Promovarea exporturilor versus substituirea importurilor

Strategiile de industrializare ale ţărilor în dezvoltare urmăresc îndeaproape strategiile generale de

dezvoltare ale acestora. Chenery, care s-a ocupat de examinarea a peste 100 de ţări în vederea
identificării unor modele de dezvoltare, a grupat ţările în următoarele tipuri de strategii1:
* specializare primară;
* substituirea importurilor;
* dezvoltare echilibrată;
* specializare industrială.
În ceea ce priveşte specializarea primară, se apreciază că majoritatea ţărilor încep prin a
exporta produse primare, care rezultă din resursele lor naturale. Chenery caracteriza acest tip de
specializare ca fiind o industrializare amânată pentru o perioadă când posibilităţile de acumulare
vor fi mai mari. Coasta de Fildeş este un exemplu, în acest sens, înregistrând succese în
dezvoltarea industriei prin investirea veniturilor provenite din exportul produselor agricole.
Cea de-a doua categorie o constituie substituirea importurilor. Această strategie a avut
succes, în special, în cazul ţărilor cu o populaţie numeroasă, ca urmare a faptului că oferă
oportunităţi de valorificare a economiilor de scară, în cadrul unei pieţe mari. Ea reprezintă o
combinare între exporturile primare şi dezvoltarea de tip manufacturier.
În cea de-a treia categorie se află dezvoltarea echilibrată. Ţările, care optează pentru
acest tip de strategie, îmbină exportul de produse primare cu dezvoltarea sectorului de prelucrare,
dar nu au acces încă la o specializare industrială. Acestea se află în perioada de tranziţie către
dezvoltarea exportului de produse manufacturate.
Ultimul tip îl reprezintă ţările cu specializare industrială, care se adresează pieţei
internaţionale cu produse manufacturate. Acest stadiu implică dezvoltarea şi valorificarea
abilităţilor antreprenoriale, a forţei de muncă, precum şi a tehnologiei, în vederea sporirii
competitivităţii exportului de produse manufacturate.
O altă posibilitate de grupare a ţărilor lumii a treia, în termenii performanţelor industriale, este
cea realizată de Robert N. Gwynne, conform căreia ţările aparţin uneia dintre următoarele grupe:2
 ţări a căror dezvoltare industrială a fost strâns legată de piaţa internă;
 ţări a căror dezvoltare industrială a fost influenţată de export;
 ţări a căror dezvoltare industrială a fost legată de surplusurile de venituri obţinute din
exportul de petrol;
 ţări fără o piaţă prea mare, fără rezerve de petrol şi ale căror exporturi de produse
manufacturate nu depăşesc 0,4 % din totalul exportului de produse manufacturate al
ţărilor în dezvoltare.
Prima categorie de ţări include acele ţări cu o populaţie numeroasă (aşa cum am mai
arătat), în care strategiile de substituire a importurilor au avut rezultate mulţumitoare (India,
Pakistan, Argentina, Brazilia etc.)
Ţările a căror industrie a fost influenţată de exporturi sunt cele identificate ca fiind noile
ţări industrializate, care sunt în general ţări mici şi mijlocii şi care au avut o puternică orientare
către export încă de la începutul industrializării lor. Este cazul unor ţări ca Taiwan, Singapore
etc.

1
E.S. Simpson - OP.CIT., p.75
2
Robert N. Gwynne - “New Horizons? Third World Industrialization in an International Framework”, Longman
Scientific &Tehnical, U.K., 1990, p.5.
 În a treia categorie de ţări sunt încadrate ţările exportatoare de petrol, care au atins rate
înalte de creştere a sectorului manufacturat, în special în perioada şocurilor petroliere. Cu toate
acestea, ţările exportatoare de petrol (în special cele arabe), nu înregistrează o pondere prea
ridicată a industriei în crearea P.I.B. Apoi, exporturile lor de produse manufacturate nu deţin o
proporţie importantă în exporturile totale, iar scăderea preţului petrolului pe piaţa mondială a
afectat şi sectorul manufacturat, care a stagnat sau chiar a scăzut odată cu micşorarea veniturilor
din petrol. Acest lucru nu mai este valabil astăzi, când preţul petrolului a cunoscut o creştere cu
80% (ianuarie 2000) faţă de nivelul din ianuarie 1999.
În sfârşit, ultima categorie de ţări include cele mai multe dintre ţările în dezvoltare, care
sunt cele mai sărace. Pentru aceste ţări, organizaţiile internaţionale au elaborat planuri de măsuri
în vederea depăşirii stării de înapoiere în care se află.
În funcţie de orientarea producţiei industriale, Banca Mondială propunea următoarea
clasificare3:
 orientare puternică spre exterior; producţia pentru export este dominantă, iar ratele de
schimb valutar sunt astfel stabilite, încât să impulsioneze exportul;
 orientare moderată spre exterior; atenţia acordată pieţei interne este similară cu cea acordată
pieţei externe (din punct de vedere al producţiei industriale), barierele în calea importurilor
sunt relativ reduse, iar ratele de schimb valutar favorizează exporturile, dar într-o măsură mai
mică;
 orientare moderată spre interior; producţia pentru piaţa internă este favorizată, protecţia
pieţei interne este relativ ridicată, iar cursul de schimb valutar este supraevaluat;
 orientare puternică spre interior; producţia este orientată cu predilecţie către piaţa internă,
protecţia pieţei interne este foarte mare, exportul este neglijat, iar cursul de schimb este
puternic supraevaluat.
Plecând de la toate aceste clasificări putem aprecia că întâlnim trei mari categorii de
strategii de industrializare la nivelul ţărilor în dezvoltare, şi anume:
1. exportul de produse primare;
2. strategia de substituire a importurilor;
3. strategia de orientare către export.
Exportul de produse primare a fost considerat înainte de anii ’50 drept calea de ieşire din
starea de subdezvoltare şi posibilitatea construirii unei economii prospere. Atracţia unei astfel de
opţiuni era dată de exemplul Candei şi Statelor Unite, mari exportatoare de produse primare şi, în
acelaşi timp, forţe ale economiei la nivel mondial. Printre avantajele oferite de o astfel de
strategie se numără:
 îmbunătăţirea utilizării factorilor disponibili (de exemplu, S.U.A. a exportat în
secolul XIX grâu şi bumbac în Marea Britanie şi a importat produse
manufacturate);
 efecte de antrenare, respectiv dezvoltarea industriei primare poate antrena apariţia
unor noi sectoare de export sau dezvoltarea unor industrii conexe, a unor activităţi
economice noi. Aceste extinderi conduc la expansiunea unor factori de producţie
ficşi (resurse, pământ) ce atrag după ei factori ca personalul calificat, mână de
lucru, etc.
 efectul de legătură, în sensul că se crează legături cu efecte economice benefice
între industriile de transformare a produselor primare şi industriile de creare de
bunuri pentru primele.
3
Robert N. Gwynne - OP. CIT., p. 11.
Acest tip de strategie de dezvoltare industrială este considerată de cea mai mare parte a
specialiştilor ca ineficientă în condiţiile actuale. Printre principalele dezavantaje menite a
determina neutilizarea unei astfel de strategii drept cale de eliminare a subdezvoltării se numără:
 situaţia de acum un secol este diferită de cea de azi, de aceea exemplul Canadei
sau Statelor Unite nu poate fi extrapolat în condiţiile existente astăzi pe plan
mondial;
 foarte multe ţări din cele subdezvoltate sunt ţări sărace, ce nu au resurse naturale,
deci nu dispun de „obiectul” unei astfel de strategii;
 termenii schimbului au cunoscut o deteriorare permanentă, ceea ce face ca o astfel
de cale să fie mai degrabă păguboasă pentru ţările exportatoare (piaţa produselor
primare cunoaşte o creştere foarte mică în comparaţie cu piaţa celorlalte produse).
În plus, pentru pieţele produselor rare, influenţele politice şi economice sunt atât
de puternice, încât practic, s-a ajuns la o fărâmiţare a acesteia;
 cercetările din ultimele decenii au condus la apariţia unei multitudini de produse
sintetice cu caracteristici din ce în ce mai apropiate de produsele naturale, ce tind
să le înlocuiască pe acestea din urmă într-o proporţie din ce în ce mai mare;
 evoluţia tehnicii şi dezvoltarea noilor tehnologii permite astăzi utilizarea unor
cantităţi din ce în ce mai reduse de materii prime, ceea ce are efect asupra ritmului
de creştere a cererii de produse primare;
 pentru multe produse primare, în special cele agricole, cererea este inelastică nu
numai în raport cu preţurile, dar şi în raport cu veniturile, ceea ce conduce la o
creştere slabă din partea ţărilor dezvolate;
 multe dintre ţările dezvoltate practică o protecţie a producătorilor interni de
materii prime, în special pentru produse agricole, ceea ce limitează debuşeele
ţărilor în dezvoltare;
 instabilitatea încasărilor din export, accesul îngrădit pe pieţele ţărilor dezvoltate
prin intermediul întregii game de măsuri protecţioniste, toate acestea fac din
această strategie o cale pe cât de nesigură pe atât de greu accesibilă de lichidare a
subdezvoltării. O singură excepţie, ce vine să confirme regula, se poate aminti
aici: ţările membre OPEC, singurele ce au reuşit să transforme această strategie
într-un succes.
Strategia de substituire a importurilor a reprezentat principala opţiune, în special a ţărilor
latino-americane, începând cu marea criză economică din anii ’30. Cea mai largă aplicare a
acestei strategii, însă, a fost cunoscută după cel de-al doilea Război Mondial. În unele cazuri, ea
a fost stimulată de dificultăţile înregistrate în balanţele de plăţi externe; în alte cazuri, guvernele
noilor ţări independente au dorit să forţeze marile companii să dezvolte filiale în ţările gazdă,
prin instituirea de bariere tarifare şi netarifare, care să limiteze importurile.
Strategia de substituire a importurilor oferă câteva opţiuni ţărilor în dezvoltare. Astfel, ele pot
folosi resursele financiare pentru a importa bunuri de investiţii, materii prime, combustibili etc.
necesare pentru a fabrica bunuri de larg consum.
O altă opţiune este aceea de a importa bunuri de capital pentru a produce atât bunuri de larg
consum, cât şi bunuri intermediare.
Resursele pot fi folosite şi într-un al treilea scop, şi anume, acela de a importa bunuri de capital şi
a produce bunuri de capital.
Cea mai mare parte a ţărilor în dezvoltare, în special cele înzestrate cu resurse naturale şi cu o
piaţă de desfacere importantă, au recurs la prima variantă, aceea de a importa bunuri de investiţii
pentru a produce bunuri de larg consum, până atunci importate.
Cele mai avansate, au recurs la a doua posibilitate, şi un număr şi mai restrâns, la a treia opţiune,
făcând progrese importante în dezvoltarea unei industrii proprii de bunuri de capital.
Orientarea către piaţa internă a dus la dezvoltarea multor ramuri industriale în ţările în
dezvoltare. Se poate afirma că industrializarea lumii a treia se datorează acestei strategii de
substituire a importurilor. Cu toate acestea, rezultatele în planul eficienţei economice şi al
creşterii bunăstării sociale nu au fost pe măsura aşteptărilor. Pe termen lung, strategia de
substituire a importurilor a determinat apariţia a numeroase efecte negative în plan economic. Cu
alte cuvinte, strategia industrială bazată pe substituirea importurilor nu s-a dovedit a fi adecvată
dezvoltării industriale pe termen lung. Dintre motivele care au condus la aceste aprecieri putem
enumera:4
* excesiva interferenţă a guvernului în activitatea economică, fapt ce a condus la creşterea
birocraţiei, a corupţiei, descurajarea iniţiativei private şi a exportului;
* reducerea câştigurilor din export, ca urmare a unei rate de schimb supraevaluate;
* protejarea industriei autohtone a condus la creşterea preţurilor produselor manufacturate,
comparativ cu cele agricole, cu efecte negative asupra agriculturii (în China, care a urmat această
strategie, bunurile industriale aveau preţuri cu peste 19% peste valoarea lor reală şi cele agricole
cu 34% sub valoarea lor reală);
* subutilizarea capacităţilor de producţie, ca urmare a facilităţilor oferite la importurile de
bunuri de capital şi a preţurilor avantajoase obţinute la produsele manufacturate;
* ineficienţa acestei orientări, dovedită atunci când, datorită faptului că producţia
industrială a sporit mai rapid decât cererea internă, surplusul a trebuit să fie plasat pe piaţa
internaţională, iar aceasta nu era construită la nivelurile de calitate şi preţ ale ţărilor dezvoltate.
Cea de-a treia strategie de dezvoltare industrială este strategia de orientare a industriei
către export. Această strategie se caracterizează prin dezvoltarea acelor ramuri industriale ce
asigură bunuri destinate pieţei internaţionale. Susţinătorii acestei strategii 5 consideră că ea
conduce către dezvoltarea economică, cel puţin din următoarele motive:
 permite utilizarea tehnologiilor intensive în muncă, ceea ce conduce la creşterea
competitivităţii ţărilor în dezvoltare în comerţul internaţional;
 o distribuţie mai echitabilă a veniturilor, în parte ca urmare a apariţiei unor mai mari
oportunităţi de angajare;
 o mai eficientă alocare a resurselor, ca rezultat al concurenţei internaţionale, cu efecte
benefice asupra creşterii economice şi a dezvoltării.
Strategia de orientare a industriei către export asigură dezvoltarea pe termen lung, în anumite
condiţii. Astfel, autorităţile trebuie să asigure un cadru macro-economic stabil, o rată de schimb
reală şi relativ stabilă pe termen lung, o politică comercială neprotecţionistă, care să permită
stabilirea preţurilor la un nivel cât mai apropiat de cel al pieţei internaţionale, deschiderea către
tehnologiile străine, stimularea exporturilor, precum şi o piaţă financiară, care să funcţioneze
normal şi să asigure, la timp, resursele necesare exportului.
Rezultatele estimate ale acestei căi sunt creşterea rapidă a exporturilor, tranziţia demografică
rapidă, transformarea rapidă a agriculturii, rapida indistrializare, atenuarea sărăciei,
îmbunătăţirea distribuţiei veniturilor.
4
Robert N. Gwynne - OP. CIT., p. 129
5
David Colman, Frederick Nixson - OP. CIT., p.137
Orientarea către export a industriilor unor ţări, cum sunt cele din Asia de Sud-Est, s-a dovedit a fi
benefică pentru acestea, dacă avem în vedere performanţele atinse. De altfel, de această strategie
se leagă şi apariţia termenului de “noi ţări industrializate”.
Cu toate aceste succese, criza asiatică de la sfârşitul acestui mileniu a demonstart fragilitatea
strategiei de orientare către export şi bazată pe invstiţii străine. Vulnerabilitatea economică în
faţa volatilităţii pieţelor financiare s-a concretizat în cazul acestor ţări într-un regres economic,
cu efecte destul de puternice în planul reducerii sărăciei6.
Pornind de la condiţiile care trebuie asigurate pentru succesul strategiei de orientare către export
(care pare să-şi fi dovedit eficienţa, într-o mai mare măsură decât strategia de substituire a
importurilor), precum şi de la marile diferenţe existente între ţările în dezvoltare, putem aprecia
că cea mai potrivită strategie de industrializare este aceea care îmbină elemente ale celor două
strategii, în funcţie de particularităţile fiecărei ţări în parte, de accesul său la resursele pentru
dezvoltare şi la pieţele internaţionale.
Evoluţiile înregistrate de ţările în dezvoltare pe linia industrializării ar putea fi încadrate în câteva
tendinţe generale, cu caracter de concluzie.
1. Industrializarea ţărilor în dezvoltare este un proces de dată relativ recentă. Industrializarea
Americii Latine datează din anii ’20, în timp ce, în cazul ţărilor asiatice şi africane, ea este
ulterioară celui de-al doilea război mondial. În context, trebuie reamintit faptul că majoritatea
specialiştilor7 apreciază că perioada colonială s-a constituit într-un obstacol în calea
industrializării. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, William Pitt interzicea, în America, până
şi fabricarea cuielor, iar, în cazul Indiei sau al Egiptului, se poate vorbi chiar de un proces de
dezindustrializare, datorat perioadei coloniale.
2. Chiar dacă industrializarea este incontestabilă, amploarea procesului rămâne limitată. După
1960, industria ţărilor în dezvoltare a cunoscut ritmuri de creştere notabile şi, în orice caz,
superioare celor înregistrate în agricultură. Cu toate acestea, situaţia a fost diferită de la o
regiune la alta, în Africa şi în unele ţări latino-americane fiind vorba chiar de scăderi ale
importanţei industriei.
3. Industrializarea rapidă nu vizează decât un număr relativ restrâns de ţări şi de zone. În ţările
în dezvoltare, industria nu este, practic, concentrată decât în aproximativ treizeci de ţări, care
realizează peste 90 % din producţia industrială a ţărilor în dezvoltare, iar cincisprezece dintre
acestea obţin 72 % din total. La polul opus, ţările africane nu furnizează nici 1 % din
producţia industrială mondială şi multe dintre aceste ţări cunosc o stagnare sau chiar o
reducere a producţiei lor industriale.
4. Industrializarea ţărilor în dezvoltare se referă la bunuri specifice, dar care tind să se
diversifice. Ramurile industriei uşoare sunt dominante, dar se poate constata o diversificare
sectorială în creştere (şi alte ramuri, cum ar fi metalurgia neferoasă, siderurgia, petrochimia,
materialele de construcţii înregistrează creşteri semnificative, în general fiind sprijinite de
către stat, iar în unele cazuri beneficiind şi de sprijin financiar şi tehnologic din partea
societăţilor transnaţionale), astfel încât schema clasică, conform căreia ţările în dezvoltare
sunt specializate în produse intensive în forţă de muncă este din ce în ce mai puţin valabilă.
5. Exporturile de produse manufacturate ale ţărilor în dezvoltare cresc mai repede decât
producţia lor industrială. Deja, în anul 1980, valoarea produselor manufacturate exportate de

6
Între 1988 şi 1996, Thailanda a înregistrat o creştere economică în medie de 7% pe an, cu o reducere a numărului
populaţiei ce trăieşte în absolută sărăcie de la 22% la 11%. Criza financiară a determinat o creştere a populaţiei
sărace la 13% în 1998.
7
Gern, Jean-Pierre (sous la direction de) - OP.CIT. p.64.
 ţările în dezvoltare era egală cu cea a produselor primare (mai puţin produse energetice). 8 În
aceste condiţii, vechea împărţire “ţări dezvoltate exportatoare de produse manufacturate / ţări
în dezvoltare exportatoare de produse primare” devine din ce în ce mai puţin pertinentă.
Trebuie, totuşi, subliniat faptul că, în realitate, majoritatea acestor exporturi provin doar din
câteva ţări: 80 % din exporturile industriale ale ţărilor în dezvoltare provin din doar şapte ţări
(printre care cei patru “dragoni” sud-est asiatici). Tot în legătură cu exporturile ţărilor în
dezvoltare, trebuie spus şi faptul că nu toate ţările dezvoltate au demonstrat acelaşi grad de
permisivitate vis-a-vis de acestea. Astfel, dacă Statele Unite şi Japonia sunt deschise
produselor provenind din ţările în dezvoltare, fapt dovedit de o rată de penetrare a acestora de
aproape 50 %, în cazul bunurilor de consum, în Franţa sau în Italia produsele provenind din
ţările în dezvoltare reprezentau doar 9,5 % din importurile de bunuri de consum şi 5 % din
bunurile manufacturate.9
6. Firmele multinaţionale joacă un rol semnificativ, dar nu determinant, în specializarea
industrială a ţărilor în dezvoltare. Investiţiile străine directe reprezintă, în medie, mai puţin de
5% din totalul investiţiilor, ceea ce face ca rolul societăţilor transna-ţionale să fie mai
important în ceea ce priveşte tehnologia şi utilizarea reţelelor de distribuţie şi de
aprovizionare, decât în privinţa finanţării.
7. Are loc o accentuare a diferenţelor între ţările în dezvoltare. Asia şi-a rezervat un rol de
vedetă, datorită “dragonilor” din Sud-Est, dar şi datorită mutaţiilor importante ce au loc în
India şi, mai ales, în China, în timp ce America Latină pare a încerca să se integreze în
spaţiul nord-american, iar Africa suferă un proces de marginalizare în ceea ce priveşte
fluxurile comerciale, tehnologice şi financiare. Astfel, 47 de ţări dintre cele mai sărace
(marea majoritate, africane), care, în 1960 aveau o pondere de 3 % în comerţul mondial, nu
mai deţin, astăzi, decât 0,3 % din acesta. Pe parcursul anilor ’80, ele au beneficiat de doar 0,7
% din investiţiile străine directe.10
8. Industrializarea ţărilor în dezvoltare este, în mare măsură, determinată de reglementări şi
practici de comerţ internaţional. Sistemul generalizat de preferinţe, protecţionismul ţărilor
dezvoltate, cooperarea şi integrarea regională, joacă un rol important în orientarea sectorială
a ţărilor în dezvoltare. Pe plan internaţional, se constată atât o tendinţă de multilateralizare, în
cadrul acordurilor GATT, cât şi una de regionalizare “verticală”, în spaţiul american şi
asiatic.

8
Idem, p.69
9
Idem, p.67
10
Ibidem