activ - harmina.
Halucinogenele artificiale:
Cel mai puternic halucinogen artificial este LSD-ul, care acţionează în doze
infinitesimale. Sa apreciază că LSD-ul este de 5.000 de ori mai puternic decât mescalina,
de 100 de ori mai activ decât psilosibina şi de 50 de ori mai eficace decât acidul lisergic.
Introducerea în lanţul lateral al mescalinei a unei ramificaţii identice celei a
amfetaminei conferă noilor derivate o putere de 50-100 de ori mai mare decât cea a
produsului natural. DOM (dihydremethylamfetamina), cea mai activă dintre ele, este larg
utilizată. Ea a fost denumită de grupurile hippi STP (serenity, tranquility, peace).
După H. Feldman există patru etape ale toxicomaniei:
1. Euforia iniţială nu este în nici un caz o stare constantă, ci dimpotrivă, deseori
este foarte scurtă tranzitorie. Ea este caracteristică numai anumitor stupefiante, mai ale
opiului şi morfinei. Este un fel de anestezie care îi dă toxicomanului o senzaţie de plutire
într-o lume imponderabilă, imaterială, cu vagi momente de "fericire vegetativă". În
această stare de supraexicitare a imaginaţiei, sub formă de vise stranii şi deseori erotice,
omul îşi pierde şi controlul şi până la urmă eşuează, ca epava unui vas pe un banc de
nisip.
2. Toleranţa - care se instalează lent, are un caracter temporar, pentru că poate să
dispară dacă subiectul renunţă la drogul care a provocat-o. Fenomenul de toleranţă se
explică prin reacţia organismului faţă de efectele aceleiaşi doze de subsatnţă, administrate
în mod repetat. Încetul cu încetul, organismul reacţionează mai slab, pe măsură ce are loc
o adaptare funcţională. Este momentul în care ficatul îşi exercită capacitatea de
neutralizare şi metabolizare a drogului.
3. Dependenţa. Majoritatea cercetătorilor au ajuns la concluzia că dependenţa este
un fenomen fizic şi psihic totodată, ce se manifestă prin simptomele clasice de abstinenţă
sau de "înţărcare", pe care toxicomanul le suportă foarte greu sau chiar cu riscul unor
crize organice sau funcţionale severe. Formele de manifestare ale dependenţei diferă de la
individ la individ. În acest sens, putem vorbi de o dependenţa funcţională a toxicomaniei
în raport cu personalitatea narcomanului.
4. Abstinenţa este fenomenul care se produce de obicei după un interval de 10-12
ore de la încetarea administrării drogului. Toxicomanul nu poate suporta această stare de
abstinenţă, care îi provoacă tulburări nervoase, tahicardie, spasme viscerale şi musculare,
vărsături, salivaţie abundentă, diareee, hipersecreţii glandulare. Asemena manifestări fizi-
ologice sunt însoţite de simptome psihice - insomnie, anxietate, agitaţie psihomotorie,
crize de tip isteric, toate la un loc declanşând acea dorinţă puternică de a căuta obsesiv
drogul, cu orice risc.