Sunteți pe pagina 1din 18

Articolul 9.

Garantarea şi Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un domeniu în


care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie nu trebuie să fie ignorată
din mai multe considerente. Unul din ele este încrederea în justiţie şi sentimentul de siguranţă al
fiecărui membru al societăţii cînd este vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lîngă acest
drept moral, inerent persoanei statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită
angajamentelor internaţionale şi actelor normative interne.
Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele Constituţionale cu privire la
drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care Republica Moldova este
parte. Dacă există neconcordanţe între aceste acta internaţionale şi legile interne ale Republicii
Moldova, prioritate au reglementările internaţionale.
Codul de Procedură penală al R.M. consacră drepturile, libertăţile şi demnitatea umană în
art. 10 – acordîndu-i valoare de principiu general al Procesului Penal. În formularea pe care o
primeşte în Codul de Procedură Penală obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile,
libertăţile şi demnitatea umană se materializează prin interdicţia tuturor organelor şi persoanelor
participante la procesul penal de a întreprinde orice acţiune care ar putea prejudicia valorile
ocrotite de acest principiu. Persoanele participante la procesul penal sunt şi altele, decît acele
persoane cu funcţii de răspundere şi/sau reprezentanţe ale organelor de stat cu atribuţii legale în
cadrul procesului penal.
Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă,
partea civilmente-responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi în procesul penal. Principiul
dat garantează, în egală măsură, drepturile, libertăţile şi demnitatea oricărui participant al
Procedurii Penale.
Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci cînd persoanele oficiale
implicate în Procedura Penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de încălcare a drepturilor,
libertăţilor şi demnităţii umane, adică cînd aceste acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme
juridice procesual-penale sau alte acte care le reglementează statutul juridic.
Procedura Penală este o ramură de drept ce reglementează raporturile sociale din
momentul în care a fost descoperită comiterea unei infracţiuni. Aceste raporturi se realizează şi în
virtutea principiului oficialităţii procesului penal, pentru a apăra societatea de acţiuni criminale. În
aceste cazuri, în interesul societăţii unele drepturi ale individului pot fi limitate pentru o perioadă
de timp, în cadrul procesului penal. Al. 2 al art. 10 CPP admite limitarea temporară a drepturilor şi
libertăţilor persoanei şi aplicarea doar de către organele competente a măsurilor de constrîngere,
numai în cazurile şi în modul strict prevăzut de Codul de Procedură Penală. Prevederile CPP, la
acest capitol, cuprind instituţia Judecătorului de Instrucţie în art. 29 al. 3; art. 41 CPP, capitolul
“Măsurile Preventive”, capitolul “Controlul Judicial al Procedurii prejudiciare. Aceste norme
juridice şi altele din Codul de Procedură Penală prevăd anume acele cazuri şi modul de limitare a
drepturilor prevăzute de principiul Respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane.
Al. 3 al art. 10 al CPP interzice, fără nici o excepţie, supunerea persoanei la tortură, la
tratamente cu cruzime, inumane ori degradante; sau deţinerea în condiţii umilitoare şi impunerea
participării la acţiuni procesuale care ar leza demnitatea umană. Constituţia R.M. consacră acest
principiu în al. 24:
(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică;
(2) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori
departamente.
Pe lîngă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el primeşte şi o
vastă reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la 10.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii
umane (art. 5). Acest principiu este reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene privind protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950). Convenţia Europeană pentru
prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la
Strasbourg la 26.XI,1987, devine obligatorie din 01.02.1998 şi pentru Republica Moldova. Pactul
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966 în art. 7 iarăşi consacră acest
principiu, de asemenea şi Convenţia ONU din 1984 pentru prevenirea torturii şi a altor
Tratamente sau pedepse Crude, Inumane ori Degradante.
În toate aceste acte juridice figurează termeni: tortură, tratament inuman, tratament
degradant.
Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987 în art. 1 stabileşte:
Termenul “tortură” semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în mod intenţionat
suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice în scopul deţinerii de la ea sau de la o terţă
persoană a unei anumite informaţii sau mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o
terţă persoană a comis-o sau este bănuită de comitere; intimidarea sau constrîngerea ei sau a unei
terţe persoane ori din alte motive bazate pe orice fel de discriminare.
De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale:
 Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave;
 Cauzarea intenţionată a durerii;
 Urmărirea unui scop anume precum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau
intimidarea.
Curtea Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului deosebeşte trei noţiuni de bază ale
art. 3 al. CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau al pedepselor. Pentru fiecare dintre
noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi Curtea definesc criteriile cu prilejul a
două cauze interstatale examinate de Curte. În cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi
Olanda c/Greciei. (Cauza Greacă 1969) au determinat gradele comportamentului interzis după
cum urmează:
Tortura: tratament inuman avînd drept scop obţinerea informaţiei sau a unor mărturisiri,
sau aplicarea unei pedepse.
Tratamentul sau pedeapsa umană: tratament de natură să provoace în mod deliberat
grave suferinţe mintale sau fizice, care, în aceste situaţii particulare, nu se pot justifica.
Tratament degradant: tratament care umileşte în mod grav individual în faţa altora sau
care îl determină să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei sale.
În cauza Irlanda c/Regatul Unit (1978) Curtea a modificat un pic aceste principii, dar în
esenţă păstrînd prevederile lor.
Acest principiu include şi interdicţia aplicării pedepsei cu moartea. Protocolul adiţional nr.
6 la CEDO prevede cazurile excepţionale cînd un stat poate prescrie o pedeapsă cu moartea.
Codul de Procedură Penală al R.M. interzice şi deţinerea în condiţii umilitoare pentru a nu
ofensa, jigni sau înjosi persoana cu scopul de a-l pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i
aducă atingere demnităţii. Prin demnitate înţelegem – conştientizarea individuală şi de către alte
persoane a faptului posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a personalităţii.
În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin orice
mijloc neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în cursul procesului
Penal.
Legislaţia Republicii Moldova prevede modul de apărare al acestor drepturi în Legea RM
privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire
penală, ale procurorului şi ale instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998.

Articolul 10.
Garantarea şi Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un domeniu în
care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie nu trebuie să fie ignorată
din mai multe considerente. Unul din ele este încrederea în justiţie şi sentimentul de siguranţă al
fiecărui membru al societăţii cînd este vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lîngă acest
drept moral, inerent persoanei statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită
angajamentelor internaţionale şi actelor normative interne.
Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele Constituţionale cu privire la
drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care Republica Moldova este
parte. Dacă există neconcordanţe între aceste acta internaţionale şi legile interne ale Republicii
Moldova, prioritate au reglementările internaţionale.
Codul de Procedură penală al R.M. consacră drepturile, libertăţile şi demnitatea umană în
art. 10 – acordîndu-i valoare de principiu general al Procesului Penal. În formularea pe care o
primeşte în Codul de Procedură Penală obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile,
libertăţile şi demnitatea umană se materializează prin interdicţia tuturor organelor şi persoanelor
participante la procesul penal de a întreprinde orice acţiune care ar putea prejudicia valorile
ocrotite de acest principiu. Persoanele participante la procesul penal sunt şi altele, decît acele
persoane cu funcţii de răspundere şi/sau reprezentanţe ale organelor de stat cu atribuţii legale în
cadrul procesului penal.
Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă,
partea civilmente-responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi în procesul penal. Principiul
dat garantează, în egală măsură, drepturile, libertăţile şi demnitatea oricărui participant al
Procedurii Penale.
Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci cînd persoanele oficiale
implicate în Procedura Penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de încălcare a drepturilor,
libertăţilor şi demnităţii umane, adică cînd aceste acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme
juridice procesual-penale sau alte acte care le reglementează statutul juridic.
Procedura Penală este o ramură de drept ce reglementează raporturile sociale din
momentul în care a fost descoperită comiterea unei infracţiuni. Aceste raporturi se realizează şi în
virtutea principiului oficialităţii procesului penal, pentru a apăra societatea de acţiuni criminale. În
aceste cazuri, în interesul societăţii unele drepturi ale individului pot fi limitate pentru o perioadă
de timp, în cadrul procesului penal. Al. 2 al art. 10 CPP admite limitarea temporară a drepturilor şi
libertăţilor persoanei şi aplicarea doar de către organele competente a măsurilor de constrîngere,
numai în cazurile şi în modul strict prevăzut de Codul de Procedură Penală. Prevederile CPP, la
acest capitol, cuprind instituţia Judecătorului de Instrucţie în art. 29 al. 3; art. 41 CPP, capitolul
“Măsurile Preventive”, capitolul “Controlul Judicial al Procedurii prejudiciare. Aceste norme
juridice şi altele din Codul de Procedură Penală prevăd anume acele cazuri şi modul de limitare a
drepturilor prevăzute de principiul Respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane.
Al. 3 al art. 10 al CPP interzice, fără nici o excepţie, supunerea persoanei la tortură, la
tratamente cu cruzime, inumane ori degradante; sau deţinerea în condiţii umilitoare şi impunerea
participării la acţiuni procesuale care ar leza demnitatea umană. Constituţia R.M. consacră acest
principiu în al. 24:
(3) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică;
(4) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori
departamente.
Pe lîngă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el primeşte şi o
vastă reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la 10.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii
umane (art. 5). Acest principiu este reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene privind protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950). Convenţia Europeană pentru
prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la
Strasbourg la 26.XI,1987, devine obligatorie din 01.02.1998 şi pentru Republica Moldova. Pactul
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966 în art. 7 iarăşi consacră acest
principiu, de asemenea şi Convenţia ONU din 1984 pentru prevenirea torturii şi a altor
Tratamente sau pedepse Crude, Inumane ori Degradante.
În toate aceste acte juridice figurează termeni: tortură, tratament inuman, tratament
degradant.
Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987 în art. 1 stabileşte:
Termenul “tortură” semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în mod intenţionat
suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice în scopul deţinerii de la ea sau de la o terţă
persoană a unei anumite informaţii sau mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o
terţă persoană a comis-o sau este bănuită de comitere; intimidarea sau constrîngerea ei sau a unei
terţe persoane ori din alte motive bazate pe orice fel de discriminare.
De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale:
 Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave;
 Cauzarea intenţionată a durerii;
 Urmărirea unui scop anume precum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau
intimidarea.
Curtea Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului deosebeşte trei noţiuni de bază ale
art. 3 al. CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau al pedepselor. Pentru fiecare dintre
noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi Curtea definesc criteriile cu prilejul a
două cauze interstatale examinate de Curte. În cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi
Olanda c/Greciei. (Cauza Greacă 1969) au determinat gradele comportamentului interzis după
cum urmează:
Tortura: tratament inuman avînd drept scop obţinerea informaţiei sau a unor mărturisiri,
sau aplicarea unei pedepse.
Tratamentul sau pedeapsa umană: tratament de natură să provoace în mod deliberat grave
suferinţe mintale sau fizice, care, în aceste situaţii particulare, nu se pot justifica.
Tratament degradant: tratament care umileşte în mod grav individual în faţa altora sau care
îl determină să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei sale.
În cauza Irlanda c/Regatul Unit (1978) Curtea a modificat un pic aceste principii, dar în
esenţă păstrînd prevederile lor.
Acest principiu include şi interdicţia aplicării pedepsei cu moartea. Protocolul adiţional nr.
6 la CEDO prevede cazurile excepţionale cînd un stat poate prescrie o pedeapsă cu moartea.
Codul de Procedură Penală al R.M. interzice şi deţinerea în condiţii umilitoare pentru a nu
ofensa, jigni sau înjosi persoana cu scopul de a-l pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i
aducă atingere demnităţii. Prin demnitate înţelegem – conştientizarea individuală şi de către alte
persoane a faptului posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a personalităţii.
În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin orice
mijloc neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în cursul procesului
Penal.
Legislaţia Republicii Moldova prevede modul de apărare al acestor drepturi în Legea RM
privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire
penală, ale procurorului şi ale instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998.
Codul Penal al RM în art. 137 prevede răspundere penală pentru persoanele care aplică
tratamente inumane inclusiv tortura. Persoana vătămată poate depune plîngere la procuratură, sau
procesul penal se poate porni şi prin autosesizarea organului de urmărire penală de fiecare dată
cînd au loc acţiuni ce încalcă drepturile, libertăţile şi demnitatea umană.

Articolul 11.
Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de bază ale
R.M. şi în reglementări internaţionale.
Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului prin prevederile art. 8
recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite amestecul oricărei
autorităţi publice în exercitarea dreptului inviolabilităţii domiciliului, decît în cazul în care acest
amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură, care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi
prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora. Art. 17 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni arbitrare sau atentate ilegale asupra
inviolabilităţii domiciliului1 .
Constituţia R.M. în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului. Termenul inviolabil
cuprinde în sensul său ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se află în mod legal la
adăpost de orice urmărire, de orice atingere, încălcare sau pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde
sau rămîne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia. Se admit
unele derogări de la această normă doar pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei
hotărîri judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa integritatea fizică sau
bunurile unei persoane: indiferent dacă aceste situaţii au loc în cadrul sau înafara unui proces
penal.
În situaţia cînd este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările la faţa
locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia interzice percheziţiile
în timpul nopţii( p.49 art. 6 Codul de Procedură Penală - “timpul nopţii – interval de timp
cuprins între orele 2200 şi 600), cu excepţia cazurilor de delict flagrant. Reglementarea amănunţită
a cazurilor cînd se admite constrîngerea acestui drept este inclusă în Codul de Procedură Penală în
art. 6 p. 11 care explică sensul noţiunii “domiciliul” în procedura penală – locuinţa sau construcţia
destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau mai multor persoane (casă
apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială), precum şi încăperile
anexate, nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon,

1
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (New York 16.XII.1966); ratificat de Republica
Moldova în 1990.
beci, un alt loc de uz comun. Tot domiciliu, în sensul Codului de Procedură Penală este şi orice
teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou.
Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar voinţei
persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele. De la această regulă există excepţiile legale.
Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi documente,
pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau
de către instanţa de judecată).
Pentru a efectua aceste acţiuni organul de urmărire penală trebuie să obţină un prealabil,
prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i permită accesul în
domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (art. 125, al. 4), percheziţia se poate
efectua în baza unei ordonanţe motivare fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca
acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei,
materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei,
judecătorul de instrucţie verificînd legalitatea acţiunii.
Curtea Europană pentru apărarea Drepturilor Omului, în jurisprudenţa pe cauza Buckley
c/Regatului Unit (1996) recunoaşte calitatea de domiciliu protejat de Convenţie şi în cazul în care
domiciliul a fost întemeiat cu încălcarea legii interne.
Jurisprudenţa Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului extinde obligaţia
statului şi la acţiuni concrete în sensul întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele
care duc la violare de domiciliu.
Codul Penal al R.M. în art. 179 încriminează pătrunderea sau rămînerea ilegală în
domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia ori refuzul de a le părăsi la
cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările ilegale.
Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii, şi acţiunile ilegale
sunt pedepsite penal iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt admise la dosar (art. 93, 94 Codul
de Procedură Penală al R.M.).

Articolul 12.
Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de bază ale
R.M. şi în reglementări internaţionale.
Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului prin prevederile art. 8
recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite amestecul oricărei
autorităţi publice în exercitarea dreptului inviolabilităţii domiciliului, decît în cazul în care acest
amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură, care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi
prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora. Art. 17 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni arbitrare sau atentate ilegale asupra
inviolabilităţii domiciliului2 .
Constituţia R.M. în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului. Termenul inviolabil
cuprinde în sensul său ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se află în mod legal la
adăpost de orice urmărire, de orice atingere, încălcare sau pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde
sau rămîne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia. Se admit
unele derogări de la această normă doar pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei

2
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (New York 16.XII.1966); ratificat de Republica
Moldova în 1990.
hotărîri judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa integritatea fizică sau
bunurile unei persoane: indiferent dacă aceste situaţii au loc în cadrul sau înafara unui proces
penal.
În situaţia cînd este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările la faţa
locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia interzice percheziţiile
în timpul nopţii( p.49 art. 6 Codul de Procedură Penală - “timpul nopţii – interval de timp
cuprins între orele 2200 şi 600), cu excepţia cazurilor de delict flagrant. Reglementarea amănunţită
a cazurilor cînd se admite constrîngerea acestui drept este inclusă în Codul de Procedură Penală în
art. 6 p. 11 care explică sensul noţiunii “domiciliul” în procedura penală – locuinţa sau construcţia
destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau mai multor persoane (casă
apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială), precum şi încăperile
anexate, nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon,
beci, un alt loc de uz comun. Tot domiciliu, în sensul Codului de Procedură Penală este şi orice
teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou.
Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar voinţei
persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele. De la această regulă există excepţiile legale.
Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi documente,
pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau
de către instanţa de judecată).
Pentru a efectua aceste acţiuni organul de urmărire penală trebuie să obţină un prealabil,
prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i permită accesul în
domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (art. 125, al. 4), percheziţia se poate
efectua în baza unei ordonanţe motivare fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca
acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei,
materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se motivele efectuării ei,
judecătorul de instrucţie verificînd legalitatea acţiunii.
Curtea Europană pentru apărarea Drepturilor Omului, în jurisprudenţa pe cauza Buckley
c/Regatului Unit (1996) recunoaşte calitatea de domiciliu protejat de Convenţie şi în cazul în care
domiciliul a fost întemeiat cu încălcarea legii interne.
Jurisprudenţa Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului extinde obligaţia
statului şi la acţiuni concrete în sensul întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele
care duc la violare de domiciliu.
Codul Penal al R.M. în art. 179 încriminează pătrunderea sau rămînerea ilegală în
domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia ori refuzul de a le părăsi la
cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările ilegale.
Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii, şi acţiunile ilegale
sunt pedepsite penal iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt admise la dosar (art. 93, 94 Codul
de Procedură Penală al R.M.).

Articolul 13.
Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, o prerogativă proprie
naturii umane, consacrat nu numai de legislaţia internă, cît şi de importante documente
internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
DUADO în art. 17 şi CEDO prin art. 1 al Protocolului adiţional nr.1 din 1952 a prevăzut
ocrotirea dreptului de proprietate.
Ratificarea de către RM a actelor internaţionale menţionate mai sus a determinat şi
conţinutul Constituţia R.M. care la art. 46 stipulează că:
1) dreptul de proprietate privată, precum şi creaţele asupra statului sunt garantate; 2) cît şi
la al. 3 averea dobîndită ilicit nu poate fi consfinţită. Caracterul licit al dobândirii se prezumă; 3)
bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în
condiţiile legii.
Examinînd art. 1 a Protocolului nr. 1 CEDO Curtea a evidenţiat trei norme distincte.
Prima normă fiind de natură generală, enunţă principiul respectării proprietăţii.
Cea de-a doua normă, enunţată în a doua frază a aceluiaşi paragraf, prevede lipsirea de
proprietate şi stabileşte condiţiile de aplicare a unei astfel de măsuri. Nimeni nu poate fi privat de
proprietatea sa decît din motive de:1.utilitate publică; 2. în condiţiile CPP; 3. conform principiilor
generale ale dreptului internaţional.
Cea de-a treia normă, enunţată în al doilea paragraf al art.1 din Protocol recunoaşte,
printre altele, dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa uzul de bunuri în conformitate cu uzul general.
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut. Din acest considerent statul şi-a asumat
dreptul de ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate care ar trebui să servească unui scop
legitim de utilitate publică sau a unui interes general.(Cazul James c. Regatul Unit). Cu toate
acestea, nu este suficient ca ingerinţa să servească unui scop legitim. Ea trebuie să fie
proporţională, deci să existe un echilibru just între interesele colectivităţii şi exigenţile protecţiei
drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong şi Lonnroth c. Suedia).
Considerăm că în cadrul procesului penal pot fi private de proprietate sub motive de
utilitate publică sau interes general (persoanele în cazurile prevăzute de art. 13, punctul 27 şi 28
al legii cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990, Veştile nr. 12, 1990 sub aspectul folosirii
libere şi gratuite a mijloacelor de transport ce aparţin persoanelor fizice şi juridice pentru
urmărirea şi aducerea la poliţie a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, trecerea la locul
incidentului (care poate fi locul săvîrşirii infracţiunii) în cazul în care acest lucru nu permite
amînare, folosirea în scop de serviciu (n.a. –poate fi cazurile de efectuarea acţiunilor procesuale)
a mijloacelor de telecomunicaţii ce aparţin întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor, iar
mijloacele ce aparţin cetăţenilor cu acordul acestora.
Gratuitatea acestor ingerinţe este susceptibilă de a fi contestată deoarece în conformitate
cu art. 1 al protocolului nr. 1 în cazul lipsirii (sau privării) de proprietate acordarea competenţei
este în general implicit impusă. Curtea, în speţa James v. Regatul Unit, a observat că
deposedarea de proprietate pentru o cauză de utilitate publică fără acordarea unei compensaţii
este justificată numai în circumstanţe excepţionale. Cu atît mai mult este justificată compensarea
avînd în vedere că compensarea este prevăzută în legile amintite anterior şi în care oferirea unei
despăgubiri sau compensări este regulă.
Descoperirea unei infracţiuni, ţine de interes general şi este utilă societăţii, publicului.
Inviolabilitatea proprietăţii este garantată în aceeaşi măsură atît persoanelor fizice şi
juridice.
Pentru a stabili dacă a existat o privare de libertate este necesar să se examineze nu numai
dacă a existat un transfer formal al dreptului de proprietate, dar de asemenea de a examina dacă
circumstanţele faptelor cu condus la o expropriere de fapt.
Domeniul de aplicare a prevederilor art. 1 al Protocolului 1 este determinat de definiţia
oferită de Curte noţiunii de bun. Curtea, în cauza Gaus Dosierund Förder technik GmbH contra
Germania a statuat că noţiunea de bunuri are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează în mod
sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi interese ce constituie
active pot să fie considerate “drepturi de proprietate”, deci “bunuri”, potrivit acestei dispoziţii.
Noţiunea de bunuri cuprinde atît bunurile mobile şi imobile, cît şi dreptul de proprietate asupra
bunurilor mobile şi imobile (Cazul Wiggins contra Anglia), cît şi alte drepturi reale. Cu toate
acestea pentru a invoca protecţia conferită de art. 1 al Protocolului 1 o persoană trebuie să se
bucure de un drept prevăzut de legislaţia naţională care poate fi considerat ca drept de proprietate
din perspectiva Convenţiei (cazul S.V.Regatul Unit).
Prevederile privind protecţia proprietăţii se conţin şi-n legea în care organul care exercită
activitate operativă de investigaţie sunt obligate să întreprindă în corespundere cu competenţa lor
toate măsurile necesare pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, a tuturor formelor de
proprietate, ocrotite de lege.
Cea de-a doua condiţie care trebuie să fie îndeplinită pentru ca privarea de proprietate să
nu constituie o violare a dreptului unei persoane la respectarea bunurilor sale este formulată în
termeni care se regăsesc în legislaţiile naţionale3.
Condiţia stabilită de CPP ca privarea de proprietate poate avea loc în condiţiile stabilite de
prezentul Cod este răspunsul la prevederea stabilită de CEDO că “lipsirea de proprietate poate
avea loc în condiţiile prevăzute de lege. Deci ingerinţa în dreptul de proprietate care sub rezerva
exigenţei securităţii juridice sau legalităţii. În scopul satisfacerii principiului securităţii juridice
statutul autoritatea publică trebuie să respecte prevederile legislaţiei naţionale suficient de
accesibile şi precise. Aceasta nu presupune doar faptul că ingerinţa în cauză trebui să se bazeze pe
unele prevederi ale legislaţiei naţionale, dar şi că trebuie să existe o procedură echitabilă şi
adecvată, iar măsurile relevante trebuie să fie luate şi executate de către o autoritate competentă şi
să nu fie arbitrare (Lithgow c. Regatul Unit).
Cuprins într-un tratat internaţional multilateral cum este CEDO această condiţie impusă de
articolul 1 al primului adiţional nu ar trebui să surprindă. Se poate pune, totuşi, întrebarea: care
este sensul ei, din moment ce dispoziţiile Convenţiei sunt direct aplicabile în sistemele juridice ale
statelor membre, pe de o parte, iar, pe de alta, astfel cum dispune art. 1, înaltele părţi contractante
recunosc oricărei persoane care este supusă jurisdicţiei lor, drepturile şi libertăţile pe care ea le
reglementează. În definitiv, rezultatul aplicării unei dispoziţii din Convenţie ni se pare decisiv
pentru aprecierea unei soluţii într-o cauză dată. Atunci cînd un tratat, pentru a reglementa o
problemă importantă face trimitere la principiile de drept internaţional, se poate afirma cu
siguranţă şi fără nici cea mai mică urmă de îndoială. Că este aşa deoarece s-a dorit a se ascunde,
sub o formulă de consens aparent; persistenţa unui dezacord grav între negociatori; altfel spus, s-a
ieşit din impas de o manieră acceptabilă pentru toţi, dar fiecare a păstrat punctul său de vedere cu
privire la fondul problemei care nu a putut fi rezolvată4.

3
În Republica Moldova sunt adoptate două legi (dedicate exclusiv) are reglementează
ingerinţa statului în exercitarea dreptului de proprietate de către particulari, dar care nu au
aplicabilitate în cadrul procesului penal.
LR.M. cu privire la rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, nr.
1384-XV din 11.10.2002 MO al Republica Moldova nr. 178-181 din 27.12.2002.
LRM exproprierii pentru cauză de utilitate publică nr. 488-XIV din 08.07.1999, MO al
Republica Moldova nr. 42-44 din 20.04.2000.
4
Corneliu Bîrsan, Limitările dreptului de proprietate reglementate de CEDO, Pandectele Române, 31/2003, p. 179-
180.
În cadrul procesului penal persoana poate fi privată de dreptul de a exercita elementul
conţinutului dreptului de proprietate (C.C. art. 315, al. 1) prin aplicarea sechestrului. Punerea sub
sechestru a bunurilor, adică a valorilor materiale, inclusiv a conturilor şi depozitelor, este o
măsură procesuală de constrîngere, care constă în inventarierea bunurilor materiale şi interzicerea
proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în cazurile necesare, de a se folosi de aceste
bunuri. Scopul aplicării sechestrului este de a asigura repararea prejudiciului cauzat de
infracţiune, acţiunea civilă şi eventuala confiscare a bunurilor destinate săvîrşirii infracţiunii,
folosite în acest scop sau rezultate din infracţiune.
Legea procesual penală prevede expres care bunuri pot fi supuse sechestrului al. 1 şi care
nu pot (art. 204 al.3), determina temeiurile punerii sub sechestru (art. 205). Avînd în vedere
caracterul fundamental a dreptului proprietăţii private de proprietate prin aplicarea sechestrului
poate fi aplicate doar în baza autorizaţiei judecătorului de instrucţie sau, după caz prin încheierea
instanţei de judecată.
În vederea asigurării proporţionalităţii ingerinţei statului asupra privării persoanei de
dreptul de proprietate legea a instituit obligaţia ca valoarea bunurilor confiscate să nu depăşească
valoarea acţiunii civile sau maximul amenzii penale.
Pentru a exclude arbitrariul şi a preciza cu exactitate valoarea ingerinţei statului, cît şi
pentru a oferi garanţii procesuale persoanei a cărei bunuri sunt puse sub sechestru se întocmeşte
un proces-verbal al acţiunii respective. În procesul-verbal în particular trebuie să se indice toate
bunurile materiale puse sub sechestru, elementele de individualizare şi pe cît posibil e, costul lor.
Copia de pe procesul-verbal trebuie să fie înmînată, contra semnătură, proprietarului sau
posesorului bunurilor puse sub sechestru. Bănuitul, învinuitul, inculpatul poate contesta punerea
bunurilor sub sechestru în ordinea prevăzută de CPP, iar alte persoane au dreptul de a cere
scoaterea bunurilor puse sub sechestru şi-n ordinea procedurii civile.
Principalele reglementări pe care dreptul procesual le foloseşte în scopul arătat se
polarizează în jurul instituţiei acţiunii civile în procesul penal. În cazul săvîrşirii infracţiunii poate
să se producă un prejudiciu persoanelor fizice li juridice. De aici şi necesitatea persoanelor fizice
şi juridice. De aici şi necesitatea unei reglementări adecvate, care, deşi şi cu caracter civil, poate
şi este folosită de legea procesual penală în anumite condiţii pentru ocrotirea relaţiilor
patrimoniale lezate printr-o faptă penală.
În vederea ocrotirii bunurilor persoanei reţinute, arestate sau supuse măsurii preventive
arestării la domiciliu, cît şi-n privinţa persoanelor care se aflau sub ocrotirea părţii vătămate
organul de urmărire penale au instanţe de judecată pot lua măsuri de ocrotire. Aceste măsuri sunt
luate în vederea asigurării integrităţii bunurilor, a căror protecţie este imposibilă de rezolvat de
către persoanele menţionate mai sus şi cînd există o justă temere că lipsa măsurilor de ocrotire ar
duce la o inevitabilă privare de proprietate asupra acestor drepturi din partea unor persoane.
Măsurile de protecţie aplicată asupra bunurilor reprezintă o modalitate de asigurare a
inviolabilităţii proprietăţii realizată sub forma protecţiei proprietăţii.
Prevederile privind protecţia proprietăţii se conţin şi-n legea în care organul care exercită
activitate operativă de investigaţie sunt obligate să întreprindă în corespundere cu competenţa lor
toate măsurile necesare pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, a tuturor formelor de
proprietate, ocrotite de lege(art. 12, lit. f LRM privind activitatea operativă de investigaţii.)5.
În cadrul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele a căror obiecte au fost
recunoscute corpurile delicte. În caz de achitare a persoanei, precum şi-n caz de scoatere de sub

5
Situaţie identică conform art. 1, al. 1 şi art. 8, al. 1, lit. a CPP. LRM privind protecţia de stat a părţii vătămate, a
martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal.
urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloare obiectelor alterate sau pierdute în cadrul
efectuării acţiunilor legale se restituie de stat. Deposidarea de proprietate fără acordarea unei
despăgubiri, care s-ar raporta în mod rezonabil la valoarea reală a proprietăţii ar constitui în mod
normal o ingerinţă neproporţională, care nu ar putea fi justificată în conformitate cu prevederile
art. 1. Celelalte bunuri se redau proprietarilor Legea cu excepţia celor indicate la art. 162, al. 1, p.
1, 2, 4
Partea vătămată art. 60 al. 1, p. 18 partea civilă art. 62, al. 1, p. 20 are dreptul să i se
restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţa în calitate de mijloace de
probă sau prezentate de ea însăşi precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate de la persoana
care a săvîrşit acţiunea interzise de legea penală.
Partea civilmente responsabilă, martorul, reprezentantul legal al victimei, parţii vătămate,
parţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului are dreptul să i se restituie bunurile ridicate de
ofiţerul de urmărire penală în calitate de mijloace de probă probă sau prezentate de ea însăşi (art.
74, al. 2, p. 3, art. 90, al. 12, p. 10, art. 78, al. 2, p. 2 CPP).

Articolul 14.
Dreptul la respectarea corespondenţei este definit ca facultatea de a comunica cu terţe
persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură.
Constituţia R.M. în art. 30 garantează secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri
poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare.
Acest principiu este înscris şi în Convenţia Europeană privind protecţia drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale în art. 8.
Constituţia Republicii Moldova în al. 2 art. 30 permite, în caz de necesitate, pentru a
proteja securitatea naţională, bunăstarea economică a ţării, ordinea publică şi prevenirea
infracţiunilor, limitarea acestui drept, cu respectarea condiţiilor legale.
În cadrul unui proces penal necesitatea ascultării sau interceptării schimbului de informaţii
dintre persoane apare în legătură cu administrarea probelor în cadrul urmăririi penale. Pentru a
respecta acest principiu organele de urmărire penală pot intercepta corespondenţa doar cu
autorizaţia judecătorului de instrucţie. Toate acţiunile care limitează acest drept sunt reglementate
exhautiv în Codul de Procedură Penală în articolele 133-138.
Art. 133 Codul de Procedură Penală al. 2 prin corespondenţa care poate fi sechestrată
numeşte scrisorile de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale,
mandate poştale, comunicări prin fax şi prin poşta electronică.
Sechestrul corespondenţei şi interceptarea comunicărilor este permisă în cadrul procesului
penal pe o cauză deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
Principiul secretului corespondenţei se extinde şi asupra persoanelor reţinute sau arestate.
Curtea Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului a declarat că dreptul unui prizonier la
necenzurarea corespondenţei sale cu un avocat sau un organ judiciar în nici un caz nu trebuie
încălcat, deoarece este principalul mod, prin care un individ poate pleda pentru drepturile sale
(Campbell c/Regatul Unit (1992)), Cologero Diana c/Italiei (1996). În jurisprudenţa pe alte cazuri
(Silver şi alţii c/Regatul Unit (1983)) Curtea permite statului să cenzureze corespondenţa fără
caracter juristic, în cazuri cînd există suspiciuni că scrisorile prezintă corespondenţa unor deţinuţi
periculoşi despre unele practici comerciale legale sau alte aspecte asemănătoare.
Interceptarea comunicărilor persoanelor sunt limitate de Codul de Procedură Penală.
Sechestararea corespondentei se admite doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie în urma
unui demers motivat din partea organelor de urmărire penală. În art. 135 al. 4,5 CPP se liitează
durata totală de interceptare a convorbirilor la 6 luni, cu obligaţia judecătorului de instrucţie să
informeze, cel tîrziu odată cu terminarea urmăririi penale, persoanele ale căror convorbiri au fost
interceptate şi înregistrate, despre acest fapt. Administrarea acestor probe cu încălcarea formei
prevăzute de Cod Procesual Penal atrage neadmiterea lor ca informaţie probantă, iar persoanele
care au săvîrşit fapte în mod intenţionat pot fi atrase la Răspunderea Penală conform art. 178 CP
al R.M.

Articolul 15.
În conformitate cu art. 2 al Constituţiei Republica Moldova este un stat de drept,
democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme şi sunt
garantate, inclusiv statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi
funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul ţării. Premizele constituţionale enunţate mai sus impun
desfăşurarea procesului penal în cadrul unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea
participanţilor la proces, care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei de naţionalitate,
origine etnică, limbă.
Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din CPP şi a altor prevederi din legislaţia în
vigoare , procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau în condiţiile legii, într-o limbă
6

acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care participă la proces. Limba de procedură este
anunţată lae xaminarea cauzei concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe
parcursul întregului proces judiciar.7
Admiterea folosirii altei limbi decît a celei de stat, în cadrul desfăşurării procedurii
judiciare şi dreptul la interpret şi înscrierea acestor reguli printre principiile de bază ale
procesului penal vine să marcheze asigurarea intereselor legitime ale minorităţilor naţionale şi a
tuturor persoanelor nevorbitori în limbă de stat. În cazul în care procesul penal se desfăşoară în
altă limbă decît cea de stat, hotărîrile procesuale (ordonanţa de punere sub învinuire,
rechizitoriul, sentinţa şi decizia instanţei judecăţii se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de
stat. Persoanele împuternicite şi obligate de a întocmi documentele hotărîrile susmenţionate sunt
subiecţii oficiali în special procurorii şi judecătorii, care conform legii 8 sunt obligaţi să cunoască
limba de stat sub aspectul nu numai a minimului lexical şi gramatical, cît şi-n special
cunoaşterea vocabularului profesional, terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la
un nivel adecvat în limba de stat a hotărîrilor procesuale. Rezonabilitatea posibilităţii legale de a
desfăşura procesul penal în altă limbă decît cea de stat ţine în special, de oferirea posibilităţii
populaţiei majoritare de altă etnie într-o zonă a căii de a participa la desfăşurarea procesului
penal şi a vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor şi procurorilor. Prin aceasta se va oferi
procesului penal un grad sporit publicităţii şi se va realiza rolul educativ al justiţiei în rîndul
populaţiei.
Conform art. 6, al. 3, punctul a al CEDO stabileşte că orice acuzat are dreptul să fie
asistat în mod gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu foloseşte limba folosită la audiere.
Legislaţia procesual-penală (art. 17, al. 2) extinde sfera prevederilor Convenţiei sub aspect de
subiecţi la participanţii la procesul penal.
Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele
şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de
judecată prin interpret. Interpretul este persoana invitată în procesul penal de către organele
6
Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, nr. 3465-XI din 1.09.1989
7
Hotărîrea Plenului CSI a R.M. cu privire la respectarea legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară, nr.
12 din 09.04.1999, “Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
8
Art..., al..., p... al Legii cu privire la statutul judecătorului, art..., al...., p... al Legii cu privire la procuratură
competente (oficiale) sau numită de către acestea din rîndul persoanelor propuse de către
participanţii la proces. Pentru a exclude participarea formală a interpretului în procesul penal este
necesar de a verifica dexteritatea profesională care ţine de documentare privind calitatea sa de
interpret, informaţie despre experienţa profesională cît şi aprecierea obiectivă de către însuşi
interpret despre posibilitatea sa de a traduce complect şi corect. Asigurarea formală a prezenţei
interpretului nu este în spiritul Convenţiei şi poate să fie o încălcare esenţială a dreptului la
interpret9.
Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere a persoanei a limbii în care se
desfăşoară procedura judiciară în vederea aplicării normelor privind asigurarea cu interpret sau
traducător revine subiecţilor oficiali a procesului penal – ofiţerilor de urmărire penală,
procurorilor, instanţei, care ulterior fiind obligate, odată ce sunt sesizate de beneficiarii
interpretării, să exercite un anumit control al calităţii interpretării asigurate.
Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi surdomuţilor
care înţeleg limba semnelor.
Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se aplică
în exclusivitate procedurii judiciare “stricto senso”, dar se extind asupra etapelor ei precedente şi
următoare, este evident că art. 6 asigură procedura în ansamblu10 .
Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba
procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia lui sau de împrejurarea că este locuitor
al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitate să cunoască mai mult sau mai
puţin limba respectivă.
Art. 6, al.3, p. e prevede că acuzatorul are dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret,
dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă. Curtea a considerat( cazul Luedicke,
Belkacem şi Koc contra Germaniei)că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui
acuzat să achite cheltuielile unui interpret, deoarece ea nu constituie “nici o remitere condiţionată,
nici o scutire sau o scutire temporară, dar numai o scutire sau o exonerare definitivă”. Judecătorii
de la Strasbourgh au considerat ca garanţie prevăzută la art. 3, p. 3 al Convenţiei nu se limitează
la interpretarea din timpul audierii, ci se extinde şi la traducerea şi interpretarea tuturor actelor
procedurale angajate contra acuzatorului pe care acesta trebuie să le înţeleagă, pentru a beneficia
de un proces echitabil.
Articolul 16.
În conformitate cu art. 2 al Constituţiei Republica Moldova este un stat de drept,
democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme şi sunt
garantate, inclusiv statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi
funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul ţării. Premizele constituţionale enunţate mai sus impun
desfăşurarea procesului penal în cadrul unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea
participanţilor la proces, care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei de naţionalitate,
origine etnică, limbă.
Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din CPP şi a altor prevederi din legislaţia în
vigoare , procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau în condiţiile legii, într-o limbă
11

acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care participă la proces. Limba de procedură este

9
Cazul Daud contra Portugaliei, Hotărîrea din 21.04.1998, Revista de Drept Penal 3/99, pag. 151-153.
10
Dreptul la un proces echitabil, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene privind
Drepturile Omului, Nuala Mole, Catarina Harby, Editat Republica Moldova, 2003, p.10
11
Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, nr. 3465-XI din 1.09.1989
anunţată lae xaminarea cauzei concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe
parcursul întregului proces judiciar.12
Admiterea folosirii altei limbi decît a celei de stat, în cadrul desfăşurării procedurii
judiciare şi dreptul la interpret şi înscrierea acestor reguli printre principiile de bază ale
procesului penal vine să marcheze asigurarea intereselor legitime ale minorităţilor naţionale şi a
tuturor persoanelor nevorbitori în limbă de stat. În cazul în care procesul penal se desfăşoară în
altă limbă decît cea de stat, hotărîrile procesuale (ordonanţa de punere sub învinuire,
rechizitoriul, sentinţa şi decizia instanţei judecăţii se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de
stat. Persoanele împuternicite şi obligate de a întocmi documentele hotărîrile susmenţionate sunt
subiecţii oficiali în special procurorii şi judecătorii, care conform legii 13 sunt obligaţi să
cunoască limba de stat sub aspectul nu numai a minimului lexical şi gramatical, cît şi-n special
cunoaşterea vocabularului profesional, terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la
un nivel adecvat în limba de stat a hotărîrilor procesuale. Rezonabilitatea posibilităţii legale de a
desfăşura procesul penal în altă limbă decît cea de stat ţine în special, de oferirea posibilităţii
populaţiei majoritare de altă etnie într-o zonă a căii de a participa la desfăşurarea procesului
penal şi a vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor şi procurorilor. Prin aceasta se va oferi
procesului penal un grad sporit publicităţii şi se va realiza rolul educativ al justiţiei în rîndul
populaţiei.
Conform art. 6, al. 3, punctul a al CEDO stabileşte că orice acuzat are dreptul să fie
asistat în mod gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu foloseşte limba folosită la audiere.
Legislaţia procesual-penală (art. 17, al. 2) extinde sfera prevederilor Convenţiei sub aspect de
subiecţi la participanţii la procesul penal.
Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate actele
şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de
judecată prin interpret. Interpretul este persoana invitată în procesul penal de către organele
competente (oficiale) sau numită de către acestea din rîndul persoanelor propuse de către
participanţii la proces. Pentru a exclude participarea formală a interpretului în procesul penal este
necesar de a verifica dexteritatea profesională care ţine de documentare privind calitatea sa de
interpret, informaţie despre experienţa profesională cît şi aprecierea obiectivă de către însuşi
interpret despre posibilitatea sa de a traduce complect şi corect. Asigurarea formală a prezenţei
interpretului nu este în spiritul Convenţiei şi poate să fie o încălcare esenţială a dreptului la
interpret14.
Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere a persoanei a limbii în care se
desfăşoară procedura judiciară în vederea aplicării normelor privind asigurarea cu interpret sau
traducător revine subiecţilor oficiali a procesului penal – ofiţerilor de urmărire penală,
procurorilor, instanţei, care ulterior fiind obligate, odată ce sunt sesizate de beneficiarii
interpretării, să exercite un anumit control al calităţii interpretării asigurate.
Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi surdomuţilor
care înţeleg limba semnelor.
Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se aplică
în exclusivitate procedurii judiciare “stricto senso”, dar se extind asupra etapelor ei precedente şi
următoare, este evident că art. 6 asigură procedura în ansamblu15 .

12
Hotărîrea Plenului CSI a R.M. cu privire la respectarea legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară, nr.
12 din 09.04.1999, “Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
13
Art..., al..., p... al Legii cu privire la statutul judecătorului, art..., al...., p... al Legii cu privire la procuratură
14
Cazul Daud contra Portugaliei, Hotărîrea din 21.04.1998, Revista de Drept Penal 3/99, pag. 151-153.
Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba
procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia lui sau de împrejurarea că este locuitor
al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitate să cunoască mai mult sau mai
puţin limba respectivă.
Art. 6, al.3, p. e prevede că acuzatorul are dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret,
dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă. Curtea a considerat( cazul Luedicke,
Belkacem şi Koc contra Germaniei)că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui
acuzat să achite cheltuielile unui interpret, deoarece ea nu constituie “nici o remitere condiţionată,
nici o scutire sau o scutire temporară, dar numai o scutire sau o exonerare definitivă”. Judecătorii
de la Strasbourgh au considerat ca garanţie prevăzută la art. 3, p. 3 al Convenţiei nu se limitează
la interpretarea din timpul audierii, ci se extinde şi la traducerea şi interpretarea tuturor actelor
procedurale angajate contra acuzatorului pe care acesta trebuie să le înţeleagă, pentru a beneficia
de un proces echitabil. Din aceste considerente este important de analizat perspectiva posibilităţii
trecerii în sarcina condamnatului a cheltuielilor de judecată(în care se includ şi plăţile ce urmează
a fi plătite interpreţolor şi traducătorilor) în urma împăcării cu partea vătămată(art.223, al. 5)16.
Limbajul pe interesul inculpatului înseamnă evident folosirea limbii pe care acesta o
cunoaşte cel mai bine. S-a precizat încă că chiar dacă limba oficială a procedurii judiciare
coincide cu cea a inculpatului, modul de exprimare a organelor judiciare trebuie să fie de aşa
natură, încît inculpatul să înţeleagă exact şi în detalii învinuirea17.
Aceasta obligă organul judiciar, ori de cîte ori este cazul, la explicarea terminologiei de
specialitate folosite.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să înmâneze bănuitului,
inculpatului, învinuitului actele procedurale. Lex: ordonanţă de punere sub învinuire rechizitoriul,
sentinţa şi decizia instanţei de judecată) fiind traduse în limbalui maternă sau în limba pe care
acesta o cunoaşte.
Limba procedurală asigură dispoziţia constituţională privind egalitatea tuturor faţă de lege
şi instanţa de judecată şi este o premisă a realizării altor principii a procesului penal şi din acest
considerent încălcarea lui conduce la desfiinţarea hotărîrilor instanţelor judecătoreşti18.

Articolul 17.
Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-un raport
conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvîrşirii unei infracţiuni. Aceste fapte constituie
şi obiectul raportului procesual-penal care intervine între persoane cu interes opus. Pe parcursul
procesului penal părţile şi alţi participanţi cu dreptul la acţiuni legale îndreptate spre apărarea
intereselor lor, inclusiv la asistenţa unui apărător.

15
Dreptul la un proces echitabil, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene privind
Drepturile Omului, Nuala Mole, Catarina Harby, Editat Republica Moldova, 2003, p.10
16
Considerăm că această prevedere este contrară spiritului art. 6, al. 3, p.e al Convenţiei şi concomitent poati constitui
o piedică majoră în implemintarea elementelor justiţiei restaurative în procesul penal autohton.
17
Dec. Nr. 836/1978 a Comisiei Europene a drepturilor omului, publicată în Iurisprudence de
Liege, Mons. et Bruxelles, 1987, p. 1439, citat N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed.
Paideia, p. 116.
18
Ex: decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr. 12/a-211/99 din
14.09.99, Sinteza practicii judiciare, Chişinău, 2000, p.299
Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. Dreptul de apărare
constă în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care potrivit legii le au
justiţiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistenţa apărătorului este unul din componentele
dreptului de apărare şi se realizează prin: darea de sfaturi şi îndrumări, întocmirea de cereri şi
demersuri19.
Dreptul la apărare, este prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele naţionale ale
multor state, inclusiv R.M.
Codul de procedură penală a R.M. în art. 17 arată valoarea de principiu obligaţiei statului
de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul procesului penal, părţilor (bănuitului, învinuitului,
inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după
caz, reprezentate de un apărător ales sau în caz de necesitate, numit din oficiu şi remunerat din
bugetul de stat.
Formularea acestui principiu, în CPP al R.M. ca “asigurarea dreptului la apărare” diferă,
după conţinut de situaţia “asigurarea dreptului de apărare”. Această formulare însă nu reduce
totalitatea formelor de exercitare a dreptului de apărare doar la prezenţa unui avocat. Art. 17, al. 2
al Codului de procedură penală prescrie obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de
judecată de a asigura participanţilor la procesul penal deplină exercitare a drepturilor lor
procesuale în condiţiile prevăzute de lege procesuală. Formularea menţionată este una legală şi
include în sine toate prerogativele, facultăţile şi posibilităţile exercitării apărării unei persoane.
Avînd în adere importanţa fundamentală a dreptului de apărare, constituţie R.M. în art. 26
consacră garanţia dreptului la apărare.
Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în Convenţia Europeană
pentru apărarea Drepturilor Omului în art. 6, p. 3, lit. c) prevede că orice persoană acuzată de o
infracţiune are dreptul să se apere singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, şi dacă nu
dispune de mijloace necesare pentru al plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un avocat din
oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer. În Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din
9.XI. 1998, nr. 30. “Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în
procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului p. 6. Curtea stabileşte criteriile cînd
interesele justiţiei cer prezenţa avocatului:
a) în caz de complexitate sporită a cauzei;
b) în dependenţă de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur
– urmează a fi luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea fiecărei
persoane în parte;
c) în dependenţă de importanţa şi pericolul faptei de Comiterea căreia este bănuită sau
învinuită persoana.
Principiul asigurării dreptului la apărare, de asemenea, obligă organul de urmărire penală
şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată
din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu, independent de aceste organe (art. 57, al.
(2) p. 14).
Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal, trebuie să posede licenţa de
avocat eliberată în urma susţinerii unui examen de licenţă în modul prevăzut de lege. Această
obligaţie pentru stat (de a testa calităţile profesionale ale avocatului) rezultă din reglementările
internaţionale la care R.M. este parte şi din normele ei interne. Constituţia în art. 26 p.(1)
garantează dreptul la apărare. Această garantare se extinde şi asupra asigurării, dacă este necesar,

Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală - Vol. V, Uintilă Dongoroz, Siegfried
19

Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stăinoiu. Ed. Acad. Române – 2003; All Beck.
a prezenţei unui avocat din oficiu. Diferenţa dintre avocatul ales şi cel din oficiu trebuie să se
limiteze doar la sursa remunerării activităţii sale şi să nu afecteze calitatea asistenţei juridice
acordate de el. Garantarea dreptului de apărare este realizată şi prin o serie de norme din CPP al
R.M. care cuprind ca şi Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului în art. 6 p. 3:
- să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi de o manieră
detaliată asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa. (şi în articolele 64 CPP al
R.M.);
- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii sale.
Acest drept implică toate acţiunile îndreptate spre apărarea persoanei, inclusiv acceptarea
sau nu a audierii; prima audiere şi următoarele să fie realizate în prezenţa apărătorului ales sau
numit din oficiu; să dispună de consultaţii cu avocatul său fără limită de timp, chiar şi pînă la
audierea lui în calitate de bănuit.
Dreptul de apărare este unul complex. Pe lîngă asistenţa unui avocat legea Procesual
penală prevede garantează şi alte mijloace care realizează dreptul de apărare. Organele de
urmărire penală sunt obligate în virtutea principiului oficialităţii, să aibă în vedere din oficiu toate
aspectele care sînt în favoarea părţii (art. 19 CPP al R.M.)
În legea procesual penală majoritatea normelor ce reglementează drepturile şi obligaţiile
părţilor implicate în cauză, în special bănuitului, învinuitului şi inculpatului sunt axate pe
realizarea eficientă a apărării lor.
Principiul asigurării dreptului la apărare stabilesc, în art. 17 al CPP al R.M. şi în art. 26 al
Constituţiei R.M., că părţile, în tot cursul procesului au dreptul să fie asistate de avocat ales sau
unit din oficiu. Codul de Procedură penală specifică noţiunea de “părţi” care au acest drept:
bănuitul, învinuitul, inculpatul. Partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să asigure participanţilor
la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale. Codul prevede obligaţia
organului de urmărire penală de a-i asigura părţii prezenţa avocatului ales sau, după caz din oficiu
(art. 57 al. 2 p. 14 CPP al R.M.).
Pentru a înlătura abuzurile din partea subiecţilor oficiali ai procesului penal procedura
interzice organului de urmărire penală să refuze participarea avocatului la audierea martorului sau
părţii vătămate. Mai mult, acest drept pentru martor, împiedică folosirea informaţiei pe care o
depune, împotriva sa în cazul în care poate deveni bănuit sau învinuit pe dosar. Art. 63 al. 6
interzice integrarea în calitate de martor a persoanei faţă de care există anumite probe că a săvîrşit
o infracţiune. Aceste două norme funcţionează într-un mod de completare reciprocă pentru a fi
înlăturat potenţialul abuz al organelor de drept.
Este interzis, de asemenea, orice amestec în actualitatea persoanelor care exercită apărarea
în limitele legale este sancţionată.
Jurisprudenţa Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului pe cauzele Can
a/Austriei (1985) si Campbell şi Fill a/Regatului Unit (1984), recunoaşte dreptul persoanelor la o
comunicare nestingherită cu avocatul lor între patru ochi. Prezenţa poliţiştilor sau al altor
persoane de pază în timpul consultaţiilor nu permite realizarea deplină a acestui drept. Totuşi,
Curtea în cauza Compbell şi Fell a evidenţiat că în anumite împrejurări excepţionale, Statul poate
limita aceste consultaţii particulare, atunci cînd există acţiuni temeinice pentru a bănui avocatul că
abuzează de situaţia sa profesională, acţionînd în secret în înţelegere cu clientul său pentru a
ascunde sau distruge probe sau obstrucţionînd în mod serios mersul justiţiei. Tot Curtea, în cauza
Domenichini a/Italiei (1966), a apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori de la un prizonier
către avocatul lui constituie o încălcare a art. 6(3) (6) al CEDO.
Dreptul de apărare implică şi dreptul persoanei de a se apăra singur. CPr.P al R.M.
stabileşte acest drept ca pe unul principal, deoarece impunerea unui apărător în mod forţat ar
încălca însuşi principiul dreptului de apărare. Nu trebuie interpretat în acest sens art. 69 al CPP
unde sunt enumerate cazurile de participare obligatorie a apărătorului în cauza penală:
- cînd aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;
- cînd persoana nu se poate apăra singură din cauza unor afecţiuni fiziologice sau
mintale;
- cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, este militar în
termen, este minor, cînd i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau
excepţional de gravă şi alte cazuri prevăzute de art. 69 CPP al R.M.
Tot aici este menţionată şi situaţia prezenţei obligatorii a prezenţei avocatului, “cînd
interesele justiţiei o cer”. Hotărîrea Plenului CSI nr. 30 din 09.XI.1998 Cu privire la Practica
aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,
învinuitului şi inculpatului, recomandă a lua în consideraţie unele criterii de a stabili dacă
“interesele justiţiei” cer sau nu prezenţa obligatorie a avocatului:
a) Complexitatea cazului – cu cît este cazul mai complicat, cu atît este mai mare
necesitatea prezenţei obligatorii a avocatului.
b) Capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur;
c) Importanţa şi pericolul faptei se comiterea căreia este bănuită sau învinuită persoana şi
scutinţa probabilă. Acest ultim criteriu poate fi suficient pentru prezenţa obligatorie a
apărătorului.
Asigurarea obligatorie a prezenţei apărătorului trebuie să fie reală şi nu numai formală.
Astfel Curtea EDO în cauza Goddi a/Italia a constatat încălcarea art. 6 (3) © a Convenţiei atunci
cînd avocatul “desemnat” nu a întreprins atunci de fapt pentru apărarea persoanelor şi el au fost
condamnate. Într-o altă cauză Curtea a explicat că prezenţa obligatorie a apărătorului în cazurile
cînd interesele justiţiei o cer nu este o alternativă a dreptului persoanei de a se apăra singur, ci un
drept individual, la care se aplică standarde obiective, de a aprecia dacă realmente persoana se
apără sau nu efectiv. Chiar dacă apare un conflict cînd persoana, căreia i se acordă apărare
obligatorie, nu colaborează cu apărătorul atunci acesta trebuie să fie prezent la acţiunile respective
şi să vegheze asupra legalităţii procesului din punctul de vedere al apărării.
Convenţia deasemenea prevede, în spiritul dreptului de apărare şi dreptul de confruntare
al martorilor (Art. 6 (3) (d)). Curtea recunoaşte încălcarea principiului cînd nu se respectă
egalitatea armelor la audierea martorilor de către organele oficiale şi apărare, prin folosirea unor
cheme diferite, (Bonisch a/Austriei (1985), sau atunci cînd condamnările se întemeiau pe
declaraţiile unor martori anonimi pe care nu i-a putut audia sau pune întrebări apărarea
(Koplovski c/Olandei (1989), Windisele c/Austriei (1990)). Codul de Pr.P al R.M. înlătură aceste
potenţiale încălcări prin reglementările art. 110 stabilind procedura ascultării martorilor cu statut
procesual special (de protecţie a lui).
Părţile dispun de Pr. Dreptului de Apărare pe întreaga perioadă de desfăşurare a Procesului
penal.
Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de Pr. Legalităţii, se corelează cu
procesul oficialităţii, este garantat de principiile respectării demnităţii umane şi folosirea limbii de
procedură şi se întemeiază pe principiul prezumţiei de nevinovăţie20.

20
“Tratat de Procedură Penală” Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, Ed. ALL Beck 2001, p. 44.

S-ar putea să vă placă și