IZVOARELE DREPTULUI.

NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE
Abordarea oricărei tematici juridice nu poate avea loc câtă vreme cei cărora li se adresează nu sunt “alfabetizaţi” cu noţiunile
introductive din teoria generală a dreptului.
Familiarizarea cu termenii de specialitate porneşte cu explicitarea surselor generatoare de reguli juridice, sau mai bine zis cu izvoarele
dreptului cum mai sunt denumite.
Acestă categorie ştiinţifică cunoaşte două accepţiuni : izvoare materiale şi respectiv izvoare formale.
Vom reţine ca definiţie a primului termen, acela de izvor material pe cea reprodusă de autorul cel mai avizat în materie, prof.univ.dr.
Popa Nicolae :  « izvoare reale, concepute ca adevărate dat-uri ale dreptului, realităţi exterioare acestuia şi care determină acţiunea legiuitorului
sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice(dacă este vorba de obicei) ».
Într-o altă exprimare aceste izvoare de drept sunt reprezentate de factorii ce influenţează puterea publică în a adopta un anumit act
normativ sau în a modifica un text legal deja existent. Sunt cuprinşi aici factorii sociali, economici, culturali, religioşi, etc.
Tipicul surselor generatoare de drepturi şi obligaţii este dat de caracterul formal al acestora. Acest fapt nu conduce la concluzia după
care izvoarele dreptului nu pot fi diversificate întrucât ele ar fi exprimate într-o haină prea strâmtă, într-o matriţă bine delimitată ce nu suportă
transformări .
Fiecare dintre aceste surse de drept se vor subordona ideii eterogenităţii dreptului, caracter necesar pentru a putea asigura securitatea
circuitului juridic.
Haideţi să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă nu ar putea fi stabilit extrem de uşor conţinutul unei reguli ce trebuie aplicate.
Într-o situaţie în care nu am avea imperativul dispoziţie lămurit, cel ce ar trebui să aplice norma nu ar avea un reper faţă de care să se
raporteze şi pe care să il invedereze celui ce nu şi-a îndeplinit întocmai îndatorirea asumată.
Ca atare, vom defini izvoarele formale, ca fiind :” modalităţi prin care conţinutul perceptiv al normei de drept devine regulă de conduită,
se impune ca model de urmat în relaţiile dintre oameni.”(Nicolae Popa, 1996, pag.192).
Clasificarea surselor de drept se poate realiza şi funcţie de alte criterii.
Putem astfel distinge între izvoarele scrise şi izvoarele nescrise.
 Izvoarele scrise sunt actele normative ce trebuie publicate în Monitorul Oficial pentru a le fi cunoscute conţinutul.
Izvoarele nescrise presupun existenţa unei reguli juridice apărute dintr-o anumită practică sau obicei.
Demarcaţia aceasta se face şi prin raportare la sistemul juridic din care face parte sistemul legislativ al unui stat.
Sistemul anglo- saxon este fundamentat pe aplicarea uzanţelor şi obiceiului, precum şi a precedentului judiciar, pe când sistemul
romano-germanic(din care face parte şi România) utilizează de principiu actele normative ca surse de drepturi şi obligaţii.
O altă clasificare se face în izvoare directe şi izvoare indirecte sau mediate.
Actele normative produc efecte juridice imediat ce sunt adoptate, deci sunt izvoare directe.
Cutuma sau obiceiul juridic pentru a putea da naştere, a stinge sau a modifica efecte în plan juridic trebuie să fie menţionate într-o lege,
pentru a li se recunoaşte în mod oficial acest caracter.
În literatura de specialitate diviziunile pe care le cunosc izvoarele de drept sunt mult mai numeroase decât cele prezentate de noi aici.
Acum vom trece la analiza în concret a izvoarelor dreptului.
Mai întâi vom arăta că între acestea regăsim :cutuma juridică, jurisprudenţa, docrina şi actul normativ.
Cutuma juridică se deosebeşte faţă de obiceiul social prin existenţa sancţiunii, acea forţă de constrângere a statului, care va fi pusă în
aplicare în situaţia extremă în care subiectul de drept nu va respecta dispoziţia regulii respective.
Cutuma juridică are o structură ce se compune dintr-un element obiectiv şi un altul subiectiv.
Elementul obiectiv este reprezentat de acea practică exteriorizată în planul realităţii sociale, ce se defineşte printr-o îndelungată
aplicare.
Elementul subiectiv este constituit din însuşirea acelei practici ca fiind o veritabilă regulă (ce presupune anumite drepturi şi obligaţii) de
către subiectele de drept ce au tangenţă cu sfera relaţiilor sociale respective.
Asimilarea normelor cuprinse în cutuma juridică se face de bună voie, treptat, pe parcursul împământenirii acelui mod de manifestare a
comportamentului.
Numeroşi autori au ajuns în urma studiilor întreprinse de-alungul anilor să considere că obiceiul juridic are o frecvenţă asiduuă în
anumite ramuri de drept, iar în altele are o aplicabilitate condiţionată.
 Astfel, în dreptul constituţional şi în cel de drept internaţional cutuma este un izvor încă foarte des utilizat, în timp ce în dreptul civil-
acolo unde de fapt ne şi interesează- obiceiul este folosit în limitele legii, atunci când se face trimitere expresă la el.
Vom vedea în finalul expunerii din această secţiune că în urma adoptării noului Cod civil, morfologia sistemului legislativ românesc a
cunoscut noi valenţe.
Doctrina reprezintă totalitatea opiniilor exprimate în literatura de specialitate de autorii avizaţi în materia juridică respectivă.
Este binecunoscut dictonul după care «  unde sunt doi jurişti există cel puţin trei păreri », astfel încât recunoaşterea docrinei ca fiind
sursă generatoare de drepturi şi obligaţii prin ea înşăşi nu putea fi primită ca idee.
Chiar dacă ne-am referi la majoritatea doctrinei nu înseamnă că avem mereu o concluzie care să se constituie în adevărul absolut.
Totuşi, scopul doctrinei nu trebuie privit ca fiind unul nesemnificativ. Întotdeauna studenţii pot avea un bagaj de cunoştinţe juridice solid
numai parcurgând cu atenţie lucrările apărute pe diverse probleme de ordin juridic.
În acelaşi timp, practicienii dreptului, idiferent că sunt avocaţi, jurişti, notari, executori judecătoreşti sau magistraţi vor avea o altă
imagine de ansamblu asupra instituţiilor juridice controversate în privinţa modului de aplicare, după ce vor consulta şi doctrina.
Acest lucru nu presupune însă că hotărârile judecătoreşti sau pledoariile avocaţiale vor fi mereu în consonanţă cu doctrina întrucât
liberul arbitru şi modalitatea de percepţie a unei reguli juridice diferă de la un individ la altul.
Ajungerea la un consens în anumite cazuri, între autorii de marcă ai domeniului juridic respectiv poate determina apariţia unui proiect
de act normativ care să abroge(să înlăture regula de drept, să o facă să dispară) sau să modifice o lege care în tot sau în parte a cunoscut
anumite greutăţi, ca urmare a aplicării sale.
Pe de altă parte, uniformitatea opiniilor susţinute în literatura de specialitate ar duce chiar la dispariţia noţiunii de doctrină deoarece
aceasta ar fi golită de substanţă.
Practica judiciară sau precedentul judiciar este acel izvor care este alcătuit din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-o
anumită materie, de către toate instanţele aparţinând statului respectiv.
La noi în ţară practica judiciară nu constituie izvor de drept, având în vedere şi apartenenţa României la sistemul romano-germanic.
 Cu toate acestea, magistratul care va delibera într-un anumit caz va putea fi influenţat, sau dacă nu, chiar convins să se pronunţe într-un
anume fel, dacă i se va invedera existenţa unor soluţii deja pronunţate de un alt complet de judecată de la aceeaşi instanţă sau de către o
instanţă din altă regiune a ţării.
În schimb, în sistemul anglo-saxon, apariţia unui caz pe masa judecătorului, care este similar în privinţa cauzei cu un altul care a mai fost
soluţionat deja, nu lasă la aprecierea acestuia hotărârea ce va fi pronunţată.
Magistratul respectiv se va mărgini să constate decât identitatea între speţa de faţă şi precedentul existent şi va pronunţa în mod
automat aceeaşi soluţie.
La nivelul unei regiuni teritoriale sau la nivelul unei instanţe, practica judiciară poate fi în totală opoziţie cu cea regăsită în altă zonă
geografică.
Pentru a nu produce disfuncţionalităţi la nivelul respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are
menirea de a promova recursurile în interesul legii, prin care se vor elabora nişte hotărâri judecătoreşti ca ghid practic în anumite probleme de
drept.
Putem spune despre acestea că sunt veritabile surse de drept.
Actul normativ reprezintă cea mai viguroasă resursă de drepturi şi obligaţii într-un stat.
Vom vedea că sunt numeroase autorităţi ce au competenţe în a adopta acte normative.
Enumerăm în continuare cele mai importante acte normative cunoscute la nivelul administraţiei centrale  : Constituţia, legea ca act al
Parlamentului, ordonanţa simplă a Guvernului. ordonanţa de urgenţă a Guvernului, hotărârea de Guvern.
Constituţia este actul normativ fundamental într-un stat, în corpul său cuprinzându-se în principal principiile de organizare şi funcţionare
statală şi drepturile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor.
Constituţia este supremă întrucât « se situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat, fiind sursa
tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice, sociale şi juridice. Supremaţia constituţiei nu este deci o categorie strict juridică, ci una
politico-juridică. »(Ioan Muraru, 1997,pag.69)
Sistemul legislativ se bazează pe forţa juridică a actelor normative.
 Astfel, un act cu o forţă juridică mai mare va putea să modifice un act normativ inferior, dar reciproca nu este valabilă.
Cu cât importanţa autorităţii de la care emană actul normativ este mai mare, cu atât actul respectiv are o forţă juridică superioară.
De aici decurg şi două principii generale de drept : principiul constituţionalităţii legilor şi principiul legalităţii actelor normative
subsecvente. De fapt, cel de-al doilea principiu enunţat este o consecinţă a primului.
Ca atare, nici un act normativ nu poate contrazice un text constituţional. Pentru a veghea la acest corolar s-a înfiinţat Curtea
Constituţională care se ocupă cu controlul de constituţionalitate, indiferent dacă acesta este anterior sau posterior legii adoptate.
Deciziile acestui for sunt obligatorii, iar dacă s-au găsit motive de neregularitate în legea analizată acestea vor fi înlăturate prin adoptarea
unui act normativ de modificare, sau tacit.
La fel, prin controlul de legalitate realizat de instanţele de contencios administrativ se pot abroga texte ce încalcă fundamentul unei legi.
Legea este actul emis de Parlament. Parlamentul este compus din Camera Deputaţilor şi Senat El este unica autoritate legiuitoare în
stat.
Legile sunt şi ele de două feluri : legi organice şi legi ordinare.
Principala diferenţă dintre acestea este dată de domeniul reglementat, astfel încât legile organice privesc materii de importanţă ridicată  :
Codul civil, codul muncii, legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale.
Legile organice se emit atunci când acest lucru este stipulat în Constituţie, iar legile ordinare sunt adoptate ori de câte ori nu se adoptă o
lege organică.
Şi majoritatea necesară pentru adoptarea acestora diferă- legea organică se adoptă cu majoritate calificată( majoritatea membrilor
fiecărei camere), pe când legea ordinară se adoptă cu majoritate simplă(majoritatea membrilor prezenţi din fiecare cameră)(art.76 din
Constituţie).
Ordonaţele Guvernului sunt egale ca forţă juridică cu legea deoarece acestea se emit doar pe parcursul vacanţei parlamentare, în
materii precis stabilite, prin intermediul unei legi de abilitare.
Transferul de atribuţii de la Parlament la Guvern are loc prin intermediul instituţiei juridice a delegării legislative(art.115 alin1-3 din
Constituţie).
 Se exceptează de la adoptarea prin acest artifciu juridic legile organice. După adoptarea ordonanţei, dacă legea de abilitare impune acest
lucru, se va proceda la aprobarea ulterioară a conţinutului său, de către Parlament.
Nu trebuie să se facă confuzie între ordonanţa simplă şi ordonanţa de urgenţă a Guvernului.
Acestea din urmă au o modalitate aparte de a produce efecte juridice în sensul că deşi nu are încă girul autorităţii legiuitoare, ea intră în
vigoare din momentul depunerii sale spre dezbatere la Parlament, în regim de urgenţă.
Deoarece până la modificarea Constituţiei în anul 2003 se abuza de către Executiv de această formă de ocolire a Parlamentului, s-a
introdus obligativitatea expunerii de motive(în sarcina Guvernului) în momentul adoptării unui asemenea act.(art.115 alin.4-6 din Constituţia
României).
Dacă ordonanţa simplă şi ordonanţa de urgenţă sunt acte normative adoptate de Guvern în cazuri speciale şi respectiv excepţionale,
actul uzual al acestuia este hotărârea.
Specificitatea acesteia constă în aceea că aceasta nu este supusă adoptării prin vot, ca în cazul legii, ci presupune ajungerea la miniştrilor
ce compun Executivul la consens .
Actele normative sunt adoptate nu numai de către autorităţile centrale ci şi în plan local.
În temeiul legii 215/2001 a administraţiei publice locale, entităţile care elaborează acte normative sunt Consiliul Judeţean şi Consiliile
Locale :
« Hotărârile(Consilului Local) cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică[...]
(art.50 din lege) şi
« În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, Consiliul Judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în
care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate.[...] (art.109 din lege), 
« Dispoziţiile art.43,art.45-54 şi art.56 se aplică corespunzător »(adică se va aplica în cazul Consiliului Judeţean inclusiv art.50 din legea
215/2001 care face menţiunea despre caracterul de ac t normativ pentru o parte din hotărârile pe care le adoptă Consiliile Locale).
În final, vom face câteva aprecieri referitoare la izvoarele de drept civil, cu trimitere la noile dispoziţii ale Codului civil.
În art.1 alin.1 se spune că : «  sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului ».
 Vrem să facem precizarea că în cadrul ordinii de aplicare a regulilor juridice de drept civil se introduce un nou concept şi anume acela de
« dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănătoare ».
Această expresie se mai poate traduce prin analogia dreptului, metodă foarte puţin folosită până acum în legislaţia noastră.
Se defineşte totodată ce anume se înţelege prin uzanţe : «  obiceiul(cutuma) şi uzurile profesionale ».
Acest text constituie un argument pentru care putem considera că se încearcă să se împrumute anumite caracteristici şi de la sistemul
anglo-saxon.
Într-o altă interpretare am putea spune că ideea de a folosi această definiţie are drept scop sublinierea accentuată a cumulării dreptului
comercial de către dreptul civil.
Apropiindu-ne de specificul legislaţiei pe care o vom supune atenţie, trebuie să arătăm că la data intrării în vigoare a noului Cod civil,
Codul familiei a fost abrogat.
Astfel, normele de dreptul familiei sunt şi ele înglobate în materia dreptului civil.
Nu vom mai avea în virtutea acestui raţionament de a face nici cu un regim juridic al dreptului comun(reprezentat deunăzi de dreptul
civil pentru ramurile de drept privat), care să se aplice în completarea diferitelor materii :civil,comercial, familie.
Iată că şi din această perspectivă tematica pe care o vom aborda devine şi mai incitantă.
 NORMA JURIDICĂ.DEFINIŢIE ŞI STRUCTURĂ.DIFERENŢIEREA FAŢĂ DE NORMA SOCIALĂ.
Norma juridică reprezintă acea « regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă
ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere »(Nicolae Popa, 1996, pag.159).
Din definiţia teoretică prezentată mai sus reţinem existenţa mai multor trăsături specifice normei juridice.
Un prim caracter este acela că norma juridică are un caracter general şi impersonal.
Faptul că este generală presupune aplicabilitatea sa asupra tuturor subiectelor de drept care pot avea tangenţă cu aceasta şi cu privire la
întreaga arie teritorială în care statul care a edictat-o este suveran.
Impersonalitatea normei se referă la conţinutul abstract al acesteia şi nu la nominalizarea în concret a subiectelor de drept sau la
detalierea condiţiilor factuale în care aceasta urmează a fi aplicată.
Apariţia oricărei reguli este dată de chestiuni concrete, întâmplate în practică, ce au dus la efecte negative sau dimpotrivă pozitive, în
comunitatea respectivă.
Puterea publică, valorizând aceste « amprente sociale », le va transforma, îmbrăcându-le în haine juridice.
Desfacerea «miezului » normei juridice are loc de abia atunci când organismul ce este competent să o aplice, va verifica dacă în situaţia
dată, funcţie de elementele circumstanţiale, va fi necesar sau nu să intervină.
Un alt caracter constă în faptul că întotdeauna norma generează un raport intersubiectiv.
După cum arătam mai devreme, norma porneşte de la viaţa socială. Comunitatea sau societatea reprezintă adevărate lanţuri de relaţii
interpersonale. Individul nu poate trăi singur, izolat şi astfel interacţionează cu semenii săi. Dictonul latin « Ubi jus, ibi societas ;ubi societas ibi
jus. » exprimă extrem de concis şi complet esenţa normei juridice şi anume aceea de a fi mai înainte de toate o normă socială.
 Aceste relaţii sunt gradual, de o importanţă mai mică sau mai mare pentru stat. Când vorbim de reglementarea unei relaţii sociale, în
mod automat vom avea un raport juridic.
Întotdeauna raportul juridic se stabileşte între două sau mai multe subiecte de drept.
În sfârşit, norma este o regulă obligatorie. Acest caracter îl întâlnim la toate categoriile de norme, indiferent că aparţin dreptului public
sau dreptului privat.
Acest caracter decurge din însuşi autoritatea statului. Acesta este cel care guvernează cetăţenii, iar tot ceea ce acesta transmite către ei
va trebui îndeplinit în integralitate.
Pentru a se asigura ordinea de drept, regulile emise vor trebui să prevadă şi sancţiuni, întrucât comportamentul urmat de subiectele de
drept nu mereu « rezistă » intransigenţei normei.
Pentru a putea totuşi să se restabilească echilibrul unui stat de drept, se va putea apela la forţa coercitivă a statului.
Aceasta reprezintă atributul autorităţii prin care va constrânge orice subiect de drept să resimtă consecinţele nerespectării obligaţiilor
impuse.
Vom trece acum la radiografierea structurii normei juridice.
Aceasta cunoaşte o structură trihotomică, adică ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
Ipoteza este acel element în cadrul căruia sunt cuprinse anumite criterii circumstanţiale, funcţie de care cel chemat să aplice acea regulă
va putea să se ghideze în a încadra situaţia de fapt în acea normă de drept. Aceste împrejurări în care poate să intervină norma sunt determinate
sau relativ-determinate.
Dispoziţia cuprinde totalitatea drepturilor subiective şi respectiv obligaţiile corelative, adresate participanţilor la raportul juridic
reglementat astfel.
La fel ca şi în cazul ipotezei, dispoziţiile pot fi determinate sau relativ- determinate.
Sancţiunea reprezintă urmarea ce survine în cazul comportamentului « rebel, evazionist » adoptat de cel căruia i se adresează această
regulă juridică.
 Sancţiunile pot fi negative atunci când subiectul de drept va resimţi efectul punitiv al încăcării obligaţiilor asumate şi pozitive în cazul în
care se premiază sau stimulează manifestarea de voinţă a unui individ ce a îndeplinit scopul prevăzut în dispoziţie.
O importanţă deosebită o are împărţirea în sancţiuni formale şi sancţiuni neformale. Această distincţie explică cel mai bine diferenţa
dintre normele sociale şi cele juridice.
Întotdeauna regulile de drept sunt formale întrucât au prestabilită sancţiunea( legalitatea pedepselor în dreptul penal fiind un exemplu
relevant) şi întrucât pentru a fi transpuse se va utiliza o procedură strict etapizată.
Normele sociale au şi ele sancţiunile lor specifice, însă acestea nu au impactul pe care îl deţin cele juridice. Acestea nu se pot impune
prin forţă de către un delegat al statului întrucât nu sunt clar definte şi nu sunt recunoscute oficial.
Sancţiunile pot fi determinate, relativ-determinate,alternative sau cumulative.
În cazul încălcării unei reguli pot exista situaţii când cel chemat să aplice legea are alegerea între două sancţiuni( de exemplu atunci când
săvârşirea infracţiunii de lovire lasă la latitudinea instanţei de judecată de a stabili pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii în sarcina
inculpatului) sau legea îi permite să aplice două sancţiuni în acelaşi timp : una principală şi alta accesorie(atunci când un conducător auto a
depăşit limita de viteză legală în localitate, cu peste 50 km/oră, pe lângă sancţiunea amenzii contravenţionale aplicate se va dispune şi reţinerea
permisului de conducere în vederea suspendării).
Clasificarea normei juridice se poate concretiza în mai multe subcategorii, funcţie de anumite criterii, după cum urmează :
-după criteriul ramurii de drept :
întâlnim norme de drept civil, norme de drept penal, norme de drept fiscal, norme de drept administrativ,etc
-după criteriul forţei juridice a actului normativ :
norme cuprinse în legi, hotărâri de guvern, ordonanţe simple de guvern şi norme incluse în legislaţia locală  : hotărâri ale consiliilor locale,
hotărâri ale consiliilor judeţene.
-duă criteriul structurii logice :
norme complete, ce conţin toate cele trei elemente şi norme incomplete care nu sunt cuprinse în acelaşi act normativ.
 Trebuie reţinut faptul că dispoziţiile legale ce reglementează o anumită materie se interpretează coroborat, astfel încât apar şi norme
atipice, ca acestea.
Normele în cauză sunt norme de trimitere care se complinesc prin alte norme din acelaşi act normativ sau din altul şi norme în alb care
antamează o situaţie viitoare-se face referire la un act normativ ce urmează să fie adoptat.
-după criteriul sferei de aplicare :
norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.
Normele generale acoperă o vastă zonă de relaţii sociale în comparaţie cu normele speciale,ce sunt aplicabile doar pentru un mănunchi
de relaţii sociale.
Raportul dintre aceste subcategorii de norme este următorul : normele generale se aplică ori de câte ori nu există norme speciale.
Cu alte cuvinte normele speciale derogă de la normele generale.
Normele de excepţie completează preceptele normelor speciale sau generale, fără ca prin aceasta să se considere că s-a renunţat la
protejarea ordinii de drept : se derogă de la principiul după care capacitatea de exerciţiu se dobândeşte la împlinirea vârstei majoratului-
otsprezece ani, atunci când persoana de şaisprezece ani se căsătoreşte.
-după criteriul gradului şi intensităţii incidenţei :
norme-principii şi norme mijloace. Conţinutul primei categorii este regăsit în legile fundamentale sau în declaraţii universale, reprezentând acele
temelii pe care s-a clădit restul sistemului legislativ.
Restul actelor normative apar ca simple mijloace prin intermediul cărora se va încerca să se desăvârşească aceste principii generale de
drept.
Un exemplu elocvent din prima categorie este neretroactivitatea legii.
-criteriul modului de reglementare a conduitei :
Întâlnim norme imperative şi norme dispozitive.
În privinţa primei subcategorii identificăm norme onerative care impun obligaţia de a face ceva şi norme prohibitive al căror dispozitiv
stabilesc obligaţia de abstinenţă, de interzicere a unei acţiuni.
 Normele permisive sunt acelea care lasă deschisă poarta dialogului între subiectele participante la respectivul raport juridic şi permit
acestora să negocieze cadrul în care îşi vor exercita drepturile şi îşi vor îndeplini obligaţiile.
Majoritatea acestui tip de norme sunt identificate în ramurile de drept privat, unde este consacrat principiul libertăţii contractuale, sau
aşa cum se mai spune în dreptul civil « contractul este legea părţilor ».
-fără a avea în vedere un anumit criteriu de apreciere întâlnim normele organizatorice
Aceste norme pun bazele organizării şi funcţionării unor instituţii astfel încât de obicei sunt cuprinse în legile organice.
-criteriul tipului de sancţiune aplicabil :
Apar norme stimulative unde sunt întâlnite sancţiunile pozitive, în realitate nişte mijloace de cointeresare a participanţilor la acel raport
de drept şi normele punitive care conţin sancţiunile negative , în mod obişnuit întâlnite la restul regulilor de drept.
O ultimă problemă care urmează să fie tratată în această secţiune se referă la acţiunea normei în timp, în spaţiu şi cu privire la persoane.
Prima chestiune are în componenţa sa trei momente temporale şi anume intrarea în vigoare a normei, aplicarea sa şi ieşirea din vigoare
a acesteia.
Orice normă juridică intră în vigoare de principiu la data la care ea a fost adusă la cunoştinţă subiectelor de drept cărora li se adresează.
Publicitatea conţinutului textului legal se face prin intermediul Monitorului Oficial.
Dacă regula este că spre exemplu legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sale în Monitorul Oficial, acest fapt nu împietează cu
nimic ca legiuitorul să stabilească un termen mai îndepărtat de la care efectele juridice să înceapă să apară.
Acest termen de 3 zile fixat de Constituţie are ca explicaţie timpul necesar pentru populaţie de a se informa în legătură cu drepturile şi
respectiv obligaţiile ce le revin prin noul act normativ.
Obligativitatea respectării reglementărilor din dreptul pozitiv(totalitatea normelor ce sunt în vigoare într-un stat, la un moment dat)
trebuie interpretată împreună cu un alt principiu ce vine din vechiul drept roman : «  nemo censetur ignorare legem », adică nimeni nu poate
ignora existenţa legii.
Necunoaşterea textului legal nu poate absolvi pe nimeni de răspunderea instituită prin acesta, aşa încât îmbogăţirea cunoştinţelor din
domeniul juridic ar trebui să devină un deziderat pentru orice cetăţean responsabil.
 Dacă norma poate intra în vigoare mai târziu de data aducerii sale la cunoştinţă către public, trebuie subliniat că norma nu poate
produce efecte pentru trecut(nu retroactivează).
Acceptarea ipotezei contrare, ar însemna ca un subiect de drept să poată fi tras la răspundere pentru o faptă aflată în contradicţie cu
dispozitivul unei norme, dar care normă este adusă la cunoştinţă publicului după întâmplarea respectivului fapt.
Altfel, subiectele de drept ar trebui să prefigureze în orice moment care va fi voinţa politică în imediata apropiere temporală, legată de
reglementarea anumitor domenii.
Singurele excepţii acceptate în legislaţia română cu privire la retroactivitatea normei vizează legea penală şi cea contravenţională, mai
favorabilă.
Ultraactivitatea normei înseamnă extinderea efectelor generate de un act normativ şi după ieşirea sa din vigoare.
Anumite acte normative sunt elaborate pentru a da naştere la drepturi şi obligaţii limitat în timp, astfel că acestea ies din vigoare prin
ajungerea la termen.
Când realitatea socială nu se mai reflectă în conţinutul unui act normativ se va purcede la modificarea acestuia sau chiar la abrogarea sa
integrală.
Întâlnim abrogarea expresă atunci când, în cadrul dispoziţiilor finale ale unui nou act normativ se stipulează că din momentul intrării în
vigoare a acestuia, va fi abrogat vechiul act normativ în acea materie.
Abrogarea este tacită atunci când se adoptă un act normativ într-un domeniu deja reglementat, iar concluzia privind abrogarea vechiului
act normativ este subânţeleasă din faptul că nu pot exista deopotrivă două acte normative, în aceeaşi materie, în vigoare.
Acţiunea în spaţiu a unei norme juridice se referă la circumscripţia teritorială în cadrul căreia îşi va produce efecte juridice aceasta.
Actele normative adoptate de către autorităţile centrale îşi produc efecte în limitele graniţelor României.
Actele normative ale organelor administraţiei publice locale sunt limitate ca efecte la unitatea adminstrativ-teritorială respectivă.
În privinţa persoanelor asupra cărora li se aplică legislaţia edictată în România arătăm că acestea sunt toate persoanele fizice cetăţeni
români,toate persoanele juridice de naţionalitate română, precum şi cetăţenii străini.
 O excepţie de la această regulă se constituie spre exemplu asupra sediului ambasadei unui stat acreditat în România şi parţial cu privire
la personalul diplomatic al acesteia.
LEGISLAŢIE SPECIALĂ ÎN DOMENIUL SOCIAL
LEGE nr. 292 din 20 decembrie 2011 asistenţei sociale
EMITENT 
PARLAMENTUL
Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 905 din 20 decembrie 2011

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

Capitolul I Dispoziţii generale
Articolul 1Prezenta lege reglementează cadrul general de organizare, funcţionare şi finanţare a sistemului naţional de asistenţă socială
în România.
Articolul 2(1) Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii, măsuri şi acţiuni prin care statul, reprezentat de
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea
efectelor temporare ori permanente ale situaţiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei,
grupurilor ori comunităţilor.
(2) Sistemul naţional de asistenţă socială intervine subsidiar sau, după caz, complementar sistemelor de asigurări sociale şi se
compune din sistemul de beneficii de asistenţă socială şi sistemul de servicii sociale.
(3) Asistenţa socială, prin măsurile şi acţiunile specifice, are drept scop dezvoltarea capacităţilor individuale, de grup sau colective
pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială.
(4) Măsurile şi acţiunile de asistenţă socială se realizează astfel încât:a) beneficiile de asistenţă socială şi serviciile sociale să constituie
un pachet unitar de măsuri corelate şi complementare;b) serviciile sociale să primeze faţă de beneficiile de asistenţă socială, în cazul în
care costul acestora şi impactul asupra beneficiarilor este similar;c) să fie evaluate periodic din punctul de vedere al eficacităţii şi
eficienţei lor pentru a fi permanent adaptate şi ajustate la nevoile reale ale beneficiarilor;d) să contribuie la inserţia pe piaţa muncii a
beneficiarilor;e) să prevină şi să limiteze orice formă de dependenţă faţă de ajutorul acordat de stat sau de comunitate.
(5) Beneficiile de asistenţă socială şi serviciile sociale sunt reglementate prin legi speciale.
Articolul 3(1) Responsabilitatea privind dezvoltarea propriilor capacităţi de integrare socială şi implicarea activă în soluţionarea
situaţiilor de dificultate revine fiecărei persoane, precum şi familiei acesteia, autorităţile statului intervenind prin crearea de
oportunităţi egale şi, în subsidiar, prin acordarea de beneficii de asistenţă socială şi servicii sociale adecvate.
(2) Statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, îşi asumă responsabilitatea de realizare a măsurilor şi acţiunilor
prevăzute în actele normative privind beneficiile de asistenţă socială şi serviciile sociale.
(3) Statul, prin politicile publice din domeniul serviciilor sociale, contribuie la promovarea, respectarea şi garantarea drepturilor
beneficiarilor la o viaţă independentă, împlinită şi demnă, precum şi la facilitarea participării acestora la viaţa socială, economică,
politică şi culturală.
(4) Autorităţile administraţiei publice centrale asigură elaborarea cadrului legislativ în domeniul asistenţei sociale, pentru susţinerea
categoriilor defavorizate, combaterea sărăciei şi a riscului de excluziune socială, dezvoltarea politicilor de susţinere a familiei pe
parcursul întregului ciclu de viaţă a membrilor acesteia, precum şi transferul către autorităţile administraţiei publice locale şi societatea
civilă, inclusiv către instituţiile de cult recunoscute de lege, a atribuţiilor şi mijloacelor financiare necesare acţiunilor de asistenţă
socială, prevăzute prin legile speciale.
Articolul 4(1) Toţi cetăţenii români care se află pe teritoriul României, au domiciliul sau reşedinţa în România, cetăţenii statelor
membre ale Uniunii Europene, ai Spaţiului Economic European şi cetăţenii Confederaţiei Elveţiene, precum şi străinii şi apatrizii care
au domiciliul sau reşedinţa în România au dreptul la asistenţă socială, în condiţiile legislaţiei române, precum şi ale reglementărilor
Uniunii Europene şi ale acordurilor şi tratatelor la care România este parte.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) au dreptul de a fi informate asupra conţinutului şi modalităţilor de acordare a măsurilor şi
acţiunilor de asistenţă socială.
(3) Dreptul la asistenţă socială se acordă la cerere sau din oficiu, după caz, în conformitate cu prevederile legii.Articolul 5Sistemul
naţional de asistenţă socială se întemeiază pe următoarele valori şi principii generale:
a) solidaritatea socială, potrivit căreia întreaga comunitate participă la sprijinirea persoanelor vulnerabile care necesită suport şi măsuri
de protecţie socială pentru depăşirea sau limitarea unor situaţii de dificultate, în scopul asigurării incluziunii sociale a acestei categorii
de populaţie;
b) subsidiaritatea, potrivit căreia, în situaţia în care persoana sau familia nu îşi poate asigura integral nevoile sociale, intervin
colectivitatea locală şi structurile ei asociative şi, complementar, statul;
c) universalitatea, potrivit căreia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile prevăzute de lege;
d) respectarea demnităţii umane, potrivit căreia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii, îi sunt
respectate statutul individual şi social şi dreptul la intimitate şi protecţie împotriva oricărui abuz fizic, psihic, intelectual, politic sau
economic;
e) abordarea individuală, potrivit căreia măsurile de asistenţă socială trebuie adaptate situaţiei particulare de viaţă a fiecărui individ;
acest principiu ia în considerare caracterul şi cauza unor situaţii de urgenţă care pot afecta abilităţile individuale, condiţia fizică şi
mentală, precum şi nivelul de integrare socială a persoanei; suportul adresat situaţiei de dificultate individuală constă inclusiv în
măsuri de susţinere adresate membrilor familiei beneficiarului;
f) parteneriatul, potrivit căruia autorităţile publice centrale şi locale, instituţiile publice şi private, organizaţiile neguvernamentale,
instituţiile de cult recunoscute de lege, precum şi membrii comunităţii stabilesc obiective comune, conlucrează şi mobilizează toate
resursele necesare pentru asigurarea unor condiţii de viaţă decente şi demne pentru persoanele vulnerabile;
g) participarea beneficiarilor, potrivit căreia beneficiarii participă la formularea şi implementarea politicilor cu impact direct asupra
lor, la realizarea programelor individualizate de suport social şi se implică activ în viaţa comunităţii, prin intermediul formelor de
asociere sau direct, prin activităţi voluntare desfăşurate în folosul persoanelor vulnerabile;
h) transparenţa, potrivit căreia se asigură creşterea gradului de responsabilitate a administraţiei publice centrale şi locale faţă de
cetăţean, precum şi stimularea participării active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor;
i) nediscriminarea, potrivit căreia persoanele vulnerabile beneficiază de măsuri şi acţiuni de protecţie socială fără restricţie sau
preferinţă faţă de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, vârstă,
apartenenţă politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată
;j) eficacitatea, potrivit căreia utilizarea resurselor publice are în vedere îndeplinirea obiectivelor programate pentru fiecare dintre
activităţi şi obţinerea celui mai bun rezultat în raport cu efectul proiectat;
k) eficienţa, potrivit căreia utilizarea resurselor publice are la bază respectarea celui mai bun raport cost-beneficiu;
l) respectarea dreptului la autodeterminare, potrivit căreia fiecare persoană are dreptul de a face propriile alegeri, indiferent de valorile
sale sociale, asigurându-se că aceasta nu ameninţă drepturile sau interesele legitime ale celorlalţi;
m) activizarea, potrivit căreia măsurile de asistenţă socială au ca obiectiv final încurajarea ocupării, în scopul integrării/reintegrării
sociale şi creşterii calităţii vieţii persoanei, şi întărirea nucleului familial;
n) caracterul unic al dreptului la beneficiile de asistenţă socială, potrivit căruia pentru aceeaşi nevoie sau situaţie de risc social se poate
acorda un singur beneficiu de acelaşi tip;
o) proximitatea, potrivit căreia serviciile sunt organizate cât mai aproape de beneficiar, pentru facilitarea accesului şi menţinerea
persoanei cât mai mult posibil în propriul mediu de viaţă;
p) complementaritatea şi abordarea integrată, potrivit cărora, pentru asigurarea întregului potenţial de funcţionare socială a persoanei
ca membru deplin al familiei, comunităţii şi societăţii, serviciile sociale trebuie corelate cu toate nevoile beneficiarului şi acordate
integrat cu o gamă largă de măsuri şi servicii din domeniul economic, educaţional, de sănătate, cultural etc.;
q) concurenţa şi competitivitatea, potrivit cărora furnizorii de servicii sociale publici şi privaţi trebuie să se preocupe permanent de
creşterea calităţii serviciilor acordate şi să beneficieze de tratament egal pe piaţa serviciilor sociale;
r) egalitatea de şanse, potrivit căreia beneficiarii, fără niciun fel de discriminare, au acces în mod egal la oportunităţile de împlinire şi
dezvoltare personală, dar şi la măsurile şi acţiunile de protecţie socială;
s) confidenţialitatea, potrivit căreia, pentru respectarea vieţii private, beneficiarii au dreptul la păstrarea confidenţialităţii asupra
datelor personale şi informaţiilor referitoare la viaţa privată şi situaţia de dificultate în care se află
;t) echitatea, potrivit căreia toate persoanele care dispun de resurse socioeconomice similare, pentru aceleaşi tipuri de nevoi,
beneficiază de drepturi sociale egale;
u) focalizarea, potrivit căreia beneficiile de asistenţă socială şi serviciile sociale se adresează celor mai vulnerabile categorii de
persoane şi se acordă în funcţie de veniturile şi bunurile acestora;
v) dreptul la liberă alegere a furnizorului de servicii, potrivit căruia beneficiarul sau reprezentantul legal al acestuia are dreptul de a
alege liber dintre furnizorii acreditaţi.
Articolul 6În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:
a) acreditarea reprezintă un proces de certificare a îndeplinirii de către furnizori şi serviciile sociale acordate a criteriilor, indicatorilor,
precum şi a standardelor de calitate reglementate pentru fiecare tip de serviciu;
b) ancheta socială este o metodă de investigaţie întemeiată pe diferite tehnici de culegere şi de prelucrare a informaţiei, în scopul
analizei situaţiei sociale şi economice a persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor;
c) beneficiile de asistenţă socială sunt măsuri de redistribuire financiară/materială destinate persoanelor sau familiilor care întrunesc
condiţiile de eligibilitate prevăzute de lege;
d) beneficiarul reprezintă persoana care primeşte beneficii de asistenţă socială şi/sau, după caz, servicii sociale;
e) comunitatea locală reprezintă membrii organizaţi ai colectivităţii locale, formele de asociere a acestora, instituţiile administraţiei
publice locale, precum şi alte instituţii şi servicii publice ori private de interes local;
f) contractarea serviciilor sociale reprezintă procedura de achiziţionare/concesionare a serviciilor sociale, în baza unui contract,
încheiat în condiţiile legii, de către autorităţile administraţiei publice locale;
g) deficienţa este consecinţa pierderii sau a unei anormalităţi a structurii corpului ori a unei funcţii fiziologice;
h) dizabilitatea este termenul generic pentru afectări, limitări ale activităţii şi restricţii în participare, în contextul interacţiunii dintre
individul care are o problemă de sănătate şi factorii contextuali în care se regăseşte, respectiv factorii de mediu şi personali;
i) costul standard reprezintă suma minimă aferentă cheltuielilor anuale necesare furnizării serviciilor sociale, calculată pentru un
beneficiar/tipuri de servicii sociale, potrivit standardelor minime de calitate şi/sau altor criterii prevăzute de lege. În legislaţia actuală
se utilizează ca termen echivalent standardul minim de cost;
j) dezvoltarea comunitară reprezintă procesul prin care o comunitate îşi identifică anumite probleme prioritare, se implică şi
cooperează în rezolvarea lor, folosind preponderent resurse interne;
k) domiciliul reprezintă adresa la care persoana declară că are locuinţa principală, trecută şi în documentul de identitate al persoanei;
l) economia socială reprezintă un sector ce cuprinde activităţi economice care, în subsidiar şi cu condiţia menţinerii performanţei
economice, includ obiective de tip social;
m) eligibilitatea reprezintă setul de condiţii obligatorii care trebuie să fie îndeplinite de către potenţialul beneficiar pentru a putea fi
selectat în vederea acordării beneficiilor de asistenţă socială şi serviciilor sociale;
n) găzduirea reprezintă asigurarea de către instituţiile furnizoare de servicii sociale a condiţiilor de locuit şi odihnă pe o perioadă mai
mare de 24 de ore;
o) gospodăria reprezintă unitatea formată din mai multe familii şi/sau persoane care locuiesc împreună, contribuie împreună la
achiziţionarea sau realizarea unor bunuri şi a unor venituri din valorificarea acestora ori la consumul lor;
p) grupul vulnerabil desemnează persoane sau familii care sunt în risc de a-şi pierde capacitatea de satisfacere a nevoilor zilnice de trai
din cauza unor situaţii de boală, dizabilitate, sărăcie, dependenţă de droguri sau de alcool ori a altor situaţii care conduc la
vulnerabilitate economică şi socială;
q) incapacitatea reprezintă reducerea parţială ori totală a posibilităţii de a realiza o activitate motrică, cognitivă sau un comportament
;r) invaliditatea este o noţiune medico-juridică ce exprimă statutul particular al unei persoane care are limitată capacitatea de muncă şi
este asigurată în sistemul public de pensii şi care beneficiază de drepturi conform legii;
s) îngrijitorul formal este persoana calificată, certificată profesional, care asigură îngrijirea personală, respectiv ajutorul pentru
efectuarea activităţilor de bază şi instrumentale ale vieţii zilnice de către persoana care şi-a pierdut autonomia funcţională;
ş) îngrijitorul informal este persoana necalificată, membru al familiei, rudă sau orice altă persoană, care asigură îngrijirea personală,
respectiv ajutorul pentru efectuarea activităţilor de bază şi instrumentale ale vieţii zilnice de către persoana care şi-a pierdut autonomia
funcţională;
t) locuirea reprezintă faptul de a trăi pe raza unei unităţi administrativ-teritoriale fără a deţine o locuinţă principală sau secundară;
ţ) managementul serviciilor sociale reprezintă gestionarea de către conducerea desemnată legal a activităţilor şi resurselor materiale,
umane şi financiare ale serviciului/instituţiei/unităţii de asistenţă socială;
u) managementul de caz reprezintă o metodă de coordonare şi integrare a tuturor activităţilor destinate grupurilor vulnerabile, de
organizare şi gestionare a măsurilor de asistenţă socială specifice, realizate de către asistenţii sociali şi/sau diferiţi specialişti, în acord
cu obiectivele stabilite în planurile de intervenţie;
v) mediul social de viaţă reprezintă ansamblul condiţiilor de trai în familie şi/sau gospodărie, al relaţiilor sociale personale, inclusiv
mediul în care persoana lucrează, este educată şi îşi desfăşoară activităţile sociale obişnuite;
w) nevoia socială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea condiţiilor strict necesare de viaţă,
în vederea asigurării participării sociale sau, după caz, a integrării sociale;
x) nevoia specială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile pentru asigurarea integrării sociale a persoanelor care, din cauza
afecţiunilor de sănătate, genetice sau dobândite pe parcursul vieţii, prezintă o dizabilitate, precum şi a persoanelor care, din diverse
motive de natură socială, sunt dezavantajate în dezvoltarea personală;
y) planul individualizat de asistenţă şi îngrijire este documentul elaborat de o echipă multidisciplinară cu participarea
beneficiarului/reprezentantului său legal, în care sunt precizate serviciile furnizate beneficiarului;
z) persoanele fără adăpost reprezintă o categorie socială formată din persoane singure ori familii care, din motive singulare sau
cumulate de ordin social, medical, financiareconomic, juridic ori din cauza unor situaţii de forţă majoră, trăiesc în stradă, locuiesc
temporar la prieteni sau cunoscuţi, se află în incapacitate de a susţine o locuinţă în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare, se
află în instituţii sau penitenciare de unde urmează ca, în termen de 2 luni, să fie externate, respectiv eliberate şi nu au domiciliu ori
reşedinţă;
aa) persoanele cu dizabilităţi reprezintă acele persoane care au deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată,
deficienţe care, în interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în societate, în condiţii de
egalitate cu ceilalţi;
bb) persoanele vârstnice sunt persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani;
cc) procesul de incluziune socială reprezintă ansamblul de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile protecţiei sociale,
ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării-comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate
combaterii excluziunii sociale şi asigurării participării active a persoanelor la toate aspectele economice, sociale, culturale şi politice
ale societăţii;
dd) procesul de integrare socială reprezintă interacţiunea dintre individ sau grup şi mediul social, prin intermediul căreia se realizează
un echilibru funcţional al părţilor;
ee) protecţia socială se defineşte în contextul principiilor, valorilor şi tradiţiilor ce guvernează relaţiile sociale dintre indivizi, grupuri,
comunităţi şi instituţii în statele Uniunii Europene şi reprezintă un ansamblu de măsuri şi acţiuni care au ca scop asigurarea unui
anumit nivel de bunăstare şi securitate socială pentru întreaga populaţie şi în mod special pentru anumite grupuri sociale. Protecţia
socială cuprinde două componente de bază: asigurările sociale în sistem contributiv şi asistenţa socială noncontributivă;
ff) protecţia specială a copilului se defineşte ca fiind ansamblul de beneficii de asistenţă socială şi servicii sociale, precum şi
programe, măsuri şi acţiuni complementare destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea
părinţilor ori a copilului care nu poate fi lăsat în grija acestora, în vederea protejării intereselor sale;
gg) reşedinţa reprezintă adresa la care persoana fizică declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu;
hh) sărăcia reprezintă starea unei/unui persoane/familii/ grup/comunităţi manifestată prin lipsa resurselor strict necesare cumpărării
bunurilor şi serviciilor considerate a asigura nivelul minim de trai într-o anumită perioadă de timp, raportat la condiţiile
socioeconomice ale societăţii. Pragul de sărăcie reprezintă cuantificarea resurselor, iar standardele utilizate pentru stabilirea acestuia
sunt influenţate de nivelul general al costului vieţii, precum şi de specificul politicilor sociale adoptate;
ii) serviciile comunitare sunt serviciile sociale organizate într-o unitate administrativ-teritorială organizată la nivel de comună, oraş,
municipiu şi privesc serviciile acordate la domiciliu şi în centre de zi, precum şi serviciile rezidenţiale adresate exclusiv cetăţenilor din
unitatea administrativteritorială respectivă; sunt similare cu serviciile sociale acordate în comunitate;
jj) situaţia de dificultate este situaţia în care se află o persoană care, la un moment dat, pe parcursul ciclului de viaţă, din cauze
socioeconomice, de sănătate şi/sau care rezultă din mediul social de viaţă dezavantajat, şi-a pierdut sau limitat propriile capacităţi de
integrare socială; în situaţia de dificultate se pot afla familii, grupuri de persoane şi comunităţi, ca urmare a afectării majorităţii
membrilor lor;
kk) societatea civilă este formată din persoane asociate sub diferite forme, pe baza unor interese comune, şi care îşi dedică timpul,
cunoştinţele şi experienţa pentru a-şi promova şi apăra drepturile şi interesele; formele asociative pot fi, în principal, asociaţii şi
fundaţii, organizaţii sindicale şi patronale, organizaţii culturale şi de cult, precum şi grupuri comunitare informale;
ll) standardul de cost este costul minim aferent cheltuielilor anuale necesare furnizării serviciilor sociale, calculat pentru un beneficiar
pe tipuri de servicii sociale, potrivit standardelor minime de calitate şi/sau altor criterii prevăzute de lege;
mm) standardul minim de calitate este un set de criterii aprobate prin acte normative obligatorii la nivel naţional a căror aplicare
asigură un nivel minim acceptabil de performanţă al procesului de furnizare a serviciilor sociale;
nn) structurile comunitare consultative reprezintă asocierea formală sau informală a unor oameni de afaceri locali, preoţi, cadre
didactice, medici, consilieri locali, poliţişti, alţi membri ai comunităţii, în vederea sprijinirii autorităţilor administraţiei publice locale
şi furnizorilor de servicii sociale în soluţionarea nevoilor de servicii sociale ale comunităţii;
oo) testarea mijloacelor de existenţă a potenţialilor beneficiari de servicii sociale reprezintă procedura de evaluare a veniturilor
realizate şi a bunurilor mobile şi imobile deţinute de persoană sau familie, necesare acoperirii nevoilor de consum ale acestora;
pp) venitul reprezintă totalitatea sumelor pe care persoana sau membrii familiei le realizează/primesc ca urmare a unei activităţi
salarizate, independente sau agricole, aşa cum sunt acestea definite de Codul fiscal, din valorificarea, folosirea, cedarea unor bunuri
aflate în proprietate, precum şi cele care provin din drepturi de asigurări sociale de stat, asigurări de şomaj, asistenţă socială, obligaţii
legale de întreţinere, alte indemnizaţii, alocaţii şi ajutoare cu caracter permanent ori creanţe legale;
qq) victima traficului de persoane reprezintă persoana fizică, subiect pasiv al faptelor de ameninţare, violenţă sau al altor forme de
constrângere, răpire, fraudă, înşelăciune şi abuz de autoritate, indiferent dacă participă sau nu în procesul penal în calitate de parte
vătămată;
rr) violenţa în familie se referă la orice acţiune fizică sau verbală, săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva altui
membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.
Capitolul II Sistemul de beneficii de asistenţă socială
Secţiunea 1 Definirea şi clasificarea beneficiilor de asistenţă socială
Articolul 7Beneficiile de asistenţă socială reprezintă o formă de suplimentare sau de substituire a veniturilor individuale/familiale
obţinute din muncă, în vederea asigurării unui nivel de trai minimal, precum şi o formă de sprijin în scopul promovării incluziunii
sociale şi creşterii calităţii vieţii anumitor categorii de persoane ale căror drepturi sociale sunt prevăzute expres de lege.
Articolul 8(1) Beneficiile de asistenţă socială, în funcţie de condiţiile de eligibilitate, se clasifică astfel:
a) beneficii de asistenţă socială selective, bazate pe testarea mijloacelor de trai ale persoanei singure sau familiei;
b) beneficii de asistenţă socială universale, acordate fără testarea mijloacelor de trai ale persoanei singure sau familiei;
c) beneficii de asistenţă socială categoriale, acordate pentru anumite categorii de beneficiari, cu sau fără testarea mijloacelor de trai ale
persoanei singure ori familiei.
(2) Testarea mijloacelor de trai ale persoanei singure sau familiei, prevăzută la alin. (1) lit. a), are în vedere:a) evaluarea veniturilor
băneşti reprezentate de toate veniturile realizate în ţară sau în afara graniţei ţării, inclusiv cele care provin din drepturi de asigurări
sociale de stat, asigurări de şomaj, obligaţii legale de întreţinere, indemnizaţii, alocaţii, ajutoare cu caracter permanent, alte creanţe
legale;b) evaluarea bunurilor şi a veniturilor ce pot fi obţinute prin valorificarea/utilizarea bunurilor mobile şi imobile aflate în
proprietate ori folosinţă
(3) În funcţie de scopul şi natura lor, beneficiile de asistenţă socială prevăzute la alin. (1) lit. a) şi, după caz, lit. c) se acordă fie doar în
baza evaluării veniturilor băneşti, fie în baza evaluării cumulate a veniturilor băneşti, a bunurilor şi a veniturilor ce pot fi obţinute prin
valorificarea/utilizarea bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietate ori folosinţă.
Articolul 9(1) Beneficiile de asistenţă socială, în funcţie de scopul lor, se clasifică astfel:
a) beneficii de asistenţă socială pentru prevenirea şi combaterea sărăciei şi riscului de excluziune socială;
b) beneficii de asistenţă socială pentru susţinerea copilului şi familiei;
c) beneficii de asistenţă socială pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale;
d) beneficii de asistenţă socială pentru situaţii deosebite.
(2) Beneficiile de asistenţă socială se acordă în bani sau în natură şi cuprind alocaţii, indemnizaţii, ajutoare sociale şi facilităţi.
(3) Facilităţile prevăzute la alin. (2) se acordă pentru anumite categorii de beneficiari şi pot fi:
a) facilităţi reprezentate de asigurarea plăţii unor contribuţii de asigurări sociale şi/sau asimilarea unor perioade de contribuţie;
b) facilităţi de acces la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional.
(4) Facilităţile prevăzute la alin. (3) pot fi completate de facilităţi fiscale, acordate în condiţiile legii.
(5) Beneficiile de asistenţă socială în natură prevăzute la alin. (2) pot fi ajutoare materiale constând în bunuri de folosinţă personală
sau îndelungată şi alimentare, acordate individual ori în cadrul unor programe destinate facilitării accesului la educaţie, sănătate şi
ocupare.
(6) În situaţia în care persoanele cărora li se acordă beneficiile de asistenţă socială prevăzute la alin. (1) se încadrează/se reîncadrează
în muncă, îşi reiau activitatea profesională sau încep o activitate pe cont propriu, acestea pot beneficia, după caz, în condiţiile
prevăzute de legile speciale, de:
a) majorări ale beneficiului de asistenţă socială acordat, dacă se încadrează în condiţiile de eligibilitate;
b) prelungirea perioadei de acordare a beneficiului de asistenţă socială cu maximum 3 luni, începând cu luna încadrării în muncă;
c) stimulente pentru suplinirea unor servicii sociale;
d) alte drepturi prevăzute de lege.
(7) Refuzul unui loc de muncă, al participării la cursuri de formare/calificare/recalificare sau la alte măsuri active prevăzute de lege
poate conduce, în condiţiile prevăzute de legile speciale, la diminuarea cuantumului beneficiului de asistenţă socială sau la încetarea
acestuia şi interdicţia de acordare a unui nou beneficiu de asistenţă socială pe o perioadă de timp determinată.
(8) Angajatorii care încadrează în muncă persoane cărora li se acordă beneficii de asistenţă socială pot beneficia, în condiţiile legii, de
facilităţi fiscale sau de altă natură.
(9) Beneficiile de asistenţă socială finanţate din bugetul de stat şi, după caz, din bugetele locale se acordă sub rezerva achitării de către
beneficiar a obligaţiilor de plată faţă de bugetul local.
Articolul 10În funcţie de beneficiarul acestora, beneficiile de asistenţă socială pot avea:
a) caracter individual, acordate persoanei singure, unuia sau mai multor membri din familie a căror nevoie identificată constituie o
situaţie particulară şi necesită intervenţie individualizată;
b) caracter familial, acordate pentru creşterea calităţii vieţii în familie şi menţinerea unui mediu familial propice realizării funcţiilor de
bază ale acesteia.
Secţiunea a 2-a Categorii de beneficii de asistenţă socială
Articolul 11Beneficiile de asistenţă socială pentru prevenirea şi combaterea sărăciei şi riscului de excluziune socială se acordă pe
perioade determinate de timp sau pentru situaţii punctuale şi pot cuprinde următoarele categorii principale:
a) ajutoare sociale susţinute din bugetul de stat, acordate focalizat, pentru categoriile de populaţie aflate în risc de sărăcie;
b) ajutoare sociale comunitare susţinute din bugetele locale, acordate focalizat, ca măsuri individuale de suport pentru depăşirea unor
situaţii de dificultate temporară;
c) ajutoare de urgenţă susţinute din bugetul de stat şi/sau din bugetele locale, acordate pentru situaţii datorate calamităţilor naturale,
incendiilor, accidentelor etc.;
d) burse sociale şi ajutoare financiare pentru facilitarea accesului la educaţie, susţinute din bugetul de stat şi/sau din bugetele locale;
e) ajutoare în natură, alimentare şi materiale, inclusiv cele acordate în cadrul programelor de sprijin educaţional pentru copiii şi tinerii
proveniţi din familii defavorizate, susţinute din bugetul de stat şi/sau bugetele locale, cum ar fi programe pentru suplimente
alimentare, rechizite şi alte materiale necesare în procesul de educaţie;
f) ajutorul acordat din bugetul de stat pentru refugiaţi, precum şi persoanelor care au obţinut protecţie subsidiară în România, în
condiţiile prevăzute de lege;
g) facilităţi privind utilizarea mijloacelor de transport în comun, accesul la comunicare şi informare, precum şi alte facilităţi prevăzute
de lege.
Articolul 12Beneficiile pentru susţinerea copilului şi a familiei au în vedere naşterea, educaţia şi întreţinerea copiilor şi cuprind
următoarele categorii principale:
a) alocaţii pentru copii;
b) alocaţii pentru copiii lipsiţi, temporar sau permanent, de ocrotirea părinţilor;
c) indemnizaţii pentru creşterea copiilor;
d) facilităţi, în condiţiile legii.
Articolul 13(1) Beneficiile de asistenţă socială pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale se acordă atât pentru asigurarea
nevoilor de bază ale vieţii, cât şi în scopul promovării şi garantării exercitării de către acestea a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
şi participării depline la viaţa societăţii.
(2) Principalele categorii de beneficii de asistenţă socială pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale sunt următoarele:
a) alocaţii pentru persoanele cu dizabilităţi;
b) indemnizaţii de îngrijire;
c) facilităţi, în condiţiile legii.
Articolul 14(1) Nivelurile, respectiv cuantumurile beneficiilor de asistenţă socială se stabilesc în raport cu indicatorul social de
referinţă, prin aplicarea unui indice social de inserţie.
(2) Indicatorul social de referinţă (ISR) reprezintă unitatea exprimată în lei la nivelul căreia se raportează beneficiile de asistenţă
socială, suportate din bugetul de stat, acordate atât în vederea asigurării protecţiei persoanelor în cadrul sistemului de asistenţă socială,
cât şi în vederea stimulării persoanelor beneficiare ale sistemului de asistenţă socială, pentru a se încadra în muncă.
(3) Valoarea indicatorului social de referinţă este cea prevăzută de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă, cu modificările şi completările ulterioare.
(4) Indicele social de inserţie (ISI) este coeficientul de multiplicare aplicabil indicatorului social de referinţă şi se stabileşte în raport
cu tipul de familie, precum şi cu scopul beneficiului de asistenţă socială.
(5) Nivelul beneficiilor de asistenţă socială cumulate de o persoană singură sau, după caz, de o familie nu poate depăşi un coeficient
raportat la valoarea indicatorului social de referinţă. Coeficientul se stabileşte anual prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de tipul
familiei şi al beneficiilor de asistenţă socială la care aceasta sau membrii acesteia, respectiv persoana singură au dreptul.
Secţiunea a 3-a Administrarea beneficiilor de asistenţă socială
Articolul 15(1) Statul acordă beneficiile de asistenţă socială prin autorităţile administraţiei publice centrale sau locale, în conformitate
cu prevederile legislaţiei în vigoare în domeniu.
(2) Beneficiile de asistenţă socială acordate de autorităţile administraţiei publice centrale, direct sau prin instituţiile aflate în
subordinea acestora, se stabilesc în bani sau în natură şi reprezintă măsuri financiare destinate asigurării unui standard minim de viaţă,
susţinerii familiei şi copilului, promovării şi garantării exercitării de către persoanele cu nevoi speciale a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale.
(3) Beneficiile de asistenţă socială acordate de autorităţile administraţiei publice locale se stabilesc în bani sau în natură şi sunt măsuri
complementare celor prevăzute la alin. (2), susţinute din bugetele locale.
Articolul 16(1) Dreptul la beneficii de asistenţă socială se acordă la cererea scrisă a persoanei îndreptăţite, a reprezentantului familiei
sau a reprezentantului legal al persoanei îndreptăţite.
(2) Cererea este formularul tipizat care conţine date privind componenţa familiei, veniturile realizate de membrii acesteia, bunurile
deţinute, date referitoare la situaţia educaţională şi profesională a acestora, precum şi informaţii referitoare la nevoile speciale şi
situaţiile particulare în care aceştia se află.
(3) Cererea este însoţită în mod obligatoriu de documentele doveditoare privind componenţa familiei, veniturile realizate de membrii
acesteia sau de persoana singură, precum şi de orice alte documente privind situaţia membrilor familiei, prevăzute de lege.
(4) Pentru solicitarea beneficiilor de asistenţă socială finanţate din bugetul de stat se utilizează un formular unic de cerere. Formularul
unic de cerere se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(5) Pentru beneficiile de asistenţă socială acordate din bugetele locale, autorităţile administraţiei publice locale utilizează formulare de
cerere aprobate prin hotărâri ale consiliilor locale.
Articolul 17(1) Cererea, însoţită de documentele justificative, se depune şi se înregistrează la autoritatea administraţiei publice locale
în a cărei rază teritorială domiciliază, îşi are reşedinţa sau, după caz, locuieşte/trăieşte familia ori persoana singură care solicită unul
sau mai multe beneficii de asistenţă socială.
(2) Pentru beneficiile de asistenţă socială plătite din bugetul de stat, cererea, certificată de primar, se transmite până pe data de 5 a
lunii următoare, pentru luna anterioară, la structura sau, după caz, la serviciul deconcentrat din subordinea plătitorului dreptului, pe
bază de borderou, al cărui model se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a
prezentei legi.
(3) Verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate se realizează de către autorităţile administraţiei publice centrale sau locale, în
funcţie de tipul şi natura beneficiului de asistenţă socială, pe baza documentelor doveditoare ce însoţesc cererea, a informaţiilor
furnizate de celelalte baze de date deţinute de autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a altor proceduri
stabilite de lege.
(4) În termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, sistemul informatic integrat va asigura verificarea datelor înscrise
în cerere, precum şi a altor informaţii referitoare la solicitant şi situaţia socioeconomică a acestuia.
(5) Începând cu data la care se împlinesc 6 luni de la începerea funcţionării sistemului informatic integrat, cererea se va putea depune
fără a fi necesare documente doveditoare. Acestea se vor prezenta doar la solicitarea expresă a autorităţilor prevăzute la alin. (1)
pentru stabilirea anumitor beneficii de asistenţă socială prevăzute de lege.
Articolul 18(1) Soluţionarea cererii privind acordarea dreptului se face prin actul administrativ emis de autoritatea administraţiei
publice centrale sau locale.
(2) Verificarea îndeplinirii de către solicitant a condiţiilor de acordare a dreptului se realizează pe baza actelor doveditoare şi a
informaţiilor şi procedurilor prevăzute la art. 17 alin. (3).
(3) În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile legale, dreptul la beneficiile de asistenţă socială se acordă începând cu luna următoare
depunerii cererii.
(4) Încetarea dreptului se face începând cu luna următoare celei în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile de eligibilitate.
(5) Procedura de înregistrare şi soluţionare a cererii de acordare a beneficiilor de asistenţă socială se reglementează prin legi speciale.
Articolul 19Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi instituţiile publice furnizează, fără plată, autorităţilor
administraţiei publice centrale sau locale care asigură beneficiile de asistenţă socială, date şi informaţii din bazele de date deţinute,
gestionate sau administrate, necesare pentru realizarea verificărilor prevăzute la art. 17 alin. (3) şi art. 18 alin. (2).
Articolul 20(1) Plata beneficiilor sociale se poate efectua, în funcţie de specificul acestora şi opţiunea titularului, prin mandat poştal, în
cont bancar, în tichete sociale sau altă formă de plată, conform legii. Modalitatea de acordare a tichetelor sociale se stabileşte prin
legile speciale.
(2) Plata beneficiilor de asistenţă socială se efectuează în luna curentă pentru luna anterioară, iar prima plată a acestora se efectuează
în termen de maximum 30 de zile de la stabilirea dreptului.
(3) În cazul achitării drepturilor de beneficii de asistenţă socială prin mandat poştal sau în cont bancar, ordonatorii principali de
credite, ordonatorii secundari/terţiari de credite sau persoanele delegate să îndeplinească această atribuţie încheie la nivel naţional,
respectiv local, convenţii cu furnizorul de servicii poştale, cu respectarea prevederilor legale privind atribuirea contractelor de achiziţie
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.
Articolul 21(1) Pentru achitarea drepturilor se stabileşte un comision de transmitere.
(2) În cazul achitării drepturilor în cont bancar, comisionul prevăzut la alin. (1) nu poate fi mai mare de 0,1% din drepturile achitate şi
va fi stabilit prin negociere, între autorităţile administraţiei publice centrale sau, după caz, locale şi unităţile bancare.
(3) În cazul achitării drepturilor prin mandat poştal, comisionul prevăzut la alin. (1) se calculează prin aplicarea unui coeficient
negociabil ce nu poate depăşi nivelul stabilit prin legea bugetară anuală.
(4) Condiţiile de plată şi fluxul financiar al plăţilor se stabilesc prin Convenţia încheiată între părţi.
Secţiunea a 4-a Noţiuni specifice sistemului de beneficii de asistenţă socialăâ
Articolul 22(1) Prin familie se înţelege soţul şi soţia sau soţul, soţia şi copiii lor necăsătoriţi, care au domiciliul ori reşedinţa comună
înscrisă în actele de identitate şi care gospodăresc împreună.
(2) Se consideră familie şi fraţii fără copii, care gospodăresc împreună şi au domiciliul sau reşedinţa comună, separat de domiciliul ori
reşedinţa părinţilor.
(3) Se asimilează termenului familie, bărbatul şi femeia necăsătoriţi, cu copiii lor şi ai fiecăruia dintre ei, care locuiesc şi gospodăresc
împreună, dacă aceasta se consemnează în ancheta socială.
(4) Familia extinsă desemnează copilul, părinţii şi rudele acestuia până la gradul IV inclusiv.
(5) Termenul familie monoparentală desemnează familia formată din persoana singură şi copilul/copiii aflaţi în întreţinere şi care
locuiesc împreună cu aceasta.
(6) Prin persoană singură, se înţelege persoana care se află în una dintre următoarele situaţii:a) este necăsătorită;b) este văduvă;c) este
divorţată;d) al cărei soţ/soţie este declarat/declarată dispărut/dispărută prin hotărâre judecătorească;e) al cărei soţ/soţie este
arestat/arestată preventiv pe o perioadă mai mare de 30 de zile sau execută o pedeapsă privativă de libertate şi nu participă la
întreţinerea copiilor;f) nu a împlinit vârsta de 18 ani şi se află în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a)-e);g) a fost numită tutore sau i
s-au încredinţat ori dat în plasament unul sau mai mulţi copii şi se află în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a)-e).
(7) Prin termenul copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în
condiţiile legii.
Articolul 23(1) Reprezentantul familiei este membrul familiei care are capacitate deplină de exerciţiu a drepturilor civile şi care
solicită, în numele familiei, acordarea drepturilor la beneficii de asistenţă socială. Reprezentantul familiei se stabileşte de către soţi
sau, în caz de neînţelegere între aceştia, de către autoritatea tutelară.
(2) În cazul familiei monoparentale, reprezentantul familiei este persoana singură.
(3) În cazul persoanei singure care are copii în întreţinere şi nu a împlinit vârsta de 18 ani, reprezentantul familiei este persoana
singură, dacă are capacitate deplină de exerciţiu sau, după caz, reprezentantul legal/ocrotitorul legal al acesteia.
(4) Reprezentantul legal este persoana desemnată, în condiţiile legii, să reprezinte interesul persoanei lipsite de capacitate deplină de
exerciţiu a drepturilor civile sau al persoanei lipsite de discernământ.
(5) Reprezentantul legal al copilului este părintele sau persoana desemnată potrivit legii să exercite drepturile şi să îndeplinească
obligaţiile părinteşti faţă de copil.
Articolul 24(1) Prin locuinţa de domiciliu sau reşedinţă se înţelege construcţia aflată în proprietate personală ori închiriată sau asupra
căreia exercită un drept de folosinţă în condiţiile legii, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, formată din una sau mai multe
camere, care acoperă condiţiile minimale de odihnă, preparare a hranei, educaţie şi igienă ale persoanei singure sau familiei, conform
anexei nr. 1 la Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Se asimilează locuinţei de domiciliu sau reşedinţei şi locuinţa de necesitate, precum şi locuinţa socială, astfel cum sunt acestea
definite potrivit prevederilor Legii nr. 114/1996 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Prin locuinţă cu condiţii improprii se înţelege locuinţa improvizată sau construcţia cu destinaţie de locuinţă care nu îndeplineşte
cerinţele minimale prevăzute la lit. A din anexa nr. 1 la Legea nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
(4) Prin persoană fără locuinţă se înţelege persoana care nu are stabilit un domiciliu sau o reşedinţă, potrivit dispoziţiilor Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, republicată,
nu deţine o locuinţă principală sau, după caz, o locuinţă secundară.
Articolul 25(1) Livretul de familie, astfel cum acesta este stabilit prin Hotărârea Guvernului nr. 495/1997 privind conţinutul, eliberarea
şi actualizarea livretului de familie, reprezintă documentul doveditor privind componenţa familiei în vederea acordării beneficiilor
sociale.
(2) Livretul de familie se eliberează şi se actualizează în condiţiile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 495/1997.
Articolul 26(1) Titularul beneficiilor de asistenţă socială este persoana îndreptăţită sau, după caz, reprezentantul familiei.
(2) Pentru beneficiile de asistenţă socială care au caracter familial, beneficiarul este famili
3) Pentru beneficiile de asistenţă socială care au caracter individual, beneficiarul este persoana îndreptăţită.Capitolul III Sistemul de
servicii sociale
Secţiunea 1 Definirea şi clasificarea serviciilor sociale
Articolul 27(1) Serviciile sociale reprezintă activitatea sau ansamblul de activităţi realizate pentru a răspunde nevoilor sociale, precum
şi celor speciale, individuale, familiale sau de grup, în vederea depăşirii situaţiilor de dificultate, prevenirii şi combaterii riscului de
excluziune socială, promovării incluziunii sociale şi creşterii calităţii vieţii.
(2) Serviciile sociale sunt servicii de interes general şi se organizează în forme/structuri diverse, în funcţie de specificul
activităţii/activităţilor derulate şi de nevoile particulare ale fiecărei categorii de beneficiari.
Articolul 28(1) Serviciile sociale au caracter proactiv şi presupun o abordare integrată a nevoilor persoanei, în relaţie cu situaţia
socioeconomică, starea de sănătate, nivelul de educaţie şi mediul social de viaţă al acesteia.
(2) Pornind de la nevoile fiecărei persoane, serviciile sociale pot avea o adresabilitate mai largă, la nivel de grup sau comunitate.
(3) Pentru realizarea unor acţiuni sociale coerente, unitare şi eficiente în beneficiul persoanei, serviciile sociale se pot organiza şi
acorda în sistem integrat cu serviciile de ocupare, de sănătate, de educaţie, precum şi cu alte servicii sociale de interes general, după
caz.
Articolul 29Clasificarea serviciilor sociale are la bază următoarele criterii:a) scopul serviciului;b) categoriile de beneficiari cărora li se
adresează;c) regimul de asistare, respectiv regimul rezidenţial sau nerezidenţial;d) locul de acordare;e) regimul juridic al furnizorului
de servicii sociale;f) regimul de acordare.
Articolul 30(1) După scopul lor, serviciile sociale pot fi clasificate în: servicii de asistenţă şi suport pentru asigurarea nevoilor de bază
ale persoanei, servicii de îngrijire personală, de recuperare/reabilitare, de inserţie/reinserţie socială etc.
(2) După categoriile de beneficiari, serviciile sociale pot fi clasificate în servicii sociale destinate copilului şi/sau familiei, persoanelor
cu dizabilităţi, persoanelor vârstnice, victimelor violenţei în familie, persoanelor fără adăpost, persoanelor cu diferite adicţii, respectiv
consum de alcool, droguri, alte substanţe toxice, internet, jocuri de noroc etc., victimelor traficului de persoane, persoanelor private de
libertate, persoanelor sancţionate cu măsură educativă sau pedeapsă neprivativă de libertate aflate în supravegherea serviciilor de
probaţiune, persoanelor cu afecţiuni psihice, persoanelor din comunităţi izolate, şomerilor de lungă durată, precum şi servicii sociale
de suport pentru aparţinătorii beneficiarilor.
(3) După regimul de asistare, serviciile sociale se clasifică în:
a) servicii cu cazare, pe perioadă determinată sau nedeterminată: centre rezidenţiale, locuinţe protejate, internate de tip social,
adăposturi de noapte etc.; (la 01-05-2017, Litera a) din Alineatul (3) , Articolul 30 , Sectiunea 1 , Capitolul III a fost modificată de
Punctul 1, Articolul I din LEGEA nr. 79 din 26 aprilie 2017, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 305 din 28 aprilie 2017 )
b) servicii fără cazare: centre de zi, centre şi/sau unităţi de îngrijire la domiciliu, cantine sociale, servicii mobile de acordare a hranei,
ambulanţa socială etc.
(4) După locul de acordare, serviciile sociale se asigură:a) la domiciliul beneficiarului;b) în centre de zi;c) în centre rezidenţiale;c^1)
în internate de tip social; (la 01-05-2017, Alineatul (4) din Articolul 30 , Sectiunea 1 , Capitolul III a fost completat de Punctul 2,
Articolul I din LEGEA nr. 79 din 26 aprilie 2017, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 305 din 28 aprilie 2017 )
d) la domiciliul persoanei care acordă serviciul;e) în comunitate.
(5) După regimul juridic al furnizorului, serviciile sociale pot fi organizate ca structuri publice sau private.
(6) După regimul de acordare serviciile se acordă în regim normal şi regim special:a) servicii acordate în regim de accesare,
contractare şi documentare uzuale;b) servicii acordate în regim special cu eligibilitate şi accesibilitate extinsă, care vizează măsurile
preventive care se oferă în regim de birocraţie redusă şi un set de servicii sociale, care vor fi accesate de beneficiari doar în condiţiile
păstrării anonimatului, respectiv de persoane dependente de droguri, alcool, prostituate, victimele violenţei în familie etc. Serviciile
acordate în regim special pot fi furnizate fără a încheia contract cu beneficiarii;c) categoria serviciilor acordate în regim special este
reglementată prin lege specială.
Articolul 31(1) Serviciile de îngrijire personală se adresează persoanelor dependente care, ca urmare a pierderii autonomiei
funcţionale din cauze fizice, psihice sau mintale, necesită ajutor semnificativ pentru a realiza activităţile uzuale ale vieţii de zi cu zi.
(2) Situaţia de dependenţă este o consecinţă a bolii, traumei şi dizabilităţii şi poate fi exacerbată de absenţa relaţiilor sociale şi a
resurselor economice adecvate.
Articolul 32(1) Ajutorul acordat pentru îndeplinirea activităţilor uzuale ale vieţii zilnice priveşte două categorii de activităţi:a)
activităţi de bază ale vieţii zilnice, în principal: asigurarea igienei corporale, îmbrăcare şi dezbrăcare, hrănire şi hidratare, asigurarea
igienei eliminărilor, transfer şi mobilizare, deplasare în interior, comunicare;b) activităţi instrumentale ale vieţii zilnice, în principal:
prepararea hranei, efectuarea de cumpărături, activităţi de menaj şi spălătorie, facilitarea deplasării în exterior şi însoţire, activităţi de
administrare şi gestionare a bunurilor, acompaniere şi socializare.
(2) Îngrijirea persoanei care necesită pe o perioadă mai lungă de 60 de zile ajutor pentru îndeplinirea activităţilor de bază şi
instrumentale ale vieţii zilnice este definită ca îngrijire de lungă durată.
(3) Îngrijirea de lungă durată se asigură la domiciliu, în centre rezidenţiale, în centre de zi, la domiciliul persoanei care acordă
serviciul şi în comunitate.
Articolul 33(1) Serviciile de îngrijire personală se pot organiza şi acorda integrat cu alte servicii, cum ar fi:a) servicii de îngrijire
medicală;b) servicii de reabilitare şi adaptare a ambientului: mici amenajări, reparaţii şi altele asemenea;c) alte servicii de
recuperare/reabilitare: kinetoterapie, fizioterapie, gimnastică medicală, terapie ocupaţională, psihoterapie, psihopedagogie, logopedie
podologie şi altele asemenea.
(2) Serviciile de îngrijire personală pot fi acompaniate de servicii de consiliere socială, juridică şi de informare.
Articolul 34Categoriile şi tipurile de servicii sociale, activităţile şi funcţiile aferente fiecărui tip de serviciu, precum şi regulamentele-
cadru de organizare şi funcţionare se stabilesc prin Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin hotărâre a Guvernului, la
propunerea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Secţiunea a 2-a Beneficiarii şi furnizorii de servicii sociale
Articolul 35(1) Beneficiază de servicii sociale persoanele şi familiile aflate în situaţii de dificultate, cu respectarea condiţiilor
prevăzute la art. 4.
(2) Grupurile şi comunităţile aflate în situaţii de dificultate beneficiază de servicii sociale, în cadrul programelor de acţiune comunitară
destinate prevenirii şi combaterii riscului de marginalizare şi excluziune socială, aprobate prin hotărâri ale consiliilor judeţene/locale.
Articolul 36(1) Orice persoană dependentă are dreptul la servicii de îngrijire personală, acordate în funcţie de nevoile individuale de
ajutor, situaţia familială, socioeconomică şi mediul personal de viaţă.
(2) Beneficiarii serviciilor de îngrijire personală sunt persoanele vârstnice, persoanele cu dizabilităţi şi bolnavii cronici.
Articolul 37(1) Furnizorii de servicii sociale sunt persoane fizice sau juridice, de drept public ori privat.
(2) Furnizori publici de servicii sociale pot fi:a) structurile specializate din cadrul/subordinea autorităţilor administraţiei publice locale
şi autorităţile executive din unităţile administrativ-teritoriale organizate la nivel de comună, oraş, municipiu şi sectoare ale
municipiului Bucureşti;b) autorităţile administraţiei publice centrale ori alte instituţii aflate în subordinea sau coordonarea acestora
care au stabilite prin lege atribuţii privind acordarea de servicii sociale pentru anumite categorii de beneficiari;c) unităţile sanitare,
unităţile de învăţământ şi alte instituţii publice care dezvoltă, la nivel comunitar, servicii sociale integrate.
(3) Furnizori privaţi de servicii sociale pot fi:a) organizaţiile neguvernamentale, respectiv asociaţiile şi fundaţiile;b) cultele
recunoscute de lege;c) persoanele fizice autorizate în condiţiile legii;d) filialele şi sucursalele asociaţiilor şi fundaţiilor internaţionale
recunoscute în conformitate cu legislaţia în vigoare;e) operatorii economici cu scop lucrativ, pentru toate categoriile de servicii sociale
organizate în condiţiile legii, cu excepţia celor prevăzute la art. 73 alin. (2) lit. a) şi c), la art. 77 şi 78, precum şi a celor prevăzute la
art. 83.----------Lit. e) a alin. (3) al art. 37 a fost modificată de art. I din ORDONANŢA nr. 31 din 26 august 2015, publicată în
MONITORUL OFICIAL nr. 651 din 27 august 2015.
Articolul 38(1) Pentru a acorda servicii sociale pe teritoriul României, furnizorii de servicii sociale, indiferent de forma lor juridică,
trebuie acreditaţi în condiţiile legii.
(2) Serviciile sociale pot funcţiona pe teritoriul României numai dacă sunt acreditate în condiţiile legii.
(3) Acreditarea furnizorilor, precum şi a serviciilor sociale acordate de aceştia se reglementează prin lege specială.
Secţiunea a 3-a Organizarea şi administrarea serviciilor sociale
Articolul 39Responsabilitatea dezvoltării, administrării şi acordării serviciilor sociale este partajată astfel:
a) elaborarea politicilor publice, programelor şi strategiilor naţionale în domeniu, reglementarea, coordonarea şi controlul aplicării lor,
precum şi evaluarea şi monitorizarea calităţii serviciilor sociale - în responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale;
b) organizarea, administrarea şi acordarea serviciilor sociale - în responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale, atribuţii
ce pot fi externalizate către sectorul neguvernamental, instituţiile de cult, alte persoane fizice şi juridice de drept public sau privat, în
condiţiile legii;
c) finanţarea serviciilor sociale, în condiţiile legii - din bugetul local, din contribuţia beneficiarului şi/sau, după caz, a familiei acestuia,
bugetul de stat, precum şi din alte surse.
Articolul 40(1) Serviciile sociale se organizează şi se acordă la nivelul comunităţii.
(2) Serviciile sociale au la bază identificarea şi evaluarea nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup şi elaborarea planurilor de
intervenţie pentru prevenirea, combaterea şi soluţionarea situaţiilor de dificultate.
(3) Furnizorii de servicii sociale asigură activităţile prevăzute la alin. (2) prin asistenţii sociali angajaţi în structurile proprii sau, în
lipsa acestora, pot achiziţiona serviciile acordate de asistenţii sociali înregistraţi cu cabinete individuale sau societăţi civile
profesionale de asistenţă socială.
(4) În situaţia în care, din cauze obiective, nu se pot angaja asistenţi sociali sau achiziţiona serviciile acestora, furnizorii de servicii
sociale pot angaja lucrători sociali pentru realizarea activităţilor de identificare şi, după caz, de evaluare a nevoilor persoanelor care
solicită acordarea de beneficii de asistenţă socială şi servicii sociale.
Articolul 41(1) Serviciile sociale acordate şi administrate de către autorităţile administraţiei publice locale se înfiinţează prin hotărâre
a consiliului local şi pot fi organizate ca structuri cu sau fără personalitate juridică.
(2) Structurile publice cu personalitate juridică sunt organizate ca instituţii de asistenţă socială conduse de un director, sprijinit de un
consiliu consultativ compus din reprezentanţi ai beneficiarilor şi ai partenerilor sociali din unitatea administrativ-teritorială respectivă.
(3) Structurile publice fără personalitate juridică se organizează ca unităţi de asistenţă socială în cadrul aparatului de specialitate al
primarului, precum şi în cadrul serviciului public de asistenţă socială din subordinea consiliilor judeţene, consiliilor locale ale
municipiilor şi oraşelor, consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
(4) În scopul realizării unui management eficient, în cazul unităţilor de asistenţă socială, responsabilitatea privind coordonarea şi
administrarea resurselor umane şi materiale aferente serviciului respectiv poate fi delegată şefului unităţii.
(5) Instituţiile şi unităţile de asistenţă socială funcţionează sub denumiri diverse, cum ar fi: centre de zi sau rezidenţiale, locuinţe
protejate şi unităţi protejate, complexuri multifuncţionale sau complexuri de servicii, cantine sociale, servicii mobile de distribuţie a
hranei etc.
(6) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii minorităţilor naţionale fie au o pondere de peste 20% din numărul total al
locuitorilor, fie numără cel puţin 5.000 de cetăţeni, prin grija autorităţilor administraţiei publice locale, instituţiile şi unităţile de
asistenţă socială asigură şi personal cunoscător al limbii minorităţilor naţionale respective, cu respectarea celorlalte prevederi din fişa
postului. (la 01-01-2018,
Articolul 41 din Sectiunea a 3-a , Capitolul III a fost completat de Articolul II din LEGEA nr. 110 din 19 mai 2017, publicată în
MONITORUL OFICIAL nr. 389 din 24 mai 2017 )
Articolul 42(1) Serviciile sociale înfiinţate de furnizorii publici şi privaţi se organizează la nivel teritorial astfel:
a) servicii sociale de interes local, adresate beneficiarilor care trăiesc şi locuiesc pe raza teritorială a comunei, oraşului, municipiului,
respectiv a sectoarelor municipiului Bucureşti;
b) servicii sociale de interes judeţean, adresate beneficiarilor care trăiesc şi locuiesc pe raza teritorială a judeţului.
(2) Serviciile sociale pot deservi beneficiari din mai multe judeţe, caz în care înfiinţarea, organizarea şi finanţarea acestora au la bază
un contract de parteneriat care se aprobă prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale partenere.
(3) Prevederile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul serviciilor sociale de interes local care se adresează beneficiarilor
din mai multe comune, oraşe şi municipii din cadrul aceluiaşi judeţ ori sectoare ale municipiului Bucureşti, iar contractele de
parteneriat se aprobă prin hotărârile consiliilor locale partenere.
(4) În scopul dezvoltării serviciilor sociale, autorităţile administraţiei publice locale pot încheia contracte de parteneriat public-privat,
în condiţiile Legii parteneriatului public-privat nr. 178/2010, cu modificările şi completările ulterioare.
(5) Autorităţile administraţiei publice locale vor asigura informarea beneficiarilor cu privire la serviciile oferite de furnizorii privaţi de
servicii sociale.
Articolul 43(1) Serviciile sociale înfiinţate de furnizorii de servicii sociale, publici sau privaţi, se organizează la nivel teritorial în
condiţiile prevăzute la art. 42 alin. (1), cu respectarea prevederilor Nomenclatorului serviciilor sociale, precum şi a standardelor de
calitate, regulilor generale de normare minimă de personal care stau la baza stabilirii standardelor de cost, reglementate de legislaţia
specială.
(2) La nivel naţional se organizează un sistem de evidenţă a serviciilor sociale care cuprinde datele şi informaţiile referitoare la
serviciile sociale.
(3) Modalitatea de organizare, administrare şi funcţionare a sistemului de evidenţă prevăzut la alin. (2) se aprobă prin ordin al
ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale.
Secţiunea a 4-a Procesul de acordare a serviciilor sociale
Articolul 44(1) Serviciile sociale se acordă la solicitarea persoanei, după caz, a reprezentantului său legal, precum şi din oficiu.
(2) Solicitarea pentru acordarea de servicii sociale se adresează serviciului public de asistenţă socială organizat în subordinea
autorităţilor administraţiei publice locale.
(3) Solicitarea pentru acordarea de servicii sociale poate fi adresată şi direct unui furnizor privat de servicii sociale, situaţie în care,
dacă se încheie un contract de prestări servicii cu persoana solicitantă, furnizorul are obligaţia de a informa, în scris, autoritatea
administrativ-teritorială pe a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa beneficiarul serviciului respectiv.
Articolul 45(1) Acordarea serviciilor sociale se realizează în baza unui contract, încheiat între furnizorul de servicii sociale şi
beneficiar, în care se stipulează serviciile acordate, drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi condiţiile de finanţare.
(2) Modelul contractului prevăzut la alin. (1) se aprobă prin ordin al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale.
Articolul 46Procesul de acordare a serviciilor sociale are următoarele etape obligatorii:a) evaluarea iniţială;b) elaborarea planului de
intervenţie;c) evaluarea complexă;d) elaborarea planului individualizat de asistenţă şi îngrijire;e) implementarea măsurilor prevăzute
în planul de intervenţie şi în planul individualizat;f) monitorizarea şi evaluarea acordării serviciilor.
Articolul 47(1) Evaluarea iniţială şi planul de intervenţie sunt realizate de asistentul social sau, în lipsa acestuia, de personalul cu
competenţe în domeniul asistenţei sociale din cadrul serviciului public de asistenţă socială din subordinea autorităţilor administraţiei
publice locale.
(2) Evaluarea iniţială are drept scop identificarea nevoilor individuale şi familiale, în baza cărora este elaborat planul de intervenţie.
(3) Planul de intervenţie realizat în condiţiile alin. (2) se adresează persoanei şi, după caz, familiei acesteia şi cuprinde măsurile de
asistenţă socială, respectiv serviciile recomandate pentru soluţionarea situaţiilor de nevoie sau risc social identificate, precum şi
beneficiile de asistenţă socială la care persoana are dreptul.
(4) În cadrul procesului de evaluare iniţială, persoana primeşte gratuit informaţiile referitoare la riscurile sociale şi drepturile de
protecţie socială de care poate beneficia, precum şi, după caz, consilierea necesară în vederea depăşirii situaţiilor de dificultate.
(5) Evaluarea iniţială poate avea în vedere inclusiv realizarea diagnozei sociale la nivelul grupului şi comunităţii şi elaborarea planului
de servicii comunitare.
Articolul 48(1) În condiţiile în care evaluarea iniţială evidenţiază existenţa unor nevoi speciale pentru a căror rezolvare se impune
participarea unei echipe interdisciplinare şi/sau implicarea altor instituţii, se recomandă efectuarea evaluării complexe.
(2) Personalul de specialitate din cadrul echipelor interdisciplinare prevăzute la alin. (1), în activitatea de evaluare desfăşurată,
utilizează, de regulă, instrumente şi tehnici standardizate, specifice domeniului propriu de activitate.
(3) Evaluarea complexă se efectuează în cadrul structurilor de specialitate organizate conform prevederilor legilor speciale.
Articolul 49(1) Evaluarea complexă a persoanelor cu dizabilităţi şi a persoanelor care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din
capacitatea de muncă şi a persoanelor vârstnice prevăzută la art. 48 are drept scop identificarea detaliată a nevoilor persoanei şi
elaborarea unui program de suport strict individualizat care conţine ansamblul de măsuri şi servicii sociale, de educaţie, medicale, de
recuperare şi adaptare/readaptare necesare a fi acordate persoanei pentru facilitarea integrării/reintegrării sociale a acesteia.
(2) Procesul de evaluare complexă urmăreşte, în principal, următoarele aspecte:a) evaluarea capacităţilor fizice, mentale şi senzoriale
pentru încadrarea în grade de dizabilitate, invaliditate sau dependenţă, precum şi stabilirea nivelului de afectare a autonomiei
funcţionale cu privire la abilităţile de realizare a activităţilor uzuale ale vieţii zilnice, a abilităţilor de învăţare şi de adaptare la o viaţă
independentă, precum şi a capacităţii de îndeplinire a cerinţelor unei profesii/ocupaţii;b) evaluarea familiei privind capacitatea acesteia
de a asigura condiţiile necesare creşterii, îngrijirii şi educării copilului, precum şi de a realiza obligaţiile de întreţinere ce îi revin,
conform legii;c) evaluarea mediului fizic şi social în care trăieşte persoana şi/sau familia;d) evaluarea gradului de inserţie sau integrare
socială;e) evaluarea potenţialului persoanei de a se implica în acţiunile, programele şi serviciile de sprijinire pentru depăşirea
situaţiilor de dificultate;f) evaluarea percepţiei persoanei asupra propriilor nevoi, a vulnerabilităţii şi consecinţelor asupra siguranţei şi
securităţii personale.
Articolul 50(1) Pe baza rezultatelor evaluării complexe se stabilesc măsurile de protecţie specială, serviciile de îngrijire personală şi
drepturile la beneficii de asistenţă socială sau alte prestaţii de asigurări sociale, după caz.
(2) În urma evaluării complexe se elaborează un plan individualizat de îngrijire şi asistenţă care, pentru a fi eficient şi implementabil,
trebuie să ţină cont de aspecte privind:a) motivaţia persoanei sau a reprezentantului legal al acesteia de a solicita autorităţilor statului
asistenţă şi îngrijire;b) motivaţia persoanei de a participa activ la programele, măsurile de intervenţie şi serviciile sociale
recomandate;c) consecinţele negative asupra persoanei în cazul neacordării serviciilor sociale necesare;d) percepţia proprie privind
capacitatea funcţională, performanţele şi resursele;e) capacitatea reţelei informale constituite din persoanele prevăzute la art. 52 alin.
(2) lit. b) de a acorda servicii sociale;f) nevoile de suport ale personalului de asistenţă şi îngrijire formală şi informală;g) existenţa
serviciilor sociale în comunitate, modul în care acestea pot răspunde nevoilor persoanei, precum şi posibilitatea de acces a
beneficiarului la serviciul respectiv.
(3) Pe baza rezultatelor evaluării complexe, beneficiarului i se prezintă lista furnizorilor acreditaţi de servicii existenţi, care pot acoperi
total sau parţial nevoile identificate. Beneficiarul are dreptul să aleagă în mod liber dintre furnizorii de servicii acreditaţi.
Articolul 51(1) Furnizarea serviciilor sociale se realizează în baza planului individualizat de asistenţă şi îngrijire, elaborat de
furnizorul de servicii sociale cu acordul şi participarea beneficiarului.
(2) În vederea monitorizării eficienţei serviciilor sociale furnizate, precum şi pentru stabilirea continuării intervenţiei sau scoaterii din
evidenţă a cazului, situaţia beneficiarului se reevaluează periodic, în condiţiile prevăzute de legislaţia specială.
Articolul 52(1) În cazul serviciilor de îngrijire personală la domiciliu, acordarea acestora se planifică şi se programează în vizite
zilnice, săptămânale sau lunare, repartizate la intervale regulate.
(2) Îngrijirea personală la domiciliu poate fi formală şi informală:a) îngrijirea formală se asigură de persoana calificată, certificată
profesional, în condiţiile legii;b) îngrijirea informală se asigură de membrii de familie, prieteni, vecini sau o altă persoană necalificată
care îşi asumă responsabilitatea îngrijirii persoanei.
(3) Persoana dependentă care necesită asistenţă şi/sau supraveghere permanentă poate beneficia de îngrijire zilnică acordată la
domiciliu, de îngrijitorul formal, pentru maximum 8 ore/zi, consecutive sau repartizate la intervale regulate pe parcursul zilei.
(4) Prin excepţie de la prevederile alin. (3), îngrijirea personală acordată la domiciliu poate fi asigurată, pe o perioadă mai mare de 8
ore/zi, de îngrijitori informali calificaţi sau de îngrijitori formali, numai în condiţiile prevăzute expres de lege.
(5) Persoanele aflate în situaţia prevăzută la alin. (3), care solicită asistare în centre rezidenţiale, au prioritate în cazul în care nu au
familie sau familia acestora nu le poate asigura îngrijirea necesară.
(6) Serviciile de îngrijire care presupun ajutor pentru îndeplinirea activităţilor instrumentale ale vieţii zilnice sunt acordate de
îngrijitori informali şi voluntari şi, numai în lipsa acestora, de îngrijitori formali.
Capitolul IV Măsuri integrate de asistenţă socială
Secţiunea 1 Prevenirea şi combaterea sărăciei şi riscului de excluziune socială
Articolul 53(1) Măsurile de prevenire şi combatere a sărăciei şi riscului de excluziune socială se înscriu în cadrul general de acţiuni
multidimensionale ale procesului de incluziune socială prin care se asigură oportunităţile şi resursele necesare pentru participarea
persoanelor vulnerabile în mod deplin la viaţa economică, socială şi culturală a societăţii, precum şi la procesul de luare a deciziilor
care privesc viaţa şi accesul lor la drepturile fundamentale.
(2) Pentru prevenirea şi combaterea sărăciei şi a riscului de excluziune socială, prin politicile publice iniţiate, statul:a) asigură accesul
persoanelor vulnerabile la unele drepturi fundamentale, cum ar fi: dreptul la locuinţă, la asistenţă socială şi medicală, la educaţie şi la
loc de muncă;b) instituie măsuri de sprijin conform nevoilor particulare ale persoanelor, familiilor şi grupurilor defavorizate.
(3) Armonizarea politicilor destinate cunoaşterii, prevenirii şi combaterii situaţiilor care determină sărăcia şi riscul de excluziune
socială se realizează în cadrul mecanismului naţional pentru promovarea incluziunii sociale, constituit conform legii, cu participarea
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale şi a reprezentanţilor organizaţiilor societăţii civile.
(4) În cadrul acţiunilor multidimensionale ale procesului de incluziune socială se înscriu şi activităţile din domeniul economiei sociale,
orientate spre generarea sau asigurarea de locuri de muncă pentru persoanele prevăzute la alin. (1). Organizarea şi funcţionarea
sectorului economiei sociale se reglementează prin lege specială.
Articolul 54(1) Persoanele singure şi familiile care nu dispun de resursele necesare pentru satisfacerea unui nivel de trai minimal au
dreptul la beneficii de asistenţă socială şi servicii sociale, acordate în funcţie de nevoile identificate ale fiecărei persoane sau familii.
(2) Nivelul de trai minimal reprezintă limita exprimată în lei care asigură nevoile de bază cum ar fi: hrană, îmbrăcăminte, igienă
personală, menţinerea şi salubrizarea locuinţei şi se calculează în raport cu pragul sărăciei conform metodologiei utilizate la nivelul
statelor membre ale Uniunii Europene.
Articolul 55(1) Beneficiile de asistenţă socială pentru prevenirea şi combaterea sărăciei şi riscului de excluziune socială sunt destinate
asigurării mijloacelor financiare minime necesare traiului zilnic, precum şi suplimentării veniturilor sau mijloacelor persoanei ori
familiei aflate în situaţia prevăzută la art. 54 alin. (1) şi se bazează pe testarea mijloacelor de trai.
(2) Beneficiile de asistenţă socială acordate pentru prevenirea şi combaterea sărăciei şi riscului de excluziune socială sunt cele
prevăzute la art. 11.
(3) Principala formă de sprijin pentru prevenirea şi combaterea sărăciei şi riscului de excluziune socială este venitul minim de inserţie
acordat din bugetul de stat ca diferenţă între nivelurile prevăzute prin lege specială şi venitul net al familiei sau al persoanei singure
realizat ori obţinut într-o anumită perioadă de timp, în scopul garantării unui venit minim fiecărei persoane din România.
Articolul 56(1) Principalele categorii de servicii sociale având drept scop exclusiv prevenirea şi combaterea sărăciei şi riscului de
excluziune socială sunt adresate persoanelor şi familiilor fără venituri sau cu venituri reduse, persoanelor fără adăpost, victimelor
traficului de persoane, precum şi persoanelor private de libertate.
(2) Familiile şi persoanele singure fără venituri sau cu venituri reduse pot beneficia de o gamă diversificată de servicii sociale adaptate
nevoilor individuale, cum ar fi servicii de consiliere şi informare, servicii de inserţie/reinserţie socială, servicii de reabilitare şi altele
asemenea.
Articolul 57Serviciile sociale adresate persoanelor fără adăpost au drept scop asigurarea de găzduire pe perioadă determinată, asociată
cu acordarea unor servicii de consiliere şi de reinserţie sau reintegrare socială, în concordanţă cu nevoile individuale identificate.
Articolul 58(1) Autorităţile administraţiei publice locale au responsabilitatea înfiinţării, organizării şi administrării serviciilor sociale
pentru persoanele fără adăpost.
(2) Pentru copiii străzii, pentru persoanele vârstnice singure sau fără copii şi persoanele cu dizabilităţi care trăiesc în stradă, autorităţile
administraţiei publice locale au obligaţia de a înfiinţa pe raza lor teritorială servicii sociale adecvate şi adaptate nevoilor acestora.
(3) Pentru persoanele care trăiesc în stradă, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a organiza adăposturi de urgenţă pe
timp de iarnă.
Articolul 59(1) Serviciile sociale adresate persoanelor care trăiesc în stradă pot fi organizate ca:a) echipe mobile de intervenţie în
stradă sau servicii de tip ambulanţă socială;b) adăposturi de noapte;c) centre rezidenţiale cu găzduire pe perioadă determinată.
(2) În scopul prevenirii şi combaterii riscului ca tinerii care părăsesc sistemul de protecţie a copilului să devină persoane fără adăpost,
precum şi pentru promovarea integrării sociale a acestora, autorităţile locale pot înfiinţa centre multifuncţionale care asigură condiţii
de locuit şi de gospodărire pe perioadă determinată.
Articolul 60(1) Pentru persoanele care trăiesc în stradă serviciile sociale se acordă gratuit sau, după caz, contra unei contribuţii modice
din partea beneficiarului.
(2) Calculul şi nivelul contribuţiei beneficiarului, prevăzute la alin. (1), se stabilesc de către furnizorul public sau privat care
administrează serviciile.
Articolul 61(1) Persoanele fără venituri sau cu venituri reduse beneficiază de masă acordată de cantine sociale.
(2) Cantinele sociale sunt unităţi publice de asistenţă socială, cu sau fără personalitate juridică, înfiinţate, organizate şi administrate de
autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de furnizori de servicii sociale privaţi.
(3) Cantinele sociale acordă masă caldă şi rece, gratuit sau contra cost, în condiţiile prevăzute de lege.
Articolul 62(1) Victimele traficului de persoane beneficiază de servicii sociale acordate pentru facilitarea reintegrării/ reinserţiei
sociale a acestora.
(2) Serviciile sociale acordate victimelor traficului de persoane sunt acordate în sistem integrat cu alte măsuri de protecţie prevăzute
de legislaţia specială şi sunt gratuite
Articolul 63Serviciile sociale destinate victimelor traficului de persoane pot fi:a) centrele rezidenţiale cu găzduire pe perioadă
determinată care asigură asistenţă, îngrijire şi protecţie;b) centre de zi care asigură în principal informare, consiliere, sprijin emoţional
şi social în scopul reabilitării şi reintegrării sociale;c) servicii acordate în comunitate care constau în servicii de asistenţă socială,
suport emoţional, consiliere psihologică, consiliere juridică, orientare profesională, reinserţie socială etc.
Articolul 64(1) Persoanele private de libertate, aflate în custodia sistemului penitenciar, în vederea asigurării reintegrării lor sociale
beneficiază gratuit de servicii sociale de consiliere educaţională, socială şi psihologică, acordate la nivelul aşezămintelor de deţinere,
în sistem integrat cu activităţile şi programele educative, psihologice şi de asistenţă socială, de instruire şcolară şi formare profesională
desfăşurate în cadrul acestora.
(2) Furnizarea serviciilor de educaţie, consiliere psihologică şi asistenţă socială în cadrul aşezămintelor de deţinere se realizează de
către personalul specializat al acestora, cu participarea consilierilor de probaţiune ori a furnizorilor publici sau privaţi de servicii
sociale.(3) Pe perioada detenţiei, persoana privată de libertate poate beneficia şi de consiliere privind accesarea serviciilor sociale
existente în comunitatea în care aceasta îşi va avea domiciliul sau reşedinţa după eliberare.
Secţiunea a 2-a Asistenţa socială a copilului şi a familiei
Articolul 65(1) Copilul are dreptul la protecţie şi asistenţă în realizarea şi exercitarea deplină a drepturilor lui, în condiţiile legii.
(2) Asigurarea creşterii şi dezvoltării copilului se află în responsabilitatea părinţilor.
(3) Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în
special prin îngrijirea şi menţinerea relaţiilor personale cu acesta, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale.
(4) Părinţii copilului au dreptul să primească asistenţa de specialitate în vederea îngrijirii, creşterii şi educării acestuia, precum şi să fie
informaţi asupra drepturilor şi obligaţiilor lor.
Articolul 66(1) Statul asigură protecţia copilului şi garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de
autorităţile/instituţiile publice cu atribuţii în domeniu.
(2) Copilul are dreptul să fie crescut alături de părinţii săi în condiţii care să-i permită dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală şi
socială.
(3) Copilul are dreptul de a beneficia de măsuri de asistenţă socială, în funcţie de situaţia sa personală şi de situaţia socioeconomică a
familiei sau a persoanelor în întreţinerea cărora se află.
(4) Pentru realizarea obligaţiilor ce le revin faţă de copil, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale susţin familia prin
acordarea de beneficii de asistenţă socială, precum şi prin asigurarea de servicii sociale.
(5) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de stat, precum
şi de orice persoană fizică sau juridică, publică ori privată.
(6) În situaţia în care părintele/reprezentantul legal se foloseşte de copil pentru a apela la mila publicului, cerând ajutor financiar sau
material, precum şi în situaţia în care copilul a fost victima abuzului/neglijării/exploatării/traficului exercitat de părinte/reprezentant
legal, serviciul public de asistenţă socială organizat în subordinea consiliului judeţean/consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti iniţiază, în momentul constatării faptei, demersurile necesare instituirii măsurilor de protecţie specială prevăzute de lege.
Articolul 67Măsurile de asistenţă socială pentru familie nu sunt acordate pentru compensarea sarcinilor specifice acesteia, ci ca forme
de sprijin destinate, în principal, menţinerii copilului în familie şi depăşirii unei situaţii de dificultate, reconcilierii vieţii de familie cu
viaţa profesională, încurajării ocupării pe piaţa muncii
.Articolul 68(1) Beneficiile de asistenţă socială în bani destinate copilului şi familiei pot fi acordate sub formă de alocaţii,
indemnizaţii, stimulente financiare, facilităţi fiscale şi alte facilităţi de natură financiară, în condiţiile legii.
(2) Alocaţiile, indemnizaţiile şi stimulentele cuprind:a) alocaţii pentru copii destinate copilului din familie şi copilului lipsit temporar
sau definitiv de ocrotirea părinţilor, cum ar fi: alocaţia de stat, alocaţia de plasament şi alte alocaţii acordate în condiţiile legii;b)
alocaţii, indemnizaţii şi stimulente pentru familie, acordate în raport cu veniturile familiei şi cu numărul de copii aflaţi în întreţinere
cum ar fi: indemnizaţia pentru creşterea copilului, stimulentul de inserţie, alte alocaţii familiale şi indemnizaţii.
Articolul 69Copilul şi familia beneficiază de servicii sociale diversificate, adaptate nevoilor şi situaţiilor de dificultate identificate.
Articolul 70(1) Orice copil lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi are dreptul la protecţie alternativă care constă în
instituirea tutelei, măsuri de protecţie specială şi adopţie.
(2) Protecţia specială constă în instituirea măsurii plasamentului şi acordarea de servicii sociale destinate îngrijirii şi dezvoltării
copilului până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu a acestuia, acompaniate de beneficiile de asistenţă socială prevăzute de
lege.
(3) Deciziile de separare a copilului de părinţii săi sau de limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti sunt precedate obligatoriu de
servicii sociale de informare şi consiliere, de terapie şi mediere adresate părinţilor.
(4) Tinerii care au beneficiat de măsuri de protecţie specială şi nu au posibilitatea revenirii în familie, aflaţi în situaţii de risc de
excluziune socială pot beneficia, la cerere, de continuarea acordării unor măsuri de protecţie specială pe o perioadă determinată, în
condiţiile prevăzute de legislaţia specială.
(5) Măsurile de protecţie specială a copilului se stabilesc prin planul individualizat de protecţie, întocmit, aplicat şi monitorizat de
către autorităţile/instituţiile abilitate de lege.
Articolul 71(1) Copilul cu dizabilităţi are dreptul la măsuri de suport şi de îngrijire, adaptate nevoilor sale.
(2) Copilul cu dizabilităţi şi părinţii acestuia, precum şi persoanele cărora le-a fost dat în plasament sau tutelă, beneficiază de servicii
sociale destinate facilitării accesului efectiv şi fără discriminare al copilului cu dizabilităţi la educaţie, formare profesională, asistenţă
medicală, recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, la activităţi recreative, precum şi la orice alte activităţi apte să
le permită deplina integrare socială şi dezvoltare personală.
(3) Copilul cu dizabilităţi are dreptul la servicii de îngrijire personală, stabilite în baza evaluării socio-psiho-medicale şi a nevoilor
individuale de ajutor pentru realizarea activităţilor uzuale ale vieţii zilnice.
(4) Copilul cu dizabilităţi pentru care s-a instituit măsura tutelei ori a plasamentului la o familie sau persoană, dacă la împlinirea
vârstei de 18 ani nu urmează o formă de învăţământ ori pregătire profesională, în condiţiile legii, poate rămâne în grija acestora pe o
perioadă de încă 3 ani.
(5) Măsura prevăzută la alin. (4) se aplică la solicitarea tânărului cu dizabilităţi şi cu acordul familiei sau persoanei la care a fost dat în
plasament ori în tutelă.
Articolul 72(1) Copilul care săvârşeşte fapte penale şi nu răspunde penal beneficiază de măsuri de protecţie specială, respectiv
plasament şi supraveghere specializată, precum şi de servicii sociale destinate sprijinirii acestuia în procesul de reintegrare socială.
(2) Pe toată durata aplicării măsurilor destinate copilului care săvârşeşte fapte penale şi nu răspunde penal, familia acestuia beneficiază
de servicii sociale de consiliere şi suport pentru facilitarea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de lege pe perioada de supraveghere
specializată.
Articolul 73(1) Serviciile sociale din domeniul protecţiei copilului şi familiei au ca principal obiectiv suportul acordat pentru
asigurarea îngrijirii, creşterii, formării, dezvoltării şi educării copilului în cadrul familiei.
(2) Principalele categorii de servicii sociale sunt:a) servicii de prevenire a separării copilului de familie;b) servicii de reconciliere a
vieţii de familie cu viaţa profesională;c) servicii pentru copilul lipsit temporar sau definitiv de părinţii săi;d) servicii de sprijin pentru
familiile aflate în situaţii de dificultate.e) servicii sociale destinate asigurării cazării şi îngrijirii unor elevi, studenţi şi tineri, care
provin din familii aflate în situaţii de dificultate, în internate de tip social. (la 01-05-2017, Alineatul (2) din Articolul 73 , Sectiunea a
2-a , Capitolul IV a fost completat de Punctul 3, Articolul I din LEGEA nr. 79 din 26 aprilie 2017, publicată în MONITORUL
OFICIAL nr. 305 din 28 aprilie 2017 )
(3) Serviciile sociale prevăzute la alin. (2) pot fi acordate în instituţii/unităţi de asistenţă socială, respectiv în centre de zi, centre
rezidenţiale, internate de tip social, precum şi la domiciliul familiei, la domiciliul persoanei care acordă îngrijire copilului sau în
comunitate. (la 01-05-2017, Alineatul (3) din Articolul 73 , Sectiunea a 2-a , Capitolul IV a fost modificat de Punctul 4, Articolul I din
LEGEA nr. 79 din 26 aprilie 2017, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 305 din 28 aprilie 2017 )
Articolul 74(1) Furnizarea serviciilor sociale pentru copiii aflaţi în sistemul de protecţie specială este gratuită.
(2) În cazul serviciilor sociale prevăzute la art. 73 alin. (2) lit. b), d) şi e), precum şi al altor servicii sociale destinate copilului din
familie, stabilite prin legea specială, părinţii pot suporta o parte din cheltuielile aferente acestora, achitând o contribuţie stabilită în
funcţie de nivelul costului serviciului pe beneficiar şi de nivelul veniturilor pe membru de familie. Cuantumul contribuţiei, serviciile
oferite, obligaţiile şi drepturile părţilor sunt înscrise în contractul de furnizare de servicii, încheiat între furnizor şi
părinte/reprezentantul legal al copilului. (la 01-05-2017, Alineatul (2) din Articolul 74 , Sectiunea a 2-a , Capitolul IV a fost modificat
de Punctul 5, Articolul I din LEGEA nr. 79 din 26 aprilie 2017, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 305 din 28 aprilie 2017 )
Articolul 75(1) Prevenirea şi combaterea violenţei în familie constituie o componentă a politicilor de protecţie şi asistenţă a familiei.
(2) Serviciile sociale destinate victimelor violenţei în familie sunt acordate în sistem integrat cu celelalte măsuri de protecţie legală, de
asigurare a sănătăţii, de prevenire, identificare şi sancţionare a faptelor de violenţă în familie, prevăzute de legislaţia specială în
domeniu.
Articolul 76(1) Autorităţile administraţiei publice locale au responsabilitatea înfiinţării, organizării, administrării şi furnizării
serviciilor sociale destinate prevenirii şi combaterii violenţei în familie.
(2) Pentru asigurarea unor servicii sociale eficiente, autorităţile administraţiei publice locale colaborează cu alte instituţii şi autorităţi
cu competenţe în acest domeniu, precum poliţia, comandamentele de jandarmi judeţene, serviciile deconcentrate ale Ministerului
Sănătăţii, instituţiile de învăţământ, serviciile de medicină legală etc., în condiţiile legii.
(3) Serviciile sociale dezvoltate în domeniul prevenirii violenţei în familie se adresează cu prioritate victimelor, dar şi agresorilor
acestora.
Articolul 77(1) Serviciile sociale destinate prevenirii şi combaterii violenţei în familie pot fi organizate în centre de zi şi rezidenţiale,
cu sau fără personalitate juridică, de interes local ori judeţean.
(2) Principalele categorii de servicii sociale organizate în centre rezidenţiale cu găzduire pe perioadă determinată sunt:a) centre de
primire în regim de urgenţă a victimelor violenţei în familie;b) centre de recuperare pentru victimele violenţei în familie;c) locuinţe
protejate.
(3) Principalele categorii de servicii sociale organizate în centre de zi sunt:a) centre de consiliere pentru prevenirea şi combaterea
violenţei în familie;b) centre pentru servicii de informare şi sensibilizare a populaţiei.
Articolul 78Serviciile sociale destinate agresorilor prevăzuţi la art. 76 alin. (3) sunt organizate în centre de zi care au drept obiectiv
reabilitarea şi reinserţia socială a acestora, prin asigurarea unor măsuri de educaţie, consiliere şi mediere familială.
Secţiunea a 3-a Asistenţa socială a persoanelor cu dizabilităţi
Articolul 79(1) Promovarea şi respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi reprezintă o obligaţie pentru autorităţile statului,
pentru toate persoanele juridice de drept public şi privat, precum şi pentru toţi cetăţenii din România.
(2) Statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, are obligaţia de a asigura măsurile specifice de protecţie şi de
asistenţă socială, în conformitate cu nevoile particulare ale persoanelor cu dizabilităţi, precum şi în funcţie de situaţia familială şi
socio-economică a acestora.
(3) În baza principiului asigurării de oportunităţi egale, autorităţile publice competente au obligaţia să asigure toate măsurile necesare
destinate persoanelor cu dizabilităţi în scopul:a) accesului nemijlocit şi neîngrădit la educaţie, sănătate, ocupare, justiţie, precum şi la
toate tipurile de servicii publice de interes general şi servicii sociale;b) facilitării participării active la viaţa comunităţii din care face
parte persoana şi a societăţii în general.
(4) O componentă prioritară a protecţiei persoanelor cu dizabilităţi priveşte asigurarea şi facilitarea accesului la programe de
abilitare/reabilitare, dispozitive medicale destinate recuperării unor deficienţe organice sau funcţionale, precum şi la echipamente
tehnice asistive care să faciliteze viaţa de zi cu zi a persoanelor cu dizabilităţi, activităţile lor de studiu şi cele profesionale.
Articolul 80(1) Pentru protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, autorităţile publice au obligaţia să includă
nevoile speciale ale acestei categorii de persoane în toate politicile publice, strategiile şi programele de dezvoltare regională, judeţeană
sau locală, precum şi în programele guvernamentale.
(2) Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi orice persoană juridică de drept public sau privat au obligaţia de a
asigura servicii de informare şi documentare accesibile persoanelor cu dizabilităţi.
Articolul 81(1) Persoanele cu dizabilităţi, în funcţie de nivelul deficienţei, gradul de afectare a funcţiilor şi a structurilor organismului,
factorii de mediu şi personali, incapacitatea manifestată se încadrează în grade de dizabilitate, reglementate prin legile speciale.
(2) În funcţie de gradul de dizabilitate, precum şi, după caz, de dificultăţile familiale şi socio-economice, persoanele cu dizabilităţi
beneficiază de alocaţii, indemnizaţii şi facilităţi, precum şi de alte forme de sprijin financiar şi în natură.
(3) Persoanele cu dizabilităţi beneficiază de o alocaţie lunară în scopul susţinerii necesităţilor zilnice de viaţă, precum şi de o
indemnizaţie de îngrijire în vederea asigurării îngrijirii personale, acordate în funcţie de gradul de dizabilitate şi în condiţiile stabilite
prin legile speciale.
(4) Pentru persoanele cu afectare gravă a capacităţii de muncă, alocaţia prevăzută la alin. (3) se acordă doar în funcţie de gradul de
dizabilitate al acestora.
(5) Persoanele adulte, în funcţie de gradul de dizabilitate, pot beneficia, în condiţiile legii, de facilităţi fiscale şi alte facilităţi, precum
şi de credite a căror dobândă se suportă din bugetul de stat pentru achiziţionarea de autovehicule şi pentru adaptarea locuinţei conform
nevoilor individuale.Articolul 82Persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA, copii şi adulţi, au dreptul la o indemnizaţie lunară
de hrană destinată asigurării unei alimentaţii corespunzătoare în completarea tratamentului de specialitate cu medicamente
antiretrovirale.
Articolul 83(1) Persoana cu dizabilităţi are dreptul, în baza evaluării socio-psiho-medicale, la servicii sociale organizate şi acordate în
condiţiile legii.
(2) Serviciile sociale adresate persoanelor cu dizabilităţi se acordă la domiciliu, în centre rezidenţiale sau în centre de zi, proiectate şi
adaptate nevoilor individuale ale persoanei asistate.
Articolul 84(1) Autorităţile administraţiei publice locale au responsabilitatea organizării şi finanţării sau cofinanţării serviciilor sociale
adecvate nevoilor speciale de îngrijire, asistare, educare şi formare, recuperare/reabilitare, inserţie/reinserţie socială ale persoanelor cu
dizabilităţi, în conformitate cu strategiile naţionale, strategiile judeţene şi planurile anuale proprii de acţiune.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a monitoriza situaţia tuturor persoanelor cu dizabilităţi care au domiciliul
sau reşedinţa pe aria lor teritorială şi de a întreprinde toate demersurile în vederea facilitării reintegrării sociale a acestora în
comunitate şi a inserţiei pe piaţa muncii.
(3) În vederea asigurării continuităţii măsurilor de protecţie, de asistare şi îngrijire, autorităţile administraţiei publice locale instituie
măsuri specifice de realizare a tranziţiei tânărului cu dizabilităţi din sistemul de protecţie a copilului în sistemul de protecţie a
persoanelor adulte cu dizabilităţi.
Articolul 85(1) Evaluarea socio-psiho-medicală a persoanei cu dizabilităţi în vederea încadrării într-un grad de dizabilitate şi stabilirii
nevoilor de îngrijire personală se realizează de personal de specialitate din cadrul organismelor de evaluare, constituite conform legii.
(2) Serviciile de îngrijire personală la domiciliu sau recomandarea de internare într-un centru rezidenţial se înscriu în programul
individual de reabilitare şi integrare socială, elaborat în urma evaluării prevăzute la alin. (1).
Articolul 86(1) Persoana cu dizabilităţi beneficiază de servicii de îngrijire personală la domiciliu, acordate de către îngrijitori formali
sau informali.
(2) Îngrijitorii informali şi formali beneficiază de facilităţi şi servicii de suport, reglementate prin legislaţia specială.
Articolul 87(1) Persoana cu dizabilitate gravă, în funcţie de natura deficienţei şi de specificul nevoilor de îngrijire, poate fi asistată şi
îngrijită la domiciliu de un membru de familie angajat în calitate de îngrijitor formal, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Persoana cu dizabilităţi optează între indemnizaţia de îngrijire şi serviciile acordate de îngrijitori formali.Articolul 88Autorităţile
administraţiei publice locale au obligaţia de a asigura, cu prioritate, servicii de îngrijire la domiciliu destinate persoanelor cu
dizabilităţi, precum şi în centre de zi adaptate nevoilor acestora, cum ar fi: centre de recuperare/readaptare, centre de inserţie/reinserţie
socială, centre de socializare, centre de terapie ocupaţională şi alte terapii speciale, centre de asistare şi îngrijire pe timpul zilei,
ateliere protejate/unităţi protejate, şi altele asemenea, potrivit atribuţiilor stabilite prin legile speciale.
Articolul 89(1) Admiterea persoanelor cu dizabilităţi în centre rezidenţiale se realizează numai în cazul în care asistarea, îngrijirea,
recuperarea sau protecţia acestora nu se pot realiza la domiciliu ori în cadrul centrelor de zi organizate în comunitate.
(2) Principalele categorii de centre rezidenţiale pentru persoane cu dizabilităţi care asigură găzduire pe perioadă nedeterminată sau
determinată sunt:a) centre de îngrijire şi asistenţă;b) centre de recuperare şi reabilitare;c) centre de integrare prin terapie
ocupaţională;d) centre respiro/centre de criză;e) locuinţe protejate.
Articolul 90(1) Persoanele adulte cu dizabilităţi asistate în centre rezidenţiale sau susţinătorii legali ai acestora, în funcţie de veniturile
personale ale persoanelor cu dizabilităţi, au obligaţia de a plăti o contribuţie lunară de întreţinere, stabilită în condiţiile legii.
(2) Persoanele cu dizabilităţi care nu au venituri şi nici susţinători legali care să datoreze întreţinerea acestora sau ale căror venituri nu
permit asigurarea contribuţiei lunare sunt asistate gratuit, costurile aferente fiind susţinute din bugetele locale sau judeţene.
Articolul 91(1) În vederea asigurării evaluării, orientării, formării şi reconversiei profesionale a persoanelor cu dizabilităţi, autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale au obligaţia să organizeze şi să dezvolte servicii sociale integrate cu servicii şi măsuri specifice
de stimulare a ocupării.
(2) Persoanele juridice de drept public sau privat, în calitate de angajatori au obligaţia de a crea toate condiţiile necesare dobândirii şi
menţinerii unui loc de muncă, precum şi pentru promovarea profesională a persoanei cu dizabilităţi.
(3) Angajarea persoanei cu dizabilităţi se realizează pe piaţa liberă a muncii, la domiciliu şi în forme protejate, respectiv loc de muncă
protejat şi unităţi protejate, reglementate prin legislaţia specială.
(4) Angajatorii persoanelor cu dizabilităţi beneficiază de facilităţi fiscale, precum şi de alte drepturi acordate în condiţiile
legii.Secţiunea a 4-a Asistenţa socială a persoanelor vârstnice
Articolul 92(1) Persoanele vârstnice reprezintă o categorie de populaţie vulnerabilă cu nevoi particulare, datorită limitărilor fiziologice
şi fragilităţii caracteristice fenomenului de îmbătrânire.
(2) Persoanele vârstnice, în funcţie de situaţiile personale de natură socio-economică, medicală şi fiziologică, beneficiază de măsuri de
asistenţă socială, în completarea prestaţiilor de asigurări sociale pentru acoperirea riscurilor de bătrâneţe şi de sănătate.
Articolul 93(1) Familia persoanei vârstnice are obligaţia de a asigura îngrijirea şi întreţinerea acesteia.
(2) Obligaţiile prevăzute la alin. (1) se stabilesc astfel încât să nu afecteze veniturile considerate a fi minim necesare vieţii curente a
persoanei/persoanelor obligate la întreţinere, precum şi a copiilor acesteia/acestora.
(3) În situaţia persoanei vârstnice singure sau a cărei familie nu poate să asigure, parţial sau integral, îngrijirea şi întreţinerea acesteia,
statul intervine prin acordarea de beneficii de asistenţă socială şi servicii sociale adecvate nevoilor strict individuale ale persoanei
vârstnice.
Articolul 94(1) Beneficiile de asistenţă socială se acordă persoanelor vârstnice care se găsesc în situaţii de vulnerabilitate, respectiv:a)
nu realizează venituri proprii sau veniturile lor ori ale susţinătorilor legali nu sunt suficiente pentru asigurarea unui trai decent şi mediu
sigur de viaţă;b) se află în imposibilitatea de a-şi asigura singure activităţile de bază ale vieţii zilnice, nu se pot gospodări singure şi
necesită asistenţă şi îngrijire;c) nu au locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza resurselor proprii;d) se
află în alte situaţii de urgenţă sau de necesitate, prevăzute de lege.
(2) Beneficiile de asistenţă socială pentru persoanele vârstnice sunt, în principal:a) beneficiile de asistenţă socială pentru prevenirea şi
combaterea sărăciei şi a riscului de excluziune socială;b) indemnizaţii de îngrijire, acordate în condiţiile legii;c) alocaţii sau contribuţii
pentru asigurarea calităţii serviciilor sociale, destinate acoperirii costurilor hranei în cantine sociale, în centrele rezidenţiale de
îngrijire, precum şi pentru susţinerea unor suplimente nutriţionale;d) facilităţi privind transportul urban şi interurban, telefon, radio-tv,
achiziţia de produse alimentare, bilete de tratament balnear sau pentru recreere, precum şi a altor servicii;e) ajutoare pentru situaţii
care pun în pericol viaţa şi siguranţa persoanei vârstnice, precum şi pentru evitarea instituţionalizării;f) ajutoare în natură precum:
alimente, încălţăminte, îmbrăcăminte, medicamente şi dispozitive medicale, materiale de construcţii şi altele asemenea.
Articolul 95(1) În vederea prevenirii, limitării sau înlăturării efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot afecta viaţa
persoanei vârstnice sau pot genera riscul de excluziune socială, persoanele vârstnice au dreptul la servicii sociale.
(2) La procesul decizional privind dezvoltarea serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice, autorităţile administraţiei publice
centrale şi locale au obligaţia de a consulta organismele reprezentative ale persoanelor vârstnice, constituite conform legii.
(3) Autorităţile administraţiei publice locale asigură gratuit servicii de informare şi consiliere a persoanelor vârstnice cu privire la
drepturile sociale ale acestora.(4) În procesul de acordare a serviciilor sociale, furnizorii publici şi privaţi au obligaţia de a implica
persoana vârstnică, precum şi familia sau reprezentantul legal al acesteia şi de a promova intervenţia membrilor comunităţii şi a
voluntarilor.
Articolul 96(1) Pentru a identifica şi a răspunde cât mai adecvat nevoilor sociale ale persoanelor vârstnice şi condiţiilor particulare în
care aceştia se află, serviciile sociale se organizează cu prioritate la nivelul comunităţilor locale.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale au responsabilitatea identificării şi evaluării nevoilor persoanelor vârstnice, a organizării,
planificării şi asigurării finanţării sau cofinanţării serviciilor sociale, iar furnizorii de servicii sociale publici şi privaţi au
responsabilitatea acordării acestora cu respectarea standardelor de calitate.
Articolul 97(1) Persoanele vârstnice dependente beneficiază de servicii de îngrijire personală acordate în concordanţă cu gradul de
dependenţă în care se află şi nevoile individuale de ajutor, precum şi în funcţie de situaţia familială şi veniturile de care dispun.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a asigura serviciile de îngrijire personală acordate la domiciliu sau în
centre rezidenţiale pentru persoanele vârstnice dependente singure ori a căror familie nu poate să le asigure îngrijirea.
Articolul 98(1) Evaluarea autonomiei funcţionale a persoanelor dependente şi stabilirea gradelor de dependenţă se realizează în baza
unor criterii standard, aprobate prin hotărâre a Guvernului.
(2) Evaluarea autonomiei funcţionale se realizează, de regulă, la domiciliul persoanei, de o echipă mobilă de evaluatori.
(3) Răspunderea privind corectitudinea datelor şi a recomandărilor privind încadrarea în grade de dependenţă a persoanelor evaluate
revine în mod solidar membrilor echipei de evaluatori.
(4) Evaluarea autonomiei funcţionale, în cazul persoanelor asistate în unităţi sanitare cu paturi, se poate realiza şi la patul bolnavului,
la solicitarea medicului curant sau a asistentului social angajat al spitalului.
(5) Furnizarea serviciilor de îngrijire se realizează conform planului individualizat de asistenţă şi îngrijire, elaborat de personal de
specialitate, în baza recomandărilor formulate de echipa de evaluare.
Articolul 99(1) Acordarea serviciilor de îngrijire personală la domiciliu a persoanelor vârstnice se realizează de către îngrijitorul
formal sau informal.
(2) Îngrijitorii informali şi formali beneficiază de facilităţi şi servicii de suport, indemnizaţii, servicii de consiliere, servicii de tip
respiro şi concediu de îngrijire, conform legii.
Articolul 100Pentru menţinerea în mediul propriu de viaţă şi prevenirea situaţiilor de dificultate şi dependenţă, persoanele vârstnice
beneficiază de servicii de consiliere, de acompaniere, precum şi de servicii destinate amenajării sau adaptării locuinţei, în funcţie de
natura şi gradul de afectare a autonomiei funcţionale.
Articolul 101(1) Îngrijirea în centre rezidenţiale a persoanelor vârstnice dependente poate fi dispusă numai în cazul în care îngrijirea la
domiciliu a acestora nu este posibilă.
(2) Centrele rezidenţiale destinate persoanelor vârstnice pot fi organizate ca:a) centre de îngrijire temporară;b) centre de îngrijire pe
perioadă nedeterminată, respectiv cămine pentru persoane vârstnice;c) locuinţe protejate, complex de servicii şi alte tipuri de centre.
Articolul 102(1) Persoanele vârstnice care dispun de venituri proprii au obligaţia de a plăti o contribuţie lunară pentru asigurarea
serviciilor de îngrijire personală la domiciliu şi pentru asistarea şi îngrijirea în centre rezidenţiale, stabilită de către autorităţile
administraţiei publice locale sau furnizorii privaţi care le administrează, cu respectarea condiţiei prevăzute la art. 91 alin. (2).
(2) În situaţia în care persoana vârstnică nu are venituri sau nu poate achita integral contribuţia lunară, suma aferentă acesteia sau
diferenţa până la concurenţa valorii integrale a contribuţiei se asigură de către susţinătorii legali ai persoanei vârstnice, în conformitate
cu nivelul veniturilor acestora, calculat pe membru de familie, în cuantumul prevăzut de lege.
(3) Persoanele vârstnice care nu au venituri şi nici susţinători legali nu datorează contribuţia lunară, aceasta fiind asigurată din
bugetele locale, în limitele hotărâte de autorităţile administraţiei publice locale.
Articolul 103Persoana vârstnică care încheie acte juridice translative de proprietate, cu titlu oneros sau gratuit, în scopul întreţinerii şi
îngrijirii personale, are dreptul la măsuri de protecţie acordate în condiţiile legii.
Capitolul V Construcţia instituţională a sistemului naţional de asistenţă socială
Secţiunea 1 Nivelul central
Articolul 104(1) Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale este autoritatea publică centrală care elaborează politica de asistenţă
socială şi promovează drepturile familiei, copilului, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilităţi şi ale oricăror altor persoane
aflate în nevoie.
(2) Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale stabileşte strategia naţională şi sectorială de dezvoltare în domeniul social,
coordonează şi monitorizează implementarea acestora, susţine financiar şi tehnic programele sociale şi exercită controlul asupra
acordării beneficiilor de asistenţă socială şi serviciilor sociale.
(3) Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale are responsabilitatea aplicării unitare, la nivel teritorial, a legislaţiei şi a
strategiilor naţionale din domeniul asistenţei sociale.
(4) În elaborarea strategiei naţionale şi sectoriale, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale se consultă cu autorităţile publice
centrale şi locale care au responsabilităţi în finanţarea şi acordarea serviciilor sociale, precum şi cu reprezentanţi ai societăţii civile cu
activităţi în domeniu.
(5) În exercitarea atribuţiilor sale, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale colaborează cu celelalte ministere şi organe de
specialitate din subordinea Guvernului, cu alte instituţii publice şi cu organisme de drept privat.(6) Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale poate constitui structuri executive sau consultative în scopul implementării şi monitorizării politicilor sociale,
precum şi a programelor de dezvoltare în domeniu.
Articolul 105În vederea realizării rolului său în domeniul asistenţei sociale, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale
îndeplineşte următoarele funcţii:a) de autoritate de stat, prin care se asigură exercitarea controlului aplicării unitare şi respectării
reglementărilor legale în domeniu;b) de strategie, prin care se stabilesc obiectivele şi direcţiile prioritare de dezvoltare a sistemului de
asistenţă socială, în concordanţă cu politicile sociale stabilite de Guvern;c) de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului
normativ şi instituţional necesar pentru realizarea obiectivelor strategice în domeniul asistenţei sociale;d) de coordonare, prin care se
asigură funcţionarea unitară şi eficientă a sistemului de asistenţă socială;e) de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului
român, reprezentarea pe plan intern şi extern;f) de administrare, prin care se asigură gestionarea resurselor umane, materiale şi
financiare.
Articolul 106În domeniul asistenţei sociale, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale îndeplineşte următoarele atribuţii
principale:a) elaborează politicile publice, strategiile, precum şi programele de dezvoltare unitară a sistemului;b) stabileşte obiectivele
prioritare şi direcţiile de acţiune ale politicilor specifice;c) elaborează proiecte de acte normative, norme metodologice şi alte
reglementări privitoare la organizarea, funcţionarea şi dezvoltarea sistemului de asistenţă socială;d) iniţiază şi susţine proiecte-pilot
pentru implementarea programelor specifice;e) monitorizează, evaluează şi controlează aplicarea reglementărilor legale;f) finanţează
beneficiile de asistenţă socială acordate din bugetul propriu;g) elaborează, propune şi monitorizează indicatorii sociali din domeniu;h)
analizează anual, la nivel naţional, datele privind sărăcia şi excluziunea socială, identifică factorii care contribuie la incluziunea
socială, elaborează rapoartele naţionale în domeniu, formulează recomandări şi propuneri în vederea eficientizării procesului de luare
a deciziilor în domeniul incluziunii sociale;i) iniţiază şi asigură participarea la programe de formare profesională a personalului cu
atribuţii în domeniu, precum şi a personalului informal;j) identifică priorităţile de dezvoltare a serviciilor sociale pe categorii de
beneficiari şi tipuri de nevoi în baza cărora elaborează politicile publice, strategiile şi programele sociale adresate persoanelor
vârstnice, persoanelor cu dizabilităţi, victimelor violenţei în familie, persoanelor fără adăpost, persoanelor şi familiilor afectate de
sărăcie, precum şi altor categorii de persoane aflate în nevoie;k) colectează şi prelucrează datele şi informaţiile referitoare la
beneficiari, furnizori şi serviciile sociale acordate, la nivel naţional;l) monitorizează implementarea strategiilor autorităţilor
administraţiei publice locale privind dezvoltarea de servicii sociale;m) elaborează standardele de cost pentru serviciile sociale şi
monitorizează respectarea lor de către furnizorii publici;n) elaborează criteriile, indicatorii de performanţă şi standardele de calitate
privind serviciile sociale, monitorizează şi controlează respectarea lor de către furnizorii publici şi privaţi;o) elaborează, finanţează şi
implementează programe de interes naţional destinate dezvoltării şi sustenabilităţii serviciilor sociale;p) elaborează şi implementează
programe şi proiecte finanţate din fonduri structurale şi alte fonduri internaţionale;q) acordă subvenţii pentru dezvoltarea serviciilor
sociale, în condiţiile legii;r) finanţează cheltuielile cu lucrări de construcţii, reparaţii, modernizări şi amenajări efectuate la centrele de
servicii sociale, în condiţiile legii;s) coordonează metodologic activitatea serviciilor publice de asistenţă socială de la nivel teritorial şi
colaborează permanent cu autorităţile administraţiei publice locale;ş) colaborează şi desfăşoară acţiuni şi programe comune cu
furnizorii privaţi de servicii sociale;t) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de reglementările legale în vigoare
.Articolul 107(1) Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, pentru activitatea de stabilire şi plată a beneficiilor de asistenţă
socială asigurate din bugetul de stat alocat Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, precum şi pentru activitatea de
inspecţie, organizează instituţii de specialitate, cu sau fără personalitate juridică, în scopul realizării unui sistem unitar de administrare
a beneficiilor de asistenţă socială şi de evaluare, monitorizare şi control în domeniul asistenţei sociale.
(2) Instituţiile prevăzute la alin. (1) se organizează în funcţie de numărul şi de categoriile de persoane beneficiare, precum şi de
complexitatea activităţii, ca instituţii publice cu structuri la nivel central şi, după caz, cu servicii deconcentrate la nivel teritorial, cu
sau fără personalitate juridică.
(3) Organizarea, funcţionarea şi finanţarea instituţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se stabilesc prin lege.Articolul 108(1) Activităţile
prevăzute la art. 107 alin. (1) se realizează de către funcţionari publici, inspectori sociali şi personal angajat în baza unui contract
individual de muncă.(2) Inspectorii sociali reprezintă personalul de specialitate care îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul ţării şi
beneficiază de statutul specific personalului cu atribuţii de inspecţie şi control.(3) În realizarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1),
inspectorii sociali efectuează evaluarea, monitorizarea şi controlul respectării legislaţiei în vigoare din domeniul asistenţei sociale,
monitorizarea şi controlul respectării criteriilor, standardelor şi indicatorilor în baza cărora se acreditează furnizorii şi serviciile
sociale, constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege.
(4) Inspecţia socială stabileşte anual, prin planurile de inspecţie, temele de evaluare, monitorizare şi control, precum şi misiuni
specifice de control în scopul reducerii erorii, fraudei şi corupţiei.
(5) Modul de funcţionare la nivel naţional, precum şi atribuţiile specifice Inspecţiei sociale se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la
propunerea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Articolul 109(1) Pentru eficientizarea procesului de elaborare şi implementare a politicilor sociale la nivel naţional Ministerul Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale organizează Observatorul Social Naţional, denumit în continuare Observator.
(2) Observatorul are rolul de a colecta şi analiza la nivel naţional datele privind politicile publice în domeniul protecţiei sociale,
ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării-comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii ca parte
integrantă din procesul de incluziune socială, de a elabora rapoartele naţionale în domeniu, precum şi de a formula recomandări şi
propuneri în vederea eficientizării procesului de luare a deciziilor în domeniile menţionate.
(3) În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, Observatorul colaborează cu organisme naţionale şi internaţionale cu preocupări în
domeniul protecţiei sociale şi încheie protocoale de colaborare, inclusiv cu observatoarele sociale sectoriale sau teritoriale organizate
de acestea.
(4) Observatorul face parte din mecanismul naţional de implementare a procesului de incluziune socială şi cooperează cu autorităţile
publice centrale şi locale, cu toate formele de organizare ale societăţii civile participante la acest mecanism şi cu institutele de
cercetare şi universităţi.
(5) Organizarea, funcţionarea şi finanţarea Observatorului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale.
Articolul 110(1) Activitatea de evaluare a persoanelor care prezintă afecţiuni generatoare de dizabilităţi şi/sau invaliditate se realizează
de către Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, denumit în continuare Institut, şi structurile
teritoriale de expertiză medicală.
(2) Pentru realizarea activităţii de evaluare a dizabilităţii, capacitatea funcţională a Institutului şi a structurilor prevăzute la alin. (1) va
fi dimensionată corespunzător atribuţiilor suplimentare.
(3) Structurile prevăzute la alin. (1) sunt singurele unităţi de profil abilitate să efectueze evaluarea persoanelor în vederea încadrării în
grade de dizabilitate sau invaliditate.
(4) Organizarea şi funcţionarea Institutului şi a structurilor specializate în expertiză medicală se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
(5) Evaluarea persoanelor în vederea încadrării în grade de invaliditate sau de dizabilitate se realizează în baza unor criterii elaborate
în concordanţă cu clasificările şi modelul funcţionării şi dizabilităţii prevăzute în Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii
şi sănătăţii, elaborată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
(6) Institutul şi structurile teritoriale au în principal următoarele atribuţii:a) primesc şi analizează cererile şi documentele medicale
necesare pentru realizarea evaluării complexe a persoanei;b) realizează evaluarea stării de sănătate a persoanei şi a nivelului de
afectare a integrităţii funcţionale şi structurale a organismului;c) evaluează abilităţile de realizare a activităţilor de bază şi
instrumentale ale vieţii în raport cu factorii de mediu şi factorii personali;d) stabilesc gradul de limitare funcţională în baza căruia
persoana poate fi încadrată în grad de invaliditate sau în grad de dizabilitate;e) elaborează programele de recuperare/reabilitare, de
terapii specifice, de îngrijire şi asistenţă.
Articolul 111Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate asigură aplicarea măsurilor de asistenţă
socială specifice domeniului propriu de activitate, prevăzute de lege.
Secţiunea a 2-a Nivelul local
Articolul 112(1) Pentru asigurarea aplicării politicilor sociale în domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor vârstnice,
persoanelor cu dizabilităţi, precum şi altor persoane, grupuri sau comunităţi aflate în nevoie socială, autorităţile administraţiei publice
locale au atribuţii privind administrarea şi acordarea beneficiilor de asistenţă socială şi a serviciilor sociale.
(2) În domeniul administrării şi acordării beneficiilor de asistenţă socială, autorităţile administraţiei publice locale au următoarele
atribuţii principale:a) asigură şi organizează activitatea de primire a solicitărilor privind beneficiile de asistenţă socială;b) pentru
beneficiile de asistenţă socială acordate din bugetul de stat realizează colectarea lunară a cererilor şi transmiterea acestora către
agenţiile teritoriale;c) verifică îndeplinirea condiţiilor legale de acordare a beneficiilor de asistenţă socială, conform procedurilor
prevăzute de lege sau, după caz, stabilite prin hotărâre a consiliului local, şi pregătesc documentaţia necesară în vederea stabilirii
dreptului la măsurile de asistenţă socială;d) întocmesc dispoziţii de acordare/respingere sau, după caz, de
modificare/suspendare/încetare a beneficiilor de asistenţă socială acordate din bugetul local şi le prezintă primarului pentru
aprobare;e) comunică beneficiarilor dispoziţiile cu privire la drepturile şi facilităţile la care sunt îndreptăţiţi, potrivit legii;f) urmăresc
şi răspund de îndeplinirea condiţiilor legale de către titularii şi beneficiarii beneficiilor de asistenţă socială;g) efectuează sondaje şi
anchete sociale pentru depistarea precoce a cazurilor de risc de excluziune socială sau a altor situaţii de necesitate a membrilor
comunităţii şi, în funcţie de situaţiile constatate, propun măsuri adecvate în vederea sprijinirii acestor persoane;h) realizează activitatea
financiar-contabilă privind beneficiile de asistenţă socială administrate;i) elaborează şi fundamentează propunerea de buget pentru
finanţarea beneficiilor de asistenţă socială;j) îndeplinesc orice alte atribuţii prevăzute de reglementările legale în vigoare.
(3) În domeniul organizării, administrării şi acordării serviciilor sociale, autorităţile administraţiei publice locale au următoarele
atribuţii principale:a) elaborează, în concordanţă cu strategiile naţionale şi nevoile locale identificate, strategia judeţeană, respectiv
locală de dezvoltare a serviciilor sociale, pe termen mediu şi lung, după consultarea furnizorilor publici şi privaţi, a asociaţiilor
profesionale şi a organizaţiilor reprezentative ale beneficiarilor şi răspund de aplicarea acesteia;b) în urma consultării furnizorilor
publici şi privaţi, a asociaţiilor profesionale şi a organizaţiilor reprezentative ale beneficiarilor elaborează planurile anuale de acţiune
privind serviciile sociale administrate şi finanţate din bugetul consiliului judeţean/consiliului local/Consiliului General al Municipiului
Bucureşti, care cuprind date detaliate privind numărul şi categoriile de beneficiari, serviciile sociale existente, serviciile sociale
propuse pentru a fi înfiinţate, programul de contractare a serviciilor din fonduri publice, bugetul estimat şi sursele de finanţare;c)
iniţiază, coordonează şi aplică măsurile de prevenire şi combatere a situaţiilor de marginalizare şi excludere socială în care se pot afla
anumite grupuri sau comunităţi;d) identifică familiile şi persoanele aflate în dificultate, precum şi cauzele care au generat situaţiile de
risc de excluziune socială;e) realizează atribuţiile prevăzute de lege în procesul de acordare a serviciilor sociale;f) încheie, în condiţiile
legii, contracte de parteneriat public-public şi public-privat pentru sprijinirea financiară şi tehnică a autorităţilor administraţiei publice
locale de la nivelul judeţului, pentru susţinerea dezvoltării serviciilor sociale;g) propun înfiinţarea serviciilor sociale de interes
judeţean sau local;h) colectează, prelucrează şi administrează datele şi informaţiile privind beneficiarii, furnizorii publici şi privaţi şi
serviciile administrate de aceştia;i) monitorizează şi evaluează serviciile sociale;j) elaborează şi implementează proiecte cu finanţare
naţională şi internaţională în domeniul serviciilor sociale;k) elaborează proiectul de buget anual pentru susţinerea serviciilor sociale în
conformitate cu planul anual de acţiune şi asigură finanţarea/cofinanţarea acestora;l) asigură informarea şi consilierea beneficiarilor,
precum şi informarea populaţiei privind drepturile sociale şi serviciile sociale disponibile;m) furnizează, administrează sau, după caz,
contractează serviciile sociale adresate copilului, familiei, persoanelor cu dizabilităţi, persoanelor vârstnice, precum şi tuturor
categoriilor de beneficiari prevăzute de lege, fiind responsabile de calitatea serviciilor prestate;n) planifică şi realizează activităţile de
informare, formare şi îndrumare metodologică, în vederea creşterii performanţei personalului care administrează şi acordă servicii
sociale;o) colaborează permanent cu organizaţiile societăţii civile care reprezintă interesele diferitelor categorii de beneficiari;p)
organizează şi realizează activităţile specifice contractării serviciilor sociale acordate de furnizorii publici şi privaţi;q) încheie, în
condiţiile legii, contracte şi convenţii de parteneriat, contracte de finanţare, contracte de subvenţionare pentru înfiinţarea,
administrarea, finanţarea şi cofinanţarea de servicii sociale;r) monitorizează financiar şi tehnic contractele prevăzute la lit. q);s)
îndeplinesc orice alte atribuţii prevăzute de reglementările legale în vigoare.
Articolul 113(1) În aplicarea atribuţiilor prevăzute la art. 112 autorităţile administraţiei publice locale înfiinţează structuri specializate
denumite servicii publice de asistenţă socială şi organizează, în aparatul de specialitate al consiliului judeţean/al primarului,
compartimentul responsabil de contractarea serviciilor sociale.
(2) Serviciile publice de asistenţă socială se organizează în subordinea consiliilor judeţene, consiliilor locale ale sectoarelor
municipiului Bucureşti şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti, la nivel de direcţie generală.
(3) Serviciile publice de asistenţă socială se organizează în subordinea consiliilor locale ale municipiilor şi oraşelor, la nivel de
direcţie.
(4) La nivelul comunelor, serviciile publice de asistenţă socială se organizează ca un compartiment funcţional în aparatul de
specialitate al primarului.
(5) Regulamentele-cadru de organizare şi funcţionare ale serviciilor publice de asistenţă socială şi structura orientativă de personal a
acestora se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, urmând ca
regulamentul propriu, organigrama şi statul de funcţii să fie aprobate prin hotărâre a consiliului judeţean/consiliului local/Consiliului
General al Municipiului Bucureşti.
Articolul 114(1) Autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul judeţelor realizează atribuţiile prevăzute la art. 112 astfel:
a) prin serviciile publice de asistenţă socială, pentru atribuţiile prevăzute la alin. (2) lit. f), h) şi i) pentru beneficiile de asistenţă socială
asigurate din bugetul propriu, stabilite prin hotărâre a consiliului judeţean, şi, după caz, a celor prevăzute în legile speciale şi pentru
atribuţiile prevăzute la alin. (3) lit. a)-o) şi lit. s) în ceea ce priveşte acordarea şi administrarea serviciilor sociale; (la 29-11-2016,
Litera a), alin. (1) din Articolul 114 , Sectiunea a 2-a , Capitolul V a fost modificată de Punctul 1, Articolul 24, Capitolul II din
ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 82 din 16 noiembrie 2016, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 965 din 29 noiembrie 2016 )
b) prin compartimentul prevăzut la art. 113 alin. (1), pentru atribuţiile prevăzute la alin. (3) lit. p)-r).(2) Pe lângă atribuţiile prevăzute
la alin. (1) autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul judeţelor realizează:a) coordonarea înfiinţării şi organizării serviciilor
sociale, în concordanţă cu nevoile şi situaţiile de dificultate identificate, pentru a se realiza o acoperire echitabilă a dezvoltării acestora
pe întreg teritoriul judeţului;b) acordarea de sprijin autorităţilor administraţiei publice locale de la nivelul comunelor, oraşelor şi
municipiilor de pe raza teritorială a judeţului, în scopul planificării, dezvoltării şi organizării serviciilor sociale de interes local;c)
înfiinţarea şi administrarea bazei de date referitoare la toţi furnizorii publici şi privaţi de servicii sociale de la nivel judeţean.
Articolul 115(1) Autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul municipiilor, oraşelor, comunelor, precum şi sectoarelor
municipiului Bucureşti realizează atribuţiile prevăzute la art. 112 astfel:a) prin serviciile publice de asistenţă socială, respectiv
compartimentele funcţionale pentru atribuţiile prevăzute la alin. (2) şi alin. (3) lit. a)-o) şi lit. s);b) prin compartimentul responsabil cu
contractarea serviciilor sociale, pentru atribuţiile prevăzute la alin. (3) lit. p)-r).
(2) Pe lângă atribuţiile prevăzute la alin. (1), autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul municipiilor, oraşelor, comunelor,
precum şi sectoarelor municipiului Bucureşti au obligaţia de a transmite serviciului public de asistenţă socială de la nivel judeţean,
respectiv al Consiliului General al Municipiului Bucureşti strategiile locale şi planurile anuale de acţiune, precum şi datele şi
informaţiile colectate la nivel local privind beneficiarii, furnizorii publici şi privaţi, precum şi serviciile administrate de aceştia.
Articolul 116(1) Consiliul General al Municipiului Bucureşti realizează atribuţiile prevăzute la art. 112 astfel:
a) prin serviciul public de asistenţă socială, pentru atribuţiile prevăzute la alin. (2) lit. h)-j) pentru beneficiile de asistenţă socială
asigurate din bugetul propriu, stabilite prin hotărâre a consiliului judeţean, şi, după caz, a celor prevăzute în legile speciale; (la 29-11-
2016, Litera a), alin. (1) din Articolul 116 , Sectiunea a 2-a , Capitolul V a fost modificată de Punctul 2, Articolul 24, Capitolul II din
ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 82 din 16 noiembrie 2016, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 965 din 29 noiembrie 2016 )
b) prin serviciul public de asistenţă socială, pentru atribuţiile prevăzute la alin. (3) lit. a)-o) şi lit. s);
c) prin compartimentul responsabil cu contractarea serviciilor sociale, pentru atribuţiile prevăzute la alin. (3) lit. p)-r).
(2) Pe lângă atribuţiile prevăzute la alin. (1), Consiliul General al Municipiului Bucureşti asigură:a) colaborarea cu serviciile publice
de asistenţă socială de la nivelul sectoarelor, precum şi cu furnizorii de servicii sociale publici sau privaţi şi alte organizaţii ale
societăţii civile care reprezintă interesele beneficiarilor, în vederea facilitării accesului echitabil al tuturor cetăţenilor capitalei la
serviciile sociale existente pe raza teritorială a întregului municipiu;b) avizarea strategiilor de dezvoltare a serviciilor sociale de la
nivel de sector;c) iniţierea şi aplicarea programelor de prevenire şi combatere a situaţiilor de marginalizare şi excludere socială,
soluţionarea urgenţelor sociale şi dezvoltarea proiectelor de servicii sociale destinate, în principal, categoriilor de persoane ale căror
nevoi nu sunt acoperite de serviciile create la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti;d) înfiinţarea, organizarea şi acordarea
serviciilor sociale de interes local pentru persoanele care trăiesc pe raza teritorială a municipiului Bucureşti, fără a avea
domiciliul/reşedinţa într-un sector.
Articolul 117(1) Strategiile de dezvoltare a serviciilor sociale judeţene şi a municipiului Bucureşti se elaborează pe termen mediu,
respectiv pe o perioadă de 5 ani, precum şi pe termen lung, respectiv pe o perioadă de 10 ani, şi cuprind măsurile şi acţiunile din
domeniu, planificarea acestora şi bugetul estimativ.
(2) Strategiile de dezvoltare a serviciilor sociale prevăzute la alin. (1) se dezbat şi se avizează de către Comisiile judeţene de
incluziune socială şi a municipiului Bucureşti, anterior aprobării lor prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului
General al Municipiului Bucureşti.
(3) Comisiile judeţene de incluziune socială şi cea a municipiului Bucureşti sunt constituite la nivelul instituţiei prefectului şi
funcţionează în cadrul mecanismului naţional pentru promovarea incluziunii sociale în România aprobat prin hotărâre a Guvernului.
(4) Autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti elaborează propriile strategii de
dezvoltare a serviciilor sociale care sunt cuprinse în strategia de dezvoltare a serviciilor sociale a municipiului Bucureşti. Consiliul
General al Municipiului Bucureşti colaborează cu consiliile locale de sector în vederea asigurării de oportunităţi egale pentru toţi
locuitorii capitalei în accesarea serviciilor sociale.
(5) Strategiile de dezvoltare a serviciilor sociale prevăzute la alin. (1) şi (4) se elaborează în termen de maximum un an de la intrarea
în vigoare a prezentei legi.
Articolul 118(1) Planurile anuale de acţiune privind serviciile sociale se elaborează de către autorităţile administraţiei publice locale,
în conformitate cu măsurile şi acţiunile prevăzute în strategia de dezvoltare a serviciilor sociale a judeţului de care aparţin, respectiv în
cea a municipiului Bucureşti, pentru sectoarele de la nivelul capitalei.
(2) Planurile anuale de acţiune privind serviciile sociale prevăzute la alin. (1) cuprind date detaliate privind numărul şi categoriile de
beneficiari, serviciile sociale existente, serviciile sociale propuse pentru a fi înfiinţate, programul de contractare a serviciilor de la
furnizorii privaţi, programul de subvenţionare, bugetul estimat şi sursele de finanţare.
(3) Planurile anuale de acţiune elaborate de autorităţile administraţiei publice locale, anterior aprobării acestora prin hotărâre a
consiliului local, se transmit pentru consultare consiliului judeţean, respectiv Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
(4) Planurile anuale de acţiune privind serviciile sociale administrate şi/sau finanţate de consiliile judeţene, de consiliile locale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti, precum şi de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, anterior supunerii acestora spre
aprobare prin hotărâre a consiliului judeţean/consiliului local al sectorului/consiliului general al capitalei, se transmit pentru consultare
comisiilor teritoriale de incluziune socială.
Articolul 119(1) Autorităţile administraţiei publice locale şi toţi furnizorii publici de servicii sociale au obligaţia de a organiza şi
acorda serviciile sociale, precum şi de a planifica dezvoltarea acestora, numai în funcţie de nevoile identificate ale persoanelor din
comunitate, de priorităţile asumate, de resursele disponibile şi cu respectarea celui mai eficient raport cost/beneficiu.
(2) Pentru asigurarea unor servicii sociale adecvate şi de calitate, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a asigura
resursele umane, financiare şi materiale, în conformitate cu reglementările în vigoare, strategia proprie de dezvoltare a serviciilor
sociale şi planurile anuale de acţiune în domeniu.
(3) Autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti
înfiinţează servicii sociale rezidenţiale de interes local, numai dacă numărul solicitărilor justifică existenţa unui astfel de serviciu pe
raza lor teritorială.
(4) În condiţiile în care numărul solicitărilor este limitat sau în cazul în care nu dispun de resurse suficiente, autorităţile administraţiei
publice locale de la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti încheie parteneriate pentru
înfiinţarea de servicii rezidenţiale de interes intercomunitar pentru persoanele care au domiciliul/reşedinţa în unităţile administrativ-
teritoriale partenere.
(5) Consiliul judeţean, în baza nevoilor identificate şi a cererilor de aşteptare înregistrate la nivelul judeţului, înfiinţează servicii
sociale rezidenţiale de interes judeţean.
(6) Autorităţile administraţiei publice locale pot decide, prin hotărâre de consiliu, schimbarea destinaţiei serviciilor sociale existente,
numai în alte categorii de servicii sociale sau, în cazuri bine justificate, în servicii din domeniul educaţiei, sănătăţii ori culturii.
Articolul 120În vederea funcţionării eficiente a sistemului naţional de servicii sociale, serviciile publice de asistenţă socială de la nivel
local şi judeţean au următoarele obligaţii, în relaţie cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale:a) de a respecta şi aplica
prevederile reglementărilor legale în vigoare, ale strategiilor şi programelor naţionale din domeniul serviciilor sociale;b) de a transmite
ministerului, în termen de 30 de zile de la aprobare, strategia de dezvoltare a serviciilor sociale de la nivel judeţean/al sectoarelor
municipiului Bucureşti/al municipiului Bucureşti;c) de a transmite ministerului, în termenele solicitate, situaţiile statistice, datele,
informaţiile, indicatorii care privesc serviciile sociale organizate şi acordate la nivelul judeţului, municipiului Bucureşti şi sectoarelor
capitalei, precum şi la nivel local, după caz;d) de a respecta şi aplica, în cadrul planurilor anuale de acţiune, priorităţile naţionale de
dezvoltare a serviciilor sociale;e) de a răspunde, în termenele prevăzute de lege, la solicitările ministerului referitoare la serviciile
sociale aflate în coordonare şi administrare.
Capitolul VI Personalul din sistemul de asistenţă socială
Articolul 121(1) În domeniul asistenţei sociale activează asistenţi sociali, alt personal de specialitate în asistenţă socială, precum şi
personal cu profesii, calificări şi competenţe diverse.
(2) Personalul din domeniul asistenţei sociale îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu statutul profesiei, al dispoziţiilor Codului
Muncii, precum şi al altor dispoziţii legale, după caz.
Articolul 122(1) Identificarea şi evaluarea nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup şi elaborarea planurilor de intervenţie
pentru prevenirea, combaterea şi soluţionarea situaţiilor de dificultate se realizează, în condiţiile legilor speciale, de către asistenţii
sociali, în conformitate cu atribuţiile ce le revin potrivit statutului asistentului social şi regulamentelor interne ale angajatorilor,
respectiv fişei postului.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale angajează asistenţi sociali sau contractează serviciile acestora pentru a realiza activităţile
prevăzute la alin. (1), cu respectarea raportului de un asistent social la maximum 300 de beneficiari.
Articolul 123(1) În procesul de acordare a serviciilor sociale pot fi implicaţi voluntari care, pentru activitatea desfăşurată, beneficiază
de facilităţi.
(2) Furnizorii de servicii sociale care utilizează voluntari pot beneficia de facilităţi pentru accesarea de fonduri din bugetul de stat,
bugetul local sau fonduri internaţionale.
(3) Facilităţile prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt prevăzute în legile speciale.
Articolul 124Personalul care activează în domeniul asistenţei sociale are obligaţia:a) să îşi desfăşoare activitatea în conformitate cu
legislaţia în vigoare;b) să asigure confidenţialitatea informaţiilor obţinute în exercitarea profesiei;c) să respecte intimitatea
beneficiarilor;d) să respecte libertatea beneficiarului de a alege serviciile sociale şi furnizorii de servicii sociale;e) să respecte etica
profesională;f) să implice activ beneficiarii de servicii sociale şi, după caz, familiile acestora în procesul decizional şi de acordare a
serviciilor sociale;g) să respecte demnitatea şi unicitatea persoanei.
Articolul 125(1) Personalul angajat în cadrul serviciilor sociale, precum şi cel din cadrul serviciilor publice de asistenţă socială este
personal contractual.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), persoanele cu funcţie de conducere din cadrul serviciilor publice de asistenţă socială,
precum şi personalul cu atribuţii în realizarea şi elaborarea strategiilor şi planurilor anuale de acţiune, în colectarea şi administrarea
bazelor de date, în contractarea serviciilor sociale, administrarea resurselor umane şi a activităţilor economico-financiare şi de
consiliere juridică pot fi încadraţi ca funcţionari publici în condiţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Articolul 126Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi furnizorii de servicii sociale publici şi privaţi au obligaţia
de a promova, facilita şi asigura personalului programe de formare profesională, precum şi programe de instruire specifică.
Articolul 127Salarizarea personalului din sistemul public de asistenţă socială se face potrivit Legii-cadru nr. 284/2010 privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.
Capitolul VII Finanţarea asistenţei sociale
Articolul 128Asistenţa socială se finanţează din fonduri alocate de la bugetul de stat, de la bugetele locale, din donaţii, sponsorizări
sau din alte contribuţii din partea unor persoane fizice ori juridice, din ţară şi din străinătate, din contribuţii ale beneficiarilor, precum
şi din alte surse, cu respectarea legislaţiei în domeniu şi în limita resurselor financiare disponibile.
Secţiunea 1 Finanţarea beneficiilor de asistenţă socială
Articolul 129(1) Beneficiile de asistenţă socială se finanţează din fonduri alocate de la bugetul de stat sau/şi de la bugetele locale,
conform dispoziţiilor prezentei legi.
(2) La fundamentarea anuală a sumelor necesare asigurării plăţii beneficiilor de asistenţă socială se ţine cont de următoarele
elemente:a) numărul de beneficiari înregistraţi în anul anterior;b) estimarea numărului de beneficiari pentru anul bugetar în funcţie de
evoluţiile economice, demografice şi sociale, precum şi de indicatorii macroeconomici înregistraţi;c) cuantumul nominal sau, după
caz, cuantumul mediu al beneficiului de asistenţă socială.
(3) Se iau în considerare la fundamentarea bugetară şi beneficiile de asistenţă socială care urmează să fie acordate, aprobate în
condiţiile legii, pe baza elementelor prevăzute la alin. (2) lit. b) şi c).
Articolul 130(1) Fondurile necesare cheltuielilor cu tipărirea formularelor de cerere se asigură din bugetul unităţilor administrativ-
teritoriale
(2) Pentru solicitarea drepturilor, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, instituţiile prevăzute la art. 107 alin. (1), precum şi
autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a posta pe site-urile proprii formatul printabil al formularelor de cerere.
(3) Fondurile necesare cheltuielilor de transmitere a drepturilor se asigură din bugetele din care se plăteşte beneficiul de asistenţă
socială, fără a afecta cuantumul acestuia.
Articolul 131Guvernul şi fiecare ordonator de credite, autoritate a administraţiei publice centrale sau locale, în elaborarea strategiilor
şi politicilor sociale la nivel naţional ori local trebuie să se asigure că acestea sunt în concordanţă cu principiile responsabilităţii
fiscale, regulile fiscale, precum şi cu obiectivele şi limitele din strategia fiscal-bugetară reglementată de Legea responsabilităţii fiscal-
bugetare nr. 69/2010.
Secţiunea a 2-a Finanţarea serviciilor sociale
Articolul 132Serviciile sociale se finanţează din următoarele surse:a) bugetul de stat;b) bugetul local al judeţului, respectiv al
municipiului Bucureşti;c) bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor
municipiului Bucureşti;d) donaţii, sponsorizări sau alte contribuţii din partea persoanelor fizice ori juridice din ţară şi din străinătate;e)
fonduri externe rambursabile şi nerambursabile;f) contribuţia persoanelor beneficiare;g) alte surse de finanţare, în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
Articolul 133(1) De la bugetul de stat se alocă fonduri pentru:a) finanţarea programelor de interes naţional, elaborate de Ministerul
Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, precum şi de alte autorităţi ale administraţiei publice centrale cu atribuţii în domeniul serviciilor
sociale şi aprobate prin hotărâre a Guvernului;b) finanţarea programelor de subvenţionare a furnizorilor privaţi de servicii sociale,
derulate de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale;c) finanţarea înfiinţării unor instituţii de asistenţă socială pilot;d)
finanţarea serviciilor sociale acordate prin structurile publice aflate în subordinea-coordonarea autorităţilor administraţiei publice
centrale;e) finanţarea serviciilor sociale acordate de autorităţile administraţiei publice locale şi a altor furnizori publici şi privaţi de
servicii sociale, în condiţiile legii;f) finanţarea programelor de educaţie permanentă a personalului de specialitate şi a programelor de
cercetare din domeniul serviciilor sociale;g) cheltuieli de investiţii şi reparaţii capitale pentru centrele de zi şi rezidenţiale, în condiţiile
legii;h) cofinanţarea serviciilor sociale, în baza memorandumurilor, protocoalelor, convenţiilor de parteneriat, încheiate conform legii.
(2) Pentru cheltuielile prevăzute la alin. (1) lit. g), care se suportă din bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale, procedura de acordare a sumelor cu această destinaţie se stabileşte prin hotărâre a Guvernului
Articolul 134(1) Alocarea fondurilor de la bugetul de stat destinate susţinerii funcţionării serviciilor sociale organizate la nivelul
unităţilor administrativ-teritoriale se realizează în baza fundamentărilor transmise de autorităţile administraţiei publice locale.
(2) Fundamentarea sumelor solicitate de la bugetul de stat de către autorităţile administraţiei publice locale se realizează în baza
costurilor standard în vigoare pentru serviciile sociale administrate, contractate sau subvenţionate în condiţiile legii, precum şi în baza
estimării costurilor necesare funcţionării serviciilor nou-înfiinţate în anul bugetar respectiv.
(3) Standardele de cost pentru serviciile sociale se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale. Costul standard anual/beneficiar/tip de serviciu se poate indexa cu rata inflaţiei şi se revizuieşte ori de câte ori este
nevoie.
(4) Sumele fundamentate se alocă din unele venituri ale bugetului de stat pentru finanţarea serviciilor sociale, în condiţiile alin. (2), şi
se realizează în următoarea ordine de priorităţi:a) serviciile sociale adresate copilului separat de părinţi care necesită protecţie
specială;b) serviciile sociale adresate persoanelor cu dizabilităţi, în funcţie de tipul serviciilor;c) serviciile destinate copilului şi
familiei, precum şi pentru persoanele vârstnice, în funcţie de tipul serviciilor;d) serviciile sociale adresate persoanelor fără adăpost şi
persoanelor aflate în risc de excluziune socială, în funcţie de tipul serviciilor.
(5) Nivelul sumelor acordate potrivit alin. (4) se stabileşte prin legile speciale, pe tipuri de servicii.
Articolul 135(1) Din bugetele locale ale judeţelor se alocă fonduri pentru:a) finanţarea serviciilor sociale aflate în administrare proprie,
contractate sau subvenţionate în condiţiile legii, ori cofinanţate în baza contractelor de parteneriat;b) finanţarea sau cofinanţarea
înfiinţării, organizării şi funcţionării unor noi servicii sociale;c) cofinanţarea serviciilor sociale care funcţionează în mediul rural şi în
localităţi defavorizate, în baza unor contracte de parteneriat încheiate bianual;d) finanţarea cheltuielilor de funcţionare a comisiilor de
evaluare şi a serviciilor de evaluare complexă, prevăzute de lege, până la intrarea în vigoare a noului sistem de evaluare prevăzut la
art. 110;e) finanţarea sau, după caz, cofinanţarea în parteneriat cu autorităţile administraţiei publice locale a cheltuielilor necesare
formării continue a personalului cu atribuţii în domeniul serviciilor sociale şi care activează la nivelul judeţului respectiv;f) finanţarea
şi cofinanţarea în parteneriat cu autorităţile administraţiei publice locale a acţiunilor de sensibilizare a comunităţii privind nevoile şi
riscurile sociale de la nivelul judeţului;g) cofinanţarea proiectelor susţinute din fonduri structurale şi alte fonduri internaţionale pentru
proiecte din domeniul serviciilor sociale;h) finanţarea subvenţiilor destinate serviciilor sociale acordate de furnizorii privaţi;i) alte
finanţări sau cofinanţări prevăzute de lege.
(2) Consiliul judeţean are obligaţia să asigure din bugetul propriu sumele în completarea celor alocate din bugetul de stat.
Articolul 136(1) Din bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, respectiv din bugetele locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti se alocă fonduri pentru:a) finanţarea serviciilor sociale aflate în administrare proprie, contractate sau subvenţionate în
condiţiile legii, ori cofinanţate în baza contractelor de parteneriat;b) finanţarea sau cofinanţarea înfiinţării, organizării şi funcţionării
unor noi servicii sociale;c) finanţarea sau, după caz, cofinanţarea în parteneriat cu consiliul judeţean a cheltuielilor necesare formării
continue a personalului cu atribuţii în domeniul serviciilor sociale şi care activează la nivelul comunităţii respective;d) finanţarea şi
cofinanţarea în parteneriat cu consiliul judeţean a acţiunilor de sensibilizare a populaţiei privind nevoile şi riscurile sociale de la
nivelul comunităţii;e) cofinanţarea proiectelor susţinute din fonduri structurale şi alte fonduri internaţionale pentru proiecte din
domeniul serviciilor sociale;f) alte finanţări sau cofinanţări prevăzute de lege.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să asigure sumele din bugetele proprii şi alte venituri extrabugetare, în
completarea celor alocate din bugetul de stat.
Articolul 137(1) Serviciile medicale asigurate beneficiarilor de servicii sociale în centrele rezidenţiale şi de zi se finanţează de la
bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile legii şi în conformitate cu prevederile Contractului-cadru
privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.
(2) Furnizorii publici şi privaţi care acordă servicii de îngrijire în centre rezidenţiale şi, după caz, în centre de zi asigură, din fonduri
proprii, medicamente uzuale acordate fără prescripţie medicală, materiale sanitare şi echipamentele necesare îngrijirii persoanei
asistate, care nu sunt finanţate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate sau prin programele Ministerului Sănătăţii.
Articolul 138(1) Pentru finanţarea serviciilor sociale se pot utiliza veniturile obţinute din sponsorizările şi donaţiile în bani sau în
natură, acordate de persoane fizice şi juridice, române şi străine, furnizorilor de servicii.
(2) Serviciile sociale pot fi finanţate din fonduri internaţionale, stabilite prin memorandumurile sau protocoalele de finanţare încheiate
de statul român cu donatorii, precum şi din fondurile structurale pentru proiectele selectate în cadrul programelor operaţionale
regionale.
(3) În funcţie de venituri, persoanele beneficiare contribuie la finanţarea acordării serviciilor sociale, conform legii.
(4) Furnizorii de servicii sociale pot dezvolta activităţi lucrative numai pentru autofinanţarea serviciilor sociale acordate, cu excepţia
operatorilor economici prevăzuţi la art. 37 alin. (3) lit. e).
(5) Veniturile obţinute din activităţile prevăzute la alin. (4) se utilizează şi pentru lucrări de modernizare, reamenajare şi renovare a
centrelor aflate în administrare.
Articolul 139(1) Asociaţiile şi fundaţiile, precum şi cultele recunoscute de lege, în calitate de furnizori privaţi de servicii sociale, pot
primi subvenţii alocate de la bugetul de stat şi de la bugetele judeţene/bugetele locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, ca formă
de sprijin în vederea înfiinţării, dezvoltării, diversificării şi asigurării continuităţii serviciilor sociale acordate de aceştia.
(2) Subvenţionarea furnizorilor privaţi din fonduri publice se reglementează prin lege specială.
Secţiunea a 3-a Contractarea serviciilor sociale
Articolul 140(1) Contractarea din fonduri publice a serviciilor sociale oferite de furnizori privaţi are în vedere realizarea următoarelor
obiective aprobate prin strategiile naţionale şi locale în domeniu:a) promovarea parteneriatului public-privat;b) dezvoltarea şi
diversificarea serviciilor sociale de interes local;c) construcţia unei reţele naţionale de servicii sociale;d) asigurarea stabilităţii şi
continuităţii funcţionării serviciilor sociale;e) asigurarea calităţii serviciilor sociale;f) implicarea comunităţii în identificarea,
prevenirea şi soluţionarea problemelor sociale;g) asigurarea accesului, pe criterii nediscriminatorii, a furnizorilor privaţi şi publici de
servicii sociale la fonduri publice;h) respectarea dreptului persoanei beneficiare la libera alegere a furnizorului de servicii sociale;i)
optimizarea rezultatelor obţinute în urma furnizării serviciilor sociale;j) performanţa în administrarea serviciilor sociale.
(2) Finanţarea serviciilor sociale se află în responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale care, pe baza planurilor anuale
de acţiune prevăzute la art. 112 alin. (3) lit. b), realizează următoarele:a) stabilesc tipurile de servicii sociale necesare comunităţii;b)
inventariază serviciile sociale existente;c) evaluează eficienţa şi eficacitatea acestora;d) identifică nevoia de servicii sociale noi.
(3) Pentru contractarea furnizării serviciilor sociale, autorităţile administraţiei publice locale elaborează şi publică anual lista
serviciilor sociale pe care le vor contracta cu furnizorii publici şi privaţi de servicii sociale.
(4) Autorităţile administraţiei publice locale în colaborare cu furnizorii publici şi privaţi elaborează criteriile care fundamentează
tipurile de servicii sociale ce urmează să fie contractate.
Articolul 141(1) Autorităţile administraţiei publice locale, denumite în continuare autorităţi contractante, contractează, cu furnizorii
publici şi privaţi, serviciile sociale organizate şi definite conform Nomenclatorului serviciilor sociale. Tipurile de contracte se stabilesc
de către autorităţile contractante, în condiţiile legii.
(2) Autorităţile contractante au obligaţia să prevadă în bugetele proprii fondurile necesare pentru finanţarea serviciilor sociale
prevăzute în planurile anuale de acţiune.
(3) Finanţarea din fonduri publice, prevăzută la alin. (1), a serviciilor sociale acordate de furnizorii publici şi privaţi de servicii sociale
se realizează pe principiile concurenţei, eficienţei şi transparenţei şi se supune legislaţiei din domeniul achiziţiilor publice.
Articolul 142(1) Furnizorii privaţi de servicii sociale, autorităţile contractante, precum şi alte persoane fizice sau juridice care
finanţează servicii sociale pot solicita evaluarea independentă a contractelor de finanţare pentru furnizarea serviciilor sociale, prin
demararea procedurilor de audit social.
(2) Auditul social se realizează de către auditorul social şi are în vedere, în principal, următoarele aspecte:a) verificarea planurilor şi
procedurilor stabilite de furnizorii de servicii sociale pentru serviciile finanţate;b) evaluarea eficienţei şi eficacităţii serviciilor sociale
contractate;c) verificarea exactităţii informaţiilor utilizate;d) recomandarea de ameliorări operaţionale.
(3) Auditorul social este persoana care are calificarea şi care este mandatat de entităţile prevăzute la alin. (1) pentru a realiza
componentele unui audit. Auditorul social nu este învestit cu nicio putere de control sau sancţionare.
(4) Activitatea de audit social, precum şi statutul auditorului social se stabilesc prin lege
Capitolul VIII Dispoziţii tranzitorii şi finale
Articolul 143(1) Actele administrative emise de autorităţile publice centrale şi locale privind acordarea beneficiilor de asistenţă socială
şi furnizarea serviciilor sociale pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, în baza condiţiilor prevăzute de Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Dacă beneficiarul serviciului social se consideră nedreptăţit de modul de furnizare a serviciilor sociale, astfel cum a fost acesta
stabilit conform clauzelor din contractul de furnizare de servicii sociale, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru
soluţionarea litigiilor în legătură cu acordarea serviciilor sociale
(3) Cererile adresate instanţei de contencios administrativ sau oricărei alte instanţe judecătoreşti pentru soluţionarea litigiilor în
legătură cu dreptul sau cu acordarea măsurilor de asistenţă socială se soluţionează cu celeritate.
Articolul 144Acţiunile, căile de atac şi actele procedurale în legătură cu soluţionarea litigiilor având ca obiect drepturi sau obligaţii
prevăzute de prezenta lege sunt scutite de taxa de timbru.
Articolul 145Personalul implicat în acordarea serviciilor sociale răspunde, în condiţiile legii, disciplinar, patrimonial, contravenţional
sau penal, după caz.
Articolul 146(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă:a) Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă
socială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 16 martie 2006;b) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
118/1999 privind înfiinţarea şi utilizarea Fondului naţional de solidaritate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312
din 30 iunie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 366/2001, cu modificările ulterioare.
(2) De la data intrării în vigoare a prezentei legi, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2011, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale efectuează modificările şi completările corespunzătoare la actele normative în vigoare din domeniul asistenţei sociale şi
elaborează legile speciale prevăzute de prezenta lege.
(3) Până la adoptarea modificărilor şi completărilor prevăzute la alin. (2), actele normative în vigoare la data intrării în vigoare a
prezentei legi se vor aplica în continuare.Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi
ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată.
LEGE nr. 272 din 21 iunie 2004(*actualizată*)(**republicată**)
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului*)
(actualizată până la data de 12 august 2016*)
EMITENT  PARLAMENTUL

----------Notă 

──────────

**) Republicată în temeiul art. V din Legea nr. 257/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 607 din 30 septembrie 2013, dându-se
textelor o nouă numerotare.

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
557 din 23 iunie 2004 şi a mai fost modificată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, rectificată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 197/2012 privind asigurarea calităţii în
domeniul serviciilor sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 9 noiembrie 2012, cu modificările
ulterioare, şi prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 1
martie 2013, cu modificările ulterioare.

──────────
Capitolul I Dispoziţii generale şi definiţii

Articolul 1

(1) Prezenta lege reglementează cadrul legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului.
(2) Autorităţile publice, organismele private autorizate, precum şi persoanele fizice şi persoanele juridice responsabile de protecţia
copilului sunt obligate să respecte, să promoveze şi să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituţie şi lege, în concordanţă cu
prevederile Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată,
cu modificările ulterioare, şi ale celorlalte acte internaţionale în materie la care România este parte.

Articolul 2

(1) Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului, precum şi orice act
juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.
(2) Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la echilibru socioafectiv şi
la viaţa de familie.
(3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului,
altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.
(4) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile
publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.
(5) Persoanele prevăzute la alin. (4) sunt obligate să implice familia în toate deciziile, acţiunile şi măsurile privitoare la copil şi să
sprijine îngrijirea, creşterea şi formarea, dezvoltarea şi educarea acestuia în cadrul familiei.
(6) În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele:
a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie;
b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate;
c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra
copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor;
d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete
ale acestuia;
e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

Articolul 3

De dispoziţiile prezentei legi beneficiază:

a) copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României;
b) copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate;
c) copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României;
d) copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile reglementărilor legale privind statutul şi regimul refugiaţilor
în România;
e) copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă constatate, în condiţiile prezentei legi, de către autorităţile
publice române competente.

Articolul 4

În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) copil - persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii;
b) familie - părinţii şi copiii acestora;
c) familie extinsă - rudele copilului, până la gradul IV inclusiv;
d) familie substitutivă - persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, inclusiv afinii până la gradul IV şi asistenţii
maternali care asigură creşterea şi îngrijirea copilului, în condiţiile legii;
e) plan individualizat de protecţie - documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie
specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de
familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil;
f) plan de servicii - documentul prin care se realizează planificarea acordării serviciilor şi a prestaţiilor, pe baza evaluării psihosociale
a copilului şi a familiei, în vederea prevenirii abuzului, neglijării, exploatării, a oricăror forme de violenţă asupra copilului, precum şi
a separării copilului de familia sa;
g) reprezentant legal al copilului - părintele sau persoana desemnată, potrivit legii, să exercite drepturile şi să îndeplinească obligaţiile
părinteşti faţă de copil.

Articolul 5

(1) Copiii au dreptul la protecţie şi asistenţă în realizarea şi exercitarea deplină a drepturilor lor, în condiţiile prezentei legi.
(2) Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, aceştia având obligaţia de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de copil ţinând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.
(3) În subsidiar, responsabilitatea revine colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa. Autorităţile administraţiei publice
locale au obligaţia de a sprijini părinţii sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligaţiilor ce le revin cu privire
la copil, dezvoltând şi asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile şi de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului.
(4) Intervenţia statului este complementară; statul asigură protecţia copilului şi garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin
activitatea specifică realizată de instituţiile statului şi de autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu.

Articolul 6

Respectarea şi garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii:

a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
b) egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
c) responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti;
d) primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea drepturilor copilului;
e) descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile publice şi
organismele private autorizate;
f) asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;
g) respectarea demnităţii copilului;
h) ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate;
i) asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă,
culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie;
j) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
k) asigurarea protecţiei împotriva abuzului, neglijării, exploatării şi oricărei forme de violenţă asupra copilului;
l) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.

Articolul 7

Drepturile prevăzute de prezenta lege sunt garantate tuturor copiilor fără nicio discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă,
religie, opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate, apartenenţă etnică sau origine socială, de situaţia materială, de gradul şi tipul
unei deficienţe, de statutul la naştere sau de statutul dobândit, de dificultăţile de formare şi dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale
părinţilor ori ale altor reprezentanţi legali sau de orice altă distincţie.

Articolul 8

În orice cauză care priveşte drepturi ale copilului, instanţa verifică dacă înţelegerile dintre părinţi sau ale acestora cu alte persoane
respectă interesul superior al copilului.

Capitolul II Drepturile copilului

Secţiunea 1 Drepturi şi libertăţi civile

Articolul 9

(1) Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale.

(2) Copilul este înregistrat imediat după naştere şi are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă
este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia.
(3) Părinţii aleg numele şi prenumele copilului, în condiţiile legii.
(4) Copilul are dreptul de a-şi păstra cetăţenia, numele şi relaţiile de familie, în condiţiile prevăzute de lege, fără nicio ingerinţă.
(5) Dacă se constată că un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identităţii sale sau de unele dintre acestea,
instituţiile şi autorităţile publice sunt obligate să ia de urgenţă toate măsurile necesare în vederea restabilirii identităţii copilului.

Articolul 10

(1) În scopul realizării dreptului prevăzut la art. 9 alin. (1), unităţile sanitare care au în structură secţii de nou-născuţi şi/sau de
pediatrie au obligaţia de a angaja un asistent social sau, după caz, de a desemna o persoană cu atribuţii de asistenţă socială.
(2) În vederea stabilirii identităţii copilului părăsit în unităţi sanitare sau găsit ori a părinţilor acestuia, organele de poliţie şi serviciile
publice comunitare de evidenţă a persoanelor, competente, au obligaţia de a desemna una sau mai multe persoane responsabile, care să
realizeze, cu celeritate, demersurile ce le revin, potrivit legii, pentru înregistrarea naşterii copilului şi să transmită datele de identificare
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului sau, după caz, serviciului public de asistenţă socială.
(3) Persoanele desemnate la alin. (2) au obligaţia efectuării demersurilor de stabilire a identităţii părinţilor copiilor părăsiţi în unităţile
sanitare, în situaţia în care aceştia au fost identificaţi şi nu au întocmit certificatul de naştere.

Articolul 11

(1) Certificatul medical constatator al naşterii, atât pentru copilul născut viu, cât şi pentru copilul născut mort, se întocmeşte în termen
de 24 de ore de la naştere.
(2) Răspunderea pentru îndeplinirea obligaţiei prevăzute la alin. (1) revine medicului care a asistat sau a constatat naşterea şi
medicului şef de secţie.
(3) Când naşterea a avut loc în afara unităţilor sanitare, medicul de familie având cabinetul înregistrat în raza teritorială unde a avut
loc naşterea este obligat ca, la cererea oricărei persoane, în termen de 24 de ore, să constate naşterea copilului, după care să
întocmească şi să elibereze certificatul medical constatator al naşterii copilului, chiar dacă mama nu este înscrisă pe lista cabinetului
său.

Articolul 12

(1) În situaţia în care copilul este părăsit de mamă în maternitate, unitatea medicală are obligaţia să sesizeze telefonic şi în scris
direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi organele de poliţie, în termen de 24 de ore de la constatarea dispariţiei
mamei.
(2) În termen de 5 zile de la sesizarea prevăzută la alin. (1), se întocmeşte un proces-verbal de constatare a părăsirii copilului, semnat
de reprezentantul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, reprezentantul poliţiei şi al maternităţii; când starea de
sănătate a copilului permite externarea, în baza procesului-verbal, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului va stabili
măsura plasamentului în regim de urgenţă pentru copil.
(3) În termen de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal, poliţia este obligată să întreprindă verificările specifice privind
identitatea mamei şi să comunice rezultatul acestor verificări direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
(4) În situaţia în care mama este identificată, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului va asigura consilierea şi
sprijinirea acesteia în vederea realizării demersurilor legate de întocmirea actului de naştere.
(5) În situaţia în care, în urma verificărilor efectuate de poliţie, nu este posibilă identificarea mamei, direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului transmite serviciului public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-teritorială s-a produs naşterea
dosarul cuprinzând certificatul medical constatator al naşterii, procesul-verbal prevăzut la alin. (2), dispoziţia de plasament în regim de
urgenţă şi răspunsul poliţiei cu rezultatul verificărilor.
(6) În termen de 5 zile de la primirea documentaţiei prevăzute la alin. (5), serviciul public de asistenţă socială are obligaţia de a obţine
dispoziţia de stabilire a numelui şi prenumelui copilului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi de a face declaraţia de înregistrare a naşterii la serviciul de stare civilă
competent.
(7) În termen de 24 de ore de la înregistrarea naşterii copilului, serviciul public de asistenţă socială are obligaţia de a transmite
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului actul de înregistrare a naşterii copilului.

Articolul 13

În situaţia copilului părăsit de părinţi în alte unităţi sanitare, a cărui naştere nu a fost înregistrată, obligaţia de a realiza demersurile
prevăzute de lege pentru înregistrarea naşterii copilului revine serviciului public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-
teritorială a fost părăsit acesta, cu respectarea procedurii prevăzute la art. 12.

Articolul 14

(1) În situaţia copilului găsit în familie sau într-un loc public, precum şi a celui părăsit de părinţi în alte unităţi sanitare, a cărui naştere
nu a fost înregistrată, obligaţia de a realiza demersurile prevăzute de lege pentru înregistrarea naşterii copilului revine serviciului
public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit sau părăsit copilul.
(2) Expertiza medico-legală necesară pentru înregistrarea naşterii copilului este gratuită.

Articolul 15

Metodologia privind realizarea obligaţiilor ce revin autorităţilor administraţiei publice locale, instituţiilor şi profesioniştilor implicaţi
în prevenirea şi intervenţia în cazurile de copii aflaţi în situaţie de risc sau părăsiţi în unităţi sanitare/secţii/compartimente de
specialitate obstetrică-ginecologie şi neonatologie/alte unităţi sanitare care oferă servicii medicale pentru copii se aprobă prin hotărâre
a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, în colaborare cu Ministerul
Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi cu Ministerul Sănătăţii.

Articolul 16

(1) Unităţile sanitare, unităţile de protecţie socială, serviciile de îngrijire de tip rezidenţial, entităţile fără personalitate juridică, alte
persoane juridice, precum şi persoane fizice care internează sau primesc în îngrijire femei gravide ori copii care nu posedă acte pe
baza cărora să li se poată stabili identitatea sunt obligate să anunţe, în termen de 24 de ore, în scris, autoritatea administraţiei publice
locale în a cărei rază îşi au sediul sau, după caz, domiciliul, în vederea stabilirii identităţii lor, precum şi direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului de care aparţin, în vederea luării în evidenţă.
(2) Cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei măsuri de protecţie în condiţiile legii, are
obligaţia de a-l întreţine şi, în termen de 48 de ore, de a anunţa autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială îşi are
sediul sau domiciliul.

Articolul 17

(1) Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care
copilul a dezvoltat legături de ataşament.
(2) Copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care
copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.
(3) Părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu
alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că
există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.
(4) În caz de neînţelegere între părinţi cu privire la modalităţile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul,
instanţa va stabili un program în funcţie de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire şi educare ale acestuia, de intensitatea legăturii
afective dintre copil şi părintele la care nu locuieşte, de comportamentul acestuia din urmă, precum şi de alte aspecte relevante în
fiecare caz în parte.
(5) Criteriile prevăzute la alin. (4) vor fi avute în vedere şi la stabilirea programului de relaţii personale şi cu celelalte persoane alături
de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie.

Articolul 18

(1) În sensul prezentei legi, relaţiile personale se pot realiza prin:

a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii personale cu copilul;
b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
c) găzduirea copilului, pe perioadă determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuieşte în mod
obişnuit, cu sau fără supravegherea modului în care relaţiile personale sunt întreţinute, în funcţie de interesul superior al copilului;
----------
Lit. c) a alin. (1) al art. 18 a fost modificată de pct. 1 al art. unic din LEGEA nr. 52 din 30 martie 2016 publicată în MONITORUL
OFICIAL nr. 253 din 5 aprilie 2016.
d) corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul;
e) transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menţine
relaţii personale cu copilul;
f) transmiterea de către persoana la care locuieşte copilul a unor informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări
medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul;
g) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament într-un loc neutru în
raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relaţiile personale sunt întreţinute, în funcţie de interesul superior al
copilului.
(2) Transmiterea informaţiilor prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f) se va face cu respectarea interesului superior al copilului, precum şi a
dispoziţiilor speciale vizând confidenţialitatea şi transmiterea informaţiilor cu caracter personal.
(3) Părintele la care copilul locuieşte are obligaţia de a sprijini menţinerea relaţiilor personale ale copilului cu celălalt părinte,
prevăzute la alin. (1).
(4) Pentru restabilirea şi menţinerea relaţiilor personale ale copilului, serviciul public de asistenţă socială şi, după caz, direcţiile
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului Bucureşti au obligaţia de a oferi
consiliere, acordată de specialişti atât copilului, cât şi părinţilor săi, la solicitarea acestora.
(5) În cazul în care unul dintre părinţi împiedică sau afectează în mod negativ legăturile personale ale copilului cu celălalt părinte, prin
nerespectarea programului stabilit de instanţă sau convenit de părinţi, celălalt părinte poate cere serviciului public de asistenţă socială
sau, după caz, persoanelor cu atribuţii de asistenţă socială în circumscripţia căruia se află locuinţa copilului, să monitorizeze relaţiile
personale cu copilul pentru o durată de până la 6 luni.
----------
Alin. (5) al art. 18 a fost modificat de pct. 2 al art. unic din LEGEA nr. 52 din 30 martie 2016 publicată în MONITORUL OFICIAL
nr. 253 din 5 aprilie 2016.
(6) Monitorizarea permite reprezentanţilor serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanelor cu atribuţii de asistenţă
socială, să asiste la preluarea copilului de către părintele la care nu locuieşte în mod statornic, la vizitele efectuate la domiciliul
copilului de către părintele care nu locuieşte cu acesta, precum şi la înapoierea copilului de către părintele care nu locuieşte cu acesta.
Totodată, monitorizarea permite reprezentanţilor serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanelor cu atribuţii de
asistenţă socială să asiste şi în timpul găzduirii copilului de către părintele la care copilul nu locuieşte în mod obişnuit, dacă instanţa
judecătorească a dispus monitorizarea printr-o sentinţă definitivă. Dispoziţiile tezei a II-a se aplică în mod corespunzător şi în situaţia
prevăzută la alin. (1) lit. g).
----------
Alin. (6) al art. 18 a fost modificat de pct. 2 al art. unic din LEGEA nr. 52 din 30 martie 2016 publicată în MONITORUL OFICIAL
nr. 253 din 5 aprilie 2016.
(6^1) Cu ocazia monitorizării, reprezentanţii serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanele cu atribuţii de asistenţă
socială pot realiza intervievarea părinţilor, a copilului, a persoanelor cu care copilul relaţionează în situaţiile prevăzute la alin. (1) lit.
c) şi g), precum şi a altor persoane a căror intervievare se apreciază a fi utilă în vederea întocmirii raportului de monitorizare.
----------
Alin. (6^1) al art. 18 a fost introdus de pct. 3 al art. unic din LEGEA nr. 52 din 30 martie 2016 publicată în MONITORUL OFICIAL
nr. 253 din 5 aprilie 2016.
(7) La finalul perioadei de monitorizare, reprezentantul serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoana cu atribuţii de
asistenţă socială care a întocmit raportul prevăzut la alin. (6) poate propune prelungirea perioadei de monitorizare cu cel mult 6 luni,
poate recomanda consilierea psihologică a unuia dintre părinţi sau a ambilor, precum şi o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea relaţiei
personale dintre copil şi părintele la care nu locuieşte.
(8) Raportul de monitorizare prevăzut la alin. (6) se înmânează fiecăruia dintre părinţi şi poate fi folosit ca probă în instanţă.

Articolul 19

(1) Copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia printr-o măsură dispusă în condiţiile legii are dreptul de a
menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al
copilului.
(2) Instanţa judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept,
dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.

Articolul 20

(1) În vederea asigurării menţinerii relaţiilor personale ale copilului cu părinţii săi sau cu alte persoane alături de care s-a bucurat de
viaţa de familie, precum şi pentru asigurarea înapoierii copilului la locuinţa sa la terminarea perioadei de găzduire, precum şi pentru a
preveni împiedicarea preluării copilului, la finalul găzduirii la domiciliul părintelui care nu locuieşte cu copilul, instanţa poate dispune,
la cererea părintelui interesat sau a altei persoane îndreptăţite, una sau mai multe măsuri cu caracter asiguratoriu sau a unor garanţii.
Dispoziţiile tezei I se aplică în mod corespunzător şi în situaţia prevăzută la art. 18 alin. (1) lit. g).
----------
Alin. (1) al art. 20 a fost modificat de pct. 4 al art. unic din LEGEA nr. 52 din 30 martie 2016 publicată în MONITORUL OFICIAL
nr. 253 din 5 aprilie 2016.
(2) Măsurile prevăzute la alin. (1) pot include:
a) amendă pe ziua de întârziere impusă persoanei care refuză punerea în aplicare sau respectarea programului de menţinere a relaţiilor
personale ale copilului;
b) depunerea unei garanţii reale sau personale de către părintele sau persoana de la care urmează să fie preluat copilul, în vederea
menţinerii relaţiilor personale sau, după caz, la încetarea programului de vizitare;
c) depunerea paşaportului sau a unui alt act de identitate la o instituţie desemnată de instanţă şi, atunci când este necesar, a unui
document din care să rezulte că persoana care solicită relaţii personale a notificat depunerea acestora, pe durata vizitei, autorităţii
consulare competente.

Articolul 21

(1) În cazul în care părinţii nu se înţeleg cu privire la locuinţa copilului, instanţa de tutelă va stabili locuinţa acestuia la unul dintre ei,
potrivit art. 496 alin. (3) din Codul civil. La evaluarea interesului copilului instanţa poate avea în vedere, în afara elementelor
prevăzute la art. 2 alin. (6), şi aspecte precum:
a) disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta drepturile părinteşti ale
acestuia din urmă;
b) disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale;
c) situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte;
d) istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane;
e) distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie copilului.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi pentru cazurile în care locuinţa minorului se stabileşte la terţe persoane sau
la un serviciu de protecţie specială.

Articolul 22

Copilul ai cărui părinţi locuiesc în state diferite are dreptul de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu aceştia, cu excepţia
situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

Articolul 23

(1) Copiii neînsoţiţi de părinţi sau de un alt reprezentant legal ori care nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane au
dreptul de a li se asigura, în cel mai scurt timp posibil, reîntoarcerea alături de reprezentanţii lor legali.
(2) Deplasarea copiilor în străinătate se realizează cu respectarea prevederilor Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a
cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare.
(3) Părinţii sau, după caz, altă persoană responsabilă de supravegherea, creşterea şi îngrijirea copilului sunt obligaţi să anunţe la poliţie
dispariţia acestuia de la domiciliu, în cel mult 24 de ore de la constatarea dispariţiei.

Articolul 24

(1) Misiunile diplomatice şi consulare ale României au obligaţia de a sesiza Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi
Persoanelor Vârstnice cu privire la copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate care, din orice motive, nu sunt însoţiţi de părinţi sau de
un alt reprezentant legal ori nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane din străinătate.
(2) Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice va lua măsurile necesare pentru întoarcerea copilului la
părinţi sau la un alt reprezentant legal, imediat după identificarea acestora. În cazul în care persoanele identificate nu pot sau refuză să
preia copilul, la cererea Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, tribunalul de la domiciliul copilului
sau Tribunalul Bucureşti, în situaţia în care acest domiciliu nu este cunoscut, va dispune plasamentul copilului într-un serviciu de
protecţie specială propus de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.
(3) Procedura de întoarcere a copiilor în ţară, de identificare a părinţilor sau a altor reprezentanţi legali ai copiilor, modul de avansare a
cheltuielilor ocazionate de întoarcerea în ţară a acestora, precum şi serviciile de protecţie specială, publice sau private, competente să
asigure protecţia în regim de urgenţă a copiilor aflaţi în situaţia prevăzută la alin. (1), se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Articolul 25

(1) Misiunile diplomatice şi consulare străine au obligaţia de a sesiza Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor
Vârstnice şi Inspectoratul General pentru Imigrări despre toate situaţiile în care au cunoştinţă de copii cetăţeni străini aflaţi pe
teritoriul României, care, din orice motive, nu sunt însoţiţi de părinţi sau de un alt reprezentant legal ori nu se găsesc sub
supravegherea legală a unor persoane. În cazul în care autorităţile române se autosesizează, acestea vor înştiinţa de urgenţă misiunea
străină competentă cu privire la copiii în cauză.
(2) În situaţia copiilor prevăzuţi la alin. (1), Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, până la
definitivarea demersurilor legale ce cad în competenţa Inspectoratul General pentru Imigrări, va solicita Tribunalului Bucureşti
stabilirea plasamentului copilului într-un serviciu de protecţie specială propus de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi
Persoanelor Vârstnice.
(3) Măsura plasamentului durează până la returnarea copilului în ţara de reşedinţă a părinţilor ori în ţara în care au fost identificaţi alţi
membri ai familiei dispuşi să ia copilul.
(4) În cazul nereturnării copilului, acesta beneficiază de protecţia specială prevăzută în prezenta lege.

Articolul 26

În vederea aplicării prevederilor art. 24 şi 25 se încheie tratatele necesare cu statele sau cu autorităţile statelor vizate, pe baza
propunerilor Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi ale Ministerului Afacerilor Externe, precum şi
a altor instituţii interesate.

Articolul 27

(1) Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale.
(2) Este interzisă orice acţiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viaţă intimă, privată şi
familială.
(3) Participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor programe audiovizuale se poate face numai cu
consimţământul scris al acestuia şi al părinţilor sau, după caz, al altui reprezentant legal.
(4) Copiii nu pot fi folosiţi sau expuşi de către părinţi, reprezentanţi legali, alte persoane responsabile de creşterea şi îngrijirea lor,
organisme private acreditate ca furnizori de servicii sociale, instituţii publice sau private, în scopul de a obţine avantaje
personale/instituţionale sau de a influenţa deciziile autorităţilor publice.
(5) Consiliul Naţional al Audiovizualului monitorizează modul de derulare a programelor audiovizuale, astfel încât să se asigure
protecţia şi garantarea dreptului copilului prevăzut la alin. (1).

Articolul 28

(1) Copilul are dreptul la libertate de exprimare.

(2) Libertatea copilului de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii de orice natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale,
spirituale şi morale, sănătatea sa fizică şi mentală, sub orice formă şi prin orice mijloace la alegerea sa, este inviolabilă.
(3) Părinţii sau, după caz, alţi reprezentanţi legali ai copilului, persoanele care au în plasament copii, precum şi persoanele care, prin
natura funcţiei, promovează şi asigură respectarea drepturilor copiilor au obligaţia de a le asigura informaţii, explicaţii şi sfaturi, în
funcţie de vârsta şi de gradul de înţelegere al acestora, precum şi de a le permite să îşi exprime punctul de vedere, ideile şi opiniile.
(4) Părinţii nu pot limita dreptul copilului minor la libertatea de exprimare decât în cazurile prevăzute expres de lege.

Articolul 29

(1) Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte.
(2) În orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea
copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă
autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei.
(3) Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi
exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra
consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.
(4) În toate cazurile prevăzute la alin. (2), opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se va acorda importanţa cuvenită, în
raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului.
(5) Orice copil poate cere să fie ascultat conform dispoziţiilor alin. (2) şi (3). În caz de refuz, autoritatea competentă se va pronunţa
printr-o decizie motivată.
(6) Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului în procedurile care îl privesc, precum şi prevederile
referitoare la desemnarea unui curator, în caz de conflict de interese, sunt şi rămân aplicabile.

Articolul 30

(1) Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie.

(2) Părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi
de gradul de maturitate a acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.
(3) Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani
are dreptul să îşi aleagă singur religia.
(4) Atunci când copilul beneficiază de protecţie specială, persoanelor în îngrijirea cărora se află le sunt interzise orice acţiuni menite să
influenţeze convingerile religioase ale copilului.

Articolul 31
(1) Copilul are dreptul la liberă asociere în structuri formale şi informale, precum şi libertatea de întrunire paşnică, în limitele
prevăzute de lege.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale, unităţile de învăţământ şi alte instituţii publice sau private competente iau măsurile
necesare asigurării exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute la alin. (1).

Articolul 32

(1) Copilul aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viaţă culturală proprie, la declararea
apartenenţei sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi
membri ai comunităţii din care face parte.
(2) Copilul aparţinând minorităţilor naţionale are dreptul să se exprime în limba maternă în procedurile care îl privesc.
(3) Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alin. (1), inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel
încât să nu împiedice buna realizare şi exercitare a drepturilor tuturor copiilor.
(4) Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării asigură şi urmăreşte exercitarea drepturilor prevăzute la alin. (1).

Articolul 33

(1) Copilul are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente
umilitoare ori degradante.
(2) Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv
pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoţională a copilului.

Articolul 34

(1) Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale.
(2) Copilul este informat de către părinte/reprezentant legal asupra drepturilor şi îndatoririlor ce îi revin, precum şi asupra
modalităţilor de exercitare şi îndeplinire a acestora.
(3) Îndatoririle copilului se stabilesc în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate, fără ca acestea să conducă la încălcări ale drepturilor
sale.

Secţiunea a 2-a Mediul familial şi îngrijirea alternativă

Articolul 35

(1) Copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi.

(2) Părinţii au obligaţia să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea
şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute în prezenta lege.
(3) Părinţii copilului au dreptul să primească informaţiile şi asistenţa de specialitate necesare în vederea îngrijirii, creşterii şi educării
acestuia.

Articolul 36

(1) Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor.

(2) Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure
bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin
asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său.
(3) În situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele
referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale,
reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinţi.
(4) În situaţia în care, din orice motiv, un părinte nu îşi exprimă voinţa pentru luarea deciziilor prevăzute la alin. (3), acestea se iau de
către părintele cu care copilul locuieşte, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.
(5) Ambii părinţi, indiferent dacă exercită sau nu autoritatea părintească, au dreptul de a solicita şi de a primi informaţii despre copil
din partea unităţilor şcolare, unităţilor sanitare sau a oricăror altor instituţii ce intră în contact cu copilul.
(6) Un părinte nu poate renunţa la autoritatea părintească, dar se poate înţelege cu celălalt părinte cu privire la modalitatea de
exercitare a autorităţii părinteşti, în condiţiile art. 506 din Codul civil.
(7) Se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte
alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările
pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice
alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.
(8) În cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa
judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.

Articolul 37

Copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială. În acest scop
părinţii sunt obligaţi:
a) să supravegheze copilul;
b) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;
c) să informeze copilul despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;
d) să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor;
e) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice care exercită atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale
a copilului.

Articolul 38

Copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ
prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului.

Articolul 39

(1) Serviciul public de asistenţă socială va lua toate măsurile necesare pentru depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina
separarea copilului de părinţii săi, precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie.
(2) Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti trebuie să fie precedate de
acordarea sistematică a serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinţilor,
consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii.
Articolul 40

(1) Planul de servicii se întocmeşte şi se pune în aplicare de către serviciul public de asistenţă socială, organizat la nivelul municipiilor
şi oraşelor, precum şi de persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea
administrativ-teritorială unde se află copilul, în urma evaluării situaţiei copilului şi a familiei acestuia.
(2) La nivelul municipiului Bucureşti întocmirea şi punerea în aplicare a planului prevăzut la alin. (1) se realizează de către direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector.
(3) Planul de servicii se aprobă prin dispoziţia primarului.
(4) Planul de servicii are ca obiectiv prevenirea abuzului, neglijării, exploatării şi a oricăror forme de violenţă asupra copilului sau
separarea copilului de familia sa. În acest scop, serviciul public de asistenţă socială ori, după caz, direcţia generală de asistenţă socială
şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului Bucureşti are obligaţia de a oferi servicii şi prestaţii destinate
menţinerii copilului în familie şi de a sprijini accesul copilului şi al familiei sale la alte servicii.
(5) Planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului a cererii de
instituire a unei măsuri de protecţie specială a copilului, numai dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de acest plan, se constată că
menţinerea copilului alături de părinţii săi nu este posibilă.

Articolul 41

(1) Dacă există motive temeinice de a suspecta că viaţa şi securitatea copilului sunt primejduite în familie, reprezentanţii serviciului
public de asistenţă socială ori, după caz, ai direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul sectoarelor
municipiului Bucureşti au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze despre felul în care aceştia sunt îngrijiţi, despre
sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională, acordând, la nevoie, îndrumările necesare.
(2) Dacă, în urma vizitelor efectuate potrivit alin. (1), se constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a
copilului este primejduită, serviciul public de asistenţă socială este obligat să sesizeze de îndată direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului în vederea luării măsurilor prevăzute de lege.
(3) Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să sesizeze instanţa judecătorească în situaţia în care
consideră că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru decăderea, totală sau parţială, a părinţilor ori a unuia dintre ei din
exerciţiul drepturilor părinteşti.
Articolul 42

(1) Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului va lua toate măsurile necesare pentru ca părinţii decăzuţi din drepturile
părinteşti, precum şi cei cărora le-a fost limitat exerciţiul anumitor drepturi să beneficieze de asistenţă specializată pentru creşterea
capacităţii acestora de a se ocupa de copii, în vederea redobândirii exerciţiului drepturilor părinteşti.
(2) Părinţii care solicită redarea exerciţiului drepturilor părinteşti beneficiază de asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.

Articolul 43

Instanţa judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunţe, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al
copilului, cu privire la:
a) persoana care exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile părinteşti în situaţia în care copilul este lipsit, temporar sau permanent,
de ocrotirea părinţilor săi;
b) modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile părinteşti;
c) decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti;
d) redarea exerciţiului drepturilor părinteşti.

Articolul 44

(1) Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie alternativă.
(2) Protecţia prevăzută la alin. (1) include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de prezenta lege, adopţia. În
alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite
continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.

Articolul 45

Tutela se instituie conform legii de către instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit
copilul.

Secţiunea a 3-a Sănătatea şi bunăstarea copilului

Articolul 46

(1) Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a beneficia de serviciile medicale şi
de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept.
(2) Accesul copilului la servicii medicale şi de recuperare, precum şi la medicaţia adecvată stării sale în caz de boală este garantat de
către stat, costurile aferente fiind suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi de la bugetul de stat.
(3) Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi orice alte instituţii
publice sau private cu atribuţii în domeniul sănătăţii sunt obligate să adopte, în condiţiile legii, toate măsurile necesare pentru:
a) reducerea mortalităţii infantile;
b) asigurarea şi dezvoltarea serviciilor medicale primare şi comunitare;
c) prevenirea malnutriţiei şi a îmbolnăvirilor;
d) asigurarea serviciilor medicale pentru gravide în perioada pre- şi postnatală, indiferent dacă acestea au sau nu au calitatea de
persoană asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate;
e) informarea părinţilor şi a copiilor cu privire la sănătatea şi alimentaţia copilului, inclusiv cu privire la avantajele alăptării, igienei şi
salubrităţii mediului înconjurător;
f) dezvoltarea de acţiuni şi programe pentru ocrotirea sănătăţii şi de prevenire a bolilor, de asistenţă a părinţilor şi de educaţie, precum
şi de servicii în materie de planificare familială;
g) verificarea periodică a tratamentului copiilor care au fost plasaţi pentru a primi îngrijire, protecţie sau tratament;
h) asigurarea confidenţialităţii consultanţei medicale acordate la solicitarea copilului;
i) derularea sistematică în unităţile şcolare de programe de educaţie pentru viaţă, inclusiv educaţie sexuală pentru copii, în vederea
prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală şi a gravidităţii minorelor.
(4) Părinţii sunt obligaţi să solicite asistenţă medicală pentru a asigura copilului cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge
şi pentru a preveni situaţiile care pun în pericol viaţa, creşterea şi dezvoltarea copilului.
(5) În situaţia excepţională în care viaţa copilului se află în pericol iminent ori există riscul producerii unor consecinţe grave cu privire
la sănătatea sau integritatea acestuia, medicul are dreptul de a efectua acele acte medicale de strictă necesitate pentru a salva viaţa
copilului, chiar fără a avea acordul părinţilor sau al altui reprezentant legal al acestuia.
(6) Vizitele periodice ale personalului medical de specialitate la domiciliul gravidelor şi al copiilor până la împlinirea vârstei de un an
sunt obligatorii, în vederea ocrotirii sănătăţii mamei şi copilului, educaţiei pentru sănătate, prevenirii abandonului, abuzului, neglijării,
exploatării şi oricărei forme de violenţă asupra copilului.

Articolul 47

(1) Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.
(2) Părinţilor sau, după caz, reprezentanţilor legali, le revine responsabilitatea de a asigura cele mai bune condiţii de viaţă necesare
creşterii şi dezvoltării copiilor; părinţii sunt obligaţi să le asigure copiilor locuinţă, precum şi condiţiile necesare pentru creştere,
educare, învăţătură, pregătire profesională, precum şi un mediu de viaţă sănătos.

Articolul 48

(1) Copilul are dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale, în funcţie de resursele şi de situaţia în care se află
acesta şi persoanele în întreţinerea cărora se găseşte.
(2) În cazul în care părinţii sau persoanele care au, potrivit legii, obligaţia de a întreţine copilul nu pot asigura, din motive
independente de voinţa lor, satisfacerea nevoilor minime de locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi educaţie ale copilului, statul, prin
autorităţile publice competente, este obligat să asigure acestora sprijin corespunzător, sub formă de prestaţii financiare, prestaţii în
natură, precum şi sub formă de servicii, în condiţiile legii.
(3) Părinţii au obligaţia să solicite autorităţilor competente acordarea alocaţiilor, indemnizaţiilor, prestaţiilor în bani sau în natură şi a
altor facilităţi prevăzute de lege pentru copii sau pentru familiile cu copii.
(4) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a informa părinţii şi copiii în legătură cu drepturile pe care le au, precum şi
asupra modalităţii de acordare a drepturilor de asistenţă socială şi de asigurări sociale.

Articolul 49

(1) Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale.
(2) Copilul cu handicap are dreptul la educaţie, recuperare, compensare, reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor proprii, în
vederea dezvoltării personalităţii sale.
(3) În vederea asigurării accesului la educaţie, recuperare şi reabilitare, copilul cu handicap poate fi şcolarizat în alt judeţ/sector al
municipiului Bucureşti decât cel de domiciliu, cu suportarea cheltuielilor din bugetul judeţului/sectorului în care se află unitatea de
învăţământ.
(4) Îngrijirea specială trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor cu handicap. Îngrijirea
specială constă în ajutor adecvat situaţiei copilului şi părinţilor săi ori, după caz, situaţiei celor cărora le este încredinţat copilul şi se
acordă gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv şi fără discriminare al copiilor cu handicap la
educaţie, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire, în vederea ocupării unui loc de muncă, la activităţi recreative,
precum şi la orice alte activităţi apte să le permită deplina integrare socială şi dezvoltare a personalităţii lor.
(5) Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să iniţieze
programe şi să asigure resursele necesare dezvoltării serviciilor destinate satisfacerii nevoilor copiilor cu handicap şi ale familiilor
acestora în condiţii care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia şi să le faciliteze participarea activă la viaţa
comunităţii.

Articolul 50

(1) Copilul cu dizabilităţi beneficiază de asistenţă medicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, atât pentru tratamentul
ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizării, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile stabilite prin contractul-
cadru.
(2) Părintele sau reprezentantul legal are obligaţia de a respecta şi/sau urma serviciile prevăzute în planul de recuperare pentru copilul
cu dizabilităţi încadrat în grad de handicap.

Secţiunea a 4-a Educaţie, activităţi recreative şi culturale

Articolul 51

(1) Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii
sale.
(2) Părinţii copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educaţiei care urmează să fie dată copiilor lor şi au obligaţia să înscrie
copilul la şcoală şi să asigure frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor şcolare.
(3) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviinţarea instanţei judecătoreşti de a-şi schimba felul învăţăturii şi al
pregătirii profesionale.

Articolul 52

(1) Ministerul Educaţiei Naţionale, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, precum şi inspectoratele şcolare şi
unităţile de învăţământ, ca instituţii ale administraţiei publice locale cu atribuţii în domeniul educaţiei, sunt obligate să întreprindă
măsuri necesare pentru:
a) facilitarea accesului la educaţia preşcolară şi asigurarea învăţământului general obligatoriu şi gratuit pentru toţi copiii;
b) dezvoltarea de programe de educaţie pentru părinţii tineri, inclusiv în vederea prevenirii violenţei în familie;
c) organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copiii care nu pot răspunde la cerinţele programei şcolare naţionale, pentru a nu
intra prematur pe piaţa muncii;
d) organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copiii care au abandonat şcoala, în vederea reintegrării lor în sistemul naţional de
învăţământ;
e) respectarea dreptului copilului la timp de odihnă şi timp liber, precum şi a dreptului acestuia de a participa liber la viaţa culturală şi
artistică;
f) prevenirea abandonului şcolar din motive economice, luând măsuri active de acordare a unor servicii sociale în mediul şcolar, cum
sunt: hrană, rechizite, transport şi altele asemenea.
(2) În cadrul procesului instructiv-educativ, copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, personalul didactic
auxiliar şi cel administrativ şi de a fi informat asupra drepturilor sale, precum şi asupra modalităţilor de exercitare a acestora.
Pedepsele corporale sau alte tratamente degradante în cadrul procesului instructiv-educativ sunt interzise.
(3) Copilul, personal şi, după caz, reprezentat sau asistat de reprezentantul său legal, are dreptul de a contesta modalităţile şi
rezultatele evaluării şi de a se adresa în acest sens conducerii unităţii de învăţământ, în condiţiile legii.
(4) Cadrele didactice au obligaţia de a referi centrelor judeţene de resurse şi asistenţă educaţională/Centrului Municipiului Bucureşti
de Resurse şi Asistenţă Educaţională cazurile de abuz, neglijare, exploatare şi orice altă formă de violenţă asupra copilului şi de a
semnala serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceste cazuri.
Articolul 53

(1) Copilul are dreptul la odihnă şi vacanţă.

(2) Copilul trebuie să beneficieze de timp suficient pentru odihnă şi vacanţă, să participe în mod liber la activităţi recreative proprii
vârstei sale şi la activităţile culturale, artistice şi sportive ale comunităţii. Autorităţile publice au obligaţia să contribuie, potrivit
atribuţiilor ce le revin, la asigurarea condiţiilor exercitării în condiţii de egalitate a acestui drept.
(3) Autorităţile publice au obligaţia să asigure, potrivit atribuţiilor care le revin, locuri de joacă suficiente şi adecvate pentru copii, în
mod special în situaţia zonelor intens populate.

Capitolul III Protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi

Secţiunea 1 Dispoziţii comune

Articolul 54

Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit,
temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
acestora.

Articolul 55

(1) Copilul beneficiază de protecţia specială prevăzută de prezenta lege până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu.
(2) La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, dacă îşi continuă studiile o singură dată în fiecare
formă de învăţământ de zi, protecţia specială se acordă, în condiţiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi
vârsta de 26 de ani.
(3) Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi a beneficiat de o măsură de protecţie specială, dar care nu îşi continuă
studiile şi nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază, la cerere, pe o
perioadă de până la 2 ani, de protecţie specială, în scopul facilitării integrării sale sociale. Acest drept se pierde în cazul în care se face
dovada că tânărului i s-au oferit un loc de muncă şi/sau locuinţă cel puţin de două ori, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive
imputabile lui.

Articolul 56

Serviciile de protecţie specială sunt cele prevăzute la art. 120-123.

Articolul 57

(1) Măsurile de protecţie specială a copilului se stabilesc şi se aplică în baza planului individualizat de protecţie.
(2) Planul prevăzut la alin. (1) se întocmeşte şi se revizuieşte în conformitate cu normele metodologice elaborate şi aprobate de
Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.
(3) Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se stabilesc numai cu consimţământul acestuia. În situaţia
în care copilul refuză să îşi dea consimţământul, măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa judecătorească, care, în
situaţii temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de a-şi exprima consimţământul faţă de măsura propusă.

Articolul 58

(1) Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului are obligaţia de a întocmi planul individualizat de protecţie, în termen
de 30 de zile după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială sau imediat după ce directorul direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului a dispus plasamentul în regim de urgenţă.
(2) În situaţia copilului pentru care a fost instituită tutela, dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile.
(3) La stabilirea obiectivelor planului individualizat de protecţie se acordă prioritate reintegrării copilului în familie, iar dacă aceasta
nu este posibilă, se va proceda la deschiderea procedurii adopţiei.
----------
Alin. (3) al art. 58 a fost modificat de alin. (1) al art. V din LEGEA nr. 57 din 11 aprilie 2016 publicată în MONITORUL OFICIAL
nr. 283 din 14 aprilie 2016 prin înlocuirea sintagmei "deschiderea procedurii adopţiei interne" cu sintagma "deschiderea procedurii
adopţiei".
(4) Reintegrarea copilului în familie ca obiectiv al planului individualizat de protecţie se stabileşte cu consultarea obligatorie a
părinţilor şi a membrilor familiei extinse care au putut fi găsiţi.
(5) Deschiderea procedurii adopţiei se realizează în condiţiile legii speciale, adopţia ca obiectiv al planului individualizat de protecţie
stabilindu-se fără consultarea părinţilor şi a membrilor familiei extinse.
----------
Alin. (5) al art. 58 a fost modificat de alin. (1) al art. V din LEGEA nr. 57 din 11 aprilie 2016 publicată în MONITORUL OFICIAL
nr. 283 din 14 aprilie 2016 prin înlocuirea sintagmei "deschiderea procedurii adopţiei interne" cu sintagma "deschiderea procedurii
adopţiei".
(6) Planul individualizat de protecţie poate prevedea plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidenţial, numai în cazul în care nu
a putut fi instituită tutela ori nu a putut fi dispus plasamentul la familia extinsă, la un asistent maternal sau la o altă persoană sau
familie, în condiţiile prezentei legi.

Articolul 59

Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:

a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgenţă;
c) supravegherea specializată.

Articolul 60

De măsurile de protecţie specială, instituite de prezenta lege, beneficiază:

a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa
interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;
b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;
d) copilul găsit sau copilul părăsit în unităţi sanitare;
e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.
Articolul 61

Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în instanţă măsurile de protecţie specială instituite de
prezenta lege, beneficiind de asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.

Secţiunea a 2-a Plasamentul

Articolul 62

(1) Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile
prezentei legi, după caz, la:
a) o persoană sau familie;
b) un asistent maternal;
c) un serviciu de tip rezidenţial, prevăzut la art. 123 alin. (2) şi licenţiat în condiţiile legii.
(2) Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le
îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.

Articolul 63

Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip
rezidenţial care îl are în îngrijire.

Articolul 64

(1) Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 3 ani poate fi dispus numai la familia extinsă, substitutivă sau la asistent
maternal, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidenţial fiind interzis.
-------
Alin. (1) al art. 64 a fost modificat de art. I din LEGEA nr. 131 din 8 octombrie 2014, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 740
din 10 octombrie 2014.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), se poate stabili plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial al copilului mai mic de 3 ani,
în situaţia în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijiri în servicii de tip rezidenţial specializate.
-------
Alin. (2) al art. 64 a fost modificat de art. I din LEGEA nr. 131 din 8 octombrie 2014, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 740
din 10 octombrie 2014.
(3) La stabilirea măsurii de plasament se va urmări:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b) menţinerea fraţilor împreună;
c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legătura cu acesta.

Articolul 65

(1) Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului, în situaţia în care există acordul părinţilor, pentru
situaţiile prevăzute la art. 60 lit. b) şi e).
(2) Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului:
a) în situaţia copilului prevăzut la art. 60 lit. a), precum şi în situaţia copilului prevăzut la art. 60 lit. c) şi d), dacă se impune înlocuirea
plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului;
b) în situaţia copilului prevăzut la art. 60 lit. b) şi e), atunci când nu există acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi,
pentru instituirea acestei măsuri.

Articolul 66

(1) Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către comisia pentru
protecţia copilului.
(2) Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către instanţă în situaţia
copilului prevăzut la art. 60 lit. b) şi e), atunci când nu există acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea
acestei măsuri, dacă în vederea respectării interesului superior al copilului instanţa nu dispune altfel, în funcţie de circumstanţele
cazului.
(3) Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către instanţă în situaţia copilului
prevăzut la art. 60 lit. a), precum şi în situaţia copilului prevăzut la art. 60 lit. c) şi d) sunt exercitate de către directorul direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
(4) Dispoziţiile prevăzute de legislaţia în vigoare referitoare la dreptul părintelui firesc de a consimţi la adopţia copilului se aplică în
mod corespunzător.

Articolul 67

(1) Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa care a dispus plasamentul copilului în condiţiile prezentei legi va stabili,
dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea acestuia, în condiţiile stabilite de Codul civil. Sumele astfel
încasate se constituie venit la bugetul judeţului, respectiv la cel al sectorului municipiului Bucureşti, de unde provine copilul.
(2) Dacă plata contribuţiei la întreţinerea copilului nu este posibilă, instanţa obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 şi 40 de
ore lunar pentru fiecare copil, acţiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecţie specială, pe raza
administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reşedinţa.
(3) Acţiunile şi lucrările prevăzute la alin. (2) sunt incluse în planul de acţiuni sau lucrări de interes local, întocmit conform
dispoziţiilor legale în vigoare.

Secţiunea a 3-a Plasamentul în regim de urgenţă

Articolul 68

(1) Plasamentul în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu caracter temporar, care se stabileşte pentru copilul aflat în
următoarele situaţii:
a) abuzat, neglijat sau supus oricărei forme de violenţă;
b) găsit sau părăsit în unităţi sanitare.
(2) Plasamentul în regim de urgenţă se poate dispune şi în cazul copilului al cărui unic ocrotitor legal sau ambii au fost reţinuţi,
arestaţi, internaţi sau în situaţia în care, din orice alt motiv, aceştia nu-şi pot exercita drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la
copil.
(3) Autoritatea, instituţia sau unitatea care a hotărât sau a dispus una dintre măsurile prevăzute la alin. (2) care a condus la rămânerea
unui minor fără ocrotire părintească sau care, după caz, primeşte sau găzduieşte o persoană despre care cunoaşte că este singurul
ocrotitor legal al unui copil are obligaţia de a informa, în cel mai scurt timp posibil, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului în a cărei circumscripţie locuieşte copilul, despre situaţia acestuia şi a ocrotitorului său legal.
(4) Dispoziţiile art. 62-64 se aplică în mod corespunzător.
(5) Pe toată durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa
judecătorească va decide cu privire la menţinerea sau înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Pe
perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către
persoana, familia, asistentul maternal sau şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar
cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului.

Articolul 69

(1) Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găseşte copilul aflat în situaţiile prevăzute la art. 68 alin. (1), dacă nu se
întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură
protecţia copilului respectiv. Pentru copilul aflat în situaţiile prevăzute la art. 68 alin. (2), măsura plasamentului în regim de urgenţă se
stabileşte de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
(2) Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către instanţa judecătorească în condiţiile art. 100 alin. (3).

Articolul 70

(1) În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului,
aceasta este obligată să sesizeze instanţa judecătorească în termen de 5 zile de la data la care a dispus această măsură.
(2) În situaţia în care nu se mai menţin împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurii plasamentului în regim de urgenţă, directorul
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului poate dispune, în termenul prevăzut la alin. (1), revocarea măsurii de
plasament în regim de urgenţă.
(3) Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului şi va dispune încetarea plasamentului în regim de urgenţă şi, după caz, reintegrarea copilului în familia sa,
înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela sau cu măsura plasamentului. Instanţa se va pronunţa, totodată, cu privire la
exercitarea drepturilor părinteşti.
(4) În situaţia în care plasamentul în regim de urgenţă este dispus de către instanţa judecătorească, aceasta se va pronunţa în condiţiile
art. 100 alin. (4).

Secţiunea a 4-a Supravegherea specializată

Articolul 71

(1) Măsura de supraveghere specializată se dispune în condiţiile prezentei legi faţă de copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu
răspunde penal.
(2) În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către
comisia pentru protecţia copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanţa judecătorească.

Secţiunea a 5-a Monitorizarea aplicării măsurilor de protecţie specială

Articolul 72

(1) Împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială, dispuse de comisia pentru protecţia copilului sau de
instanţa judecătorească, trebuie verificate trimestrial de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.
(2) În cazul în care împrejurările prevăzute la alin. (1) s-au modificat, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este
obligată să sesizeze de îndată comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească, în vederea modificării sau,
după caz, a încetării măsurii.
(3) Dreptul de sesizare prevăzut la alin. (2) îl au, de asemenea, părinţii sau alt reprezentant legal al copilului, precum şi copilul.

Articolul 73

(1) Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sau, după caz, organismul privat autorizat are obligaţia de a urmări
modul în care sunt puse în aplicare măsurile de protecţie specială, dezvoltarea şi îngrijirea copilului pe perioada aplicării măsurii.
(2) În îndeplinirea obligaţiei prevăzute la alin. (1) direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sau, după caz, organismul
privat autorizat întocmeşte, trimestrial sau ori de câte ori apare o situaţie care impune acest lucru, rapoarte privitoare la evoluţia
dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale a copilului şi a modului în care acesta este îngrijit.
(3) În situaţia în care se constată, pe baza raportului întocmit potrivit alin. (2), necesitatea modificării sau, după caz, a încetării
măsurii, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să sesizeze de îndată comisia pentru protecţia
copilului sau, după caz, instanţa judecătorească.
(4) Propunerea de încetare a măsurii de protecţie şi reintegrarea în familie este însoţită, în mod obligatoriu, de documente din care să
reiasă participarea părinţilor la şedinţe de consiliere, astfel încât reintegrarea să se realizeze în cele mai bune condiţii.

Articolul 74

La încetarea măsurilor de protecţie specială prin reintegrarea copilului în familia sa, serviciul public de asistenţă socială, organizat la
nivelul municipiilor şi oraşelor, persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul de specialitate al primarului, precum şi direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, în cazul sectoarelor municipiului Bucureşti, de la domiciliul sau, după caz, de la
reşedinţa părinţilor, au obligaţia de a urmări evoluţia dezvoltării copilului, precum şi modul în care părinţii îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplinesc obligaţiile cu privire la copil. În acest scop, acestea întocmesc rapoarte lunare pe o perioadă de minimum 6 luni.

Articolul 75

Copilul faţă de care a fost luată o măsură de protecţie specială are dreptul de a menţine relaţii cu alte persoane, dacă acestea nu au o
influenţă negativă asupra dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale.

Capitolul IV Protecţia copiilor refugiaţi şi protecţia copiilor în caz de conflict armat

Articolul 76

(1) Copiii care solicită obţinerea statutului de refugiat, precum şi cei care au obţinut acest statut beneficiază de protecţie şi asistenţă
umanitară corespunzătoare pentru realizarea drepturilor lor.
(2) Copiii prevăzuţi la alin. (1) beneficiază de una dintre formele de protecţie prevăzute de Legea nr. 122/2006 privind azilul în
România, cu modificările şi completările ulterioare.

Articolul 77

(1) În situaţia în care copilul care solicită statutul de refugiat este neînsoţit de către părinţi sau de un alt reprezentant legal, susţinerea
intereselor acestuia pe parcursul procedurii de acordare a statutului de refugiat se asigură de către direcţia generală de asistenţă socială
şi protecţia copilului în a cărei rază administrativ-teritorială se află organul teritorial al Ministerului Afacerilor Interne unde urmează a
fi depusă cererea.
(2) Cererea pentru acordarea statutului de refugiat al copilului aflat în situaţia prevăzută la alin. (1) se analizează cu prioritate.
(3) În scopul susţinerii adecvate a intereselor copilului prevăzut la alin. (1), direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
desemnează o persoană cu studii superioare juridice sau de asistenţă socială din cadrul personalului propriu sau al unui organism
privat autorizat, care să susţină drepturile copilului şi să participe, alături de acesta, la întreaga procedură de acordare a statutului de
refugiat.
(4) În situaţia în care se constată că persoana desemnată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului nu îşi
îndeplineşte corespunzător obligaţia de apărare a intereselor copilului sau dovedeşte rea-credinţă în îndeplinirea acesteia, Inspectoratul
General pentru Imigrări poate solicita direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului înlocuirea acestei persoane.

Articolul 78

(1) Până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii de acordare a statutului de refugiat, cazarea copiilor prevăzuţi la art. 77 se
realizează într-un serviciu de tip rezidenţial prevăzut de prezenta lege, aparţinând direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului sau unui organism privat autorizat.
(2) Copiii care au împlinit vârsta de 16 ani pot fi cazaţi şi în centrele de primire şi cazare aflate în subordinea Inspectoratului General
pentru Imigrări.
(3) Copiii prevăzuţi la alin. (1), cărora li s-a acordat statutul de refugiat, beneficiază de protecţia specială a copilului lipsit, temporar
sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi, prevăzută de prezenta lege.

Articolul 79

(1) În situaţia în care cererea copilului prevăzut la art. 76, de acordare a statutului de refugiat, este respinsă în mod definitiv şi
irevocabil, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sesizează Inspectoratul General pentru Imigrări şi solicită
instanţei judecătoreşti stabilirea plasamentului copilului într-un serviciu de protecţie specială.
(2) Măsura plasamentului durează până la returnarea copilului în ţara de reşedinţă a părinţilor ori în ţara în care au fost identificaţi alţi
membri ai familiei dispuşi să ia copilul.

Articolul 80

(1) Copiii afectaţi de conflicte armate beneficiază de protecţie şi asistenţă în condiţiile prezentei legi.
(2) În caz de conflicte armate, instituţiile statului iau măsurile necesare pentru dezvoltarea de mecanisme speciale menite să asigure
monitorizarea măsurilor adoptate pentru protejarea drepturilor copilului.

Articolul 81

Niciun copil nu va fi folosit ca spion, călăuză sau curier în timpul conflictelor armate.

Articolul 82

(1) În situaţia existenţei unui conflict armat, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, în colaborare cu
Ministerul Afacerilor Interne, cu Ministerul Apărării Naţionale, precum şi cu alte instituţii cu atribuţii specifice, are obligaţia de a
iniţia şi de a implementa strategii şi programe, inclusiv la nivel familial şi comunitar, pentru a asigura demobilizarea copiilor soldaţi
şi, respectiv, pentru a remedia efectele fizice şi psihice ale conflictelor asupra copilului şi pentru a promova reintegrarea socială a
acestuia.
(2) Organele administraţiei publice centrale menţionate la alin. (1), în colaborare cu Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de
Muncă şi cu Ministerul Educaţiei Naţionale, vor promova măsurile corespunzătoare pentru:
a) educarea în spiritul înţelegerii, solidarităţii şi păcii, ca un proces general şi continuu în prevenirea conflictelor;
b) educarea şi pregătirea copiilor demobilizaţi pentru o viaţă socială activă şi responsabilă.

Articolul 83

(1) În orice judeţ sau sector al municipiului Bucureşti, preşedintele consiliului judeţean ori, după caz, primarul sectorului municipiului
Bucureşti are obligaţia de a înainta direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, în termen de 24 de ore de la iniţierea
unui conflict armat, o listă completă a tuturor copiilor aflaţi pe teritoriul respectivei unităţi administrativ-teritoriale, în vederea
monitorizării situaţiei acestora.
(2) Infrastructura având ca destinaţie protecţia şi promovarea drepturilor copilului nu va fi folosită în scopuri militare.
(3) În cazul acţiunilor de evaluare desfăşurate în urma unor conflicte armate, copiilor li se va acorda prioritate. Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului, în colaborare cu protecţia civilă, va lua măsurile necesare pentru a se asigura supravegherea
copiilor care sunt evacuaţi de către persoane care îşi pot asuma responsabilitatea ocrotirii şi siguranţei lor. Ori de câte ori este posibil,
membrii aceleiaşi familii vor fi cazaţi împreună.

Capitolul V Protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal

Articolul 84

(1) Pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, la propunerea direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei unitate administrativ-teritorială se află copilul, se va lua una dintre măsurile prevăzute
la art. 59 lit. a) şi c).
(2) În dispunerea uneia dintre măsurile prevăzute la art. 59 lit. a) şi c), comisia pentru protecţia copilului, atunci când există acordul
părinţilor sau al altui reprezentant legal al copilului, ori, după caz, instanţa judecătorească, atunci când acest acord lipseşte, va ţine
seama de:
a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;
b) gradul de pericol social al faptei;
c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;
d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;
e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.
(3) Părinţii copilului care săvârşeşte fapte penale şi nu răspunde penal au obligaţia de a participa la şedinţele de consiliere efectuate de
către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, în baza unui program personalizat de consiliere psihologică.

Articolul 85

(1) Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia respectării de către acesta a unor
obligaţii, cum ar fi:
a) frecventarea cursurilor şcolare;
b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.
(2) În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura
supravegherii specializate, comisia pentru protecţia copilului ori, după caz, instanţa judecătorească, după distincţiile prevăzute la art.
84 alin. (2), poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum şi îndeplinirea de către copil a
obligaţiilor prevăzute la alin. (1).

Articolul 86

În cazul în care fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social,
precum şi în cazul în care copilul pentru care s-au stabilit măsurile prevăzute la art. 85 săvârşeşte în continuare fapte penale, comisia
pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească dispune, pe perioadă determinată, plasamentul copilului într-un
serviciu de tip rezidenţial specializat.

Articolul 87
Este interzis să se dea publicităţii orice date referitoare la săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusiv
date privitoare la persoana acestuia.

Articolul 88

(1) Pe toată durata aplicării măsurilor destinate copilului care săvârşeşte fapte penale şi nu răspunde penal, vor fi asigurate servicii
specializate, pentru a-i asista pe copii în procesul de reintegrare în societate.
(2) Tipurile de servicii specializate prevăzute la alin. (1), precum şi standardele referitoare la modalitatea de asigurare a acestor
servicii se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
(3) Copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal va fi însoţit şi asistat de către un psiholog sau
asistentul social, desemnat de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului în orice etapă a cercetării penale.

Capitolul VI Protecţia copilului împotriva abuzului, neglijării, exploatării şi a oricărei forme de violenţă

Articolul 89

(1) Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva abuzului, neglijării, exploatării, traficului, migraţiei ilegale, răpirii, violenţei,
pornografiei prin internet, precum şi a oricăror forme de violenţă, indiferent de mediul în care acesta se află: familie, instituţii de
învăţământ, medicale, de protecţie, medii de cercetare a infracţiunilor şi de reabilitare/detenţie, internet, mass-media, locuri de muncă,
medii sportive, comunitate etc.
(2) Orice persoană fizică sau juridică, precum şi copilul pot sesiza direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului din
judeţul/sectorul de domiciliu să ia măsurile corespunzătoare pentru a-l proteja împotriva oricăror forme de violenţă, inclusiv violenţă
sexuală, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau de exploatare, de abandon sau neglijenţă.
(3) Angajaţii instituţiilor publice sau private care, prin natura profesiei, intră în contact cu copilul şi au suspiciuni asupra unui posibil
caz de abuz, neglijare sau rele tratamente au obligaţia de a sesiza de urgenţă direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.

Articolul 90
(1) Părinţii copilului sau, după caz, alt reprezentant legal al acestuia, autorităţile publice şi organismele private au obligaţia să ia toate
măsurile corespunzătoare pentru a facilita readaptarea fizică şi psihologică şi reintegrarea socială a oricărui copil care a fost victima
oricărei forme de neglijenţă, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratamente crude, inumane sau degradante.
(2) Persoanele menţionate la alin. (1) vor asigura condiţiile necesare pentru ca readaptarea şi reintegrarea să favorizeze sănătatea,
respectul de sine şi demnitatea copilului.

Secţiunea 1 Protecţia copilului împotriva exploatării economice

Articolul 91

(1) Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării şi nu poate fi constrâns la o muncă sau activitate domestică ori în afara
familiei, inclusiv în instituţii de învăţământ, de protecţie specială, reeducare şi detenţie sau în domeniul cultural, artistic, sportiv,
publicitar şi de modeling, ce comportă un risc potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să îi dăuneze sănătăţii
sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.
(2) Este interzisă orice practică prin intermediul căreia un copil este dat de unul sau de ambii părinţi ori de reprezentantul lui legal, în
schimbul unei recompense, unor datorii sau nu, cu scopul exploatării copilului prin muncă.
(3) În situaţiile în care copiii de vârstă şcolară se sustrag procesului de învăţământ, desfăşurând munci cu nerespectarea legii, unităţile
de învăţământ sunt obligate să sesizeze de îndată serviciul public de asistenţă socială. În cazul unor asemenea constatări, serviciul
public de asistenţă socială împreună cu inspectoratele şcolare judeţene şi cu celelalte instituţii publice competente sunt obligate să ia
măsuri în vederea reintegrării şcolare a copilului.
(4) Inspecţia Muncii, în colaborare cu Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, are obligaţia de a
promova campanii de conştientizare şi informare:
a) pentru copii - despre măsurile de protecţie de care pot beneficia şi despre riscurile pe care le implică cazurile de exploatare
economică;
b) pentru publicul larg - incluzând educaţie parentală şi activităţi de pregătire pentru categoriile profesionale care lucrează cu şi pentru
copii, pentru a-i ajuta să asigure copiilor o reală protecţie împotriva exploatării economice;
c) pentru angajatori sau potenţiali angajatori.
Articolul 92

(1) Prestarea de către copii a activităţilor remunerate în domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling prevăzute la art.
91 alin. (1) este condiţionată de informarea prealabilă a serviciului public de asistenţă socială de la domiciliul copilului.
(2) Condiţiile de muncă pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) şi modalităţile procedurii de informare prealabilă se stabilesc prin
hotărâre a Guvernului.

Secţiunea a 2-a Protecţia copilului împotriva consumului de droguri

Articolul 93

(1) Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante şi substanţe psihotrope.
(2) Este interzisă vânzarea de solvenţi copiilor, fără acordul părintelui ori al altui reprezentant legal.
(3) Agenţia Naţională Antidrog, în colaborare cu Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi, după caz,
cu alte autorităţi sau organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, are obligaţia de a lua măsurile corespunzătoare pentru:
a) prevenirea folosirii copiilor la producţia şi traficul ilicit al acestor substanţe;
b) conştientizarea publicului larg şi, în mod particular, a copiilor cu privire la această problematică, inclusiv prin intermediul
sistemului de învăţământ şi, după caz, prin introducerea acestui subiect în programa şcolară;
c) sprijinirea copiilor şi familiilor acestora, prin consiliere şi îndrumare - dacă este necesar, de natură confidenţială, dar şi prin
elaborarea de politici şi strategii care să garanteze recuperarea fizică şi psihică şi reintegrarea socială a copiilor dependenţi de droguri,
inclusiv prin dezvoltarea în acest scop de metode de intervenţie alternativă la instituţiile psihiatrice tradiţionale;
d) dezvoltarea suplimentară a sistemelor pentru adunarea unor date reale asupra apariţiei consumului de droguri la copii, ca şi asupra
implicării acestora în producţia şi traficul ilicit de droguri; evaluarea permanentă a acestor situaţii, a progreselor realizate, a
dificultăţilor întâmpinate şi, respectiv, a obiectivelor propuse pentru viitor;
e) dezvoltarea unui sistem de informare publică care să reducă toleranţa în ceea ce priveşte consumul de droguri şi să ajute la
recunoaşterea primelor simptome de consum de droguri, mai ales în rândul copiilor.
(4) Instituţiile prevăzute la alin. (3) se vor asigura că opiniile copiilor sunt luate în considerare la elaborarea strategiilor antidrog.
Secţiunea a 3-a Protecţia copilului împotriva abuzului sau neglijenţei

Articolul 94

(1) Prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau
de autoritate faţă de acesta, prin care sunt periclitate viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea
corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, şi se clasifică drept abuz fizic, emoţional, psihologic, sexual şi economic.
(2) Prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii,
îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură pe care o presupune îndeplinirea acestei responsabilităţi, care pune în pericol
viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului şi poate
îmbrăca mai multe forme: alimentară, vestimentară, neglijarea igienei, neglijarea medicală, neglijarea educaţională, neglijarea
emoţională sau părăsirea copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai gravă formă de neglijare.

Articolul 95

Sunt interzise săvârşirea oricărui act de violenţă, precum şi privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viaţa,
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, atât în familie,
cât şi în instituţiile care asigură protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor, în unităţi sanitare, unităţi de învăţământ, precum şi în orice
altă instituţie publică sau privată care furnizează servicii sau desfăşoară activităţi cu copii.

Articolul 96

(1) Orice persoană care, prin natura profesiei sau ocupaţiei sale, lucrează direct cu un copil şi are suspiciuni în legătură cu existenţa
unei situaţii de abuz sau de neglijare a acestuia este obligată să sesizeze serviciul public de asistenţă socială sau direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială a fost identificat cazul respectiv.
(2) Pentru semnalarea cazurilor de abuz sau de neglijare a copilului, la nivelul fiecărei direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului se înfiinţează obligatoriu telefonul copilului, al cărui număr va fi adus la cunoştinţa publicului.
Articolul 97

Părinţii sau reprezentanţii legali au obligaţia de a supraveghea copilul şi de a lua toate măsurile în vederea prevenirii