Fenomene bioelectrice celulare

Rădăcinile electrofiziologiei sunt legate de controversa dintre Galvani şi Volta în ceea priveşte
experimentul lui Galavani. Această ştiinţă a permis elucidarea unor probleme primordiale:

1)Rolul potenţialelor de acţiune(acestea permit schimburi rapide de informaţii între celule şi organe).

2)Mecanismele electrogene puse în joc pe durata potenţialului de repaus şi pe durata potenţialului de ac

ţiune al membranelor excitabile.

Acestora li se adaugă încă două categorii de studii:

a) Efectul uni curent electric asupra sistemelor vii(stimulare elctrică)

b) Caracteristicile electrice ale celulelor şi ţesuturilor în general(de exemplu rezistenţa, impedanţa,
capacitatea electrică)

Începutul unei noi faze în electrofiziologie a avut loc înainte de al II-lea război mondial când s-au
măsurat potenţialele de membrană(cu microelectrozi introduşi în fibre nervoase gigant) şi s-au măsurat
potenţialele sinaptice(ca manifestare specifică la nivelul sinapselor). A urmat descoperirea suprapunerii
potenţialului de acţiune peste potenţialul de membrană; o înţelegere mai profundă a unor procese
fundamentale ca percepţia stimulului şi transmisia semnalului.

Bioelectrogeneza- fenomenul de producere de fenomene electrice în organismele vii. Aceasta

presupune:

1)Menţinerea unei diferenţe de potenţial la nivelul membranei

2)Schimbarea stării electrice ca răspuns la mediul extern
Obs: Bioelectrogeneza se manifestă la toate nivelele de dezvoltare(ex: toate celulele vii îşi
manifestă starea de activitate prin generarea unor fenomene electrice; bacteriile şi organismele
celulare manifestă o evidentă activitate electrică ce depinde de condiţiile de mediu; tensiunile
electrice ale unor peşti pot atinge valori de ordinul sutelor de volţi).

Pentru organismele animale, unităţile de bază ale electrogenezei sunt celulele.

Potenţialul de repaus: Atâta timp cât într-o celulă este menţinut metabolismul, pe direcţia
transversală a membranei există o diferenţă de potenţial electric caracteristică(poate varia între50 şi
100mV, potenţialul în interior fiind negativ).

Potenţialul de repaus: este deteminat, pe de o parte, de concentraţiile diferiţilor ioni şi, pe de

altă parte, de conductivităţile de repaus pentru aceşti ioni. Prin introducerea unui microelectrod în
celulă, se poate măsura diferenţa de potenţial pentru multe tipuri de celule şi aceasta se poate compara
cu distribuţia concentarţiilor ionilor pentru care membrana este permeabilă. Cea din urmă trebuie să
satisfacă ecuaţia lui Nernst. Multe membrane citoplasmatice au permeabilităţi mari pentru ionii de K+ şi
Cl-, o permeabilitate mult mai mică pentru Na+ şi sunt virtual impermeabile pentru alţi ioni.
 Deoarece concentraţia de potasiu este mai mare în interiorul celulei(deoarece membrana
celulară este permeabilă în special pentru potasiu), mai mulţi ioni de K+ au tendinţa de a trece dinspre
interior spre exterior decât în sensul opus, ceea ce face ca exteriorul membranei să devină încărcat
pozitiv.

Na rămâne mult mai abundent în spaţiul extracelular decât în citoplasmă deşi gradientul de
concentraţie tinde să-l introducă în interior. Cercetările au arătat că Na intră în celulă, dar concentraţia
sa rămâne constantă datorită unui proces de scoatere în afară, împotriva gradientului de concentraţie şi
de potenţial, care este rezultatul unui proces de transport activ(pentru care este necesară energie
metabolică). Deci prin membrană au loc în permanenţă fluxuri pasive de ioni, compensate de fuxuri de
sens contrar, ce se desfăşoară cu consum de energie metabolică.

Diferenţa de potenţial electric transmembranar, curenţii electrici daţi de fluxurile ionice pot fi
descrise cu ajutorul circuitului electric echivalent al membranei.

Potenţialul transmembranar de repaus: U =(gkEk+gNaENa+gClECl)/gK+gNa+gCl,

unde g= 1/Ri

1/Rt= 1/RK+1/RNa+1/RCl;

EK, ENa, ECl- sunt potenţialele de echilibru electrochimic ale fiecăruia dintre ioni.

Am folosit legea lui Ohm: I =U/R.

Schema electrică echivalentă a membranei celulare conţine un condensator(membrana celulară

se comportă ca un dielectric- este un condensator cu capacitatea de 1microfarad), trei rezistenţe
electrice ale ionilor legate în paralel, sursele de energie electrică de tensiuni electromotoare EK, Ena, Ecl,
legate în paralele.

Obs: Aproximaţia bazată pe ecuaţia Nerst-Planck: Fluxul= Mobilitateax ConcentraţiaxForţa

Forţele implicate ar fi:

1)forţă datorată potenţialului chimic prin membrană(corespunde gradientului concentraţiei)

2)forţă corespunzătoare potenţialului electric
3)forţă corespunzătoare potenţialului presiunii

Canale ionice: Dacă ionii ar trece prin membranele celulare doar prin difuzie-solubilitate, atunci
viteza lor de difuzie ar fi extreme de mică. S-a găsit că fluxurile rapide de ioni trec prin canale care sunt
molecule proteice. În cazul difuziei prin canale ionice, viteza de transport este mult mai mare şi, în plus,
nu există saturaţie.

Potenţialul de acţiune: O perturbare a stării membrane(de natură mecanică, chimică sau

electric) produce o modificare tranzitorie a diferenţei de potenţial electric(locală), numită potenţial de
acţiune. Variaţia potenţialului de repaus nu poate să apară decât dacă există transport de sarcini
electrice. Pe ambele părţi ale membrane orice sarcini electrice mobile libere există numai în formă
ionică(transportul constă, prin urmare din curenţi ionici).

Deşi potenţialele de acţiune reprezintă o trăsătură importantă a funcţionării celulelor nervoase

şi ale muşchilor(ele realizează transmiterea mesajelor între aceste între aceste cellule), ele pot apărea
între toate tipurile de membrană citoplasmatică; ele pot fi considerate ca un mijloc de comunicare
rapidă între diferite regiuni ale celulei, pentru ca aceasta să răspundă ca un întreg la u stimul local.

Obs: *Potenţialul de acţiune(saltul de potenţial) are o valoare tipică de 130 mV şi o durată de

circa 1ms.

*Saltul de potenţial are o polaritate opusă celei a potenţialului de repaus(este negative la

exterior şi pozitiv la interior).

*Imediat după trecerea saltului de 1ms, se instaurează o perioadă refractară, pe durata căreia
un stimul, indiferent cât de putenic este, nu mai evocă un potenţial de acţiune. Datorită acestui fapt nu
se poate produce amestecarea salturilor şi frecvenţa de parcurgere este limitată la mai puţin de 1000/s.

*Saltul de potenţial evocă noi salturi în regiunile adiacente ale membranei. Datorită perioadei
refractare, acest efect este ca şi cum saltul s-ar propaga în ambele direcţii, plecând din punctul de
stimulare, ca o undă care se propagă. Viteza cu care se propagă saltul variază la vertebrate între 50-
100m/s.

Mecanismul potenţialului de acţiune

În timp ce ionii de K+ sunt prezenţi în concentraţii apreciabil mai mari în interiorul nervului şi al
celulelor muscular decât în afară, distribuţia ionilor de Na+(Ca+) este exact opusă. Dacă membrane ar fi
selective permeabilă numai la ionii de Na+, ea ar fi încărcată în mod opus potenţialului de repaus, adică
interiorul pozitiv faţă de exterior(deoarece ionii de na+ ar difuza preferenţial dinspre exterior spre
interior).

În starea de repaus a membrane celulare, transportul active al ionilor face ca concentraţia

ionilor de K+ în citoplasmă să fie considerabil mai mare decât cea din mediul exterior, situaţia fiind
inversă pentru ionii de Na+.

Un potenţial de stimulare aplicat membranei măreşte permeabilitatea sa pentru ionii de Na+.

Ionii de Na+ pătrund în axon, inversând semnul sarcinii de pe faţa internă a membrane: ea devine
pozitivă(are loc o depolarizare a membrane).

Excitabilitatea şi starea refractară

Ip= a/Dt+b, Ip- curentul de prag, b-reobază(valoarea minimă a curentului de excitare atunci când
Dt tinde la infinit)

Dacă Dt tinde la 0, atunci Ip se poate aproxima cu a/Dt; deci a= Ip.Dt(a este o constantă ce
caracterizează valoarea de prag a cantităţii de electricitate); pt. Ip=2 b, Dtcr= a/b(cronaxia). Dacă se
aplică unei fibre doi stimuli succesivi, separaţi de un anumit interval de timp, comportarea acesteia
depinde de acest interval. Imediat după generarea influxului, porţiunea fibrei pe care este aplicat
prezintă o stare refractară absolută: este imposibil să fie extitată din nou. Urmează apoi o stare
refractară relativă în care potenţialul de prag are o valoare ridicată.

Obs: din punct de vedere al contracţiei muscular, reobaza este pragul fundamental(intensitatea
minimă a unui current continuu care produce contracţia); iar cronaxia este timpul minim necesar de
producer a contracţiei muscular, utilizând un current cu o intensitate dublă cu cea a reobazei.