Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Articolul 19.
Accesul liber la justiţie este principiu ce reiese din interpretarea art. 6 par. al CEDO.
Directivele prevăzute de art. 6 sunt anunţate în art. 19 al CPP. Art. 20 al CRM determină că orice
persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente
împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Nici o lege nu
poate îngrădi accesul liber la justiţie.
Prevedere asemănătoare se remarcă şi-n Pactul Internaţional cu privire la drepturile politice
şi civile (art. 14) unde orice persoană are dreptul în litigiul în care se află să fie examinat de un
tribunal independent.
Importanţa majoră a acestui principiu pentru procesul penal a fost sesizată şi evocată de
Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie1 şi Curţii Constituţionale.2
Art. 6 stipulează că orice persoană are dreptul ca “cauza să fie judecată în mod echitabil”.
Această expresie îmbină numeroase aspecte ale unei bune administrări a justiţiei, printre care se
evidenţiază un drept autonom respectiv dreptul de a avea acces la o instanţă judecătorească care
se constituie a fi unul din cele mai importante elemente ale art. 6 CEDO.
Existenţa acestui drept, chiar în lipsa unei prevederi exprese, a fost reţinută de Curte
pentru prima dată în cauza Golder c. Regatul Unit (1975), conceptul fiind dezvoltat în
jurisprudenţa ulterioară.
Astfel, dacă acuzaţiile sunt retrase într-o modalitate în care asupra acuzatului continuă să
planeze o bănuială de vinovăţie, dreptul său de acces la instanţă este încălcat, încălcîndu-se de
această dată şi prezumţia de nevinovăţie (Cauza Minelli c. Italia, 1983)
Dreptul de acces la o instanţă nu are un caracter absolut, părţile putînd renunţa la aceasta,
cu condiţia că renunţarea să fie făcută într-o manieră clară, evidentă (Neumeistor c. Austria,
1981), (Calozza c Italiei, 1985).
La rîndul său, prin legislaţia internă 3 statele părţi pot stabili anumite limitări ale dreptului
de acces la o instanţă, cu condiţia ca aceasta să nu afecteze dreptul chiar în substanţa sa, să
urmărească un scop legitim şi să existe un raport de proporţionalitate între măsurile restrictive şi
scopul urmărit.
Este cazul regulilor restrictive privind accesul la Justiţie a minorilor şi a persoanelor cu
deficienţe mintale, prevăzute în legislaţia multor state (Goldner c. Regatul Unit).
Dreptul de acces la instanţă în corespundere şi obligarea statelor – părţi de a-l facilita.
Pe planul dreptului intern accesul liber la justiţie este consacrat prin prevederile art. 20 din
Constituţie, nu numai ca un drept fundamental al oricărei persoane, dar mai ales ca un principiu
fundamental al sistemului de garanţii al drepturilor şi libertăţilor.
Rezultă prin urmare, că dreptul persoanei de a se adresa este un drept fundamental, căreia îi
corespunde obligaţia instanţei ca în condiţiile legii să se pronunţe asupra cererii, iar pe de altă
parte deschizîndu-se calea Justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime,
1
Hotărîrea Plenului CSS a RM cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale
CRM, nr. 2 din 30.01.1996//Culegere de hotărîri explicative.- Chişinău, 2002.- P. 9
2
Hotărîrea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 97, al. 4 din Codul de Procedură
Penală, nr. 20 din 16.06.97
3
CPP la art. 75 stabileşte persoanele incapabile în procesul penal şi la art. 76 stebileşte că persoanele incapabile nu-şi
pot exercita de sine stătător drepturile procesuale acestea fiind exercitate de reprezentantul ei legal.
nimănui nu-i este îngăduit ca într-o situaţie conflictuală, să-şi tranşeze singur drepturile sau
interesele.
Din analiza textului constituţional pot fi desprinse cîteva elemente definitorii ale dreptului
de a te adresa Justiţiei şi anume: 1. întrucît textul se referă la orice “persoană” înseamnă că el
cuprinde sub protecţia sa, atît persoane cetăţeni ai RM, cît şi persoane cetăţeni străini apatrizi,
atît persoane fizice şi juridice (în dependenţă de calitatea lor procesuală); 2. Accesul la justiţie
are ca scop nu numai protecţia sau valorificarea drepturilor subiectiv dar şi intereselor
legitime.43. Dacă, uneori, în condiţiile art. 54 din Constituţie, prin lege, se poate proceda la
restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi, exercitarea dreptului de a te adresa în
justiţie nu poate fi nici odată îngrădită.
Problema dirijării noţiunii de justiţie este esenţială pentru a da eficienţa principiului
constituţional al liberului acces la justiţie.
Justiţia în acord cu CEDO şi reglementarea internă este puterea judecătorească. Ea
cuprinde instanţele judecătoreşti şi se exercită de judecători şi judecători de instrucţie, care sunt
independenţi li se supun numai legii.
Legea determină cadrul procedural de realizare a accesului liber la justiţie. Astfel,
posibilitatea sesizării instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime se va realiza pe calea înaintării cererii directe.
În acord cu dispoziţiile art. 6, alin. 1 din CEDO, accesul liber la justiţie se poate realiza
integral, în finalitatea sa, numai printr-un tribunal independent şi imparţial organizat cu
respectarea principiilor puterii judecătoreşti.
De asemenea, liberul acces la justiţie nu se va putea obţine deplin, decît printr-un proces
echitabil,5 în cadrul căruia să se asigure şi să se garanteze toate drepturile inclusiv şi dreptul la
apărare şi libertăţile individuale, respectarea termenului rezonabil şi asigurarea unei instanţe
independente, imparţiale şi legal constituite care va activa în conformitate cu principiul
legalităţii.
Accesul liber la justiţie garantat de către Convenţie trebuie de asemenea să se completeze
cu art. 13 care prevede dreptul la un recurs efectiv (Kudla c. Polonia, 2000). Desigur, accesul
liber la justiţie nu înseamnă numai, posibilitatea înaintării acţiunii sau cererii în instanţa de
judecată, ci şi posibilitatea de a se folosi de căile de atac prevăzute de lege.6
4
Vezi art. 401, al. 1, p. 6 CPP
5
Suplimentar accesului liber la justiţie conţinutul noţiunii de proces achitabil include: a) audierea în prezenţa
acuzatului; b) dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, c) egalitatea armelor; d) dreptul la o procedură
contradictorie; e) dreptul la o hotărîre motivată.
6
În problema contradictorie în cadrul procesului penal a RM ţine de: a) excluderea părţii vătămate din cercul
persoanelor capabile de a inainta cereri în cadrul căilor de atac; b) condiţionarea exercitării dreptului la recursul
împotriva hotărîrilor instanţelor de apel şi recursului în anulare prin semnătura unui avocat specializat, admis de CSJ.
Aceeiaşi prevedere, în cadrul procesului civil, a fost declarată neconstituţională (…….). Procedura în privinţa
declarării reconstituţionalităţii art. 421 şi 452 CPP. (această prevedere a distrus dreptul părţii vătămate de a înainta
cerere în cadrul căilor de atac care nu mai poate apela la acest drept sub aspectul atăcării laturii penale).
Accesul la justiţie, în cazul anumitor categorii de persoane poate fi permis numai dacă se
obţine autorizarea autorităţii competente în lipsa cărora procesul încetează. În această categorie
intră judecătorii,7 cît şi parlamentarii,8 numai după ridicarea imunităţii.
Accesul la justiţie nu ar trebui să fie condiţionat de situaţie financiară a persoanei şi din
acest considerent statele în conformitate cu rezoluţiile Consiliului Europei ar trebui să asigure un
acces real la justiţie.9
Este necesar de subliniat că accesul liber la justiţie poate fi barat de un obstacol de fapt, fie
de drept şi excluderea lor, în cazuri necesare , ce determină faptul că dreptul analizat nu va fi
teoretic şi iluzoriu, ci efectiv.
Acest principiu este asigurat de instituţia incompatibilităţii în procesul penal. Scopul
instituţiei menţionat este asigurarea imparţialităţii instanţei de judecată şi posibilitatea oferită
părţilor, invocănd cazurile de incompatibilitate, de a exclude. Prin intermediul recuzării de la
înfăptuirea justiţiei judecătorul care este direct sau indirect, interesat în soluţionarea cauzei.
O particularitate a art. 19 CPP în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie este obligaţia
organului de urmărire penală, procurorului de a lua toate măsurile legale pentru cercetarea cauzei
sub toate aspectele10 complet11 şi obiectiv12 a circumstanţelor cauzei.
Legea procesual penală a stabilit garanţii procesuale în vederea realizării eficiente a
regulilor enunţate:
1. cazurile de incompatibilitate (art. 37 CPP, art. 54 CPP)
2. nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia (imposibilitatea impunerii
bănuitului, învinuitului de a-şi dovedi nevinovăţia), art. 8, alin. 2
3. neadmiterea datelor obţinute prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau altor
mijloace de constrîngere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei (art. 94, alin. 1. P. 1).
4. Nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită (art. 101, alin. 3).
Instanţa cercetează şi pune la baza hotărîrii este numai probele la cercetarea cărora au avut
acces toate părţile în egală măsură.
Regula examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv are o aplicare fundamentală în
cadrul procesului de apreciere a probelor fiind mecanismul legal de formare a propriei
convingeri a instanţei de judecată şi reprezentantului organului de urmărire penală, procurorului.
Existenţa examinării sub toate aspectele complet şi obiectivă a circumstanţelor cauzei şi
probele prezentate este dictată de necesitatea realizării scopului procesului penal şi aflării
adevărului pe fiecare cauză examinată.
Articolul 20.
7
Legea
8
Legea
9
a) recomandarea nr. R (81)7 din 14.051981 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind uşurarea,
înlesnirea căilor de acces la justiţie; b) recomandarea nr. R (93)1 din 8.01.1993…., relativă la accesul efectiv la drept
şi justiţie al persoanelor aflate în sărăcie.
10
Asigură cercetarea circumstanţelor cu valoare juridică şi probelor pertinente cu toate calităţile şi semnele lor,
examinarea tuturor versiunilor obiectiv posibile care determină direcţia activităţii probatoare şi exclude
unilateralismul şi subiectivismul în cadrul procesual de probaţiune.
11
Elucidarea tuturor circumstanţelor necesare de stabilit în cauza penală.
12
Stabilirea tuturor circumstanţelor care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului şi inculpatului, cît şi cele care îl
dezvinăvăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuiază sau agravează raspunderea.
Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un element al procesului
continuu de democratizare a procesului penal şi armonizării cadrului garanţiilor procesual-penale
cu prevederile tratatelor internaţionale la care RM este parte.
În art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politica se
prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită
să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată. Curtea a statuat că dreptul la
un proces achitabil (art. 6 al Convenţiei) include “dreptul pentru orice “acuzat” în sens autonom
pe care art. 6 îi atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la
propria sa incriminare”(Funke c. Franţa) şi dreptul că acestea sunt norme internaţionale generale
recunoscute care se află în centrul noţiunii de proces echitabil(Saunders c. Regatul Unit). Este
necesar de subliniat că dreptul la libertatea de mărturisire împotriva sa şi-a găsit locul printre
drepturile şi libertăţile persoanei investigate prevăzute de statutul Curţii penale internaţionale
care consemnează în art. 55 că persoană nu poate fi constrînsă să se autoincrimineze sau să se
declare vinovată, constituind o veritabilă garanţie procesuală13.
Principiul dat şi-a găsit reflectarea în multe legislaţii a ţărilor străine14.
Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 CPP şi cuprinde două
reguli.
Prima regulă constă în imunitatea de a depune declaraţii. În procesul penal nimeni nu
este obligat să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului,
logodniciei. Această posibilitate de a nu depune declaraţii ţine de anumite categorii morale cum
sunt constituţia, climenţa, relaţiile de familie15.
Statul nu poate să nu fie interesat în reluarea cît mai urgentă a relaţiilor sociale a
persoanelor în special a celor care au fost condamnate la precaţiune de libertate. Cel mai reuşit
efectele negative ale condamnării se pot anihila în cadrul familiei, relaţiile cu care nu ar trebui să
fie dezorganizate, în special, prin obligarea de a depune declaraţiilor împotriva rudelor apropiate.
Cercul de persoane care intră în categoria de rude apropiate este circumscris exhaustiv la
art. 6, p. 41 şi sunt: copii, părinţii, înfietorii, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici, nepoţi. Pentru a verifica
relaţiile de rudenie între persoane este necesar de a stabili actele de stare civilă eliberate de
organele stării civile. De această prerogativă beneficiază toţi participanţii la procesul penal,
deoarece termenul de “nimeni” conform DEX are sensul de “nici un om, nici o fiinţă”. Dar, de
regulă, acest drept este utilizat de martori şi bănuit, învinuit, inculpat.
Martorul, conform art. 90, al. 2, nu poate fi silită să facă declaraţii contrare intereselor
sale sau ale rudelor sale apropiate cît şi să refuze de a prezenta obiecte, documente, mostre
pentru cercetare comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturesesc
împotriva sa sau a rudelor sale apropiate.
Aducerea la cunoştinţă a acestui drept este pusă în obligaţia organelor de urmărire penală,
procurorului sau a instanţei. În cazul dacă se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului
învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a făcea şi este întrebat dacă acceptă
să facă declaraţii. Nerespectarea acestei prevederi va conduce la faptul că datele obţinute prin
audierea martorului nu vor fi admise ca probe şi nu vor putea să fie puse la baza sentinţei sau
altor hotărîri judecătoreşti. Este important de determinat limitele realizării libertăţii de
mărturisire împotriva sa. Cercul de date asupra cărora poate să refuze să facă declaraţii trebuie să
fie limitate la interesele de drept penal ale sale şi ale rudelor sale.
13
Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională - între speranţă şi provocare, Revista de Drept Penal 2/99, p.73
14
Amendamentul 5(1791) la Constituţia SUA, art. 51 al Constituţiei Federaţiei Ruse.
15
Ig. Dolea, Imunităţile şi privilegiile martorului în procesul penal, Ana,e,e Ştiinţifice a Facultăţii de Drept.
A doua regulă se referă la libertatea de mărturisire împotriva sa sau de a-şi recunoaşte
vinovăţia.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de
urmărire penală procuror, instanţa privitor la dreptul său de a tăcea şi nu de a mărturisi împotriva
sa, precum şi să primească explicaţii asupra dreptului dat.
Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă propuneri demascatoare
împotriva sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis de aplicat orice act prin care se
provoacă unei persoane, cu intenţie, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană
informaţii sau mărturisiri deoarece ele cad sub incidenţa termenului de “tortură” 16. Acţiunile date
cad sub incidenţa art. 308 Cod Penal care stabileşte răspunderea penală pentru infracţiunea de a
face declaraţii. Asupra dreptului de a nu se autoincrimina a statuat şi Plenul Curţii Supreme de
Justiţie care în hotărîrea sa a stipulat că bănuitul, învinuitul nu poate fi silit să mărturisească
împotriva sa însăşi sau să se recunoască vinovat17.
Motivele recunoaşterii dreptului de a tăcea ţin în special de protecţia acuzatorului
împotriva aplicării forţei coercitive abuzive împotriva statului. În particular dreptul de a nu
contribui la propria sa incriminare presupune că, într-o cauză penală acuzaţia caută să-şi
întemeieze argumentaţia fără a recurge la elementele probante, obţinute prin constrîngere sau
presiuni, în pofida voinţei acuzatului. În acest sens, acest drept este strîns legat de principiul
prezumţiei nevinovăţiei(Sanders c. Regatul Unit).
Articolul 21.
Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un element al procesului
continuu de democratizare a procesului penal şi armonizării cadrului garanţiilor procesual-penale
cu prevederile tratatelor internaţionale la care RM este parte.
În art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politica se
prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită
să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată. Curtea a statuat că dreptul la
un proces achitabil (art. 6 al Convenţiei) include “dreptul pentru orice “acuzat” în sens autonom
pe care art. 6 îi atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la
propria sa incriminare”(Funke c. Franţa) şi dreptul că acestea sunt norme internaţionale generale
recunoscute care se află în centrul noţiunii de proces echitabil(Saunders c. Regatul Unit). Este
necesar de subliniat că dreptul la libertatea de mărturisire împotriva sa şi-a găsit locul printre
drepturile şi libertăţile persoanei investigate prevăzute de statutul Curţii penale internaţionale
care consemnează în art. 55 că persoană nu poate fi constrînsă să se autoincrimineze sau să se
declare vinovată, constituind o veritabilă garanţie procesuală18.
Principiul dat şi-a găsit reflectarea în multe legislaţii a ţărilor străine19.
Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 CPP şi cuprinde două
reguli.
Prima regulă constă în imunitatea de a depune declaraţii. În procesul penal nimeni nu
este obligat să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului,
16
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime,inumane saudegradante, art. 1, al. 1
17
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului, nr. 30 din 09.11.1998,
“Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
18
Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională - între speranţă şi provocare, Revista de Drept Penal 2/99, p.73
19
Amendamentul 5(1791) la Constituţia SUA, art. 51 al Constituţiei Federaţiei Ruse.
logodniciei. Această posibilitate de a nu depune declaraţii ţine de anumite categorii morale cum
sunt constituţia, climenţa, relaţiile de familie20.
Statul nu poate să nu fie interesat în reluarea cît mai urgentă a relaţiilor sociale a
persoanelor în special a celor care au fost condamnate la precaţiune de libertate. Cel mai reuşit
efectele negative ale condamnării se pot anihila în cadrul familiei, relaţiile cu care nu ar trebui să
fie dezorganizate, în special, prin obligarea de a depune declaraţiilor împotriva rudelor apropiate.
Cercul de persoane care intră în categoria de rude apropiate este circumscris exhaustiv la
art. 6, p. 41 şi sunt: copii, părinţii, înfietorii, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici, nepoţi. Pentru a verifica
relaţiile de rudenie între persoane este necesar de a stabili actele de stare civilă eliberate de
organele stării civile. De această prerogativă beneficiază toţi participanţii la procesul penal,
deoarece termenul de “nimeni” conform DEX are sensul de “nici un om, nici o fiinţă”. Dar, de
regulă, acest drept este utilizat de martori şi bănuit, învinuit, inculpat.
Martorul, conform art. 90, al. 2, nu poate fi silită să facă declaraţii contrare intereselor
sale sau ale rudelor sale apropiate cît şi să refuze de a prezenta obiecte, documente, mostre
pentru cercetare comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturesesc
împotriva sa sau a rudelor sale apropiate.
Aducerea la cunoştinţă a acestui drept este pusă în obligaţia organelor de urmărire penală,
procurorului sau a instanţei. În cazul dacă se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului
învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a făcea şi este întrebat dacă acceptă
să facă declaraţii. Nerespectarea acestei prevederi va conduce la faptul că datele obţinute prin
audierea martorului nu vor fi admise ca probe şi nu vor putea să fie puse la baza sentinţei sau
altor hotărîri judecătoreşti. Este important de determinat limitele realizării libertăţii de
mărturisire împotriva sa. Cercul de date asupra cărora poate să refuze să facă declaraţii trebuie să
fie limitate la interesele de drept penal ale sale şi ale rudelor sale.
A doua regulă se referă la libertatea de mărturisire împotriva sa sau de a-şi recunoaşte
vinovăţia.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de
urmărire penală procuror, instanţa privitor la dreptul său de a tăcea şi nu de a mărturisi împotriva
sa, precum şi să primească explicaţii asupra dreptului dat.
Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă propuneri demascatoare
împotriva sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis de aplicat orice act prin care se
provoacă unei persoane, cu intenţie, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană
informaţii sau mărturisiri deoarece ele cad sub incidenţa termenului de “tortură” 21. Acţiunile date
cad sub incidenţa art. 308 Cod Penal care stabileşte răspunderea penală pentru infracţiunea de a
face declaraţii. Asupra dreptului de a nu se autoincrimina a statuat şi Plenul Curţii Supreme de
Justiţie care în hotărîrea sa a stipulat că bănuitul, învinuitul nu poate fi silit să mărturisească
împotriva sa însăşi sau să se recunoască vinovat22.
Motivele recunoaşterii dreptului de a tăcea ţin în special de protecţia acuzatorului
împotriva aplicării forţei coercitive abuzive împotriva statului. În particular dreptul de a nu
contribui la propria sa incriminare presupune că, într-o cauză penală acuzaţia caută să-şi
întemeieze argumentaţia fără a recurge la elementele probante, obţinute prin constrîngere sau
20
Ig. Dolea, Imunităţile şi privilegiile martorului în procesul penal, Ana,e,e Ştiinţifice a Facultăţii de Drept.
21
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime,inumane saudegradante, art. 1, al. 1
22
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului, nr. 30 din 09.11.1998,
“Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
presiuni, în pofida voinţei acuzatului. În acest sens, acest drept este strîns legat de principiul
prezumţiei nevinovăţiei(Sanders c. Regatul Unit).
Judecătorii de la Strasbourg interpretează în mod diferit regulile ce permit formularea
unor raţionamente defavorabile tăcerii unui acuzat pe parcursul interogării sau procesului. Ei
considerase în cazul Mirray v. Regatul Unit că dreptul de a păstra tăcerea nu era un drept absolut.
Deşi el este incompatibil cu această imunitate de a baza o condamnare în excluzivitate sau în
mod esenţial pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul lui de a răspunde la întrebări sau a depune
mărturii, este evident că un asemenea privelegiu nu ar trebui să împiedice de a lua în consideraţie
tăcerea acuzatului, în situaţii, care î mod vădit, cer o explicaţie din partea lui. În plus Curtea
menţionează în plus că concluziile care rezultă din tăcerea unui acuzat, care refuză să furnizeze o
explicaţie benevolă a acţiunilor sau a comportamentului său, reies dintr-un simplu bun-simţ23.
O justificare a dreptului de a nu auto-incrimina ar fi o aplicare a principiului că nimeni nu
poate a fi ţinut a lucra în propria sa pagubă- nemo tenetur se detegere, de aceea singura
recunoaştere a inculpatului nu constituie o dovadă contra acestuia24.
Libertatea de mărturisire împotriva sa nu se condamnă cu nerecunoaşterea săvîrşirii
infracţiunii, dar nici cu recunoaşterea acesteia, în sensul că din moment ce nu contrazice
acuzarea, ar însemna că ar şi recunoaşte-o. Principiul prezumţiei de nevinovăţie justifică tăcerea,
nimeni nefiind obligat să-şi dovedească că el vinovăţia, cu atît mai mult cînd învinuirea este
necredibilă. Încălcarea dreptului de a nu autoincrimina de către organul de urmărire penală va
conduce la neadmiterea datelor care au fost obţinute.
Exercitarea de către învinuit, inculpat a dreptului de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa
sau renunţarea la acest drept nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe
nefavorabile pentru el.
CPP art. 63, al. 6 prevede că interogarea în calitate de martor a persoanei faţă de care
există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune se interzice.
Este pusă în discuţie problema privind dreptul persoanei ce deţine de imunitate de a
renunţa la declaraţiile depuse anterior. Ceea ce ne interesează este faptul dacă renunţarea la
privilegiu este revocabilă. Legea procesual penală stabileşte la art. 371, al. 3 că martorul care
este eliberat prin lege de a face declaraţii împotriva bănuitului, învinuitului, inculpatului nu
acceptă să facă declaraţii în şedinţa de judecată, declaraţiile sale făcute în cursul urmăririi penale
nu pot fi citite în sediul de judecată. Totodată se cere de menţionat că privilegiul nu se poate
extinde şi asupra unei persoane care face declaraţii despre cele comunicate în afara procesului de
către martorul care deţine privilegiul. Cu alte cuvinte, dacă ruda apropiată a relatat unei terţe
persoane despre anumite împrejurări informaţia fiind inclusă în obiectul probaţii, această terţă
persoană va fi pasibilă de ascultare, chiar dacă ruda utilizînd privilegiul renunţă să facă
declaraţii.
Libertatea de mărturisire împotriva sa determină regulile admisibilităţii probelor în
procesul penal ajută la determinarea vinovăţiei persoanei nu doar în baza declaraţiilor sale pe
care ea poate în orice moment să le modifice dar în baza probelor acumulate din mai multe surse
care oferă o viziune mai obiectivă asupra săvîrşirii infracţiunii. În principal libertatea de
mărturisire împotriva sa este o garanţie importantă a apărării persoanei care a nimeri în sfera
jurisdicţiei penale.
23
Dreptul la un proces echitabil, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene privind
Drepturile Omului, Nuala Mole, Catarina Harby, Editat Republica Moldova, 2003, p.41-42.
24
T. Pop, Drept Procesual Penal, vol. II, Tipografia Naţională, S.A., Cluj, p. 330-331.
Articolul 22.
Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este un principiu al
reglementării raporturilor de Drept şi procedură Penală. Este logic ca o persoană care şi-a ispăşit o
dată pedeapsa pentru o faptă să nu mai fi pus în situaţia de a fi pedepsit încă o dată pentru aceeaşi
faptă. Acest drept include în sine şi interdicţia urmăririi sau judecării repetate, din motiv că sunt
acţiuni inseparabile de procedura atragerii la răspundere penală. Este suficientă repetarea
neîntemeiată a urmăririi penale în privinţa unei persoane pentru a fi încălcat acest principii. Acest
principiu era cunoscut din antichitate la Romani cu denumirea “non bis in idem” care înseamnă:
“nu de două ori pentru acelaşi lucru”, referindu-se la instituţia răspunderii penale.
Protocolul adiţional art. 7 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în
art. 4 prevede că nici o persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită penal de jurisdicţie aceluiaşi
stat pentru săvîrşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o
hotărîre definitivă conform legii şi procedurilor penale ale acelui stat.
Aceste prevederi nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale
aparţinînd statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în
cadrul procedurilor precedente, sunt de natură să afecteze hotărîrea pronunţată. De la această
regulă nu se admit derogări nici în cazurile prevăzute de art. 15 al CEDO; cazuri de război sau
alte pericole publice care ameninţă viaţa naţiunii.
Curtea Supremă de Justiţie în Hotărîrea Pl. Nr. 17 din 19.06.2000 “Privind aplicarea în
practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale “Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale” recomandă o anumită interpretare a unor
termeni din convenţie. Noul cod de procedură penală al R.M. intrat în vigoare din 12 iunie 2003
în art. 22 acordă valoare de principiu al procedurii penale dreptului de a nu fi urmărit, judecat sau
pedepsit de mai multe ori. În legea penală a R.M. acest principiu este cuprins în art. 7 al. 2 Cod
Penal al R.M. din 13 septembrie 2002, care prevede că nimeni nu poate fi supus de două ori
urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.
Regula generală constă în faptul că odată cu pronunţarea şi intrarea în vigoare a sentinţei
judecătoreşti sau emiterea unei hotărîri de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi
penale împiedică reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei
pedepse mai aspre pentru aceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă. Întru realizarea acestui principiu
art. 225 al CPP la al. (1) p. 7 şi 8 prevede că urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost
pornită, nu poate fi efectuată, şi a fi încetată în cazurile în care:
- în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi
temeiuri;
- în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi penale
sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii.
Reluarea urmăririi în aceste cazuri poate acea loc numai dacă apar fapte noi sau recent
descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente au afectat hotărîrea respectivă.
În cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai tîrziu de un
an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei sau
scoatere a persoanei de sub urmărire. Codul de Procedură penală în art. 6 p. 44 defineşte “viciul
fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărîrea pronunţată, ca fiind o
încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii
Moldova şi de alte legi naţionale. Reluarea urmăririi se dispune de către procurorul ierarhic
superior prin ordonanţă dacă se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea
acestor măsuri sau că au dispărut circumstanţele pe care se întemeia încetarea urmăririi penale,
clasarea cauzei sau scoaterea persoanei de sub urmărirea penală. De asemenea reluarea urmăririi
penale se poate dispune şi de către judecătorul de instrucţie (art. 313, al. (2); art. 287 al (2) CPP)
în cazul admiterii plîngerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare, clasare sau
scoatere a persoanei de sub urmărire penală.
Sub incidenţa acestui principiu cade şi situaţia cînd persoana a fost trasă la răspundere
administrativă pentru o faptă. Declanşarea procesului penal în privinţa aceluiaşi făptuitor şi pentru
aceeaşi faptă nu mai este posibilă din motiv că suntem în situaţia sancţionării repetate a unei
persoane pentru aceeaşi faptă.
Art. 458 al. (3) p. 4 prevede că poate fi cerută revizuirea hotărîrea definitivă şi irevocabilă
a instanţei de judecată prin care este achitată persoana dacă s-au stabilit alte circumstanţe de care
nu avea cunoştinţă judecata atunci cînd a dat hotărîrea şi care, ele însele sau împreună cu
circumstanţele stabilite anterior dovedesc vinovăţia celui achitat sau a persoanei cu privire la care
s-a dispus încetarea procesului penal.
Principiul de a nu fi urmărit judecat sau pedepsit de mai multe ori este cuprins şi se
respectă şi în cazul cînd o persoană a fost sancţionată pentru o infracţiune într-un stat străin.
Problema recunoaşterii hotărîrilor judecătoreşti străine implică deducerea termenilor de detenţie
preventivă dintr-un alt stat, iar în caz de începere a executării pedepsei sau executării totale a ei
persoana nu mai este supusă pedepsei repetate pentru aceeaşi faptă.
Articolul 23.
Printre principiile noi care şi-au găsit locul în Codul de procedură penală este şi principiul
asigurării drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare
(art. 23 CPP).
Consfinţirea acestui principiu în legislaţia procesuală penală este novatorie din
considerentul că pe parcursul anilor, perioadei anterioare mecanismul justiţiei penale se
perfecţiona doar sub aspectul sistemului “stat-infractor”, lăsînd în acelaşi timp fără atenţia
necesară problema victimelor infracţiunii. Semnificaţia înserării sale procesuale este determinată
de faptul că persoanele care au suportat un prejudiciu sau li s-au încălcat unele drepturi
fundamentale au dreptul de a fi repuşi în situaţia anterioară, indiferent că este victima
infracţiunii, abuzului de serviciu sau a erorii judiciare. Victima în cazurile enunţate mai sus
poate fi atît persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu cît şi bănuitul, învinuitul,
condamnatul.
Îngrijorarea privind asigurarea unei responsabilităţi din partea statului vis-a-vi de
activitatea autorităţilor publice s-a manifestat prin includerea în cadrul actelor internaţionale 25,
cît şi celor naţionale a dreptului la reparaţie (la despăgubire) în cazul cînd are loc o vătămare a
dreptului său de către o autoritate publică, în special în cadrul procesului penal de către subiecţii
oficiali ai procesului penal26.
25
CEDO, art. 5 şi art. 3 al Protocolului nr. 7; Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, art. 14; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 9,
al. 5.
26
Constituţia Republicii Moldova, art. 53, al. ; art. 23 CPP; Legea R.M. privind modul de
reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale
procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, (nr. 1545-XIII din 25.02.95, MO al R.M. nr. 50-51
din 04.06.1998; art. 1405 Legea R.M. Codul Civil nr. 1107-XV din 06.06.2002, MO al
În vederea înţelegerii conţinutului principiului analizat este necesar de examinat
conceptul de» victimă». Asambleea Generală a ONU a adoptat “Declaraţia principiilor
fundamentale ale justiţiei privind victimele infracţiunii şi abuzului de putere unde la art. 1 sub
noţiune de victimă sunt considerate personale, cărora individual sau colectiv le-a fost cauzată un
prejudiciu, incluzînd leziunile corporale sau prejudiciul moral, sugerinţe emoţionale, prejudiciu
material sau limitarea esenţială a drepturilor lor fundamentale în rezultatul acţiunii sau inacţiunii
care încalcă legile penale naţionale, inclusiv şi legile care interzic abuzul de putere27.
Conform acestei enumerări a cazurilor de atribuire a persoanelor la categorie de victimă
conchidem că orice persoană în cazul intervenţiei infecţionale se transformă în victimă.
La nivelul paneuropean în art. 1 a Recomandării Consiliului Europei “Cu privire la
statutul procesual al victimelor infracţiunii se stipulează că victima este persoana fizică, căreia i
s-a pricinuit un prejudiciu, inclusiv leziuni corporale sau prejudiciu moral, suferinţe emoţionale
sau prejudiciu material, direct cauzîndu-se prin acţiunile sau infracţiunile care încalcă normele
penale ale statului membru.
În art. 34 al CEDO este indicat că se poate pretinde ca victima a unei încălcări de către
una dintre înalte părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele
sale: orice persoană fizică; orice organizaţie neguvernamentală; orice grup de particulari.
Conceptul de victimă în cadrul CEDO a fost explicat în jurisprudenţa fostei Comisiei
Europene a Drepturilor Omului28, cît şi-n cea a curţii şi nu poate fi apreciat exclusiv în raport cu
reglementarea internă a înaltei părţi contractante.
În cadrul CPP la art. 58, al. 1 prin victimă se are în vedere orice persoană fizică sau
juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Apariţia unui
nou participant la procesul penal, a victimei, este rezultatul unui şir de demersuri doctrinare 29 cît
şi în vederea garantării unei asigurări mai eficiente a drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor lezate prin fapta infracţională.
Încălcarea normelor penale are ca efect apariţia unui conflict de drept penal între
persoana ale cărei drepturi şi interese legitime au fost încălcate(vătămate şi făptuitorul. Legea
împuterniceşte victima să intervină pe lîngă organele (competente) în vederea cererii de pornire a
unei cauze penale, să participe la procesul penal în calitate de parte vătămată şi să-i fie reparate
prejudiciile morale, fizice şi materiale. Rezolvarea soluţionării cauzei (conflictului de drept) stă
în puterea exclusivă a instanţelor de judecată. În vederea aducerii conflictului de drept în sala
justiţiei instanţa este sesizată de procuror, prin rechizitotriu 30, şi prin înaintarea acţiunii civile de
către procuror sau partea civilă.
Victima unei fapte care contribuie componenta de infracţiune dispune de drepturile
prevăzute de art. 58 CPP şi-n special de dreptul de a cere pornirea procesului penal 31, dreptul să
32
Ascensiunea victimei la statutul părţii vătămate oferă o gamă suplimentară de drepturi în
vederea realizării intereselor sale în procesul penal ex: doar partea vătămată (şi nu victima) poate
declara apel (art. 401, al. 1, p. 3) recurs ordinar (art. 421 şi art. 438), recursul în anulare (art.452,
al. 1), revizuirea procesului penal (art. 460, al. 2).
33
Pentru a beneficia de repararea prejudiciilor morale, fizice, materiale şi de alte feluri trebuie: 1)
să înainteze acţiune civilă; 2) să depună cerere pentru a fi recunoscută parte civilă în procesul
penal.
34
1) Procedura este mai rapidă (de regulă termenul soluţionării cauzei penale este mai restrîns,
comparativ cu soluţionarea cauzelor de către instanţa civilă avînd în vedere impactul procesului
penal asupra exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; 2) procedura este mai
puţin costisitoare pentru partea civilă deoarece cheltuielile de judecată de regulă, se trec în contul
statului şi nu sunt suportate de părţi (cum e cazul procesului ….).
35
Existenţa unui prejudiciu; fapta ilicită; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudicie, vinovăţia autorului faptei ilicte şi prejudiciabile.
36
Cît şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzat nemijlocit prin infracţiune sau se
consideră legat de săvîrşirea infracţiunii.
37
Hotărîrea Plenului CSI a R.M. cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre
repararea daunei materiale cauzate prin infracţiuni, nr. 5 din 17.04.1995, «Culegere de hotărîri
explicative», Chişinău, 2002, pag. 141.
Cît şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzat nemijlocit prin infracţiune sau se
consideră legat de săvîrşirea infracţiunii.
38
Pentru detalii vezi Воробьев С.М., Современное развитие института компенсации
морального вреда в российском праве, Российский судья, 3/2004, стр.27-32; Н.Трунов,
Проблемы гражданского иска о компенсации морального вреда в современном уголовном
судопроизводстве, «Российский судья», 10/2001Б стр. 24; А.Эрделевски, Моральный вред
в уголовном праве и процессе, Законность 3/1997, стр. 24
De perspectivă este introducerea prevederii conform căreia partea vătămată are dreptul să
i se repare din contul statului prejudiciul cauzat în urma infracţiunii. Aceasta necesită crearea
unui fond special care ar distribui resursele financiare în vederea reparării prejudiciului în
conformitate cu hotărîrea instanţei de judecată ( cazul Noii Zelandei, Canada).
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de ai compensat prejudiciul cauzat de
o acţiune sau inacţiune ilegală a organelor de stat este un drept constituţional al persoanei (art. 53
CRM). Potrivit normei constituţionale susmenţionate statul răspunde patrimonial, potrivit legii,
pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvîrşite în procesele penale de către organele de urmărire
penală şi instanţele judecătoreşti.
Legea, la care face referire textul constituţional, privind modul de reparare a prejudiciului
cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor
judecătoreşti concretizează textul constituţional: incluzîndu-i pe procurori ca pasibili de erori, şi
fizează cazurile în urma cărora victima (persoana) poate cere repararea prejudiciului, modul de
executare a hotărîrii (deciziei) cu privire la repararea prejudiciului.
Comportamentul persoanelor oficiale implicate în cadrul procesului penal este
reglementat de legea procesual penală şi legile ce reglementează organizarea şi funcţionarea
instituţiilor în care activează39 cît şi prevederile internaţionale40.
Activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept se exercită nu de puţine ori, prin
intervenţia în sfera intereselor private a unor persoane cărora li se cauzează un prejudiciu.
De menţionat, că în cazurile prevăzute de lege acest prejudiciu este legitim (legal). Din
această perspectivă problema apărării de abuzurile organelor de ocrotire a normelor de drept
implicate în procesul penal capătă o conotaţie actuală.
Abuzul de serviciu, conform Declaraţiei la lit. B p. 18 … fiind acţiuni sau infracţiuni,
care încă, nu prezintă o încălcare a legii penale naţionale, dar este o încălcare a normelor
internaţionale referitoare la drepturile omului.
În Codul penal abuzul de putere sau abuzul de serviciu este reglementat la art. 327.
Sintagma “lezate în drepturi în alt mod” cuprinde cazuri de comitere de infracţiuni din domeniul
justiţiei (vezi art. 306, tragerea cu bună ştiinţă la răspundere penală a unei persoane nevinovate,
art. 307 Pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii, art. 308 Reţinerea
sau arestarea ilegală, art. 309 Constrîngerea de a face declaraţii, art. 310 falsificarea probelor).
Avînd în vedere importanţa respectării principiului constituţional dreptului la libertatea
individuală şi siguranţa persoanei prevederile internaţionale41 ţi naţionale42 stabilesc expres
39
Pentru judecătorii –Legea cu privire la statutul judecătorului, LRM cu privire la organizarea
judecătorească, pentru procurori legea R.M. cu privire la procuratură, pentru ofiţeri de urmărire
penală 1) Legea cu privire la poliţie; Legea cu privire la serviciul şi informaţie şi securitate;
Legea cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei. Regulamentul
Departamentului Vamal.
40
Кодекс поведения должностных лиц по поддержании правопорядка, adoptat prin
Rezoluţia Asambleei Generale a ONU la 17.12.1979.
41
. Pactul şi CEDO.
Кодекс поведения должностных лиц по поддержании правопорядка, adoptat prin Rezoluţia
Asambleei Generale a ONU la 17.12.1979.
42
CPP art. 23, al. 1
dreptul persoanei la reparaţii, despăgubiri în cazul în care a fost victima unei arestări sau
detenţiuni ilegale.
Hotărîrile şi acţiunile persoanelor cu funcţii de răspundere care se află în legătură cauzală
cu obligaţia de a recupera prejudiciile pot fi structurate în trei domenii: 1) hotărîri şi acţiuni,
formal legale, însă obiectiv ilegale, deoarece constrîngerea a fost aplicată unui nevinovat; 2)
abaterile de serviciu, printre care putem evidenţia cele comise intenţionat sau din neglijenţă; 3)
infracţiuni de serviciu43.
Conform Pactului, art. 9, p. 3 detenţiunea persoanelor care urmează a fi transmise în
judecată trebuie să constituie regulă şi de aceea fiecare caz de arestare şi reţinere ilegală trebuie
privit ca un incident extraordinar, ducînd la nesocotirea legalităţţii şi inviolabilităţii persoanei.
Ilegalitatea arestării poate fi constatată în următoarele cazuri: 1) arestul ilegalitatea căruia
se prezumă adică normele formale privind la aplicarea arestării nu au fost încălcate, dar ulterior
persoana a fost recunoscută nevinovată şi prin aceasta aplicarea măsurii date a fost o greşeală; 2)
arestarea, ilegalitatea căruia a fost determinată în cadrul procedurii judiciare. În cazul dat
arestul este rezultatul necalificării insuficiente sau lipsei de bună-credinţă a persoanei cu funcţii
de răspundere din cadrul organului de urmărire penală; 3) săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art.
308 CP.
Considerăm că prin legalitatea arestării preventive se are în vedere respectarea tuturor
normelor procesuale-penale care reglementează ordinea aplicării acestei măsuri preventive şi
procedurii prelungirii arestării persoanei. Este necesar de evaluat conţinutul termenului de
temeinicii care prezintă în materialele prezentate spre a se soluţiona aplicarea sau prelungirea
arestării a informaţiei, inclusiv despre persoana supusă arestării, care confirmă necesitatea
aplicării măsurii preventive arestul sau prelungirea sa.
Eroarea juridică constă în greşita stabilire a faptelor, în cursul procesului penal, avînd
urmare condamnarea definitivă a unui nevinovat sau exonerarea de răspundere a unei persoane
vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni.
Conform art. 1, al. 3 organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate
să activeze în aşa mod încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau
condamnată.
Persoana achitată sau în privinţa căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori
încetarea urmăririi penale pe temei de reabilitare are dreptul să fie repusă în drepturile personale
pierdute precum şi să fie despăgubită pentru prejudiciul care i-a fost cauzat.
Sentinţa de achitare şi ordonanţa motivată a procurorului privind scoaterea persoanei de
sub urmărire duce la reabilitatea completă a inculpatului şi bănuitului, învinuitului.
Temeiurile de reabilitare în cazul încetării urmăriri penale sunt: 1) dacă nu s-a constatat
existenţa faptei infracţiunii; 2) fapta nu a fost săvîrşită de învinuit, bănuit; 3) fapta bănuitului,
învinuitului nu întruneşte elementele infracţiunii; 4) fapta nu este prevăzută de legea penală; 5)
există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Dreptul la repararea prejudiciului, pe lîngă situaţiile (cazurile) analizate mai sus apar în
cazul:
43
Безлупкин Б.Т. Возмещение ущерба, причиненного гражданину незаконными
действиями органов дознания, предварительного следствия, прокуратуры и суда, Москва,
1985, стр. 27-28.
1) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul
de Miniştri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului sau a
realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului
Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi în Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul
Republicii Moldova.
2) efectuarea măsurilor operative de investigaţie cu încălcarea prevederilor legislaţiei
pînă la intentarea dosarului penal, cu condiţia că în termen de 6 luni de la efectuarea
unor astfel de măsuri, hotărîrea de a intenta un dosar penal n-a fost luată sau a fost
anulată.
Persoana are dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute prin restabilirea
drepturilor de serviciu, la pensie, la locuinţă restituirea ordinilor şi medaliilor de care a fost lipsită.
Este importanta realizării măsurii de înştiinţare a opiniei publice despre adoptarea hotărîrii de
reabilitare a persoanei fizice în cauză dacă anterior au informaţiile privind condamnarea sau
tragerea la răspundere penală a persoanei fizice a fost făcute publice cu mass media.
Existenţa responsabilităţii pecuniare a statului faţă de activitatea ilicită şi ilegală a
agenţilor săi vine să disciplineze comportamentul lor în vederea respectării legislaţiei şi să
asigure recuperarea echitabilă a prejudiciului cauzat victimei în vederea restabilirii, în măsura
posibilă a situaţii preexistente urmării penale44.
Articolul 24.
Săvîrşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal în virtutea căruia
apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi obligaţiile acestuia de a
suporta consecinţele faptei sale. Reacţia societăţii faţă de infracţiune nu este instinctivă, arbitrar ea
este întotdeauna chibzuită şi reglementată avînd un caracter esenţialmente judiciar. Din acest
considerent pentru a soluţiona o cauză penală este necesar de a efectua o activitate de justiţie şi în
măsura în care aceasta se face prin hotărîrea instanţei de judecată avem de a face cu un act
jurisdicţional45.
Justiţia este forma principală de realizare a puterii judecătoreşti şi reprezintă activitatea
instanţei de judecată realizat în cadrul competenţei circumscrise de legi în vederea examinării şi
soluţionării cauzelor penale în corespundere cu legea procesual-penală pentru adoptarea unei
hotărîri legale, întemiate şi juste.
Conceptul de justiţie, adeseori întîlnit şi ca jurisdicţie, are mai multe accepţiuni 46.
Termenul de jurisdicţie provine din limba latină de la iurisdicto, cuvînt compus din ius (drept) şi
dicere (a spune, a pronunţa), care înseamnă a pronunţa dreptul . Jurisdicţia, puterea de a decide
asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii sau totalitate
44
Constantin Păun, Practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, soluţii (rezumate
Cazul C.Velicova contra Bulgaria, R.D.P. 4/01,pag. 161.
45
N.Volonciu, op. cit., p. 8
46
Conform hotărîrii Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM noţiunea
de justiţie este interpretată în sensul că: 1) este un gen de activitate juridică deosebit; 2) sensul
justiţiei este dezvăluit în legătură sistematică cu normele art. 6, 20, 21, 22, 115, 116, 117, 119,
120 din Constituţie.
puterilor date unui magistrat pentru administrarea justiţiei 47. Jurisdicţia desemnează totalitatea
organelor prin care statul distribuie justiţia
Conform art. 114 din Constituţie justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte numai de către
instanţele judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale sunt:
Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel şi judecătoriile conform competenţei stabilite de CPP,
dar pentru anumite categorii de cauze penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete de
judecată specializate. Se poate concluziona că din prevederile CPP expuse rezultă 2 accepţiuni a
raţiunii de instanţe. În prim accepţiune se înţelege instanţa judecătorească ca verigă a sistemului
instanţelor judecătoreşti, iar în al doilea sens prin instanţă judecătorească se înţelege completul de
judecată care este un organ judiciar competent să judece cauza penală.
Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată48 sunt create în
baza legii. Această clauză este consfinţit în art. 6(1) a Convenţiei şi Curtea care în Hotărîrea Zand
c. Austria a menţionat că cauza conform căreia instanţa judecătorească trebuie să fie instituită pin
lege are drept obiectiv evitarea organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza
discreţiei executivului şi că această materie să fie reglementată de către legea parlamentului
(CRM art.72 ).
Conform art. 115, al. 1 constituirea de instanţe nelegitime este interzisă şi ca consecinţă
sentinţele şi alte hotărîri judecătoreşti nu au putere juridică şi nu pot fi executate.. Prin apelarea la
art. 115 al. 2 al CRM putem afirma că prin instanţe nelegitime se are în vedere în primul rînd
instanţe extraordinare49. Este necesar de indicat că dacă înfiinţarea instanţei extraordinare este
prohibită expres, atunci chestiunea existenţei unei competenţe extraordinare este condiţionată de
existenţa anumitor condiţii speciale cu totul excepţionale. Competenţa instanţei de judecată şi
limitele jurisdicţiei şi modul de desfăşurare a procesului penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar
pentru anumite categorii de cauze sau persoane precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o
anumită perioadă de timp. Există posibilitatea efectuării acţiunilor enunţate mai sus cu condiţia că
ele să nu fie arbitrare, ceea ce imprimă existenţa a 2 caractere: 1. împrejurări total extraordinare,
ceea ce constituie elemente de motivare; 2. prevedere legală. Totuşi este necesar de indicat că
modificările posibile de efectuat în condiţiile art. 25 al. 3 CPP trebuie să ia concordanţă cu art. 54
al Constituţiei care prevede limitele expirării exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi cît şi
art. 16 al Constituţiei care prevede egalitatea persoanelor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
În cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni
precum şi supus unei pedepse penale, decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată
adoptată în corespundere cu prevederile CPP, ceea ce este o confirmare a condiţiei existenţei
prezumţiei de nevinovăţie.
În urma înfăptuirii justiţiei ca finalizare se adoptă actul jurisdicţional care în dependenţă
de posibilitatea părţilor de a ataca acest act poate să aibă caracterul autorităţii de lucru judecat
relativ sau absolută. Autoritatea de lucru este puterea sau forţa acordată de lege hotărîrei
judecătoreşti definitive de afi executată şi de aîmpiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt50.
În doctrina procesual-penală s-a considerat că funcţiunea justiţiei este îndeplinită cînd
puterea judecătorească (n.a. – instanţele de judecată) aplică în concret legile prin hotărîri
47
V.C.Cădere, Tratat de procedură civilă, ed. a III-a, Ed. Naţională, bucureşti, 1928, p. 4.
48
Conform Hotărîrii Curtii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM Nr. 21 din 23.06.97 MO nr.
45/24 din 10.07.1997 sunt stabilite caracteristicile instanţei de judecată: 1) Originea legală, 2) permanente, 3) sunt
organe cu jurisdicţii obligatorii, 4) aplică principiul contradictorialităţii şi normele de drept.
49
În perioada anilor 1918-1959, în URSS, ca organe ce înfăptuiau justiţia pe cauze penale funcţionau comisiile
extraordinare ( Стецовский, Судербная власть, М., Дело 2000, с. 128-129
50
Tr. Pop. drept procesual penal, Partea Specială, vol. IV, Cluj, 1948, p. 557.
susceptibile de executare prin constrîngere sau mai scurt este puterea de a decide asupra cazurilor
(conflictelor) concrete prin aplicarea legii, dreptul sau puterea de a judeca51.
Persoana poate fi declarată vinovată de săvîrşirea infracţiunii precum şi supusă unei
pedepse penale decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată. Nici o altă autoritate a
statului nu este competent de a declara pe cineva vinovat de săvîrşirea infracţiunii şi de al pedepsi.
Această activitate poate fi realizată exclusiv în cadrul procesului penal şi este o finalizare a
înfăptuirii actului de justiţie. Condiţia recunoaşterii vinovăţiei persoanei este existenţa unei
hotărîri definitive a instanţei de judecată de condamnare iar pedeapsa penală, care nu în toate
cazurile real survine, este un efect al recunoaşterii vinovăţiei.
Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecat cauza de acea instanţă şi de acel
judecător în competenţa cărora este dată prin lege. Hotărîrea instanţei de judecată în privinţa
persoanei faţă de care nu s-a respectat competenţa prevăzută de CPP poate fi atacate în cadrul
căilor ordinare şi extraordinare (recursul în anulare) şi în cazul constatării încălcării competenţei
ele vor fi desfiinţate.
Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă52. Din acest considerent legea a
prevăzut modalităţi procesuale de înlăturare a greşelilor strecurate în hotărîrea prin intermediul
exercitării căilor de atac de către cei interesaţi. Activitatea de verificare a sentinţelor şi a altor
hotărîri judecătoreşti este efectuată de către judecător, de la instanţe de judecată superioare, celor
care a adoptat anterior hotărîrea ce este atacată. Controlul judecătoresc declanşat prin folosirea
acelor căilor de atac are misiunea sa specifică, adică să preîntîmpine repetarea unor asemenea
greşeli, iar mecanismul de judecată şi soluţionarea se înfăptuieşte în interiorul puterii judecătoreşti
potrivit cu normele de proceduri ce reglementează judecătorul în căile de atac53.
Judecata poate avea loc în fond, apel şi recurs. Curtea a considera în carul Findlay v.
Regatul Unit că instanţa de judecată trebuie să fie împuternicite să adopte o decizie obligatorie,
care să nu fie susceptibilă de a fi modificată de o autoritate nejudiciară.
Articolul 25.
Săvîrşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal în virtutea căruia
apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi obligaţiile acestuia de a
suporta consecinţele faptei sale. Reacţia societăţii faţă de infracţiune nu este instinctivă, arbitrar ea
este întotdeauna chibzuită şi reglementată avînd un caracter esenţialmente judiciar. Din acest
considerent pentru a soluţiona o cauză penală este necesar de a efectua o activitate de justiţie şi în
măsura în care aceasta se face prin hotărîrea instanţei de judecată avem de a face cu un act
jurisdicţional54.
Justiţia este forma principală de realizare a puterii judecătoreşti şi reprezintă activitatea
instanţei de judecată realizat în cadrul competenţei circumscrise de legi în vederea examinării şi
soluţionării cauzelor penale în corespundere cu legea procesual-penală pentru adoptarea unei
hotărîri legale, întemiate şi juste.
Conceptul de justiţie, adeseori întîlnit şi ca jurisdicţie, are mai multe accepţiuni 55.
Termenul de jurisdicţie provine din limba latină de la iurisdicto, cuvînt compus din ius (drept) şi
51
vezi Traian Pop, Drept procesual penal, vol. II, partea generală, Tipografia naţională S.A., Cluj, 1948, p. 81-88.
52
Ioan Leş, Sisteme judiciare, AllBECK, B 2002, p. 40.
53
Vintilă Dongoroz,Tatat de procedură penală, Ediţia a II-a Bucureşti, 1942, p. 314-342, Vasile Papadopol, Corneliu
Ţuruianu, Apelul penal, 1994, p. 17-32.
54
N.Volonciu, op. cit., p. 8
dicere (a spune, a pronunţa), care înseamnă a pronunţa dreptul . Jurisdicţia, puterea de a decide
asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii sau totalitate
puterilor date unui magistrat pentru administrarea justiţiei 56. Jurisdicţia desemnează totalitatea
organelor prin care statul distribuie justiţia
Conform art. 114 din Constituţie justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte numai de către
instanţele judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale sunt:
Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel şi judecătoriile conform competenţei stabilite de CPP,
dar pentru anumite categorii de cauze penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete de
judecată specializate. Se poate concluziona că din prevederile CPP expuse rezultă 2 accepţiuni a
raţiunii de instanţe. În prim accepţiune se înţelege instanţa judecătorească ca verigă a sistemului
instanţelor judecătoreşti, iar în al doilea sens prin instanţă judecătorească se înţelege completul de
judecată care este un organ judiciar competent să judece cauza penală.
Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată57 sunt create în
baza legii. Această clauză este consfinţit în art. 6(1) a Convenţiei şi Curtea care în Hotărîrea Zand
c. Austria a menţionat că cauza conform căreia instanţa judecătorească trebuie să fie instituită pin
lege are drept obiectiv evitarea organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza
discreţiei executivului şi că această materie să fie reglementată de către legea parlamentului
(CRM art.72 ).
Conform art. 115, al. 1 constituirea de instanţe nelegitime este interzisă şi ca consecinţă
sentinţele şi alte hotărîri judecătoreşti nu au putere juridică şi nu pot fi executate.. Prin apelarea la
art. 115 al. 2 al CRM putem afirma că prin instanţe nelegitime se are în vedere în primul rînd
instanţe extraordinare58. Este necesar de indicat că dacă înfiinţarea instanţei extraordinare este
prohibită expres, atunci chestiunea existenţei unei competenţe extraordinare este condiţionată de
existenţa anumitor condiţii speciale cu totul excepţionale. Competenţa instanţei de judecată şi
limitele jurisdicţiei şi modul de desfăşurare a procesului penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar
pentru anumite categorii de cauze sau persoane precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o
anumită perioadă de timp. Există posibilitatea efectuării acţiunilor enunţate mai sus cu condiţia că
ele să nu fie arbitrare, ceea ce imprimă existenţa a 2 caractere: 1. împrejurări total extraordinare,
ceea ce constituie elemente de motivare; 2. prevedere legală. Totuşi este necesar de indicat că
modificările posibile de efectuat în condiţiile art. 25 al. 3 CPP trebuie să ia concordanţă cu art. 54
al Constituţiei care prevede limitele expirării exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi cît şi
art. 16 al Constituţiei care prevede egalitatea persoanelor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
În cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni
precum şi supus unei pedepse penale, decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată
adoptată în corespundere cu prevederile CPP, ceea ce este o confirmare a condiţiei existenţei
prezumţiei de nevinovăţie.
55
Conform hotărîrii Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM noţiunea
de justiţie este interpretată în sensul că: 1) este un gen de activitate juridică deosebit; 2) sensul
justiţiei este dezvăluit în legătură sistematică cu normele art. 6, 20, 21, 22, 115, 116, 117, 119,
120 din Constituţie.
56
V.C.Cădere, Tratat de procedură civilă, ed. a III-a, Ed. Naţională, bucureşti, 1928, p. 4.
57
Conform Hotărîrii Curtii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM Nr. 21 din 23.06.97 MO nr.
45/24 din 10.07.1997 sunt stabilite caracteristicile instanţei de judecată: 1) Originea legală, 2) permanente, 3) sunt
organe cu jurisdicţii obligatorii, 4) aplică principiul contradictorialităţii şi normele de drept.
58
În perioada anilor 1918-1959, în URSS, ca organe ce înfăptuiau justiţia pe cauze penale funcţionau comisiile
extraordinare ( Стецовский, Судербная власть, М., Дело 2000, с. 128-129
În urma înfăptuirii justiţiei ca finalizare se adoptă actul jurisdicţional care în dependenţă
de posibilitatea părţilor de a ataca acest act poate să aibă caracterul autorităţii de lucru judecat
relativ sau absolută. Autoritatea de lucru este puterea sau forţa acordată de lege hotărîrei
judecătoreşti definitive de afi executată şi de aîmpiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt59.
În doctrina procesual-penală s-a considerat că funcţiunea justiţiei este îndeplinită cînd
puterea judecătorească (n.a. – instanţele de judecată) aplică în concret legile prin hotărîri
susceptibile de executare prin constrîngere sau mai scurt este puterea de a decide asupra cazurilor
(conflictelor) concrete prin aplicarea legii, dreptul sau puterea de a judeca60.
Persoana poate fi declarată vinovată de săvîrşirea infracţiunii precum şi supusă unei
pedepse penale decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată. Nici o altă autoritate a
statului nu este competent de a declara pe cineva vinovat de săvîrşirea infracţiunii şi de al pedepsi.
Această activitate poate fi realizată exclusiv în cadrul procesului penal şi este o finalizare a
înfăptuirii actului de justiţie. Condiţia recunoaşterii vinovăţiei persoanei este existenţa unei
hotărîri definitive a instanţei de judecată de condamnare iar pedeapsa penală, care nu în toate
cazurile real survine, este un efect al recunoaşterii vinovăţiei.
Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecat cauza de acea instanţă şi de acel
judecător în competenţa cărora este dată prin lege. Hotărîrea instanţei de judecată în privinţa
persoanei faţă de care nu s-a respectat competenţa prevăzută de CPP poate fi atacate în cadrul
căilor ordinare şi extraordinare (recursul în anulare) şi în cazul constatării încălcării competenţei
ele vor fi desfiinţate.
Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă61. Din acest considerent legea a
prevăzut modalităţi procesuale de înlăturare a greşelilor strecurate în hotărîrea prin intermediul
exercitării căilor de atac de către cei interesaţi. Activitatea de verificare a sentinţelor şi a altor
hotărîri judecătoreşti este efectuată de către judecător, de la instanţe de judecată superioare, celor
care a adoptat anterior hotărîrea ce este atacată. Controlul judecătoresc declanşat prin folosirea
acelor căilor de atac are misiunea sa specifică, adică să preîntîmpine repetarea unor asemenea
greşeli, iar mecanismul de judecată şi soluţionarea se înfăptuieşte în interiorul puterii judecătoreşti
potrivit cu normele de proceduri ce reglementează judecătorul în căile de atac62.
Judecata poate avea loc în fond, apel şi recurs. Curtea a considera în carul Findlay v.
Regatul Unit că instanţa de judecată trebuie să fie împuternicite să adopte o decizie obligatorie,
care să nu fie susceptibilă de a fi modificată de o autoritate nejudiciară.
Adoptarea CPP la 14 martie 2003 a marcat intrarea în cadrul procesului penal a unui nou
actor procesual – judecătorul de instrucţie. Faptul că la art. 29 “instanţele care înfăptuiesc justiţia
în cauzele penale” este inclus şi judecătorul de instrucţie nu înseamnă că şi el înfăptuieşte
justiţia. Argument ar fi faptul că substanţa oricărei activităţi judiciare se materializează în
hotărîrea judecătorească, act prin care se pune capăt unui conflict ivit în sfera relaţiilor sociale,
în cazul de faţă a celor penale.
Judecătorul de instrucţie activează în cadrul exclusiv a instanţelor judecătoreşti –
judecătorilor- ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii (vezi art. 41 CPP) în desfăşurarea
procesului penal ia faza de urmărire penală.
59
Tr. Pop. drept procesual penal, Partea Specială, vol. IV, Cluj, 1948, p. 557.
60
vezi Traian Pop, Drept procesual penal, vol. II, partea generală, Tipografia naţională S.A., Cluj, 1948, p. 81-88.
Vintilă Dongoroz,Tatat de procedură penală, Ediţia a II-a Bucureşti, 1942, p. 314-342, Vasile Papadopol, Corneliu
62
Articolul 26.
Independenţa unui judecător care examinează o cauză în instanţă este o condiţie ce tinde
să satisfacă exigenţele legii naţionale şi internaţionale cu privire la calităţile unui judecător care
înfăptuieşte Justiţia.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 în art. 10, prevede dreptul fiecărui
om la o judecată de către un judecător independent şi imparţial. CEDO în art. 6 de asemenea
prevede dreptul oricărei persoane la o judecată echitabilă şi publică de către un tribunal
independent şi imparţial, instituit prin lege.
Codul de procedură Penală în art. 26 declară că la înfăptuirea justiţiei în cauzele penale,
judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, judecînd în baza legii în condiţii care exclud
orice presiune asupra lor. Art. 13 al (2) şi (3) al legii privind organizarea judecătorească interzice
imixtiunea în procesul de înfăptuire a justiţiei. Exercitarea de presiuni asupra judecătorilor în
scopul de a împiedica judecarea completă şi obiectivă a cauzei sau de a influenţa emiterea
hotărîrii judiciare atrage răspundere administrativă sau penală conform legii. Întru realizarea
acestui principiu, de asemenea sunt declarate imixtiune în activitatea judecătorilor mitingurile,
demonstraţiile şi alte acţiuni desfăşurate la o distanţă mai mică de 25 m. de locul în care se
înfăptuieşte justiţia, dacă sunt întreprinse cu scopul de a exercita presiune asupra judecătorilor. Pe
lîngă aceste acţiuni evidente, care pot influenţa judecătorul, legea, creează o serie de condiţii
pentru a asigura calitatea de imparţialitate şi independenţă a judecătorului:
- Procedura de înfăptuire a justiţiei prevăzută de legislaţia procesuală, care
reglementează ordinea în timpul şedinţei de judecată, caracterul obligatoriu al
hotărîrilor judecătoreşti s.a.;
- Procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului îl
protejează de evenimentele abuzuri din partea factorilor de decizie şi a organelor de
stat;
- Declararea inviolabilităţii persoanei judecătorului, locuinţei şi localului de serviciu,
vehiculelor, mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el, corespondenţei, bunurilor şi
documentelor.
Un factor important ce contribuie la independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai
legii este şi procedura specială de pornire a unor proceduri administrative sau penale: doar cu
acordul Consiliului Superior al Magistraturii (în cazul procedurii administrative) şi procesul
penal la iniţiativa Procurorului General al R.M. cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi
al Preşedintelui R.M., sau după caz, al Parlamentului.
Pentru toţi subiecţii de drept în stat se impune o interdicţie generală şi absolută: secretul
deliberării şi interzicerea, de a cere divulgarea lui, interdicţie care asigură protejarea intimei
convingeri a judecătorilor la hotărîrea cauzei. O serie de alte garanţii ce asigură independenţa
judecătorului sunt puse în seama altor organe în stat. Crearea de condiţii organizatorice şi tehnice
favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti, puse, în general, pe seama Ministerului Justiţiei.
Asigurarea materială şi socială a judecătorului este realizată din contul bugetelor de stat
respective.
La soluţionarea cauzelor judecătorii nu trebuie să fie interesaţi de soluţie adoptată. În
toate cazurile în care poate fi pusă la îndoială independenţa sau imparţialitatea judecătorului, el
poate fi recuzat sau poate să se abţină, conform codului de Procedură penală, de la examinarea
dosarului penal.
Pentru a-i asigura judecătorului deplină independenţă la judecarea cauzei Codul de
Procedură Penală prescrie în art. 26 al. (2), norma în baza căreia judecătorul este liber să
examineze materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri, bazate pe probele
cercetate în cauza penală respectivă. Judecătorul, în baza garanţiilor de independenţă ce i se oferă
este obligat în acelaşi timp să se opună oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa.
Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire
penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconcepută că acesta a
comis o infracţiune. În acest sens, dacă analizăm hotărîrea Curţii Europene pentru apărarea
Drepturilor Omului pe cazul Findley c/Regatului Unit (1997), Curtea se pronunţă în sensul unei
încălcări al art. 6 al Convenţiei deoarece un membru al tribunalului era, în cadrul funcţiilor sale
profesionale subordonat uneia din părţile în proces, instanţa declarînd că în aşa circumstanţe
“părţile aflate în litigiu se pot îndoi în mod legitim de independenţa acestei persoane. O astfel de
situaţie afectează serios încrederea pe care tribunalele trebuie să o inspire societăţii democratice”.
Aceste standarde pot fi aplicate şi curţilor marţiale. În Republica Moldova este discutabilă
independenţa judecătorului din judecătoria militară atunci cînd procurorul care prezintă acuzarea
în instanţă este superior lui conform gradelor militare. O modificare care ar înlătura acest dubiu ar
fi demilitarizarea judecătorilor din aceste instanţe şi specializarea lor să vizeze doar competenţa
după subiectul special al inculpatului.
Judecătorii de instrucţie beneficiază de acelaşi garanţii în exercitarea atribuţiilor sale de
serviciu, legea stabilind şi pentru ei calitatea de magistrat şi toate garanţiile legale de
independenţă a judecătorilor de instrucţie ca şi pentru ceilalţi judecători. Judecătorii din instanţele
ierarhic inferioare sunt independenţi şi nu se supun în vre-un fel judecătorilor din instanţele
superioare. Imparţialitatea, independenţa şi supunerea judecătorilor numai legii, este confirmată şi
de interdicţia de a sancţiona un judecător dacă hotărîrea pronunţată de el într-o cauză va fi casată
total sau parţial de o instanţă de apel sau de recurs.
Judecătorii sunt reprezentanţii autorităţii judecătoreşti în stat, se supun doar legii, nu se
supun nici unui subiect de drept în procesul de înfăptuire a justiţiei şi hotărîrii lor sunt executorii
şi obligatorii pentru toţi subiecţii în stat, fiind asigurate de forţe coercitive a organelor de stat.
Articolul 27.
Libera apreciere a probelor ca principiu al procesului penal este strîns legată de regula
cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei şi a probelor.
Aprecierea probelor reprezintă activitatea raţională a organului de urmărire penală
procurorului şi instanţei de judecată în vederea determinării admisibilităţii, pertinenţei veridicităţii
şi utilităţii probelor existente într-o cauză penală.
Desigur părţile din proces fac la rîndul personal sau cu concursul apărătorului o apreciere
a probelor dar hotărîrile lor nu au caracter de act oficial.
Principiul aprecierii probelor într-o măsură majoră determină tipul procesului penal şi
calea spre atingerea scopurilor procesului penal. Procesul penal al Republicii Moldova aparţine
formei procesului penal mixt, care îşi are originea în Revoluţia Franceză de la 1789 şi în care
domina principiul liberei aprecieri a probelor în baza intimei convingeri63.
63
Pentru detalii suplimentare vezi: Alexandru Sava, Aprecierea probelor în procesul penal, Editura Lumina Iaşi,
2002.
Legea determină cercul de subiecţi pentru care libera apreciere a probelor nu constituie
doar un drept, ci o obligaţie, din considerentul că în urma hotărîrilor adoptate de ei depinde
vectorul evoluţiei procesului penal şi formarea concluziilor definitive în cadrul probaţiunii.
În rezultatul aprecierii libere a probelor sunt adoptate hotărîri cu caracter oficial
(ordonanţa de punere sub învinuire, hotărîrile privind aplicarea măsurilor preventive, sentinţele
instanţei de judecată), de către subiecţii oficiali ai procesului penal. Ceilalţi participanţi la
procesul penal în urma aprecierii libere probelor au dreptul de a înainta cereri, plîngeri, care
produc efecte doar în urma adoptării unei hotărîri de către organul competent.
Negarea criteriilor dinainte stabilite în cadrul aprecierii libere a probelor nu înseamnă că
aprecierea probelor este realizată arbitrar.
Libera apreciere a probelor înseamnă că legea, indicînd mijloacele de probă din care pot
fi obţinute date prin care se stabilesc circumstanţele necesare de probat, de regulă 64 se reţine de
la indicarea prin intermediul căror mijloace de probă necesită să fie probate circumstanţele care
urmează să fie dovedite în procesul penal. Libera apreciere a probelor exclude posibilitatea
oferirii unei puteri dinainte stabilite unei anumite probe. Această regulă fiind în contrast cu
sistemul probelor legale în care mijloacele de probă sunt limitate şi ierarhizate de lege adică au o
valoare dinainte stabilită65. În acest caz judecătorul doar trebuia să constate dacă, există proba
prevăzută de lege şi să-i acorde forţa probantă tarifată de lege, fiind obligat să tragă din această
concluzia judecăţii. Deci nu putea judeca, după realitatea faptelor, pe baza convingerii sale, ce
după aritmetica stabilită de lege”66.
Judecătorul şi organul de urmărire penală, procurorul apreciază probele în conformitate
cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Convingerea
intimă fiind un rezultat al desfăşurării unui proces psihic în cadrul căruia elementele de ordin
obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau
inexistenţa infracţiunii, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei făptuitorului 67. Libera convingere şi
libera apreciere a probelor nu înseamnă arbitrariu, ci libertatea de a aprecia probele în mod
rezonabil, imparţial onest68, iar instanţa de judecată şi organul de urmărire penală şi procurorul
trebuie să-şi motiveze convingerea care pentru a fi controlabilă, trebuie să fie conştientă şi
naţională, să se sprijine pe certitudinea care nu se poate realiza decît printr-o serioasă cercetare şi
o desăvîrşită valorificare a probelor atunci cînd acestea sunt necomplete, echivoce, indirecte şi
mai ales contrazicătoare69. În doctrină70 este prezentă şi analizată importanţa conştiinţei
subiecţilor oficiali în cadrul procesului de apreciere a probelor. Prin aceasta avîndu-se în vedere
coraportul dintre drepturile şi interesele legitime ale persoanelor şi interesul întregii societăţi. O
condiţie indespensabilă aprecierii libere a probelor este ca să nu se ia nici o decizie fără a se
analiza şi aprecia toate probele existente coroborîndu-le unele cu altele. Totalitatea necesară de
probe este determinată prin intermediul obiectului probaţiunii şi pertinenţei probelor, regulilor de
colectare a probelor şi admisibilităţii probelor. Respectarea regulilor enunţate mai sus reprezintă
o garanţie importantă a legalităţii şi temeinicii hotărîrelor procesuale adoptate în cadrul
64
Art. 97 CPP stabileşte circumstanţele care se constată prin anumite mijloace de probă.
65
Adrian Ştefan Tulbure, Maria Angela Tatu. Despre convingerea organelor judiciare, Revista de Drept Penal 1/02,
pag. 28
66
Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Cluj, 1946, p. 323.
67
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, 1997, p. 267.
68
Traian Pop, op.cit., p. 324.
69
I.Tonoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, p. 68-69.
70
Alexandru Sava, op.cit., pag. 62-64; A.Naschiz, Conştiinţa juridică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 56-57.
examinării şi soluţionării cauzelor penale, fiind temelia formării intimei convingeri a subiecţilor
oficiali a procesului penal.
Iplimentarea principiului liberei aprecieri a probelor conduce la asigurarea cu mijloace
procesuale independenţa judecătorilor şi supunerii lor numai legii în cadrul înfăptuirii justiţiei,
cît şi formarea condiţiilor de garantare a independenţei, ofiţerului de urmărire penală şi
procurorul (în condiţiile legii). Aprecierea liberă a probelor se constituie, în final, într-o garanţie
a realizării drepturilor şi libertăţilor persoanei şi în final determină atitudinea instanţei de
judecată vizînd vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, în aplicarea pedepsei penale şi eliberarea
de acestă pedeapsă.
Articolul 28.
În conformitate cu al. 3, art. 1 C.R.M. este un stat de drept şi democratic. O condiţie
indispensabilă existenţei unui stat de drept este proclamarea şi aplicarea consecventă a
principiului legalităţii. Principiul legalităţii este un principiu general al dreptului cu o
aplicabilitate universală în cadrul raporturilor juridice, ce constă în respectarea exactă şi uniformă
a legii de către toţi subiecţii de drept.
Analiza principiului legalităţii procesului penal se poate efectua doar în concordanţă cu
art. 15 al Constituţiei Republicii Moldova care consfinţeşte obligaţia cetăţenilor de a respecta
Constituţia şi legile Republicii Moldova. Obligarea respectării legii este universală şi se extinde
asupra tuturor domeniilor sociale. În art. 1 al. 1 al CPP se prevede că procesul penal reprezintă o
activitate desfăşurată în conformitate cu legea procesual penală. Legalitatea procesului penal
include obligaţia că întreaga desfăşurare a procesului penal, cît şi toată activitatea participanţilor
la procesul penal să se realizeze în conformitate cu legea.
Principiul legalităţii procesuale este o transpunere pe plan procesual a principiului general
de drept al supremaţiei şi respectării necondiţionate a dreptului. Acest principiu se deduce şi din
caracterul de ordine publică a normelor de drept procesual penal.
Principiul cuprins în această regulă de bază priveşte legalitatea procesuală în realizarea
justiţiei penale, legalitatea substanţială a acesteia fiind asigurată prin incidenţa principiului
fundamental de drept penal al legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept penal.
Legalitatea procesuală trebuie să asigure şi respectarea legalităţii substanţiale, fără a i se
substitui acestuia din urmă. Principiul nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege din dreptul
penal îi corespunde în dreptul procesual penal principiul nulla justitia sine lege.
Procesul Penal se desfăşoară în strictă conformitate cu: principiile şi normele unanim
recunoscute ale dreptului internaţional;tratatele internaţionale la care R.M. este parte;prevederile
Constituţiei R.M.;Codul de procedură penală.
În efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti conform art. 3 Constituţiei, urmează să ţină
cont de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu privirea la drepturile şi libertăţile
omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care R.M. este parte. Potrivit prevederilor art. 27 din “Convenţia cu privire la dreptul
tratatelor” încheiată la 23.05.1969 la Viena, statul care este parte la tratatul internaţional nu are
dreptul să nu îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin
legalităţii naţionale71.
71
Legea Republicii Moldova privind tratatele internaţionale ale R.M., nr.595-XIV, din
24.09.1999, MO al R.M. nr. 24-26/137 din 02.03.2000 prevede dispoziţii asemănătoare în art. 20
“dispoziţiile tratatelor internaţionale care, după modul formulării, sunt susceptibile de a se aplica
în raporturile de drept fără adoptarea de acte normative speciale, au caracter executiv şi sunt
Dacă în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică ce urmează a fi
aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale la care R.M. este parte, instanţa va aplica reglementările internaţionale în direct,
motivarea hotărîrii Republica Moldova se obligă să respecte tratatele la care este parte.
Legea internă concretizează această prevedere internaţională, stipulînd că dispoziţiile
tratatelor internaţionale, care după modul formulării, sunt susceptibile de a fi aplicate în
raporturile de drept fără adoptarea de acte normative speciale, au caracter executoriu şi sunt direct
aplicabile în sistemul juridic şi sistemul judiciar al R.M.
Recunoscînd statutul pe care îl are Convenţia în calitate de tratat internaţional în ordinea
juridică internă a R.M. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a oferit următoarele explicaţii:1.
Convenţia constituie o parte integrală a sistemului legal intern şi respectiv urmează a fi aplicativă
direct ca oricare altă lege a RM, cu deosebire că Convenţia are prioritate faţă de vestul legilor
interne care îi contravin; 2.Sarcina primordială cu privire la aplicarea convenţiei îi revine
instanţei naţionale şi nu Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului de al
Strasbourgh.Astfel, în cazul judecării cazurilor, instanţa de judecată urmează să verifice dacă
legea sau actul care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturile şi libertăţile garantate de
CEDO sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de incompatibilitate instanţa va aplica
direct prevederile Convenţiei, menţionînd acest fapt în hotărîrea sa.3.Se atenţionează instanţe
judecătoreşti asupra faptului că pentru aplicarea corectă a Convenţiei este necesară studierea
prealabilă a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourgh, care este unica în drept prin intermediul
deciziilor sale să dea interpelări oficiale aplicării Convenţiei. Instanţele judecătoreşti sunt obligate
să se călăuzească de aceste interpelări 72. Obligativitatea respectării precedentelor Curţii este
dictată suplimentar de prevederile art. 427 punctul 15, art. 444 al. 1 p. 15 şi art. 453 al. 1, p. 1
litera d care stabileşte că hotărîrea instanţei de judecată poate fi casată dacă instanţa de judecată
internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel naţional a drepturilor şi
libertăţilor omului care poate fi repetată, şi-n această cauză.
În conformitate cu art. 7 al Constituţiei R.M. Constituţia R.M. este legea ei supremă
şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor CRM nu are putere juridică. În plan procesual
penal art. 2 al. 3 CPP, această prevedere constituţională se manifestă prin recunoaşterea
supremaţiei Constituţiei asupra legislaţiei procesual penale: “nici o lege care reglementează
desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicţie cu Constituţia
Republicii Moldova“.
Reieşind din aceste prevederi instanţa de judecată în procesul de înfăptuire a justiţiei
urmează să aprecieze conţinutul legii, şi în cazul dacă stabileşte că norma juridică este expusă
într-un act juridic, care nu poate să fi expus controlului constituţionalităţii, instanţa va aplica în
direct legea. Instanţa judecătorească printr-o închiere interlocuitorie informează despre această
Parlamentul şi Curte Supremă de Justiţie73.
Dacă în procesul judecării cauzei instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi
aplicată contravine prevederilor CRM şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus
78
În doctrină s-au prezentat viziuni diferite vis-a-vi de conţinutul noţiunii de precedent judiciar.
Prin precedent judiciar avîndu-se în vedere doar hotărîrile instanţei supreme pe cauze concrete,
în altă opinie, se includ în noţiune atît hotărîrile pe cauze concrete cît şi hotărîrile explicative ale
instanţei supreme. Pentru detalii vezi Волков К.А., Судебный прецедент в уголовном праве:
Codului de Procedură Penală a regulii, stipulată în art. 2, prin care hotărîrile explicative ale
Plenului CSJ sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, prin acestea încercîndu-se a da un
statut oficial unei stări de fapt existente. În perspectivă considerăm că precedentul judiciar 798
(hotărîrele explicative şi hotărîrele pe cauze concrete adoptate de Curtea Supremă de Justiţie),
într-o perspectivă mai mult sau mai puţin apropiată va deveni izvor de drept 9, desigur cu condiţia
necesară ca precedentul judiciar să nu contravină prevederilor legale manifestînd ca scop
interpretarea detaliată a normelor materiale şi procesuale., avînd în vedere influenţa exercitată de
jurisprudenţa CSJ bazată, de regulă, pe precedentul judiciar şi acele calităţi care le manifestă1010.
În această ordine de idei este necesar de prezentat de facto a precedentului judiciar
prevăzut de art. 427, al. 16, care indică că temei din punct de vedere a recursului împotriva
hotărîrilor instanţei de apel faptul că o normă de drept aplicată în hotărîrea atacată contravine unei
hotărîri de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către CSJ.
Cea mai mare importanţă îl poate avea în probaţiunea penală, mai ales cînd este vorba
despre asigurarea drepturilor subiecţilor implicaţi în administrarea probelor.
Principiul lgalităţii în procesul penal are următoarele caracteristici: 1. înfiinţarea prin lege
a instanţelor judecătoreşti, a procuraturii şi a organelor de urmărire penală precum şi desfăşurarea
activităţii acestora în compunerea şi limitele competenţei acordate de lege; 2. respectarea de către
subiecţii oficiali ai procesului penal, pe tot parcursul procesului penal a legilor, a legii procesual
penale şi a altor dispoziţii legale; 3.respectarea integrală a drepturilor procesuale acordate de lege
participanţilor şi utilizarea numai a mijloacelor şi metodelor admise de lege; 4.efectuarea fiecărui
act procesual sau procedural în conţinutul şi formele stabilite de lege.
Pentru asigurare respectării legalităţii în cursul desfăşurării procesului penal legiuitorul a
instituit o serie de garanţii procesuale: 1. nulitatea actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor
legale care reglementează desfăşurarea procesului penal (ex. art. 251 CPP); 2. decăderea din
exerciţiul unor drepturi procesuale ca sancţiune procesuală; 3.aplicarea unei amenzi judiciare
pentru încălcarea obligaţiunilor procesuale; 4. calificarea ca infracţiune a încălcărilor foarte grave
a legii procesual penale.
Principiul legalităţii procesului penal este aplicabil în egală măsură tuturor activităţilor
instanţei de judecată, părţilor cît şi altor participanţi la procesul penal, toţi fiind obligaţi să
respecte legea în activitatea lor procesuală.
1010
Eficacitatea precedentului judiciar se manifestă prin pronunţarea unei soluţii în baza
cauzelor similare examinate anterior.
Prevezibilitatea se caracterizează prin faptul că este posibil a elabora o bază, un
fundament în vederea examinării unui tip de cauze, pornind de la cauza examinată anterior.
Unitatea constă într-o atitudine comună faţă de cauzele penale analogice. (Analele
Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din moldova, seria “Ştiinţe socioumanistice”, vol. I, Chişinău,
2003, CE USM, pag. 270.
Respectarea principiului legalităţii asigură concomitent respectarea tuturor principiilor
procesului penal situaţia fiind determinată de statutul principiului legalităţii ca principiu cadru şi
ca primă condiţie a existenţei celorlalte principii.
care justiţiabilii trebuie să o aibă în organele judiciare penale. Neîncrederea în felul de a-şi
subminează prestigiul organelor judiciare şi al justiţiei penale. De aceea, pentru situaţiile în care
judecată în faţa căreia se află cauza, în şedinţă închisă, în alt complet ordinar, fără participarea
celui care declară că se abţine sau este recuzat. Completul de judecată va avea acelaşi număr de
judecători cu cel care este investit să rezolve cauza penală; din complet pot face parte judecătorii
(2). Examinarea cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere se face imediat, deoarece, pe
parcursul soluţionării declaraţiei sau cererii, şedinţa de judecată în care au fost invocate cazurile
de incompatibilitate se suspendă. Se oferă posibilitatea de a prezenta argumente atît părţilor, cît
şi persoanei a cărei recuzare se cere. Completul care examinează cazul de incompatibilitate poate
admite sau respinge declaraţia sau cererea.
În situaţia, cînd abţinerea sau recuzarea vizează o parte din judecătorii instanţei (fiind cazul unei
suspiciuni individuale îndreptate personal contra mai multor subiecţi procesuali oficiali, deci în
mod plural), iar cei care nu s-au abţinut ori nu au fost recuzaţi nu sunt suficienţi de a alcătui
completul de judecată, recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară, care, dacă
admite recuzarea sau abţinerea,desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu
instanţa în care s-a produs recuzarea.