Sunteți pe pagina 1din 410

biblioteca rao

DIRK CUSSLER

MAREA
DIAVOLULUI
UN ROMAN DIN SERIA DIRK PITT
CREATĂ DE

CLIVE CUSSLER
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

RAO Distribuţie
Str. Bârgăului nr. 9‑11, Bucureşti, România
www.raobooks.com
www.rao.ro

DIRK CUSSLER | CLIVE CUSSLER


The Devil’s Sea
Copyright © 2021 by Sandecker, RLLLP
Toate drepturile rezervate

Marea diavolului
© RAO Distribuţie, 2022
Pentru versiunea în limba română

Traducere din limba engleză


Gabriel Stoian

2022

ISBN 978-606-006-767-2
L I STA P E R S O N A J E LO R

ECHIPA NATIONAL UNDERWATER AND MARINE AGENCY


(Echipa de la Agenţia Naţională Subacvatică şi Marină) (NUMA)1

PERSONAJE
Dirk Pitt, director al NUMA
Al Giordino, director al NUMA pentru tehnologie subacvatică
Rudi Gunn, director al NUMA
Summer Pitt, director pentru proiecte speciale al NUMA şi fiul lui Dirk Pitt
Hiram Yaeger, director al Centrului de Resurse Computerizate
James Sandecker, vicepreşedinte al SUA şi fost director al NUMA
Loren Smith Pitt, membră a Congresului din Colorado şi soţia lui Dirk Pitt
Bill Stenseth, căpitan al navei de cercetare Caledonia a NUMA
Homer Giles, şef‑mecanic pe nava de cercetare Caledonia a NUMA

ECHIPA DIN MELBOURNE


Alistair Thornton, proprietar al Companiei Miniere Thornton
Margot Thornton, geofizician şi fiică a lui Alistair Thornton
Chuck Snntag, ofiţer cu navigaţia pe nava Melbourne
Doctor Yee, inginer de la Ministerul Apărării Naţionale din Taiwan

ARMATA DE ELIBERARE POPULARĂ A CHINEI


Generalul Xu Junhai, comandant al Centrului de Control al Zborurilor
Spaţiale
Colonelul Yan Xiaoming, director de programe al proiectului Dragonfly
(Libelula)

1
Fundaţie înfiinţată în 1979 de Clive Cussler, care se ocupă de istoria navală a
Statelor Unite, efectuând explorări submarine şi descoperind epave de nave.
6 CLIVE CUSSLER

Doctor Lu Zhenli, inginer specialist în rachete în cadrul Proiectului Libelula


Locotenent Zheng Yijong, membru al Comenzii de operaţiuni speciale
ale forţei armate de rachete din Armata de Eliberare a Poporului şi
nepot al lui Yan Xiaoming
Ning, membru în cadrul serviciului de Operaţiuni Speciale din Armata de
Eliberare a Poporului (AEP)
Mao Jing, ofiţer operativ al AEP, aflat în Sikkim, India

TIBETANI DIN INDIA


Ramapurah Chodron, luptător de gherilă din Lhasa
Thupten Gungsen, călugăr budist de la Mănăstirea Nechung din Lhasa
Kyentse Rinpoche, Lama superior al Administraţiei Centrale Tibetane
Kuten, Oracolul Nechung şi oracolul de stat al Tibetului
Tenzin Norsang, agent de securitate al Administraţiei Centrale Tibetane

ALTE PERSONAJE
James Worthington, pilot pe un aparat C‑47 în Tibet
Delbert Baker, copilot pe acelaşi aparat C‑47 în Tibet
Nathaniel Jenkins, sergent, analist al Forţelor Aeriene Americane privind
sateliţii, din Brigada 100 de apărare contra proiectilelor
Chen Yuan, doctor, director al Muzeului Palatului Naţional, pentru artă
budistă şi tibetană
Feng Zhoushan, doctor, fost director al antichităţilor tibetane din Muzeul
Palatului Naţional
Lee Hong, director adjunct al Muzeului Palatului Naţional
Rob Greer, proprietar al Muzeului Tibet Club din McLeod Ganj, India
Henry Buchanon, director al Institutului American din Taiwan
Jiang ji, pescar de pe insula Qimei
PROLOG
urând deasupra Munţilor
v ion C‑47, zb Himal
Un A aya
LHASA, TIBET
18 MARTIE 1959

M otoarele în stea Pratt & Whitney gâfâiau şi se chinuiau, zbă‑


tându‑se să aspire aerul rarefiat de la mare altitudine. Două
motoare venerabile, din seria Twin Wasp, cu paisprezece cilindri,
produse cu miile în timpul războiului, acţionau avionul de trans‑
port C‑47, fără însemne, care vibra în noaptea furtunoasă. Neavând
nicio încărcătură în partea din spate a fuzelajului, avionul, cunoscut
şi sub numele de Skytrain, era deosebit de sensibil la curenţii de aer
schimbători cu care lupta deasupra plafonului lumii.
– Am ajuns cu greu la 6 600 de metri altitudine, a spus cu glas
tărăgănat Delbert Baker, copilotul avionului, care ţinea între dinţi o
scobitoare. Cu părul ciufulit, cu o faţă rotundă ca luna şi având pri‑
virea plictisită a unui om care ar căsca dacă un extraterestru l‑ar bate
pe umăr. Motoarele nu o duc prea bine.
– Suntem cu mult sub plafonul maxim de zbor, chiar dacă motoa‑
rele nu par să gândească la fel, a spus pilotul cu glas crispat.
Spre deosebire de copilotul său, James Worthington stătea drept
de spate, purtând un costum de zbor bine apretat, şi ţinea strâns în
mână manşa avionului. Cu toate acestea, rămăsese nepăsător faţă de
rafalele de vânt şi la scârţâiturile scoase de avionul de marfă gol, care
10 CLIVE CUSSLER

era izbit de vântul puternic. Deşi rămase nevăzute, piscurile munţi‑


lor defilau pe sub burta avionului, ia Worthington a rămas la fel de
calm ca un om care joacă dame.
Ca şi Baker, Worthington avea multă experienţă în ceea ce pri‑
vea zborurile peste munţii Himalaya, făcând transporturi. Amândoi
zburaseră peste acei munţi în timpul celui de‑al Doilea Război
Mondial, când Forţele Aeriene ale SUA furnizaseră arme şi provizii
către naţionaliştii chinezi care îşi aveau bazele în India. Acum zbu‑
rau pentru CIA, dar pericolele pe care le prezenta zborul peste
impunătorul şir de munţi pe vreme proastă nu se micşoraseră.
Worthington a atins două mânere cu butoane roşii care se aflau
între scaunul lui şi al copilotului, ca să se asigure că erau trase com‑
plet spre spate. Sectorul cu manetele de comandă ale motoarelor
controlau amestecul de carburant. Erau setate la nivel minim, pentru
traversarea şirului cel mai înalt de munţi din lume.
Pilotul şi copilotul au auzit un pârâit în căşti, şi vocea navigato‑
rului, aşezat într‑un compartiment din spatele lor:
– Mai avem douăzeci de minute până ajungem la Lhasa! Men­
ţinem cursul de acum!
Avionul s‑a cutremurat brusc, precum un carusel care sare de pe
şine. Baker a aruncat o privire prin geamul lateral spre ninsoarea
persistentă care cădea peste aripile avionului.
– Sper că băieţii noştri vor aprinde luminile!
Worthington a dat aprobator din cap.
– Dacă nu le aprind, vor trebui să le care peste munţii Himalaya.
Avionul a zburat lin prin noapte, iar piloţii s‑au chinuit să con‑
tracareze curenţii neaşteptaţi, care azvârleau aparatul în sus. Ceva
mai puţin frecvenţi dar mult mai periculoşi, erau curenţii descen‑
denţi, apăruţi pe neaşteptate, care loveau fără să îi avertizeze.
Curând, s‑au apropiat de ţintă, şi Worthington a iniţiat procedu‑
rile de coborâre, deoarece ştia că piscurile cele mai înalte rămăseseră
în urma lor. În noaptea întunecată, la sol au apărut câteva lumini care
aminteau de nişte lumânări aprinse, îndepărtate.
MAREA DIAVOLULUI 11

– Ăsta trebuie să fie locul, a spus Baker.


Navigatorul a indicat un alt cap‑compas, iar Worthington a
modificat traiectoria de zbor, virând spre luminile răzleţe ale oraşu‑
lui Lhasa. Capitala istorică a Tibetului era un oraş plin de culoare,
dar prăfuit, care se întindea de‑a lungul văii râului Kyichu, la impre‑
sionanta altitudine de 3 600 de metri. Singurul aeroport oficial al
ţării se afla la 130 de kilometri spre nord‑est, dar Worthington nu
avea intenţia să aterizeze pe teritoriul ocupat de China. De aceea, îşi
conducea avionul C‑47 spre o pistă improvizată, creată pentru acea
misiune de către localnici prietenoşi care curăţaseră în secret rocile
de pe o câmpie din partea de vest a oraşului.
În timp ce Worthington a zburat la joasă altitudine pe deasupra
oraşului, şi amândoi piloţii au privit solul prin plafonul de nori dis‑
persaţi, ninsoarea a scăzut în intensitate, apoi a încetat cu totul.
– Acolo, în faţă, puţin spre dreapta, a spus Baker, arătând cu dege‑
tul spre parbriz.
Scobitoarea din gura lui s-a mișcat brusc, ceea ce era un semn al
încordării.
Și Worthington a văzut acelaşi lucru. Două lumini albastre, slabe,
aliniate perfect pe direcţia est‑vest, având între ele o dungă lungă de
culoare neagră.
Baker s‑a uitat în faţă pentru a aprecia distanţa şi a scos trenul
de aterizare.
– Nu sunt convins că au reuşit să facă pista de şase sute de metri,
aşa cum le‑am cerut.
Worthington a clătinat din cap.
– Acum e prea târziu ca să mai facem ceva. A aliniat botul avio‑
nului Skytrain în funcţie de cea mai apropiată lumină şi a redus
viteza. Vântul frontal a părut să facă avionul să încetinească şi a făcut
ca aripile să se balanseze. Worthington a aşteptat până când lumina
albastră a dispărut sub botul aparatului, apoi i‑a spus lui Baker:
Luminile de aterizare!
12 CLIVE CUSSLER

Baker a aprins luminile avionului, care a coborât. Cu mâna sigură


ca de chirurg, Worthington a contracarat curenţii furioşi de aer şi a
coborât avionul şi mai mult. Luminile de aterizare au scos la iveală un
câmp plat, prăfuit, iar pneurile au atins uşor solul, la un metru dincolo
de lumina albastră. Aparatul a tresăltat pe solul denivelat şi a încetinit
puternic, iar roata de bechie a măturat solul, ridicând un nor de praf.
Pilotul a dirijat avionul şi l‑a oprit la mică distanţă de a doua lumină
albastră, după care a virat de‑a latul terenului, spre prima lumină. A
întors aparatul în vânt pentru decolare şi a oprit motoarele.
Baker a deschis geamul lateral din dreptul lui şi s‑a uitat dincolo
de câmpie. Spre sud se vedeau luminile câtorva case, însă în rest
totul era cufundat în întuneric. Nu îi aştepta nimeni.
– Ori am sosit prea devreme, a spus el, ori pasagerii noştri au
întârziat.
– Ori nu vor sosi deloc! a spus Worthington. Bine măcar că nu
am avut parte de un comitet de primire.
Și‑a înclinat capul într‑o parte pentru a auzi mai bine, apoi a des‑
chis geamul lateral din partea lui. S‑a întors spre Baker şi a făcut o
grimasă, clătinând din cap.
În afară de murmurul vântului care bătea în rafale, au auzit pocne‑
tele inconfundabile ale unor focuri de armă venind din depărtare.
*
Ramapurah Chidron a auzit aceleaşi focuri de armă venind din‑
spre centrul oraşului şi s‑a crispat. Dacă misiunea ar fi decurs con‑
form planului, nu ar fi avut loc schimburi de focuri. Doar o extracţie
rapidă şi fuga din oraş înainte ca ocupanţii chinezi să îşi dea seama
ce s‑a întâmplat. Însă schimburile de focuri din apropierea palatu‑
lui Potala indicau altceva.
Ram, aşa cum îi spuneau instructorii de la CIA, şi‑a apăsat strâns
palma pe patul pistolului Colt de 9,6 mm şi s‑a uitat cu fereală pe după
un gard scund din piatră. Mănăstirea Nechcung, aflată la aproximativ
MAREA DIAVOLULUI 13

doisprezece metri mai încolo, avea aspectul unei morgi, pentru că


era întunecată şi tăcută. Însă împuşcăturile din depărtare însemnau
că acoperirea lor fusese distrusă şi nu se mai puteau bucura de luxul
unei incursiuni liniştite.
Și‑a încordat privirea, dar nu a văzut nicio mişcare în jurul clădi‑
rii învăluite în întuneric. Fiind unul dintre cele douăsprezece gherile
tibetane paraşutate într‑o vale largă de la nord‑vest de Lhasa în urmă
cu două zile, Ram primise sarcina de a rezolva cea mai uşoară dintre
cele două misiuni. A condus o echipă de patru oameni pentru a cap‑
tura Oracolul Nechung, cel mai important consilier spiritual al lui
Dalai Lama, şi să îl aducă în secret la aerodromul improvizat, pentru
a pleca într‑un loc în care să fie în siguranţă.
Misiunea mai dificilă urma să se execute în centrul oraşului.
Acolo, ceilalţi opt oameni instruiţi trebuiau să se strecoare în pala‑
tul Potala şi să‑l scoată de acolo chiar pe Dalai Lama.
Din 1950, când trupele chineze ocupaseră Tibetul, lucrurile se
încinseseră din cauza Răscoalei Lhasa. Atacurile îndrăzneţe declan‑
şate de insurgenţi şi revoltele din întreaga ţară culminaseră prin
demonstraţii desfăşurate în capitala Tibetului pentru obţinerea
independenţei. Acele acţiuni duseseră la declanşarea unor represa‑
lii. Cu câteva zile înainte, în Lhasa a pătruns un contingent numeros
de forţe armate chineze, ceea ce sporise încordarea.
Se zvonea pretutindeni cum chinezii ar fi pe punctul de a‑l aresta
pe Dalai Lama şi de‑al scoate din Tibet pentru a‑l azvârli în închi‑
soare. Liderii guvernului tibetan, aflaţi în exil în India, au reacţionat
consultându‑se cu principala lor sursă de sprijin, CIA.
Vreme de ani şi ani, Agenţia Centrală de Informaţii sprijinise
liderii tibetani în exil şi furnizaseră arme gherilelor ca mijloc de a
culege informaţii despre programul Chinei de construire a bombei
atomice. Acum, când resursele locale fuseseră aruncate în acţiune,
agenţia era de părere că scoaterea lui Dalai Lama din ţară merita
riscurile.
14 CLIVE CUSSLER

Tibetanii aleşi pentru acele misiuni aveau legături vechi cu CIA.


Ei fuseseră transportaţi de cealaltă parte a globului, până în
Colorado, unde se instruiseră în munţii Stâncoşi şi deveniseră para‑
şutişti. Chodron fusese unul dintre primii absolvenţi ai acelei instru‑
iri, urcând treptat în grad, datorită priceperii lui în folosirea
aparaturii radio de teren.
Strângând între degete patul pistolului, Ram a auzit zgomotul
făcut de un iac bătrân, care rătăcea în apropierea mănăstirii. Asta i‑a
adus aminte de vitele din rasa Hereford pe care le văzuse păscând pe
păşunile montane din Colorado. Și‑a amintit de asemenea cu plă‑
cere de gustul, simţit pentru prima oară, când mâncase biftec de
vită, servit la o cafenea de pe marginea şoselei, în apropiere de Vail.
A alungat acea imagine din minte în momentul în care un cama‑
rad, purtând uniformă de camuflaj, a apărut târâş alături de el şi l‑a
înghiontit cu cotul în coaste.
– Se pare că în spate e liber, a spus omul în şoaptă.
– Bine, să trecem la treabă! Pune‑i pe Raj şi Tagri să ocupe pozi‑
ţii în faţa intrării cât noi căutăm înăuntru.
Omul a dat afirmativ din cap şi a transmis mesajul către doi pisto‑
lari aflaţi în umbră, în spatele lui. L‑a urmat pe Ram, care s‑a ridicat
puţin şi a înaintat în poziţie ghemuită către intrarea în mănăstire.
Nimeni nu ştia de câtă vreme era socotită sacră acea mănăstire,
însă ea exista acolo de aproape patru sute de ani. Era o clădire
modestă, construită la poalele dealurilor din nordul oraşului. Ram a
intrat pe uşa vopsită în roşu sângeriu, şi a pătruns într‑o curte interi‑
oară spaţioasă. Treptele din spate duceau spre capelele aflate de o
parte şi de alta, iar un etaj al clădirii găzduia călugării de acolo.
Având o culoare gălbuie, un foc ardea alături de capela din
stânga, iar aroma tămâii plutea în aer. Ram s‑a lipit de peretele late‑
ral şi s‑a îndreptat spre treptele din spatele clădirii. A auzit un foş‑
net venind dinăuntru şi a rămas ca îngheţat. Bălăbănindu‑se pe
picioare, pe trepte a apărut o siluetă.
MAREA DIAVOLULUI 15

Era un soldat chinez, având o armă cu încărcare manuală, pe


care a fluturat‑o înspre Ram.
– Cine‑i acolo? a întrebat el cu glas nesigur în limba mandarină.
Era prea întuneric pentru ca Ram să vadă ochii injectaţi ai solda‑
tului, dar era suficient de aproape pentru a simţi mirosul de alcool
răspândit de răsuflarea lui. A ridicat puţin ţeava pistolului, apoi a
tras două gloanţe. Capul soldatului s‑a mişcat spre spate, apoi s‑a
prăbuşit la pământ, iar arma a scos un zdrăngănit când a atins pava‑
jul din piatră.
– Ascunde‑l! i‑a spus în şoaptă Ram partenerului său, care ajun‑
sese în fugă alături de el.
Ram a păşit spre capelă şi s‑a apropiat de micul foc ce ardea într‑un
cerc improvizat ca să îl încălzească pe soldat. Flăcările lui aruncau
umbre mişcătoare la capătul îndepărtat al capelei, unde un altar înăl‑
ţat era încărcat de lumânări. Încăperea părea pustie. Apoi, dintr‑o
boxă, a apărut o dungă de lumină. Ram şi‑a ridicat pistolul şi s‑a furi‑
şat înapoia unui stâlp din piatră, în vreme ce o siluetă s‑a apropiat. A
aşteptat până când bărbatul a trecut pe lângă el, apoi a sărit din spa‑
tele lui şi i‑a lipit ţeava pistolului de spinare.
– Avem necazuri? a întrebat cel pe care Ram îl capturase, după
care s‑a întors cu faţa spre el.
Lumina scoasă de lumânarea mică a scos la iveală un bătrân cu
capul ras, purtând roba roşie de călugăr. Neobişnuit de lat în umeri,
el s‑a uitat la Ram cu ochi calmi, fără să clipească.
Ram a coborât pistolul, apoi şi‑a plecat capul în semn de scuză.
– Îl caut pe Oracolul Nechlung, a spus el în limba maternă a
călugărului.
– Oracolul nu este aici, i‑a răspuns călugărul. A plecat acum două
zile la palatul Potala, pentru a se vedea cu Dalai Lama. Încă nu s‑a
întors. Apoi, călugărul s‑a uitat la uniforma întunecată a gherilei.
Ai venit să‑l ajuţi?
Ram a confirmat printr‑o mişcare din cap.
16 CLIVE CUSSLER

– Se crede că acum chinezii vor să‑i întemniţeze pe Dalai Lama


şi pe consilierii lui. Am venit aici ca să‑l ajutăm să fugă.
Călugărul a dat afirmativ din cap.
– Oracolul a prezis pericolul iminent.
Un aparat de radiorecepţie prins la centura lui Ram a bâzâit, apoi
s‑a auzit o voce însoţită de paraziţi.
– Căprioară roşie, sunt Leopardul de zăpadă. Ținta a plecat îna‑
inte de sosirea noastră. Suntem atacaţi cu focuri de armă. Ne îndrep‑
tăm spre lift! Repet, ne îndreptăm spre lift!
– Sunt Căprioara roşie, am recepţionat! a răspuns Ram. Suntem
pe drum!
Ram a scrâşnit din dinţi. Trebuiau să fie aşteptaţi de o echipă de
avangardă, care fusese paraşutată cu o zi înaintea lor, dar acei oameni
nu apăruseră la punctul de întâlnire stabilit.
Acum, lucrurile era clare. Se întâmplase ceva rău. Probabil chi‑
nezii primiseră un pont. Echipa de avangardă fusese capturată, ori
reuşise să îl scoată pe jos pe Dalai Lama din Lhasa. Ram a aruncat o
privire spre focul ce ardea mocnit, şi s‑a rugat să fie vorba de a doua
variantă. În orice caz, propria lui misiune nu mai avea niciun rost.
Ram şi‑a prins aparatul de radiorecepţie la brâu şi s‑a uitat spre
călugăr.
– Dalai Lama şi Oracolul au fugit deja din Lhasa?
Călugărul a dat afirmativ din cap.
– Cred că ar fi posibil.
– Tu cine eşti?
– Numele meu este Thupten Gungtsen. Sunt khenpo al mănăsti‑
rii şi adjunct al Oracolului.
În calitate de abate şi administrator principal al mănăstirii,
Gungtsen era un om expus riscurilor.
– Nu vei fi în siguranţă dacă acum chinezii descoperă că Dalai
Lama a fugit. Trebuie să vii cu noi.
Călugărul s‑a uitat lung la el.
MAREA DIAVOLULUI 17

– Eu nu sunt important, dar Idolul Nechung este.


A făcut semn cu un umăr spre altar. Aşezată într‑o nişă deasupra
altarului, se afla o statuetă de culoare neagră. Ram a recunoscut‑o ca
fiind Pehar, o zeitate tibetană cunoscută şi sub numele de Nechung,
numele mănăstirii.
– Oracolul nu‑şi poate îndeplini îndatoririle fără statuia asta. Ea
trebuie să îi fie încredinţată.
Ram s‑a uitat spre templu şi a dat aprobator din cap.
– Repede!
– Voi avea nevoie de ajutorul tău, a spus Gungtsn, şi s‑a răsucit
pe călcâie.
A traversat capela cu paşi măsuraţi şi s‑a oprit în faţa nişei. În
interiorul ei se afla sculptura grea din piatră, înconjurată de o serie
de statuete mai mici, de aceeaşi culoare.
Ram vizitase templul când era mic, dar nu văzuse niciodată sta‑
tuia veche atât de aproape. Având şaizeci de centimetri înălţime, era
sculptată dintr‑o rocă neagră şi strălucitoare. Călugărul a îngenun‑
cheat în faţa ei şi a început să rostească o rugăciune, însă Ram s‑a
apropiat de el şi l‑a ridicat.
– Nu avem timp, a spus el.
Călugărul a dat din cap în semn că a înţeles şi a strâns zeităţile
mici. Le‑a înfăşurat într‑o pânză aurită din altar şi i‑a întins‑o lui
Ram. Gherila le‑a vârât sub haină, şi a rămas surprins când a des‑
coperit cât de grele erau, după care l‑a îndemnat pe călugăr să se
grăbească.
Gungtsen a înfăşurat altă cârpă în jurul statuii Idolului Nchung,
după care a pus‑o pe umăr.
– Sunt gata!
Au ieşit din capelă, alăturându‑se celui de‑al doilea membru de
gherilă, care aştepta în curte. În timp ce ieşeau pe poarta din faţă a
mănăstirii, de la mai puţin de un metru a răsunat zgomotul unei
împuşcături. De cealaltă parte a străzii late din pământ bătucit, un
18 CLIVE CUSSLER

bărbat înarmat, îmbrăcat într‑o uniformă verde, a apărut împleti‑


cindu‑se din umbre şi s‑a prăbuşit la pământ.
Având în mâini o carabină M1, gherila pe nume Tagri a scos
capul din spatele unui tufiş.
– Ăsta a fost un cercetaş al unei patrule care se apropie de noi.
Cuvintele lui au fost confirmate de un răcnet ascuţit venind de
pe stradă, urmat de scrâşnetul scos de tălpile ghetelor pe pietriş.
– Oracolul nu e aici, a spus Ram. Trebuie să ne retragem spre
aerodrom.
– Și ce facem cu patrula inamică? a întrebat Tagri.
– Ne ocupăm de ea aici.
Ram l‑a prins pe călugăr de un braţ şi l‑a tras înapoia unui stâlp.
Și‑a scos pistolul şi, pe după lucrătura în piatră a stâlpului, l‑a
îndreptat spre capătul celălalt al străzii. În spatele lui, călugărul s‑a
lăsat pe vine şi a rostit în şoaptă o incantaţie.
Patrula chineză era redusă numeric, fiind alcătuită doar din trei
tineri care aveau în mâini puşti fabricate în Rusia. Lipsa lor de pregă‑
tire s‑a văzut când toţi s‑au repezit spre camaradul lor prăbuşit, încon‑
jurându‑l, timp în care au ţinut puştile cu ţevile îndreptate spre cer.
Ram nu s‑a lăsat impresionat de naivitatea lor. A îndreptat pisto‑
lul Colt spre soldatul aflat cel mai aproape de el şi a tras trei gloanţe.
Primul l‑a lovit pe soldat în umăr, iar celelalte două au plecat în gol.
Însă nu avea importanţă. Ceilalţi tibetani au deschis focul cu cara‑
binele, doborându‑i imediat pe chinezi.
Ram l‑a tras de o mânecă pe călugăr.
– Vino după mine!
A aşteptat cât călugărul a recuperat Idolul. Îndepărtându‑se de
mănăstire, Ram l‑a condus pe lângă cadavre, iar ceilalţi membri ai
gherilei au asigurat un perimetru larg în jur.
Mănăstirea Nechung se afla pe o mică ridicătură de la marginea
de nord‑vest a oraşului Lhasa. Aerodromul improvizat era puţin spre
est, dincolo de o serie de dealuri scunde. Deşi o deplasare în linie
MAREA DIAVOLULUI 19

dreaptă ar fi fost mai scurtă, Ram nu dorea să fie surprins în câmp


deschis de o forţă superioară. Cei care se ocupaseră de culegerea de
informaţii în ultimele zile îi comunicaseră că în Lhasa ajunsese un
batalion din Armata de Eliberare a Chinei.
Urmând drumul din pământ bătucit, el a condus grupul în josul
dealului, către peisajul orăşenesc aflat în zona de câmpie. Spre
sud‑est, unde se găsea marele palat Potala, pe o ridicătură stâncoasă,
se dădeau lupte grele. Ram a sperat că bătălia de acolo va atrage şi
alte forţe chineze din calea lor.
Ajungând la o stradă lăturalnică, presărată de locuinţe şi mici
magazine, au pornit spre est. La acea oră târzie din noapte, strada
era întunecoasă şi pustie. Grupul s‑a deplasat în pas iute, membrii
lui fiind tot timpul alerţi ca să descopere soldaţi inamici. Fără să
bage în seamă povara pe care o căra în spinare, călugărul alerga ală‑
turi de ceilalţi.
Auzind zgomotul de motor al unui vehicul care se apropia, cei din
grup s‑au ascuns cum au putut în cele mai apropiate intrări de casă.
Un camion militar chinezesc s‑a apropiat în mare viteză, în bena
căruia erau şase soldaţi care se ţineau strâns de obloanele înalte.
Călugărul s‑a lipit de Ram în uşa unui magazin de ţesături şi a
simţit corpul robust al acestuia prin robă.
– Nu eşti din Lhasa! i‑a şoptit Ram.
– Nu, dintr‑un sătuc din Amdo!
– Eşti golok?
Călugărul a confirmat cu o mişcare din cap.
Ram cunoştea zona şi locuitorii din triburile care locuiau acolo.
Golok erau cunoscuţi ca fiind cei mai robuşti oameni din Tibet, iar
Ram şi‑a dat seama de ce.
Cu motorul ambalat, camionul a trecut în viteză pe prin dreptul
lor. Ram a aruncat o privire la ceasul de la mână, în timp ce praful
stârnit de roţile mari ale camionului s‑a aşternut pe sol. Membrii
echipei de gherilă întârziau la întâlnire.
20 CLIVE CUSSLER

– Să mergem! a spus el. Trebuie să iuţim pasul!


Grupul s‑a deplasat în fugă, traversând câteva intersecţii.
Clădirile s‑au împuţinat în stânga lor, făcând loc câmpurilor care se
întindeau până la poalele munţilor. Din depărtare încă răzbăteau
zgomote de schimburi de focuri, dar ele nu mai veneau dinspre
sud‑vest, ci din faţa lor.
Ram a ieşit de pe stradă şi a pornit spre dealurile din stânga. Și‑a
condus echipa în susul unei coline stâncoase. Oamenii lui respirau
greoi. Gungsen rămăsese în urmă, chinuindu‑se să care statuia, dar
reuşea să ţină pasul. Trecând de creasta colinei, au ajuns pe un câmp
plat. În faţă, Ram a zărit o lumină albastră.
Au auzit un motor de avion pornind cu zgomot, fiind urmat de
cel de‑al doilea motor. Câteva scântei de la gura ţevilor de armă, şi
împuşcături înfundate venind de dincolo de lumina albastră l‑au
avertizat că vor trebui să alerge foarte repede pentru a scăpa cu viaţă.
Au văzut cea de‑a doua lumină albastră după ce au trecut de o
movilă, apoi în interiorul avionului a apărut o lumină slabă. Focurile
de armă s‑au auzit şi mai puternic pe măsură ce s‑au apropiat de avion.
– Te descurci? l‑a întrebat Ram pe călugăr.
Statuia era grea pentru bătrânul călugăr, însă el a răspuns cu glas
puternic:
– Da!
Când grupul a ajuns la câmpul lung folosit ca aerodrom, vântul
a început să poarte o lapoviţă slabă, ale cărei ace i‑a înţepat în spate.
Au văzut avionul C‑47 în apropierea luminii albastre din capătul
îndepărtat al câmpului. Din nacelele motoarelor ieşeau firicele de
fum, semn că Worthington şi Baker pregăteau aparatul pentru deco‑
lare. În jurul uşii deschise în fuzelaj erau câţiva oameni care urcau
în timp ce avionul a început să ruleze.
Aparatul de emisie‑recepţie al lui Ram a prins viaţă.
– Căprioara roşie! Suntem la punctul de plecare! Trebuie să
decolăm! Unde sunteţi?
MAREA DIAVOLULUI 21

– Ne apropiem imediat, a strigat Ram. Reţine avionul. Apoi s‑a


întors spre oamenii din echipa lui. Porniţi în goană.
Luptătorii a rupt rândurile şi au pornit în fugă spre avion. Ram a
rămas puţin în urmă pentru a‑l însoţi pe călugăr. În ciuda poverii,
Gungtsen se dovedea surprinzător de iute, pentru că aproape ţinea
pasul cu ceilalţi.
Când s‑au apropiat de avion, la capătul celălalt al câmpului, din
întuneric, au izbucnit flăcări de la gura ţevilor de arme. Șase soldaţi
chinezi ajunseseră la capătul îndepărtat al câmpului şi deschiseseră
focul împotriva avionului. În momentul în care gloanţele au început
să şuiere în jurul lor, nu a mai fost nevoie de alte îndemnuri pentru
ca oamenii lui Ram să alerge şi mai repede.
Ultimul luptător din cealaltă echipă, care îşi aştepta rândul să
urce la bord, s‑a ghemuit sub aripă şi a deschis focul pentru a le asi‑
gura acoperire şi a redus la tăcere câţiva soldaţi chinezi. A fost sufi‑
cient pentru a le permite celor trei oameni din echipa lui Ram să
ajungă la uşă şi să urce în grabă la bord.
Ram şi Gungtsen ajunseseră aproape de coada avionului când
călugărul s‑a împiedicat şi a căzut, iar Idolul Nechung i‑a zburat de
pe umăr şi s‑a prăbuşit în faţa lui.
– Te‑ai lovit? a răcnit Ram, ca să acopere mugetele motoarelor.
S‑a oprit şi l‑a tras pe călugăr de un braţ pentru a‑l ridica în picioare.
– Nu, doar am căzut!
– Urcă în avion! Recuperez eu statuia!
L‑a împins pe călugăr în faţă, apoi s‑a aplecat să ridice statuia. Cele
două motoare Twin Wasp ale aparatului C‑47 au început să urle când
Worthington a accelerat pentru a decola. În momentul în care a pus
Idolul pe umăr, Ram a fost izbit de un vârtej de praf şi zăpadă. În timp
ce se ridica în picioare, avionul a început să ruleze. Călugărul a reuşit
să ajungă la uşă şi a fost tras înăuntru, în timp ce avionul a accelerat.
Suportând greutatea statuii, Ram a fugit după avion. Nu îi venea
să creadă că bătrânul călugăr o cărase atâta drum de la mănăstire
22 CLIVE CUSSLER

până în acel loc fără să se plângă. Era grea, mult mai grea decât lăsa
impresia. Greutatea ei îi strivea picioarele şi îl împiedica să se mişte
repede, făcându‑l să se simtă ca şi cum ar fi mers prin nămol gros.
Dar trebuia să se mişte, şi încă repede, pentru că avionul se înde‑
părta de el. A mijit ochii prin praful stârnit de motoarele avionului,
şi a reuşit să vadă la capătul câmpului flăcări de la ţevile puştilor sol‑
daţilor chinezi. Motoarele avionului urlau, gata să‑i spargă timpa‑
nele, şi şi‑a încordat toate puterile pentru a alerga. Cu un efort
enorm, a reuşit să ajungă alături de fuzelaj. S‑a apropiat de uşa încă
deschisă şi a aruncat statuia înăuntru.
A fost cât pe ce să se prăbuşească din cauza acelui efort, dar s‑a
redresat, în vreme ce avionul l‑a depăşit în viteză.
Tagri a apărut în uşa avionului.
– Hai, Ramapurah, hai că poţi! a răcnit el.
Ram a simţit că se prăbuşeşte, însă şi‑a mobilizat ultimele resurse
de energie şi s‑a azvârlit spre uşă în momentul în care coada avionu‑
lui a tresăltat pe sol. A prins pervazul uşii între degete, şi a fost cât pe
ce să piardă priza, dar Tagri şi alt luptător l‑au prins de braţe şi l‑au
tras la bord.
– Rămâi culcat! a strigat cineva către el.
Întins pe burtă şi străduindu‑se să îşi recapete suflul, Ram nu
avea niciun motiv să protesteze.
Avionul a rulat cu viteză pe aerodromul improvizat şi s‑a ridicat
în aer. Însă în timp ce se înălţa, soldaţii chinezi au tras în el. Doi lup‑
tători de gherilă au fost răniţi, pentru că gloanţele au trecut prin
învelişul din aluminiu al avionului.
În carlingă, Baker a tresărit când un glonţ a străpuns parbrizul şi
a trecut şuierând la doi centimetri pe deasupra capului lui. În vreme
ce luminile oraşului Lhasa dispăreau în urma lor, el a escamotat tre‑
nul de aterizare, apoi s‑a uitat pe geamul lateral. A văzut elicea
rotindu‑se şi apoi s‑a întors spre grupul de instrumente de bord din
faţa lui.
MAREA DIAVOLULUI 23

– E posibil să avem o pierdere de ulei la motorul numărul doi.


Deocamdată, presiunea este constantă.
Încordat şi concentrat, Worthington a rămas cu mâinile prinse
strâns de manşă.
– Și voletul dreapta e cam slăbit. Dar bine că am ajuns în aer. De
fapt, mă aşteptam la ceva mai rău.
Acel „mai rău“ a apărut douăzeci de minute mai târziu, când piloţii
au auzit un zgomot neobişnuit venind dinspre motorul din dreapta.
Baker a lovit cu degetul în indicatoarele de presiune a uleiului.
– Presiunea e foarte scăzută, dar şi temperatura. S‑a uitat pe
fereastra laterală, pe unde se vedea partea din spate a motorului. Din
nacela lui se scurgeau fuioare de fum negru. Nu e a bună, a spus el,
iar în glasul lui, de obicei calm, s‑a furişat o undă de încordare.
– Asta e, a spus Worthington. Opreşte‑l! Să vedem dacă putem
şontâcăi peste munţi cu un singur motor.
Baker a efectuat procedurile de oprire a alimentării motorului,
punând elicea în pas drapel pentru a reduce rezistenţa la înaintare.
Worthington s‑a îndreptat de spate pe scaun, a sporit puţin turaţia
motorului stânga şi a strâns mai tare manşa.
Chiar dacă avea condiţii perfecte de vreme, menţinerea unui apa‑
rat C‑47 în zbor cu un singur motor reprezenta o sarcină foarte grea.
Din fericire, transportau doar câţiva pasageri şi nu aveau încărcătură
suplimentară. Însă aveau parte de o vreme turbulentă şi trebuiau să
lupte cu altitudinea mare, şi îi aştepta bariera creată de munţii
Himalaya.
Refăceau ruta spre sud‑vest, către Darjeeling, pe partea indiană a
munţilor Himalaya. De la Lhasa, era vorba de un zbor pe deasupra
peisajului relativ blând al Platoului Tibetan Central, după care, în
calea lor se înălţau piscurile Himalayei.
Șirul masiv şi înalt de munţi rămăsese nevăzut în noapte, ascuns de
întuneric şi de ninsoarea care se îndesea. Curenţii de aer de deasupra
acelor munţi erau întotdeauna înşelători, iar viscolul primăvăratic
24 CLIVE CUSSLER

amplifica efectele lor. Bulgăraşi de gheaţă izbeau parbrizul, în timp ce


vânturile laterale făceau avionul să vibreze. Navigatorul aparatului a
transmis puneri la punct, dirijând avionul pe un traseu în zigzag, pen‑
tru a ocoli piscurile cele mai înalte.
În vreme ce avionul s‑a apropiat de primul lanţ muntos, un curent
ascendent l‑a ajutat să atingă o altitudine convenabilă. Worthington
încercase ceva mai devreme să câştige altitudine, însă ajunsese la un
plafon de 5 700 de metri, iar singurul motor funcţional refuzase să
ridice aparatul mai sus. Acum era foarte fericit să vadă că altimetrul
arăta că se apropiau de altitudinea de 6 600 de metri.
– Reuşim? a întrebat Baker, uitându‑se la cadranele indicatoarelor.
– Să sperăm – şi nu e de râs.
Pilotul veteran ştia că vânturile puteau fi schimbătoare. Ceea ce
ofereau la un anumit moment, puteau răpi în următorul.
Cu o iuţeală care le‑a întors tuturor stomacul pe dos, avionul a
plonjat brusc cu peste o sută de metri spre sol, apoi a nimerit în
ceea ce părea a fi un turbion. Curenţii de aer veneau din direcţii dife‑
rite, lovind aparatul aşa cum ar face un boxer de clasă cu adversarul lui.
Unul dintre curenţii ascendenţi a fost cât pe ce să silească avionul să
facă o semiîntoarcere pe o aripă, din cauza propulsiei dezechilibrate.
Cu toate acestea, Worthington nu a şovăit nicio clipă. Acţionând
cu siguranţă asupra manetelor, a reuşit să contracareze orice curent
advers, redresând avionul până când curenţii l‑au izbit din nou. Spera
doar că luptătorii de gherilă aflaţi în partea din spate a aparatului erau
în siguranţă în apropierea chesoanelor transversale.
– Care e poziţia în care ne aflăm? a întrebat Worthington cu glas
puternic prin cască, privind înfrigurat spre întunericul din faţă.
– Ar trebui să fim la aproape treizeci de kilometri de Kangmar, a
spus navigatorul. Ne apropiem de şirul de munţi înalţi.
Vreme de câteva minute, au zburat fără niciun incident. Apoi, pe
neaşteptate, un curent descendent foarte puternic a înşfăcat avionul
ca o mână uriaşă şi l‑a propulsat spre sol. Worthington a căscat ochii
MAREA DIAVOLULUI 25

mari când a văzut că altimetrul indica doar 5 550 de metri. Era o alti‑
tudine mult mai joasă decât munţii din faţa lor.
Pilotul a tras maneta de gaze până la maxim şi a acţionat comen‑
zile pentru a obţine mai multă sustentaţie. Însă totul a venit cu o
întârziere prea mare.
Cu un bufnet puternic, roata de bechie a lovit ceva. Ca printr‑un
miracol, a fost o izbitură razantă, astfel că ansamblul posterior a rezis‑
tat, în vreme ce avionul a tresăltat înainte şi s‑a ridicat din nou în aer.
În compartimentul anterior, Ram stătea pe podea, urmărindu‑l
pe Gungtsen, aflat în faţa lui, care strângea în braţe Idolul Nechung,
asta până când izbitura l‑a aruncat pe călugăr de‑a latul podelei. Pe
de altă parte, impactul a deblocat uşa de încărcare, care s‑a deschis
brusc în spatele lui. În timp ce avionul s‑a clătinat spre dreapta, Ram
a fost azvârlit spre deschizătura uşii. Și‑a întins braţele în faţă şi s‑a
agăţat de prag, însă inerţia s‑a dovedit prea mare. A zburat pe uşă
direct în spaţiul exterior.
Vântul îngheţat şi zăpada au zgâlţâit trupul lui în timp ce se pră‑
buşea din avion spre vâltoarea orbitoare a ninsorii. Particulele de
gheaţă i‑au înţepat pleoapele. Inima îi bătea nebuneşte, şi a dat din
braţe într‑un efort neconvingător de a pluti în zbor.
Mugetul singurului motor al avionului a scăzut la un duduit
înfundat, din ce în ce mai slab, apoi un zgomot puternic a frânt noap‑
tea. Nu a mai apucat să analizeze acel sunet, pentru că solul l‑a pri‑
mit cu un bufnet puternic şi violent. După ce s‑a rostogolit pe zăpadă
şi gheaţă, imaginile şi sunetele, ba chiar şi durerea, au dispărut, iar el
s‑a adâncit într‑un abis întunecat.
PARTEA ÎNTÂI
râmtoarea L
t ing ray în st uzon
S
1
CENTRUL DE LANSARE SPAȚIALĂ WENCHANG
HAINAN, CHINA
OCTOMBRIE 2022

D escriind un arc plin de graţie, racheta s‑a înălţat, iar zgomotul


tunător scos de motorul de propulsie, alimentat cu combustibil
solid, a trimis valuri spre cerul de dinainte de zori. Nu era o rachetă
mare, pentru că avea doar şase metri lungime, şi fusese lansată de pe
o platformă auxiliară de la întinsa bază de pe coasta oceanului, care
era mai obişnuită cu lansarea de rachete mari, care transportau sate‑
liţi în spaţiu. Cu toate acestea, pentru cei care urmăreau zborul,
acela era cu mult mai important decât plasarea pe orbită a unor
sateliţi‑spion.
După câteva secunde, eşapamentul roşiatic al rachetei a dispărut.
Însă camerele de luat vederi montate pe un avion de recunoaştere
i‑au filmat evoluţia de deasupra oceanului, la care s‑au adăugat ima‑
ginile înregistrate de sateliţii care urmăreau lansarea. Camerele înde‑
părtate au urmărit racheta al cărei eşapament s‑a întunecat brusc,
după care ea şi‑a continuat traiectoria în tăcere. Dacă ar fi existat un
observator în momentul în care racheta a trecut de el, acesta ar fi
auzit un bubuit sonic, urmat de un fâşâit de motor, acum însoţit de
eşapamentul arzător produs de carburantul lichid. Însă toţi acei
30 CLIVE CUSSLER

senzori ar fi trebuit să fie foarte precişi, deoarece racheta‑proiectil


călătorea cu peste 1 600 de metri pe secundă.
Într‑un centru de operaţiuni aflat la peste 1 900 de kilometri
depărtare, la Centrul de Control al Zborurilor Aerospaţiale din
Beijing, generalul Xu Junhai urmărea evoluţia rachetei pe un ecran
uriaş. Camerele cu rază lungă de acţiune de pe insula Hainan şi de
pe navele aflate în Marea Chinei de Sud au prezentat doar un punct
în momentul în care racheta‑proiectil a dispărut din vedere în mare
viteză. Xu s‑a întors spre cei câţiva ingineri care stăteau în faţa con‑
solelor, urmărind datele ce telemetrie.
– A pornit motorul?
Inginerul, un bărbat slăbuţ, cu ochelari cu rame pătrate şi multe
dioptrii, a dat afirmativ din cap, fără să ridice privirea.
– Da, domnule! Dragonfly a trecut cu succes de la propulsia pe
combustibil solid pe zbor scramjet1.
– Ce viteză are?
– Peste 28 000 de kilometri pe oră, şi accelerează.
Generalul s‑a întors spre imaginea de pe ecran, pe care a văzut
un mic nor de fum în locul în care se afla racheta.
– Ce‑a fost asta?
Întrebarea lui a fost urmată de o pauză lungă.
– Furnizarea de date a încetat. Se… se pare că a apărut o defecţi‑
une. Inginerul a rămas cu capul plecat, temându‑se să ia un contact
vizual cu generalul. Se pare că zborul rachetei s‑a încheiat.
Generalul, un bărbat lipsit de umor, trecut de şaizeci de ani, care
îşi ţinea părul rărit pieptănat pe spate, nu şi‑a reţinut nemulţumirea.
– S‑a încheiat? a spus el cu glas bubuitor. Din nou?
Era al treilea eşec la rând în ceea ce privea proiectilul prototip,
foarte zvelt.
1
Termen intraductibil, reprezentând un proces foarte complicat tehnic, prin care
un avion sau vehicul aerian poate depăşi o viteză supersonică, după ce a căpătat o
viteză de croazieră oferită de motoare obişnuite. Acesta apoi poate ajunge la o
viteză de până la 8 000 de kilometri pe oră în atmosfera terestră.
MAREA DIAVOLULUI 31

Inginerul a confirmat dând din cap.


Generalul a strigat către un bărbat gras, în uniformă, care dis‑
cuta cu directorul de zbor.
– Colonele Yan!
Colonelul Yan Xiaoming s‑a răsucit pe călcâie şi s‑a apropiat tre‑
murând, ca un om care este dus la spânzurătoare.
Generalul s‑a holbat la el.
– Spune‑mi ce s‑a întâmplat!
– Încă analizăm datele, a spus Yan, dar a avut loc o deficienţă de
zbor în faza medie de acceleraţie.
– Am constatat asta! Dar care este cauza?
Colonelul a aruncat o privire spre tableta de scris pe care o ţinea
strâns în mână.
– Valorile preliminare indică o posibilă problemă termică la înve‑
lişul aerodinamic principal. Însă racheta a înregistrat o viteză foarte
mare înainte de a se autodistruge.
– Problemă termică? Asta a fost şi cauza ultimei ratări a lansării,
adevărat? Mi s‑a spus că acea problemă fusese rezolvată.
– Se dovedeşte a fi o chestiune greu de rezolvat.
Generalul a făcut semn cu o mână spre ecranul video pe care se
vedea acum doar cerul gol.
– Preşedintele se aştepta la un succes astăzi. A făcut o pauză, pen‑
tru ca vorbele lui să i se întipărească în minte colonelului. Acesta este
cel de‑al treilea eşec. Va fi şi ultimul pe care îl vei înregistra. Când vor
fi rezolvate problemele? Ca să ştiu ce îi raportez preşedintelui.
– Păi… Nu pot face o estimare sigură în acest moment. Doctorul
Liu analizează soluţiile posibile. Domnule, nu ne vom găsi liniştea
decât după ce găsim răspunsul.
– Am nevoie de un raport complet privind eşecul până mâine
dimineaţă, a spus Xu, şi de o soluţionare a problemei până la sfârşi‑
tul săptămânii.
S‑a răsucit pe călcâie şi, cu faţa înroşită de furie, a ieşit cu paşi
apăsaţi din centrul de control.
32 CLIVE CUSSLER

Preţ de câteva momente, în sală s‑a instalat o tăcere jenantă, după


care tehnicienii au reînceput să examineze datele de zbor.
Colonelul Yan a dat un telefon, apoi s‑a întors din nou spre direc‑
torul de zbor.
– Vreau să discut cu doctorul Liu în biroul meu!
După ce a aruncat o ultimă privire spre ecranul gol, a ieşit din sală.
Yan s‑a dus în biroul lui de la etajul doi al clădirii, care găzduia
sediul Forţei de Rachete al Armatei Chineze de Eliberare. În calitate
de manager al programului privind proiectul de rachete Dragonfly,
biroul lui Yan era spaţios, dar mobilat simplu, iar ferestrele dădeau
spre un câmp sterp, pustiu. A aruncat o privire spre o coloană de
recruţi ai Armatei Chineze de Eliberare, care mărşăluiau încoace şi
încolo, şi a observat că uniformele lor kaki semănau foarte mult la
culoare cu noroiul de sub ghetele lor.
Yan s‑a lăsat greoi pe fotoliul de la birou şi a scotocit după o sticlă
de whisky japonez, numit Hakushu, pe care o căpătase în cursul unei
vizite în Hong Kong. Și‑a turnat un pahar plin, şi l‑a dat de duşcă. În
timp ce lichidul arzător i s‑a scurs pe gâtlej, s‑a gândit la soarta lui, la
căderea în dizgraţie.
Totul începuse din cauza amantei lui, o femeie care îi fusese pre‑
zentată în Hong Kong în urmă cu doi ani, când primise şi sticla de
whisky drept cadou. Ea era avocată specializată în patente pentru o
firmă chinezească de produse electronice care, din întâmplare,
urma să fie relocată la Beijing. Cel puţin aşa îi spusese femeia. De
fapt, ea era agentă a armatei taiwaneze. El a descoperit acest lucru
după ce a constatat că ea copiase fişiere secrete din laptopul lui în
mai multe ocazii. Și asta se întâmplase după ce soţia lui hotărâse să
divorţeze de el.
Oficialităţile Partidului Comunist sau generalul Xu ştiau acest
lucru. Când femeia dispăruse, nu i se reproşase nimic. Însă cariera
lui, în ascensiune, se oprise brusc. Superiorii îl respingeau, iar prie‑
tenii îl ignorau. Întrucât apăruse acest eşec în proiectul pe care i se
MAREA DIAVOLULUI 33

permisese să îl conducă, acum se părea că era pe punctul de a pierde


totul. Funcţia, calitatea de membru de partid. Probabil şi viaţa.
În timp ce punea sticla la loc, cineva a bătut la uşă. În birou au
intrat doi bărbaţi, unul bătrân, celălalt tânăr. Primul, cu părul alb şi
purtând halat de laborator, mergea târându‑şi picioarele. Doctorul
Liu Shenli era un inginer specialist în rachete, care lucrase pentru
realizarea primelor rachete balistice intercontinentale în anii ’70.
Celălalt, un militar îmbrăcat într‑o salopetă, era înalt şi musculos,
şi degaja un aer de siguranţă de sine. Era Zheng Yijong, şi făcea parte
din Comandamentul de Operaţiuni Speciale din Forţa de Rachete a
Armatei. De asemenea, era nepotul colonelului Yan.
Yan le‑a făcut semn amândurora să se aşeze.
– După cum ştiţi, am avut din nou un eşec la lansare. Pare să fie
din nou o problemă termică. S‑a uitat pe fereastră, la recruţii care
mărşăluiau. Suntem foarte presaţi ca să reuşim. Nu trebuie să mai
apară eşecuri.
– Am forţat limitele fizicii, a spus Liu. Am atins deja viteze atmo‑
sferice nemaiauzite pentru un vehicul suborbital. Asta reprezintă un
mare succes tehnologic, pentru că am rezolvat problema propulsiei.
Acum se ridică problema gestionării materialelor.
– Racheta se topeşte? a întrebat Yan.
– Într‑un anume fel, da. După cum ştiţi, problema este că o
rachetă care zboară în atmosferă cu viteze hipersonice suferă un stres
termic extrem, mai ales în partea din faţă. La asemenea viteze, rache‑
tele cedează din cauza căldurii degajate de frecarea cu atmosfera.
– Da, dar rachetele noastre ICBM1 suportă temperaturi simi‑
lare la reintrarea în atmosferă, adevărat? Și nu se topesc în tim‑
pul zborului.
– Adevărat, însă acelea sunt vehicule mari, protejate de scu‑
turi groase, care disipează căldura pe o suprafaţă mare. În cazul
1
Intercontinental Ballistic Missile – rachetă balistică intercontinentală
34 CLIVE CUSSLER

dispozitivelor tactice, precum Dragonfly, nu ne bucurăm de acest lux.


Un scut termic masiv ar împiedica atingerea vitezelor pe care le‑am
obţinut deja – şi sperăm să le depăşim.
– Aceleaşi tipuri de materiale nu pot fi modificate pentru a fi folo‑
site la Dragonfly? a întrebat Yan.
– Am testat toate tipurile de materiale ceramice, din carbon şi
compozite, dar niciunul nu a rezistat la vitezele despre care vorbim.
– Directorul de zboruri a dat de înţeles că aţi descoperit o soluţie.
– Am avut noroc, a spus Liu, dar laboratorul testa nişte ameste‑
curi naturale şi s‑a descoperit o mostră care a dovedit o rezis‑
tenţă termică remarcabilă. Dar găsirea materialului de bază e cam
problematică.
Zheng şi‑a dres glasul, iar Liu s‑a întors şi s‑a uitat la el.
Yan a surprins gestul.
– Doctore Liu, el este locotenentul Zheng, de la Comandamentul
pentru Operaţiuni Speciale. E un om foarte ingenios. Va participa la
proiectul Dragonfly pentru a vă ajuta la asigurarea mijloacelor nece‑
sare pentru ca racheta să reprezinte un succes.
Zheng şi‑a îndreptat ochii negri spre unchiul lui şi pe faţă i‑a apă‑
rut o expresie de înflăcărare.
Yan ştia că Zheng era competent, însă era şi temperamental şi bru‑
tal. Înjunghiase un bărbat într‑un bar, şi dacă nu ar fi intervenit Yan,
tânărul ar fi fost expulzat din armată. Colonelul se îndoia de stabili‑
tatea mintală a nepotului său, dar nu mai putea tărăgăna lucrurile.
– Locotenente, trebuie să asiguri securitatea în locul în care s‑a
prăbuşit racheta. Să iei măsuri să nu apară intruşi, şi să protejezi
locul până când echipa specială a marinei va recupera rămăşiţele
rachetei, indiferent cât va dura până va fi mobilizată. În acelaşi timp,
a spus el, făcând semn către inginer, poate organizezi altă o echipă
care să îl ajute pe doctorul Liu să procure materialele rezistente ter‑
mic pe care doreşte să le folosească.
Zheng a dat din cap.
MAREA DIAVOLULUI 35

– Mă voi ocupa personal de securizarea locului în care s‑a prăbu‑


şit racheta. Am şi personal care să ofere sprijin în cealaltă chestiune.
S‑a întors spre Liu. Spuneţi‑mi domnule doctor, a zis el cu glas gutu‑
ral, care i‑a amintit lui Liu de sunetele scoase de o hienă, de unde se
poate procura materialul de care aveţi nevoie?
Liu i‑a zâmbit părinteşte.
– Nu e chiar atât de simplu.
– De ce? a întrebat Yan.
Liu nu a răspuns imediat. A evitat să se uite la colonel, preferând
să privească pe fereastră spre terenul cafeniu.
– Pentru că este vorba de ceva care nu aparţine acestei lumi, a
spus el într‑un târziu.
2

C u un aer distrat, sergentul Nathaniel Jenkins bătea cu creionul în


tăblia pupitrului la care stătea, când computerul a scos un sunet.
Senzorii de pe un satelit de recunoaştere, aflat la sute de kilometri
deasupra Mării Chinei de Sud, depistaseră lansarea unei rachete de
mici dimensiuni de la baza spaţială Wenchang. Datele culese din sate‑
lit mai devreme nu indicaseră nicio pregătire la rampele de lansare,
ceea ce l‑a făcut pe Jenkins să devină alert şi să se îndrepte de spate.
Urmărind acea nouă lansare, Jenkins, specialist al Forţelor Aeriene
a extras fotografiile făcute recent din satelit şi a mărit imaginile.
Făcând parte din Brigada 100 de Apărare contra Rachetelor de la Baza
Forţelor Aeriene de la Schriever, situată la marginea estică a oraşului
Colorado Springs, Jenkins era unul dintre zecile de analişti care aveau
misiunea de a urmări lansările de rachete din întreaga lume.
Supervizorul, o femeie locotenent cu părul castaniu, pe nume
Harrington, a auzit avertizarea lansată de computer şi a apărut în
spatele lui Jenkins.
– Ce avem? l‑a întrebat ea.
– Chinezii au lansat ceva mic de la Wenchang acum şaizeci de
secunde. Abia dacă a fost detectat în infraroşu, şi nu pare să se
MAREA DIAVOLULUI 37

îndrepte spre atmosferă. Ultimele fotografii ale rampelor arată că


sunt goale, deci a fost vorba de o perioadă scurtă de pregătire.
– Probabil că e o rachetă de croazieră, a spus Harrington. Vezi
dacă şi cei de la Kyogamisaki sau de la LRDR au sesizat ceva.
Jenkins a tastat ceva, parcurgând printr‑un sistem integrat de
radare şi senzori poziţionaţi în întreaga lume pentru a detecta ame‑
ninţări cu rachete din partea unor ţări străine. A accesat datele înre‑
gistrate de un sistem radar AN/TPY‑2 de la staţia de comunicaţii
din apropiere de Kyoto, Japonia.
– Cei de la Kyogamisaki au o telemetrie limitată, a spus Jenkins.
Cei de la LRDR sigur trebuie să aibă ceva.
LRDR era acronimul pentru Long Range Discrimination Radar
(Radar de Discriminare cu Rază mare de Acţiune), un sistem creat
recent, situat în mijlocul statului Alaska. Jenkins a dat din cap, în
timp ce sistemul a asamblat două fluxuri de date şi a creat o anima‑
ţie a drumului parcurs de proiectil pe fundalul mării.
– Zborul s‑a încheiat, a spus el când datele de urmărire au încetat
să apară. Lungimea zborului a fost de aproximativ 1 160 de kilometri.
Harrington a dat din cap.
– Trebuie să fi fost un vehicul tactic. Probabil un HN‑3.
– Dar ceva nu e în regulă, a spus Jenkins, arătând spre ecranul
monitorului. Durata zborului a fost sub trei minute.
Harrington a făcut un calcul în minte pentru a afla viteza relativă
şi a clătinat din cap.
– Nicio rachetă de croazieră nu poate zbura atât de repede.
Jenkins s‑a apucat să tasteze, adăugând parametrii suplimentari
de la fiecare sistem radar. A creat pe ecran două coloane pentru a
marca viteza relativă a rachetei la anumite intervale din zborul ei
scurt ca timp. Și‑a plimbat un deget peste ecran, evaluând cifrele.
– Doamnă, am confirmat datele de la ambele sisteme radar. Cifrele
sar din orice tipare.
Harrington a mijit ochii spre ecran.
38 CLIVE CUSSLER

– Mach 25! Nu se poate aşa ceva! Eşti sigur? Apoi şi‑a trecut dege‑
tele unei mâini prin păr. Nu se poate, a repetat ea.
Jenkins a verificat calculele, apoi a ridicat privirea spre ea şi a
confirmat printr‑o mişcare din cap.
– Jenkins, mai verifică o dată datele obţinute, iar după aceea tipă‑
reşte o analiză completă. După ce termini, cere‑i caporalului Winters
să preia postul tău.
– Am înţeles, doamnă! Și după aceea ce fac?
– Vii cu datele şi mergi cu mine. Să discutăm cu generalul.
3

N ava de luptă japoneză, scufundată, a apărut în întuneric ca un


războinic bătrân. Coca ei de culoare cenuşie era întunecată şi
decolorată, iar punţile erau acoperite de un strat gros de aluviuni.
Deşi nu era masivă, liniile ei zvelte şi graţioase sugerau viteză şi
pericole. Cele două turele de la prova îşi aţinteau tunurile de 100 de
milimetri în sus, ameninţător, parcă pregătite să tragă. Cu toate
acestea, dungile de rugină, algele şi straturile de depuneri spuneau
că acel vas nu va mai vedea niciodată lumina zilei.
– Pare a fi un vas de război, bineînţeles, a spus Summer Pitt, care
stătea aplecată spre hubloul de vizionare din faţa ei. S‑a aşezat fru‑
mos şi drept pe fundul canionului submarin. Văd unele distrugeri la
pupa, a adăugat ea, concentrându‑şi privirea asupra navei scufundate.
Înaltă, Summer era o apariţie spectaculoasă cu părul roşcat, lung şi
frumos, care îi cobora mai jos de umeri, iar silueta ei mlădioasă era
pusă în evidenţă chiar şi de combinezonul de pilot, destul de uzat, de
culoare albastră, pe care îl purta.
La fel de înalt şi zvelt, alături de ea, pe scaunul de pilotaj al sub‑
mersibilului stătea un bărbat cu părul negru, şi manevra două
comenzi de propulsie.
40 CLIVE CUSSLER

– După dimensiuni pare a fi un distrugător, a spus Dirk, fratele


geamăn al lui Summer. Apoi s‑a uitat la epavă cu o fascinaţie care îi
trăda şi buna dispoziţie. Să filmăm pentru cei de la suprafaţă şi poate
reuşim să facem şi o identificare.
Dirijat de el, submersibilul s‑a deplasat de‑a lungul epavei. Nava
se înfipsese într‑un canion subacvatic îngust şi abrupt, iar Dirk tre‑
buia să manevreze cu mare atenţie submersibilul pentru a nu se lovi
de pereţii aproape drepţi. Propulsoarele de la pupa stârneau nori de
sedimente care se învârtejeau în apă. Răbdător, a menţinut vehicu‑
lul nemişcat până când sedimentele s‑au aşternut la loc, după care
s‑a apropiat mai mult de epavă ca să filmeze în detaliu gaura zimţată
din tribordul navei de război.
– Se pare că a înghiţit o torpilă, a spus Summer, şi poate că nu
numai atât.
Dirk a examinat avaria deosebit de mare.
– Probabil că asta a făcut şi muniţia să explodeze. Cred că s‑a scu‑
fundat foarte repede.
În vreme ce Dirk încheia cartografierea video, Summer a accesat
un computer de la bordul navei Caledonia, nava de cercetări oceano‑
grafice care găzduia submersibilul când ajungea la suprafaţă. Deşi
apărea un decalaj mare de timp, emiţătoarele submarine permiteau
transferul de filme, informaţii şi comunicarea între submersibil şi
nava‑mamă. Summer a pătruns în computerul navei şi l‑a folosit pen‑
tru a căuta în baza de date a NUMA numele epavelor din acea zonă.
Gemenii lucrau pentru NUMA, National Underwater and Marine
Agency (Agenţia Naţională pentru Cercetări Marine Subacvatice),
o organizaţie federală care studia lumea oceanelor. Agenţia avea sar‑
cina de a monitoriza totul, începând cu tiparele meteorologice şi
eroziunea costieră şi terminând cu stabilirea nivelului de poluare şi
a sănătăţii ecosistemelor marine. Cum Summer era oceanograf, iar
Dirk, inginer maritim, ei lucrau deseori împreună la proiecte care îi
purtau pretutindeni pe glob.
MAREA DIAVOLULUI 41

– Ar putea fi Akizuki, a spus Summer. A fost un distrugător de


3 700 de tone, scufundat în largul coastei Cape Engaño, în timpul
Bătăliei din golful Leyte.
– Nu suntem departe de acel loc, a spus Dirk. Cum s‑a scufundat?
– Nu se ştie cu certitudine. A fost supusă unor atacuri aeriene,
dar probabil că a fost lovită de o torpilă lansată de pe USS Halibut.
– Aş paria pe cea de‑a doua variantă.
Summer a zâmbit.
– Am făcut o descoperire bună, chiar dacă nici măcar nu căutam
epava vreunei nave.
Ei se aflau în Pacificul de Vest pentru a studia efectele curenţilor de
adâncime asupra acidificării şi a nivelurilor de înmagazinare a carbo‑
nului. Distrugătorul scufundat apăruse pe ecran în timpul unei cerce‑
tări subacvatice cu sonarul a Canionului Cagayan, care se întinde în
largul coastelor nordice ale Insulei Luzon din Arhipelagul Filipine.
La nouă sute de metri deasupra, tatăl lor stătea într‑o cameră de
operaţiuni cufundată în întuneric, aflată în partea din spate a navei
Caledonia, şi urmărea filmul realizat de submersibil pe un ecran de
mari dimensiuni. În calitate de director al NUMA, Dirk Pitt senior
ar fi trebuit să domnească la sediul agenţiei din Washington. Însă
Pitt nu era omul care să stea legat de un birou. Cu fiecare ocazie ce i
se oferea, voia să scape de climatul poluat din punct de vedere poli‑
tic din capitala naţiunii pentru a participa la vreunul dintre proiec‑
tele de cercetare întreprinse de agenţie. O conferinţă pe teme de
oceanografie, ce urma să se desfăşoare în Singapore, îi oferise pri‑
lejul de a se alătura copiilor lui măcar pe o porţiune a proiectului la
care ei lucrau în prezent.
– Simpatică epavă, a spus cu glas hârâit cineva de lângă el.
Pitt s‑a întors spre un bărbat scund, dar bine clădit, cu părul
negru cârlionţat, care stătea alături de el. Acesta era Al Giordino, care
conducea departamentul de tehnologie submarină, şi care i se alătu‑
rase în acea călătorie. Având o bucată neaprinsă de trabuc prinsă
42 CLIVE CUSSLER

între buze, acesta monitoriza energia şi sistemele de alimentare cu


aer ale submersibilului şi, în acelaşi timp, urmărea filmul.
– Într‑un loc nicidecum plăcut, a spus Pitt. Un nor de sedimente
stârnite a acoperit ecranul când submersibilul s‑a apropiat de unul
dintre pereţii canionului. N‑aş vrea să‑i văd blocaţi acolo.
Giordino a zâmbit.
– Fiul tău ştie ce face. La urma urmelor, a învăţat de la cel mai bun
om din domeniu.
Pitt nu se îndoia de acest lucru. Giordino ştia mai multe despre
submersibile decât oricine, şi conlucrase cu fiul lui, Dirk, în cadrul a
zeci de proiecte desfăşurate la mare adâncime.
– Doar să‑i spui să nu zgârie vopseaua de pe el. E un submersi‑
bil nou.
Giordino a transmis mesajul prin microfonul de cască, apoi a
zâmbit şi a spus:
– Susţine că e asigurat. Apropo, Summer spune că au descoperit
epava unui distrugător japonez numit Akizuki.
– Au surprins imagini foarte frumoase. Spune‑le să încheie cer‑
cetarea şi să urce spre suprafaţă. Avem multe alte locuri de analizat
înainte de a pleca din zonă.
În spatele lor a răsunat o alarmă care s‑a auzit şi în difuzorul de
deasupra lor. După douăzeci de secunde, sunetul ascuţit a fost înlo‑
cuit de vocea căpitanului.
– Atenţiune, către toţi marinarii! De navă se apropie un val mare!
Pregătiţi‑vă pentru ciocnirea cu el! Repet! Toţi marinarii, pregă‑
tiţi‑vă pentru impact!
Giordino a transmis mesajul către submersibil, apoi a luat câteva
dosare de lucru de pe birou şi le‑a aşezat pe podea. Pitt a aruncat o
privire pe un hublou deschis care dădea spre scara de la tribord, dar
a văzut doar apa calmă, luminată de soarele dimineţii. Apoi nava s‑a
cabrat ca un cal neîmblânzit.
Amândoi au fost aruncaţi în sus din scaune, şi au căzut dedesub­
tul lor. Nava a scârţâit, şi de peste tot s‑au auzit zgomote, semn că
MAREA DIAVOLULUI 43

obiectele neasigurate zburaseră de pe locurile lor. Apoi, totul s‑a


încheiat. La fel de repede precum lovise, valul s‑a îndepărtat, iar nava
s‑a aşezat din nou pe chilă dreaptă.
Pitt s‑a ridicat în picioare şi a ieşit prin bocaport. În spatele navei,
un val neted, cu înălţimea de aproape trei metri şi jumătate înălţime,
se deplasa pe suprafaţa oceanului ca un tăvălug uriaş. Curând a dis‑
părut din ochii lor, îndreptându‑se către ţărmul înverzit al insulei
Luzon. Pitt s‑a uitat spre coasta îndepărtată a provinciei cele mai
nordice a arhipelagului Filipine, apoi şi‑a aplecat capul, revenind în
camera de operaţiuni.
– Stingray a scăpat nevătămată? a întrebat el.
– Dirk a spus că în adânc a avut loc doar o uşoară tulburare a apei.
Pitt a dat din cap.
– Mă poţi găsi pe punte.
S‑a întors şi a traversat puntea. Caledonia era o navă de cerce‑
tare oceanografică modernă, de mari dimensiuni, una dintre cele
câteva deţinute de flota NUMA. Pitt a urcat pe scara de tambuchi
şi a intrat pe o uşă deschisă dintr‑o latură a aripii. Pe punte se aflau
trei marinari, îmbrăcaţi în uniforme tropicale albe cu mânecă
scurtă. Pitt s‑a apropiat de un bărbat cu umeri laţi şi păr nisipiu, care
tocmai aşeza la locul lui receptorul unui telefon de navă.
– Am suferit ceva avarii?
Căpitanul Bill Stenseth a scuturat din cap.
– Nu mi s‑a raportat nicio avarie. Lucrurile par mai rele decât
sunt, pentru că valul acesta a apărut pe o mare calmă din senin. Un
val ciudat, din câte se pare. Nu am suportat decât o zdruncinătură,
pentru că am reuşit să îl recepţionăm cu prova înainte.
Pitt a cercetat apele calme din faţa lor.
– Cred că valul a fost stârnit de o alunecare subterană de teren.
– Putem paria pe asta. Probabil că oamenii de ştiinţă de la bord
vor putea stabili dacă a avut loc vreun cutremur submarin prin apro‑
piere. Ori ar putea fi vorba de curenţi marini.
44 CLIVE CUSSLER

Pitt s‑a uitat întrebător la căpitan.


– Partea nordică a strâmtorii Luzon este recunoscută pentru fap‑
tul că este o zonă ciudată. Prezintă curenţi de suprafaţă neobişnuiţi,
dar şi curenţi de adâncime foarte puternici. Probabil că o combina‑
ţie a acestor situaţii a declanşat acel val monstruos.
– Ar trebui să verificăm dacă NUMA a instalat balize de monito‑
rizare a valurilor în această zonă.
Senseth a confirmat printr‑o mişcare din cap.
– Voi face asta imediat ce submersibilul se va întoarce la bord.
Totul e în regulă cu Summer şi Dirk?
– Nu au raportat probleme la Stingray, a spus Pitt. Apoi s‑a apro‑
piat de ecranul din faţă şi a scanat oceanul din jurul lor. Supra­faţa apei
albastre şi adânci era presărată de câteva insule, o parte a Arhipelagului
Filipine care se numeşte Babuyan. Cea mai apropiată dintre ele,
insula Calayan, părea să se afle la mai puţin de opt sute de metri faţă
de babord prova. Pitt şi‑a întors privirea spre vest, unde se vedea o
ambarcaţiune mică, de culoare albă, care trăgea un cablu la pupa.
Mai e cineva care sondează adâncul în zona asta?
Stenseth a dat din nou din cap.
– Am vorbit cu ei prin radio ceva mai devreme. E vorba de o com‑
panie minieră australiană care face nişte prospecţiuni în zonă.
Giordino a ajuns pe castelul central şi s‑a apropiat de cei doi bărbaţi.
– Stingray se pregăteşte să urce la suprafaţă. Ar trebui să ajungă
aici peste patruzeci de minute.
– Să ne întoarcem la treabă imediat ce ajunge la bord, a spus Pitt.
S‑a apropiat de o masă pe care se afla o hartă şi a examinat o dia‑
gramă batimetrică1. Căpitane, te rog să reiei caroiajul de sondaj din
locul în care am oprit ultima oară, în largul peninsulei din sud‑ves‑
tul insulei Calayan.
– S‑a făcut!
1
Hartă a adâncimii mării
MAREA DIAVOLULUI 45

Stenseth s‑a uitat contemplativ la insula înverzită şi înfloritoare


aflată la nord‑vest faţă de navă, şi a calculat în minte un curs de depla‑
sare, când, pe neaşteptate, timonierul aflat alături de el a strigat:
– Căpitane, mai vine un val! E… e foarte mare!
Pitt a privit în faţă şi a văzut o unduire la orizont. Se rostogolea spre
ei dinspre nord, şi nu semăna cu valul precedent. Era greu de stabilit
înălţimea lui, însă timonierul le văzuse pe amândouă apropiindu‑se şi
a apreciat că acesta din urmă era de două ori mai înalt decât primul.
– Motoarele, cu putere maximă înainte! Ține drumul cu prova
înainte, pe un curs zero‑unu‑cinci, a ordonat căpitanul, străduindu‑se
să aşeze prova navei mai bine faţă de valul care se apropia de ei.
Primele gânduri ale lui Pitt s‑au îndreptat spre copiii lui. Însă
Giordino i‑o luase deja înainte, pentru că alerga spre ieşirea de
pe punte.
– O să‑i alertez pe Dirk şi Summer, ca să rămână la adâncime, a
răcnit el, după care a dispărut pe scara de tambuchi.
Pitt s‑a întors spre valul care se apropia, apoi s‑a uitat spre insula
Calayan.
– Am putea să ne adăpostim înapoia acelui promontoriu, a spus
el, şi a arătat spre un deget de pământ stâncos care se întindea spre
ocean din partea de sud‑est a insulei.
Stenseth a aruncat o privire scurtă şi a aprobat printr‑o mişcare
din cap.
– Cârma stânga total, şi viteză maximă înainte! Dirijare trei‑trei‑zero!
S‑a întors apoi spre Pitt şi a ridicat din sprâncene.
– Va fi cât pe ce!
Pe întreaga navă au răsunat sirenele, în timp ce propulsoarele
gemene au pornit la putere maximă, ducând‑o spre nord‑vest. Stenseth
a transmis prin radio către Garda de Coastă filipineză, cerând ca ea să
alerteze satele aflate de‑a lungul coastei nordice a insulei Luzon pri‑
vind venirea acelui zid imens de apă.
Pitt a rămas alături de timonier, urmărind valul şi, în acelaşi timp,
dorindu‑şi ca nava lui să înainteze mai repede.
46 CLIVE CUSSLER

Cursa pentru a scăpa din calea pericolului era dureros de lentă.


Nava de cercetare a NUMA nu era construită pentru a se deplasa
cu mare viteză, însă Stenseth a forţat cât s‑a putut motoarele ei. La
aproape doi kilometri în faţa lor, partea din faţă a valului a început să
lovească ţărmul insulei Calayan. Nivelul crescut al apei nu a inundat
ţărmul estic al insulei, în schimb a ridicat un munte de spumă şi
jerbe de stropi de apă, când a izbit ţărmul stâncos.
Pe măsură ce valul se apropia, Pitt a văzut că el creştea în înălţime
când trecea prin zone de apă cu niveluri mai scăzute. Se frângea la
coamă, un indiciu că era suficient de abrupt şi de periculos pentru a
provoca daune mari.
Stenseth a rămas lângă parbriz, evaluând apropierea valului şi acel
deget de uscat aflat la prova‑tribord. Fost căpitan al unui distrugător
al marinei, el avea ani şi ani de experienţă pe mare şi trecuse prin tot
felul de situaţii similare. Pe de altă parte, cunoştea nava Caledonia pe
de rost, îi ştia capacitatea şi tendinţele, ba chiar şi sufletul. În timp ce
urmărea apropierea zidului de apă, s‑a bizuit pe propriile simţuri şi pe
navă, astfel că a rămas pe loc, răbdător ca o stâncă. În momentul
potrivit, s‑a întors către timonier şi, cu glas calm, i‑a spus:
În regulă, domnule Hopkins, cârma total spre dreapta, motoarele
reduse la curs zero‑unu‑cinci grade. Apoi a vorbit în intercomul navei:
– Marinari, pregătiţi‑vă pentru impact!
Timonierul a tras de timonă aşa cum i se indicase, dezlipindu‑şi
ochii de la val pentru a verifica giroscopul montat în faţa lui. În
vreme ce nava se îndrepta spre noul cap‑compas, a riscat să arunce o
privire în faţă.
A avut la dispoziţie doar o clipă pentru a vedea promontoriul
stâncos al insulei din faţa lor când valul s‑a prăbuşit peste el. Oamenii
de pe punte au auzit un muget gros provocat de impact, în momen‑
tul în care o vijelie de spumă albă a ţâşnit spre cer. Apoi, valul masiv
a ieşit dintre stropii de apă ca şi cum s‑ar fi izbit de un limitator de
viteză plasat pe o stradă.
MAREA DIAVOLULUI 47

Prova navei s‑a înălţat, apoi ea a părut să fie propulsată spre cer.
Pitt a simţit înălţarea bruscă în adâncul stomacului, ca şi cum ar fi
călătorit într‑un lift care cobora cu mare viteză. Coca din oţel a navei
a scrâşnit din cauza tensiunilor provocate când pupa s‑a înălţat, iar
prova s‑a afundat brusc în apă. Oamenii de pe punte s‑au împleticit
în faţă din cauza inerţiei modificate, căzând pe spate când pupa s‑a
afundat după trecerea valului.
Aproape imediat anunţuri privind daunele au început să curgă
şuvoi din toate părţile navei, însă Caledonia a scăpat în cea mai mare
măsură nevătămată. Combinaţia dintre sincronizarea realizată de
Stenseth şi sfaturile lui Pitt salvaseră nava de avarii mai grave.
Caledonia se strecurase suficient de mult înapoia peninsulei stân‑
coase ca să evite forţa totală a valului.
– A fost cât pe ce, bine că ne‑am găsit adăpost, a spus Stenseth.
– Sper că ăsta a fost ultimul val, a spus Pitt privind cercetător
oceanul spre nord, şi a constatat că el era plat şi calm ca şi înainte. S‑a
întors către castelul central. Dacă ai nevoie de mine, mă găseşti în
centrul de operaţiuni.
S‑a grăbit să coboare de pe puntea castelului de comandă
spre camera de operaţiuni, unde l‑a găsit pe Giordino aşezat în faţa
unui ecran de computer care nu prezenta nicio imagine. Cărţile şi
manualele de pe nişte rafturi din partea din spate a încăperii erau
împrăştiate pe podea, ca şi cum pe acolo ar fi trecut o tornadă.
Pitt s‑a aşezat alături de Giordino.
– Ce veşti ai de la Stingray?
– Deocamdată, am pierdut legătura cu ei.
Vocea lui calmă a ascuns orice îngrijorare. A apăsat pe un buton de
transmitere şi a apelat submersibilul, dar nu a primit niciun răspuns.
Pitt s‑a uitat la monitorul care urmărea poziţia relativă a sub‑
mersibilului. Un punct galben care pulsa indica un semnal care încă
putea fi recepţionat. Pitt a observat locaţia, şi pe faţa lui a apărut o
expresie întrebătoare.
48 CLIVE CUSSLER

– A, ia te uită! Dacă fasciculul e corect, se pare că submersibilul s‑a


deplasat la vreo şase kilometri depărtare de locul în care au găsit epava.
Giordino s‑a încruntat, făcându‑şi sprâncenele groase să se
arcuiască.
– Le va trebui o oră ca să parcurgă distanţa asta.
Brusc, vocea lui Summer s‑a auzit în casca lui.
– Stingray, către Caledonia, mă auziţi?
– Foarte bine şi clar, a spus Giordino. Care e situaţia voastră?
– Totul e bine. Am avut parte de o deplasare ca pe sanie, dar acum
ne aflăm în ape calme. Ar trebui să ieşim la suprafaţă foarte curând.
– La ce adâncime sunteţi?
– La mai puţin de cincisprezece metri. Am prins un curent
ascendent.
– Am înţeles. Ne îndreptăm spre voi ca să vă recuperăm. Caledonia
a încheiat transmisia.
Pitt a telefonat către puntea de comandă.
– Putem merge la locul de întâlnire cu Stingray?
– Bineînţeles, a spus Stenseth. Avem unele echipamente avariate
în câteva laboratoare, iar un om de ştiinţă şi‑a fracturat un braţ, dar
altfel suntem întregi. Dirk şi Summer sunt în siguranţă?
– Nu se mai află în locul în care au coborât în adânc.
– Am face bine să‑i recuperăm repede şi să pornim spre uscat, a
propus Stenseth. Sunt sigur că unele zone de coastă au fost grav afec‑
tate, şi poate dăm şi noi o mână de ajutor.
Pitt a revenit pe punte cu noile coordonate ale submersibilului şi
Caledonia a descris un viraj şi a pornit spre sud. În timp ce scruta
apele, căutând submarinul galben, Pitt a detectat un obiect scund
aflat la o oarecare depărtare.
– Căpitane, avem un om la apă la tribord prova.
Stenseth a dus binoclul la ochi şi a cercetat marea. Da, sunt doi
oameni care stau agăţaţi de o canistră goală.
– Du‑ne lângă ei! Eu şi Al vom coborî barca Zodiac la apă.
MAREA DIAVOLULUI 49

Pitt a coborât de pe puntea de comandă şi l‑a luat pe Giordino în


drum spre puntea pupa. Ajunşi acolo, au pregătit barca gonflabilă
pentru lansarea la apă. Câteva minute mai apoi, când Caledonia a
ajuns aproape de doi bărbaţi care se legănau în apă, Zodiac a fost
coborât. Giordino a pornit motorul ei chiar în secunda în care au
ajuns în apă, iar Pitt a eliberat cablul de coborâre. Barca gonflabilă a
pornit în viteză spre ţintă.
Pitt i‑a văzut pe cei doi tineri, ambii cu părul blond, care stăteau
agăţaţi de o canistră roşie. Erau prea speriaţi ca să se desprindă de
ea, astfel că Giordino a manevrat barca alături de ei, iar Pitt a întins
mâinile spre unul dintre tineri.
– Gata! Veniţi la bord!
Pitt l‑a prins de guler pe cel mai apropiat dintre cei doi şi l‑a tras
spre Zodiac. Omul s‑a rostogolit în barcă şi apoi s‑a ridicat în şezut,
ameţit şi tremurând. Cel de‑al doilea a fost mai cooperant. El a elibe‑
rat canistra şi a întins o mână spre Pitt, care l‑a tras imediat în barcă.
– Mulţumesc! a spus tânărul, care era murat bine.
– Băieţi, de unde veniţi? i‑a întrebat Giordino.
– De pe o şalupă de cercetare. A fost răsturnată de val.
Ambii tineri păreau loviţi şi epuizaţi, iar cel vorbăreţ avea o rană
sângerândă la un braţ. Și‑a frecat rana apoi a căscat ochii mari.
– Domnişoara Thornton! Era şi ea în şalupă.
S‑a ridicat şi a privit disperat spre sud‑vest.
Giordino a accelerat motorul bărcii şi a pornit spre direcţia indi‑
cată de tânăr. Pitt s‑a ridicat în picioare şi imediat după aceea i‑a
arătat lui Giordino încotro să dirijeze barca.
– Uite‑o acolo, pe jumătate scufundată.
Giordino a zărit o formă rotunjită de culoare albă între valuri şi a
îndreptat barca în acea direcţie. Șalupa era la aproximativ patru sute
de metri depărtare, însă pe măsură ce s‑au apropiat de ea, din ea se
mai vedea foarte puţin.
Șalupa de cercetări se răsturnase şi era scufundată în proporţie
de nouăzeci la sută. Pitt a aruncat o privire şi şi‑a dat seama că ea va
50 CLIVE CUSSLER

dispărea curând în adâncuri. Când Zodiac s‑a apropiat mai mult,


temerile lui Pitt s‑au confirmat, şi şalupa răsturnată s‑a înclinat
într‑o parte alunecând sub luciul apei. Apa limpede, aşa cum este ea
la tropice, i‑a permis lui Pitt să vadă cabina ambarcaţiunii. Preţ de o
clipă, a perceput o mişcare printr‑un hublou lateral.
A văzut o femeie, cu faţa lipită de geam, având o expresie dispe‑
rată în ochii albaştri. Ea l‑a văzut pe Pitt şi l‑a privit drept în ochi,
apoi şalupa şi‑a început călătoria spre fundul mării, aflat probabil la
câteva sute de metri.
4

P itt a plonjat peste marginea bărcii fără să ezite. Apa mării era caldă,
vizibilitatea era bună şi, când a deschis ochii, a văzut şalupa de cer‑
cetare coborând chiar sub el. A lovit apa cu picioarele ca să pornească
spre ea, dar nu a avut impresia că se apropia de ea. Folosindu‑şi bra‑
ţele, a lovit cu picioarele şi mai tare, pornind în urmărirea şalupei.
Aceasta se înclinase cu botul în jos şi se scufunda din ce în ce
mai repede. Pitt a întins o mână şi s‑a prins de un cablu de cercetare
lăsat liber, care era acoperit cu discuri mici, apoi s‑a tras către cadrul
transversal de etambou. Deplasându‑se mână peste mână, s‑a tras
înainte de‑a lungul balustradei laterale, trecând de un vinci mic,
după care a ajuns la cabină.
Vizibilitatea scăzuse, şi apa începuse să se răcească, de aceea a
început să tremure. Ca scufundător expert, şi‑a mişcat falca înainte
şi înapoi ca să elimine presiune crescândă din urechi. Ducea o bătă‑
lie pierzătoare cu adâncul, de aceea s‑a mişcat energic şi furios, fără
să piardă nicio secundă.
Prin micile spaţii dintre uşă şi rama ei ieşeau bule de aer, şi Pitt a
auzit bubuituri înfundate din interiorul cabinei. A întins ambele mâini
şi a prins clanţa, pe care a răsucit‑o. Clanţa s‑a mişcat uşor, dar uşa s‑a
52 CLIVE CUSSLER

deschis doar o fracţiune de centimetru, eliberând şi mai multe bule de


aer. Prin deschizătură s‑a strecurat o dungă de lumină. Bateria şalupei
urma să se scurtcircuiteze. Acum a simţit loviturile date în uşă de
femeia care se afla de cealaltă parte și care împingea cu putere. A mai
perceput înjurături rostite cu glas tremurător, ceea ce însemna că în
cabină rămăsese o bulă mare de aer.
Vizibilitatea scădea clipă de clipă, dar Pitt a văzut de ce uşa refuza
să se deschidă. Acoperişul de deasupra ei fusese strivit parţial când
şalupa se răsturnase, blocând partea de sus a cadrului uşii. A împins
cu palma porţiunea îndoită, dar aceasta nu a cedat. Nu avea cum să
rezolve rapid problema de a elimina îndoitura.
Pe măsură ce ambarcaţiunea se scufunda tot mai mult, au început
să îl doară plămânii. Însă având doar câteva secunde pentru a găsi o
soluţie, a acţionat fără să mai apeleze la prudenţă. S‑a apăsat pe punte
şi a eliberat mânerul uşii. Cum curentul apei l‑a împins spre pupa, a
întins braţul stâng. S‑a ciocnit de vinci, şi s‑a prins strâns de el cu
ambele mâini. Acţionând mai mult pe pipăite, a depistat cablul înco‑
lăcit, cu cârligul lui, care era legat de o bară transversală.
A descoperit pe pipăite comenzile, a apăsat butonul de eliberare
şi apoi s‑a rugat să aibă noroc. Vinciul care funcţiona pe baza curen‑
tului furnizat de baterie a început să se rotească, şi cablul a ajuns liber
în mâna lui. L‑a derulat preţ de trei metri şi jumătate, apoi şi‑a apă‑
sat picioarele pe o latură a vinciului şi s‑a întins spre cabină.
Prinzându‑se firav de cadrul uşii, s‑a tras în sus şi a făcut o buclă a
cablului în jurul clanţei. A eliberat cadrul uşii, s‑a tras de‑a lungul
cablului spre vinci şi a apăsat butonul de strângere.
Tamburul s‑a rotit repede, întinzând treptat cablul liber. Vinciul
a scrâşnit o clipă, după care uşa a fost smulsă din cadrul ei.
Pitt a văzut un fascicul de lumină şi o bulă mare de aer a ţâşnit
prin gaură, dar şi silueta femeii. Apoi totul s‑a întunecat. Pitt s‑a pro‑
pulsat de pe punte şi, în timp ce şalupa se scufunda sub el, a bătut din
picioare şi a înotat spre suprafaţă.
MAREA DIAVOLULUI 53

Nemaifiind preocupat de încercarea de salvare, acum simţea


nevoia imperioasă de a respira. A expirat încet, ca să elimine starea
de tensiune, în vreme ce muşchii i s‑au încordat la maxim. În timp ce
urca spre lumină, a zărit‑o pe femeie deasupra lui. Se mişca letargic,
abia lovind apa cu picioarele. Pitt s‑a îndreptat spre ea, şi‑a petrecut
o mână pe sub braţul ei şi a continuat să bată puternic din picioare.
Apoi a simţit că apa era mai caldă, şi a văzut unduirea ei la
suprafaţă, în vreme ce organismul lui urla după aer. Cu un ultim
efort, a spart luciul apei, ajungând sub razele soarelui, şi a tras‑o pe
femeie după el.
Barca gonflabilă a NUMA se legăna la mică distanţă de ei. Giordino
s‑a aplecat şi a tras‑o din apă pe femeie şi a depus‑o în barcă, în timp
ce Pitt a călcat apa şi s‑a străduit să îşi recapete suflul.
– Ceva mai mult de trei minute, după aprecierea mea, a spus
Giordino, întorcându‑se spre Pitt şi întinzându‑i o mână pentru a‑l
ajuta să urce în barcă.
Pitt a mai respirat adânc de câteva ori, apoi l‑a prins de mână pe
prietenul lui.
– De obicei rezistam cel puţin cinci minute, dar cred că vremu‑
rile acelea au trecut de mult.
Scoţând un icnet, s‑a urcat singur în barcă.
Pe bancheta din faţa lui, cei doi tineri o susţineau pe femeie între
ei. Palidă la faţă şi lipsită de vlagă, ea a ridicat privirea când Pitt s‑a
aşezat vizavi de ea. El a văzut că ea era o femeie viguroasă de apro‑
ximativ treizeci şi cinci de ani, iar părul negru, umed, încadra un
chip atrăgător, pus în evidenţă de ochii albaştri. S‑a înălţat de spate
când Pitt a apărut în apropierea ei, şi a vrut să spună ceva, dar încer‑
carea ei de a‑i mulţumi s‑a încheiat printr‑un acces de tuse.
Pitt a bătut‑o uşor peste un genunchi.
– Asta a fost o scufundare liberă de durată. Ia‑o uşurel. Îl vom
pune pe doctorul navei să se ocupe de tine peste câteva momente.
Ea a dat din cap, iar curând Zodiac a ajuns lângă bordul navei
Caledonia şi a fost ridicat la bord. Doi marinari i‑au preluat pe femeie
54 CLIVE CUSSLER

şi pe camarazii ei, conducându‑i la infirmerie pentru a fi consultaţi,


iar căpitanul Stenseth s‑a apropiat de Pitt şi Giordino.
– Mai erau şi alte persoane la bord? a întrebat el.
– Nu! i‑a răspuns Giordino. Erau doar cei trei de aici. Tinerii
mi‑au spus că efectuau o cercetare a fundului mării când valul a
lovit şalupa şi a răsturnat‑o.
– Au avut noroc că au rămas în viaţă, a spus Stenseth.
Puntea a trepidat sub tălpile lor când nava de cercetări a început
să accelereze după ce stătuse pe loc.
– Dirk şi Summer au ieşit la suprafaţă şi aşteaptă să fie recupe‑
raţi. Aflat lângă balustradă, căpitanul a arătat cu degetul spre sud.
Propun ca apoi să pornim spre Luzon şi să ajutăm cum putem. Se
pare că acel val a lovit foarte grav o porţiune mare de coastă.
– Eu şi Al putem porni în cercetare cu elicopterul, a spus Pitt, dar
după ce mă schimb în nişte haine uscate.
– Noi am monitorizat comunicaţiile de pe coastă. Oraşul Appari
a primit câteva solicitări de ajutor, aşa că ne vom îndrepta în acea
direcţie, dacă nu cumva consideri că ar trebui să mergem spre alt loc.
Pitt a dat aprobator din cap, apoi s‑a grăbit să ajungă în cabina lui
ca să îmbrace haine uscate. Apoi s‑a îndreptat spre heliportul care se
afla în cartierul1 tribord. Giordino îşi ocupase deja locul pe scaunul
pilotului, şi încălzea motoarele.
– M‑am gândit să‑ţi ofer un respiro, a spus Giordino, atingând
manşa aparatului, în timp ce Pitt s‑a aşezat pe scaunul copilotului.
– Îţi rămân foarte îndatorat.
Giordino a transmis către puntea de comandă a Caledoniei că
decolează, după care a făcut elicopterul Bell 505 Jet Ranger să urce
spre cerul senin.
– Uscatul e cam la treizeci şi ceva de kilometri, a spus Giordino
în microfonul căştii.
1
Termen marinăresc pentru sfertul de navă pupa
MAREA DIAVOLULUI 55

Coasta nordică a insulei Luzon se întindea la marginea orizontu‑


lui ca o linie de un verde sclipitor. Pitt a afişat o hartă digitală pe ecra‑
nul de zbor al elicopterului.
– Dacă o luăm spre stânga după ce ajungem la coastă, oraşul
Aparri ar fi la vreo cinci kilometri depărtare, a spus el. Se pare că ar
fi cel mai mare oraş aflat în zona primară de impact. Spre vest mai e
un oraş mic, şi ar merita să îl survolăm şi pe acela. Din fericire, popu‑
laţia e destul de redusă numeric în zona asta de coastă.
După ce Giordino a făcut ca elicopterul să descrie un arc şi să se
îndepărteze de nava de cercetări pentru a se îndrepta spre sud, a de‑
viat traseul preţ de câteva momente pentru a da roată submersibilu‑
lui Stingray. Submarinul galben plutea la suprafaţă şi părea să fi
suferit avarii.
Giordino a continuat zborul până când în faţa parbrizului a văzut
coasta înverzită. Daunele provocate de valul ciudat erau uşor de con‑
statat. Palmieri dezrădăcinaţi erau împrăştiaţi pe plajă sau pluteau pe
valuri, înconjuraţi de frunze şi alte resturi. Linia apei dinspre uscat
arăta că valul inundase ţărmul pe o distanţă de cel puţin o sută de
metri faţă de plajă.
Giordino a făcut ca aparatul să se încline pe o parte, pornind spre
vest, trecând la o altitudine mică pe deasupra uscatului. Pe măsură
ce au înaintat, daunele vizibile s‑au dovedit a fi mult mai mici, după
care au dispărut cu totul. După ce au mai zburat douăzeci și trei de
kilometri, au ajuns deasupra următorului oraş, numit Abulug. O
mulţime de puşti se jucau pe străzile murdare aliniate de‑a lungul
plajei, şi nu păreau deloc îngrijoraţi.
– Se pare că valul i‑a ocolit pe cei de aici, a spus Giordino. Cred
că până să ajungă aici, s‑a dispersat.
– Din fericire, se pare că a provocat puţine daune şi victime, a
spus Pitt. Însă mi se pare ciudat. Valul a avut originea foarte aproape,
ori poate insulele din larg au ajutat la spargerea lui.
Giordino a făcut ca elicopterul să se încline în cealaltă direcţie,
reluându‑şi zborul spre est şi continuând dincolo de poziţia pe care o
56 CLIVE CUSSLER

avuseseră anterior. Forţa valului a devenit evidentă pe o porţiune de


peste trei kilometri, unde se înregistraseră distrugeri mari, dar aces‑
tea s‑au dovedit tot mai mici pe măsură ce au zburat spre est. Au tre‑
cut peste un râu cu ape furioase, numit Cagayan, cel mai mare şi mai
lung din Filipine. Apele lui goneau rapid, depăşind malurile din cauza
apei care se scurgea acum dinspre uscat după inundaţia dinspre mare.
Dincolo de malul râului, dedesubtul lor a apărut un oraş. Spre
deosebire de Abulung, Aparri nu scăpase de daune. Noroaie şi resturi
înţeseau străzile, care încă erau acoperite de apa care se retrăgea.
Aproape de linia plajei, câteva case fuseseră dărâmate, iar molozul
era împrăştiat peste tot. Însă spre interior, cea mai mare parte a ora‑
şului părea să fi fost afectată destul de puţin.
Giordino a făcut un ocol.
– S‑ar părea că valul a pierdut din forţă până când a ajuns să
lovească aici.
– Da, văd că a fost o inundaţie minoră, dacă nu socotim casele
distruse, a spus Pitt, răspunzând la fluturarea din mâini a unui băr‑
bat de la sol. Apoi a arătat spre stânga, către valuri. Ia te uită acolo.
Giordino şi‑a întins gâtul. Între valuri se vedea un avion. O por‑
ţiune a cozii lui ieşea din apă.
– Un avion măricel. Văd că are patru elice, a spus Giordino. Inte­
resant loc în care să aterizezi.
– Probabil că pilotul a încercat să ajungă cu el pe plajă, dar nu a
reuşit. Se pare că zace acolo de ceva vreme.
Au continuat survolarea oraşului, alegându‑se cu alte fluturări de
braţe din partea localnicilor. Apoi elicopterul a dat roată pe deasupra
râului Cagayan. Când au ajuns deasupra torentului, Pitt a exclamat:
– Stai pe loc!
Giordino a făcut aparatul să rămână staţionar în aer, şi Pitt a arătat
cu degetul spre trunchiul unui palmier care era purtat în josul râului.
De trunchiul pe jumătate scufundat stăteau agăţaţi o femeie cu
părul lung şi doi copii, străduindu‑se să rămână în viaţă.
5

–S ă aduci aparatul jos, şi în aval faţă de ei, a spus Pitt, scoţându‑şi


casca de pe cap şi eliberând centura de siguranţă.
Giordino a accelerat şi a făcut ca elicopterul să se deplaseze în
josul râului, după care a coborât cât de mult a putut deasupra ape‑
lor învolburate.
– Ai de gând să sari? a strigat el la Pitt. Te‑ai udat deja astăzi!
Pitt nu i‑a răspuns, şi a deschis uşa glisantă din lateral.
Giordino a văzut trunchiul de copac ce cobora pe râu şi a adus
elicopterul în lateral, pentru a se alinia cu el. A zburat la puţin peste
un metru deasupra torentului, apoi s‑a întors spre Pitt, dar acesta
dispăruse. Coborâse pe patina elicopterului, apoi sărise în apă.
Giordino a făcut imediat ca aparatul să urce şi a descris un cerc
în amonte, după care a transmis prin radio către Caledonia, timp în
care a urmărit de departe încercările de salvare întreprinse de Pitt.
În clipa în care a ajuns în apă, Pitt a simţit forţa mare a râului.
Spre deosebire de precedenta scufundare, apa de acolo era întune‑
cată, rece şi se deplasa cu rapiditate. În timp ce s‑a înălţat spre luciul
apei, a simţit crengi nevăzute şi alte resturi cărate de apă cioc‑
nindu‑se de corpul lui.
58 CLIVE CUSSLER

S‑a răsucit spre amonte şi a văzut trunchiul de palmier pe jumă‑


tate scufundat în apă la vreo doisprezece metri depărtare. Acum,
de‑a lungul trunchiului se vedeau doar două capete. În ciuda zgomo‑
tului puternic scos de motorul elicopterului, a auzit ţipete disperate.
Veneau dinspre una dintre cele două siluete, femeia cu părul lung.
Pitt a înotat cu mişcări viguroase contra curentului, însă a rămas des‑
tul de departe pentru a lăsa trunchiul să se apropie de el.
A văzut că fiica femeii stătea încă agăţată de trunchiul de pal‑
mier. Femeia întinsese o mână spre capul celuilalt copil, un băiat,
care apărea de sub suprafaţa apei. Însă curentul puternic a despăr‑
ţit‑o de fiul ei. În vreme ce acesta era purtat de apă, femeia a scos un
alt răcnet de disperare.
Pitt s‑a oprit din înot, pentru a permite trunchiului de palmier
să treacă pe lângă el, apoi a dat puternic din braţe prin apa murdară,
ca să traverseze râul. Răcnetele femeii s‑au stins pe măsură ce ea şi
fetiţa ei au fost cărate în aval. În timp ce Pitt înota din răsputeri spre
băiat, acesta a dispărut sub un val de apă, apoi capul lui a apărut la
suprafaţă, la câţiva metri depărtare. Pitt a tăiat apa şi, cu o mână l‑a
prins pe băiat de un braţ şi i‑a ridicat capul şi gâtul deasupra râului.
Copilul, având aproape cinci ani, a început să tuşească, în timp ce
Pitt l‑a ţinut strâns.
– Gata, ai scăpat, prietene, i‑a spus Pitt cu glas liniştitor. S‑a
uitat spre malul râului, căutând din ochi un loc pentru a ieşi pe
uscat, dar a constatat că apa îi purta prea repede pentru a reuşi să
ajungă pe un mal stâncos. Râul revenise pe albia lui obişnuită, însă
curgerea apei era accelerată de o porţiune mai îngustă şi mai adâncă.
Foarte curând, apa râului avea să ajungă la ocean, unde forţa ei
distructivă se va diminua considerabil. A socotit că era preferabil
să se lase dus de curentul apei.
La câţiva metri într‑o parte, un alt copac gros plutea în aval. Pitt
a înotat în lateral spre el, s‑a prins de el cu mâna liberă, apoi a tras
băiatul lângă el. Cu ochii dilataţi de groază, copilul a încălecat
MAREA DIAVOLULUI 59

trunchiul. Nu mai tuşea, şi obrajii lui îşi recăpătaseră culoarea. Apoi


s‑a prins de mâna lui Pitt pentru a fi sprijinit.
– Ține‑te bine, şi călătorie plăcută! i‑a spus Pitt.
Deşi vorbea doar limba tagalog,1 băiatul a dat din cap spre Pitt,
având o expresie de recunoştinţă pe faţă.
În timp ce pluteau cu viteză spre gura de vărsare a râului, atenţia
lui Pitt a fost atrasă de elicopterul Bell 505. Giordino monitorizase
evenimentele din amonte, dar acum coborâse mult şi plutea la mică
distanţă în faţă. Pitt a ridicat ochii şi l‑a văzut pe Giordino arătând
în aval, către femeie.
Trunchiul palmierului de care se agăţase aceasta era scufundat
aproape complet. Femeia şi fiica ei se zbăteau să îşi ţină capetele dea‑
supra apei.
Pitt i‑a făcut semn din cap lui Giordino şi l‑a bătut pe umăr pe băiat.
– Rămâi aici, a spus el, arătând spre buştean.
După aceea, s‑a îndepărtat de trunchiul copacului şi a pornit
înot în josul râului.
Au traversat o ravenă laterală care pătrundea în râul Cagayan, de
unde veneau alte gunoaie şi resturi din oraş. Pitt s‑a chinuit să înoate
printre cutii de carton şi saci din plastic plini cu gunoaie pentru a se
apropia de femeie şi de fiica ei.
Chiar în momentul în care a ajuns aproape de cele două, ele au
ajuns sub apă, dar încă agăţate de trunchiul de palmier, care dădea
să se scufunde. Câteva secunde mai apoi, azvârlind stropi în jur şi
pufnind pe nări, femeia şi fetiţa ei au reapărut la suprafaţa râului.
Pitt s‑a repezit întâi spre fată, o adolescentă ai cărei ochi expri‑
mau starea de groază prin care trecea. A prins‑o de un braţ şi a aju‑
tat‑o să plutească, timp în care a urmărit‑o pe femeie. Niciuna dintre
ele nu ştia să înoate, de aceea, Pitt şi‑a dat seama că îi va fi greu să le
ţină la suprafaţa apei.
1
Limba oficială a statului Filipine
60 CLIVE CUSSLER

A observat o bancă răsturnată, care plutea în josul râului şi a tras


fata până la ea. Ea s‑a prins de bancă fără să fie nevoie să o îndemne,
eliberându‑i braţul lui Pitt, pentru ca acesta să o poată ajuta pe
mama ei.
La mică distanţă de acolo, femeia se zbătea în apă. Abia reu‑
şind să îşi menţină capul la suprafaţă, eforturile pe care le făcea
aveau să o extenueze curând. Pitt a înotat spre ea, dar a ezitat când
a ajuns aproape, pentru a evita să fie lovit de braţele sau picioa‑
rele ei, care se mişcau cu disperare. A simţit că şi el se mişca mai
repede pe măsură ce apele râului curgeau mai repede prin ulti‑
mul canal înainte de a se vărsa în mare. Când forţele femeii au mai
slăbit şi ea a început să alunece sub luciul apei, Pitt s‑a apropiat de
ea şi a prins‑o.
Nu a fost nevoie să‑şi facă griji în legătură cu zbaterea ei haotică.
A descoperit că femeia era scundă, cu puţin mai înaltă decât fiica ei.
Când el a prins‑o, ea s‑a liniştit, aspirând aer cu forţă, după care el a
tras‑o din acel loc.
– Copiii mei! Copiii mei! a strigat ea în limba tagalog.
Pitt a răsucit‑o, ca să îşi poată vedea fiul şi fiica înapoia lor. Apoi
apa a devenit tot mai turbulentă, curentul ei căpătând viteză, astfel
că au fost îndepărtaţi de mal. S‑au trezit căraţi de apă către mare. În
timp ce elicopterul zbura cu mare zgomot de motor deasupra lor,
Pitt a tras‑o pe femeie spre fiul ei, aflat pe buşteanul mare. Fata a dat
din picioare până la ei și s-au reunit toţi trei fericiţi.
Și Pitt s‑a ţinut agăţat de trunchiul de copac, pentru că simţea
nevoia de a se odihni după ce înotase atât de mult, şi se simţea exte‑
nuat. Adrenalina nu‑i mai circula prin corp, astfel că braţele şi
picioarele îi erau obosite. Și‑a dat capul pe spate, şi a văzut un cor‑
moran coborând în zbor spre resturile plutitoare, căutând să
găsească totuși ceva de mâncare. Un strigăt venit din depărtare i‑a
întrerupt încercarea de odihnă lui Pitt, când elicopterul s‑a retras,
iar duduitul motorului lui a fost înlocuit de vâjâitul strident al unui
MAREA DIAVOLULUI 61

motor de barcă. Una neagră, gonflabilă, în care se aflau trei per‑


soane s‑a îndreptat spre ei cu mare viteză.
Pitt s‑a luminat la faţă când i‑a văzut pe fiica lui Summer la prora,
şi pe fiul lui Dirk, la volanul ambarcaţiunii. Oarecum surprins, a treia
persoană din barcă era femeia pe care o salvase din şalupa de cerce‑
tare care se scufundase.
Barca gonflabilă s‑a apropiat mugind, apoi Dirk a oprit motorul
şi a lăsat ambarcaţiunea să se apropie lent de oamenii aflaţi în apă.
– Cine urcă primul? a întrebat Summer, dându‑şi deoparte o
şuviţă din părul des de pe faţă şi întinzând braţele spre apă.
– Doamnele, bineînţeles, a spus Pitt, după care a luat‑o pe fată de
un braţ şi a dus‑o înot până la barca gonflabilă, unde Summer a tras‑o
la bord. A repetat operaţiunea cu mama fetei, după care l‑a ajutat şi pe
băiat să urce în barcă. A împins deoparte buşteanul şi a urcat pe burtă
pe marginea bărcii, după care Dirk l‑a prins de un braţ şi l‑a ajutat să
ajungă în barcă.
– Cum te simţi după aventura asta? l‑a întrebat Pitt cel tânăr.
– Cred că sunt prea bătrân ca să particip la curse olimpice de
felul ăsta. Resimţind efectele celor două scufundări pentru salva‑
rea unor persoane, Pitt s‑a întins pe fundul bărcii gonflabile, stând
cu spatele rezemat de o margine şi a băut cu nesaţ apa din sticla pe
care i‑a întins‑o Summer. Nu mă aşteptam ca voi doi să apăreţi aici.
– Eu şi Summer tocmai urcasem la bordul Caledoniei când Al a
transmis un mesaj către navă, a spus Dirk. S‑a întors şi a făcut un
semn cu braţul spre elicopterul Bell, care zbura la punct fix, şi s‑a
uitat cât Giordino a înclinat aparatul pe o parte, după care l‑a întors,
pornind spre nord, către nava de cercetări care venea spre ei. Barca
gonflabilă era gata pregătită, de aceea am sărit în ea şi am venit aici.
– Mă bucur că aţi făcut asta. Cred că acum ne putem ocupa de
oaspeţii noştri, şi să îi ducem la mal.
Pitt s‑a întors cu faţa spre partea frontală a bărcii. Summer stătea
pe o parte, ţinând‑o de mână pe fata înspăimântată, în vreme ce
femeia din şalupa de cercetare îl examina pe băiat.
62 CLIVE CUSSLER

– Margot a spus că este instruită ca asistentă medicală de urgenţă,


a spus Dirk, parcă citind gândurile tatălui său. A insistat să vină cu
noi în cazul în care ar fi fost cineva rănit.
După ce a examinat‑o pe mamă, femeia brunetă s‑a apropiat şi
s‑a aşezat pe fundul bărcii alături de Pitt. Purtând o salopetă oferită
de vasul NUMA, şi având părul lung strâns într‑o coadă de cal, ea s‑a
uitat la Pitt foarte atent.
– Cum a fost cursa asta de înot? l‑a întrebat ea cu un vag accent
australian.
Pitt a surâs oarecum trist.
– N‑a fost chiar o cursă, ci mai curând o călătorie pe un buştean.
– Sunt Margot Thornton a spus ea, întinzându‑i mâna dreaptă.
Îmi pare rău, dar am uitat să îţi mulţumesc mai devreme pentru că
m‑ai salvat.
– În acele momente erai puţin debusolată. Mă bucur că ai rămas
în formă bună.
– Datorită ţie.
– Prietenii tăi se simt bine?
– Seth şi Alec? Da, sunt bine. Însă se simt cam jenaţi că un străin
le‑a salvat şefa, după ce ei n‑au reuşit. Însă niciunul dintre ei nu este
un bun înotător.
– M‑am aflat în locul potrivit, la momentul potrivit, a spus Pitt
făcând un semn din cap către râu. Nu mă aşteptam să te văd pe
picioare atât de curând.
– Eram pe punte, ca să respir aer curat, când fiul tău mi‑a spus că
eşti în râu, încercând să salvezi nişte oameni. Cum am o oarecare
pregătire ca asistentă medicală de urgenţă, am socotit că aş putea da
o mână de ajutor.
A aruncat o privire spre mama filipineză, care a dat din cap,
având braţele înfăşurate în jurul copiilor ei.
Dirk a accelerat motorul şi a îndreptat barca spre malul râului.
Un bărbat purtând un şort şi un tricou se afla pe plajă şi le făcea
MAREA DIAVOLULUI 63

semne disperate. Dirk a condus barca printre valuri, spre acel băr‑
bat, în apropiere de avionul scufundat, pe care Pitt şi Giordino îl
văzuseră mai devreme. Pitt a examinat epava avionului, în timp
ce Dirk a condus barca până a aşezat‑o pe nisipul plajei. Bărbatul a
venit în goană, şi‑a ridicat copiii în braţe şi i‑a scos din barcă, după
care şi‑a îmbrăţişat soţia.
S‑a întors şi i‑a strâns mâna lui Pitt, până când acesta din urmă
a simţit că îi va fi smulsă din umăr.
– V‑am văzut în apă! Vă mulţumesc că mi‑aţi salvat familia!
Pitt a acceptat mulţumirile cu o mişcare din cap.
– Mai sunt oameni cu probleme în oraş?
– Au fost răniţi câţiva când ne‑a lovit valul, dar nu cred că au
avut probleme grave.
– Ar fi bine să mergem în oraş, ca să vedem dacă putem fi de aju‑
tor, a spus Margot, coborând din barcă.
După ce Margot a pornit spre oraş, Dirk şi Summer au urmat‑o.
– Dacă va fi nevoie, putem transporta răniţii grav până la nava
noastră, a spus Dirk.
Urcând panta lină a plajei, Summer s‑a oprit şi s‑a întors spre
tatăl ei, care rămăsese în apropierea bărcii gonflabile şi se uita la
epava avionului.
– Rămâi aici cu barca?
– Vin şi eu numaidecât! Vreau doar să văd ce e în apă!
Summer s‑a uitat la tatăl ei. Ud şi extenuat, stătea totuşi drept în
picioare şi avea o expresie gânditoare pe faţă. Văzându‑l cum măsura
epava scăldată de valuri cu ochi întrebători, Summer nu şi‑a putut
reţine un zâmbet. Apoi s‑a răsucit pe călcâie şi l‑a lăsat să facă exact
ce voia. Ea ştia că tatăl ei nu se putea abţine. Misterul avionului scu‑
fundat îl atrăgea precum cântecul unei sirene din adâncuri.
6

A vionul era răsturnat. Doar capătul ampenajului vertical cu două


direcţii se ridica din apă, iar valurile care veneau îl acopereau cu
spumă la fiecare câteva secunde. Pitt a mers prin apa până la brâu şi s‑a
apropiat de avionul mare dintr‑o latură. Părea întreg şi era foarte vechi.
A întins o mână şi a atins fuzelajul. Învelişul era din aluminiu, iar
suprafaţa lui, cândva lustruită, era corodată şi acoperită de alge. Pitt
a plonjat într‑un val care venea spre mal şi a înotat pe fund, dând
roată botului avionului, care era îndreptat spre larg. Acum a obser‑
vat că îi lipsea o aripă, dar cealaltă avea două motoare mari. S‑a
apropiat înot de aripă şi a examinat un motor căruia îi lipsea o por‑
ţiune din capotaj.
În nacelă se afla un motor mare cu douăsprezece valve. A înde‑
părtat depunerile de pe capacele valvelor inversate şi a văzut numele
Rolls Royce scris cu litere roşii.
Pitt s‑a dus spre coada avionului şi a coborât capul sub apă ca să
examineze forma ei în H. Stând în apa mică pentru a‑şi recăpăta
suflul, a bănuit că avionul era un Avro Lancastrian, varianta comerci‑
ală a bombardierului britanic folosit în cel de‑al Doilea Război
Mondial, despre care ştia că era dotat cu renumitele motoare
MAREA DIAVOLULUI 65

Rolls‑Royce Merlin. S‑a deplasat de‑a lungul fuzelajului, a inspirat


adânc şi a plonjat spre o uşă laterală aflată înainte de grinda cuc‑coadă.
A băgat mâna pe un geam spart, a răsucit maneta de deszăvorâre
a uşii, şi a împins‑o cu umărul. Aceasta s‑a deschis încet spre inte‑
riorul inundat.
S‑a strecurat înăuntru, dar interiorul era prea întunecat pentru a
vedea ceva. Aluviunile şi concreţiunile depuse pe geamuri dădeau o
culoare verzuie interiorului care părea gol. A înaintat pe pipăite de‑a
lungul peretelui despărţitor spre cabina de pilotaj, dar era la fel de
întuneric, pentru că geamurile erau înecate de nisip.
Cum nu mai avea aer, Pitt s‑a retras spre uşă şi a urcat la supra‑
faţă. Oboseala îşi spunea din greu cuvântul, de aceea a pornit prin‑
tre valuri spre plajă.
Summer, care se întorcea din oraş, l‑a văzut ieşind din apă şi a
alergat spre el.
– Ce‑ai descoperit?
– E un avion britanic vechi, construit în anii ’40, aşa bănuiesc, a
spus el, şi a arătat spre secţiunea coadă. E un Avro Lancastrian. Îi lip‑
seşte o aripă, dar interiorul pare intact.
– Ai putut intra în el?
Pitt a dat afirmativ din cap, apoi a zis:
– E prea întuneric pentru a vedea ceva.
– Înseamnă că s‑a prăbuşit recent.
– Nu, nu cred. Acţiunea valurilor de aici l‑ar dezmembra în foarte
scurt timp. Însă coroziunea arată că avionul a stat ani şi ani în apă
mult mai adâncă decât în acest loc. Cred că a fost împins de valuri
până aici.
– Ciudat! a spus Summer. Valul acela de tsunami?
– Aproape sigur.
Un muget gros a răsunat dinspre largul mării, de aceea cei doi au
ridicat ochii şi au văzut Caledonia apropiindu‑se de ţărm. Drept răs‑
puns la mugetul cornului de ceaţă, Summer a făcut semne cu braţele.
66 CLIVE CUSSLER

– Se pare că vor să ne întoarcem la bord. Aparatul de radiorecep‑


ţie este la Dirk.
– Atunci să mergem să‑i găsim pe ceilalţi.
Summer s‑a alăturat tatălui ei, au lăsat plaja în urmă şi au pornit
spre oraş.
Străzile era înnoroite şi pline de resturi, însă locuitorii păreau
netulburaţi. Bărbaţii, femeile şi copiii lucrau deja cu lopeţi şi mături
ca să facă ordine şi curăţenie.
Daunele erau limitate la câteva rânduri de case şi magazine aflate
aproape de plajă. În vreme ce au înfruntat noroiul de pe străzi,
bătrânul Pitt şi Summer l‑au văzut pe Dirk la o intersecţie mai
departe, în faţa unei pieţe în aer liber, unde se vindeau produse
locale. O bătrână stătea pe o treaptă de piatră ţinându‑şi braţele
strânse în jurul corpului, iar Margot îi înfăşura glezna unui picior cu
un bandaj gros.
Dirk a ridicat privirea când i‑a văzut pe tatăl lui şi pe Summer
apropiindu‑se, apoi a lovit cu o mână aparatul de radio‑recepţie pe
care îl purta prins la brâu.
– M‑au chemat cei de pe Caledonia, i‑a spus el tatălui. Vor să ajungi
cât mai curând pe navă.
– Am înţeles asta. Au spus de ce?
– A apelat Rudi, din D.C.
Pitt a dat din cap.
– Cum stau lucrurile aici?
– Doar o mică porţiune din oraş a fost lovită mai grav de val. În
ciuda mizeriei create, se pare că sunt puţine victime rănite. Margot
a ajutat un bărbat care avea un braţ sfâşiat. Și o bandajează acum pe
femeia asta, care a făcut o entorsă. Am vorbit cu o oficialitate a ora‑
şului, şi principala îngrijorare este posibilitatea ca apa potabilă să fi
fost contaminată. Din cauza asta ar putea apărea o epidemie.
– Avem pe navă o unitate de desalinizare a apei de mare. Dacă o
putem aduce pe insulă şi există posibilitatea de a o alimenta cu
MAREA DIAVOLULUI 67

energie electrică, ea va asigura temporar necesarul de apă potabilă,


până când localnicii se asigură că apa de aici e bună de băut.
– O să mă ocup de asta imediat ce ne întoarcem pe navă, a spus
Dirk, dând din cap.
Margot s‑a ridicat şi a ajutat‑o pe bătrână să intre în casă, apoi a
revenit lângă ceilalţi.
– Se pare că nu putem face mai multe din punct de vedere medi‑
cal, a spus ea, atâta vreme cât nu izbucneşte vreo epidemie.
– Vom rămâne cu Caledonia aici şi vom ajuta oamenii de pe
insulă. Pitt a observat în ochii ei că ea era la fel de extenuată ca şi el.
Ai făcut mai mult decât era nevoie. Probabil că vă vom duce pe tine
şi pe colegii tăi pe nava voastră. Prietenii tăi au spus că e vorba de un
vas de cercetări miniere. Are cumva şi heliport?
– Sigur! Elicopterul nostru este la reparaţii, aşa că heliportul e
liber. Ne puteţi duce până la nava noastră?
Pitt a ridicat ochii şi a văzut‑o pe bătrână scoţând capul pe fereas‑
tra casei şi fluturând o mână.
– Cred că meritaţi măcar atâta lucru, a spus el.
În timp ce se întorceau spre barca gonflabilă, Pitt l‑a informat pe
fiul lui în legătură cu avionul scufundat. Dirk a mers prin apă până
aproape de epavă ca să o vadă cu ochii lui, după care a revenit la
barcă şi a ajutat la împingerea ei în apă.
– Eu aş zice că avionul acela merită cercetat.
– Da, tu şi Summer să luaţi nişte butelii de aer de pe navă, a spus
Pitt, şi vom vedea ce altceva mai putem descoperi.
Dirk i‑a aruncat un zâmbet apreciativ.
– Și eu care credeam că voiai să monopolizezi toată cerceta‑
rea asta.
7

R udi Gunn păşea prin cameră cu energia şi agitaţia provocată de


prea multă cafeină ingerată. Directorul adjunct al NUMA îşi
scoase ochelarii cu rama groasă din baga şi îşi şterse lentilele de
cămaşă pentru a treia oară în acea zi. Fost comandant de marină,
musculos, Gunn era de obicei răbdător şi calculat. Însă aşteptarea
într‑o sală de conferinţe mică şi întunecoasă din adâncul sediului din
Washington D.C. îi sporea starea de anxietate.
Din punct de vedere tehnic, nu era o încăpere securizată, deoa‑
rece NUMA nu avea nevoie de aşa ceva. Însă discuţiile purtate din
încăperea de depozitare, transformată în sală de conferinţă, aflată în
adâncul clădirii, erau mai puţin expuse interceptării decât în orice
cameră din Casa Albă.
Pe faţa lui Gunn a revenit culoarea când chipurile lui Pitt şi Giordino
au apărut pe ecranul montat pe perete. Cei doi s‑au aşezat pe scaune
într‑o încăpere la fel de mică, dar aflată la bordul navei Caledonia.
– Îmi cer scuze că te‑am făcut să aştepţi, a spus Pitt. Am avut
parte de un val uriaş şi neaşteptat, care a provocat unele avarii.
– Căpitanul Stenseth m‑a informat în legătură cu asta, a spus
Gunn. Am verificat sistemul global de alertă împotriva valurilor tsu‑
nami, dar nu am găsit nicio avertizare care să fi fost dată în acea zonă.
MAREA DIAVOLULUI 69

– Chiar dacă ar fi fost, nimeni nu ne‑a anunţat, a spus Giordino.


– Sistemul încă are o mulţime de lipsuri, deci nici pe departe nu
e perfect.
– Chiar dacă nu s‑a declanşat nicio avertizare, tot a avut o putere
mare, a spus Pitt. Bănuim că sursa lui se află în apropiere.
– Voi pune seismologii noştri să facă verificări, a spus Gunn.
Giordino a vânturat un trabuc neaprins spre camera video a
laptopului, şi a remarcat peretele din beton nezugrăvit din spatele
lui Gunn.
– Ascultă, Rudi, te ascunzi în beciul casei părinţilor tăi?
– Nu, sunt sub bazinul subteran de testare din clădirea NUMA.
Voi doi sunteţi în siguranţă?
– Atât cât se poate, a spus Pitt. Discutăm prin satelit, şi ne aflăm
într‑o încăpere lipită de camera motoarelor.
– Și nu avem aer condiţionat, a spus Giordino, care şi‑a şters
fruntea de sudoare.
– O să trec direct la subiect. Pentagonul are nevoie de ajutorul
vostru imediat într‑o chestiune de recuperare.
– Suntem pe o navă de cercetări oceanografice, a spus Pitt, nu pe
una de recuperare de nave. Nu avem echipamentele necesare pentru
a scoate la suprafaţă o navă scufundată.
– Pe ei nu‑i interesează o navă, ci un proiectil. Aşa cum stau lucru‑
rile, voi sunteţi cel mai aproape de zona în care s‑a prăbuşit.
– Dar ce urgenţă prezintă o rachetă pierdută? a întrebat Giordino.
– Nu e o rachetă de‑a noastră, a spus Gunn, ştergându‑şi din nou
ochelarii. E o rachetă de croazieră medie, lansată de chinezi de la o
bază din provincia Hainan. Ei au botezat‑o Dragonfly. Eu tocmai am
ajuns aici după o întâlnire de urgenţă cu vicepreşedintele Sandecker
şi cu directorul NSA1. La solicitarea preşedintelui, aceştia ne‑au
cerut să îi ajutăm.
1
NSA – National Security Agency (Agenţia Naţională de Securitate)
70 CLIVE CUSSLER

Vicepreşedintele, amiralul James Sandecker, condusese NUMA


cu câţiva ani în urmă, dar le cedase frâiele lui Pitt şi Gunn când
fusese ales să lucreze în domeniul executiv. Un lider perspicace, dar
respectat, Sandecker păstrase legături strânse cu agenţia şi cu vechii
lui prieteni de acolo.
– Și unde crezi că este? a întrebat Pitt.
– A fost urmărită până în strâmtoarea Luzon, cam la 130 de kilo‑
metri de locul în care vă aflaţi. S‑a prăbuşit acum mai puţin de trei
ore. E nevoie să ajungeţi acolo cât mai curând posibil.
– Dar ce e atât de special în legătură cu racheta asta? a întrebat
Giordino.
– Viteza ei, a spus Gunn. E o rachetă supersonică şi foloseşte teh‑
nologie scramjet. Cei de la Forţele Aeriene au apreciat că ea a avut o
viteză de aproape de Mach 25 în momentul în care, la altitudine
joasă, a cedat. Asta înseamnă că e de două ori mai rapidă decât orice
proiectil din arsenalul nostru de apărare, mai rapidă decât orice
rachetă în stadiu de proiect. Este extrem de important să o găsim şi
să o recuperăm înaintea chinezilor.
– Deci oamenii de la Pentagon sunt cam agitaţi? a întrebat Giordino.
– Chiar speriaţi, ăsta ar fi cuvântul cel mai potrivit. În urmă cu
câţiva ani, ruşii au susţinut că aveau o rachetă capabilă să atingă viteza
de Mach 25, dar a fost vorba de o lăudăroşenie. Cea de acum pare a fi
reală, şi asta schimbă total abordarea privind securitatea naţională.
– Prin urmare, a spus Pitt, cineva trebuie să adune bucăţile de pe
fundul oceanului?
– Da! Și, din păcate, resursele navale cele mai potrivite pentru
misiune se află la o distanţă de douăsprezece ore de acel loc. Pe de
altă parte, prezenţa lor le‑ar sări în ochi chinezilor. Voi aţi stârni mai
puţine suspiciuni, şi puteţi ajunge acolo în cel mai scurt timp.
– Păi, dacă racheta aceea a lovit apa cu viteza de Mach 25, crezi că
au rămas din ea bucăţi mai mari decât o monedă de un penny? a
întrebat Giordino.
MAREA DIAVOLULUI 71

– Datele de telemetrie şi de imagistică existente sugerează că


racheta s‑a destrămat în zbor. Oficialităţile de la Forţele Aeriene con‑
sideră că există şanse reale ca motorul scramjet să fi rămas întreg.
Dar asta ar putea fi doar o speranţă de‑a lor, a spus Gunn, dar astea
sunt datele cu care ne apucăm de treabă.
– La o asemenea viteză, probabil că bucăţile din ea s‑au împrăş‑
tiat pe o suprafaţă cu o rază de 160 de kilometri.
Gunn a clătinat din cap.
– Altitudinea scăzută de zbor ar împiedica acest lucru. L‑a pus pe
Hiram Yaeger de la centrul de computere NUMA să ruleze prin sis‑
tem datele de detecţie obţinute de sateliţi şi de la sol, şi mi‑a prezen‑
tat o grilă primară de cercetare. Ar fi vorba de o porţiune destul de
îngustă, cam de 800 de metri lăţime şi 16 kilometri lungime. Dacă
supoziţiile noastre sunt corecte, cam 95% din resturile rachetei tre‑
buie să fi căzut în limitele acestei zone.
– Dar vorbim tot de bucăţi mici din racheta aceea, a spus Pitt.
– Va trebui să îţi reglezi parametrii de cercetare în funcţie de acest
lucru. I‑am trimis deja coordonatele lui Stenseth. Du‑te cât mai
repede în zonă şi coboară AUV1‑urile în apă.
– Și ce facem dacă în zonă apar chinezii? a întrebat Giordino.
Gunn şi‑a scos ochelarii.
– Din ultimele informaţii, niciun vas chinezesc nu se afla în
apropierea acelei zone. Au de rezolvat o coliziune accidentală dintre
două nave militare în golful Thailandei, care au solicitat resursele
lor marine de salvare într‑un loc îndepărtat din sud. Sigur vei avea
un avantaj de o zi sau două ca să ajungi acolo şi să pleci din zonă. Pe
de altă parte, vă veţi afla în apele internaţionale, aşa că vă puteţi pre‑
face că sunteţi la pescuit.
– Ce să pescuim acolo? a mormăit Giordino. Poate doar rechini.
– În regulă, Rudi, a spus Pitt. Spune‑i vicepreşedintelui că ne
punem pe treabă.
1
AUV –Autonomous Unmanned Vehicle – Vehicul subacvatic autonom fără pilot uman
72 CLIVE CUSSLER

– El a pariat pe o sticlă de whisky cu directorul NSA că veţi des‑


coperi ceva, aşa că nu‑l dezamăgiţi. Noroc!
– Mulţumim! a murmurat Pitt. După ce convorbirea prin satelit
s‑a încheiat, el s‑a întors spre Giordino, spunând: Ar fi mai uşor de
găsit un ac auriu într‑o căpiţă de fân cât un munte.
– Voi proceda aşa cum îmi spune el, şi voi reduce sensibilitatea
senzorilor AUV‑urilor şi le voi configura să se deplaseze pe trasee
înguste, a spus Giordino, dând încrezător din cap. Dacă mai există
ceva fragmente în adânc, sper să le găsim.
Pitt l‑a urmărit pe prietenul lui ieşind din încăpere şi a zâmbit.
Atitudinea hotărâtă era o trăsătură ce se manifesta permanent în
ceea ce îl privea pe morocănosul Giordino. Probabil că el avea drep‑
tate. Nu aveau cum să ştie ce mai rămăsese din rachetă, însă puteau
ţine sub control căutarea fragmentelor.
În timp ce Giordino se îndrepta spre magazia cu tehnologie
subacvatică de la pupa, Pitt a ieşit pe puntea laterală. Summer şi
Dirk încărcau o ladă mare în barca gonflabilă, dar şi câteva baxuri
de apă îmbuteliată.
– S‑a schimbat planul, a spus Pitt. Ni s‑a transmis ordinul de a o
şterge cât mai repede spre nord ca să efectuăm o nouă cercetare.
Dirk şi Summer s‑au uitat unul la altul.
– Cine v‑a dat ordin? a întrebat Summer.
– Washingtonul! a răspuns Pitt.
– Mi s‑a părut mie că Rudi era neobişnuit de agitat, a spus Dirk.
– Și ce facem cu oamenii din Aparri? a întrebat Summer. Trebuie
să ducem acel echipament la ţărm ca să împiedicăm izbucnirea unei
epidemii, şi…
Dirk a intervenit înainte ca Pitt să poată răspunde:
– Ce‑ar fi să ne laşi pe noi doi aici? Ducem echipamentul de desa‑
linizare pe insulă şi ajutăm la instalarea lui. Ne poţi recupera după ce
termini explorarea aceea.
– Nu prea ştiu cât de mult va dura.
MAREA DIAVOLULUI 73

– Nu are importanţă, a spus Dirk. Asta ne va oferi timpul nece‑


sar să explorăm epava avionului.
Pitt a observat că două butelii de oxigen erau deja încărcate în
barca gonflabilă.
Summer a dat din cap.
– Noi oricum trebuie să ajungem în Maldive peste câteva zile.
Vom lua un avion din Manila.
– Bine, aţi câştigat. Strângeţi‑vă lucrurile şi plecaţi pe drumul
vostru.
Summer l‑a strâns în braţe pe tatăl ei.
– Să nu‑ţi faci griji pentru noi.
– Să‑mi daţi de ştire dacă aflaţi ceva despre avionul acela.
Dirk şi Summer au împachetat câteva genţi cu lucruri, după care
s‑au întors la barca gonflabilă. În timp ce Giordino acţiona vinciul
pentru coborârea bărcii pe apă, Pitt a rămas lângă copastia navei şi a
fluturat din mână spre copiii lui. După ce barca s‑a îndepărtat puţin,
propulsoarele navei Caledonia au făcut apa să bolborosească, apoi
aceasta a pornit în viteză spre nord.
– Încă o chestiune, i‑a spus Giordino lui Pitt. Oaspeţii noştri
neinvitaţi.
– Da, am face bine să îi ducem la nava lor înainte de a apărea alte
probleme. Margot a spus că nava‑mamă a lor are heliportul liber. Îi
putem duce cu elicopterul până acolo.
– Mă duc să încălzesc motorul.
Jumătate de oră mai târziu, elicopterul NUMA s‑a ridicat de pe
Caledonia, avându‑l pe Pitt la comandă şi pe Giordino alături, în timp
ce Margot şi colegii ei stăteau pe nişte scaune pliante în partea din
spate a aparatului. După ce s‑au îndepărtat puţin de navă şi au pornit
spre nord‑vest, Pitt i s‑a adresat lui Margot prin microfonul de cască.
– Am localizat nava Melbourne, şi vom ajunge acolo peste două‑
zeci de minute. Nu te‑am întrebat până acum, dar ce fel de minerale
căutaţi?
74 CLIVE CUSSLER

– Diamante! i‑a răspuns ea.


– E rentabilă extragerea lor de pe fundul mării?
– Tehnologia contribuie la rentabilitatea extragerii lor. Problema
mai gravă este că minele obişnuite din întreaga lume sunt aproape
epuizate. Până şi compania De Beers a închis multe dintre exploată‑
rile ei din Africa de Sud, şi se îndreaptă spre mări şi oceane.
– Cum ştim de unde să începem căutarea fragmentelor? a între‑
bat Pitt.
– Întreaga regiune a Inelului de Foc din Pacific este baza de start
pentru cercetare. Diamantele se formează în adâncul mantalei
pământului şi sunt împinse spre suprafaţă prin activitatea vulcanică.
De fapt, noi căutăm sifoane subterane.
– E vorba de tuburi verticale de lavă?
– În esenţă, da. Tuburile kimberlită, după cum sunt denumite
tehnic, transferă roca vulcanică din manta în timpul unei erupţii
vulcanice. Nu toate aceste puţuri conţin diamante, iar cele care au
aşa ceva oferă cantităţi mici. Însă cele potrivite reprezintă filonul
principal în minerit. Sunt dificil de descoperit în adâncul mării, şi
chiar şi mai greu de exploatat, deoarece, de obicei, sunt acoperite de
lavă solidificată ori alt capac geologic.
– Și aveţi noroc în zona asta?
– Am descoperit vreo două locuri care dovedesc că au potenţial,
şi ne pregătim să investigăm în continuare.
La orizont a apărut o navă mare, cu o cocă de culoare neagră, iar
Pitt a redus viteza de apropiere.
– Asta e nava Melbourne, a spus Margot.
Era o navă masivă, plină de macarale, vinciuri şi cabluri. Pe pun‑
tea pupa, foarte spaţioasă, se afla o magazie mare, prin uşile ei des‑
chise putându‑se vedea o sumedenie de echipamente de cercetare
subacvatică. De o parte şi de alta a navei un şir de cabluri se legănau
spre adânc, susţinute de braţe de macara şi de geamanduri care ple‑
cau de pe cocă.
MAREA DIAVOLULUI 75

– Arată grozav! a spus Giordino. Sugerează că e pusă pe treabă.


– E unică în lume, a spus Margot. Tatăl meu şi‑a investit în ea
economiile de o viaţă.
Pitt a luat legătura radio cu nava, solicitând permisiunea de a
ateriza pe heliportul aflat la tribord prova.
– Identificaţi‑vă complet, i‑a răspuns cineva după o pauză destul
de lungă.
– Bell 505 de pe nava de cercetări NUMA numită Caledonia, a
spus Pitt, care îi aduce pe Margot şi pe cei doi camarazi ai ei.
– Aveţi dreptul de aterizare temporară, doar pentru coborârea
pasagerilor. Având în vedere operaţiunile în desfăşurare, nu puteţi
rămâne aici.
– Am înţeles! Pitt a aruncat o privire spre spate, unde se afla
Margot. Am înţeles că nu putem rămâne să bem un ceai împreună.
În timp ce a dat roată navei pentru a se apropia corect, a obser‑
vat un vas mai mic staţionat în apropiere, unul vopsit într‑un verde
tipic pentru forţele militare. Pitt a coborât elicopterul în vântul slab
din faţă şi a aterizat cu uşurinţă pe platformă. Giordino a sărit din
elicopter şi a deschis uşa din spate. Cei doi tineri au făcut semne de
mulţumire din mâini, apoi au coborât în fugă scara care ducea de la
heliport spre punte. Margot a mai zăbovit puţin în compartimentul
destinat echipajului, apoi şi‑a desfăcut centura de scaun, şi a păstrat
casca pentru a vorbi cu Pitt.
– Nici nu îţi pot mulţumi îndeajuns pentru ceea ce ai făcut pen‑
tru mine.
Când a întins o mână pentru a‑i strânge mâna lui Pitt, ea a obser‑
vat pentru prima oară cât de verzi erau ochii lui. S‑a simţit atrasă în
mod irezistibil de el. Însă era vorba de altceva decât de un interes
romantic. Era vorba de încredere. Abia îl cunoscuse pe acel bărbat,
dar a simţit că îşi putea încredinţa viaţa în mâinile lui.
El a clipit şmechereşte spre ea.
– Mi‑ai putea oferi un diamant mare drept recompensă.
76 CLIVE CUSSLER

Margot a coborât din elicopter, l‑a îmbrăţişat pe Giordino, după


care s‑a apropiat de marginea heliportului. Apoi s‑a uitat cât Pitt a
făcut elicopterul să se ridice în aer. El i‑a făcut un semn scurt cu
mâna, după care a făcut ca aparatul să se încline spre latura navei şi
a accelerat, pornind spre sud.
Apoi, Margot a simţit prezenţa cuiva în spatele ei şi s‑a întors. A
văzut un bărbat necunoscut care se apropia de ea dinspre scară. Era
chel, avea trăsături asiatice, şi purta o salopetă neagră de mascare. A
făcut un pas înapoi, dar nu avea unde să se mişte pe heliportul înalt.
S‑a răsucit, încercând să facă un semn spre elicopterul care se înde‑
părta, însă acesta era mult prea departe.
Privind‑o cu ochi reci, bărbatul s‑a apropiat calm de ea. Margot
a aşteptat ca el să îi spună ceva, însă el a rămas tăcut. Dar a lovit‑o
cu pumnul în obraz. Era cât pe ce să cadă pe punte, dar el a prins‑o
de un braţ şi a ţinut‑o în picioare, după care a împuns‑o cu un pis‑
tol în coaste. După aceea i‑a aruncat un zâmbet care aducea mai
mult cu un rânjet.
– Acum vii cu mine!
8

C amioneta armatei filipineze a oprit scrâşnind din frâne când şofe‑


rul ei văzut-o făcându-i semn. Șoferului nu i se întâmpla în fie‑
care zi să vadă o roşcată atrăgătoare, înaltă de un metru şi optzeci,
umblând pe străzile din Aparri.
– Ne puteţi ajuta să livrăm în regim de urgenţă un sistem de fil‑
trare a apei pentru oraş? A întrebat ea. Se află pe plajă. Tocmai l‑am
descărcat de pe nava noastră.
I‑a condus pe cei trei soldaţi din camionetă spre plajă, unde Dirk
trăsese barca gonflabilă şi descărca echipamentele. Summer i‑a instruit
pe soldaţi cum să care generatorul portabil şi sistemul de filtrare, în
timp ce Dirk i‑a urmat, cărând un colac de furtun şi o trusă de scule.
– Există în oraş vreun puţ public la care să ne putem conecta? a
întrebat Dirk. Ar fi de preferat în mijlocul oraşului.
– Da, la o intersecţie de aici există un robinet public, alimentat
dintr‑un puţ de adâncime, i‑a răspuns unul dintre soldaţi.
Dirk şi Summer au urcat în bena camionetei, împreună cu echi‑
pamentul, şi după scurtă vreme au ajuns într‑o piaţă pavată cu pie‑
tre de râu. Camioneta a oprit lângă un zid din piatră care părea
foarte vechi. Câţiva copii s‑au împrăştiat din acea zonă, lăsând la
78 CLIVE CUSSLER

vedere un zid din care ieşea un robinet defect, iar apa care se scurgea
din el uda pământul.
Dirk şi Summer au avut nevoie de mai puţin de douăzeci de
minute ca să asambleze şi activeze sistemul portabil de osmoză
inversă. Până l‑au făcut să funcţioneze, s‑a format o coadă de femei
care aveau în mâini recipiente din plastic. Între timp a apărut un băr‑
bat care s‑a prezentat ca fiind primarul oraşului. Acesta a rămas
uimit văzându‑i pe cei doi.
– De unde aţi adus aparatul ăsta? a întrebat el. Eu am cerut unul
autorităţilor provinciei şi mi s‑a spus că va dura o săptămână până
vor putea procura aşa ceva.
– Prin amabilitatea navei Caledonia de la NUMA, i‑a răspuns
Summer. Ne aflam în zonă când a lovit valul.
Nu apa oceanului care inundase oraşul putea fi o sursă de conta‑
minare, ci resturile, gropile de gunoi şi mizeria făcută de animale,
care fuseseră purtate de val. Apa infectată cu bacterii, mai ales dacă
era stătută, se putea infiltra în puţurile locale, dând naştere multor
boli dacă era consumată. Până când acele puţuri erau controlate şi
tratate, dacă era necesar, sistemul de filtrare pus la dispoziţie de
NUMA putea asigura o sursă sigură de apă potabilă.
– E un dar ceresc, a spus primarul, dând roată unităţii portabile.
Vă mulţumim!
– Puteţi asigura carburant pentru generator pentru ca unitatea
să funcţioneze atâta vreme cât este nevoie de el? l‑a întrebat Dirk.
– Da, mă voi ocupa de acest lucru.
A preluat comanda asupra furtunului de apă, şi a făcut ordine
între oamenii aflaţi la coadă.
Summer s‑a uitat cu mândrie la fratele ei, care s‑a ridicat în
picioare şi s‑a îndepărtat de unitate.
– Consider că am făcut o faptă bună astăzi.
– Cred că domnul ne‑a lăsat fără ocupaţie, a spus Dirk, zâmbind
către primar. Nu prea mai avem treabă aici. Ce‑ai zice să facem o
scufundare şi să vedem avionul acela?
MAREA DIAVOLULUI 79

Summer a aruncat o privire spre vest.


– Mai avem o oră sau două de lumină. Hai s‑o facem!
S‑au întors pe plajă şi au asamblat aparatele de respirat pe care le
aveau în barca gonflabilă. Fluxul ascunsese coada avionului, dar
după ce au intrat în apa clară, l‑au găsit imediat. Dirk a pornit în
frunte, scufundându‑se şi înotând de‑a lungul avionului răsturnat.
Aproape că a urmat întocmai drumul pe care îl făcuse tatăl lui, dând
roată pe la exterior, iar apoi apropiindu‑se de uşa laterală, care era
deschisă. Strecurându‑se înăuntru şi având‑o pe Summer în spate, a
traversat înot compartimentul pentru mărfuri, îndreptându‑se către
cabina de pilotaj. A aprins lanterna şi a plimbat fasciculul de lumină
în jur. Comenzile şi cadrele metalice ale scaunelor atârnau deasupra
capului său. A îndreptat fasciculul în jos şi a văzut depuneri aluvio‑
nare reduse sub scaunele piloţilor.
Dirk a revenit în compartimentul pentru mărfuri şi a înotat ală‑
turi de Summer, care cerceta ce era acolo folosind propria lanternă.
O sclipire i‑a atras atenţia, aşa că s‑a strecurat pe lângă Dirk şi a ridi‑
cat obiectul strălucitor. Era o cataramă de la o centură, iar alături se
aflau tălpile unor ghete. În apropiere era un mâner din piele groasă,
singurele rămăşiţe ale valizei pilotului, a bănuit ea.
S‑a întors spre fratele ei, care îndreptase fasciculul lanternei spre
ansamblul ampenajelor. Interiorul părea gol. Cu excepţia unui şir de
scaune aflate pe o latură a fuzelajului nu a văzut nimic altceva decât
un strat subţire de sedimente. Însă în timp ce Dirk plimba fascicu‑
lul de lumină încoace şi încolo, Summer a observat ceva. Fixată de
podea era o mică ladă din lemn. Câteva dintre şipcile unui perete al
ei se dezintegraseră, lăsând o deschizătură mare într‑o parte.
Summer s‑a apropiat înot de ladă, străduindu‑se să nu tulbure sedi‑
mentele şi a îndreptat fasciculul spre deschizătură.
O strălucire metalică a fost reflectată din ladă. A cercetat mai de
aproape şi a văzut o valiză groasă. A băgat mâna prin gaură şi a scos‑o.
Anii de concreţiuni o lipiseră de ladă, dar s‑a desprins după ce a tras de
ea de mai multe ori. A extras‑o cu grijă şi a prins‑o în braţe când a căzut.
80 CLIVE CUSSLER

Chiar şi sub apă, valiza era grea. De dimensiunile unei genţi


diplomat, învelişul exterior din aluminiu suferise foarte mult. Dirk
s‑a apropiat ca să o vadă mai bine, apoi a făcut semn către uşa din
fuzelaj. Summer a dat din cap în semn că a înţeles şi a aşteptat până
când fratele ei a ieşit din avion, după care l‑a urmat, ţinând valiza la
subraţ. Au înotat până pe plajă şi s‑au dus la barca lor, unde şi‑au
scos echipamentele de scufundare.
– S‑ar părea că ai descoperit singurul lucru rămas în avion, a
spus Dirk.
– În general, avionul este în stare destul de bună, aşa cum a zis tata,
a spus Summer, după care a luat un prosop pentru a‑şi şterge părul.
Foarte ciudat că e aşa, pentru că are vreo optzeci de ani, adevărat?
– Judecând după fotografiile pe care le‑am văzut pe navă, cred că
a avut dreptate. Arată ca un Avro Lancastrian. Ultimul a fost fabri‑
cat în anii ’40.
Summer şi‑a tras un tricou peste costumul de baie, după care a
ridicat valiza.
– Nu‑i uşoară. A aşezat‑o pe o latură a bărcii şi a şters‑o cu pro‑
sopul. A scuturat‑o, aşteptându‑se să audă clipocit de apă, dar nu s‑a
întâmplat asta. Se pare că a rămas etanşă.
– Ei, bine, deschide‑o, a spus Dirk, aşezându‑se în genunchi ală‑
turi de ea.
A tras de cele două încuietori corodate şi a încercat să ridice capa‑
cul, dar acesta nu a cedat. Și‑a plimbat degetele de‑a lungul îmbi‑
nării capacului cu restul valizei şi a tras cu mai multă putere. Capacul
s‑a opus, apoi s‑a întredeschis cam doi centimetri. Ea a sporit forţa şi
a reuşit să deschidă complet capacul.
În interior nu pătrunsese apă. O bucată de fetru de culoare roşie,
pe care era o imagine abstractizată a soarelui, acoperea conţinutul.
– Uite o etichetă!
Summer a atins o etichetă din piele, de formă pătrată, fixată în
interiorul capacului. Pe ea era scris ceva cu nişte caractere pe care
niciunul dintre ei nu le‑a recunoscut.
MAREA DIAVOLULUI 81

– Nu pot descifra ce scrie aici, a spus Dirk. Să vedem ce e înăuntru.


Summer a tras cu grijă bucata de fetru deoparte şi a scos la iveală
opt compartimente. Deşi de forme diverse, în fiecare se afla câte un
obiect de mărimea unei portocale, înfăşurat în satin. Summer a prins
obiectul între degete şi l‑a scos din compartimentul lui.
– E greu pentru mărimea lui.
A examinat cu atenţie pânza.
– Hai! a îndemnat‑o Dirk. Desfă‑l!
Ea a desfăcut pânza de satin cu o grijă deosebită, ca şi cum ar fi
fost vorba de o mumie. După ce a dat deoparte şi ultimul pliu dal
pânzei, a rămas în mână cu o sculptură complicată din piatră neagră.
Detaliile elaborate erau făcute într‑un mod stilizat.
– E ceea ce cred eu? a întrebat Summer.
– Seamănă cu o cochilie.
Summer a dat din cap şi a ţinut sculptura spre soarele care apu‑
nea. Piatra neagră avea intarsii, nişte fulgi metalici şi prezenta nuanţe
mai deschise, care îi dădeau un aspect neobişnuit.
– Interesantă piatră!
A scos şi celelalte şapte obiecte, toate fiind din acelaşi material.
Toate sculptate, o roată, o floare şi doi peşti. S‑au străduit să identi‑
fice obiectele rămase. Când a dezvelit şi ultimul obiect, Summer a
observat o fâşie galbenă de‑a lungul marginii valizei. A băgat un
deget în cusătură şi a extras o carte de vizită decolorată.
– Cred că e scris în mandarină, a spus ea, şi i‑a arătat‑o lui Dirk.
– Da, pe asta o pot traduce, a spus el.
Summer a întors pe dos cartea de vizită.
– Nu va fi nevoie.
I‑a dat cartea de vizită, care era scrisă în engleză.
– Doctor Feng Zhoushan, director de antichităţi tibetane, Muzeul
Palatului Naţional, Republica China, a citit el cu voce tare.
– E un indiciu bun, nu? a spus Summer.
Și‑a scos telefonul mobil. A găsit un număr pentru muzeul din
Taipei şi l‑a apelat. Un minut mai târziu a închis şi a clătinat din cap.
82 CLIVE CUSSLER

– Am fost pasată de colo‑colo de câteva ori. Nimeni nu pare a şti


numele ăsta, dar mi s‑a promis că mă vor suna dacă află ceva.
– Probabil că vor face asta mâine. Să ne aranjăm puţin şi să vedem
dacă găsim vreun loc în oraş ca să mâncăm ceva de seară.
Înainte de a apuca să facă tot ce îşi propuseseră, Summer a fost
apelată. A vorbit câteva minute, timp în care Dirk a făcut ordine în
lucrurile lor şi a legat barca de un stâlp de beton. Summer a încheiat
convorbirea şi a ridicat glasul.
– M‑a sunat cineva de la Muzeul Palatului Naţional din Taipei, un
anume doctor Chen. Știe totul despre avionul pierdut şi a rămas
şocat de descoperirea pe care am făcut‑o. A zis că a dispărut în cursul
unui zbor de la Taipei spre Hong Kong şi s‑a presupus că s‑a prăbu‑
şit în mare la sud de Taiwan.
– Sigur au urmat un curs greşit dacă au ajuns tocmai aici, a spus
Dirk. Ți‑a spus când s‑a întâmplat asta?
– În martie 1963. A spus că pierderea doctorului Feng a fost o
mare tragedie, pentru că era o autoritate respectată în domeniul arte‑
factelor tibetane.
– Tibet?
– Da! Summer şi‑a trecut o mână peste valiza metalică. Probabil
că ducea obiectele de la muzeu spre Tibet.
– Cred că ele aparţin muzeului.
– Doctorul Chen nu ştia ce se afla la bord, dar a părut dornic să
le vadă.
– Sunt convins!
Summer i‑a aruncat un zâmbet vinovat.
– I‑am spus că îi vom duce valiza. A făcut o pauză. Probabil că
tata se va întoarce peste câteva zile, dată la care noi oricum vom
pleca. Am putea să mergem în Taiwan şi să facem ceva constructiv.
Dirk s‑a uitat spre avionul scufundat şi a dat aprobator din cap.
– Cred că măcar atât putem face pentru regretatul doctor Feng.
9

A flat pe puntea castelului central, Pitt se uita la vehiculul subma‑


rin autonom, de culoare oranj sclipitor, care se legăna în aer ca o
rachetă în zbor. Având forma unei torpile, vehiculul fusese ridicat
de o macara de pe puntea luminată orbitor şi trecut peste bordul
navei, unde urma să fie coborât în ocean. Eliberat din cablul de ridi‑
care, AUV‑ul acţionat de un motor pe bază de baterii s‑a îndepărtat
de navă. În lumina stelelor, Pitt a urmărit siajul mic preţ de un
moment, după care vehiculul a dispărut din vedere, sub luciul apei.
Caledonia ajunsese repede în zona în care se prăbuşise racheta,
iar Giordino a pregătit cele două AUV‑uri pentru lansare încă din
clipa când sosiseră acolo. Acum depindea doar de dispozitivele elec‑
tronice pentru a localiza rămăşiţele armei chineze.
Proiectate pentru cercetarea la adâncime, AUV‑urile puteau să
se scufunde până la aproape 300 de metri, după care iniţiau o sca‑
nare preprogramată a fundului. Înzestrate cu sonar, sistem de navi‑
gaţie şi o diversitate de senzori, ele aveau să se deplaseze metodic în
linie dreaptă pe un caroiaj imaginar. Fără să se sinchisească de apele
întunecate şi reci sau de creaturile care trăiau acolo.
Pitt şi‑a mutat privirea de la marea pustie spre luminile unei nave
care se afla la orizont, apoi a coborât şi s‑a îndreptat spre pupa. În
84 CLIVE CUSSLER

camera de operaţiuni, dotată cu tehnică de vârf, i‑a găsit pe Giordino


şi pe un alt om aşezaţi în faţa ecranelor unor computere similare, pe
care apăreau caroiajul rectangular privind cercetarea. Triunghiurile
mici de culoare portocalie reprezentau cele două AUV‑uri lansate la
apă ce se deplasau încet pe ecran. Semnul de pe ecranul lui Giordino
se apropia de un caroiaj luminat în verde, în vreme ce semnul de pe
ecranul celuilalt om trasa deja o linie.
– Artemis merge bine? a întrebat Pitt.
– Toate semnalele de date au fost bune înainte de a intra în imer‑
siune. Va rămâne cu o oră în urmă faţa lui Apollo.
A arătat spre semnul de pe ecranul celuilalt om. Giordino botezase
AUV‑urile după două zeităţi greceşti, fraţi gemeni, pentru că Artemis
era zeiţa vânătorii, iar Apollo era protectorul călătorilor pe mare.
Pitt a găsit un scaun şi s‑a aşezat, după care a urmărit ecranul şi a
văzut că AUV‑ul abia lansat cobora spre adânc şi pornea pe prima rută.
Însă prezentările de pe ecrane erau doar estimări. Deplasându‑se la trei
sute de metri adâncime, AUV‑urile nu menţineau o legătură continuă
cu nava. Emiţătoarele de răspuns din apă recepţionau semnale de
raportare a poziţiei doar în mod sporadic. Giordino crease un algoritm
de urmărire care cuprindea viteza programată a vehiculului şi estima
condiţiile curente pentru a schiţa înaintarea lor anticipată sub apă.
– Ce autonomie au? a întrebat Pitt.
– Rezistă douăzeci de ore, dar le vom rechema mâine, cam la ora
prânzului, pentru recoltarea datelor şi schimbarea bateriilor.
– Lucrând în tandem, cred că Artemis şi Apollo pot acoperi o
porţiune considerabilă din suprafaţa indicată de Rudi chiar din pri‑
mul ciclu.
– După calculele mele, 86%, a spus Giordino.
Pitt s‑a uitat la cronometrul de pe perete, care arăta aproape mie‑
zul nopţii.
– Cred că putem face doar un singur lucru până atunci, a spus el,
reţinându‑şi un căscat. Să dormim.
10

C lanţa a fost răsucită cu un scrâşnet supărător, apoi uşa din oţel


s‑a deschis. Razele soarelui de dimineaţă au inundat magazia cu
materiale, orbindu‑i pe cei trei oameni care se aflau acolo. Margot,
Seth şi Alec stăteau ghemuiţi în cerc, pe un colac gros de parâmă
de remorcare. Ea şi‑ar fi dus mâinile la ochi ca să îşi ferească ochii
de lumina puternică, dar, la fel ca şi camarazii ei, le avea legate la
spate. Nu a putut decât să îi închidă, când în pragul uşii a apărut o
siluetă masivă.
Bănuia că trecuseră între zece şi douăsprezece ore de când cobo‑
râse din elicopterul NUMA, după care fusese imediat prinsă, legată
şi aruncată în magazia navei împreună cu asistenţii ei. Era o perioadă
lungă pentru ea, de aceea stomacul îi chiorăia de foame. În plus, unul
dintre colaboratorii ei se scăpase pe el.
Pe măsură ce ochii i s‑au adaptat la lumină, a recunoscut silueta
din uşă: era bărbatul chel care o întâmpinase la heliport. Acelaşi care
o trântise la pământ cu o lovitură când ea ezitase şi încercase să flu‑
ture o mână spre elicopterul care se îndepărta. Încă o durea pometul
în care primise acel pumn.
– Tu… sus! a spus omul, şi a arătat cu degetul spre ea.
86 CLIVE CUSSLER

Margot s‑a rostogolit în genunchi, apoi s‑a ridicat. Omul s‑a uitat
urât la ceilalţi doi prizonieri, apoi a prins‑o pe Margot de un cot şi
a tras‑o afară din magazie. Pistolul de la centură era în toc, a observat
ea, dar nu avea nicio importanţă. Un alt om, purtând şi el salopetă de
camuflaj, stătea pregătit cu o puşcă automată îndreptată spre pieptul ei.
Chelul a trântit uşa de oţel şi a încuiat‑o, după care s‑a întors şi a
făcut un pas spre Margot. Puşcaşul i‑a făcut semn să îl urmeze. Au
traversat încet puntea lată a vasului, ceea ce i‑a permis lui Margot să
îşi recapete simţul de orientare. A observat câteva lucruri.
În primul rând cei care o capturaseră purtau uniforme fără
însemne. Ambii erau trecuţi de treizeci de ani şi se purtau cu o agre‑
sivitate glacială şi nepăsătoare. A bănuit că erau membri ai unui
comando chinez pentru operaţiuni speciale. Cel chel mai ales mani‑
festa o brutalitate deosebită. Îi lipsea o porţiune din lobul urechii
stângi, ceea ce dovedea, fără îndoială, o luptă cu pumnale.
Al doilea lucru pe care l‑a observat a fost liniştea neobişnuită de la
bordul navei Melbourne. Când era în larg, pe navă se desfăşura o acti‑
vitate febrilă, ca într‑un stup, lucrătorii fiind peste tot, şi fundalul era
creat de zgomotul constant al pompelor, compresoarelor şi generatoa‑
relor. Acum pe vas era o linişte ce amintea de aceea dintr‑un oraş‑fan‑
tomă. Aruncând o privire peste copastie, a văzut că nava era în marş.
Înapoia navei, la remorcă, era o ambarcaţiune cenuşie, pentru
transportul de personal. Asta ar fi trebuit să îi sară în ochi când sosise
cu elicopterul NUMA, dar atunci presupusese că era vorba de un vas
al poliţiei de coastă din Filipine sau Taiwan.
Cei trei au urcat o scară de tambuchi şi au ajuns pe puntea de
comandă a navei. Margot s‑a întors spre un pupitru aflat în partea
din spate a unui intrând, de unde tatăl ei conducea de obicei opera‑
ţiunile de pe navă. A simţit un spasm de groază gândindu‑se la
cadavrul însângerat al unui om zăcând în partea cealaltă a punţii
de comandă. Acela era ofiţerul secund, nu tatăl ei. A scos un oftat
slab de uşurare.
MAREA DIAVOLULUI 87

În cabina de comandă a vasului erau doar doi oameni, unul slab,


la timonă şi unul mai înalt, aşezat pe scaunul căpitanului. Amândoi
erau asiatici, cu părul tuns scurt şi purtând aceleaşi combinezoane
de culoare neagră. Cel care i‑a reţinut atenţia era cel care stătea jos.
Zvelt, dar trădând forţă, Zheng Yijong radia o aură întunecată, care
îl făcea pe luptătorul chel să pară un mic cercetaş.
Zheng s‑a întors spre Margot şi a măsurat‑o cu ochii care au sti‑
clit ca nişte bucăţi de gheaţă neagră.
– Tu eşti cea care a sosit cu elicopterul, a spus el într‑o engleză
studiată.
Margot a dat scurt din cap şi a lăsat privirea în pământ. Ochii
aceia. Erau prea înspăimântători ca să se uite spre ei.
Zheng s‑a uitat la bărbatul chel.
– Aşa e, Ning?
Acesta a confirmat cu o mişcare din cap.
– Unde e tatăl meu? a întrebat Margot.
Zheng a măsurat‑o din cap până în picioare, apoi a dat afirmativ
din cap.
– Da, văd asemănările. Tatăl tău e sub punte. S‑ar putea să i te
alături curând… dacă vei coopera.
El s‑a uitat spre heliportul de la tribord prova.
– De unde veneai?
Margot a simţit posibila explozie de violenţă, de aceea nu a făcut
niciun efort să refuze să dea răspuns la întrebările lui.
– Prospectam în Canalul Balintang. Șalupa noastră a fost răstur‑
nată de un val uriaş. Am fost salvaţi de o navă de cercetări a NUMA,
care avea şi elicopter. Ei ne‑au adus aici.
– Vorbeşte‑mi de spre această navă NUMA.
Margot a ridicat din umeri.
– Caledonia? O navă modernă de cercetări oceanice, care are la
bord, după cum cred eu, ROV1‑uri, AUV‑uri şi un submarin.
1
ROV – Remotely Operated Vehicle – vehicul acţionat de la distanţă
88 CLIVE CUSSLER

– Ce fac în aceste ape?


– Mi s‑a spus că studiază nivelurile de acidificare din apele adânci.
– Am înţeles. Zheng şi‑a îndoit degetele, apoi şi‑a examinat pum‑
nii. Și ce anume cercetaţi voi?
– Căutăm trăsături geologice care ar merita o examinare ulteri‑
oară la bordul navei Melbourne.
– Trăsături care să indice existenţa diamantelor?
– Da, ori care să arate potenţiala lor prezenţă.
Zheng a dat din cap, şi Margot a expirat, deşi abia dacă şi‑a dat
seama că îşi ţinuse respiraţia. Probabil că prezentarea ei se potrivea
cu ceea ce îi declaraseră şi membrii echipajului. Era momentul să
schimbe subiectul.
– Unde este echipajul navei? a întrebat ea.
– Se află în siguranţă, în cală. Zheng s‑a uitat la ea cu o expresie lip‑
sită de orice umor. Nu au păţit nimic. S‑ar putea ca, la momentul potri‑
vit să avem nevoie de cunoştinţele lor. Dar şi de ale tale. Eşti geolog?
– Nu, geofizician! Margot se săturase de acele întrebări. De ce
sunteţi aici? Ce doriţi?
Zheng nu i‑a răspuns. În schimb, a făcut un mic semn din cap
spre bărbatul chel. Acesta a prins‑o de braţ cu degetele lui puternice
şi a strâns‑o.
Ea a crezut că osul i se va rupe în două, însă a strâns din dinţi ca
să nu izbucnească în plâns. Luptătorul de comando şi‑a slăbit strân‑
soarea, şi a tras‑o spre uşă.
– Mişcă‑te!
Conducând‑o în josul punţii de comandă, a dus‑o spre spaţiile
generale de locuit, aflate la două niveluri mai jos faţă de castelul cen‑
tral. S‑au oprit la o cabină de la capătul unui coridor, unde un soldat
de comando stătea aşezat pe un scaun pliabil. Puşcaşul a sărit în
picioare în momentul în care s‑au apropiat şeful lui şi prizoniera,
după care a descuiat şi deschis uşa. Când au ajuns în prag, Ning a
împins‑o pe Margot înăuntru. Pentru că nu a reuşit să întindă
MAREA DIAVOLULUI 89

mâinile în faţă, s‑a împiedicat de două paturi şi s‑a prăbuşit la


podea, în timp ce uşa s‑a închis în urma ei cu un bufnet puternic.
Margot s‑a rostogolit până a ajuns în genunchi, după care s‑a
ridicat în picioare având pe faţă o expresie care îi trăda starea de şoc.
Iar asta nu era din cauza tratamentului la care fusese supusă, ci pen‑
tru că vedea un bărbat întins pe patul cel mai de jos. Avea hainele
zdrenţuite, iar părul îi era încleiat de sângele uscat. Faţa învineţită şi
zdrobită era practic greu de recunoscut. Nu şi pentru fiica lui.
Alistair Thornton şi‑a trecut încet picioarele peste marginea
patului îngust. Era un bărbat masiv, cu un trup întărit de anii grei de
muncă. Acest lucru era evidenţiat şi de faţa lui asprită de vreme şi de
falca inferioară ce denota hotărârea, la care se adăuga nasul mare şi
ochii albaştri, pătrunzători. Durerea şi furia radiau din ochii lui,
însă el s‑a silit să zâmbească.
– Fata mea! a spus el îmbrăţişând‑o. Te‑ai întors!
A spus aceste cuvinte cu multă dezamăgire în glas. Apoi a văzut
că ea avea mâinile legate la spate, de aceea, a dezlegat frânghiile.
– E doar vina mea. Nu am acceptat ca vreo persoană să‑mi captu‑
reze nava. Pentru protestul meu, m‑am ales cu un toc de armă în faţă.
Margot ştia că tatăl său era cât se putea de rezistent. Îşi petrecuse
ani şi ani umblând prin zonele sălbatice din Australia şi junglele din
Noua Guinee căutând să descopere depozite de minerale care să
poată fi exploatate. Luptase cu hoţi de drumul mare şi cu vânători
de capete, şi, singur, crease o companie minieră de succes. Alistair
Thornton nu era omul care să se dea bătut cu una cu două.
– Cine sunt indivizii ăştia, şi ce vor?
– Nu ştiu sigur, a spus Thornton, clătinând din cap. Au ajuns la
bord dându‑se drept oameni de la Departamentul Filipinez al
Resurselor Naturale şi de Mediu. Evident, nu sunt filipinezi.
– Militari de comando chinezi?
– Cel mai probabil. Par foarte interesaţi de capacitatea noastră de
cercetare a adâncului. La început, au spus că doar voiau să folosească
90 CLIVE CUSSLER

nava noastră, promiţând că nimeni nu va avea de suferit. Apoi în


ochi i‑a apărut o expresie de amărăciune şi a strâns din pumni. Apoi
i‑au ucis pe Murphy şi pe White. Pe White l‑au azvârlit peste balus‑
tradă, în mare, ca pe un sac de ciment.
Murphy era ofiţer secund, iar White, şef mecanic. Margot s‑a
simţit cuprinsă de un nou val de spaimă.
– Vor diamante?
– Asta a fost prima mea reacţie, dar nu cred asta. Au confiscat
nava pentru a căuta ceva, dar nu ştiu ce anume. Și‑a trecut o mână
peste falca puternică. Au stricat o mulţime de lucruri când au sosit.
Noi tocmai efectuam un test când au venit la bord şi au scos armele.
– Dar ce…?
Thornton şi‑a dus un deget la buze. A aruncat o privire în jur,
sugerând că era posibil să fie ascultaţi.
Margot a pălit la faţă.
– Mă bucur că eşti aici. Noi am fost loviţi de nişte valuri ce au
venit dinspre nord, iar ultimul dintre ele a fost foarte mare.
Apoi Margot a descris cum a scăpat din şalupa care se scufunda
şi vizita ei la Aparri.
– Au fost victime?
– Nu cred! Valul a avut forţă, însă daunele mi s‑au părut localizate.
– Slavă Cerului.
– Încotro merge nava?
Thornton nu a apucat să îi răspundă. Pe neaşteptate, uşa a fost
deschisă cu violenţă. Cei doi soldaţi care o escortaseră mai devreme
pe Margot au apărut în prag. Ning a arătat cu degetul spre Thornton.
– Tu! Pe puntea de comandă!
Margot l‑a sărutat uşor pe tatăl ei pe obraz. El şi‑a trecut degetele
prin păr, apoi a ieşit din cabină.
Ajuns pe puntea de comandă, inginerul minier l‑a văzut pe Zheng
aşezat la un pupitru, citind un manual de operaţiuni tehnice care
avea logoul Thornton Mining pe copertă. Comandantul echipei de
MAREA DIAVOLULUI 91

comando a terminat de studiat o diagramă a echipamentelor, după


care a ridicat ochii şi s‑a uitat la proprietarul navei.
– Tu ai proiectat şi construit Melbourne?
– Nava a fost construită conform specificaţiilor mele, i‑a răs‑
puns Thornton.
– Capacităţile ei sunt impresionante. O navă de prospectare şi de
excavare. Și probabil şi altele.
Thornton nu a spus nimic, pentru că abia reuşea să îşi ascundă
dispreţul faţă de acel om.
– Cât ai stat în cabină, unii oameni din echipaj ne‑au vorbit despre
echipamentele navei. Dar niciunul nu a fost capabil să ne ofere îndru‑
mări privind modul de funcţionare al instalaţiilor de cercetare.
– Asta pentru că l‑aţi ucis pe Reginald White. El era inginerul‑şef
care se ocupa de cercetare.
A rostit aceste cuvinte rar, pe un ton furios.
– Ei, bine, el nu a vrut să coopereze privind rezultatele obţinute în
minerit, a spus Zheng. Păcat de el, pentru că, pe moment, acest lucru
prezintă un interes real.
S‑a ridicat în picioare şi s‑a apropiat de o consolă pe care scria
Staţia de sonar.
– Nava are un sistem de sonar multifascicul montat pe cocă, ade‑
vărat? Am vrea să‑l folosim pentru a căuta ceva pe fundul mării. Îţi
cer să ne ajuţi la calibrarea pentru adâncime şi la reglarea sensibili‑
tăţii necesare.
– Și dacă nu vreau să vă ajut?
Zheng i‑a surâs ironic.
– Atunci fiica ta va suferi groaznic din cauza lui Ning.
A făcut semn din cap către luptătorul chel.
Thornton a scrâşnit din dinţi.
Timonierul, care privea prin binoclu, i‑a întrerupt strigând:
– Domnule, drept în faţă avem o navă americană cu coca albas‑
tră. Pare să acţioneze în zona de cercetare.
11

A UV‑ul oranj s‑a ridicat la suprafaţă ca o balenă care iese să res‑


pire. Propulsoarele lui electronice au tăcut, iar cilindrul enorm
s‑a legănat pe marea din ce în ce mai confuză1. Nu a rămas multă
vreme singur pe mare. Caledonia s‑a apropiat de AUV şi un membru
al echipajului, lucrând sub atenta supraveghere al lui Al Giordino,
a ridicat vehiculul la bord.
Vehiculul subacvatic a fost aşezat pe o serie de suporturi din
lemn, alături de celălalt AUV, Apollo, care fusese recuperat ceva mai
devreme. În timp ce un membru al echipajului a deschis comparti‑
mentul etanş pentru a scoate bateriile, Giordino a extras un hard
disc. La dus la laboratorul aflat la doi paşi, l‑a ataşat la o staţie de
lucru şi a început să descarce datele înregistrate.
Pitt a sosit în laborator la scurt timp după aceea şi l‑a găsit pe
Giordino la computer, tastând o serie de comenzi.
– Cât de curând putem lansa AUV‑urile la apă? a întrebat Pitt.
Giordino s‑a uitat la ceasul de la mână.
– Schimbarea bateriilor se va face curând, dar nu avem nicio
grabă să le lansăm în mare. Să vedem mai întâi ce am obţinut.
1
Mare confuză – expresie marinărească, însemnând o mare agitată, cu valuri nere‑
gulate, din direcţii diferite.
MAREA DIAVOLULUI 93

Pitt şi‑a tras un scaun şi s‑a aşezat.


– Ar fi vorba de câteva ore ca să vedem rezultatele, da?
– Doar dacă le examinăm manual, dar Hiram Yaeger a creat un
program foarte agil care elimină munca grea, a spus Giordino, lovind
cu degetul în ecran. Introducem câţiva parametri legaţi de ţinta pe
care o căutăm, iar programul filtrează datele şi ne prezintă lucru‑
rile mai interesante.
– Poate detecta diferenţele dintre obiectele naturale şi cele făcute
de om?
– Cu o precizie de 98%. Orice elemente marginale sunt trimise
într‑un fişier care trebuie văzut.
– Impresionant! Dă‑i drumul!
Giordino a tastat ceva şi a obţinut o imagine granuloasă, cu o
tentă aurie, reprezentând impresia iniţială a fundului mării, culeasă
de sonarele celor două AUV‑uri. Ecranele s‑au succedat cu repezi‑
ciune preţ de câteva minute, apoi s‑au oprit la o imagine întunecată,
plină de umbre.
– Computerul a identificat patruzeci şi două de ţinte. Giordino a
examinat un tabel cu date de la marginea ecranului. Cred că putem
elimina primul obiect.
A mărit imaginea de pe ecran, evidenţiind ţinta pe care progra‑
mul o marcase cu un punct roşu. După mărirea imaginii, ecranul a
fost ocupat aproape în întregime de imaginea unui obiect negru, de
formă cilindrică.
Pitt a examinat imaginea şi a dat din cap.
– Un butoi de 225 de litri.
Giordino a ales următoarea ţintă, un obiect alcătuit din trei por‑
ţiuni rotunjite sudate laolaltă.
– Cel mai probabil nişte roci pe care computerul nu a reuşit să le
identifice, a spus Giordino.
Mărind imaginea, cei doi nu au găsit nimic dubios.
Au scanat alte câteva imagini cu ţinte care nu evidenţiau nimic
interesant, după care Pitt a bătut cu degetul în ecran.
94 CLIVE CUSSLER

– A, uite, asta ar putea fi ceva.


Obiectul lăsa o umbră de formă rectangulară pe fundul mării, şi
avea o lungime de aproximativ un metru şi douăzeci de centimetri.
După mărirea imaginii, au văzut o margine zimţată într‑o parte, şi
o margine netedă, lineară, în cealaltă parte.
– Ar putea fi considerată o secţiune din carenajul rachetei.
Au examinat şi alte ţinte, iar Giordino le‑a marcat pe cele care
aveau un aspect clar de obiect făcut de om. Pe măsură ce au analizat
grila de cercetare, obiectele detectate au crescut ca mărime, fiind şi
foarte aproape unele de altele, apoi totul a culminat cu o masă mare,
care arunca o umbră de formă triunghiulară. Ținta se găsea la mar‑
ginea extremă a câmpului de cercetare al AUV‑ului, ceea ce făcea ca
detaliile să fie neclare.
– Ar putea fi ceva valoros, a spus Giordino, manevrând imaginea
prin diverse filtre. Ori o aglomerare de roci.
– Ba nu, a spus Pitt. Cred că e ceva adevărat.
– Înseamnă că ar fi ceva ca ultimul mohican, a spus Giordino. Să
vedem cum apar pe hartă ţintele care ne‑au plăcut.
A tastat o nouă comandă, afişând perimetrul de cercetare sub
formă rectangulară de la partea de sus a ecranului spre partea de jos.
Apoi a adăugat marcaje de localizare pentru ţintele de interes. Apărând
ca puncte mici de culoare roşie, punctele aproape că era aliniate pe o
linie dreaptă, puţin într‑o parte a liniei de centru a caroiajului.
– Ei, bine, ia te uită, a spus Giordino, zâmbind larg. O dâră fru‑
moasă de firimituri de pâine care se întinde de la vest spre est.
– Sigur arată ca o dâră de resturi, a spus Pitt, şi l‑a bătut amical
pe spate pe vechiul lui prieten. Și eu, care credeam că o să căutăm
săptămâni în şir…
– Băieţii de la serviciul de recunoaştere ne‑au pus pe drumul cel
bun, aşa se pare.
– Cred că se recomandă o plimbare pe fundul mării, ca să ne con‑
vingem că avem dreptate.
MAREA DIAVOLULUI 95

Giordino a dat aprobator din cap.


– Stai să transfer punctele de date rezultate către Stingray, şi apoi
coborâm.
O oră mai târziu, cei doi au urcat într‑un submersibil galben aflat
pe puntea de la pupa. Înainte de a închide trapa de etanşare, Pitt a
privit în zare şi a văzut un punct negru la orizont. O navă de dimen‑
siuni greu de apreciat de la acea distanţă părea să se îndrepte direct
spre ei. Pitt s‑a uitat cu precauţie, cu toate că a considerat că era o
navă care transporta containere.
De la pupa Caledoniei, submersibilul a început coborârea indusă
de gravitaţie către fundul mării. Construită din fibre de carbon com‑
pozit, putea coborî până la adâncimea de peste 3 600 de metri. Spre
avantajul lui Pitt şi Giordino, se aflau într‑o zonă a Mării Filipinelor
de Vest, unde adâncimea nu depăşea 300 de metri.
Submersibilul fusese lansat la apă spre capătul vestic al ţintelor
marcate de Giordino. Când sonda ultrasonoră a indicat că se apropiau
de fundul mării, care era abrupt şi accidentat, Giordino a reglat flota‑
bilitatea. Pitt a activat propulsoarele electrice şi a dirijat vehiculul îna‑
inte. A simţit un curent lateral de adâncime, surprinzător de puternic,
care a fost cât pe ce să influenţeze traiectoria submersibilului.
Computerul arată că au mers în derivă destul de mult în timpul
coborârii. Giordino a verificat sistemul de navigaţie inerţială faţă de
coordonatele ţintelor. Prima ţintă ar trebui să fie la vreo două sute
de metri de locul în care se aflau, pe un curs de zero‑doi‑trei grade.
Pitt a dirijat submersibilul pe cursul desemnat, spre prima ţintă.
Reflectoarele sale au evidenţiat dedesubtul lor un munte marin
stâncos, populat de câţiva peşti de adânc.
Când Stingray s‑a apropiat de prima ţintă, luminile au fost reflec‑
tate de un obiect metalic. Pitt a reglat cursul, s‑a apropiat de el şi a
plutit pe deasupra fragmentului din metal subţire. Piesa zdrenţuită
era lungă de doar treizeci de centimetri şi avea dungi negre. Stătea
în picioare, fiind înfiptă la un anumit unghi în fundul mării, ceea ce
explica descoperirea ei de către sonarul AUV‑ului.
96 CLIVE CUSSLER

Giordino a privit obiectul, după care l‑a comparat cu imaginea


pe care o postase pe ecran.
– Se potriveşte cu ceea ce a indicat sonarul.
– Greu de spus ce reprezintă, a spus Pitt, dar nu prezintă nicio
urmă de sedimente.
– Se pare că merită să o recoltăm.
În timp ce Pitt a dus submersibilul mai aproape de obiect, Giordino
a activat un manipulator montat la prova. Cu mişcări pricepute, a
întins braţul articulat şi a cules bucata zdrenţuită din metal, după care
a depus‑o într‑un coş mare din plasă metalică, prins de patinele din
faţă ale submersibilului.
Pitt s‑a îndreptat apoi spre următoarea ţintă, unde, pe o pantă
abruptă a unei ridicături, au descoperit o bucată de metal tocat. Pe
partea de dedesubt a piesei exista un ansamblu de fire electrice rupte.
Pitt a descoperit în apropiere alte fire înşirate, care conduceau spre o
placă verde de circuite, protejate de o consolă din aluminiu. Giordino
a cules piesele, după care s‑au îndreptat spre următoarea ţintă.
S‑au deplasat cu eficienţă de la o ţintă la alta, fiecare dintre ei
fiind concentrat asupra sarcinii pe care o avea. Nu au făcut specula‑
ţii, dar amândoi îşi dăduseră seama că acele fragmente proveneau de
la racheta chineză. Au colectat jumătate dintre ţinte, plus fragmente
pe care sonarul le scăpase, până când coşul s‑a umplut, iar bateriile
submersibilului au început să slăbească. Folosind un emiţător de răs‑
puns, Pitt a transmis prin radio către Caledonia că reveneau la supra‑
faţă. Giordino a golit treptat tancurile de balast, şi submersibilul a
început să urce încet spre luciul apei.
La amurg, când au ajuns la suprafaţă, au fost întâmpinaţi de
marea foarte agitată, dar şi de un cer ameninţător. Un vas se vedea
prin hubloul faţă, dar nu era nava NUMA. Masiv, negru, şi având
numeroase macarale la bord, Melbourne se oprise la doar 800 de
metri depărtare.
– Am pătruns pe terenul de minerit al cuiva? a întrebat Giordino.
MAREA DIAVOLULUI 97

– Tot ce se poate. Știu doar că nu prea avem nevoie de spectatori.


Pitt a acţionat unul dintre propulsoarele laterale şi a făcut submer‑
sibilul să se rotească până a ajuns cu faţa spre est. Caledonia a apărut la
scurtă distanţă, şi s‑a deplasat spre ei. Nava NUMA a efectuat manevra
între submersibil şi Melbourne, împiedicându‑i pe cei de la bordul
acesteia să vadă că Stingray era scos din apă. La câteva secunde după ce
submersibilul şiroind de apă a ajuns pe punte, trei marinari de la bord
au început să transporte obiectele conţinute de coş către un laborator
securizat. Căpitanul Stenseth a rămas în apropiere, supraveghind recu‑
perarea, când Pitt şi Giordino au coborât din submersibil.
Stenseth a ridicat placa de circuite în faţa lui.
– Băieţi, se pare că aţi dat marea lovitură!
– Nu sunt convins că avem suficiente bucăţi pentru a le asambla
şi a afla ce reprezintă, a spus Pitt.
– Cei de la Pentagon vor cu disperare orice bucată, a spus
Stenseth. Deja cer fotografii ale obiectelor pe care le‑aţi recuperat. A
făcut semn către laboratorul de cercetări. Aţi scos tot ce se putea
găsi pe fundul mării?
– Nu! Mai avem de investigat alte câteva ţinte.
– De fapt, câteva dintre cele mai mari, a precizat Giordino.
Pitt s‑a întors către copastie şi a făcut semn spre celălalt vas, care
se retrăsese spre sud, şi acum putea fi văzut de la pupa Caledoniei.
– Acela e vasul pe care este Margot, Melbourne.
– S‑au furişat până aici acum vreo oră, a spus Stenseth. N‑am pri‑
mit niciun mesaj de la ei. I‑am apelat, le‑am spus că avem în desfăşu‑
rare o serie de operaţiuni subacvatice, dar nu ne‑au răspuns. Doar
s‑au poziţionat la travers faţă de noi. Să ştie cumva ce căutăm noi aici?
– Nu‑mi pot imagina asta. O voi suna pe Margot ca să aflu des‑
pre ce este vorba.
– Ei, bine, nu asta e adevărata noastră problemă, a spus Stenseth,
iar în acel moment, nava a trepidat.
– Ce s‑a întâmplat? a întrebat Giordino.
98 CLIVE CUSSLER

– Vremea! Se formează rapid un front de furtună puternică, şi se


apropie de noi dinspre sud‑est. Probabil e vorba de un taifun. Cred
că ne va trage pe tuşă vreo două zile.
– Avem timp să mai facem încă o scufundare? a întrebat Pitt.
– Radarul arată că lucrurile se vor agrava peste aproape două ore.
V‑aş sfătui să renunţaţi. Pitt a făcut un semn din cap spre Giordino,
care s‑a răsucit pe călcâie şi s‑a repezit spre un spaţiu de depozitare.
– Unde s‑a dus? a întrebat Stenseth.
– Ca să ia nişte baterii încărcate pentru submersibil. Nu are rost să
mai zăbovim aici dacă putem să ne încheiem misiunea chiar acum.
Fără să se arate deloc surprins, Stenseth a dat din cap, în semn de
aprobare.
– Nu‑mi place ideea de a vă recupera dintr‑o mare agitată, şi
încă noaptea.
Pitt a zâmbit.
– O să lăsăm luminile aprinse.
În timp ce submersibilul a fost pregătit pentru o nouă imersiune,
Pitt l‑a urmat pe Stenseth până în cabina de comandă şi a apelat
nava Melbourne prin radio.
După câteva apeluri, cineva cu un accent asiatic pronunţat i‑a
răspuns cu glas ostil.
– Melbourne!
– Mă numesc Pitt. Aş dori să discut cu Margot Thornton, vă rog.
După o scurtă pauză, omul i‑a răspuns cu glas tăios:
– Nu e disponibilă.
– Atunci aş vrea să discut cu domnul Thornton.
A urmat o altă pauză, urmată de acelaşi răspuns.
– Vă rog ca Margot să ne apeleze când este disponibilă, a spus
Pitt. Cum nu a primit niciun răspuns, a întrebat: Care a natura pre‑
zenţei voastre aici?
– Efectuăm prospecţiuni miniere, i‑a răspunsul omul, cu glas
glacial. Dar voi ce căutaţi aici?
MAREA DIAVOLULUI 99

– Facem o cartografiere a fundului mării, a spus Pitt. Avem ope‑


raţiuni subacvatice în desfăşurare. Vă rugăm să staţi departe de noi.
Singurul răspuns primit de la celălalt vas a fost un clic al
emiţătorului.
– Nu prea dispus să discute, a spus Stenseth.
Pitt s‑a uitat spre nava aflată în apropiere, acum iluminată în
amurgul care sosea. O macara s‑a deplasat la travers tribord, lăsând
impresia că lansează ceva la apă.
– Domnule căpitan, stai cu ochii pe nava aceea, şi să vedem dacă
aflăm ceva de la Margot, asta dacă ne apelează.
Giordino a vârât capul pe uşa laterală a cabinei de comandă.
– Bateriile au fost înlocuite pe Stingray. Suntem gata de scufundare.
Pitt l‑a urmat spre puntea pupa, unde au urcat imediat în sub‑
mersibil. Berbeci cutreierau apa mării, în vreme ce vântul care se
înteţea azvârlea jerbe de stropi în aer. Stingray s‑a clătinat printre
valuri în timp ce a început coborârea lentă spre adânc.
– Ce se întâmplă pe Melbourne? a întrebat Giordino.
– Nu‑mi dau seama. Am încercat să discut cu Margot şi cu tatăl
ei, dar mi s‑a spus că nu sunt disponibili.
Giordino a observat expresia de îngrijorare de pe faţa lui Pitt.
– E ceva anapoda?
– Neîndoielnic! Operatorul lor radio a fost neobişnuit de nepo‑
liticos şi nu s‑a arătat deloc cooperant. Asta, pe lângă faptul că nava
lor a apărut brusc în această zonă.
– Crezi că şi ei caută aceleaşi lucruri ca şi noi?
– Aşa s‑ar părea. Ori aşteaptă să vadă ce descoperim noi.
Giordino a dat afirmativ din cap.
– Mă voi coordona cu Caledonia pentru a ne poziţiona pe partea
nevăzută de ei când vom ieşi la suprafaţă. Poate chiar vom reuşi să
urcăm la bord fără să fim văzuţi.
– Bună idee, mai ales dacă vom recupera şi altceva important.
Au găsit răspuns la acea problemă când au ajuns la următoarea
ţintă, care s‑a dovedit a fi o parte din rezervorul de combustibil,
100 CLIVE CUSSLER

strivit. Giordino a recuperat piesa din nisip şi a aşezat‑o în coşul


submersibilului. Pitt a dirijat aparatul înainte, scanând şi localizând
următoarele câteva ţinte, fiecare dintre ele fiind fragmente meca‑
nice, pe care Giordino le‑a adunat. În timp ce recupera ultima piesă,
el s‑a uitat la dovezile înregistrate de sonar.
– Mergem până la ultima. Mai există două sau trei ţinte, cam la
cincizeci de metri depărtare.
Pitt a făcut submarinul să se ridice puţin şi a pornit propulsoarele.
Panta abruptă a muntelui submarin s‑a redus, iar asta i‑a permis să
se deplaseze mai repede. Fundul mării a devenit nisipos şi, la distanţa
stabilită, au zărit două obiecte mici care ieşeau din nisip. Pitt a rotit
submarinul spre obiectele care, în fasciculele farurilor, aruncau refle‑
xii argintii, şi a plutit deasupra lor.
Uitându‑se mai de aproape, cei doi au văzut că nu era vorba de
două obiecte, ci de un singur obiect masiv, care zăcea într‑o groapă
destul de adâncă, ce reuşise să păcălească sonarul. Ansamblul meta‑
lic conţinea pompe, valve şi injectoare, care erau plasate în jurul unei
prize de aer, cu o formă alungită. Toate componentele rămăseseră
surprinzător de intacte.
Cei doi s‑au uitat unul la celălalt fără să scoată nicio vorbă.
Găsiseră motorul scramjet al rachetei.
12

P entru a reduce şansele de detecţie, mica barcă gonflabilă s‑a apro‑


piat de nava NUMA dinspre pupa. Caledonia era aliniată de‑a
lungul curentului, păstrându‑şi poziţia la loc fix, graţie unui sistem
dinamic de poziţionare, având prova cu faţa spre valuri.
Era poziţia perfectă pentru operaţiunea de infiltrare concepută
de Zheng. După ce intrau în apă, oamenii din echipa lui de scufun‑
dători avea să înoate împotriva curentului cât erau proaspeţi şi în
formă. După ce îşi încheiau misiunea, puteau să se îndepărteze de
nava de cercetări, pentru a fi recuperaţi.
Zheng a dirijat ambarcaţiunea pe întuneric, luptând împotriva
unui vânt de travers, neavând putere prea mare a motorului. A reglat
motorul ceva mai puternic decât mersul în gol, dorind să reducă zgo‑
motul şi nivelul gazelor de eşapament. Apa mării era agitată, iar asta
era spre avantajul lor. Valurile înalte aveau să ascundă mica ambar‑
caţiune de detectarea radar a navei, şi reduceau şansele ca vreun
marinar de la bord să realizeze vreun contact vizual. Pe de altă parte,
ofereau o acoperire mai bună scufundătorilor aflaţi în apă, chiar dacă
ei trebuiau să suporte apele agitate ale mării furioase.
Îmbrăcat în negru, pentru a se potrivi cu stratul proaspăt de vop‑
sea aplicat recent pe una dintre bărcile gonflabile de pe Melbourne,
102 CLIVE CUSSLER

Zheng a aruncat o privire spre cei doi bărbaţi din faţa lui. Îmbrăcaţi
tot în negru, ei purtau costume uşoare de scufundător şi regulatoare
de flotabilitate. Aveau asupra lor câte o butelie de aer şi doi saci din
plasă cu ochiuri mari.
Când a ajuns la câteva sute de metri de Caledonia, Zheng a oprit
motorul.
– Sunteţi pregătiţi? i‑a întrebat el.
Valurile se spărgeau de coca ambarcaţiunii.
Ambii scufundători au dat din cap drept confirmare. O secundă
mai apoi, trecând peste copastie, s‑au lăsat să cadă în apă cu spatele.
Zheng a urmărit bulele de aer care urcau la suprafaţă de la adân‑
cimea de şase metri. Orientându‑se cu ajutorul unor busole luminis‑
cente, cei doi au înotat spre nava NUMA, urmărind şi timpul scurs
de la intrarea în apă. Curentul era puternic chiar şi la adâncime, ast‑
fel că ei au bătut viguros din labele de înot din picioare ca să se pro‑
pulseze înainte.
În apa întunecată, au înotat umăr la umăr. Doar rostogolirea valu‑
rilor argintii de deasupra lor îi ajuta să se orienteze clar. După zece
minute de înot, scufundătorii s‑au oprit. Unul dintre ei a aprins o lan‑
ternă mică, etanşă. La mai puţin de nouă metri în faţa lor, forma
curbată a unei elice a Caledoniei a sclipit în apă.
Stingând lanterna, cei doi au continuat să înoate cu braţele în faţă
până au atins palele mari din bronz. S‑au oprit un moment în umbra
aruncată de coca navei. Ridicându‑se pentru a ajunge la suprafaţa
plată, scufundătorii au urmat linia osaturii pupei până la flancul
babord, unde au urcat un metru şi au desfăcut sacii.
Acţiunea valurilor era mai puternică spre suprafaţă. S‑au zbătut
să îşi păstreze poziţia, iar unul dintre scufundători a scos o masă de
explozivi plastici de forma unei mingi prevăzute cu o ventuză şi a
fixat‑o de cocă. În jurul zonei a fixat câteva încărcături explo‑
zive. Cel de‑al doilea a scos un detonator şi un temporizator şi le‑a
legat de încărcăturile explozive. A apăsat un buton, activând astfel
MAREA DIAVOLULUI 103

dispozitivul, iar un cadran cu leduri a indicat o numărătoare inversă


de două ore.
Scufundătorii au coborât sub Caledonia. Reglând relevment com‑
pasul cu 180 de grade faţă de direcţia iniţială de deplasare, s‑au înde‑
părtat de navă. De această dată au înotat mai uşor, fiind purtaţi de
curent, iar câteva minute mai târziu au ieşit la suprafaţă. S‑au lăsat
purtaţi în derivă şi curând au văzut barca gonflabilă de culoare nea‑
gră la cincizeci de metri în direcţia curentului.
Zheng a condus barca printre valurile înspumate spre cei doi
scufundători şi i‑a ajutat să urce la bord.
– Aţi reuşit? a întrebat el, în timp ce scufundătorii îşi scoteau
echipamentele.
– Da, la babord, a spus unul dintre ei. Suficient să producă ava‑
rii, dar nava nu se va scufunda. Aşa cum ai cerut.
Zheng a dat din cap. S‑a aşezat în partea din spate a bărcii, a por‑
nit motorul şi a făcut ca ambarcaţiunea să descrie un arc larg spre
partea sub vânt a navei Melbourne. În timp ce barca mică sălta prin
apa înspumată, Zheng a aruncat o privire spre luminile sclipitoare ale
navei NUMA, ştiind că ea va fi silită să plece de acolo cât de curând.
Însă nu era pe deplin satisfăcut. Mai avea ceva de făcut înainte de
sfârşitul nopţii.
13

Î n momentul în care avionul s‑a înclinat brusc, apropiindu‑se de


Aeroportul Internaţional Taoyuan din Taiwan, Summer a strâns
între degete braţul scaunului aflat lângă fereastră. Era cel puţin a treia
oară când aparatul se dovedise instabil, făcând‑o să îşi simtă stoma‑
cul protestând. Și‑a înghiţit nodul din gât şi şi‑a dorit ca avionul să
aterizeze cât mai curând. Alături de ea, Dirk stătea cu nasul într‑o
revistă pentru automobilişti, părând nepăsător faţă de trepidaţiile şi
instabilitatea avionului Airbus A330.
S‑a întors spre fereastră şi a privit spre norii întunecaţi prin gea‑
mul pe care se scurgeau picături de ploaie. Masa cenuşie s‑a despăr‑
ţit cu câteva secunde înainte de apariţia pistei betonate, şi avionul a
aterizat cu un bufnet.
– Cred c‑am adus ploaia cu noi, a spus Dirk, uitându‑se la pista udă.
Ploile începuseră când au călătorit cu un jeepney1 de la Aparri
până la Tuguegarao şi se intensificaseră în timpul zborului de legă‑
tură până la Manila. Furtuna stârnită în largul mării şi deplasându‑se
cu viteză spre uscat provocase o întârziere de două ore la plecarea din

1
Jeepney – microbuz care asigură transportul în comun din Filipine.
MAREA DIAVOLULUI 105

Filipine. Summer şi‑a verificat ceasul apoi a transmis un mesaj prin


telefon în momentul în care avionul se apropia de poartă. A primit
răspuns înainte de deschiderea uşilor avionului.
– Doctorul Chen spune că va lucra până târziu la muzeu şi ne
poate primi astăzi sau mâine, dacă vrem să reprogramăm vizita acolo.
– Să încercăm azi, a spus Dirk, apoi a luat valiza tibetană din
compartimentul de bagaje de deasupra capului. Nu cred că vremea
va fi mai bună mâine.
– A vorbit cu paznicii să fim lăsaţi să intrăm, a spus ea, dacă nu
ajungem acolo înainte de ora închiderii.
Și‑au luat bagajele şi au trecut de vamă, apoi au luat un taxi până
la Taipei. Capitala, aflată în capătul de nord al Taiwanului, era la o
oră de mers prin traficul aglomerat. În timp ce şoferul făcea slalom
printre maşini, ţinând piciorul pe pedala de acceleraţie, Summer s‑a
gândit că, în ciuda faptului că maşinile de acolo erau mai frumoase,
nesocotirea regulilor de circulaţie nu se deosebea faţă de Manila.
Au traversat râul Tamsui şi au ajuns în porţiunea vestică a ora‑
şului, apoi s‑au îndreptat spre o suburbie înstărită, numită Shilin.
Șoferul a oprit în faţa unui complex uriaş, cuibărit pe coasta unui
deal înverzit.
Muzeul Palatului Naţional era una dintre cele mai renumite insti‑
tuţii de artă, găzduind o colecţie deosebită de artefacte chinezeşti.
Constituit pe baza colecţiilor antice de la Oraşul Interzis din Beijing,
grosul artefactelor din colecţii fuseseră transportate în Formosa de
către Ciang Kai Și în 1949, înainte de venirea la putere a comunişti‑
lor în China.
Dirk şi Summer au mers printre autobuzele pline de turişti şi au
urcat treptele scării centrale care ducea spre intrarea principală în
muzeu. Au trecut pe sub o arcadă ornamentală, apoi au traversat o
curte interioară lungă şi au urcat o altă scară, ajungând în sala prin‑
cipală de expoziţie. Impozanta clădire semăna cu un muzeu budist,
având un tavan înalt şi streşini arcuite cu graţie spre cer. Pe uşi ieşeau
106 CLIVE CUSSLER

ultimii turişti vizitatori, deoarece trecuse de ora închiderii muzeului.


Summer s‑a apropiat de o casă de bilete care încă era deschisă şi a fost
îndrumată spre o latură a clădirii.
– Artefactele tibetane sunt găzduite într‑o anexă laterală, în aripa
de est, i‑a spus ea lui Dirk.
Au mers spre intrarea în clădire, din care plecau angajaţii. Când
s‑au apropiat de uşa de intrare, din sticlă, i‑a oprit un paznic.
– Muzeul s‑a închis acum douăzeci de minute le‑a spus el, ridi‑
când o mână.
– Avem o întâlnire programată cu doctorul Chen.
Summer i‑a arătat un bilet cu numele lui şi cu informaţiile de
contact.
– Veniţi cu mine! a spus omul.
Au intrat în foaierul unei săli spaţioase de expoziţie, în care nu mai
era niciun vizitator, iar luminile fuseseră deja reduse. Paznicul i‑a con‑
dus prin câteva încăperi mari, pline de picturi, tapiserii şi sculpturi,
multe dintre ele înfăţişându‑l pe Buddha. Au ajuns într‑o sală laterală,
ceva mai mică, unde se găseau instrumente muzicale, roţi de rugăciune
şi artefacte din bronz şi piatră, păstrate în casete din sticlă. Paznicul s‑a
apropiat de o uşă din capătul încăperii şi a bătut de două ori.
Doctorul Chen Yuan a deschis uşa şi a ieşit în sală. Directorul
Muzeului de Artă Budistă şi Tibetană era un bătrânel vioi, îmbrăcat
cu un sacou dintr‑o stofă pepit, pantaloni kaki şi pantofi de alergare.
I‑a făcut semn paznicului că poate pleca, s‑a uitat la cei doi oaspeţi
înalţi şi le‑a zâmbit.
– Bun venit la muzeul nostru! Mă bucur foarte mult că aţi sosit
cu bine.
– Vă mulţumim că ne‑aţi primit după orele de program, a spus
Summer, dând mâna cu el. Ne cerem scuze pentru ora târzie la care
am sosit.
– Nu e nicio problemă, pentru că am lucrat până târziu în ultima
săptămână. Pregătim o nouă expoziţie. Veniţi, vreau să vă arăt ceva.
MAREA DIAVOLULUI 107

A făcut câţiva paşi prin dreptul unei casete de prezentare plină cu


unelte din piatră neagră şi amulete, până la un dulap îngust din sti‑
clă. În el se aflau douăsprezece bucăţi de lemn care aminteau de rigle
groase. Erau sculptate din lemn de diferite esenţe şi aveau dimensi‑
uni variate, cu simboluri unice şi imagini gravate pe laturi.
– Tocmai am primit o colecţie mare de zampars din Nepal şi
Tibet, a spus Chen zâmbind fericit. Sunt primele piese care au fost
conservate şi pregătite pentru a fi expuse.
– Ce este un zanpar? a întrebat Summer.
– Un mulaj. Se apăsa în aluat, de obicei făcut din făină de orz şi unt
de iac, în gravură, şi se obţinea o mică efigie. Aceste efigii erau aşezate
pe altare speciale, pentru a purta noroc. A arătat spre un ­zanpar făcut
din lemn de nuc. Sunt greu de văzut pentru că au cam stins luminile,
dar acela a fost folosit la Templul Jokhang din Lhasa.
– Sunt foarte frumoase.
Chen a zâmbit din nou, apreciind interesul şi politeţea lor, apoi a
clătinat din cap.
– Îmi cer iertare! Cred că sunteţi obosiţi după călătorie. Vă rog să
veniţi în biroul meu şi să vă aşezaţi.
Au revenit în biroul bărbatului, care era inundat de lăzi mici.
– Alte mostre din depozitul muzeului.
I‑a îndrumat spre o măsuţă. Un panou mare din sticlă, prin care
se vedea doar într‑o direcţie, le permitea să vadă sala de expoziţie.
Directorul a fiert apă într‑un ceainic electric şi a pregătit ceai
verde într‑un vas foarte vechi. A turnat cu grijă câte o ceaşcă pentru
fiecare, apoi s‑a aşezat alături de Dirk şi Summer.
– Aşadar, aţi descoperit în Filipine nişte artefacte tibetane care
aparţin muzeului nostru?
A încercat să nu se uite spre valiza din metal corodat pe care o
adusese Dirk.
Summer i‑a întins lui Chen cartea de vizită pe care o găsiseră în
valiză, şi Dirk a aşezat‑o pe masă şi a desfăcut încuietorile. Chen a dus
în dreptul ochilor cartea de vizită şi a citit‑o cu un aer respectuos.
108 CLIVE CUSSLER

– Doctorul Feng Zhoushan a fost un expert binecunoscut în arta


tibetană când colecţia istorică a fost expusă prima oară în Taiwan.
Am citit câteva dintre jurnalele ţinute de el, precum şi note de con‑
servare. El a mărit de zece ori colecţia de artefacte tibetane a muze‑
ului, şi a efectuat multe călătorii în acea regiune. Evidenţele noastre
arată că el a dispărut în cursul unei călătorii spre India, când avio‑
nul cu care călătorea a dispărut undeva între Taipei şi Hong Kong,
din cauza vremii nefavorabile.
– Noi credem că am descoperit avionul în care s‑a aflat el, un Avro
Lancastrian, a spus Dirk. E în apă, pe o plajă din nord‑estul insulei
Luzon.
– Avionul este în stare surprinzător de bună, a precizat Summer.
Și noi am găsit valiza în avion.
Dirk a ridicat capacul şi a dat deoparte bucata de mătase care
acoperea obiectele, lăsându‑le la vedere. Instantaneu, ochii lui Chen
s‑au luminat. A întins o mână şi a luat una dintre sculpturi, care avea
forma unei flori cu petalele desfăcute. A examinat‑o îndeaproape,
cântărind‑o în palmă, după care a aşezat‑o la loc. A examinat fiecare
sculptură pe rând, depunând‑o cu grijă în locaşul ei din valiză după
ce a terminat.
– Remarcabil, a spus el. Și, totuşi, eu le‑am mai văzut.
S‑a dus spre un dulap înalt, plin cu dosare, şi a căutat într‑un ser‑
tar. A extras unul, şi a răspândit conţinutul lui pe masă. Erau fotogra‑
fii în alb negru ale tuturor celor opt sculpturi negre.
– Ce reprezintă? a întrebat Summer.
– Sculpturile exemplifică Tashi TAg Gye, sau cele opt simboluri
aducătoare de noroc din budismul tibetan. Reprezintă daruri primite
când Buddha a ajuns prima oară la iluminare, şi se crede că ele aduc
noroc şi asigură protecţia. Fiecare are propria sa semnificaţie. De
exemplu, floarea de lotus, reprezintă puritatea originală. Sunt simbo‑
luri foarte obişnuite în Tibet.
– Deci, acestea nu sunt neapărat unice? a întrebat Summer.
MAREA DIAVOLULUI 109

– Dimpotrivă, sunt foarte rare, atât în ceea ce priveşte materialul,


care se numeşte thokcha, cât şi a provenienţei lui. A făcut semn spre
o filă tipărită, care însoţea fotografiile. Aceste sculpturi sunt foarte
vechi. Se ştie că au provenit de la Mănăstirea Nechung din Lhasa.
Într‑un fel sau altul, au ajuns în mâinile unor persoane particulare
după ce comuniştii au preluat conducerea ţării. Notele ţinute de doc‑
torul Feng arată că el a negociat condiţiile pentru o expoziţie tempo‑
rară aici, în Taipei. Atunci au fost făcute aceste fotografii, înainte de
expunerea obiectelor. Sculpturile s‑au pierdut odată cu doctorul
Feng, în acea prăbuşire de avion. Însă acum le‑aţi salvat de la uitare.
– Aşadar, ele nu aparţin Muzeului Palatului Naţional? a întrebat
Summer.
– Din păcate, nu! Feng le înapoia Indiei când a murit în acel acci‑
dent aviatic.
– S‑ar putea să existe o modalitate de identificare a proprietaru‑
lui în interiorul valizei, a spus Summer, şi a lovit cu degetul în eti‑
cheta din piele de pe capac.
– Da, adevărat! Chen a citit eticheta. Se pare că ele aparţineau unui
tibetan stabilit în India, cel puţin în anul 1963. E nume aflat în atenţia
Muzeului Tibetan, din McLeod Ganj, India. S‑a uitat apoi la Dirk şi
Summer cu o expresie gânditoare şi a spus: Indiferent cât de mult aş
dori să le păstrez şi să le expun aici, ele aparţin altcuiva.
Dirk a ridicat lotusul sculptat şi l‑a făcut să îi salte în palmă.
– Sculpturile acestea sunt foarte grele. Aţi menţionat cumva un
nume pentru genul de piatră din care au fost făcute?
– Thokcha! a repetat Chen. Numai că e vorba de o rocă. S‑a reze‑
mat de spătarul fotoliului şi a privit spre tavan. Există poveşti care se
bat cap în cap, dar cea mai obişnuită legendă spune că 1578, în tim‑
pul ascensiunii primului Dalai Lama, un nor de meteoriţi a lovit
Tibetul. Au fost recuperate câteva fragmente, care au fost sculptate ca
ofrande la altare pentru mai multe mănăstiri. După cum aţi consta‑
tat, sunt foarte dense. Deşi materialul este foarte greu de prelucrat,
110 CLIVE CUSSLER

tibetanii au descoperit că dacă îl încălzeau până la o temperatură


foarte înaltă, iar apoi îl răceau rapid în zăpadă, el putea fi spart şi
sculptat de un artizan priceput. Unele astfel de roci au fost transfor‑
mate în arme şi unelte, dar bucăţile mai mari au fost păstrate pentru
confecţionarea de artefacte religioase. Cel mai renumit a fost o sta‑
tuie mare, cunoscută sub numele de Idolul Nechung. A clătinat din
cap. Dar şi acesta a dispărut. Provenea de la aceeaşi mănăstire din
Lhasa, ca şi relicvele pe care le‑aţi recuperat..
Chen a făcut un semn cu mâna spre hol.
– Noi deţinem o colecţie de articole din thokcha, care au fost
folosite pentru producerea de amulete şi alte obiecte sacre. Din câte
ştiu, doar câteva muzee au aşa ceva.
– Prin urmare, sculpturile au fost făcute din materiale provenite
din meteoriţi? a întrebat Summer.
Chen a confirmat dând din cap, iar Dirk i‑a dat lui Summer
piesa care reprezenta un lotus.
– Pipăiţi materialul, i‑a spus Chen. Este unic.
Summer şi‑a trecut un deget pe suprafaţa netedă a relicvei, între‑
bându‑se în acelaşi timp ce semnificaţie avea, atât din punct de
vedere cultural, cât şi geologic. A răsucit obiectul în mână şi a obser‑
vat o dungă aurie pe o parte.
– Astea sunt semne de ardere la intrarea în atmosfera terestră?
Chen a dat din cap.
– E foarte posibil.
– Piesele acestea par să prezinte o mare importanţă, a spus Dirk.
Ne puteţi ajuta să le înapoiem proprietarului de drept?
– Desigur! Însă mai întâi aş dori să le fac nişte fotografii color.
Chen a scos un aparat fotografic Nikon D6 dintr‑un dulap. A
aşezat sculpturile pe o pânză albă şi, cu mare grijă, a făcut câteva
fotografii pentru fiecare piesă. Aproape că terminase, când din
camera alăturată s‑au auzit zgomote de sticlă spartă.
Prin geamul cu posibilitate de vedere unică, au văzut o siluetă întu‑
necată care distrugea una dintre casetele de expunere ale muzeului.
14

–C e se petrece aici? a strigat Chen Yuan, ieşind rapid din biroul lui.
Intrusul i‑a aruncat o privire absentă şi a continuat să îşi facă
treaba. Purtând blugi negri şi cămaşă neagră, s‑a aplecat peste o
casetă cu artefacte, având un rucsac într‑o mână şi un baston din fier
în cealaltă. În jurul picioarelor lui zăceau cioburi de sticlă.
Individul atacase caseta în care erau expuse artefactele din
thokcha. Hoţul a scos din casetă obiectele din piatră neagră şi le‑a
lăsat să cadă în rucsac.
Chen s‑a dus spre individ şi a strigat la el să înceteze. Când muze‑
ograful s‑a apropiat mai mult, hoţul a lăsat rucsacul să cadă la podea
şi s‑a întors spre Chen. A ridicat bastonul din metal şi s‑a repezit la
curator, mişcând arma ca pe o sabie de samurai. Cheng a încercat să
sară înapoi, însă s‑a mişcat prea lent. Bastonul l‑a lovit în partea
superioară a braţului, fracturându‑l cu un zgomot înfundat.
Dirk şi Summer s‑au năpustit din birou în momentul în care
Chen s‑a prăbuşit la podea. Atacatorul a aruncat ultimele artefacte
din thokcha în rucsac şi a alergat spre ieşire.
– Vezi dacă a păţit ceva grav, i‑a spus Dirk lui Summer, pornind
în goană după hoţ.
112 CLIVE CUSSLER

A trebuit să îşi croiască drum printr‑un adevărat labirint de casete


de expunere pentru a traversa camera. Până să ajungă în prima sală
de expoziţie, hoţul era deja în foaier, şi se grăbea să iasă din muzeu.
Dirk a alergat după el, şi pantofii lui au făcut zgomot pe podeaua
din marmură. În apropiere de intrare, o siluetă zăcea nemişcată pe
podea, lângă baza unei statui nepaleze reprezentând un dragon. Dirk
s‑a oprit pentru a verifica ce păţise portarul. Avea o vânătaie la o tâm‑
plă, însă nu prezenta alte semne de răni. Faptul că paznicul gemea şi
respira ceva cam greu l‑a convins că rămăsese în viaţă. Dirk a smuls o
draperie din mătase de la baza statuii, a rulat‑o pentru a o transforma
într‑un soi de pernă, pe care a vârât‑o sub capul paznicului. După ce
a făcut tot ce putea pentru el, Dirk a continuat vânătoarea.
Ieşind exploziv pe uşă, a descoperit un mediu diferit faţă de acela
pe care îl văzuse când sosieră acolo. Turiştii şi angajaţii muzeului
plecaseră, iar terenul înconjurător, acum înmuiat de ploaie, era pus‑
tiu. Se lăsase noaptea, însă peisajul era iluminat de o lumină gălbuie.
S‑a uitat spre dreapta, către sala principală de expoziţii. Clădirea
impozantă era iluminată de reflectoare care o făceau să pară fosfo‑
rescentă faţă de fundalul montan, întunecat.
Departe, în faţa lui, a zărit hoţul coborând un deal abrupt, care
separa aripa de est de intrarea lungă în curtea interioară a muzeului.
Individul a alunecat şi a căzut în faţă, ceea ce i‑a permis lui Dirk să
câştige câţiva metri.
Dirk a sărit peste un gard şi l‑a fugărit pe hoţ, patinând şi alune‑
când pe panta abruptă şi umedă. Ajuns la poalele dealului, a alergat
pe urmele individului printre copaci, ajungând pe o peluză îngrijită
care se afla de o parte şi de alta a aleii centrale pe care merseseră
pentru a ajunge în muzeu.
Hoţul a cotit în direcţie opusă, spre intrarea dinspre stradă, unde
o derivaţie ce pornea dinspre şoseaua Zhishan slujea drept loc de
parcare pentru taxiuri şi autobuze. Individul a aruncat mereu priviri
peste umăr către Dirk.
MAREA DIAVOLULUI 113

Ajuns pe teren plat, Dirk s‑a slujit de picioarele lui lungi şi a înce‑
put să reducă distanţa dintre hoţ şi el. A păstrat un ritm constant al
alergării, ajutat de forţa căpătată în şedinţele regulate de înot. Omul
care alerga în faţa lui era bine pregătit fizic, dar nu prea rapid, astfel
că a continuat să piardă teren faţă de Dirk.
Ajuns la capătul peluzei, hoţul a sărit pe intrarea pavată cu pia‑
tră şi s‑a întors spre stradă. Gâfâind, a trecut în goană pe lângă o
pereche de vârstnici, după care a trecut pe sub o arcadă orna‑
mentală. De acolo, o mică piaţetă dădea spre o scară care ducea
spre stradă.
Dirk a simţit că plămânii îi luaseră foc în momentul în care a tre‑
cut pe sub arcadă, la câţiva metri în urma hoţului. A aruncat o pri‑
vire în jur, căutând din ochi un poliţist sau vreun agent de pază, însă
nu a văzut decât câţiva turişti la acea oră târzie. Și‑a dorit să poată
alerga mai repede. În faţa lui, celălalt bărbat a părut să şovăie.
Alergând de‑a latul pieţei, Dirk s‑a apropiat la câţiva paşi de hoţul
ajunsese în capul scării. Individul a coborât treptele câte două, dar
Dirk l‑a urmărit îndeaproape.
Aruncând o privire în faţă, Dirk a văzut că aleea pentru maşini
era mai mult goală. Un taxi tocmai lua o pereche de la baza scării,
iar un autobuz ieşea din staţia aflată la scurtă distanţă de locul rezer‑
vat taxiurilor. Un automobil de culoare închisă era parcat pe partea
interioară a zonei rezervate autobuzelor. Șoferul i‑a făcut semn cu
farurile şi a pornit motorul.
Și hoţul a văzut acest lucru, şi s‑a îndreptat spre maşină după ce
a coborât ultima treaptă. Aflat la vreo doi metri depărtare, Dirk şi‑a
dat seama că înălţimea la care era îi oferea ultima şi cea mai bună
şansă de a‑l prinde pe ticălos. Calculând din ochi traiectoria, a făcut
un salt pe scară şi s‑a aruncat spre hoţ.
N‑a reuşit să facă un salt lung, însă când a aterizat, a întins
braţele în faţă şi a prins rucsacul individului între mâini. Acest lucru
l‑a făcut pe om să se oprească şi să se prăbuşească în genunchi,
114 CLIVE CUSSLER

amortizând căderea lui Dirk. Omul s‑a ridicat în picioare şi a încer‑


cat să ajungă pe stradă, dar a fost oprit şi tras înapoi.
Dirk continua să strângă rucsacul între mâini şi refuza să îi dea
drumul. Dându‑şi seama că nu scăpase, hoţul şi‑a scos bastonul din
fier. Anticipând lovitura, Dirk a eliberat rucsacul şi l‑a împins cu
putere. Apoi a căzut pe spate, şi astfel a evitat lovitura.
Omul s‑a împleticit după ce fusese împins, şi, rămânând totuşi în
picioare, a trecut prin faţa unui taxi. Întorcându‑se cu faţa spre tro‑
tuar, s‑a uitat la Dirk, care era căzut, apoi s‑a răsucit şi a fugit spre o
maşină care îl aştepta.
Brusc, în faţă a apărut un autobuz.
Șoferul nu a avut timp să reacţioneze, astfel că autobuzul l‑a trân‑
tit pe hoţ şi a trecut peste el. Șoferul a oprit, a deschis uşa pentru pasa‑
geri şi s‑a repezit să vadă ce s‑a întâmplat cu victima.
Picioarele hoţului ieşeau de sub vehicul. Dirk l‑a ajutat pe şofer
să îl scoată pe om de sub autobuz, trăgându‑l de picioare, dar torsul
lui strivit nu oferea nicio speranţă că ar mai putea fi în viaţă. Dirk a
observat că hoţul avea o tunsoare militară şi că sub sacou se vedea
un pistol într‑un ham de umăr.
Șoferul autobuzului a început să gesticuleze, susţinând faţă de
taximetrist şi câţiva turişti aflaţi în apropiere că era nevinovat.
Summer chemase deja poliţia, astfel că din depărtare s‑a auzit sirena
unei maşini de poliţie.
– Rucsacul nu‑i aparţine! a spus Dirk.
S‑a aplecat, a scos rucsacul de pe umerii omului, apoi s‑a dus
pe trotuar.
Dirk a auzit un motor de maşină ambalându‑se. Sedanul de culoare
neagră se furişase înainte, pentru că şoferul voise să vadă ce se întâm‑
plase. Apoi maşina a pornit în trombă, îndepărtându‑se înainte de
sosirea poliţiei.
Taximetristul a reuşit să îl calmeze pe şoferul autobuzului, apoi
s‑a apropiat de Dirk.
MAREA DIAVOLULUI 115

– Am văzut încăierarea. Omul acela ţi‑a furat rucsacul?


– Nu! A furat nişte artefacte de la muzeu.
Taximetristul a măsurat rucsacul cu ochi curioşi.
– Trebuie să fi fost ceva valoros. Bijuterii? Aur?
– Nu! a spus Dirk. A clătinat din cap şi s‑a uitat spre cer. Nişte
pietre foarte vechi.
15

A nsamblul de propulsie al rachetei era mai lung decât lăţimea sub‑


mersibilului. Dorind să stabilească modul de recuperare al obiec‑
tului, Pitt şi Giordino l‑au examinat din mai multe unghiuri. În cele
din urmă, Pitt a făcut submersibilul să se apropie de pe o pantă aflată
într‑o parte, luptând contra curentului în timp ce a ajuns la un unghi
faţă de motor. După ce s‑a centrat asupra obiectului, a făcut submer‑
sibilul să se aşeze pe fundul mării pentru a avea o stabilitate mai bună.
Giordino s‑a apucat de treabă şi a desfăşurat braţul, căutând să
găsească locul potrivit de care să prindă motorul. A observat o mică
placă sudată şi a strâns gheara articulată de ea.
– Ține‑mi pumnii, a mormăit el, apoi a ridicat braţul. Acesta a
vibrat un moment, apoi a ridicat ansamblul motor de pe nisip, stâr‑
nind un nor de sedimente care au fost curând cărate de curent.
– Avem ranfluare, a spus Pitt. Numai de‑am avea suficient loc pen‑
tru a‑l căra până pe vas.
– E prea mare pentru a‑l pune în coş, dar cred că pot strânge bra‑
ţul suficient de mult ca să‑l cărăm pe patinele din faţă.
Giordino a manevrat manipulatorul spre receptacul, aducând
motorul rachetei cu el până când a atins botul submersibilului.
MAREA DIAVOLULUI 117

A coborât braţul până când ansamblul s‑a aşezat pe cele două


patine faţă.
A menţinut o strângere fermă cu gheara mecanică şi a răsucit‑o
uşor în faţă pentru a bloca obiectul.
– Dacă nu faci vreun tonou cu rază mare de răsucire cred că va
rămâne acolo.
– O să ţin clapetele coborâte, i‑a spus Pitt.
În timp ce ducea mâna spre comanda propulsoarelor, a observat
o lumină în lateral. A ridicat submersibilul de pe fundul mării şi l‑a
făcut să se rotească pentru a se uita mai bine, luptând contra curen‑
tului ca să menţină vehiculul stabil.
În întuneric, departe, s‑au aprins douăsprezece luminiţe, ca nişte
becuri. Au radiat lumină în şiruri verticale distincte, ca şiragurile de
luminiţe de Crăciun, atârnând dinspre suprafaţa mării.
– Ce‑a fost asta? Vreun calmar‑neon? a întrebat Giordino.
– Mai curând braţul cel lung al navei Melbourne.
Apoi Pitt a simţit o durere slabă, ca un bâzâit în urechi. A pro‑
pulsat submersibilul înainte ca să vadă mai bine.
Nu parcurseseră o distanţă mare, când au detectat un zumzet
gros, şi niciunul nu a reuşit să îşi dea seama dacă acel sunet prove‑
nea de la vreo vibraţie internă a vehiculului lor, care a început să se
legene în timp ce se chinuia să înainteze.
– Operaţiuni miniere? s‑a mirat Giordino.
– Nu ştiu, dar curentul este mai puternic decât mai devreme.
Pitt a mărit forţa propulsoarelor, pentru că submersibilul intrase
în tangaj şi lupta cu un val submarin.
Apoi s‑a auzit un scheunat ascuţit, amintind de zgomotul scos de
o turbină cu reacţie suprasolicitată, care a răsunat în tot submersibi‑
lul. Amândoi şi‑au astupat urechile cu mâinile pentru a scăpa de zgo‑
motul sfredelitor şi dureros. Pitt a simţit că îi vibrează capul. A coborât
mâna spre dispozitivul de cârmă pentru a întoarce vehiculul. Imediat
după aceea, acesta a fost izbit de o nouă forţă.
118 CLIVE CUSSLER

Un val nevăzut de apă a lovit submersibilul Stingray cu puterea


unei avalanşe. Fundul mării a defilat sub ei când submersibilul a
fost împins înapoi. Preţ de un moment, el şi‑a păstrat orientarea,
după care capătul din faţă a început să se înalţe. Motorul de rachetă,
aflat pe patinele faţă, a deviat curentul, forţând prova să se ridice.
Pitt a folosit propulsoarele pentru a contracara forţa, însă presiunea
s‑a dovedit prea mare. Botul s‑a rotit şi s‑a îndreptat în sus, făcând
submersibilul să se rotească. A continuat să se răsucească într‑un
mod incontrolabil.
– Eliberez balastul, a spus Giordino, întinzând o mână spre
comanda care urma să golească apa de mare din tancul principal şi
să facă în așa fel încât Stingray să urce spre suprafaţă.
Nu a reuşit asta. Legănându‑se deasupra fundului mării, submersi‑
bilul s‑a izbit de un munte submarin. Lovitura i‑a azvârlit pe amândoi
spre spătarele scaunelor şi i‑a lăsat fără aer în plămâni. Reflectoarele
exterioare s‑au stins, aruncând apa din jurul lor într‑un întuneric
deplin. Și interiorul s‑a întunecat, cu excepţia consolei, care prezenta
numeroase lumini pâlpâitoare de avertizare.
Cei doi bărbaţi au avut puţin timp la dispoziţie pentru a reac‑
ţiona, în vreme ce submersibilul a continuat să se rotească precum
un ghemotoc de albe într‑un uragan. Forţa era atât de mare încât
submersibilul, care cântărea zece tone, a urcat de‑a lungul versantu‑
lui muntelui submarin atât de repede, ca şi cum atracţia gravitaţio‑
nală încetase să existe în adâncurile oceanului.
Pitt şi Giordino au reuşit să îşi treacă picioarele pe sub scaunele
pe care stăteau, astfel că au rămas în ele, în timp ce Stingray se rotea.
Însă aveau puţin spaţiu liber în jur, astfel că au fost loviţi de echipa‑
mente. Manuale, sticle de apă şi laptopuri, toate neasigurate, au ple‑
cat zburând ca nişte miniproiectile, lovindu‑i în mod repetat în
timpul rotaţiilor care li s‑au părut nesfârşite.
Acea acrobaţie a început să încetinească, însă doar pentru că
viteza sporită a făcut ca submersibilul să se lovească de fundul mării
MAREA DIAVOLULUI 119

ca o piatră aruncată cu putere. Pitt a încercat să acţioneze pro­


pulsoarele, dar fără niciun succes. Forţa apei era prea mare şi nemi‑
loasă. În bezna din adânc, timpul şi distanţa au dispărut în simplul
efort de a supravieţui.
În cele din urmă, forţa aceea cumplită s‑a stins. Stingray a lovit
fundul mării, iar patinele ei deformate s‑au înfipt în nisip pentru
ultima oară. Treptat, marea s‑a liniştit. Adâncul glacial a devenit
tăcut şi întunecat, învăluind submersibilul avariat, care zăcea ca şi
mort pe fundul mării.
16

Z guduitura neaşteptată a fost cât pe ce să îl arunce din pat pe


Stenseth. Căpitanul Caledoniei a renunţat la odihnă şi s‑a ridicat în
capul oaselor, crezând că furtuna izbucnise mai devreme decât se anti‑
cipase. A aşteptat să constate un ruliu mai puternic provocat de marea
agitată, care să îl arunce în direcţie opusă, dar nu s‑a întâmplat asta. Să
fi fost alt val de adânc? Nava a continuat să se balanseze, dar nu la fel
de puternic precum prima oară, când fusese propulsată din adânc.
Cronometrul de deasupra biroului său arăta că era ora două şi
zece dimineaţa. Și‑a stropit faţa cu apă rece, s‑a îmbrăcat repede în
uniforma albă şi bine călcată, care ar fi fost acceptată chiar şi după
inspecţie a Academiei Navale, după care a ieşit din cabina lui.
S‑a dus pe puntea de comandă, şi a observat că vântul sporise în
intensitate, iar apa mării era agitată. Nava părea să fie suficient de sta‑
bilă. Ofiţerul secund, un bărbat pe nume Blake, stătea în faţa ecranului
radar. A ridicat privirea când Stenseth a intrat în cabina de comandă.
– Domnule, tocmai mă pregăteam să vă trezesc.
– Domnule Blake, am primit un val în flancul navei?
– Da! Și asta s‑a întâmplat pe neaşteptate. Eram cu prova în vânt.
A făcut un semn spre prova navei. Însă am fost izbiţi într‑un flanc.
Ca şi cum ar fi fost un alt val întâmplător.
MAREA DIAVOLULUI 121

Stenseth s‑a uitat la un monitor aflat deasupra capului pentru a


vedea poziţia navei.
– Sursa pare diferită faţă de aceea a valului care ne‑a izbit mai
devreme.
– Înseamnă că este vorba de o activitate seismică, a spus Blake.
Cel puţin aşa consideră oamenii de ştiinţă de la bord. În această
zonă există o activitate tectonică ce poate genera alunecări masive
de teren submarin.
– Adevărat, a spus Stenseth. Care este situaţia cu Stingray?
Blake a aruncat o privire în jurnalul de bord.
– Au depăşit cele două ore de stat în imersiune. Ar trebui să mai
stea acolo încă o oră până să urce.
– Comunicăm cu ei?
Blake a ridicat telefonul navei şi a format numărul operaţional al
submersibilului. A spus câteva cuvinte, după care a închis.
– Cei de la operaţiuni anunţă o problemă cu legătura de comuni‑
caţii. Nu ni se răspunde nici prin telefon, nici prin emiţătorul de răs‑
puns. Se încearcă restabilirea legăturii. Ultima transmisie a avut loc
acum douăzeci de minute, când toate sistemele erau funcţionale.
– Să mă anunţi imediat ce aflăm ceva despre ei.
– Am înţeles, domnule!
Stenseth s‑a apropiat de latura dinspre babord a punţii de comandă
şi s‑a uitat prin fereastră.
– E ceva legat de vecinii noştri? a întrebat el cu voce tare.
Luminile navei Melbourne sclipeau la aproximativ opt sute de
metri depărtare.
– Ceva mai devreme au introdus nişte echipamente în ocean, a
spus Blake, şi a întins binoclul către căpitan. Mi s‑a părut că aruncă
peste bord un echipament legat de un cablu. Dar nu am văzut vreun
vehicul acţionat de la distanţă.
Stenseth a fixat şi reglat lentilele binoclului îndreptat spre nava
aflată în apropiere.
122 CLIVE CUSSLER

– Văd braţele de macara şi cablurile aflate de‑a lungul bordului,


dar se pare că nimic nu a fost lansat la apă acum. S‑ar putea să fi scos
din apă ceea ce avuseseră lansat. E ciudat că au lansat ceva peste o
latură a bordului, şi nu de la pupa.
În timp ce îşi lua binoclul de la ochi, din apă s‑a auzit un bubuit
gros şi înfundat. Puntea s‑a cutremurat sub tălpile lui, iar pupa s‑a
înălţat considerabil preţ de câteva clipe.
– Ce naiba a fost asta? a întrebat ofiţerul maritim secund.
Stenseth a întins mâna spre un telefon de punte care suna.
– Camera motoarelor, sunt Reese! s‑a auzit o voce groasă şi
răguşită.
– Te aud bine, Reese!
– Îmi cer scuze, domnule! Îmi ţiuie urechile după bubuitura aceea.
– Ce s‑a întâmplat?
– Nu ştiu sigur. A fost o explozie. La pupa, probabil în exterio‑
rul navei.
– Avem avarii?
– Suntem inundaţi în spatele peretelui despărţitor pupa. Am
avea nevoie de ceva ajutoare aici.
– Voi trimite câţiva oameni imediat. În rest, sunteţi bine cu toţii?
– Da, domnule! Dar cred că va trebui să luptăm foarte serios.
Stenseth a pus receptorul în furcă şi s‑a întors spre Blake.
– Dă alarma generală. Vreau să organizaţi o echipă de control a
avariilor în camera motoarelor, imediat. Apoi să cobori chiar tu acolo
ca să îmi prezinţi o evaluare completă.
– Am înţeles, domnule! Aveţi idee care ar putea fi cauza?
Stenseth a clătinat din cap şi a spus:
– Ar putea fi externă. Ordonă‑i ofiţerului de serviciu să exami‑
neze porţiunea pupa.
La scurtă vreme după aceea, Stenseth a descoperit că nava era
avariată grav. Dedesubtul liniei de plutire, la babord se căsca o gaură,
iar plăcile cocii erau flambate de‑a lungul secţiunilor apropiate.
MAREA DIAVOLULUI 123

Echipele de reparaţii au atacat breşa, iar alţi marinari au instalat


pompe de avarie.
Stenseth a analizat opţiunile pe care le avea. În cazul inundării
camerei motoarelor, aveau să rămână fără energie. Acest lucru era
îndeajuns de periculos chiar şi pe vreme bună, dar potenţial fatal în
zbuciumul taifunului care se apropia. A clătinat din cap, apoi a încer‑
cat să ia legătura prin radio cu Melbourne pentru a solicita ajutor.
Lucru de necrezut, nava de prospecţiuni miniere nu i‑a răspuns.
Asta a confirmat cele mai negre temeri ale lui. Cineva de pe
Melbourne voia să îi vadă scufundaţi.
Însă explozia nu avusese ca scop scufundarea Caledoniei, ci doar
avarierea ei. Aşa cum anticipase Zheng, echipajul bine instruit de pe
nava NUMA era capabil să încetinească inundarea, însă avariile
erau prea mari pentru a fi depăşite complet. Încet, dar sigur, canti‑
tatea de apă care pătrundea în navă depăşea capacitatea pompelor
de urgenţă. În scurt timp, telefonându‑i lui Stenseth, Blake a confir‑
mat această evaluare.
– Am încetinit inundaţia principală, şi vom continua să scoatem
apa care pătrunde prin găurile mai mici. Toate pompele funcţio‑
nează, dar nivelul apei continuă să crească.
– Cât timp mai avem până când va fi afectată propulsia?
Blake a rămas pe gânduri câteva clipe.
– Dacă avem noroc, patru, poate cinci ore.
– Am înţeles! Cere‑i mecanicului şef să ne asigure cât mai multă
putere cât mai mult timp. Încheiat.
Stenseth s‑a apropiat de un post de navigaţie şi a afişat pe ecranul
computerului o hartă a regiunii. Patru ore pe o mare agitată însemna
o deplasare pe o distanţă de 80, până la aproape de 100 de kilometri.
A descris un cerc cu acea rază în jurul navei. Putea ajunge în siguranţă
până în portul de la Kaohsiung, pe coasta sud‑estică a Taiwanului.
A trasat cu mouse‑ul o linie pe ecran pentru a calcula distanţa.
136 kilometri.
124 CLIVE CUSSLER

– Trebuie să ajungem în Taiwan, altfel ne scufundăm.


A transmis direcţia către timonier, moment în care ofiţerul mari‑
tim secund a venit în fugă pe puntea de comandă.
– Domnule Blake, asigură provizii pentru nava auxiliară numărul
doi şi un echipaj din trei oameni, apoi pregătiţi‑o de marş, a ordonat
Stenseth. Imediat ce este lansată la apă, pornim la drum. Ai legătura!
Stenseth a coborât pe scara laterală de tambuchi şi s‑a grăbit să
ajungă la centrul de operaţiuni cu submersibile, aflat aproape de pupa.
Vântul vuia pe puntea deschisă şi stropi de ploaie uşoară i‑au udat uni‑
forma până a reuşit să ajungă la centrul de operațiuni. Două femei şi un
bărbat îmbrăcaţi cu salopete albastre stăteau la staţiile de lucru, având
în faţă câteva monitoare mari. Fiecare era ocupat să examineze date.
Însă monitoarele montate pe perete prezentau imagini cu paraziţi.
– Care e situaţia cu Stingray? i‑a întrebat căpitanul pe cei trei.
Femeia aflată cel mai aproape de el a clătinat din cap.
– Îmi pare rău, domnule căpitan, dar am pierdut legătura cu ei.
Comunicarea a devenit defectuoasă acum treizeci de minute, şi de
atunci încoace s‑a întrerupt.
– Nu aveţi diagnostic sau detectare?
– Regret, nu. Toate sistemele de la bord anunţau că lucrurile erau
normale. S‑a produs o perturbare acustică dar care a durat câteva
minute, apoi totul a amuţit. S‑a uitat îngrijorată la Stenseth. E foarte
neobişnuit, domnule. Vocea şi datele, pe sisteme redundante, s‑au
pierdut într‑un interval de cinci minute.
– Când trebuie să revină la suprafaţă?
– Peste aproximativ cincizeci de minute. Am pus pe cineva pe
post de observator.
Stenseth a făcut o grimasă. Dacă rămâneau pe loc atât de mult
timp, ruina şansele ca nava să ajungă în portul stabilit cu propri‑
ile motoare.
– Poate ne vor auzi, a spus el. Semnalizează‑le că nava trebuie să
pornească în marş, dar că aici va rămâne o navă auxiliară.
MAREA DIAVOLULUI 125

Femeia a pălit.
– Și să‑i lăsăm aici, pe o asemenea vreme? În submersibil e
domnul Pitt.
Perfect conştient de importanţa hotărârii pe care trebuia să o ia,
Stenseth a lăsat privirea în pământ.
– E în joc supravieţuirea navei. Îmi pare rău, dar nu am de ales.
Continuaţi să încercaţi să restabiliţi legătura cu ei. Și anunţaţi‑mă
dacă aveţi vreo ştire. De orice fel.
A ieşit pe punte şi a văzut că o navă auxiliară era pregătită pen‑
tru coborârea la apă. Le‑a vorbit celor trei oameni de la bordul ei.
– Nu ştim care este situaţia cu Stingray. Ar trebui să iasă la supra‑
faţă peste o oră, dar s‑ar putea să urce mai repede. Rămâneţi pe loc
atâta vreme cât puteţi. Dacă vremea o impune, vă puteţi găsiţi un loc
de refugiu spre sud, lângă o insulă din Filipine. Îmi pare rău, dar s‑ar
putea ca vremea să se înrăutăţească.
– Am trecut prin situaţii şi mai grele, domnule, i‑a răspuns un
marinar robust, tuns periuţă. Avem provizii din plin şi echipamente
medicale la bord, şi nava asta poate face faţă la orice condiţii de
vreme. Vom aştepta aici cât va fi nevoie. Aveţi grijă de navă, dom‑
nule căpitan, şi nu vă faceţi griji pentru noi.
– Vă mulţumesc! O să trimit o navă spre voi imediat ce se va putea.
În timp ce nava auxiliară era coborâtă la apă, le‑a făcut semne cu
mâna celor trei marinari, apoi a pornit spre puntea de comandă.
Caledonia se legăna, şi avea o canarisire sesizabilă spre pupa. S‑a gră‑
bit să ajungă pe puntea de comandă, s‑a uitat la secundul lui şi i‑a
transmis cea mai grea comandă pe care o luase vreodată.
– Cu toată viteza, înainte, domnule Blake. Să ne duci la Kaohsiung
cât mai curând, chiar ieri dacă se poate.
După ce ordinul i‑a fost transmis şi timonierului, Stenseth s‑a
apropiat de o fereastră laterală şi a privit îndurerat spre mare. A spe‑
rat din tot sufletul că în adâncul mării agitate Pitt şi Giordino erau
încă în viaţă.
17

B ărbatul vânjos, care purta o robă lungă, a ieşit din apartamentul


personal al lui Dalai Lama şi a închis uşa fără niciun sunet. A
mers pe un coridor şi a intrat într‑un birou spaţios aflat la câteva uşi
mai departe. La fel ca şi restul reşedinţei, totul fusese construit cu
bun gust, clădirea lăudându‑se cu podele parchetate, lambriuri din
lemn de cedru şi ferestre mari, panoramice, prin care, spre nord, se
vedeau munţii Himalaya, cu crestele înzăpezite. Mobilierul modern,
în combinaţie cu covoare şi tapiserii antice, reflectau gândirea anti‑
cipativă a lui Dalai Lama, onorând în acelaşi timp tradiţiile religiei
vechi de o mie patru sute de ani.
Un bărbat purtând o robă roşie stătea pe un covoraş tribal, cu
picioarele încrucişate şi cu ochii închişi într‑o meditaţie profundă.
Deşi trecuse puţin de şaizeci de ani, Khyentse Rinpoche continua să
aibă o faţă de băiat, şi purta ochelari cu multe dioptrii. Un lama mai
vârstnic, Rinpoche era considerat un dascăl reîncarnat de dharma,
şi deţinea o poziţie foarte respectată în religia tibetană. A deschis
ochii când a sosit vizitatorul lui, un bărbat cam de aceeaşi vârstă, şi
a ridicat ochii în care se citea îngrijorarea.
– Care este starea Sfinţiei Sale?
MAREA DIAVOLULUI 127

– Nu e bună. Bărbatul subţiratic s‑a aşezat pe o canapea, iar Rinpoche


s‑a ridicat şi s‑a dus la un scaun apropiat. Spiritul lui este mare cât
munţii, dar trupul îi tremură ca o floare de mac în vânt. Are febră
mare, care vine în plus faţă de celelalte probleme ale lui, şi mă tem
pentru siguranţa lui dacă febra nu scade cât mai curând.
– Trebuie să analizăm urmarea posibilă, a spus Rinpoche.
– Este momentul de care mă tem de multă vreme.
– Kuten, nu eşti pregătit pentru ceea ce va urma?
Kuten nu era numele lui, ci un termen legat de îndatoririle lui în
calitate de canal de legătură cu tărâmul spiritual. Titlul lui oficial era
de mediu pentru Oracolul de Stat al Tibetului. Însă era mai bine
cunoscut sub numele de Oracolul Nechung, o funcţie care îşi avea
originea la mănăstirea cu acelaşi nume din Lhasa. Când intra în stare
asemănătoare unei transe, Kutenul era capabil să ia legătura cu Pehar,
protectorul divin al lui Dalai Lama, dar şi al guvernului tibetan în
exil, pentru a primi profeţii şi sfaturi.
Vădit stânjenit, şi având o expresie îndurerată în ochi, Kuten a
clătinat din cap.
– Dacă Sfinţia Sa ar dori să se reîncarneze, ştiu ce se va întâmpla
în continuare. Dar eu nu‑mi voi putea îndeplini sarcinile fără să îl
consult pe Pehar.
Arcuindu‑şi sprâncenele, Rinpoche s‑a uitat la Kuten.
– Nu înţeleg! Tu eşti oracolul. Ai capacitatea de a intra în legătură
cu Pehar, şi ai făcut asta în mai multe ocazii. Dacă Dalai Lama ne va
părăsi, poţi apela la înţelepciunea lui Pehar pentru a găsi calea către
următorul reîncarnat.
Kutenul a clătinat din cap.
– Este adevărat că pot acţiona ca mediu pentru Pehar. Însă pro‑
blema unui reîncarnat impune prezenţa lui fizică, numai că nu prin
intermediul meu. Drumul către toţi Dalai Lama este iluminat doar
de Idolul Nechung. Idolul trebuie să fie prezent pentru izbăvirea
fizică şi spirituală faţă de Pehar, ca să ne ducă în călătoria spre urmă‑
torul reîncarnat. Aşa a fost dintotdeauna.
128 CLIVE CUSSLER

– Însă alegerea nu poate fi lăsată la voia întâmplării, a spus


Rinpoche. Știm ce ne pregătesc chinezii. Îl vor alege în mod voit pe
următorul Dalai Lama din teritoriul lor şi îl vor ţine sub un control
strict. Trebuie să apelăm la Pehar ca să ne îndrume spre adevăratul
succesor. S‑a ridicat şi a început să păşească agitat prin cameră.
Unde este Idolul Nechung?
– S‑a pierdut în 1959, când Dalai Lama a fugit din Tibet.
– S‑au făcut încercări de a‑l găsi?
– Acum câteva săptămâni, l‑am rugat pe Norsang, cel de la asi‑
gurarea securităţii să iniţieze o investigaţie.
– Tenzin Norsang, din echipa de securitate a lui Dalai Lama?
Kutenul a dat afirmativ din cap.
– Da! Are legături cu mulţi dintre vechii luptători care au parti‑
cipat la evadarea lui Dalai Lama din Tibet. Tatăl lui a făcut parte din
Chushi Gangdruk.
Acesta era numele forţei de rezistenţă organizată după invazia
chineză.
– Da, bine! De ce nu ne‑a spus ce a aflat? Rinpoche s‑a apropiat
de un telefon şi a format un număr. A vorbit scurt, apoi a închis. E
aici, şi va urca la noi imediat.
La mai puţin de două minute după aceea, în pragul uşii a apărut
un tânăr.
– Intră Norsang, şi te rog să iei loc.
Rinpoche a închis uşa în urma lui.
Musculos şi înalt pentru un tibetan, agentul de securitate s‑a aşe‑
zat faţă în faţă cu Kutenul. S‑a mişcat cu o graţie de fantomă, dar
radiind în acelaşi timp un aer de încredere în sine.
Purta haine de tip occidental – pantaloni kaki, cămaşă încheiată
la toţi nasturii şi şosete colorate. Îşi lăsase pantofii la intrarea în
reşedinţă.
– Îţi mulţumesc că ai venit atât de repede! a spus Rinpoche.
– Slujesc interesele mănăstirii!
MAREA DIAVOLULUI 129

La fel ca mulţi dintre cei din jurul lui Dalai Lama, Norsang era un
slujitor din a doua generaţie a liderului spiritual. Și regretatul lui tată
făcuse parte din echipa de pază a lui Dalai Lama, iar asta când acesta
se aflase în Lhasa. Spre deosebire de cei mai mulţi oameni care îl aju‑
tau pe Dalai Lama, Norsang avea studii universitare, şi fusese înca‑
drat scurtă vreme în armata indiană.
În încăpere a căzut o linişte stânjenitoare.
– Dorim să ştim care este stadiul investigaţiei pe care ai declan‑
şat‑o privind Idolul Nchung, a spus în cele din urmă Rinpoche,
dându‑şi seama că acum Kutenul se temea de răspuns la fel de mult
ca şi el însuşi.
– Nu este uşor să reînviem evenimentele petrecute în trecut, a
spus Norsang. Am discutat cu câteva familii care au trăit în Lhasa în
anii ’50, şi care au avut fii care au studiat la Mănăstirea Nechung, ori
au vizitat‑o în deceniul următor. Am vizitat şi câteva muzee locale
pentru a culege informaţii istorice. În mod regretabil, a continuat el,
în prezent există prea puţini oameni care să fi supravieţuit acelei
epoci. Am aflat că în martie 1959, când chinezii au adus forţe mili‑
tare suplimentare în Lhasa, ceea ce a declanşat plecarea Sfinţiei Sale,
lucrurile au evoluat în mod haotic. După cum ştiţi, au avut loc multe
vărsări de sânge, iar viaţa celor din Tibet a devenit foarte oprimată.
– Aşa cum a rămas până astăzi, a spus Ripochet.
– Au fost distruse multe mănăstiri în acea perioadă. Și au dispă‑
rut sute de călugări, a spus Norsang. Însă câţiva lama de la Nechung
au scăpat odată cu Dalai Lama.
– Da, precedentul Oracol şi trei lama, care au contribuit la înfi‑
inţarea acestei mănăstiri, a spus Kutenul.
Norsang a aprobat spusele lui printr‑o mişcare din cap.
– Din păcate, toţi acei oameni s‑au stins din viaţă. Am discutat
cu câţiva care i‑a cunoscut pe ei sau pe membrii familiilor acestora.
Toţi au fost oameni deosebit de curajoşi.
– Dar ce s‑a întâmplat cu Idolul Nechung?
130 CLIVE CUSSLER

– A avut loc o fugă precipitată din Lhasa, a spus Norsang. Ora­
colul şi lamele de la Nechung erau cu Dalai Lama la palatul Potala
în momentul fugii. Nu au avut timp să se întoarcă la Nechung pen‑
tru a proteja ceva.
– Deci, chinezii au venit şi au distrus tot ce exista în mănăstire?
a întrebat Kutenul.
– Da, dar cele mai mari distrugeri s‑au produs mai târziu, în anii
’60, în timpul Revoluţiei Culturale declanşate de Mao. Cu toate aces‑
tea, tot nu am reuşit să găsesc vreo dovadă că idolul Nechung a rămas
în mănăstire după evenimentele din martie 1959. Din nefericire, nu
am găsit niciun indiciu privind locul în care se află. S‑ar putea să fi
fost distrus de chinezi sau să fi fost dus la Beijing.
– Ori vândut pe piaţa neagră, către un colecţionar privat, a spus
Kutenul.
– Și asta este o posibilitate.
– Putea fi ascuns? a întrebat Kutenul.
– Tot ce se poate, a spus Norsang. A existat un lama bătrân despre
care se ştie că a părăsit mănăstirea când ceilalţi au fugit împreună cu
Dalai Lama. Îl cheamă Thupten Gungtsen. Din păcate, şi el a dispă‑
rut din evidenţele istorice în aceeaşi perioadă, şi se presupune că a
fost o victimă a acelor evenimente.
– Aşadar, nu avem nicio şansă!
Kutenul şi‑a îndreptat ochii spre covorul de sub picioare, sim‑
ţind că ei devin sticloşi.
Norsang s‑a uitat la Kuten şi a inspirat adânc.
– Pe moment, cred că speranţa este cel mai bun aliat al nostru.
Dar mai am o pistă de urmărit, un prieten de‑al străunchiului meu.
Locuieşte pe unul dintre dealurile din apropiere şi, din câte am înţe‑
les, a stat de vorbă cu Thupten Gungtsen. Cu îngăduinţa dumnea‑
voastră, aş dori să stau de vorbă cu el.
– Merită efortul? a întrebat Rinpoche.
Kutenul a răspuns cu o privire extrem de tăioasă, ca o rază laser,
aruncată spre Norsang, şi a dat afirmativ din cap.
MAREA DIAVOLULUI 131

– Mă voi întâlni cu bătrânul. Poate că ştie câte ceva. Norsang s‑a
străduit să pară optimist. A făcut parte din forţele de gherilă Chushi
Gangdruk, antrenate de CIA. Numele lui este Ramapurah Chodron.
*
Coliba izolată, aflată pe un deal, dincolo de o ravenă abruptă faţă
de complexul Tsuglagkhang, care găzduia reşedinţa lui Dalai Lama,
părea nepotrivită chiar şi pentru un om fără adăpost. Zidurile din
chirpici erau fărâmiţate, în vreme ce acoperişul lui afectat de vreme
părea gata să se prăbuşească la următoarea ploaie. Un colţ al acelei
construcţii rămăsese carbonizat după un incendiu petrecut demult.
În jurul colibei erau câteva butoaie ruginite şi gunoaie împrăştiate,
care se adăugau aspectului decrepit din jur. Doar un observator atent
ar fi fost în stare să vadă cele câteva antene ce se înălţau de‑a lungul
hornului vechi, vopsit în negru pentru a imita culoarea funinginii.
Având o privire directă în linie dreaptă a reşedinţei lui Dalai Lama,
acea colibă servea drept post de ascultare perfect pentru cei doi ofi‑
ţeri operativi chinezi aflaţi înăuntru.
Când s‑a încheiat întâlnirea din camera de conferinţe la care par‑
ticipase Kutenul, unul dintre interceptorii chinezi a tastat ceva pe
laptopul lui. Discuţia privată, transmisă de un emiţător ascuns pe
terenul rezidenţei şi transmis peste vale, a fost înregistrată digital, şi
apoi transmisă sub forma unui un pachet criptat de date spre sateli‑
tul deţinut de Armata de Eliberare a Poporului.
– E ceva ce merită analizat? a întrebat cel de‑al doilea agent, în
timp ce îşi scotea căştile de pe urechi.
Primul a dat din cap, cu un aer plin de speranţă.
– De fapt, e vorba de ceva care ne‑ar putea ajuta să fim detaşaţi
din groapa asta împuţită înainte de a veni iarna pe aici.
18

–A vem vreun semnal de la submersibil?


Zheng s‑a scotocit după o brichetă în timp ce a pus acea între‑
bare. Stătea în mijlocul camerei de control a operaţiunilor de pe nava
Melbourne, care acum semăna cu un centru de informaţii de pe o
navă modernă de război. În camera iluminată sărăcăcios existau vreo
douăsprezece computere cu monitoare mari. Consolele alcătuiau un
arc spre un ecran video plasat pe un perete.
Pe ecran apăreau vreo şase filmări care înfăţişau imagini neclare de
pe fundul mării. O bandă verticală, aflată pe o parte laterală, prezenta
trei intrări suplimentare – o imagine de suprafaţă, la 360 de grade,
obţinută de un radar, un semnal de sonar de sub suprafaţă, şi o anima‑
ţie tridimensională a fundului mării de sub navă. În plus, animaţia
înfăţişa şi echipamentele lansate la apă de Melbourne – numeroase
cabluri iluminate, având senzori minusculi la capete, care atârnau de
pe navă, dar şi un vehicul mic, dirijat prin telecomandă.
Unul dintre oamenii lui Zheng a ridicat ochii de pe ecranul
computerului.
– Unitatea sonar nu a detectat nimic în legătură cu vehiculul
operat de la distanţă.
– Care este raza de depistare?
– Aproximativ o sută de metri.
MAREA DIAVOLULUI 133

– Și ce are de spus gazda noastră în legătură cu asta?


Zheng s‑a întors spre Alistair Thornton.
Magnatul minier stătea pe un scaun, având încheieturile mâinilor
legate la spate. Alături de el era legat un asiatic, purtând un halat alb,
legat şi el de mâini, dar aplecat în faţă, deoarece îşi pierduse cunoş‑
tinţa. Thornton rămăsese treaz, dar sângele închegat îi acoperea părul
şi cămaşa. Avea faţa umflată, iar o pleoapă învineţită îl împiedica
să vadă cu un ochi. În ciuda suferinţelor fizice îndurate până în acel
moment, el s‑a uitat sfidător spre Zheng.
– Domnule Thornton, a spus Zheng. Mai e nevoie să îi cer lui
Ning să te invite la conversaţie?
Luptătorul chel stătea în apropiere, ţinând un baston însângerat
în mână şi legănându‑se pe călcâie.
Thornton a zâmbit forţat.
– Submersibilul a explodat pe fundul oceanului, dobitocule. Ce
părere ai?
– S‑ar părea că echipamentul tău de minerit are o putere impre‑
sionantă, a spus Zheng rânjind.
Un membru al comandoului s‑a apropiat de Zheng.
– Domnule, un apel pentru dumneavoastră, pe legătura prin
satelit. Colonelul Yan.
Zheng a dat din cap şi s‑a întors spre unul dintre subordonaţii lui.
– Retrageţi liniile acustice, dar lăsaţi submersibilul să scaneze
fundul mării. Stabiliţi dacă există resturi în această zonă.
S‑a dus apoi spre puntea de comandă. Înainte de a prelua apelul,
s‑a uitat prin fereastră. Spre nord‑vest, luminile Caledoniei se stingeau
în depărtare. Ceva mai aproape, spre babord, a văzut luminile unei
nave auxiliare care se legăna în apele mării tot mai agitate. S‑a încrun‑
tat şi s‑a răsucit spre membrul comandoului care era timonier.
– Să mă anunţi când nava NUMA trece dincolo de orizont.
Apoi s‑a dus spre o masă dintr‑un colţ, aflată în partea din spate
a cabinei de comandă, unde se instalase un telefon prin satelit, conec‑
tat la o antenă externă.
134 CLIVE CUSSLER

– Zheng, raportează! a spus el.


– Ai ceva să‑mi raportezi privind ceea ce s‑a întâmplat până acum?
Vocea lui Yan suna limpede şi clară, deşi legătura criptată prin
satelit crea o mică defazare.
– Da, domnule colonel! Scuze pentru că nu am raportat mai
devreme. Am avariat nava americană de cercetări, care acum se înde‑
părtează din zonă. Au coborât la apă o navă auxiliară pentru a aştepta
un submersibil trimis pe fundul mării. Cu toate astea, ne‑am ocupat
de submersibil, şi vom distruge curând şi nava de suprafaţă.
– Nepoate, să nu dai naştere unui incident internaţional.
– În niciun caz, domnule. Nu aveţi motive de îngrijorare. Se
apropie o furtună puternică, și asta ne oferă o acoperire perfectă.
Suspiciunile se vor îndrepta spre nava australiană.
– Ai acţionat imprudent urcând la bordul ei, ceea ce va crea o
nouă problemă.
– Nava opera foarte aproape de zona în care se presupunea că
existau resturile rachetei. Ne‑am temut că deja recuperaseră ceva,
dar această bănuială pare nefondată. Întrucât este o navă privată,
am socotit că e prudent să acţionez. O putem duce în apele noastre
teritoriale şi să o scufundăm fără să atragem atenţia, după ce înche‑
iem operaţiunile de aici. Cu puţin noroc, am dat peste ceva de
mare valoare.
– Dar ce se întâmplă cu americanii? Au găsit sau recuperat ceva?
– Imaginile din satelit pe care ni le‑aţi transmis arată că nu ar fi
putut efectua decât cel mult o scufundare înainte de sosirea noastră.
Am observat o recuperare, care ar fi putut inclus de cel mult câteva
fragmente mici. Este foarte improbabil ca ei să fi recuperat ceva de
valoare, ba chiar ceva din rachetă. Aşa cum arată lucrurile acum,
submersibilul nu va mai ieşi niciodată la suprafaţă.
– Sper că aşa se va întâmpla. Am rechiziţionat o navă de recupe‑
rare ambarcaţiuni, şi ea va porni curând în direcţia voastră. Ce‑mi
poţi spune despre eforturile voastre de recuperare?
MAREA DIAVOLULUI 135

– Tocmai am început o cercetare folosind un vehicul dirijat de la


distanţă pentru a verifica zona în care au lucrat americanii. Deo­
camdată nu am nimic de raportat.
– Foarte bine! Rămâi în acel loc şi cercetează atât cât se poate, iar
în acelaşi timp, monitorizezi zona privind alte activităţi.
– Am înţeles, domnule! Furtuna se apropie de noi, de aceea vom
fi siliţi să suspendăm orice operaţiune de căutare vreme de o zi sau
două. Aveţi ştiri de la cealaltă echipă a mea?
– Da! Avem nişte indicii de la doctorul Liu, şi oamenii noştri se
străduiesc să procure mostrele de care are el nevoie. E vorba de achi‑
ziţii care presupun operaţiuni suplimentare şi delicate.
– Domnule, oamenii din forţele speciale pentru rachete nu vă
vor dezamăgi.
– Pe asta contez şi eu.
– Vom face tot ce se poate. Domnule colonel, sunteţi singur?
– Da!
– Atunci, trebuie să vă spun ceva ce am descoperit, şi ar putea fi
mai important decât racheta. E vorba despre nava aceasta de cerce‑
tare în domeniul mineritului.
Jumătate de oră mai târziu, colonelul Yan a închis telefonul securi‑
zat din biroul lui. S‑a rezemat de spătarul fotoliului şi s‑a uitat îndelung
spre tavan, străduindu‑se să digere ceea ce îi spusese nepotul lui. S‑a
aplecat apoi în faţă, a extras un dosar aflat pe tăblia biroului, şi a răsfoit
paginile lui. Cu toate că văzuse că toate cerinţele prealabile ale funcţiei
lui se reduseseră, birocraţia încă nu îi anulase primirea de informaţii
zilnice, ce erau emise pentru folosul oficialităţilor militare de la vârf.
După ce a căutat câteva momente, a găsit pagina pe care o căuta. A de‑
rulat pagina de computer şi s‑a oprit la un titlu scris cu litere îngroşate.
Vicepreşedintele SUA şi preşedintele Taiwanului se întâlnesc
cu ocazia vizitei flotei americane în Kaohshiung
pentru a negocia un nou pact de pace.
„E perfect!“, şi‑a spus Yan, simţindu‑se mai bine decât în ulti‑
mele câteva săptămâni. „Chiar perfect.“
19

D octorul Chen stătea în şezut pe patul de spital, discutând amical


cu un bărbat într‑un costum albastru, când Dirk şi Summer au
intrat în cameră.
– Uite‑i pe prietenii mei americani, a spus el. Asta este o surpriză
extrem de plăcută.
Summer adusese o vază cu flori cumpărată de la o florărie din
lobby, pe care a aşezat‑o pe noptieră.
– Cum vă simţiţi?
Chen a ridicat braţul stâng, acoperit de un ghips uşor de la umăr
până la încheietura mâinii.
– Puţin imobil pe partea stângă, dar în rest sunt foarte bine.
Summer, Dirk, daţi‑mi voie să vi‑l prezint pe domnul Lee Hong,
directorul adjunct al Muzeului Palatului Naţional. S‑a întors spre
colegul lui şi a adăugat: Hong, aceştia sunt cei care au recuperat
artefactele thokcha.
Bărbatul şi‑a aşezat mai bine ochelarii pe nas, a făcut o plecăciune
către Dirk şi Summer, apoi le‑a strâns mâinile.
– Muzeul vă este profund recunoscător pentru acţiunea dum‑
neavoastră, şi pentru că l‑aţi ajutat pe doctorul Chen.
MAREA DIAVOLULUI 137

– Am fost încântaţi să vă ajutăm, a spus Summer.


Chen s‑a întors spre Dirk.
– Mi s‑a spus că ai fost foarte curajos în urmărirea făptaşului.
– Voiam doar să văd împrejurimile palatului, a spus Dirk în
glumă. Paznicul e bine?
– Da! a spus Lee. A primit o lovitură care l‑a făcut să‑şi piardă
cunoştinţa, dar şi‑a revenit şi e bine. Se pare că hoţul a stat ascuns
într‑o toaletă până când s‑a închis muzeul. Paznicul l‑a surprins în
foaier după ce v‑a condus la biroul doctorului Chen. Hoţul l‑a lovit
cu aceeaşi armă cu care i‑a rupt braţul prietenului nostru.
– Un baston foarte periculos, a spus Dirk. Mă bucur că au fost
recuperate artefactele, dar n‑am vrut să moară cineva pentru asta.
Era un infractor cunoscut?
– Nu! a spus Chen. Hong tocmai îmi spunea că individul nu era
taiwanez.
Administratorul a dat din cap.
– Poliţia mi‑a spus că omul a sosit cu un zbor indirect de pe con‑
tinent, cu un paşaport despre care se crede că e fals. Prin urmare, nu
a putut fi identificat.
– Se pare că a avut ca ţintă precisă artefactele thokcha deţinute de
muzeu, a spus Summer. Sunt chiar atât de preţioase?
Chen a încercat să ridice din umeri.
– În alte casete existau obiecte mult mai valoroase. Dar colecţio‑
narii privaţi au tot felul de dorinţe ciudate, dacă acesta a fost stimu‑
lentul pentru comiterea furtului.
– Ceea ce‑mi aduce aminte de ceva, a spus Lee. Aţi auzit că a avut
loc un atac similar la Muzeul Civilizaţiilor Asiatice din Singapore?
Chen a clătinat din cap.
– Am aflat asta de la directorul muzeului nostru, a precizat Lee.
A fost un furt care a avut ca ţintă tot piese tibetane. Întâmplător,
colecţia lor de artefacte thokcha era într‑o magazie, dar s‑ar putea ca
hoţul să fi ţintit tocmai acele artefacte.
– Asta nu poate fi o coincidenţă, a spus Chen.
138 CLIVE CUSSLER

– Trebuie să fie vorba de cineva cu mulţi bani, a spus Dirk, dacă


s‑au dat spargeri la două dintre cele mai mari muzee din Asia.
– Bani mulţi şi un tupeu pe măsură, a spus Chen, apoi s‑a uitat
la Summer. Să fiţi foarte precauţi cât aveţi asupra voastră sculptu‑
rile Nechung.
– Am fi încântaţi să scăpăm de ele cât mai curând posibil, a
spus Dirk.
– Ce intenţii aveţi? a întrebat Lee.
Dirk a dat să ridice din umeri, dar Summer şi‑a dres glasul.
– Am luat legătura cu directorul adjunct al NUMA, şi am fost
autorizaţi să ne deplasăm în India cu valiza şi să o înapoiem pro­
prietarului ei de drept.
– Nu cumva…? a spus Dirk, care nu ştia acest lucru.
Chen a dat din cap.
– Va fi o acţiune care merită osteneala, sunt convins. Vă rog să mă
anunţaţi cum a mers treaba. Și să nu mă uitaţi dacă descoperiţi şi alte
antichităţi tibetane care pot fi încredinţate muzeului nostru.
Dirk şi Summer i‑au urat lui Chen să se vindece cât mai repede,
apoi şi‑au luat rămas bun. În timp ce ieşeau din spital, Dirk s‑a întors
spre sora lui.
– Ce‑i cu deplasarea asta în India?
– Seara trecută nu am putut lua legătura cu Caledonia, de aceea
i‑am transmis un e‑mail lui Rudi Gunn. El a fost de acord să trecem
prin India în drumul nostru spre Maldive. Avem rezervate bilete pe
un zbor direct spre New Delhi pentru după‑amiaza asta.
Dirk s‑a uitat la sora lui şi a clătinat din cap. De când era mică,
Summer suferea de dor de ducă, astfel că nu stătea nicio clipă locu‑
lui. Iar el obişnuia să o poreclească Rechinul, nu pentru ferocitate, ci
pentru că era tot timpul în mişcare.
– Credeam că vom explora Taiwanul înainte de a pleca, a spus el.
Munţii, lacurile, barurile cu karaoke care stau deschise toată noaptea.
Summer s‑a oprit şi s‑a uitat cu severitate la el.
– În niciun caz, a spus ea pe un ton critic. Te‑am auzit cum cânţi.
20

M argot păşea agitată prin cabina minusculă. Trecuseră două ore


de când doi luptători de comando îl târâseră pe tatăl ei sub ame‑
ninţarea armelor, de aceea ea se temea că se va întâmpla ceva foarte
rău. Nu reuşea să îşi scoată din minte imaginea căpitanului navei.
Cadavrul însângerat fusese lăsat să zacă pe punte ca un animal ucis
într‑un accident rutier. Intruşii erau ucigaşi cu sânge rece, şi exista
riscul ca tatăl ei să aibă parte de aceeaşi soartă ca şi Murphy. Trebuia
să ceară ajutor, dar nu putea face asta dacă era blocată în cabină.
Trebuia să găsească o cale de ieşire.
Răspunsul a apărut când s‑a lovit la un deget de la picior de o
masă de scris aşezată într‑un colţ al cabinei. A ţopăit de durere şi s‑a
retras şi a observat că un picior al mesei stătea strâmb. S‑a întors la
masă, a prins piciorul şi l‑a răsucit. Acesta din urmă s‑a desprins de
masă, deoarece era prins doar cu un şurub gros.
A luat piciorul, apoi a rezemat de perete masa cu cele trei picioare
rămase. Ținând piciorul din lemn de arţar strâns în mână, l‑a rotit ca
pe o bâtă de baseball. Nu era un pumnal, nici un pistol, dar probabil
că avea să se dovedească o armă potrivită pentru ce voia să facă.
Cu acea armă în mână, s‑a apropiat de uşă şi a stins lumina. În
cabină s‑a făcut întuneric. A aşteptat câteva minute pentru a‑şi
140 CLIVE CUSSLER

obişnui ochii, apoi s‑a aşezat de o parte a uşii. A inspirat adânc, apoi
a bătut de trei ori în uşă cu piciorul mesei.
– Am nevoie de ajutor, a strigat ea.
Nu a primit răspuns.
A mai inspirat o dată şi s‑a pregătit să strige din nou, când a auzit
clanţa uşii răsucindu‑se. A ridicat piciorul de masă şi a stat pregătită,
în timp ce uşa s‑a deschis.
Ținând puşca în faţă, luptătorul a făcut un pas precaut înăuntru.
Lumina slabă de pe coridor nu putea ilumina cabina, de aceea, el a
pipăit cu mâna stângă după comutator. Margot a văzut mişcarea şi a
lovit cu toată puterea.
În clipa în care lampa din tavan s‑a aprins, lovitura dată a strivit
mâna omului de perete. Zgomotul de oase rupte a fost urmat de un
răcnet, şi luptătorul şi‑a retras mâna. S‑a îndoit de mijloc de durere,
după care s‑a îndreptat de spate ca să‑şi folosească arma.
Margot nu i‑a oferit acea şansă.
A lovit din nou, mai puternic decât mai devreme, şi, văzându‑şi
bine ţinta, l‑a nimerit direct în falcă, făcând ca piciorul de scaun să
se rupă. Capul i‑a fost azvârlit pe spate, după care luptătorul s‑a pră‑
buşit moale pe podea.
Margot a abandonat piciorul de masă şi s‑a apropiat de individ.
Lipsit de cunoştinţă, acesta zăcea cu faţa în jos, dar încă respira. L‑a
prins de o mânecă şi l‑a dus târâş în cabină. A închis uşa şi a ridicat
de pe podea arma căzută. Cum avusese rareori prilejul să tragă cu o
armă, a hotărât să o lase în cabină, vârând‑o sub salteaua unei cuşete.
A scos cearşafurile de la o cuşetă şi le‑a folosit ca să lege gleznele
şi mâinile omului la spate. O faţă de pernă a fost suficient de lungă
pentru ai face un căluş la gură. În timp ce făcea nodul de la ceafă, s‑a
crispat văzându‑i faţa însângerată.
S‑a furişat pe coridor şi s‑a îndreptat spre cea mai apropiată uşă
de ieşire. Noaptea avea să fie mai greu să fie descoperită pe puntea
foarte aglomerată de piese de echipament care îi ofereau din belșug
locuri în care să se ascundă.
MAREA DIAVOLULUI 141

Dar ce se întâmpla cu tatăl ei? Alistair Thornton era reţinut pe


puntea de comandă ori în compartimentul pentru dirijarea operaţi‑
unilor subacvatice. Un loc gol de pe punte, aproape de o macara,
arăta că peste balustrada de la babord fusese lansat un cablu, iar asta
însemna că tatăl ei era în acel compartiment.
S‑a strecurat pe lângă un perete spre intrarea principală în respec‑
tivul compartiment, apoi s‑a oprit. Și‑a adus aminte că în partea din
spate a spaţiului dintre grinzile de punte exista o magazie, iar aceasta
avea o intrare pe latura dinspre tribord. Ar fi fost un punct de intrare
mai sigur, dacă uşa aceea era descuiată.
Întorcându‑se şi pornind spre pupa, a fost lovită de stropii purtați
de vânt ai unei ploi ușoare. Prin întuneric, punţile păreau pustii. Tatăl
ei spusese că nava fusese atacată de aproape doisprezece membri de
comando. În timp ce s‑a furişat printre umbre, a sperat că niciunul
dintre ei nu era vigilent.
În timp ce ea s‑a deplasat spre pupa, nava s‑a balansat puternic
din cauza valurilor mari. Atât cât a putut, s‑a ţinut aproape de pereţi
şi a profitat de umbre ca să înainteze. În momentul în care s‑a furişat
într‑un spaţiu expus pentru a trece pe lângă un vinci mare de ancoră,
a încremenit când a văzut o punct mic, roşiatic, în apropiere de
balustradă. Un luptător de comando care fuma a scos un nor de fum,
apoi a aruncat chiştocul peste bord. Întrucât purta combinezon
negru de camuflaj şi având puşca de asalt prinsă la piept, aproape că
era totuna cu noaptea.
Margot şi‑a ţinut răsuflarea, apoi s‑a lăsat pe vine, rămânând cu
spinarea lipită de vinciul de ancoră şi străduindu‑se să devină invizi‑
bilă sub tamburul orizontal. Soldatul a mers înspre ea, dar se uita
spre marea lovită de ploaie şi furtună. La un moment dat, el s‑a prins
de balustradă, pentru că nava se balansa şi avea ruliu, după care a tre‑
cut de vinci şi de Margot.
Ea a scos un oftat slab de uşurare după ce a dispărut din câmpul
ei vizual, apoi şi‑a reluat drumul. A mers spre tribord, oprindu‑se la
142 CLIVE CUSSLER

fiecare câţiva metri pentru a se putea orienta. Când s‑a apropiat de


intrarea prin magazie, dinspre puntea de deasupra, din faţă, au răz‑
bătut voci. S‑a repezit spre uşă şi a tras de mânerul de deschidere.
Uşa era încuiată.
Vocile s‑au auzit tot mai tare, şi ea a văzut fasciculul unei lanterne
plimbându‑se de colo‑colo, îndreptându‑se în direcţia ei. Comandoul
descoperise deja evadarea ei?
Peretele lateral al camerei de operaţiuni subacvatice nu îi oferea
adăpost, de aceea a fugit spre cealaltă latură a punţii, spre un obiect
întunecat aflat lângă balustradă. Era unul dintre vasele auxiliare
ale navei, depozitat sub o macara mare. A mers pe pipăite de‑a lun‑
gul cocii ei şi s‑a retras spre pupa. Ambarcaţiunea era aşezată pe un
suport de punte din lemn, ceea ce i‑a oferit sprijinul necesar. A urcat
pe suport, s‑a tras peste grinda ei transversală, şi apoi s‑a lăsat să
cadă lată pe puntea pupa. Ambarcaţiunea avea o timonerie închisă,
de aceea, s‑a târât de‑a latul punţii, a intrat în acea cabină şi s‑a ghe‑
muit sub scaunul pilotului.
Soldaţii s‑au oprit şi vocile lor au răsunat de‑a lungul vasului.
Vorbeau în limba mandarină, aşa că Margot nu a înţeles ce spuneau,
dar tonul vocilor nu trăda agitaţia. Apoi soldaţii nu au mai vorbit, şi
s‑a auzit vibraţia unui generator pornit. Margot a simţit că ambarca‑
ţiunea în care se afla se leagănă, după care a auzit bocănitul ghetelor
cuiva care urca la bord.
Zgomotul produs de ghetele grele a răsunat pe puntea din fibre
de sticlă, ceea ce însemna că un membru al comandoului urcase şi
se îndrepta spre timonerie. Margot s‑a ghemuit şi mai mult sub
scaun când omul s‑a apropiat de uşă. Însă el nu a intrat, ci s‑a urcat
pe acoperiş. Margot a auzit zgomotul produs de un cablu care alu‑
neca pe acoperiş, apoi, simţindu‑se oribil, a înţeles ce se întâmpla.
Cei din comando nu ştiau că ea se afla acolo – însă pregăteau nava
pentru coborârea în apă.
Braţul unei macarale a coborât spre nava auxiliară, iar omul
din comando a agăţat un cablu pentru manevrare. A coborât de pe
MAREA DIAVOLULUI 143

acoperiş şi a aruncat o privire în timonerie, dar nu a observat‑o pe


Margot. S‑a dus spre pupa micii nave şi s‑a aşezat pe o traversă cât
cablurile s‑au întins, iar nava a fost ridicată de pe postament.
În timp ce se gândea ce să facă, Margot a simţit că inima i‑o ia
razna. S‑a târât în faţă de sub scaunul timonierului, spre o mică zonă
de depozitare. Mai mult pe pipăite, a deschis uşile mici şi a descope‑
rit că în interior se aflau veste de salvare şi provizii. Timoneria nu îi
oferea nicidecum un ascunziş potrivit.
După câteva secunde, nava auxiliară avea să fie coborâtă peste
bord şi aşezată pe apă. S‑a ridicat în picioare şi a pornit spre uşa care
rămăsese deschisă. Luptătorul stătea pe traversă şi vorbea cu cineva
de pe navă. Pe punte se aflau două bănci, dar acestea nu ofereau o
ascunzătoare potrivită.
Nava auxiliară s‑a legănat sub tălpile ei în timp ce era rotită de
macara peste puntea navei şi coborâtă la apă. Cum nu mai avea nici
timp, nici altă soluţie, Margot s‑a târât spre balustrada dinspre mare.
O pasarelă îngustă mergea de‑a lungul timoneriei spre prova, şi ea
s‑a urcat pe ea. Trăgându‑se în faţă pentru a‑şi ascunde picioarele, a
rămas lipită de marginea îngustă şi a închis ochii în momentul în
care trei soldaţi înarmaţi au sărit pe punte, în spatele ei.
21

H iram Yaeger stătea la postul lui obişnuit de comandă, în mijlocul


unei mese mari sub formă de potcoavă din Centrul de Resurse
Informatice al NUMA. Avea în faţă un ecran video înalt până în
tavan, care îi furniza informaţii în direct de la reţeaua mondială de
balize şi senzori ai agenţiei. Yaeger tocmai examina o imagine mete‑
orologică obţinută prin radar, care se afla în partea superioară a ecra‑
nului, când Rudi Gunn a intrat în sală şi s‑a aşezat alături de el.
– Ai vreo veste de la cei de pe Caledonia? l‑a întrebat Gunn.
– Da! Tocmai încercam să văd ce fel de vreme înfruntă în drum
spre Taiwan. A arătat cu degetul spre porţiunea din partea superioară
a ecranului. E punctul negru de acolo.
Într‑un careu a apărut o masă învolburată de nori cenuşii, ocu‑
pându‑l aproape cu totul. Punctul mic de culoare închisă era plasat
aproape de centrul acelei mase de nori, iar un semicerc gălbui din
partea de sus a ecranului reprezenta coasta sudică a insulei Taiwan.
– S‑ar părea că a avut parte de un marş foarte chinuitor, a spus Gunn.
– Acum se află chiar în toiul furtunii. Din punctul de vedere al
navigaţiei, marele noroc este că nava şi furtuna se îndreaptă cam în
aceeaşi direcţie.
MAREA DIAVOLULUI 145

– Și ce s‑a întâmplat cu Pitt şi Giordino?


– Caledonia a transmis toate datele privind deplasarea şi diagnos‑
ticul. Am procesat datele prin Max, a spus el, referindu‑se la interfaţa
pe care o crease pentru a realiza comunicarea cu supercomputerul
care afişa informaţiile pe ecranul care ocupa tot peretele. Max crede
că a apărut o puternică perturbare a curenţilor submarini. Ultimele
date primite de la submersibil arată că se deplasau cu viteză foarte
mare pe fundul mării.
– Ce ar fi putut provoca acest lucru? a întrebat Gunn.
– Asta rămâne un mister. Ofiţerii de serviciu de la bordul Caledoniei
au raportat că o navă de prospecţiuni miniere, care se numeşte
Melbourne, era poziţionată în apropiere şi desfăşura unele activităţi.
Apoi, Gunn a expus pe ecran o fotografie a navei, pe care o găsise
pe Internet.
– Pare a fi o navă comercială de mari dimensiuni, dar asta nu mi se
pare ceva ieşit din comun, a spus Gunn. Să fi avut loc vreo explozie?
– Posibil! Din păcate, cei de pe nava Melbourne nu au sărit în aju‑
tor, şi nici nu răspund la mesajele primite. Având în vedere starea
vremii, ar fi vorba de cel puţin patruzeci şi opt de ore până când vom
putea folosi un submersibil dirijat de la distanţă sau unul normal
pentru a desfăşura o explorare.
Gunn se aşteptase la veşti proaste, dar situaţia disperată l‑a făcut
să se cutremure. Chiar dacă Pitt şi Giordino erau încă în viaţă pe fun‑
dul mării, trebuiau să aştepte mult până le va veni salvarea.
– L‑am informat pe vicepreşedinte, a spus el. Ne întâlnim la Capitol
pentru a‑l informa pe Loren.
Yaeger a coborât privirea şi a scuturat din cap.
– Aş vrea să îţi pot da veşti mai bune.
– Hiram, rămâi vigilent, şi anunţă‑mă dacă afli ceva despre situa‑
ţia asta.
– Aşa voi face.
Gunn a dat să se ridice, şi Yaeger l‑a ajutat.
146 CLIVE CUSSLER

– Înainte să pleci, vreau să‑ţi spun ceva care nu pare legat de ches‑
tiunea asta. Summer mi‑a trimis un e‑mail cu nişte fotografii ale unor
sculpturi tibetane pe care ea şi Dirk le‑au descoperit în Filipine.
Gunn a confirmat printr‑o mişcare din cap.
– Ea şi Dirk sunt în drum spre India pentru a le înapoia proprie­
tarului de drept.
– Am aflat că sunt făcute dintr‑un material denumit thokcha. E
o expresie tibetană care înseamnă „fier din cer“.
Gunn a analizat expresia.
– Fier din cer? Asta se referă la meteoriţi?
– Exact! Am aflat că spargerea de la muzeul din Taipei s‑a făcut
pentru a se fura artefacte din acest material. În ultimele două zile au
avut loc spargeri similare la muzee din Singapore, Hong Kong şi New
Delhi. De fiecare dată au fost furate articole din acelaşi material.
– Pare a fi opera unui colecţionar bogat şi lipsit de scrupule.
– Ba nu! a spus Yaeger. Există dovezi că este vorba de un efort
făcut şi finanţat de Republica Populară Chineză. Se crede că hoţul
care a murit în Taipei era un ofiţer operativ chinez. Probabil că aşa a
fost şi în cazul celorlalte spargeri.
– Deci China, a spus Gunn. Celelalte furturi au fost reuşite?
– Muzeul din Singapore îşi depusese cele mai multe exponate în
magazii la acea dată, astfel că a fost furat doar un artefact de mici
dimensiuni. La Hong Kong, poliţia a reacţionat şi a zădărnicit încerca‑
rea de furt. Nu am amănunte despre încercarea de furt din New Delhi.
– De ce ar acţiona chinezii atât de vădit pentru a pune mâna pe
obiecte de cult tibetane?
Yaeger a tastat ceva, şi a adus pe ecran o fotografie înfăţişând un
iac minuscul, sculptat dintr‑un material negru şi strălucitor. Foto­
grafia apăruse într‑un articol publicat de o revistă ştiinţifică.
– Max a descoperit un studiu privind aceste artefacte thokcha,
efectuat de Universitatea din Adelaide. Nu factorii culturali prezintă
interes, ci compoziţia fizică a pieselor care au fost testate acolo.
MAREA DIAVOLULUI 147

Analizele de laborator au evidenţiat că unele mostre erau compuse


dintr‑un tip rar de meteorit, numit mezosiderit.
– Și asta are vreo importanţă?
– Da, când materialul a fost examinat la nivel atomic. În afară de
amestecul obişnuit de fier şi nichel, găsit de obicei în meteoriţi, unele
specimene au arătat o combinaţie neobişnuită de alte elemente rare,
între care se numără hafniul, tantalul şi reidita.
– Am înţeles, a spus Gunn. Ce‑ar mai fi în plus?
– Este extrem de dificil de combinat aceste elemente în mod uni‑
form în cadrul unui laborator, dar ele se găsesc în mod natural în
această stare în anumite mostre. Se crede că acest lucru are legătură
cu materialele, care s‑au supraîncălzit la intrarea în atmosferă, în
combinaţie cu presiunea în momentul impactului cu solul. Nu se ştie
de ce, dar moleculele se realiniază şi se condensează într‑o structură
foarte densă. Rezultatul este un amalgam cu proprietăţi termice deo‑
sebite. Thokcha pare să reziste la temperaturi de peste 5 000 °C, ceea
ce depăşeşte capacitatea de rezistenţă a materialelor compozite pe
care le folosim în programele noastre spaţiale.
Gunn a dat încet din cap.
– Asta explică motivul presant de a căpăta mostre din acest
material.
– Întocmai! Am vorbit cu un prieten din Forţele Aeriene, care a
văzut de la distanţă componente pe care Pitt şi Giordino le‑au recu‑
perat din ocean. Mi‑a spus că racheta chineză a zburat cu o viteză
record, însă a cedat, deoarece nu a rezistat din cauza încălzirii la o
temperatură extrem de înaltă. Vitezele hipersonice creează o frecare
deosebit de mare, iar prevenirea topirii obiectului reprezintă un
obstacol extrem de greu de depăşit în producerea de rachete mai
rapide. Chinezii cred probabil că materialul din aceşti meteoriţi
poate rezolva problema cu care se confruntă.
– Aşadar, dacă ei pot folosi sau duplica materialul thokcha pen‑
tru învelişul rachetelor, vor reuşi să creeze un arsenal de arme hiper‑
sonice, a spus Gunn, mai rapide decât orice de pe această planetă.
148 CLIVE CUSSLER

Îngrijorat, Yaeger a dat aprobator din cap.


– Pentagonul nu va avea cum se reacţioneze… şi ar risca să fie
copleşit în cazul unei confruntări.
– Ar fi bine să transmitem aceste informaţii către cei de la Forţele
Aeriene, a spus Gunn, după care s‑a uitat la ceasul de la mână. În plus,
îl voi preveni pe vicepreşedinte, cu care urmează să am o discuţie.
Deplasarea de la clădirea NUMA de pe malul statului Virginia al
Potomacului până la Capitol a durat mai puţin de zece minute, deoa‑
rece maşina lui Gunn a trecut pe galben de câteva ori în drumul ei.
După ce a oprit în parcarea subterană de la clădirea de birouri
Rayburn House, s‑a grăbit să ajungă la etajul trei. L‑a găsit pe vice‑
preşedintele James Sandecker păşind agitat pe coridor, având în
urma lui câţiva agenţi de la Servicul Secret.
– Vă cer scuze pentru întârziere, domnule, a spus Gunn.
– Și eu am sosit abia acum un minut.
James Sandecker era un bărbat scund, dar avea o personalitate
uriaşă. Era foarte respectat la Washington ca un administrator dur,
şi ca om ce nu putea fi dus de nas. După ce se pensionase ca amiral
din marină, condusese NUMA în urmă cu câţiva ani, alegându‑l pe
Rudi Gunn drept primul dintre urmaşii lui. Având un smoc de păr
roşcat, şi o barbă gen Van Dyke, Sandecker s‑a uitat la Gunn cu
ochii lui albaştri.
– Ai ceva de raportat despre Pitt şi Giordino?
– Regret, dar nu am ştiri despre ei. Iar izbucnirea unui taifun
complică eforturile de cercetare.
– Îi suntem datori lui Loren ca să îi spunem adevărul, a spus
Sandecker, care s‑a întors şi a intrat pe o uşă laterală.
Au pătruns în biroul lui Loren Smith, membră a Congresului,
reprezentând de multă vreme statul Colorado, soţia lui Dirk Pitt. O
recepţioneră binedispusă, deşi şocată de apariţia neaşteptată a vice‑
preşedintelui, i‑a condus pe amândoi fără să ezite spre biroul perso‑
nal al lui Loren.
MAREA DIAVOLULUI 149

Când cei doi bărbaţi au intrat, ea stătea la birou şi revizuia textul


unei legi privind siguranţa mediului. Purtând un taior Prada, şi
având părul roşcat‑cenuşiu căzut pe umeri, ea întrunea toate condi‑
ţiile pentru a fi considerată o frumuseţe. Zâmbetul ei cald s‑a risipit
când a văzut expresiile foarte serioase ale celor doi bărbaţi.
– Ne cerem scuze pentru deranj, dar vrem să ştii că Dirk şi Al
sunt daţi dispăruţi, a spus Sandecker, pe tonul lui obişnuit şi direct.
Rudi îţi poate oferi amănunte.
S‑au aşezat faţă în faţă cu ea şi au informat‑o în legătură cu sub‑
mersibilul care nu mai ieşise la suprafaţă. În ochii lui Loren au apă‑
rut lacrimi, însă a pus câteva întrebări în legătură cu misiunea lor şi
cu ceea ce se făcea pentru găsirea lor.
– Consider că aş dori să particip mai mult la eforturile de cerce‑
tare, a spus ea cu glas scăzut.
– Tocmai de aceea am venit, a spus Sandecker. După cum ştii din
colaborarea ta cu Comisia pentru Relaţii Externe, preşedintele va
semna un important pact de apărare cu Taiwanul, întărind astfel
sprijinul nostru în regiune. Am în plan să plec în această seară pen‑
tru a realiza o ratificare oficială cu preşedintele Taiwanului, la bor‑
dul unuia dintre distrugătoarele din flota noastră. M‑am gândit că
poate ai dori să fii de faţă. Și tu la fel, Rudi.
– Da, bineînţeles că vreau, a spus Loren.
– Îţi mulţumesc, domnule vicepreşedinte, a spus Gunn, dând din
cap. Aş fi încântat să ajut la coordonarea eforturilor de căutare în
acea zonă.
Loren s‑a uitat pe fereastră la imaginea liniştită a Mall‑ului
Washington, şi a încercat să‑şi imagineze cum arăta oceanul
îndepărtat.
– Credeţi că au vreo şansă de supravieţuire?
– Vorbim de Pitt şi Giordino, a spus Sandecker. Le acord cele mai
mari şanse pe care le‑ar avea oricare oameni de pe planeta asta.
22

Î n submersibilul Stingray se auzea un şuierat foarte ascuţit. Pitt, care


îşi simţea capul vibrând, voia doar să doarmă în continuare, însă zgo‑
motul era prea supărător. A simțit că urcase de la adâncimea unui puţ
întunecat şi s‑a silit să deschidă ochii. Era la fel de întuneric, cu excep‑
ţia luminilor de indicatoare, care palpitau deasupra capului.
Treptat, a revenit la realitate, astfel că a scuturat din cap pentru a‑şi
limpezi mintea. Acea acţiune a dat roade, însă i‑a declanşat o durere
cumplită. Și‑a pipăit capul şi a descoperit o umflătură mare într‑o
parte. Chinuindu‑se să îşi menţină echilibrul, s‑a aplecat peste braţul
scaunului de pilot, apoi şi‑a dat seama că submersibilul zăcea pe o
parte. A lovit cu cotul comenzile de cârmă, ceea ce a făcut ca un reflec‑
tor extern să se aprindă, iluminând, fundul mării, gol, din faţa lor.
– Al, a spus el, către Giordino care era prăbuşit pe o parte, apoi
Pitt a întins o mână şi l‑a scuturat de umăr. Giordino a reacţionat
printr‑un geamăt slab, pe un ton gros. Pitt şi‑a mişcat scaunul şi a
ajuns în spatele scaunului pe care stătea Giordino. Eşti bine?
– Da! a răspuns Giordino pe un ton nu foarte convingător.
În lumina slabă dată de cadranele instrumentelor de bord, Pitt a
văzut că Giordino avea o rană urâtă la tâmplă, şi a văzut o dâră de
sânge pe perete. Pitt a deschis un dulap şi a scos o trusă de prim ajutor.
MAREA DIAVOLULUI 151

A prins cu bandă adezivă un bandaj din tifon peste rana lui Giordino,
după care acesta şi‑a revenit în simţire.
– Ce dracu ne‑a lovit? a întrebat Giordino. A fost ca Mr. Toad’s
Wild Ride1, dar ceva mai tare.
Pitt a clătinat din cap.
– Nu cred că a fost o explozie. A părut mai curând un curent, ca
şi cum am fi fost azvârliţi în fluviul Colorado în timpul unei revăr‑
sări de primăvară. Și a existat şi un zgomot puternic.
– Încă îmi ţiuie urechile, a spus Giordino, masându‑şi un umăr
lovit. Apoi a auzit un fâsâit. Sper că nu e vorba de o fisură externă.
La adâncimea la care se aflau, o fisură cât de mică ar fi dat naş‑
tere unui şuvoi de apă ca acela aruncat de un furtun de pompieri.
Pitt a făcut semn către sursa acelui zgomot care venea de sub sca‑
unele lor.
– Butelia cu oxigen pentru urgenţe s‑a desprins din suportul ei
când ne‑am rostogolit şi are o fisură. Poate că asta a fost bine, pentru
că dacă nu ar fi fost zgomotul ăsta, am fi dormit în continuare.
În vreme ce fâsâitul a scăzut în intensitate, Giordino s‑a ridicat
de pe scaun şi a îngenuncheat pe peretele înclinat.
– Ar fi bine să îndreptăm submersibilul.
Pitt i‑a întins o lanternă şi a luat şi el una.
– Să vedem pe ce ne mai putem bizui.
Cei doi au făcut uitate durerile şi rănile şi au început să evalueze
avariile. Resturile şi componentele electronice de pe podea le veneau
până la glezne. Butelia de oxigen se rostogolise în partea din spate a
submersibilului, strivind panouri cu întrerupătoare şi alte comenzi.
Pitt a examinat sistemele de menţinere a vieţii, iar Giordino a verifi‑
cat tancul de balast şi comenzile acestuia pentru a repune submersi‑
bilul în poziţie verticală.
– Epuratorul de dioxid de carbon pare avariat şi deocamdată e
nefuncţional, a constatat Giordino. Aerul proaspăt ca la munte pe
care l‑am avut până acum o să devină stătut.
1
Cursa nebună a domnului Broscoi, atracţie de la Disneyland din Anaheim, California
152 CLIVE CUSSLER

– Se pare că toate sistemele electrice au suferit avarii, a spus Pitt,


ridicând o placă de circuit care făcuse parte dintr‑un aparat de radio
VHF.1 Emiţătoarele de răspuns exterioare sunt moarte. Cred că nu
vom putea să vorbim curând cu cei de acasă.
Giordino a luat receptorul unui telefon acustic subacvatic şi a
încercat să vorbească.
– Pare să mai aibă ceva putere, dar nu primim răspuns de la
suprafaţă.
– Cred că am ieşit din raza lui de acţiune. Până la urmă, Caledonia
va veni să ne caute.
Pitt a continuat să repare un panou de comandă de pe timonă,
apoi a lovit în el cu palma în semn de frustrare.
– Comenzile pentru controlul balastului nu răspund. A îndrep‑
tat fasciculul lanternei spre un hublou mic de la babord şi a privit
spre pupa. Și tancul de balast de la babord pare fisurat. Nu am cum
să văd ce s‑a întâmplat la tribord. Indicatorul pentru tribord arată
că e inundat în proporţie de 80%, asta dacă mai funcţionează corect.
– Încă mai avem ceva energie în baterii, a spus Giordino, aşa că
nu am pierdut chiar totul.
– Înseamnă că am putea reface circuitul.
Pitt a deschis un sertar cu scule şi a scos o şurubelniţă, pe care a
folosit‑o pentru a ridica o porţiune din panourile de podea. Dedesubt,
un compartiment mic adăpostea pompa pentru tancul de balast
babord. Giordino i‑a dat un cablu lung pe care îl recuperase de la un
senzor de consolă.
Fără computerele şi echipamentele electrice, care, în mod nor‑
mal, ar fi degajat căldură, temperatura din submersibil a început
să scadă. Și cum epuratorul nu funcţiona, aerul rece a devenit
curând înţepător. Iar efectele acumulării de dioxid de carbon au
început să se facă simţite, pentru că amândoi au început să se simtă
puţin ameţiţi.
1
VHF – Very high frequency – frecvenţă foarte înaltă, cuprinsă între 30 şi 300 de MHz
MAREA DIAVOLULUI 153

Situaţia lor era îngreunată de faptul că lucrau cu lumină insufici‑


entă, şi că submersibilul stătea înclinat pe o parte. În cele din urmă,
când Giordino a legat firele la baterie, au fost recompensaţi de zum‑
zetul motorului pompei. Aerul comprimat a pătruns în tancul de
balast de la babord, eliminând apa de mare din el. Pe măsură ce a
început să sporească flotabilitatea, cei doi au simţit că podeaua s‑a
mişcat şi că Stingray căpăta o poziţie ceva mai dreaptă.
– Acum măcar putem muri stând pe scaune, a glumit Giordino,
întrerupând alimentarea electrică a pompei, deoarece un manome‑
tru a arătat că tancul s‑a golit complet.
– Aş prefera să stau la orizontală într‑un pat de puf. Pitt s‑a insta‑
lat pe scaunul pilotului. A verificat comenzile pentru propulsie, dar
a avut reacţii doar din partea a două dintre cele cinci propulsoare ale
submersibilului. Deşi apreciez faptul că ai repus aparatul pe poziţie
normală, aş prefera mai curând o gură de aer proaspăt.
– Am folosit un deodorant nepotrivit? l‑a întrebat Giordino.
– Apa de acid de baterie n‑a fost niciodată preferata mea. Cred
că va trebui să ne debarasăm de greutăţile de balast şi să urcăm la
suprafaţă.
– Cu plăcere, a spus Giordino, aplecându‑se şi deschizând un
panou din podea, unde se afla un mâner în formă de T. L‑a răsucit
în plan perpendicular, ceea ce a eliberat o greutate de plumb de
500 de kilograme, care era fixată de fundul submersibilului. Imediat
după aceea, Stingray s‑a ridicat de pe fundul mării şi a început să
urce, având totuşi o oarecare canarisire.
Giordino şi‑a ocupat scaunul, în timp ce prin hubloul principal
au văzut apa întunecată şi tulbure.
– Cât facem până la suprafaţă?
– Probabil vreo oră, în situaţia în care suntem înclinaţi într‑o parte.
S‑a masat la cap.
– Sper să ne aştepte cineva cu o friptură şi o compresă cu gheaţă.
Pitt nu i‑a răspuns. În timp ce se uita la apa întunecată, a început
să aibă îndoieli că îi va aştepta cineva.
23

N ava auxiliară de pe Melbourne a atins apa şi a început să salte ca


un taur folosit la rodeo. Valurile înalte de aproape doi metri se
izbeau de coca ei, în timp ce ea a început să navigheze în noapte.
Nava a virat şi a accelerat, îndepărtându‑se de Melbourne şi azvâr‑
lind jerbe de stropi. În timp ce stătea agăţată de o pană de fixare a unei
pasarele a punţii, Margot s‑a simţit ca şi cum avea să fie azvârlită în
ocean. Ceea ce rămăsese din corpul ei neudat de ploaie era acum scăl‑
dat în apa mării. Nu a îndrăznit să se mişte, pentru că nu exista vreun
loc în care să se ascundă fără a fi văzută din cabina de comandă sau de
pe puntea pupa. „Trebuie să rezist!“, şi‑a spus ea, convinsă că putea
rămâne nedescoperită până când nava avea să se întoarcă pe Melbourne.
Nava a înfruntat valurile frontal şi, treptat, a căpătat viteză.
Margot a simţit în câteva rânduri că trupul ei s‑a ridicat în aer, după
care s‑a izbit de punte. A privit în faţă şi curând a văzut care era ţinta
oamenilor din comando. O navă de serviciu stătea la punct fix cam
la opt sute de metri depărtare. A cercetat întinsul mării pentru a
depista nava NUMA, dar nu a văzut‑o.
Pe măsură ce nava auxiliară s‑a apropiat, Margot a văzut cum celă‑
lalt vas era unul utilitar, cam de aceleaşi dimensiuni ca şi cel de care
MAREA DIAVOLULUI 155

ea stătea agăţată. În cabina de comandă iluminată se aflau trei băr‑


baţi. Depistând prin radar apropierea altui vas, doi dintre ei şi‑au
pus vestele pentru vreme rea şi au ieşit pe punte.
În timp ce vasul NUMA stătea pe loc, având prova spre sud‑est,
nava auxiliară de pe Melbourne s‑a apropiat dinspre flancul tribord
al ei. Spre uşurarea lui Margot, asta însemna că puşcaşii se aflau pe
latura cealaltă a vasului.
Nava s‑a apropiat de ambarcaţiunea NUMA, iar doi membri ai
comandoului au îngenuncheat sub balustrada babord, având în
mâini puşti automate QCW‑05, la ţevile cărora ataşaseră amorti‑
zoare. Margot a simţit că vasul de serviciu a încetinit când s‑a apro‑
piat, de aceea s‑a târât în faţă câţiva zeci de centimetri, ca să se uite la
celălalt vas. În luminile reflectoarelor navei auxiliare s-a văzut și celă‑
lalt vas vopsit turcoaz, având pe timonerie o plăcuţă pe care scria
Caledonia 2. Era de pe Caledonia, dar unde era nava NUMA?
– Ahoy1! a strigat unul dintre membrii echipajului de pe vasul
NUMA, făcând cu precauţie semne din braţe către celălalt vas auxiliar.
Ambii oameni din comando s‑au ridicat în picioare şi au deschis
focul. Detunăturile înfundate ale armelor cu amortizor i-au dat fiori
fiori lui Margot. Senzaţia a fost înlocuită de groază când a văzut
cum cei doi membri de echipaj de pe NUMA, retezaţi de focurile de
armă, s‑au prăbuşit pe punte. Șocată, şi‑a mutat privirea de la acea
scenă, apoi şi‑a cuprins capul cu ambele braţe.
Cu toate că a refuzat să vadă, a auzit şi simţit ce s‑a întâmplat în
continuare. Unul dintre membrii comandoului a aruncat o grenadă
incendiară pe vasul NUMA, care s‑a rostogolit, oprindu‑se în uşa
timoneriei. Detonarea a făcut ca uşa să se deschidă, iar o mică minge
de foc a învăluit acel compartiment al navei. Singurul marinar rămas
în viaţă a fost doborât de suflu, însă a apărut în cadrul uşii pentru a
lupta contra infernului de foc.
1
În limbaj marinăresc, Atenţie!
156 CLIVE CUSSLER

El a fost doborât instantaneu de focuri de armă.


Vasul auxiliar s‑a apropiat mai mult pentru a verifica situaţia, şi
s‑a lovit cu nava de pe NUMA. În timp ce vasul auxiliar a fost res‑
pins spre tribord, un val mare a izbit în acea zonă, scăldând prova şi
balustrada, azvârlind‑o pe Margot spre mare. Având braţele desfă‑
cute larg, a încercat să se prindă de ceva, dar nu a reuşit. A căzut în
apă cu capul înainte.
Deşi la început a fost năucită, a descoperit că scufundarea în apa
rece a ajutat‑o să‑şi calmeze nervii şi a silit‑o să se concentreze asu‑
pra unui anumit lucru. Supravieţuirea. Asta însemna să stea în afara
vizoarelor armelor deţinute de membrii comandoului chinez. Însă
ei o văzuseră.
În loc să iasă la suprafaţă, Margot a lovit puternic din picioare,
înotând în adânc în apa întunecată, în acelaşi timp încercând să se
gândească la ce să facă în continuare. Probabil că soldaţii nu o văzu‑
seră. Era aproape sigur că ei îşi concentraseră atenţia asupra navei
Caledonia 2. Poate că ea se putea apropia din nou de nava auxiliară,
ca să se întoarcă nevăzută la bordul navei Melbourne. S‑a străduit să
soluţioneze acea problemă până când strânsoarea din piept i‑a spus
că avea nevoie de aer.
A înotat spre suprafaţă, încetinind ritmul de urcare pe măsură ce
se apropia mai mult de luciul apei. A văzut un val înspumat ros‑
togolindu‑se spre ea, s‑a scufundat după ce el a trecut, apoi a respi‑
rat profund.
A fost cât pe ce să se înece.
Aerul mirosea cumplit, şi şi‑a dat seama că se afla la pupa navei
auxiliare şi inspira gazele ei de eşapament. Ferindu‑se de elicele în
repaus, a dat să se deplaseze spre o latură când, brusc, motorul a fost
ambalat puternic şi nava a pornit. A înotat spre ea, a întins o mână şi
a atins flancul ei, dar nava s‑a îndepărtat în viteză.
Nava a început să descrie un cerc, şi Margot s‑a scufundat pen‑
tru a nu fi văzută. În timp ce stătea sub apă, nava a trecut foarte
MAREA DIAVOLULUI 157

aproape de ea. Rămasă fără aer, a ieşit la suprafaţă şi a văzut nava


îndreptându‑se spre Melbourne.
Teama ei că fusese abandonată în largul mării s‑a micşorat când
a observat o lumină puternică în spatele ei. S‑a întors cu faţa spre
singura ei speranţă de salvare.
Era vasul auxiliar: puntea şi timoneria lui erau cuprinse de o
masă de flăcări.
24

U n val mare s‑a rostogolit peste ea, îngropând‑o într‑o vâltoare clo‑
cotitoare. S‑a zbătut să revină la suprafaţă şi a scuipat o gură de
apă sărată. Ajunsese la aproape zece metri de vasul NUMA, în timp
ce curentul o purta spre vest. În ciuda incendiului, motorul continua
să funcţioneze la ralanti, păstrând nava pe loc.
Înspăimântată, Margot a început să înoate spre vas. Era slăbită de
foame, pentru că nu primise mai nimic de mâncare de la cei care o
capturaseră. Valul de adrenalină care o cuprinsese în timpul evadării
de pe Melbourne dispăruse. A lovit‑o încă un val mare şi, ridicând
ochii, a văzut că nu se apropiase mai deloc de navă.
Preţ de o clipă, a renunţat să mai spere. Ar fi fost mai uşor să
cedeze. Apoi s‑a gândit la tatăl ei. Probabil că nu mai era în viaţă. Dar
dacă trăia, ea nu avea de ales. Trebuia să încerce să‑l salveze.
A coborât capul şi a început să înoate cu disperare către navă. Era
obosită şi abia mai putea înota, pentru că picioarele şi braţele îi erau
lipsite de vlagă, dar a continuat să se zbată. Barajul neîntrerupt creat de
valuri a făcut‑o să aibă senzaţia că înota mai curând în sus şi în jos, nu
înainte, dar a reuşit să menţină ritmul şi să facă unele progrese. După
câteva minute de eforturi, s‑a oprit din înot ca să îşi recapete suflul.
MAREA DIAVOLULUI 159

Spre uimirea ei, vasul NUMA era la mai puţin de douăzeci de


metri depărtare. Fără să aibă timonier, el mergea în derivă, fiind pur‑
tat de valuri şi se îndrepta înspre Margot. Și‑a reluat eforturile, înain‑
tând şi, curând, a atins cu o mână coca navei.
S‑a ţinut de cocă atât cât a putut, dar se simţea aproape extenuată.
Acum avea o nouă problemă – să urce la bord. A evitat pupa, pentru
că elicele care se învârteau o puteau tăia în bucăţi. Dacă stătea lipită
de cocă era în pericol să fie strivită de valuri.
De aceea, a înotat până la partea de sub vânt a vasului, şi s‑a pozi‑
ţionat de‑a lungul cartierului.1
În lumina flăcărilor, a studiat ritmul valurilor şi mişcarea navei.
Când un val mare s‑a îndreptat spre vas, ea era pregătită. Când nava
s‑a înclinat spre apă, ea s‑a propulsat cu picioarele şi a întins mâinile
pentru a se prinde de balustradă.
Degetele i‑au alunecat, dar a reuşit să se agaţe de un tachet. S‑a
ţinut de el cu disperare, în timp ce inerţia s‑a inversat, şi vasul s‑a
înclinat în direcţie opusă. A folosit forţa pentru a‑şi arunca un picior
peste balustradă şi a rămas agăţată în timp ce vasul s‑a înclinat în
direcţia ei.
La următoarea mişcare de tangaj, s‑a tras peste parapetul navei şi
s‑a prăbuşit pe puntea acoperită de un strat de câţiva centimetri de apă
care clipocea. Margot s‑a lovit cu capul de ceva moale. Rostogolindu‑se,
a tresărit puternic când l‑a văzut pe unul dintre marinarii morţi. S‑a
prins de balustradă şi s‑a ridicat nesigură în picioare. Câteva momente,
nu şi‑a putut dezlipi ochii de la acel bărbat şi de la camaradul lui, pră‑
buşit la vreun metru de el. În cele din urmă, Margot s‑a întors cu faţa
spre timonerie.
Grenada incendiară distrusese uşa şi declanşase un incendiu în
interior. Flăcările se extinseseră, ajungând până la pereţi şi tavan.
Margot s‑a uitat spre puntea pupa, căutând din ochi ceva cu care
să stingă flăcările. A văzut un răcitor pentru băuturi gol, care avea
1
Termen marinăresc însemnând sfert de navă pupa
160 CLIVE CUSSLER

forma unei căzi. A îndepărtat capacul, a umplut răcitorul cu apă de


mare şi a aruncat‑o în timonerie. Următoarea doză de apă a tur‑
nat‑o peste cadavrul fumegând al pilotului, care zăcea sub timonă.
A continuat să arunce apă, inundând puntea timoneriei, după care
a trecut la pereţii laterali. Flăcările se ridicau deasupra acoperişului,
de aceea a aruncat şi acolo câteva găleţi şi a fost ajutată şi de ploaie
să stingă flăcările. După aceea s‑a ocupat de interiorul timoneriei.
Simţindu‑se la capătul puterilor, Margot a aruncat apă pe un
focar mai mic dintr‑un colţ, apoi şi‑a dat seama că pe navă se lăsase
întunericul. Stinsese toate flăcările.
S‑a odihnit câteva momente, apoi a intrat în timonerie. Dar s‑a
tras imediat înapoi. În cabină duhnea a fum, cabluri carbonizate şi a
carne arsă. A ieşit bălăbănindu‑se pe picioare şi a luat o gură de aer
curat. Alături de ea a observat un generator, de care se ciocnise mai
devreme, acoperit cu o prelată impermeabilă.
A desfăcut cordelele prelatei şi a dus‑o în timonerie, aşezând‑o
peste cadavrul pilotului. Ținându‑şi răsuflarea, a trecut un capăt al
prelatei sub picioarele cadavrului şi l‑a dus târâş spre puntea pupa.
Abia a făcut câţiva paşi că a trebuit să renunţe, pentru că i‑a venit să
verse. S‑a apropiat de balustradă şi a vomitat peste bord.
În timp ce tremura în ploaie şi respira precipitată, şi‑a dat seama
că motorul de sub picioarele ei încă funcţiona. Însă stratul de apă
care clipocea pe puntea pupa părea mai gros decât atunci când ajun‑
sese ea la bord.
S‑a întors în cabină, a deschis ferestrele laterale ca să prime‑
nească aerul, şi a pipăit prin interiorul carbonizat. A dat de rămă‑
şiţele pârlite ale unui aparat de radio, alături de o cutie topită care
fusese sistemul radar. Două monitoare distruse rămăseseră în
picioare pe consola timonei, şi fumegau slab alături de alte dispo‑
zitive electronice.
În dreapta scaunului pilotului a găsit rămăşiţele carbonizate
ale manetei de control a motorului – o masă topită de plastic şi
MAREA DIAVOLULUI 161

aluminiu, în consola laterală. Nu avea cum să reducă sau să crească


puterea motorului.
A atins cu mâna timona care, din fericire, era din oţel, nu din
lemn, dar şi‑a retras‑o imediat. Deşi nu se topise, încă era fierbinte.
Margot a smuls o bucată carbonizată de vinil de la scaun, a legat‑o de
timonă şi a învârtit‑o. Nava a reacţionat corect şi a virat într‑o parte.
A continuat să o rotească până când nava a ieşit de sub vânt, fiind
dusă de curent. Nava a ieşit din balans şi a început să înainteze.
Fără busolă sau GPS, Margot s‑a ghidat după luminile de pe nava
Melbourne, pentru a se îndepărta de ea. Când a ajuns perpendicular
pe prova navei miniere, a îndreptat timona şi a pornit pe un curs des‑
pre care a sperat că era spre nord. Părea a fi cea mai bună şansă de a
descoperi civilizaţia sau vreun cargou în trecere.
În timp ce se strecura prin furtună, nava avea tangaj şi ruliu, dar
Margot era prea obosită ca să le mai ia în seamă. Tot ce voia era să se
îndepărteze cât mai repede de comandoul de ucigaşi.
Cu un amestec de tristeţe, furie şi extenuare, a urmărit luminile
navei tatălui ei dispărând treptat la orizont, până când cerul şi marea
au devenit o masă indistinctă de întuneric.
25

S tenseth simţea totul prin tălpi. Canarisirea pupa creştea de la o oră


la alta. În ciuda eforturilor tuturor, Caledonia se scufunda încet
dar sigur. Le rămăsese însă o rază de speranţă atâta vreme cât nava
continua să se apropie de salvarea pe care o putea găsi în oraşul de
coastă Kaohsiung, în Taiwan.
Era cel mai apropiat port cu ape deschise, şi nava parcursese deja
72 de kilometri şi mai avea 64 de kilometri până acolo. Problema era
să parcurgă şi cei 64 de kilometri rămaşi. În ciuda aşezării, nava înainta
constant – şi asta datorită faptului că furtuna îi împingea din urmă.
Mai aveau nevoie de încă trei sau patru ore cu acea viteză şi erau
salvaţi, dar Stenseth ştia că era posibil ca acest lucru să nu se întâm‑
ple. Teama lui s‑a adeverit la scurt timp după aceea, când telefonul
navei a sunat.
– Puntea de comandă, a răspuns el.
– Căpitane, regret, dar suntem aproape terminaţi, a spus mecani‑
cul‑şef, un bărbat cu o voce ca de broscoi, pe nume Giles. Apa bălteşte
în jurul carcasei turbinei şi afectează panoul principal de comandă.
Sincer să fiu, nu‑mi dau seama cum de nu s‑a scurtcircuitat sistemul
electric. Mă tem că nu mai pot să fac nava să înainteze.
MAREA DIAVOLULUI 163

– Am înţeles. Opreşte turbina şi scoate toţi oamenii de acolo. Și


apoi vezi dacă nu poţi asigura energie suplimentară pentru pompe.
– Aşa voi face! Îmi pare rău, domnule!
– Știu că ai făcut tot ce ai putut, a spus Stenseth. Încheiat!
Un minut mai târziu, luminile de pe puntea de comandă au pâl‑
pâit, semn că energia electrică provenea de la un generator dinspre
prova. Sunetele şi vibraţiile familiare scoase de sistemul de propulsie
s‑au stins, şi liniştea care s‑a lăsat a fost precum aceea după ce se pro‑
nunţă o sentinţă la moarte. Zgomotul valurilor care se prăbuşeau în
navă a devenit tunător. Caledonia ajunsese la mila mării. Pentru
experimentatul căpitan nimic nu putea fi mai înfiorător.
S‑a întors spre ofiţerul de comunicaţii.
– Transmite prin radio către Tianjin Queen că nu mai avem
propulsie!
Stenseth s‑a uitat pe o fereastră din lateralul punţii! către un vas
mic. Acesta venea de la Long Beach şi se îndrepta spre Hong Kong,
transportând echipamente agricole, când recepţionase apelul de
sinistru, şi se grăbise să ajungă lângă nava avariată.
– Cei de pe Tianjin Queen confirmă primirea apelului şi regretă
că nava lor nu e capabilă să ne ofere remorcare în acest moment, a
spus ofiţerul. Căpitanul navei spune că se va poziţiona în bordul nos‑
tru din vânt pentru a ajuta la spargerea valurilor de hulă. Omul a
ridicat privirea îngrijorată spre căpitan. Ne stau la dispoziţie pentru
preluarea echipajului şi a eventualilor pasageri.
Stenseth s‑a uitat la nava vecină care era mult afundată. În afara
containerelor aflate în magaziile ei, nava avea încărcătură şi pe pun‑
tea plată. Nava părea construită recent, ceea ce însemna că era bine
automatizată şi că avea un echipaj foarte redus numeric. Căpitanul
probabil că nu avea încredere în puţinii lui marinari pentru a încerca
transferul unei parâme de remorcare, mai ales având în vedere că
nava lui era supraîncărcată. Iar lansarea la apă a unei bărci ar fi fost
şi mai periculoasă.
164 CLIVE CUSSLER

– Păstrează legătura cu ei, a spus Stenseth într‑un târziu, când


nava s‑a legănat violent şi a virat în travers faţă de vreme. Acum opţi‑
unile lui dispăruseră. Transmisese un apel radio către Kaohsiung
pentru a solicita ajutor, dar i s‑a răspuns că marea era prea agitată
pentru a trimite în următoarele ore vreun remorcher. Curând, nu va
avea de ales şi va trebui să dea ordinul de abandonare a navei.
S‑a apropiat de radarscop1 şi a aruncat o ultimă privire, sperând să
descopere un miracol. O posibilitate părea a fi sub forma unui punct
mic, aflat la aproximativ opt kilometri depărtare. Semnalul arăta ca
un vas mic, indicat pe sistemul automat de identificare ca fiind Rover.
S‑a uitat la ofiţerul radio.
– Descoperă despre ce navă e vorba.
Ofiţerul a vorbit câteva momente prin microfonul de cască, apoi
s‑a întors spre căpitanul Caledoniei şi a zâmbit larg.
– Domnule, Rover este un remorcher marin care vine să ne ajute.
A fost trimis de Institutul de Cercetări Oceanice din Taiwan.
A fost rândul lui Stenseth să zâmbească. Deşi la solicitarea sa pen‑
tru remorcare autorităţile portuare amânaseră luarea unei decizii,
TORI, omologul taiwanez al NUMA acţionase imediat. Probabil că
Rudi Gunn le ceruse acest serviciu.
Stenseth a luat un binoclu şi s‑a uitat prin lumina slabă şi întune‑
cată a zorilor. A distins un remorcher mare care se îndrepta spre ei. Pe
măsură ce s‑a apropiat, căpitanul s‑a luminat la faţă văzând coca vop‑
sită în negru şi erodată, care se înălţa şi cobora în apa agitată a mării,
şi apărătoarele de acostare din pneuri uzate care, prinse de‑a lungul
bordajului, se legănau în valurile zbuciumate.
Ofiţerul radio de la bordul Caledoniei a deschis un canal de
transmisie.
– Suntem Rover! s‑a auzit o voce groasă. Sunteţi în derivă?
1
Dispozitiv care permite meteorologilor vizualizarea furtunilor, inundaţiilor, nin‑
sorilor şi a altor fenomene extreme, precum şi avertizări transmise de Serviciul
Meteorologic al SUA.
MAREA DIAVOLULUI 165

Stenseth a ridicat receptorul telefonului de comunicaţii.


– Da, am pierdut forţa de propulsie acum jumătate de oră. Sunt
foarte încântat că aţi sosit la vreme.
– Nava pare puţin canarisită la pupa.
– Avem coca avariată şi nava ia apă, a explicat Stenseth. Domnule
căpitan, n‑o să încerc să te induc în eroare. Vom reprezenta un risc
la remorcare.
– Nicio grijă, a spus căpitanul remorcherului. Cât crezi că mai
are flotabilitate?
Stenseth s‑a simţit încurajat de sinceritatea celuilalt căpitan.
– Trei sau patru ore, dacă avem noroc. Folosim toate pompele de
la bord şi facem tot ce putem.
A urmat o pauză lungă, după care s‑au auzit câţiva paraziţi, şi
căpitanul remorcherului a spus:
– Vă ducem până la uscat. Pregătiţi‑vă să preluaţi o parâmă de
remorcare.
Stenseth a plasat câţiva marinari la prova cât remorcherul s‑a
apropiat primejdios de aproape de bordul lor de sub vânt, apoi s‑a
furişat încet spre prova. Un bărbat în vârstă, cu o barbă albă, a ieşit
din timonerie şi a mers târşâindu‑şi picioarele spre balustrada de la
pupa. Purta o vestă de culoare galbenă şi avea părul alb şi lung prins
sub o şapcă de pescar grec. Un câine, un şoricar negru, l‑a urmat din
cabină, ţinându‑se la câţiva paşi în urma lui.
Omul a trecut pe lângă un marinar tânăr de origine taiwaneză şi
a înfăşurat o bucată de parâmă prinsă de o mică geamandură. În loc
să arunce în apă capătul de care era legată geamandura, pentru ca
oamenii de pe Caledonia să o recupereze, el s‑a apropiat de balus‑
tradă şi a azvârlit parâma înfăşurată spre prova navei NUMA. Ea s‑a
desfăşurat perfect cât a zburat prin aer, până când geamandura de la
capătul ei a căzut pe punte, întinzând parâma.
Un marinar care era acolo şi aştepta a apucat parâma şi a prins‑o
de un cabestan din apropiere. Urmărind totul de la fereastra punţii
de comandă, Stenseth a transmis prin radio către remorcher:
166 CLIVE CUSSLER

– Parâma a fost legată! Felicitări căpitanului vostru!


– Am recepţionat! a venit răspunsul, cu glas moale, al unei femei
de origine taiwaneză, care preluase timona.
– Pornim ca să desfăşurăm complet parâma de remorcare.
Cei de pe Rover au făcut exact cum au promis, trecând în faţă, în
timp ce bătrânul şi ajutorul lui au desfăşurat o parâmă lungă, al cărui
capăt a fost legat de parâma de ghidare. Parâma groasă de 24 de cen‑
timetri, confecţionată din kevlar, ar fi putut trage şi o navă de linie1.
Remorcherul a tresăltat violent în apa înspumată, însă cei doi bărbaţi
şi câinele au rămas pe picioare când parâma s‑a întins peste pupa.
La bordul Caledoniei, membrii echipajului au tras parâma groasă
la bord cu ajutorul unui cabestan, şi au prins‑o în jurul a două binte2.
Bărbatul cu părul albit a rămas pe punte, confirmând că parâma era
eliberată curat când remorcherul va începe remorcarea.
– Parâma de remorcare este bine prinsă, a transmis Stenseth prin
radio. Complimente pentru căpitanul vostru. Am asistat la o acţiune
remarcabilă pe o asemenea vreme.
– O să‑i comunic domnului Clive, a spus femeia de origine asia‑
tică. Pregătiţi‑vă să pornim în marş peste foarte scurtă vreme.
Remorcherul a înaintat printre valuri până când parâma s‑a
întins. Cele două motoare diesel ale remorcherului, fiecare dintre
ele având peste 3 500 de cai putere, au fost puse la încercare. Cu eli‑
cele rotindu‑se în apă, bătrânul remorcher a pornit înainte, trăgând
după el nava în suferinţă.
De pe puntea de comandă a Caledoniei, ca o ameninţare, remor‑
cherul nu s‑a mai văzut din cauza valurilor mari, după care a reapărut
brusc, eliminând un firicel de fum negru din coşul lui. În timp ce se
îndreptau spre nord‑est, tangajul şi legănarea navei NUMA au înce‑
put să se liniştească, în timp ce ambele nave au trecut prin furtună.
1
Navă de linie, sau cuirasat
2
Bintă, piesă metalică în formă de coloană, fixată solid de punte, slujind la legarea
navelor acostate.
MAREA DIAVOLULUI 167

Stenseth a transmis prin radio mulţumiri către nava‑container


pentru că îi rămăsese alături, şi a îndemnat‑o să plece din zonă, aştep­
tându‑se ca el şi nava lui să fie îndeajuns de aproape de Garda de
Coastă pentru a primi ajutor peste o oră sau două.
– Aproape că am atins viteza de doisprezece kilometri pe oră, a spus
timonierul. Remorcherul acela are ceva putere pentru unul atât de vechi.
Stenseth a dat aprobator din cap, făcând în minte un calcul care
i‑a spus că le vor trebui patru ore ca să ajungă în port, dacă se depla‑
sau cu acea viteză.
Cu hainele şiroind de apă, secundul navei a intrat pe puntea de
comandă. S‑a uitat pe parbrizul din faţă cu o expresie de uşurare pe
faţă, după care s‑a uitat la Stenseth.
– Înainte de a pleca de aici, am oprit aproximativ 80% din infiltră‑
rile de apă din camera motoarelor, a spus el. Toate pompele funcţio‑
nează la putere maximă. Și luptăm bine în continuare.
– Îţi mulţumesc, Blake! Să ţii oameni la pompe tot timpul. Aşa
cum stau lucrurile, dacă scăpăm, va fi ca prin urechile acului.
– O să ne descurcăm, domnule. Giles şi oamenii lui sunt în
camera motoarelor, dar vor ieşi curând şi se vor ocupa de alte lucruri.
A coborât glasul şi s‑a aplecat spre căpitan. Nava ar mai putea pluti
cu camera motoarelor inundată?
Stenseth a dat din cap.
– Am putea, dar pe o mare calmă. A făcut semn către nişte valuri
înspumate. Pe vremea asta nu avem nicio garanţie. Trebuie să ne
străduim.
– Cred că vom reuşi, a spus Blake. Dar ar mai fi ceva. Când urcam
încoace, oamenii de la operaţiuni submarine m‑au oprit ca să mă
anunţe ceva, a adăugat el, coborând privirea spre podea. Au pierdut
legătura cu vasul auxiliar.
– Contactul radio?
– Atât prin radio, cât şi prin satelit, din păcate. Acum erau pe
poziţie fixă, şi într‑un moment au dispărut. A clătinat din cap. E ca
şi cum s‑ar fi evaporat.
26

M argot a deschis ochii brusc. Rămăsese pe scaunul carbonizat al


pilotului, cu mâinile prinse de timona înnegrită. Și‑a dat seama
că nu dormise mult, pentru că se simţea extenuată. Din fericire,
motorul vasului auxiliar NUMA continua să funcţioneze. Însă vre‑
mea nu dădea semne de îmbunătăţire. Vântul bătea în rafale, ploua
abundent, şi marea era agitată frenetic, clocotitor. Lumina cenuşie şi
neclară a zorilor la orizont era singurul lucru nou. Însă mai era ceva
care o făcuse să se trezească atât de brusc.
Apa. Pe puntea timoneriei clipocea apa care ajunsese să aibă
adâncimea de zece centimetri. Și‑a ridicat picioarele ude şi a văzut
apa curgând ca o cascadă într‑o bucătărie mică aflată la trei trepte
dedesubtul timonei. S‑a ridicat, s‑a apropiat de uşă şi s‑a uitat spre
puntea pupa. În jurul cadrului transversal al pupei stratul de apă era
de aproape treizeci de centimetri, iar pupa se scufundase periculos
de mult. Cu inima strânsă, a văzut cadavrele celor trei marinari legă‑
nându‑se în apă.
Era limpede că nava se scufunda, şi ea nu putea decât să bănu‑
iască motivul. Explozia grenadei şi focurile de armă sigur provoca‑
seră fisuri şi găuri în coca navei. Cine putea şti dacă pompa din
MAREA DIAVOLULUI 169

santină mai funcţiona? A observat că motorul dădea rateuri rău


prevestitoare.
Margot şi‑a adus aminte că în copilărie ieşea pe mare, în largul
portului Sydney, împreună cu părinţii ei. Familia avea o iolă lungă de
zece metri construită în Hong Kong, cu care se plimbau aproape în
fiecare săptămână. Acestea erau cele mai fericite amintiri din copilă‑
ria ei. Însă când Margot avea zece ani, mama ei a murit de cancer de
sân. Amintirile erau prea dureroase pentru tatăl ei, astfel că a vândut
ambarcaţiunea la scurtă vreme după aceea.
Trecuseră mulţi ani de atunci, dar Margot ţinea minte că, în afară
de veste de salvare, iola avea o pompă manuală pentru scoaterea apei
de santină. Și vasul NUMA trebuia să aibă aşa ceva. A coborât în
mica bucătărie. Era prea întuneric pentru a vedea ceva, de aceea a
pipăit în jur. S‑a oprit când a atins cu mâinile o cafetieră care rămă‑
sese caldă. A găsit o cană atârnată de un cârlig, şi‑a umplut‑o cu cafea
şi a băut‑o, încântată de căldura şi gustul ei.
A îndesat în buzunare câteva mere găsite într‑un coş atârnat
acolo, apoi a descoperit un mic frigider plin cu sandviciuri. A mân‑
cat cu poftă unul cu friptură de vită şi caşcaval, apoi i‑a venit să se ia
la palme pentru că nu cercetase nava mai devreme. Învigorată, a tre‑
cut de bucătărie şi a găsit trei cuşete. Pe cea de jos erau trei genţi de
voiaj. A tras fermoarul uneia dintre ele, a scos un tricou ca să înlocu‑
iască topul ei ud, şi a îmbrăcat şi o jachetă subţire ca să îi fie cald.
A mai pipăit prin acel compartiment, scotocind prin dulapurile şi
sertarele de acolo. A găsit colaci de frânghie, veste de salvare, şi alte
provizii, dar nu a găsit nicio pompă. A luat o vestă de salvare, după
care s‑a dus pe pipăite în timonerie. În timp ce urca scara, a lovit cu
un umăr clanţa unei magazii înguste.
A deschis uşa, a băgat mâna înăuntru şi a simţit un colac gros de
furtun din plastic. L‑a smuls afară şi a tras odată cu el o pompă
masivă cu manetă, care avea deja un furtun montat. Zâmbind victo‑
rioasă, a pus pompa de avarii în lumina superficială din timonerie. A
170 CLIVE CUSSLER

întins furtunul de aspiraţie până la puntea pupa, a desfăşurat furtunul


de evacuare şi l‑a scos prin fereastră, peste bord.
Stând în stânga timonei, a tras de maneta pompei spre ea, până
când a întâmpinat rezistenţă, apoi a mişcat‑o în direcţie opusă. Rezis­
tenţa a crescut şi, odată cu asta, a auzit apa gâlgâind, semn că ea tre‑
cea prin sistem şi era evacuată peste bord.
– Încă nu ne scufundăm, a spus ea cu voce tare, în timp ce mane‑
vra maneta într‑o parte şi în alta.
A pompat vreme de douăzeci de minute, apoi s‑a aşezat pe scau‑
nul pilotului ca să se odihnească. Lumina cenuşie şi scăzută a zori‑
lor a început să îi permită să aibă o oarecare vizibilitate. A căutat din
ochi uscatul sau altă navă, dar în zadar. Deşi norii continuau să fie
de un negru ameninţător, ploaia slăbise considerabil ca intensitate.
Margot a bătut cu palma în timonă şi a păstrat direcţia în aşa fel încât
nava să meargă pe vânt, sperând că va zări pe fereastră vreo insulă
din strâmtoarea Luzon cât mai curând.
A mai acţionat pompa o oră, făcând pauze mai lungi la fiecare
câteva minute, pentru că deja începuseră să o doară braţele. A arun‑
cat o privire spre puntea pupa şi a încercat să se convingă de faptul
că părea să se fi ridicat puţin din apă. Însă sentimentul ei de bucurie
a fost alungat în momentul în care motorul a început să hârâie. S‑a
dus spre pupa exact în momentul în care motorul diesel a pufnit de
câteva ori, după care s‑a oprit.
Motorul amuţit a făcut loc unei tăceri înspăimântătoare în largul
oceanului, tulburată doar de plesnetul şi bolboroseala apei valurilor
care izbeau bordajul. Margot a rămas în uşa timoneriei şi a aşteptat
până când vasul a ajuns într‑o concavitate a valului, iar apa de pe
punte s‑a scurs prin sabordurile de furtună de la pupa.
S‑a dus spre centrul punţii şi a ridicat un bocaport, lăsând la
vedere motorul diesel din interior. Răsucindu‑şi puţin capul pentru
a se feri de aburii ce se ridicau vălătucindu‑se de acolo, Margot s‑a
uitat în jos şi a avut în faţă o imagine sfâşietoare.
MAREA DIAVOLULUI 171

Compartimentul motorului era pe jumătate inundat, şi ea s‑a


mirat că motorul funcţionase atât de multă vreme. Un rezervor de
combustibil din aluminiu, plasat în spatele motorului, era presărat de
găuri de gloanţe care prezentau o înclinaţie până mai jos de linia de
plutire. Prin urmare, a socotit ea, nu inundarea compartimentului
distrusese motorul, ci contaminarea cu apă a combustibilului. Iar
acea avarie nu putea fi remediată.
A lăsat bocaportul să cadă la locul său în momentul în care apa
unui val s‑a revărsat peste bord, de aceea s‑a grăbit să ajungă în timo‑
nerie. A scrutat încă o dată orizontul, căutând cu disperare semne de
uscat sau vreo altă navă. Nu a văzut decât cerul cenuşiu şi pustiu, pre‑
sărat de valuri mari cât munţii, cu crestele înspumate.
S‑a întors la pompa de santină şi a început să acţioneze mânerul,
mai mult pentru a scăpa de starea de anxietate. Lipsit de propulsie,
vasul era azvârlit la întâmplare, într‑o direcţie ori alta, încasând valu‑
rile furioase ale mării în furtună. În anumite momente, Margot a
simţit că valurile se prăbuşeau peste punte din toate direcţiile. În alte
momente, vasul se legăna violent, şi nu putea face altceva decât să îşi
păstreze echilibrul.
Puntea pupa a ajuns scăldată din ce în ce mai mult în apă. De
aceea, Margot a făcut o pauză de la pompat şi a îmbrăcat vesta de sal‑
vare. Viaţa vasului era pe ducă, şi ea nu voia să fie prinsă în cabină
când el avea să se scufunde.
Știind sigur că vasul avea o plută de salvare, a căutat containerul
cilindric, inconfundabil, în care trebuia să fie depozitată aceasta.
Fiindcă nu l‑a găsit la pupa, s‑a târât de‑a lungul balustradei pentru
a verifica la prova, şi s‑a trezit udată de un val care s‑a spart pe punte.
Cum nici acolo nu a găsit pluta gonflabilă, s‑a uitat spre singurul loc
în care se rugase să nu se afle ea.
Containerul din fibră de sticlă în care stătea pluta gonflabilă de
urgenţă fusese aşezat pe acoperişul timoneriei. Aşa cum se temea, în
timpul incendiului, acesta se carbonizase şi crăpase. Dinăuntru se
172 CLIVE CUSSLER

scurgea o substanţă vâscoasă de culoare gălbuie şi neagră – rămăşi‑


ţele plutei, care se coagulaseră pe acoperiş. Simţindu‑se înfrântă,
Margot s‑a întors împleticindu‑se în timonerie şi a reînceput să
pompeze apa de santină din navă.
Moartea lentă s‑a materializat douăzeci de minute mai târziu,
când un val mare a trecut peste copastie şi a îngropat pentru tot‑
deauna pupa. Prova s‑a înălţat spre cer, iar vasul a început să alunece
sub valuri. Margot s‑a slujit de inerţie ca să iasă din timonerie în apa
adâncă până la brâu de pe punte. Câteva secunde după aceea, tălpile
ei au pierdut contactul cu puntea vasului.
Un tunet a răbufnit pe cerul întunecat, şi Margot s‑a trezit plu‑
tind la întâmplare pe marea pustie. Niciodată în viaţă nu se simţise
atât de singură.
27

–C um s‑a întâmplat asta?


Deşi tonul vocii lui Zheng părea calm, privirea lui trăda un
adevărat foc.
– Ea… femeia… a avut o armă, a bâiguit membrul de comando.
Avea o parte a fălcii roşie şi umflată după ce primise lovitura de la
Margot, astfel că simţea o împunsătură de durere la fiecare cuvânt pe
care îl rostea. Însă asta nu se compara nicidecum cu durerea pulsato‑
rie de la mâna stângă, bandajată, care îi atârna moale pe lângă corp.
– Un băţ?
Soldatul s‑a uitat în altă parte.
Acela nu era răspunsul pe care îl aştepta Zheng. A făcut un pas în
faţă şi a lovit cu piciorul stâng, nimerindu‑l pe soldat în coapsă.
Lovitura l‑a azvârlit pe om pe puntea de comandă. Eşti o pacoste pen‑
tru unitatea ta. Dispari din ochii mei.
Individul s‑a ridicat cu greu în picioare şi s‑a grăbit să iasă pe uşa
laterală. Zheng s‑a întors spre adjutantul lui, Ning.
– Tot nu aţi găsit‑o?
– Încă nu. Nu lipseşte niciuna dintre bărcile sau plutele de salvare
de pe navă, însă ar fi făcut o greşeală dacă ar fi încercat să evadeze pe
o mare atât de agitată. Cred că se ascunde undeva. O vom găsi.
174 CLIVE CUSSLER

După două ore, în care oamenii din comando au scotocit fiecare


centimetru pătrat din navă, previziunile lui s‑au dovedit eronate.
Auzind ştirea, Zheng s‑a dus la camera de comandă a operaţiu‑
nilor, unde Thornton era legat de scaun.
– Fiica ta a dispărut, a spus Zheng.
Inginerul minier s‑a uitat la Zheng cu un aer satisfăcut. Apoi a
coborât ochii spre frânghiile cu care era legat de scaun şi a spus:
– Îmi pare rău dar nu am văzut‑o.
– Unde s‑ar putea ascunde?
– Probabil că nu i‑a plăcut tovărăşia voastră la bordul navei şi a
hotărât să plece spre Luzon. E o bună înotătoare.
Zheng a dus mâna la pistolul QX‑04, prins la centură, apoi s‑a
răzgândit. Avându‑l pe Ning alături, a ieşit din sala de operaţiuni.
– Echipajul navei este închis?
– Da, toţi membrii echipajului sunt închişi. Nimic nu pare nela‑
locul său.
– Păstrează doi oameni de pază în apropierea lui Thornton, tot
timpul, a spus Zheng. Dacă mai e la bord, femeia aceea va veni să‑l
salveze.
Zheng şi Ning au mers pe nava care se legăna spre puntea de
comandă. În condiţiile în care norii cenuşii atârnau pe cer, vizibili‑
tatea era sub doi kilometri.
Zheng s‑a uitat spre timonier.
– Ai văzut vreo urmă de navă auxiliară de pe NUMA?
– Nu, domnule!
– Vasul sigur a ars şi s‑a scufundat, a spus Ning.
Zhong a rămas pe gânduri un moment.
– Dar dacă femeia aceea se află la bord?
– Vasul a fost avariat grav. În cel mai bun caz, ea ar fi putut pluti
în derivă câţiva kilometri, după care s‑a scufundat.
Zheng s‑a apropiat de o masă de lucru pe tablă şi a examinat o
hartă a strâmtorii. A trasat cu degetul de la poziţia în care se aflau,
MAREA DIAVOLULUI 175

spre nord‑vest, direcţia în care se îndrepta furtuna. Abia vizibile,


existau două insule mici, cam la 26 de kilometri depărtare. A împuns
cu degetul spre imaginea de pe ecran.
– După ce se potoleşte furtuna, să trimiţi echipe de cercetare pe
aceste insule. Vreau să mi se raporteze că femeia asta a murit.
28

M argot nu murise, însă se apropia de clipa fatală minut de minut.


Cu toate că apa oceanului avea temperatura de aproape 26 de
grade, vântul şi acţiunea valurilor o făceau să rişte să sufere de hipo‑
termie. A mişcat rar din picioare, străduindu‑se să stea cu spatele
spre valurile mari. Ceva din mintea ei i‑a spus să se îndrepte spre
nord, însă era prea epuizată ca să mai înoate cu putere. Ajunsese cu
totul la mila mării şi a furiei acesteia.
Vântul se mai potolise, şi, odată cu asta, şi înălţimea valurilor mai
scăzuse. Cu toate acestea, valurile o scăldau cu o regularitate dure‑
roasă. Nu avea nicio şansă să se odihnească în acea mare agitată.
Vântul care îi biciuia părul umed a făcut‑o să îi clănţănească dinţii,
de aceea i‑a părut rău că nu căutase pe nava NUMA un costum de
salvare, ori măcar unul de scufundare.
Cu cât era mai mult purtată de colo‑colo, temerile ei de început,
stârnite de marea furtunoasă, fuseseră înlocuite de deprimare. Era
izbită de val după val, fiecare dintre ele sleind‑o de energie şi redu‑
cându‑i voinţa de a supravieţui. Mintea ei a început să se îndrepte
spre primele faze de delir. S‑a uitat spre norii cenuşii de pe cer, con‑
templând forţa lor mânioasă. După o vreme, a trăit cu senzaţia că ar
MAREA DIAVOLULUI 177

putea întinde mâinile în sus şi să îi atingă. Voia să alerge printre


nori. Și‑a mişcat cu disperare braţele şi picioarele ca să ajungă la ei,
dar fără niciun spor. Trebuia să ajungă mai aproape de ei, dar ceva o
trăgea înapoi.
Acel lucru era voluminoasa vestă de salvare.
A dezbrăcat‑o, a aruncat‑o şi apoi a înălţat braţele spre cer. Însă, în
loc se ridice şi să poată dansa printre nori, a alunecat sub luciul apei.
În timp ce se zbătea să respire, şi‑a recăpătat simţurile şi a fost azvâr‑
lită spre suprafaţă. A inspirat adânc şi a privit în jur, căutând vesta de
salvare, dar nu a văzut‑o. Probabil că aşa era cel mai bine. Acum putea
încheia cu toate şi avea să se scufunde în tăcere.
Și‑a îndreptat din nou privirea spre cer, a închis ochii şi a călcat
apa câteva minute. când braţele şi picioarele i‑au obosit, a socotit că
sosise momentul. A deschis ochii, a luat o ultimă gură de aer şi s‑a
lăsat moale în voia unui val care a scăldat‑o. Însă cu o clipă înainte
de a se scufunda, ceva i‑a reţinut atenţia.
Era torsul unui bărbat care înfrunta valurile.
29

E ra adevărat? Margot nu putea fi sigură, dar instinctul a îndem‑


nat‑o să bată apa pentru a se ridica la suprafaţă. După ce a scutu‑
rat din cap ca să alunge apa din ochi, nu a mai văzut omul, ci un
obiect galben la mică distanţă de ea. Apoi a auzit un plescăit puter‑
nic în momentul în care un val s‑a rostogolit peste ea.
Scuipând apă, Margot a reieşit la suprafaţă şi l‑a văzut pe Dirk
Pitt alături de ea. El a prins‑o de un braţ şi i‑a zâmbit calm.
– Cam singuratic locul ăsta ca să ieşi la înot.
Margot nu a putut decât să dea din cap, după care s‑a prăbuşit
peste umărul lui.
Pitt a înotat în lateral către Stingray, trăgând‑o pe Margot după
el, ţinând‑o la subraţ. Submersibilul galben plutea jos şi se balansa
în apa care clocotea în jurul trapei de acces din partea superioară.
Giordino a scos capul din submersibil, folosindu‑şi corpul pentru a
împiedica valurile să inunde interiorul.
Pitt a ajuns lângă submersibil şi a împins‑o pe Margot spre baza
trapei de acces. Giordino a urcat şi s‑a prins cu o mână de marginea
acesteia. Apoi s‑a aplecat şi a petrecut un braţ sub corpul lui Margot.
Cu o uşurinţă bazată pe forţa lui trupească, Giordino a ridicat‑o
pe Margot din apă şi a adus‑o lângă el.
MAREA DIAVOLULUI 179

– Nu e loc decât pentru o persoană, i‑a spus el. Poţi coborî singură?
Nu a mai aşteptat răspunsul ei, ci a prins‑o şi a coborât‑o prin
trapa de acces. În timp ce ea s‑a lăsat moale pe podeaua submersibi‑
lului, Giordino s‑a întors şi a întins o mână spre Pitt. Un val puternic
s‑a prăvălit peste ei, cât pe ce să îi măture pe amândoi, dar Pitt a apă‑
rut din apă ţinut de braţul ca de macara al lui Giordino, care a cobo‑
rât imediat, urmat de Pitt. Acesta din urmă a închis trapa de acces
pentru a împiedica pătrunderea apei în interior.
Margot stătea întinsă pe punte, de aceea, cei doi au ridicat‑o şi
au aşezat‑o pe scaunul pilotului. A examinat ceea ce se afla în jurul
ei, trecând treptat peste starea de şoc şi de extenuare, dar a conti‑
nuat să tremure.
Pitt a găsit o haină uşoară şi i‑a pus‑o pe umeri, iar Giordino i‑a
oferit o gură de apă dintr‑o sticlă.
– Regretăm, dar tocmai am rămas fără gogoşi şi cafea fierbinte.
Șocată, ea s‑a uitat la ei.
– Ce… ce căutaţi aici?
– Făceam o explorare submarină când am fost loviţi de un curent
puternic şi neaşteptat, care ne‑a aruncat şi rostogolit pe fundul mării,
a spus Pitt. Din păcate, mai toate echipamentele electrice de la bord
au fost distruse. Am reuşit să ajungem la suprafaţă, dar nu am văzut
nava Caledonia. S‑a uitat la ea cercetător. O întrebare mai importantă
este: Ce cauţi tu aici, în toiul unui taifun?
Străduindu‑se să îşi limpezească gândurile, Margot a scuturat
din cap. Nici nu ştia de unde să înceapă.
– Nişte oameni au urcat la bordul navei noastre, Melbourne, şi
i‑au ucis pe căpitan şi pe mecanicul şef. Apoi l‑au reţinut pe tatăl
meu… A mai luat o gură de apă din sticla lui Giordino. Eu am eva‑
dat din cabina în care eram încuiată.
– Cine a capturat Melbourne? a întrebat‑o Pitt.
– Un comando. Cred că sunt chinezi. Poartă uniforme fără
însemne, dar sunt foarte bine înarmaţi.
180 CLIVE CUSSLER

– De ce au atacat nava voastră? a întrebat‑o Giordino.


– Nu ştiu. Probabil pentru diamante. Tata crede că au avut nevoie
de navă pentru capacitatea ei de explorare subacvatică.
Pitt şi Giordino au schimbat o privire.
– Tatăl tău e bine? a întrebat Pitt.
– Aşa cred… a spus Margot, şi în ochi i‑au apărut lacrimi. L‑au
maltratat, dar e un om rezistent.
Apoi, Margot a observat că bărbații erau loviţi la faţă, iar Giordino
avea un bandaj însângerat în jurul capului.
– Ce s‑a întâmplat cu vasul vostru? a întrebat Pitt.
– După ce am evadat din cabină, când am ajuns pe punte, am
auzit zgomotele făcute de membrii comandoului. M‑am ascuns la
bordul vasului auxiliar, numai că ei l‑au lansat la apă. M‑am ţinut de
balustradă cât ei au condus vasul spre un vas auxiliar mic de pe nava
voastră. I‑am văzut numele. Caledonia 2.
– Da! a spus Giordino. Acela e un vas de salvare.
– Nu ştiu ce s‑a întâmplat cu nava voastră, a spus ea. Nu am
văzut‑o. Pe vasul auxiliar NUMA erau trei oameni care îl menţineau
la punct fix.
– Ne aşteptau pe noi, a spus Giordino cu glas reţinut. Caledonia
a fost probabil chemată în altă parte.
Giordino şi Pitt ştiau că Stenseth nu ar fi abandonat cu niciun
chip submersibilul decât în circumstanţe excepţionale. Era clar că
oamenii din comandoul chinez de la bordul navei Melbourne ştiau
ce urmărea nava NUMA.
– Și ce s‑a întâmplat după aceea? a întrebat Pitt.
Înainte de a spune ceva, Margot a închis ochii.
– Puşcaşii de pe vas i‑au ucis. Cei trei marinari n‑au avut nicio
şansă. Amintindu‑şi scena, a clătinat din cap. Puşcaşii au tras în vas
şi apoi l‑au incendiat. Cam în acelaşi moment, m‑a lovit un val, care
m‑a aruncat din vasul auxiliar. În acea stare de şoc nu am reuşit să
urc înapoi la bord, pentru că m‑am temut că mă vor împuşca şi pe
MAREA DIAVOLULUI 181

mine. De aceea, am rămas în apă până la plecarea lor, după care am


înotat până la vasul NUMA. Am stins incendiul şi am putut naviga
o vreme, dar el s‑a scufundat. M‑aş fi înecat dacă…
Glasul i s‑a stins treptat când s‑a uitat la Pitt.
– Al a jurat că vede o sirenă înotând în apropiere de noi, de aceea
am urcat la suprafaţă, ca să îi dovedesc că se înşela. Din fericire, dru‑
murile noastre s‑au încrucişat din nou.
– Puteţi cere ajutor? a întrebat Margot.
– Aparatura noastră radio şi alte dispozitive electronice au fost
distruse cât ne‑am rostogolit pe fundul mării, a spus Giordino.
Probabil că ne‑am pierdut şi câteva celule cerebrale, a adăugat el,
frecându‑se la tâmplă.
Margot s‑a lăsat moale pe podea din cauza epuizării. A aruncat
o privire printr‑un hublou şi a văzut cum un val s‑a prăbuşit peste
submersibil.
– Nu e totul pierdut, a spus Pitt, instalându‑se pe scaunul pilotu‑
lui. Încă ne putem deplasa, şi bateriile ne vor mai fi de folos câteva ore.
– Bateriile, dar şi o hartă batimetrică a strâmtorii Luzon, a spus
Giordino, arătând spre o hartă pe care o găsise la bord şi o lipise pe
un perete. Asta, dacă am şti unde ne aflăm.
– Poate ne ajută Margot, a spus Pitt. Știi cumva la ce oră ai urcat la
bordul vasului auxiliar NUMA şi după aceea cât ai navigat în derivă?
Extenuată, Margot a ridicat din umeri.
– Era întuneric, probabil în jur de miezul nopţii.
– Ai idee ce viteză avea vasul şi încotro se îndrepta?
– Vasul avea motorul la putere mică. Am navigat cu spatele la
furtună. Nu‑mi dau seama cât timp a trecut de când motorul s‑a
blocat şi vasul s‑a scufundat. Ar putea fi vreo trei sau patru ore.
Pitt s‑a uitat la ceasul de scufundător marca Doxa, cu cadranul
de culoare oranj, pe care îl purta la mână, apoi a zis:
– Să spunem că ai făcut trei kilometri şi jumătate vreme de şase
ore. Asta înseamnă probabil 32 de kilometri faţă de locul în care noi
am avut probleme.
182 CLIVE CUSSLER

Și‑a plimbat un deget peste hartă, evaluând din ochi poziţia în


care se aflau. Acel loc era înconjurat de apă albastră, dar spre vest
existau două puncte mici.
– S‑ar părea că avem noroc, a spus Pitt. Pe hartă apar două insu‑
liţe, probabil la vreo cincisprezece kilometri. În caz contrar, am avea
mult de navigat ca să ajungem în Taiwan.
– Ba chiar prea mult, a spus Giordino, mai ales dacă apar schim‑
bări ale direcţiei vântului sau curentului.
– Prin urmare, vom trăi pe o insulă, a spus Pitt şi a pornit propul‑
soarele încă funcţionale, făcând submersibilul să se îndrepte spre vest.
Submersibilul se legăna şi se cabra în timp ce se deplasa prin
marea zbuciumată. Margot s‑a ghemuit pe scaun şi a adormit, în
vreme ce Giordino a verificat consumul de energie electrică. Pitt a
rămas la comandă, chinuindu‑se să înainteze prin apa agitată. Însă
nu se gândea la pericolele care îi pândeau în acele momente. Nu îşi
putea alunga un anumit gând.
După acea furtună violentă şi sosirea acelui comando chinez,
Caledonia mai putea naviga?
30

N ava NUMA de cercetări încă plutea, dar chinuindu‑se. Pupa era


canarisită, amintind de un câine de vânătoare, chircit de spaimă,
care îşi ţine coada între picioare. Însă acum ieşise din zona de fur‑
tună severă care îi ameninţase supravieţuirea. Aflată pe mâna remor‑
cherului negru şi neobosit, trecuse de peninsula sudică a Taiwanului
şi se apropia de portul Kaohsiung, ajungând în apele mai calme din
apropierea ţărmului.
După ce scăpase de partea cea mai rea a furtunii, nava devenise
acum un adevărat magnet pentru alte remorchere şi nave de salvare.
La bord au ajuns astfel pompe şi generatoare, dar şi oameni care să
se ocupe de ele, astfel încât compartimentele inundate au fost ata‑
cate din nou. În scurtă vreme, avariile de pe Caledonia au fost stabi‑
lizate. În momentul în care a ajuns la Kaohsiung şi a fost remorcată
până la un doc uscat de la capătul nordic al docurilor comerciale,
nava era ieşită din apă cu peste 1,20 de centimetri.
Cablul de remorcare a fost recuperat de remorcherul negru, care
s‑a îndepărtat, după ce căpitanul ei bărbos a făcut un semn vag de
rămas bun. Celelalte remorchere s‑au deplasat pentru a participa şi
ele la operaţiunea de salvare, poziţionându‑se la pupa şi împingând
184 CLIVE CUSSLER

nava în docul uscat în care încă apa avea nivelul potrivit pentru
andocarea navei.
Privind pe o fereastră laterală, Stenseth a urmărit cum nava era
poziţionată şi asigurată în centrul bazinului. Pontoanele pline cu apă
aflate la bază şi pe laturi au fost apoi umplute cu aer comprimat.
În timp ce nava şi docul au început să se ridice la nivelul portu‑
lui, mecanicul‑şef de pe Caledonia, Homer Giles, un texan masiv, a
apărut pe puntea de comandă. Șiroia de apă, iar faţa lui era mânjită
de ulei dar, cu toate acestea, a zâmbit larg spre Stenseth.
– Am reuşit, domnule! Am ajuns aici în siguranţă. Și cred că am
salvat cea mai mare parte din camera motoarelor.
– Am avut parte de un mic miracol, a spus Stenseth, care s‑a
uitat la mecanicul‑şef, apoi a clătinat din cap. Ce vrei să spui despre
camera motoarelor? Acum câteva ore mi s‑a raportat că era inun‑
dată şi închisă.
– Da, domnule, a fost închisă. Am folosit toate pompele exis‑
tente ca să scoatem apa de acolo. Numai că eu şi Hobbs am rămas şi
am folosit pompe manuale pentru a rezolva problema. Am făcut tot
posibilul pentru a păstra turbina uscată. Cred că am reuşit.
– Giles, eşti nebun de legat, a spus Stenseth, bătându‑l pe meca‑
nicul‑şef pe umăr. Cred că vom afla asta destul de curând, după ce
nava o să fie ridicată şi uscată. Du‑te să te speli şi odihneşte‑te puţin.
Vom putea inspecta nava abia peste câteva ore.
– Am înţeles, domnule, şi mă bucur că v‑am fost de folos, a spus
Giles, care a coborât nesigur pe tambuchiul lateral, extrem de obosit.
În timp ce nava era ridicată, Stenseth a programat cu autorităţile
portuare durata reparaţiilor. În timp ce pompele suplimentare au
început să evacueze apa din compartimentele inundate, căpitanul a
aruncat o privire spre camera motoarelor, după care s‑a îndreptat
spre camera de videoconferinţe.
L‑a găsit pe ofiţerul secund Blake într‑o conversaţie video cu
Rudi Gunn, care se afla în Washington. Directorul adjunct al NUMA
MAREA DIAVOLULUI 185

purta o cămaşă Oxford boţită, fără cravată, şi avea în faţă un şir alcă‑
tuit din câteva căni de cafea. Rudi arăta ca şi cum nu ar fi părăsit clă‑
direa vreme de câteva zile.
Gunn l‑a văzut pe Stenseth pe ecran.
– Cum îţi merge, Bill?
– Se pare că nava a supravieţuit fără avarii majore, a spus Stenseth.
Însă am pierdut submersibilul şi o navă de salvare.
– Am înţeles, pentru că Blake m‑a informat. Am cerut deja mari‑
nei din Okinawa să trimită câteva avioane de recunoaştere P‑3
Orion în zonă, şi a pornit şi o fregată spre acel loc. Vom exercita din
nou presiuni asupra pazei de coastă a Taiwanului, şi vom declanşa o
recunoaştere din satelit. Îi vom descoperi.
Stenseth s‑a încruntat.
– Rudi, vremea de aici e cumplită. Avem parte de vânturi de tai‑
fun. Nimeni dintre cei de aici nu îndrăzneşte să iasă în larg. Iar avi‑
oanele nu vor reuşi să vadă prea multe decât după ce lucrurile se
aşază în următoarea zi, sau peste două zile.
– Probabil că situaţia asta afectează semnalul GPS al navei de sal‑
vare, a sugerat Gunn.
Blake clătinat din cap.
– Am pierdut semnalul cu ceva timp în urmă, a spus el, dar şi
semnalul radio. De atunci încoace, nu am avut niciun semnal.
– Și nici de la Pitt? a întrebat Gunn.
– Nimic de la el, spus Blake.
Gunn a pălit la faţă. Ajunsese la NUMA odată cu Pitt, când fusese
înfiinţată agenţia. Pentru el, Pitt era mai mult decât un şef. Era un
prieten şi ceea ce putea fi numit chiar mai mult decât frate.
– Taifun sau nu, mă voi asigura că se va desfăşura o căutare, chiar
dacă va trebui să o conduc personal. Gunn a încercat să îşi descarce
furia. Bill, ce crezi că s‑a întâmplat acolo?
– Ceva ne‑a sfârtecat pupa, a spus Stenseth. Probabil o explozie
din exterior. Tot ce ştiu este că, în acele momente, nava de cercetări
186 CLIVE CUSSLER

miniere, Melbourne, se afla la vreo opt sute de metri de noi, şi nu a


răspuns la apelul nostru de sinistru.
– Și crezi toţi că cei la bordul acelei nave se fac răspunzători de
acest lucru?
– Bineînţeles! Și asta mă face să fiu şi mai îngrijorat de soarta lui
Pitt şi Giordino, dar şi de a vasului auxiliar.
– Unde se află acum Melbourne? a întrebat Gunn. Au păstrat
legătura on‑site?
Blake a tastat pe laptopul din faţa lui. Nu există niciun semnal de
la sistemul de urmărire AIS1. Ori s‑au scufundat, ori încearcă să
rămână nevăzuţi, indiferent unde s‑ar afla.
– Pesemne că şi ei căutau acelaşi lucru ca noi, a spus Gunn. Dar
aţi zis că e un vas australian, nu unul chinezesc.
– Corect! a spus Stenseth. Deţinut de o companie minieră aus‑
traliană care se numeşte Thornton.
– O navă de cercetări miniere… a spus Gunn. Chiar dacă ar fi des‑
coperit ceva de valoare în adâncul mării, de ce ar fi atacat o navă de
cercetări oceanografice?
– Nu ştiu! a spus Stenseth, clătinând din cap. Dar trebuie să existe
un motiv, şi încă unul foarte întemeiat.

1
Automatic Identification System – Sistem automat de identificare, ce este folosit
în prezent şi prin satelit pentru identificarea şi localizarea navelor.
31

E xtenuarea îi cuprinsese de mult pe cei trei ocupanţi ai submer‑


sibilului. Margot dormea adânc pe scaunul copilotului, dar Pitt
şi Giordino nu se puteau bucura de un asemenea lux. Aveau de dus
o bătălie cu timpul. Mai precis, o bătălie cu bateriile care asigurau
propulsia.
Dacă bateriile se goleau, aveau să rămână la cheremul mării. De
obicei, traficul era intens în Marea Chinei de Sud şi în strâmtoarea
Taiwan, dar probabil că furtuna silise cele mai multe nave să aleagă
rute spre nord şi sud. Lucru şi mai rău, curenţii dominanţi din acea
zonă a strâmtorii Luzon curgeau spre nord‑est. Odată cu încetarea
furtunii, Stingray putea fi purtată în derivă într‑o direcţie nouă, spre
estul insulei Taiwan. Iar în acea zonă puţin circulată puteau pluti şi
săptămâni întregi fără să îi descopere cineva.
Știind acest lucru, în ciuda oboselii, Pitt şi Giordino au rămas
alerţi. Pitt a condus submersibilul prin apa agitată în ritm de melc,
îndreptându‑se spre vest în speranţa că va găsi uscatul, sau poate
chiar şi vreun cargobot.
În timp ce Pitt înfrunta vremea stând pe scaunul pilotului,
Giordino stătea pe scara care urca spre trapa de acces, cu torsul
188 CLIVE CUSSLER

expus, şi scruta orizontul. Valurile mari asaltau submersibilul care


ieşea doar puţin din apă. Ca un jack‑in‑the‑box, Giordino se apleca şi
trăgea trapa dacă vedea un val mare, după care scotea din nou capul
din submersibil. În mod inevitabil, când şi când era surprins de vreun
val care îl lovea. Șiroind de apă, se scutura ca după un duş cald şi con‑
tinua să stea de veghe.
S‑a chircit pentru a evita un val, a închis trapa şi a verificat starea
bateriilor, moment în care stomacul lui a început să chiorăie de foame.
Amintindu‑şi de propria foame, Pitt s‑a întors spre el.
– Ce‑ar fi să prinzi vreun ton rătăcit în următoarea ta ieşire în
aer liber?
– Sunt îndeajuns de inteligenţi să înoate mult sub valurile înspu‑
mate. Giordino a lovit cu palma un voltmetru. Încărcarea bateriilor
este de 15 procente.
Pitt a confirmat.
– Au rezistat mai mult decât mă aşteptam. Eu aş zice să mai folo‑
sim propulsia timp de zece minute şi după aceea să le lăsăm să se
odihnească.
– E un plan la fel de bun ca şi oricare altul, a spus Giordino, apoi
a urcat din nou pe scară.
A aşteptat până când balansul submersibilului s‑a mai atenuat,
după care a deschis trapa şi a scos capul afară.
Scena din jur era monocromatică. Nori negri, care pluteau deasu‑
pra apei de culoarea ardeziei. A scrutat orizontul, căutând să observe
vreo schimbare de peisaj. O rafală de vânt i‑a aruncat o jerbă de stropi
în faţă, orbindu‑l preţ de câteva secunde. În timp ce se ştergea la ochi,
ceva i‑a atras atenţia. Undeva în depărtare a zărit un punct verde.
Nu a avut timp să vadă mai bine pentru că două valuri au mătu‑
rat submersibilul. S‑a ghemuit şi a tras trapa, dar în interior a pătruns
un şuvoi de apă.
– Vrei să inaugurezi un bazin de înot aici? l‑a întrebat Pitt.
Giordino s‑a scutura de apă.
MAREA DIAVOLULUI 189

– Mă gândeam dacă n‑ar fi bine să ne mutăm în deşert după ce


scăpăm din situaţia asta.
– Dar n‑ai putea face surfing.
– Tot ce se poate. A urcat din nou pe scară. Fă‑mi plăcerea şi alege
un curs cap compas de 300 de grade.
– Ai văzut ceva?
– Probabil că am avut o halucinaţie.
Pitt a modificat direcţia de deplasare cu ajutorul unei busole de
rezervă montată sub consola cu instrumente nefuncţionale.
Giordino a revenit la postul lui de observaţie, lăsându‑se bătut de
vânt şi stropi de apă, ignorând o serie de valuri mici, în timp ce şi‑a
încordat privirea. Brusc, s‑a stârnit o vijelie cu ploaie, care a făcut ca
vizibilitatea să scadă considerabil, înceţoşând totul. După câteva
minute, submersibilul a pătruns în toiul ploii torenţiale. Giordino a
rămas neclintit la post, ca o statuie, privind în faţă şi folosindu‑şi tor‑
sul şi braţele ca să împiedice pătrunderea apei de ploaie în interior.
Picăturile de apă erau grele, răpăind pe suprafaţa submersibilului şi
pe capul lui Giordino ca nişte gloanţe.
Treptat, ploaia s‑a domolit. Cerul s‑a luminat spre vest şi ploaia
s‑a transformat într‑un fel de burniţă. În aceste condiţii, vizibilita‑
tea a sporit.
În faţă era un petic de verde, care a dispărut curând în ceaţă.
Giordino a lovit cu palma în trapa submersibilului şi a zâmbit. Nu
avusese o halucinaţie.
Văzuse uscatul drept în faţă.
32

I nsula North are lăţimea de un kilometru şi jumătate şi se înalţă din


mare ca un con clasic. Un punct de cele mai multe ori uitat, fiind a
doua insulă situată la nord din arhipelagul Filipinelor, primul loc
fiind ocupat de o masă de uscat mai întinsă, numită Mavulis, aflată la
câţiva kilometri depărtare. Latura estică, foarte abruptă, a insulei
North, era de un verde luxuriant, însă o dungă întunecată de‑a lungul
coastei sugera un perete de rocă în apropierea liniei de ţărm.
Pitt a aruncat o privire spre insulă prin ploaia care continua să
cadă, şi printre valurile care se spărgeau de hublou şi a clătinat din cap.
– O linie de coastă stâncoasă nu mi se pare ispititoare în condi‑
ţiile astea de vreme.
Giordino l‑a aprobat.
– Nu prea văd un covor roşu de primire în porţiunea asta de coastă.
– Să sperăm că lucrurile vor sta mai bine pe porţiunea sub vânt,
dacă reuşim să ajungem acolo.
Puterea bateriilor scăzuse în mod vertiginos. Pitt a oprit propul‑
soarele, lăsând vântul şi curentul să îi poarte spre insulă. Furtuna a
continuat şi, pe măsură ce s‑au apropiat de ţărmul estic, el a pornit
din când în când propulsoarele ca să se deplaseze mai repede. Apa
mării a făcut restul, împingându‑i spre capătul nordic al insulei.
MAREA DIAVOLULUI 191

Giordino şi‑a reluat poziţia la trapa de acces, avertizându‑l pe Pitt


în legătură cu stâncile ce puteau deveni pericole majore şi făcându‑l
să corecteze cursul urmat, din cauza valurilor care se spărgeau de
hubloul de vizionare şi reduceau vizibilitatea. În timp ce submersi‑
bilul a ocolit promontoriul, Pitt a urmat conturul insulei. Botul
vehiculului a trecut de promontoriu, însă el nu a mai înaintat. Pitt a
simţit imediat acest lucru, care i‑a fost confirmat de faptul că se
îndepărtau de ţărm.
– Am pierdut propulsia, a strigat el către Giordino. Dar bateriile
încă mai au putere.
Rotiţi de valuri, Pitt a văzut că se îndepărtau de insulă.
Giordino s‑a aplecat mai mult în afara trapei de acces şi a văzut
la pupa o masă de culoare verde.
– Cred că am nimerit într‑o aglomerare de varec, smulsă şi pur‑
tată până aici de furtună. Sigur a blocat propulsoarele.
Înainte ca Pitt să îi răspundă, Giordino a ieşit din submersibil şi a
plonjat peste bord. A ieşit alături de vehicul şi a înotat până la ansam‑
blul de propulsoare de la pupa. Scufundându‑se în apă, a văzut că
două dintre propulsoare se îndoiseră când submersibilul se rostogo‑
lise, însă cele trei din centru rămăseseră intacte. Aşa cum bănuia,
acestea erau blocate de o masă de varec, alge ce fuseseră împinse spre
rotoarele cu palete de un val care lovise pupa.
A ieşit la suprafaţă ca să ia o gură de aer umed, apoi s‑a scufundat
din nou şi a început să îndepărteze metodic fâşiile verzi şi alunecoase
din fiecare ansamblu. A trebuit să facă totul cu o singură mână, deoa‑
rece valurile îl obligau să se ţină strâns de corpul submersibilului,
prinzându‑se de o porţiune a cârmei pentru a nu fi luat de apă.
După ce a desprins şi ultimele resturi de varec, a ieşit la suprafaţă,
şi a auzit un plescăit, moment în care un val puternic l‑a smuls de
Stingray. În apă ajunsese o parâmă. S‑a întors şi a descoperit că ea
venise dinspre trapa de acces în submersibil, unde Pitt ţinea strâns
celălalt capăt. Giordino a prins parâma şi l‑a lăsat pe Pitt să îl tragă
192 CLIVE CUSSLER

aproape de submersibil. Cu ajutorul propulsiei asigurate de un alt


val, Giordino a reuşit să urce la bord.
Pitt a zâmbit larg.
– Erai gelos pentru că n‑ai făcut o baie ca mine şi Margot?
– Nu, dar n‑am vrut să întârzii la petrecerea de pe plajă, a spus
Giordino, şi a făcut un semn către insulă.
Pitt a coborât scara.
– Aş fi foarte fericit să găsim o plajă.
În timp ce Giordino şi‑a reluat postul în gura trapei de acces, Pitt
s‑a aşezat pe scaunul pilotului şi a pornit propulsoarele. Submer­
sibilul a început să înainteze. Apoi el a ghidat vehiculul împotriva
curentului, dorind să ajungă în apele mai liniştite din latura de sub
vânt a insulei. După ce a înaintat cu intermitenţe, loviturile valuri‑
lor s‑au potolit treptat. Pitt a ocolit coasta de vest a insulei, menţi‑
nând submersibilul aproape de linia de coastă, puţin mai departe de
brizanţi. Hubloul de vizionare era mereu scăldat de valurile care se
spărgeau, ceea ce l‑a obligat să se bizuie pe Giordino pentru a naviga
în acele condiţii. Din ceea ce reuşea să vadă din linia de coastă, nu
descoperise decât stânci.
– Încet înainte! a strigat Giordino. Câteva minute mai apoi a
anunţat din nou: Ne putem apropia de un golfuleţ. Mai departe nu
văd nimic altceva mai promiţător.
– Să încercăm acolo, a spus Pitt. Oricum nu mai avem prea multă
putere în baterii.
A încercat să ignore sclipirile roşii ale unui voltmetru.
Respectând indicaţiile lui Giordino, a virat spre insulă şi spre o tăie‑
tură de forma unei potcoave în linia stâncoasă a coastei. Valurile înalte
şi rostogolitoare izbeau ţărmul care rezista ca o baricadă. Amândoi
ştiau că apa puţin adâncă putea primejdui siguranţa submersibilului,
făcându‑l să eşueze în zona în care se produceau brizanţii.
În vreme ce acel tumult îi înconjura, Giordino a reuşit să aleagă
un curs atent şi l‑a ajutat pe Pitt să adapteze traseul submersibilului.
MAREA DIAVOLULUI 193

Comenzile au devenit din ce în ce mai nesigure, deoarece sub‑


mersibilul resimţea loviturile valurilor de lângă mal. Valurile se ros‑
togoleau în jur şi se spărgeau peste ei, izbindu‑l pe Giordino şi
împrăştiind apă în interior.
Pitt nu a mai văzut insula, deoarece hubloul de vizionare era tot
timpul acoperit de spumă. Menţinea controlul, modificând cursul
submersibilului aşa cum îi comunica Giordino. Submersibilul se clă‑
tina spre prova şi pupa.
Acţiunea valurilor a făcut submersibilul să se legene în lateral, iar
mişcarea foarte bruscă a fost cât pe ce să îl arunce pe Giordino afară
din gura trapei. Văzând un val uriaş apropiindu‑se, s‑a retras de pe
scară şi a închis trapa cu câteva clipe înainte ca valul să îi lovească.
În interior s‑a făcut întuneric timp de câteva momente, după care
submersibilul s‑a zbătut să îşi recapete echilibrul. Din semiîntuneric
s‑a auzit vocea lui Pitt:
– Asta e ideea ta de a ajunge cu uşurinţă la mal?
– Cineva a uitat să treacă pe hartă reciful de corali, i‑a răspuns
Giordino.
A rămas pe loc, în vreme ce submersibilului, chiar şi în cele mai
bune circumstanţe, îi lipsea puterea de a învinge şirul de brizanţi.
Stingray a continuat să se legene violent într‑o parte şi alta. Când
şi când, au auzit şi simţit cum corpul submersibilului a atins fundul
mării. La un moment dat, el a părut că se izbeşte de un zid, rămânând
pe loc preţ de câteva secunde, însă valurile l‑au eliberat, împingându‑l
aproape de ţărm.
Tresărind, Margot s‑a trezit în acea turbulenţă şi s‑a uitat la
spuma care acoperea hubloul de vizionare.
– Ce se întâmplă? a întrebat ea.
– Al a găsit uscatul, i‑a spus Pitt. Și acum încercăm să ajungem
acolo.
Giordino a profitat de un moment de stabilitate ca să se uite
afară. O clipă după aceea, s‑a retras, deoarece un val a trecut peste
submersibil.
194 CLIVE CUSSLER

– Cred că am trecut de zona cu cei mai violenţi brizanţi, a spus


el, dar riscăm să ratăm pătrunderea în golfuleţ.
Au fost legănaţi şi aruncaţi de colo‑colo alte câteva minute, după
care asaltul împotriva submersibilului a încetat. Au aruncat o pri‑
vire prin hubloul de la babord şi au văzut intrarea îngustă, după care
Giordino şi‑a reluat poziţia de navigator.
– Foloseşte toată forţa propulsoarelor pentru a ne îndrepta spre
babord, a strigat el.
Pitt a activat propulsoarele. Bateriile aproape golite i‑au ajutat să
înainteze în direcţia indicată de Giordino. A fost suficient pentru a
alinia submersibilul în gura de intrare din golfuleţ. Valurile l‑au
împins apoi înăuntru. Stingray a plutit liber o scurtă distanţă în gol‑
fuleţ, după care a atins fundul nisipos din apropierea câtorva stânci
acoperite de muşchi.
Giordino a sărit în apa mică şi a legat parâma de amarare în jurul
uneia dintre stânci. Apoi a urcat la bord şi ajutat‑o pe Margot, care
era ameţită, să coboare pe plajă.
Pitt i‑a urmat. A închis trapa de acces, după care s‑a ridicat în
picioare pe corpul submersibilului. A coborât o clipă ochii spre
prova. Prin apa calmă, a văzut patinele faţă. Lucru absolut incredibil,
dar secţiunea din racheta chineză încă stătea prinsă în gheara neier‑
tătoare a braţului mecanic. Acesta rezistase nevătămat în cursul ace‑
lei călătorii tumultuoase.
Pitt s‑a îndepărtat şi a mers spre ţărm, unde Margot şi Giordino
îl aşteptau. Un vânt feroce mătura plaja, făcând să se legene copacii şi
tufişurile care se aflau în acea zonă. Când a atins nisipul cu tălpile,
norii s‑au dezlănţuit, declanşând o ploaie torenţială peste ei.
Giordino a rămas în ploaie, cuprinzând‑o în braţe pe Margot, şi
i‑a zâmbit lui Pitt. Era ud până la piele, şi avea restul unui trabuc ud
între dinţi.
– Am reuşit să ajungem pe uscat, a spus el. Nu e grozav?
PARTEA A DOUA
spre Dharamsala
Cursa
33

Î nainte de a se îmbarca pe cursa directă spre New Delhi, la Aeroportul


Songshan din Taipei, pe Dirk şi Summer îi aşteptau vizele de călă‑
torie în India. În acea seară, după ce au ajuns în capitala Indiei, şi‑au
petrecut noaptea la un hotel al aeroportului, după care au prins un
zbor către Dharamsala.
Aflat la patru sute de kilometri în nordul capitalei New Delhi,
Dharamsala era un mic oraş construit pe coastele unor dealuri din
valea Kangra, la poalele munţilor Himalaya. Fiind situată la o altitu‑
dine mare, şi dominând fundalul de piscuri zimţate, regiunea fusese
un loc de vacanţă preferat al colonialiştii englezi, care doreau să
scape de arşiţa oprimantă din Delhi şi din Calcutta. În vremurile din
urmă, devenise o bază apreciată pentru călătorii şi pentru iubitorii
de drumeţii care doreau să‑şi pună la încercare forţele în munţii
Himalaya. Însă oraşul era mai cunoscut ca loc de pelerinaj pentru
pelerini budişti din întreaga lume, care doreau să îl vadă măcar o
clipă pe Dalai Lama, a cărui reşedinţă se găsea pe un deal.
După ce au aterizat la aeroportul Kangra, în partea din valea ora‑
şului, aflată la câţiva kilometri spre sud, Dirk şi Summer au coborât
din avion şi au avut parte de o zi senină, dar răcoroasă. Spre nord,
198 CLIVE CUSSLER

munţii cu piscurile acoperite de zăpadă se înălţau ca un şir de pira‑


mide cu glazură de zahăr, care voiau să străpungă cerul de culoarea
safirului.
– Uită‑te la munţi! a exclamat Summer. Sunt extraordinari!
– Sălaşul zăpezilor a spus Dirk, citând definiţia sanscrită a cuvân‑
tului Himalaya. Par să îşi justifice numele.
Și‑au recuperat bagajele şi valiza cu artefactele thokcha, după care
au luat un taxi din faţa aeroportului. Timid, şoferul taxiului Nissan,
murdar, a vorbit foarte puţin în timpul călătoriei de peste opt kilo‑
metri în urcuş, spre oraşul răspândit pe coasta unui deal. Au trecut
prin oraş pe un drum denivelat, au ocolit centrul aglomerat, unde se
aflau diverse magazine şi ceainării.
Trecând de capătul nordic al oraşului, au continuat drumul care
avea serpentine cu viraje foarte strânse, până când au ajuns la o
comunitate mai mică, numită McLeod Ganj, plasată la liziera unei
păduri. Dirk şi Summer au coborât în faţa unui hotel modern, numit
Imperial, aflat în mijlocul unui pâlc des de cedri. Grăbiţi, au mâncat
pui la cuptor în stil indian, condimentat, la restaurantul hotelului,
apoi au pornit pe străzi, ducând cu ei valiza cu artefacte.
Summer a examinat harta turistică a oraşului.
– Recepţionerul a spus că avem de mers doar câteva intersecţii
până la Muzeul Tibetului.
– Nu contează cât mergem pe jos, după ce am stat atât de îngră‑
mădiţi în avioane, a spus Dirk.
Au coborât din zona împădurită din jurul hotelului până în par‑
tea centrală a oraşului. Numele lui ciudat, McLeod Ganj, era un
amestec între Sir McLeod, un guvernator colonial al Indiei, şi cuvân‑
tul persan ganj, care însemna vecinătate.
Dirk şi Summer au descoperit şi un alt aspect neobişnuit. Deşi
clădirile erau în general la fel de şterse ca şi în alte oraşe indiene
pe care le vizitaseră, oamenii de pe străzi nu arătau astfel. Călugări
tibetani în robe de un roşu sclipitor se amestecau printre turişti
MAREA DIAVOLULUI 199

occidentali, călători pletoşi, cu rucsacuri în spinare, şi pelerini din


numeroase ţări. Numeroase cafenele animate, hoteluri ieftine şi pen‑
siuni care ofereau cazare şi mic‑dejun şi primeau oaspeţi. Devenit
cămin pentru guvernul tibetan în exil, împreună cu Dalai Lama,
McLeod Ganj îşi căpătase un al doilea nume, Mica Lhasa.
La sud faţă de centrul oraşului, au ajuns la o bifurcaţie a drumu‑
lui. Summer a oprit o tânără în blugi, care purta o vestă marca
Moncler. A întrebat‑o:
– Știţi cumva unde se află Muzeul Tibetan?
– Da, e în complexul lui Dalai Lama, şi se numeşte Tsuglagkhang,
i‑a răspuns ea. Mergeţi la vale şi apoi cotiţi spre dreapta.
Summer i‑a mulţumit femeii, după care au mers până au dat de
un şir de oameni care pătrundeau pe o poartă. Un afiş scris cu litere
mari anunţa că acolo se afla intrarea în Tsuglagkhang. În timp ce tre‑
ceau printr‑un filtru de securitate, agentul s‑a uitat cu multă atenţie
la valiza pe care Dirk o ţinea în mână.
– Aceasta este reşedinţa lui Dalai Lama? a întrebat Dirk, privind
în jur la diversele clădiri colorate.
Summer a dat afirmativ din cap.
– Aici se află şi o mănăstire. Ghidul turistic spune că acest complex
şi cele două temple sunt deschise pentru public, la fel ca şi muzeul.
Când au început să traverseze curtea, Dirk a auzit zbârnâitul şi
tusea unui motor care dădea să pornească dar nu reuşea. Printr‑o
poartă laterală, a văzut o camionetă veche, cu bena din lemn, la vola‑
nul căreia era un călugăr purtând robă, care chinuia motorul.
Instinctele de amator de maşini l‑au îndemnat pe Dirk să se ducă
direct spre vehicul. Apropiindu‑se, a văzut că era o camionetă ameri‑
cană, marca International Harvester, fabricată în 1953. Vopseaua
verde închis era zgâriată şi decolorată, iar scândurile benei erau roase.
În ciuda vârstei, arăta destul de acceptabil şi părea bine întreţinută.
Dirk a dat din cap spre călugăr şi s‑a apropiat de portiera lui, care
avea geamul coborât.
200 CLIVE CUSSLER

– Frumoasă camionetă! Nu vrea să pornească?


– Nu vrea! a confirmat călugărul. E veche şi obosită, şi nu‑i place
să funcţioneze când e frig. A zâmbit şi a adăugat: Ca şi mine.
Dirk a aruncat o privire în cabină. Contorul de benzină arăta că
rezervorul era plin, dar şocul nu era tras.
– Aţi încercat şocul?
Călugărul a tras de buton, care extrăgea o tijă metalică ce ieşea
din bord.
– Nu foloseşte la nimic, a zis el, apoi a rotit cheia în contact,
făcând demarorul să scheaune.
Dirk a ridicat o mână.
– Vreau să arunc o privire.
A lăsat jos valiza, s‑a dus în faţa camionetei şi a ridicat capota. Sub
stratul gros de ulei ars şi praf, se afla un motor cu şase cilindri în linie
care, atunci când era nou, avea o sută de cai putere. Compartimentul
motor părea în regulă, dar, când s‑a dat într‑o parte, Dirk a observat
că legătura şocului era desfăcută pe capacul cilindrilor. A scos filtrul
de aer ca să verifice carburatorul. A refăcut legătura slăbită de pe o
latură a carburatorului, a pus la loc filtrul de aer şi a închis capota.
– Acum şocul e conectat. A întins mâna înăuntru, pe lângă călu‑
găr, şi a tras butonul de şoc de pe bord.
– Daţi‑i puţină benzină şi încercaţi din nou.
Călugărul i‑a urma sfatul şi maşina a pornit imediat. Zâmbind,
s‑a întors spre Dirk, şi a spus:
– Dumnezeu să vă ocrotească!
Dirk a zâmbit şi i‑a făcut semn cu mâna, după care călugărul a
plecat la volanul camionetei. Dirk s‑a întors la Summer, care îl urmă‑
rise şi acum bătea din picior.
– Serios? a întrebat ea.
– Am vrut să generez puţină karma bună.
Au mers pe o alee până la o clădire din cărămidă şi stuc, având o
placă pe care scria: Muzeul Tibetului. Înăuntru au găsit o colecţie
MAREA DIAVOLULUI 201

spectaculoasă de fotografii şi artefacte legate de ocuparea Tibetului


de către China şi exilul în nordul Indiei.
Summer s‑a apropiat de o femeie în vârstă care stătea la biroul
de informaţii.
– Am descoperit nişte artefacte tibetane care aparţin muzeului şi
am vrea să le înapoiem.
Dirk a pus valiza pe birou, a deschis‑o şi a arătat eticheta din
interiorul capacului.
– Curatorul nostru este plecat la noul muzeu din Gangchen
Kyishong, a spus femeia. S‑a uitat atentă la etichetă şi a clătinat
din cap.
– Îmi pare rău, dar aceste obiecte nu aparţin Muzeului Tibetului.
– Ni s‑a spus că eticheta arată că obiectele au fost în grija muzeu‑
lui de aici, din McLeod Ganj, a explicat Summer.
– Da, adevărat, dar nu e muzeul nostru, a spus femeia. Aici scrie
că obiectele sunt împrumutate de la Ramapurah Chodron şi încre‑
dinţate Muzeului Clubului Tibetan. E altă instituţie.
– Muzeul Clubului Tibetan? a întrebat Dirk. Mai există?
Femeia a confirmat printr‑o mişcare din cap şi s‑a uitat dezapro‑
bator la el.
– Da! Îl găsiţi de cealaltă parte a oraşului. A scris instrucţiuni pe
o bucată de hârtie pe care i‑a întins‑o lui Summer. E ora trei. Ar tre‑
bui să deschidă.
Dirk şi Summer s‑au privit derutaţi, i‑au mulţumit femeii şi au
ieşit din muzeu.
– Am greşit muzeul? s‑a mirat Summer, şi a clătinat din cap. Câte
muzee tibetane au aici?
– Bine măcar că n‑am greşit oraşul.
Au ajuns în centrul oraşului, apoi au urmat instrucţiunile şi au
pătruns pe o stradă lăturalnică, presărată cu pietriş. Summer s‑a
oprit în faţa unei clădiri vechi, căptuşită cu şindrilă din lemn de
cedru. O plăcuţă aflată alături de uşă, scrisă în engleză şi tibetană,
202 CLIVE CUSSLER

cu litere sinuoase, anunţa că acolo se afla Muzeul Clubului Tibetan.


Dedesubt scria: Deschis 3‑2.
– Ăsta trebuie să fie locul, a spus Summer. Ciudat orar pentru
un muzeu.
– Ține seama că întâi de toate e club, şi abia în al doilea rând e
muzeu.
Dirk a deschis uşa şi s‑a tras deoparte pentru a o lăsa pe Summer
să intre prima.
Au pătruns într‑o încăpere care nu semăna nici cu un club de
noapte, nici cu un muzeu, ci mai curând cu sufrageria unui conac
englezesc. Podeaua din lemn de culoare închisă era acoperită cu
covoare tribale, unele dintre ele fiind aşezate pe canapele şi scaune
tapiţate, alături de care erau lămpi pentru citit. Pe doi pereţi erau
rafturi de la podea până în tavan, încărcate de cărţi, sculpturi, vase
şi ţesături colorate.
Un alt perete era înţesat de fotografii, cele mai multe în alb‑negru,
înfăţişând scene din Tibet şi portrete de persoane. Pe cel de‑al patru‑
lea perete se aflau câteva dulapuri din sticlă şi un bar lung şi bine lus‑
truit. Șirurile de sticle cu băuturi dinapoia barului erau păzite la fiecare
capăt de câte un dragon mare din piatră, care păreau foarte vechi.
În aer plutea un miros slab, dar plăcut, de tămâie şi whisky. Dina­
poia barului a apărut o tânără care avea în mână o tavă cu pahare goale.
Purtând o bluză de culoare galbenă, o vestă din lână şi chupa1, ea s‑a
întors spre vizitatori şi le‑a zâmbit. Brunetă, având faţa lată şi ochi
migdalaţi, era clar tibetană.
– Vă ofer ceva de băut? a întrebat ea într‑o engleză aproape fără
cusur.
– Încă nu, mulţumim! Dirk a pus valiza pe bar. Am venit să îna‑
poiem nişte artefacte.
Fata a dat din cap şi a spus:
1
Fustă sau rochie tradiţională tibetană
MAREA DIAVOLULUI 203

– Mă duc să‑l chem pe proprietar.


A intrat într‑o cameră din spatele barului. Un minut mai apoi a
apărut împreună cu un bărbat care semăna cu o versiune robustă a
lui Billy Bob Thornton.
– Rob Greer, a spus omul cu glas plăcut. Cu ce vă pot fi de folos?
Uimit că omul era american, Dirk a făcut prezentările.
– Sunteţi proprietarul? a întrebat el.
– Da! a răspuns Greer. Am fost fotograf de meserie şi în urmă cu
mulţi ani am participat la o expediţie de documentare privind mănăs‑
tirile din Tibet. Fotografiile de pe perete sunt făcute de mine, a spus el
cu mândrie în glas, şi a făcut un semn spre ele. Am venit la McLeod
Ganj ca să îi fotografiez pe Dalai Lama şi pe membrii guvernului în
exil şi nu am mai plecat de aici. S‑a uitat mirat la Dirk şi Summer. Am
căpătat clădirea asta când m‑am căsătorit cu fiica proprietarului.
Dirk i‑a vorbit despre descoperirea făcută de ei în Filipine, iar
Summer a deschis valiza pe bar.
– Aţi făcut atâta drum până aici ca să aduceţi aceste obiecte? a
spus Greer cu suspiciune în glas.
– Curatorul de la Muzeul Palatului Naţional din Taiwan a preci‑
zat că acestea sunt relicve culturale importante, a spus Summer. Noi
călătoream spre Maldive, aşa că nu a fost foarte departe de drumul
pe care trebuie să‑l facem, de aceea am venit aici. Eu şi fratele meu
lucrăm la NUMA.
– Știu despre NUMA, a spus Greer. Să vedem ce aţi adus.
Dirk a ridicat pânza din mătase şi a luat una dintre sculpturi, pe
care i‑a întins‑o lui Greer.
– Noi am crezut că aparţin Muzeului Tibetan de la reşedinţa lui
Dalai Lama.
– Vreme de mulţi ani am plătit preţuri mai bune pentru antichi‑
tăţile scoase prin contrabandă din Tibet, a spus el. Drept urmare,
am o colecţie mai bogată decât Muzeul Tibetan. A arătat spre una
dintre casetele din sticlă. De exemplu, noi avem nişte idoli din
204 CLIVE CUSSLER

secolul al VII‑lea, de la Jokhang. Muzeul Tibetan nu are niciun


exponat atât de vechi.
A ridicat ochelarii care îi erau atârnaţi de gât cu un şnur şi i‑a
pus pe nas, apoi a luat artefactul.
– O sculptură thokcha. A ţinut‑o în palmă. Foarte frumoasă.
Dirk şi Summer s‑au privit şi au dat aprobator din cap.
– Ni s‑a spus că sunt sculptate din meteoriţi, a zis Summer.
– Întocmai, a spus Greer. Am şi eu un mic exemplar, o amuletă,
pe raftul din spatele dumneavoastră. Tibetul, având câmpii întinse la
altitudini mari, a fost un teren de vânătoare preferat pentru meteo‑
riţi. Fierul din cer, după cum îl numesc localnicii, a fost întotdeauna
foarte valoros. În funcţie de compoziţie, fragmentele sunt foarte greu
de prelucrat. De aceea, specimenele sculptate, mai ales de această
mărime şi calitate, sunt foarte rare.
A examinat cu minuţie fiecare sculptură, ajungând la ultima.
– Sunt cele opt simboluri de bun augur ale budismului. Umbrela,
scoica, vaza, stindardul victoriei, roata dharma, peştele, nodul şi
lotusul. A pus ultima sculptură în valiză. Neîndoielnic, este o colecţie
importantă.
– Se bănuieşte că provin de la Mănăstirea Nechung, din Lhasa, a
spus Summer.
Greer a dat din cap, dar nu a spus nimic.
– Eticheta arată că au fost în grija Muzeului Clubului Tibetan, ade‑
vărat? a întrebat Dirk.
Greer a examinat eticheta.
– Da, aşa scrie aici. Desigur, eu nu am cunoştinţă în mod direct
despre evenimente, şi nu ştiu nici cine este acest domn Chodron. Aţi
spus că avionul s‑a prăbuşit în 1959? Asta s‑a întâmplat cu mulţi ani
înainte de sosirea mea aici, dar socrul meu a fost un colecţionar
înrăit. S‑a întors către tânără. Talai, dă‑le acestor oaspeţi ceva de
băut cât eu mă duc să verific nişte dosare.
După ce Greer a dispărut în camera din spatele barului, Summer
a comandat o ceaşcă de ceai verde Kangra, iar Dirk a gustat o Simba,
MAREA DIAVOLULUI 205

o bere indiană. În timp ce au ascultat muzică din anii ’40, cântată de


o orchestră numeroasă, Dirk a auzit vocea proprietarului clubului,
care vorbea încet la telefon. Câteva minute mai târziu, Greer a ieşit
din acea cameră şi a trântit pe bar un teanc gros de facturi.
– Din păcate, până acum n‑am avut noroc.
Apoi a băgat mâna sub bar şi a scos un pahar mic, în care şi‑a tur‑
nat trei degete de whisky dintr‑o sticlă prăfuită.
– Bătrânul a ţinut o evidenţă bună a artefactelor pe care le‑a cum‑
părat, dar n‑am găsit nimic legat de aceste sculpturi.
A dat de duşcă whiskyul şi a aşezat pe bar paharul gol.
– Probabil că au fost doar împrumutate clubului, nu cumpărate
de el, a sugerat Summer.
– Da, însă ceva atât de rar ar fi trebuit notat. Greer a băgat mâna
în valiză şi a scos una dintre sculpturi, care înfăţişa un stindard flu‑
turând, pornind dintr‑un catarg foarte ornamentat. Acesta, stindar‑
dul, este preferatul meu. Un simbol al victoriei gândirii budiste
împotriva ignoranţei, negativităţii şi al altor forţe dăunătoare.
S‑a uitat cu ochi fermi spre Dirk şi Summer.
– Aţi putea crede că sunt un colecţionar nemilos, care îi exploa‑
tează pe bieţii tibetani zdrenţăroşi care au reuşit să fugă din ţara lor
oprimată. Însă adevărul este că nu am vândut niciodată nici măcar un
nasture. A privit prin încăpere, însă ochii lui voiau să vadă mult mai
departe. Chinezii au pus buldozerele pe Tibet, a spus el. După ce,
vreme de decenii, au ras de pe faţa pământului mănăstiri şi au furat
artefacte, acum inundă cultura din Tibet cu imigranţi plătiţi, care pro‑
vin din toată China. Asta vine în plus faţă de asaltul sălbatic asupra
mediului. Barajele lor uriaşe fac deja să sece fluviile Mekong şi
Brahmaputra. Urmează Indusul. Partea aceasta a Himalayei va deveni
până la urmă un deşert. A scuturat din cap. Ca şi cum şaizeci de ani
de oprimare nu ar fi fost de ajuns. Acum cuceresc treptat Tibetul. Și
procesul nu se va încheia decât după ce şi ultimele vestigii de limbă,
cultură şi credinţe tibetane vor fi şterse de pe Platoul Tibetan.
206 CLIVE CUSSLER

Și‑a mai turnat un păhărel de whisky şi a fluturat o mână către


încăpere.
– Nu sunt multe lucruri aici, dar după ce voi muri, toate vor
ajunge la Tsuglagkhang şi la muzeul de acolo. Chiar dacă va trebui să
rămână în India, o parte a Tibetului va supravieţui.
Uşa principală de la intrarea în bar s‑a deschis brusc şi cu zgomot,
şi înăuntru a intrat un bărbat masiv. I‑a privit cu atenţie pe cei din
cameră, apoi a închis uşa şi a tras zăvorul, blocând încuietoarea. Toţi
au rămas cu privirea la el când a pătruns în încăpere.
Era scund şi purta o haină groasă. Avea pe cap o căciulă de
culoare albastră, trasă mult peste frunte, dar nu îndeajuns pentru a‑i
ascunde ochii negri, încărcaţi de ostilitate. A traversat încăperea cu o
siguranţă neaşteptată, şi s‑a oprit la vreun metru de bar. A băgat
mâna dreaptă sub haina groasă şi a scos un pistol automat, pe care l‑a
îndreptat spre grupul celor trei.
– Toţi! a spus el într‑o engleză cu accent străin. La podea!
34

–H ei, ia ascultă, a spus Greer, apărând din spatele barului. Nu ai


dreptul să…
Cuvintele lui au fost întrerupte de focul de pistol. Glonţul l‑a lovit
pe Greer în umăr, ceea ce a făcut să apară o pată roşie pe cămaşa lui.
Talai a urlat.
– Toată lumea pe podea! a răcnit pistolarul.
Summer a întins mâna încet spre un prosop de bar, menţinând
însă contactul vizual cu pistolarul. A apăsat prosopul pe umărul lui
Greer şi l‑a ajutat să se întindă pe podea, în timp ce Talai şi Dirk s‑au
aruncat alături de ei.
– Banii sunt în casă, a spus Greer. Ia‑i de acolo şi lasă‑ne în pace.
– Ține‑ţi gura! a strigat intrusul, care a îndreptat arma spre Dirk,
considerându‑l cea mai mare ameninţare, după care s‑a îndreptat
spre bar. S‑a dus direct spre valiza deschisă, a ridicat pânza din
mătase şi a examinat fiecare sculptură. După ce le‑a pus la loc, s‑a
retras de la bar şi i‑a examinat pe prizonierii aflaţi pe podea. A făcut
semn cu pistolul spre Summer.
– Tu, ridică‑te!
Dirk a dat să se mişte, dar pistolarul a îndreptat imediat ţeava
armei spre capul lui.
208 CLIVE CUSSLER

– Rămâi pe loc! a spus el.


Summer s‑a ridicat încet în picioare, în timp ce pistolarul a îndrep‑
tat arma spre ea.
– Închide valiza şi ridic‑o!
Summer i‑a respectat ordinul, închizând şi încuind valiza, după
care a ridicat‑o de pe bar.
Pistolarul s‑a răstit spre cei trei care stăteau întinşi pe podea.
– Voi rămâneţi aici şi nu vă mişcaţi. Dacă vreunul dintre voi
încearcă să ne urmărească, ea va muri. Dacă veţi chema poliţia,
o împuşc!
Dirk a aruncat o privire spre sora lui. Se afla la câţiva paşi de indi‑
vid, dar ar fi putut să se arunce peste el. Știa că Summer îl putea ajuta
în acel atac. Însă ea l‑a prevenit din ochi să nu încerce asta. Imaginea
proprietarului barului, care sângera, i‑a sugerat ei că nu merita să îşi
asume acel risc. Individul era prea periculos.
Dirk a rămas întins şi nemişcat, şi a urmărit deznădăjduit cum
Summer era scoasă pe uşa principală a clubului. Îndemnată de pisto‑
lar, ea a întins mâna liberă în sus şi a desfăcut zăvorul, după care a
prins mânerul clanţei.
Pe neaşteptate, uşa s‑a deschis larg, de aceea Summer a sărit în
spate când un alt bărbat a intrat în club. Era înalt, cu umeri laţi, având
o faţă de dur, dar plăcută. I‑a zâmbit lui Summer, a dat să‑şi ceară
scuze, după care a fost lovit în cap din spate.
Summer a scos un icnet când omul s‑a prăbuşit pe podea, la
picioarele ei, după care în pragul uşii a apărut un alt bărbat. A cobo‑
rât patul puştii de asalt de producţie chinezească pe care îl folosise
pentru a‑l lovi pe tibetan, după care s‑a uitat urât la Summer. A ros‑
tit câteva cuvinte către primul pistolar, după care şi‑a strecurat arma
sub haină şi a dispărut afară din casă.
Summer s‑a aplecat ca să vadă dacă tibetanul se simţea cât de cât
bine, însă a simţit ţeava pistolului împungând‑o în spinare.
– Mişcă‑te!
MAREA DIAVOLULUI 209

Summer s‑a ridicat şi a păşit peste trupul bărbatului, ieșind din


încăpere.
În apropiere era un sedan, al cărui motor torcea la ralanti, iar cel
de‑al doilea atacator stătea la volanul plasat pe dreapta. Summer a
fost escortată spre portiera din spate şi a urcat în maşină aşezând
valiza cu artefacte între picioare. Pistolarul cel scund s‑a urcat alături
şi a îndreptat ţeava pistolului spre ea. Șoferul a accelerat, iar maşina
a gonit pe drum.
Summer a aruncat o privire peste umăr, spre clubul care dispă‑
rea în praful stârnit de maşină şi s‑a întrebat dacă îşi va mai revedea
vreodată fratele.
35

R ămas în interiorul Muzeului Clubului Tibetan, Dirk a sărit în


picioare şi l‑a ajutat pe Greer să se aşeze pe un scaun de bar.
– Aţi păţit ceva rău?
– Doar m‑a nimerit uşor, a spus proprietarul clubului, strâm‑
bându‑se, în timp ce a apăsat prosopul peste umărul rănit.
– Cine au fost indivizii ăştia? Și cum de‑au ştiut de valiză?
– N‑am idee, a spus Greer. Or fi fost hoţi de artefacte. Ori agenţi
chinezi care vor să submineze autoritatea lui Dalai Lama. Doar
Dumnezeu ştie, dar există o mulţime de asemenea oameni în acest
oraş. Vă duceţi după ei?
– Bineînţeles! a spus Dirk, repezindu‑se spre uşă.
– Să aveţi grijă.
În faţa intrării, Tenzin Norsang îşi revenise în fire şi se chinuia să
se ridice în picioare. A aruncat o privire spre încăpere. Greer stătea
pe un taburet, având umărul însângerat, însă Dirk a sprintat în direc‑
ţia lui Norsang.
Acesta a băgat o mână sub sacoul uşor şi a scos un pistol automat
Glock 19, îndreptând gura ţevii spre pieptul lui Dirk.
– Pac‑pac! a strigat el. Opreşte‑te!
MAREA DIAVOLULUI 211

Dirk s‑a oprit şi a ridicat braţele în aer.


Greer a strigat spre Norsag în tibetană, cerându‑i să lase arma jos.
Dirk a trecut dincolo de el, a bolborosit ceva despre arme, care i‑au
fost îndreptate spre faţă, după care a ieşit exploziv pe uşă.
Ajuns în stradă, a reuşit să vadă un sedan de culoare albă, care a
dat un colţ, şi a zărit părul roşcat al lui Summer prin luneta acestuia.
Dirk s‑a uitat în jur ca să descopere vreun vehicul care să îi permită
să urmărească acea maşină, dar nu a văzut altele pe marginea dru‑
mului, ci doar oameni care circulau lejer. A auzit în spatele lui un
motor care a căpătat viaţă şi, întorcându‑se a văzut un vehicul de
culoare verde apropiindu‑se lent de el.
Era camioneta International Harvester, la pornirea căreia Dirk
participase mai devreme, având la volan acelaşi călugăr. Dirk a aler‑
gat spre mijlocul drumului, şi a fluturat din braţe, iar maşina a oprit.
Dirk s‑a repezit spre portiera şoferului, a deschis‑o larg, şi a urcat,
împingându‑l pe călugăr pe scaunul celălalt.
– Sora mea e în primejdie, a spus el, în timp ce a pus maşina în
viteză. Am nevoie de maşina dumneavoastră!
În timp ce camioneta a început să se mişte, portiera pasagerului a
fost deschisă brusc, iar Norsang a sărit în cabină şi s‑a aşezat, stri‑
vindu‑l pe călugăr între ei. Dirk a apăsat pedala de acceleraţie până
la podea şi a făcut camioneta să câştige viteză, ocolind un câine de
pripas care tocmai traversa strada.
Camioneta International Harvester nu era nici rapidă, nici
agilă, însă drumurile înguste şi şerpuitoare din McLeod Ganj erau
pavate prost şi ar fi pus în încurcătură şi un posesor de Lamborghini.
Dirk a făcut camioneta să coboare o stradă abruptă şi sinuoasă,
care i‑a dus până la o alta care se intersecta cu ea, unde erau mulţi
vânzători. A aruncat rapid o privire în ambele direcţii, dar nu a reu‑
şit să vadă acel sedan.
– Virează dreapta! a spus Norsang. E o fundătură, în spatele
Muzeului Tsuglagkhang, spre stânga, a adăugat el.
212 CLIVE CUSSLER

Dirk a virat la dreapta şi a îndreptat maşina spre un deal.


– Există doar două drumuri de ieşire din McLeod Ganj. Acesta
este cel principal, care duce la Dharamsala.
Dirk a trebuit să pună maşina în viteza a doua ca să poată urca
panta. Camioneta s‑a hurducat când a trecut de culmea dealului,
după care drumul şerpuia spre est deasupra oraşului, trecând prin‑
tre pâlcuri răzleţe de cedri. La patru sute de metri în faţă, sedanul se
vedea când şi când printre spaţiile libere dintre copaci.
Când Harvesterul a intrat într‑o curbă largă şi uşor de luat, Dirk
a aruncat o privire spre bărbatul tibetan. Spre deosebire de călugă‑
rul chel de lângă el, Norsang avea părul lung, prins la spate într‑o
coadă de cal. Cu o constituţie atletică, era îmbrăcat de parcă ar fi
coborât dintr‑un catalog L.L. Bean1.
– Cine sunteţi? l‑a întrebat Dirk, în timp ce trecea în viteza a
treia, deoarece camioneta îşi recăpătase viteza.
– Mă numesc Terzin Norsang. Lucrez la Mănăstirea Namgyal şi
la Administraţia Centrală Tibetană.
– Toţi angajaţii mănăstirii au asupra lor pistoale Glock?
– Nu! i‑a răspuns Norsang, fără să dea vreo explicaţie.
– Și atunci de ce te‑a chemat proprietarul Clubului Tibetan?
Norsang a ridicat o sprânceană.
– A crezut că sunteţi traficanţi de antichităţi furate, care sunt de
mare importanţă religioasă pentru poporul nostru.
Drumul a devenit drept pe o porţiune scurtă, iar în faţa lor seda‑
nul mergea cu viteză normală. Dirk a accelerat la maxim, astfel că
maşina se hurduca pe drumul denivelat, gata să îşi ia zborul.
– Prea repede! Prea repede! a strigat călugărul, prinzându‑se atât
de strâns de bord încât degetele mâinilor i s‑au albit.
– Povestea noastră nu este inventată, a spus Dirk, fără să ia în seamă
lamentaţiile călugărului. Am descoperit valiza cu sculpturi într‑un
1
Companie americană care comercializează îmbrăcăminte şi echipamente pentru
recreere, înfiinţată în 1912.
MAREA DIAVOLULUI 213

avion care s‑a prăbuşit în Filipine. Nu am cerut bani pe ele, ci doar


căutam proprietarul lor de drept.
– Domnul Greer nu a fost chiar convins, dar eu vă cred.
Drumul depăşea zona împădurită şi cobora într‑o succesiune de
curbe în ac de păr care se încheiau la marginea nordică a oraşului
Dharamsala. Dirk a stat cu ochii pe sedanul care trecea mai jos decât
ei prin primul ac de păr. Curbele strânse avantajau vehiculul mai
mic, astfel că el început să câştige distanţă.
– Știi cumva cine sunt atacatorii? a întrebat Dirk.
– Agenţi chinezi, cel mai probabil, a spus Norsang.
– Ai idee încotro se îndreaptă?
– Dacă sunt chinezi, sigur au o casă conspirativă în Dharamsala.
Care va fi bine apărată.
Dirk a condus camioneta pe prima curbă în ac de păr, iar pneurile
ei uzate au scrâşnit în semn de protest. Sedanul ieşea deja din ultima
curbă strânsă. Încă o curbă sau două, şi cealaltă maşină avea să intre pe
străzile labirintice din Dharamsala. Dirk a examinat coasta dezgolită a
dealului dintre serpentine şi a calculat un unghi de atac.
– Țineţi‑vă bine! a spus el, şi a tras tare de volan.
Bătrâna camionetă a tăiat curba şi a pornit la vale pe panta abruptă.
Călugărul a scos un icnet de spaimă şi a început să rostească o mantra
tibetană, în vreme ce toţi tresăltau în sus şi în jos pe scaune.
Dirk a reuşit să alinieze camioneta drept în josul pantei, apoi a
apăsat puternic pedala de frână. Acest lucru nu a reuşit să înceti‑
nească vehiculul, pentru că roţile au patinat pe solul afânat. Maşina
s‑a hurducat şi s‑a zdruncinat, trecând peste pietre şi tufişuri scunde,
câştigând viteză pe panta abruptă.
Cu colţul ochiului, Dirk a văzut sedanul alb apropiindu‑se din
stânga, jos. Șoferul încă nu observase camioneta, ci urmărea nepă‑
sător drumul care devenea drept la poalele dealului.
Apoi şoferul a ridicat ochii şi a văzut camioneta coborând panta
în viteză şi stârnind un nor mare de praf. Era pe un drum de colizi‑
une cu sedanul.
214 CLIVE CUSSLER

Bărbatul a ezitat un moment, apoi a considerat că va reuşi să evite


ciocnirea iminentă. A accelerat şi a făcut ca maşina să vireze spre
stânga, încercând să se îndepărteze de proiectilul de culoare verde.
Dirk a văzut că maşina accelerează şi a ridicat piciorul de pe
pedala de frână. Camioneta a ajuns la poalele pantei şi a făcut un salt
peste curbă, iar amortizoarele ei vechi au gemut. Roţile din faţă s‑au
izbit puternic de drum, făcând ca pneurile să explodeze când maşina
a derapat. Sedanul le‑a tăiat calea.
Sedanul a fost cât pe ce să scape neatins, însă Dirk a tras de volan
spre dreapta. A fost îndeajuns ca să lovească sedanul în flancul stâng
cu bara de protecţie faţă. Izbitura a făcut sedanul să se răsucească şi
să se lovească de bordura unui trotuar. Inerţia a făcut Harvesterul să
meargă mai departe, peste bordură, intrând în taraba neocupată a
unui vânzător.
În timp ce praful s‑a aşternut pe sol, s‑a lăsat liniştea. Summer
s‑a simţit ameţită, pentru că se lovise cu capul de tetiera scaunului
din faţă, însă în rest nu păţise nimic. Era într‑o stare mai bună decât
cei doi pistolari. Șoferul avea o tăietură la cap, pentru că se lovise de
oglinda retrovizoare, şi încerca să oprească sângerarea. Pistolarul de
pe bancheta din spate se lovise cu capul de geamul portierei şi, ame‑
ţit rău, se ghemuise.
Summer nu l‑a lăsat să îşi revină. A tras de mânerul de deschidere
al portierei din partea ei, a împins‑o cu umărul şi s‑a rostogolit afară
din maşină, având în cealaltă mână valiza cu artefacte.
În camionetă, ocupanţii se aleseseră cu tăieturi şi lovituri, însă
nimeni nu păţise ceva grav, deoarece taraba din lemn absorbise o
parte din forţa impactului. Dirk a încercat să coboare, dar portiera
lui se blocase. Norsang deschisese deja uşa pasagerului, împingând
deoparte câteva scânduri rupte când a coborât împleticindu‑se.
A văzut‑o pe Summer în apropierea maşinii, în timp ce şoferul
încerca să repornească motorul. Pistolarul de pe bancheta din spate
s‑a mişcat, apoi s‑a aplecat afară din maşină. A aruncat o privire spre
MAREA DIAVOLULUI 215

Summer, apoi l‑a văzut pe Norsang, care se apropia. Individul a ridi‑


cat pistolul şi a deschis focul împotriva tibetanului.
Primele două focuri nu l‑au nimerit, dar al treilea l‑a lovit într‑un
braţ, în timp ce dădea să îşi scoată pistolul.
Următorul foc l‑ar fi ucis, dar Summer a reuşit să îl facă să rateze.
Îngenunchind, a rotit valiza din aluminiu şi l‑a lovit pe individ în
cap, nimerind în acelaşi loc în care se rănise mai devreme, când se
izbise de geamul portierei. Omul s‑a înmuiat şi a scăpat pistolul din
mână. Sedanul alb a pornit o secundă mai târziu.
Șoferul a apăsat pedala de acceleraţie, şi maşina a pornit în trombă.
Summer s‑a rostogolit, îndepărtându‑se, iar pistolarul de pe bancheta
din spate a alunecat pe podea, şi portiera s‑a închis lovindu‑l în cap.
Maşina a mers şerpuitor pe drum, deoarece una dintre roţile din spate
fula. Însă şoferul nu a încetinit. S‑a grăbit să ajungă cu maşina pe o
alee, apoi a dispărut pe străzile lăturalnice din Dharamsala.
Summer a urmărit norul de praf lăsat în urmă de sedan, apoi s‑a
ridicat în picioare şi s‑a întors spre camioneta verde, care era zdro‑
bită. Dacă nu ar fi fost încă foarte speriată, probabil că ar fi pufnit în
râs văzându‑i pe cei trei ocupanţi ai camionetei. Atrăgătorul tibetan
stătea aproape de maşină, ţinându‑se de rana căpătată în muşchiul
triceps. Călugărul, în roba lui roşie, avea o zgârietură adâncă pe
capul chel. Iar Dirk, cu o zgârietură pe obraz şi o tăietură la bărbie,
se ţinea de un genunchi.
– Tu eşti teafără? a întrebat‑o Dirk.
– Eu? Doar mi‑am murdărit hainele, a spus ea, scuturând praful
de pe ele. Dar voi trei arătaţi cam mototoliţi. S‑a apropiat de Norsang
şi s‑a uitat la braţul însângerat. E o rană gravă?
– Ar fi fost mult mai rău dacă nu interveneai. Îţi mulţumesc!
Summer l‑a privit apoi pe călugăr, care se lăsase la pământ ală‑
turi de camionetă şi începuse să rostească o rugăciune. Apoi ea s‑a
întors spre Dirk.
– Nu cred că‑i place stilul tău de condus.
216 CLIVE CUSSLER

– Nu‑nţeleg de ce, a spus el, mimând nevinovăţia. Dar am con‑


venit deja că voi plăti reparaţiile.
– Ai făcut o mişcare nebunească, dar îţi sunt recunoscătoare că ai
luat acea hotărâre. S‑a uitat din nou la camioneta International
Harvester, după care şi‑a mutat ochii spre călugăr. Asta e… aceeaşi
camionetă pe care o conducea călugărul azi dimineaţă?
A fost rândul lui Dirk să zâmbească.
– Da, aceeaşi, şi e acelaşi călugăr. Cred că asta merită calificati‑
vul de karma bună prin locurile de aici.
36

O echipă de securitate de la Administraţia Centrală Tibetană a


sosit la locul confruntării înainte de apariţia poliţiei locale, şi a
transportat grupul înapoi spre McLeod Ganj. Ajunşi la complexul
Tsuglagkhang, răniţii au fost duşi într‑o cameră medicală şi trataţi
şi bandajaţi. Rana căpătată de Norsang era cea mai gravă, dar glon‑
ţul nu trecuse prin os. Rana i‑a fost curăţată şi bandajată, după care
a primit injecţii cu antibiotice.
Însă înainte de a fi externat, lama cel vârstnic, Khyentse Rinpoche,
a intrat în cameră şi a închis uşa. A observat bandajul din jurul
braţului.
– Ai fost rănit grav?
– Nu tocmai.
– Tocmai am vorbit cu şeful serviciului de securitate. Acesta con‑
firmă bănuiala că oamenii aceia infiltraţi sunt agenţi chinezi. Dar de
ce ar răpi o americancă?
– Din cauza relicvelor pe care le deţin. Din câte se pare, provin
de la Mănăstirea Nechung.
– Idolul Nechung?
Într‑un acces de emoţie, ridicase glasul.
218 CLIVE CUSSLER

– Nu, e vorba de relicve mai mici. Dar e interesantă această coin‑


cidenţă. Ele îi aparţin lui Ramapurah Chodron. Voi vorbi cu el cât
de curând posibil. Însă mă îngrijorează ideea că probabil chinezii ar
putea afla că ne interesează Idolul Nechung.
– De unde să ştie asta?
– Sigur au interceptat convorbirea telefonică purtată de propri‑
etarul Muzeul Clubului Tibetan. Am afirmat că, în absenţa unor
măsuri tehnice de protecţie, comunicaţiile noastre din complex ar
putea fi supuse riscurilor de interceptare.
– Voi supune problema atenţiei Sfinţiei Sale. În ceea ce îi priveşte
pe americani, ei sunt cine susţin că sunt. Tatăl lor este şeful unei mai
agenţii oceanografice. Nu ne‑ar strica aliaţi din guvernul american,
de aceea probabil că ar trebui să cooperăm cu ei în măsura în care
acest lucru este posibil.
– Aşa se va proceda.
Dirk şi Summer îl aşteptau pe Norsang într‑o mică sală de
şedinţe, unde li s‑a servit ceai, iar rana lui Dirk a fost tratată.
– Văd că încă ai aripa întreagă, a spus Dirk în momentul în care
tibetanul s‑a aşezat alături de ei.
Norsang a ridicat braţul, care îi era prins într‑o faşă de sprijin.
– Rana nu e gravă, a spus el, uitându‑se la Summer. Și asta doar
graţie intervenţiei tale.
Ea a lovit cu palma în valiza cu artefacte, pe care o ţinea la picioare.
– Am avut o armă grea la îndemână.
– Mă bucur că niciunul dintre voi nu a fost rănit grav. Aici este
neobişnuit să asişti la asemenea acte de violenţă.
– Poate că ne lămureşti ce s‑a întâmplat astăzi.
Summer a turnat ceai într‑o ceaşcă, pe care i‑a oferit‑o agentului
de securitate.
– Desigur, sunt doar speculaţii, dar nu putem bănui decât guver‑
nul chinez. Administraţia Centrală Tibetană şi Sfinţia Sa, Dalai
Lama, aflat în exil aici, reprezintă un ghimpe în coasta Chinei. Nu e
MAREA DIAVOLULUI 219

niciun secret că ei îi doresc răul lui Dalai Lama, dar şi oamenilor pe


care îi oprimă în Tibet. De aceea, aici, în Dharamsala, există spioni
şi observatori.
– Dar şi oameni care pradă turiştii sub ameninţarea armelor? a
întrebat Dirk.
Norsang a clătinat din cap.
– E un incident cu totul neobişnuit. A făcut semn către valiză. Se
vede treaba că îi interesează foarte mult astfel de artefacte.
– Nu mi se pare plauzibil, dar probabil că am fost urmăriţi încă de
când am plecat din Taiwan, a spus Summer. Un furt similar a fost
încercat în Taiwan, dar şi în Singapore.
– Tot ce se poate, a spus Norsang. Și probabil că au interceptat
discuţia telefonică dintre domnul Greer şi mine.
– Și pe ei îi interesează să facă trafic cu artefacte tibetane? a între‑
bat Dirk pe un ton sarcastic.
– Nu‑mi dau seama de ce ei manifestă atât de mult interes faţă de
aceste relicve făcute din thokcha, însă în această regiune, chinezii
cumpără sau rechiziţionează orice ar putea să îi confere lui Dalai
Lama prestigiu ori putere suplimentară.
– Și asta include şi aceste sculpturi?
Norsang a dat aprobator din cap.
– Dacă provin cu adevărat de la Mănăstirea Nechung, ar fi foarte
valoroase pentru Oracolul de aici. El ar dori să le vadă, însă în această
după amiază are nişte consultări. Între timp, m‑am gândit că am
putea să îi facem o vizită lui Ramapurah Chodron.
– Cine este acest om? a întrebat Summer.
– După cum afirmă domnul Greer, a spus Norsang, el este pro‑
prietarul acestor artefacte pe care le‑aţi adus.
*
Căsuţa se găsea la capătul unui drumeag împădurit spre nord‑ves‑
tul oraşului McLeod Ganj, cocoţată în vârful unei râpe abrupte.
220 CLIVE CUSSLER

În spatele ei se înălţau piscuri maiestuoase, acoperite de zăpadă, o


parte din şirul de munţi Dhauladhar. Construită din piatră şi lemn,
casa părea a fi întreţinută perfect, având o frumoasă grădină de
legume într‑o latură. Însă cum era deja luna octombrie, în acea gră‑
dină rămăseseră doar câteva legume, care luptau împotriva frigului
adus de toamnă.
– Minunat loc pentru a scăpa de relele civilizaţiei, a remarcat
Summer.
Dirk a arătat spre o anexă din pădure.
– Da, însă ai pierde o parte din confort.
L‑au urmat pe Norsang, care se mişca precaut de‑a lungul potecii.
S‑a oprit şi s‑a uitat în spate, spre drum, unde doi oameni din echipa
lui de securitate stăteau de pază, după ce veniseră în urma lor într‑un
alt vehicul. La fel ca şi Norsang, acei oameni fuseseră instruiţi de
armata indiană, făcând parte din Garda Naţională de Securitate, în
cadrul căreia deprinseseră aptitudini antiteroriste, pentru a‑l proteja
pe Dalai Lama.
În timp ce se apropiau de veranda casei, Summer a observat un firi‑
cel de fum ridicându‑se din hornul ei. Au oprit şi Norsang a ciocănit la
uşă. Cineva a deschis uşa groasă din lemn. Era un bărbat bătrân care
purta o bluză groasă din flanel. I‑a măsurat din ochii negri pe cei trei
vizitatori, apoi faţa lipsită de expresie s‑a destins într‑un zâmbet cald.
– Tenzin Norsang, tu eşti?
Acesta a făcut o plecăciune în faţa bătrânului.
– Da, Ram‑la! Mă bucur să te revăd!
– Ultima oară când te‑am văzut nu erai înalt nici cât o căpriţă.
Unchiul tău de‑al doilea e bine?
– Da, luptă împotriva bătrâneţii, pentru că are o inimă puter‑
nică. Te invită într‑o vizită, când vei putea merge la el.
Apoi Norsang s‑a întors şi i‑a prezentat pe Dirk şi pe Summer.
– Americani? Cu mulţi ani în urmă am fost o dată în America, şi
am avut parte de un ger ca şi în Himalaya. Vă rog, intraţi!
MAREA DIAVOLULUI 221

Mergând şchiopătând, Ramapurah Chodron i‑a condus în casă,


şi i‑a îndrumat spre o canapea mică şi un scaun. Apoi le‑a pregătit un
ceai pe o sobă cu lemne, după care le‑a turnat fiecăruia în câte o cană
scundă. Summer a observat cum ceaiul avea o culoare galbenă şi un
gust aspru, puţin sărat, pentru că nu şi‑a dat seama că fusese aromat
cu unt de iac, preparat în stilul tibetan tradiţional.
– Ram şi străunchiul meu au fost alături în Chushi Gangdruk, o
forţă de gherilă care, cu mulţi ani în urmă, a luptat împotriva chine‑
zilor, a spus Norsang.
Dirk a observat pe perete o fotografie înfăţişând câţiva tineri
tibetani în uniforme militare, în poziţie de drepţi, în zăpadă mare.
A recunoscut în fundal drapelul statului american Colorado, prins
de un catarg.
– Ai fost în Colorado?
– Da, am fost instruiţi la o bază secretă a CIA de la poalele unor
munţi, a spus Ram cu mândrie în glas. Ne‑au învăţat cum să comu‑
nicăm prin coduri şi cum să folosim aparatele de radiorecepţie în
munţi. A zâmbit. În plus, atunci am mâncat carne de vită, cartofi şi
ciocolată în fiecare zi.
– Prietenii mei, aici de faţă, au găsit nişte artefacte importante,
care au legătură cu tine, a spus Norsang. Aş vrea să‑ţi pun o întrebare
privind o altă problemă.
Summer a aşezat valiza pe o măsuţă şi a deschis‑o, în timp ce
Ram le‑a umplut din nou ceştile. Summer i‑a explicat ce găsise, apoi
a scos una dintre sculpturi şi a dezvelit‑o. I‑a întins lui Ram sculptura
reprezentând o cochilie, şi acesta a luat‑o cu ambele mâini.
Bătrânul a făcut ochii mari în timp ce a examinat obiectul pe
care îl ţinea ca pe o piatră preţioasă.
– Aveţi toate cele opt piese? a întrebat el, uitându‑se spre valiză.
– Da! a spus Summer. Sunt ale dumneavoastră?
Ram a închis ochii şi s‑a rezemat de spătarul scaunului, apoi a
strâns sculptura între mâini. Părea pierdut în alt timp şi alt spaţiu.
După câteva momente, a deschis ochii şi a dat din cap.
222 CLIVE CUSSLER

– Deci s‑a pierdut în timpul transportului din Taiwan, a spus el


cu glas scăzut.
– Cum de‑au ajuns acolo? a întrebat Norsang.
– Acesta e motivul pentru care mă aflu la McLeod Ganj. Ram a
mângâiat sculptura. După ce mi s‑au vindecat rănile îndeajuns ca să
pot fugi din Tibet, am călătorit în Nepal, unde am stat câteva luni.
Apoi am venit aici. Aveam intenţia să înapoiez relicvele Oracolului.
Când am sosit aici, am cunoscut un ofiţer din Chushi Gangdruk,
care mi‑a văzut rănile şi a insistat să‑mi ofere o masă. S‑a bătut cu
palma peste piciorul drept. Ne‑am dus într‑un loc… cred că se
numea Clubul Tibetan.
Summer a dat din cap.
– Da, am fost acolo.
– I‑am arătat prietenului meu relicvele, care au fost observate de
un bărbat care lua cina cu proprietarul. Era un naţionalist chinez din
Formosa, şi a vrut să le cumpere pentru muzeul lui de acolo.
– Se numea Feng? a întrebat Dirk.
Rămas pe gânduri, Ram a lovit cu palma braţul scaunului.
– S‑ar putea, a spus el, dând din cap. Mi‑a oferit foarte mulţi bani,
dar nu erau ale mele, aşa cu nu le puteam vinde. Aparţineau mănăs‑
tirii. A făcut o pauză ca să bea ceai. Atunci m‑a întrebat dacă le poate
lua cu împrumut, ca să le prezinte într‑o expoziţie temporară în
Formosa1. Am şovăit să i le dau, dar el s‑a oferit să facă o donaţie
considerabilă mănăstirii. Prietenul meu şi proprietarul Muzeului
Clubului Tibetan, domnul Hunt, au garantat pentru acel om. El a
spus că se va întoarce la Dharamsala peste trei luni şi le va înapoia
mănăstirii. Am fost de acord să le ia şi le‑am lăsat la domnul Hunt
pentru a fi pregătite de transport. A arătat spre valiză. Atunci am
văzut relicvele ultima oară. Omul acela nu a revenit, de aceea am
1
Numele vechi al insulei Taiwan, însemnând insula frumoasă, dat de marinarii
portughezi în 1542.
MAREA DIAVOLULUI 223

presupus că şi le‑a însuşit. Am fost atât de ruşinat încât nu le‑am spus


nimic celor de la mănăstire. Mai târziu, am avut confirmarea că el
făcuse donaţia promisă. Dar nu am ştiut că a murit în timp ce încerca
să înapoieze relicvele thokcha.
– Dacă nu vă supăraţi, cum au ajuns sculpturile la dumneavoas‑
tră? a întrebat Dirk.
Ram s‑a uitat la Norsang, care i‑a făcut semn din cap că poate
răspunde.
– Membrii familiei mele au fost ucişi de chinezi în 1956, în timpul
unei răscoale care a avut loc aproape de casa noastră din Tsetang.
Împreună cu alţi oameni care au dus lupte de gherilă împotriva ocu‑
panţilor, ne‑am alăturat unui grup de rebeli. Ulterior am fost sprijiniţi
de CIA şi duşi în America pentru a fi instruiţi. În mai 1959, tensiunile
au crescut în Lhasa, şi existau temeri că Dalai Lama va fi răpit de chi‑
nezi. Noi, ca grup, am fost paraşutaţi acolo ca să îl ajutăm să scape.
Summer a rămas cu gura căscată.
– Dumneavoastră l‑aţi ajutat pe Dalai Lama să fugă din Tibet?
– Lucrurile n‑au ieşit aşa. Eu am condus o echipă până la
Mănăstirea Nechung, de unde trebuia să‑l evacuăm pe Oracol.
A făcut o pauză de câteva momente, străduindu‑se să‑şi amin‑
tească evenimentele din acea noapte.
– Am descoperit că Dalai Lama şi Oracolul părăsiseră Lhasa
împreună cu o echipă de cercetaşi. La mănăstire am găsit un călugăr
bătrân şi l‑am convins să vină cu noi. Însă el a spus că merge doar
dacă îl ajutăm să salveze relicvele cele mai sfinte.
A făcut un semn către valiză.
– El mi‑a dat cele opt sculpturi. Le‑am purtat în buzunar.
– Deci provin de la Mănăstirea Nechung?
Ram a confirmat cu o mişcare din cap.
– Acum vă daţi seama de ce mi‑a fost ruşine să informez mănăs‑
tirea în legătură cu absenţa lor.
– Dar călugărul acela a ştiut? a întrebat Summer.
224 CLIVE CUSSLER

– Da! Îl chema Thupten Gungtsen. Nu voi uita niciodată acel


nume. Din păcate, nu a supravieţuit acelei călătorii. A murit împre‑
ună cu toţi ceilalţi… a spus el cu glas stins.
Vizitatorii au rămas tăcuţi, lăsându‑l pe bătrân să îşi adune
gândurile.
– Înfruntând mari riscuri, un avion al CIA a zburat până la Lhasa
ca să ne evacueze. Abia am decolat sub focul soldaţilor chinezi. Au
avariat unul dintre motoarele avionului, care a reuşit totuşi să îşi con‑
tinue zborul. Vremea era proastă, şi am nimerit într‑o zonă cu viscol
puternic. Avionul era purtat de colo‑colo pe cer. Am lovit un munte,
iar eu am fost azvârlit pe o uşă distrusă. Avionul a mai zburat o
vreme, apoi s‑a prăbuşit. Eu încă aveam aceste relicve sub haină.
Dirk, Summer şi Norsang s‑au mirat.
– Dar cum de aţi supravieţuit? a întrebat Summer.
– Am fost aruncat pe un gheţar acoperit de zăpadă proaspăt
căzută. Când mi‑am recăpătat cunoştinţa, abia mă puteam mişca.
Mi‑am fracturat pelvisul şi un picior, a spus el, făcând semn spre
piciorul drept. M‑am târât toată noaptea doar pe coate. Ninsoarea a
încetat a doua zi dimineaţă, şi am fost găsit, abia trăgându‑mi sufle‑
tul, de nişte negustori nepalezi. Ei m‑au îngrijit şi m‑au ajutat să trec
munţii până în Nepal.
În timp ce Dirk şi Summer au rămas ca înmărmuriţi şi fascinaţi
de acea poveste, Norsang s‑a uitat cu un interes renăscut la sculptu‑
rile thokcha. Ram a observat acest lucru.
– Le poţi duce la Mănăstirea Namgyal pentru a le da Oracolului
Nechung.
– Un dar foarte frumos, a spus Norsang. Oracolul va fi foarte
încântat.
– Trebuie să le mulţumească acestor descoperitori, a spus Ram,
făcând semn spre Dirk şi Summer.
– Desigur! Ram‑la, vă întreb din nou, aţi primit artefactele după
ce Sfinţia Sa a fost evacuată din Lhasa?
MAREA DIAVOLULUI 225

– Da, dar după câteva ore sau o zi de la plecarea lui.


– Și chinezii nu au jefuit templul?
– Acolo erau miliţieni chinezi, dar nu am aflat dacă a fost furat
sau distrus ceva. În oraş domnea panica. Forţele chineze fuseseră
mobilizate în vestul oraşului, şi se zvonea că erau pe cale să îl aresteze
pe Dalai Lama. De aceea am intervenit.
– În mănăstire mai era o relicvă sfântă, a intervenit Norsang. Se
numea Idolul Nechung. Știi cumva dacă mai este acolo?
– Era, dar călugărul l‑a luat cu el.
– Care călugăr?
– Thupten Gungtsen, cel de care am vorbit mai devreme. A fost
un om foarte curajos. Și puternic. A cărat idolul tot drumul până la
aerodrom. Cred că avea în jur de douăzeci de kilograme.
– A fost… luat cu dumneavoastră? În acel zbor de la Lhasa?
– Da! a spus Ram. S‑a pierdut când Gungsten şi oamenii mei au
pierit după prăbuşirea avionului.
Summer a văzut că Norsang a pălit la faţă.
– Care e semnificaţia Idolului Nechung?
– Mănăstirea Nechung este una dintre cele mai sacre din Tibet, a
spus el. A fost sediul istoric al Oracolului de Stat, cel puţin până în 1959.
– Ce este Oracolul de Stat? a întrebat Dirk.
– În Tibet, un oracol este o persoană reîncarnată, care acţionează
ca mediu cu o zeitate spirituală, a spus Norsang. Oracolul are un rol
important, pentru că descifrează evenimentele şi prezice viitorul.
Oracolul Nechung este mediumul nostru cel mai important. El ţine
legătura cu Pehar, protectorul divin al lui Dalai Lama şi cu guvernul
tibetan în exil. În acest rol de Oracol de Stat este unul dintre cei mai
credincioşi sfetnici ai Sfinţiei Sale.
– Oracolul Nechung mai trăieşte aici, în McLeod Ganj? a între‑
bat Summer.
– Da, sigur, a spus Norsang. Însă Idolul Nechung…
– Acest Idol are o mare importanţă pentru Oracol, adevărat? a
spus Ram. Aşa mi‑a spus Gungtsen.
226 CLIVE CUSSLER

Norsang a dat încet din cap.


– E o chestiune de mare preocupare pentru lama bătrâni, mai
ales acum, când actualul Dalai Lama îşi trage ultimele răsuflări.
Ram a dat aprobator din cap.
– În problema reîncarnării lui.
– În problema asta nu există implicaţii politice, a spus Norsang.
Chinezii abia aşteaptă să îl aleagă pe următorul Dalai Lama pentru
a exercita controlul asupra tuturor tibetanilor, chiar şi asupra celor
din afara ţării. Dacă ar deţine idolul, asta ar putea reprezenta o sus‑
ţinere mai convingătoare din partea lor… ori poate pentru a‑l
împiedica pe Dalai Lama să se reîncarneze.
– Și Idolul Nechung este făcut tot din thokcha? a întrebat Summer.
– Da!
– Fie şi numai asta ar face ca Idolul să devină o ţintă a chinezilor.
Norsang s‑a uitat spre bătrân, şi l‑a întrebat:
– Putea rămâne întreg după prăbuşirea avionului?
– Da, e foarte posibil, a spus Ran, Din câte ştiu, epava nu a fost
descoperită la data accidentului. Bineînţeles, au trecut mulţi ani de
atunci, însă prăbuşirea a avut loc într‑o zonă îndepărtată din munţi.
Norsang s‑a ridicat şi a început să păşească prin cameră. S‑a
oprit şi a îngenuncheat în faţa bătrânului războinic.
– Ram‑la, crezi că ai putea identifica locul în care s‑a prăbuşit
avionul acela?
Ram şi‑a lăsat o mână pe umărul lui Norsang şi a clătinat din cap.
– V‑aş putea spune doar care era zona.
Șchiopătând, s‑a apropiat de un raft de bibliotecă şi s‑a întors cu
o hartă veche a munţilor Himalaya. A desfăşurat‑o pe masă şi a exa‑
minat‑o preţ de câteva secunde. Apoi a plimbat un deget dinspre
locul în care se aflau spre nordul Indiei, urmând şirul de munţi ai
Himalayei, spre est, peste Nepal. A ezitat o clipă în dreptul unei pro‑
eminenţe mici a teritoriului Indiei, care apărea în munţii dintre
Nepal şi Bhutan.
MAREA DIAVOLULUI 227

– S‑a întâmplat aici, în zona asta, care se numeşte Sikkim.


S‑a apropiat de un birou, a căutat într‑un sertar o lupă, după care
s‑a întors cu o altă hartă.
– Am fost transportat în josul muntelui pe o vale lungă, până la
casa unui cioban din Rakamo, iar apoi până în satul Dambung. A
căutat locul pe hartă, dar nu l‑a găsit. Staţi puţin, e în apropiere de
Lachung. A arătat spre un orăşel marcat pe hartă, după care a dus
degetul spre nord‑est, urmând contururile munţilor. Dambung tre‑
buie să se afle prin apropiere, probabil la vreo șapte kilometri de
Lachung. Asta ar trebui să fie valea. Apoi a arătat spre o vale îndepăr‑
tată care se extindea spre nord între două creste înalte. La baza pis‑
curilor de la capătul văii. Cred că acolo am fost găsit.
Norsang şi‑a notat cu atenţie descrierile făcute de bătrân.
– Pot împrumuta harta asta?
– Bineînţeles, a spus Ram, şi a încercuit zona.
Norsang a rămas tăcut un moment.
– Îţi mulţumesc, Ram‑la! O să caut Idolul Nechung în munţii de
acolo. Dacă‑ţi mai aminteşti ceva, te rog să iei legătura cu mănăsti‑
rea de la Tsuglagkhan.
Bătrânul a bătut cu palma cercul de pe hartă.
– Trebuie să fii foarte precaut. Graniţa cu Tibetul trece pe versan‑
tul estic al văii. Nu trebuie să treci în Tibet. Dacă te capturează chi‑
nezii acolo, o să dispari într‑o închisoare pentru tot restul zilelor.
– Munţii pe care i‑ai descris sunt în India, a spus Norsang. Nu va
fi nevoie să intru în Tibet.
– Cu toate astea, zona e foarte accidentată ca să cauţi singur.
– Da…
Norsang a examinat harta cu un amestec de speranţă şi groază.
În cameră s‑a lăsat liniştea, după care Dirk s‑a uitat la sora sa şi
s‑a întors spre Norsang.
– Te vom ajuta noi.
– Voi? s‑a mirat Norsang. Dar aţi făcut deja destule.
228 CLIVE CUSSLER

– Putem face şi mai mult, a spus Dirk. Avem acces la imagini din
satelit şi vom folosi modelarea pe computer şi astfel reducem zona
de căutare. Dacă Idolul Nechung e atât de important, vrem să dăm
o mână de ajutor.
– Avem multă experienţă în descoperirea epavelor de nave, a adă‑
ugat Summer. Am găsit deja un avion în Filipine. Ar fi distractiv să
mai găsim unul.
– O expediţie în Himalaya poate fi distractivă?
Ram s‑a uitat la Norsang şi amândoi au început să râdă.
Summer nu a văzut latura amuzantă, s‑a întors spre fratele ei şi
s‑a uitat speriată la el.
– Ce‑am făcut de data asta? a întrebat ea în şoaptă.
37

M argot a fost cea care a zărit structura, un mic adăpost improvi‑


zat, ascuns de nişte tufişuri, nu departe de plajă. Ea, Pitt şi
Giordino au ieşit din golfuleţul măturat de vânt, unde ploaia torenţi‑
ală îi izbea cu stropi grei, făcându‑i să simtă usturimi pe piele, Au
găsit puţin adăpost sub vegetaţia tropicală scundă, şi s‑au îndreptat
spre mica structură.
Era construită din trunchiuri de palmieri, aranjate în jurul bazei
unui banian. Frunzele de palmier care alcătuiau acoperişul nu per‑
miteau pătrunderea ploii. Margot a găsit intrarea îngustă în partea
din spate, cu faţa spre insulă. Ea a ocolit o groapă pentru jăratic şi s‑a
adăpostit de ploaie. Pitt şi Giordino au urmat‑o şi au constatat că
structura era mai spaţioasă decât părea când era văzută din afară.
Într‑un colţ era o legătură de lemne de foc, alături de o oală din fontă,
iar de‑a lungul unui perete era o bancă sculptată dintr‑un trunchi de
copac. Nisipul care alcătuia podeaua era presărat cu chiştoace, iar
Pitt a observat oase de peşte prăfuite în groapa pentru jăratic, pre‑
cum şi o sticlă goală în care fusese o băutură alcoolică.
– Nu e Taj Mahal, a spus Giordino, dar măcar nu ne înecăm în
ploaia asta.
230 CLIVE CUSSLER

După ce şi‑a adaptat ochii la interiorul cufundat în semiîntu‑


neric, Pitt a observat un cuţit ruginit pentru peşte şi un năvod vechi
agăţat pe un perete.
Asta trebuie să fie coliba unui pescar, folosită pe vreme rea.
– Ori poate o colibă pentru petreceri, a spus Giordino, ridicând
sticla şi vărsând din ea o mână de nisip.
Pitt a luat sticla de la Giordino.
– Ce‑ar fi să facem puţină căldură? a făcut semn spre legătura de
lemne. Și eu o să pregătesc nişte băuturi.
– S‑a făcut!
Giordino a luat câteva lemne din morman şi le‑a clădit în formă
de cort. A aşezat iască deasupra şi a construit o structură în jurul ei,
folosind crengi subţiri, având la îndemână şi lemne mai groase. Cu
bricheta Zippo pe care o folosea pentru a‑şi aprinde trabucurile, a
aprins iasca şi, pe măsură ce flăcările au crescut, a pus lemne mai
groase pe foc. După câteva minute, a reuşit să obţină un foc cu flăcări
mari care a încălzit coliba.
Pitt a luat sticla de băutură, împreună cu altele două pe care le‑a
găsit pe bancă, şi s‑a dus afară, spre un colţ al colibei, pe unde se scur‑
gea apa de ploaie de pe acoperiş. A folosit apa pentru a clăti sticlele,
apoi le‑a umplut, a revenit cu ele şi le‑a aşezat în picioare în mijlocul
focului aprins de Giordino.
– Sper că nu vor crăpa, ca să strice bunătate de foc, a spus
Giordino.
– E posibil, dar sunt rezistente. Îţi sugerez să le scoţi din foc la
scurt timp după ce apa începe să fiarbă.
Au urmărit totul câteva minute, după care apa a început să bol‑
borosească. Giordino a folosit două beţe ca pe un cleşte şi a scos sti‑
clele din foc, lăsându‑le să se răcească.
– Uitaţi‑vă la voi, a spus Margot, şi s‑a ghemuit aproape de foc.
Am naufragiat cu doi Cercetaşi.
Giordino s‑a întins pe nisip.
MAREA DIAVOLULUI 231

– Bine era dacă primeam insigna pentru confecţionarea de


hamace…
Până când apa fiartă s‑a răcit îndeajuns pentru a putea fi băută,
furtuna tropicală s‑a dezlănţuit cu toată forţa. Micuţa insulă se afla
în mijlocul unei zone cunoscută sub numele de Aleea Taifunelor.
Probabil că zona era bântuită de cel puţin douăzeci de asemenea
fenomene care se formau în Pacific, în apropiere de insulele Mariane.
După standardele istorice, furtuna aceasta era blândă, dar tot îşi
merita numele de taifun, dacă vântul avea viteza de peste 112 kilome‑
tri pe oră.
Vântul trecea şuierând prin colibă, stârnind cenuşa din groapa
cu foc. Însă structura fusese construită temeinic, şi rezista furtunii,
permiţând pătrunderea unei cantităţi mici de apă înăuntru. Cei din
colibă nu puteau face altceva decât să aştepte potolirea furtunii, şi
asta le‑a convenit de minune. Epuizaţi după încercările prin care
trecuseră, s‑au întins lângă foc. După ce li s‑au uscat hainele, au
dormit toată noaptea, cât a ţinut vijelia.
Margot s‑a trezit a doua zi dimineaţă şi l‑a văzut pe Giordino ali‑
mentând focul.
El a văzut‑o mişcându‑se.
– Ai dormit bine?
– Buştean, a zis ea, şi s‑a uitat în jur. Unde e Dirk? a întrebat, obser‑
vând că Pitt lipsea.
– Încearcă să găsească totuși ceva de mâncare. I‑a clipit glumeţ.
Sper că nu eşti prea flămândă.
Pitt a apărut câteva minute mai târziu aducând câteva fructe
de mango şi ceva mare de culoare verde deschis, care avea forma
unui grepfrut.
– Micul dejun e servit, a spus el. Încă n‑o să murim de foame.
A luat cuţitul pentru peşte şi a trecut lama prin foc, după care a
tăiat în felii fructele de mango.
– Bune şi coapte, a spus Margot după ce a muşcat dintr‑o felie.
232 CLIVE CUSSLER

Pitt a făcut semn către intrarea în colibă.


– E un copac plin de fructe după colţ.
Ea s‑a uitat la fructul de culoare verzuie.
– Acela ce e?
– Fructul arborelui de pâine. Numai că fructele sunt sus, în copac.
M‑am gândit să încerc unul, doar de gust.
– Se pot consuma crude?
– Dacă sunt coapte bine. Noi o să‑l coacem, ca să fim siguri.
Pitt a tăiat fructul în felii şi le‑a prăjit pe un băţ, ca pe bezele. Margot
a luat prima bucată şi, după ce a muşcat din ea, a dat aprobator din cap.
– Gustul îmi aminteşte de cartof.
– Căpitanul Bligh nu căuta fructe de arbore de pâine când a avut
loc revolta de pe Bounty? a întrebat Giordino.
– Da! a spus Pitt, şi a izbucnit în râs. Dar să nu‑ţi vină vreo idee.
După ce au terminat fructul, Pitt, a privit spre intrarea în colibă.
– Văd că ploaia a încetat. Deocamdată. Cred că o să fac o plimbare
până pe partea de sus a insulei ca să privesc în jur. S‑a întors spre
Margot. Vrei să mergi cu mine?
– Sigur! Ar fi cazul să mă dezmorţesc puţin.
– Cât voi mergeţi să vă bucuraţi de natură, a spus Giordino, eu
mă duc să văd ce alte avarii mai are Stingray.
Pitt şi Margot au plecat spre sud, de‑a lungul plajei, către capătul
golfuleţului, un nisipul făcea loc stâncilor negre. Au urmat linia
coastei, mergând de‑a lungul unei terase care urca, sfârşind printr‑o
faleză scurtă. Au urmărit câteva minute valurile spărgându‑se cu
zgomot de rocile de jos, după care Pitt s‑a uitat spre zona de urcuş.
Vârful insulei era vizibil de pe faleză, şi Pitt a pornit la drum prin
tufişurile dese. Partea vestică a insulei era năpădită de vegetaţie tro‑
picală, şi au fost siliţi să meargă şerpuit printre copaci şi desişuri,
urcând treptat spre înălţime.
– Nu m‑ai prevenit că drumul va fi la deal, a spus Margot, oprin­
du‑se lângă un pâlc de bambuşi ca să îşi tragă răsuflarea.
MAREA DIAVOLULUI 233

– Nu mai avem mult până în vârf, a spus Pitt.


Au continuat drumul câteva minute, ieşind din vegetaţia densă.
Pitt a cotit spre sud, unde terenul era mai curat, fiind acoperit doar
cu tufişuri scunde şi iarbă. Au urcat până la o sută de metri de vârf,
unde panta era abruptă şi iarba se rărea. Terenul expus ducea
printr‑un coridor de lut roşu care era alunecos şi înnoroit după
ploaia abundentă.
Au urcat panta cu precauţie, dar au alunecat din când în când,
stropindu‑şi hainele cu noroi. Pitt a pornit în frunte, către o terasă
stâncoasă şi nişte copaci prăbuşiţi, unde au scăpat de solul alunecos
şi s‑au putut odihni.
– Să găsim un drum de coborâre mai curat, a spus Pitt, în timp ce
îşi curăţa pantalonii de noroi.
Margot s‑a uitat la hainele mânjite ale amândurora şi a pufnit
în râs.
– Sper că Al o să ne lase să intrăm în colibă.
De acolo până la vârful stâncos al insulei a fost un urcuş scurt, iar
odată ajunşi, au avut o vedere neîngrădită a insulei. Deşi ploaia înce‑
tase, vântul bătea în rafale pe vârf, iar Margot a început curând să tre‑
mure cât au explorat din ochi căminul lor temporar. Spre est, valurile
oceanului se spărgeau înspumate de linia ţărmului. Aproape toată
jumătatea estică a insulei era o pantă abruptă şi dezgolită, care cobora
brusc spre mare. Însă jumătatea vestică, ferită de vânturile predomi‑
nante, avea o vegetaţie luxuriantă.
Pitt a scrutat perimetrul insulei şi a tras concluzia că exista doar
un loc pe unde era posibil să ajungă pe mal, acesta fiind golfule‑
ţul pe care îl descoperiseră ei. Privind în jos, spre inelul mic de apă
liniştită, Pitt a văzut submersibilul şi pe Giordino făcându‑şi de
lucru pe lângă el.
– Dirk, ia te uită!
Cu părul fluturând în vânt, Margot stătea cu faţa spre est şi arăta
cu degetul spre mare.
234 CLIVE CUSSLER

În larg, cerul şi oceanul continuau să fie un vârtej confuz de griuri.


Nori negri de furtună se rostogoleau într‑un şir neîntrerupt dinspre
est, slobozind torente de ploaie. Vântul puternic biciuia apa mării,
ridicând valuri brizante de culoare plumburie, care loveau insula.
Însă în depărtare, dincolo de vârful degetului lui Margot, Pitt a
detectat altceva. O navă mică se îndrepta spre insulă.
Și ea avea o culoare cenuşie.
38

M icul avion comercial a coborât din cerul albastru şi cristalin.


Legănându‑şi aripile pentru a se alinia, avionul s‑a aşezat lin pe
singura pistă a Aeroportului Pakyong, Dirk a coborât primul din
avion, sărind pe pistă şi întinzându‑şi braţele în aerul montan răco‑
ros şi proaspăt. Summer şi Norsang l‑au urmat la câţiva paşi, după
care au apărut şi doi agenţi de securitate tibetani. Dirk şi Summer nu
puteau pronunţa numele lor foarte lungi, de aceea se adresau cu Tash
către agentul mai înalt şi cu Arie către celălalt.
Summer a contemplat munţii înalţi înverziţi care înconjurau
aeroportul.
– Nu văd zăpadă deloc! Poate scăpăm de frig!
– Nu te bizui pe asta, i‑a spus Dirk. M‑am uitat la fotografiile din
satelit. Pe versanţii mai înalţi spre care mergem e zăpadă din belşug.
Călătoriseră aproape 1 120 de kilometri la est faţă de New Delhi,
până în statul indian Sikkim. Aflat în colţul de nord‑est al Indiei,
Sikkim era un teritoriu ca un deget, care pătrundea în munţii
Himalaya, fiind înconjurat de Nepal la vest, Bhutan spre est şi Tibet
spre nord şi nord‑est. Mai mult de o treime din suprafaţa statului
Sikkim era declarată parc naţional, iar munţii de acolo, printre care
236 CLIVE CUSSLER

se număra şi cel de‑al treilea ca înălţime din lume, erau zonele cele
mai aspre şi mai îndepărtate ale lanţului himalayan.
– Să ne luăm bagajele, a spus Norsang. Ar trebui să ne aştepte
o maşină.
Înainte de a pleca pe calea aerului, Dirk şi Summer îşi cumpăra‑
seră în grabă din New Delhi ghete, jachete şi echipament de cam‑
ping. După ce evaluaseră fotografiile din satelit, pe care Hiram
Yaeger le trimisese de la sediul NUMA, Dirk insistase să treacă şi pe
la un magazin cu articole pentru scufundări. În vreme ce fiecare îşi
recupera rucsacul masiv din cala de bagaje, Summer a observat că toţi
cei trei tibetani şi‑au verificat imediat pistoalele marca Glock, pentru
a vedea dacă ajunseseră intacte.
În interiorul terminalului, s‑au apropiat de un bărbat cu barbă de
la biroul de închiriere maşini, care a examinat paşaportul lui Norsang
şi l‑a întrebat privind planurile lor de călătorie.
– Sperăm să facem o explorare în Parcul Naţional Khangchen­
dzonga, a spus Norsang.
– Aveţi permise de călătorie? Ele sunt necesare în nordul statului
Sikkim.
Norsang i‑a arătat permisele, pe care le obţinuseră la New Delhi,
cu ajutorul Administraţiei Centrale Tibetane.
Omul i‑a dat lui Norsang cheia unei furgonete şi i‑a făcut semn să
se ducă în parcare.
– S‑ar putea ca pe drum să daţi de avalanşe, de aceea vă recomand
să fiţi prudenţi.
După ce grupul a ieşit din clădire, a scos un telefon celular şi, urmă‑
rind pe o ferestruică grupul îndepărtându‑se, a dat un apel.
Vizitatorii şi‑au îngrămădit lucrurile într‑o furgonetă albă şi
lovită peste tot, marca Tata, şi Norsang s‑a urcat la volan. Au condus
spre nord, mergând pe drumul şerpuit prin câteva văi, apoi au urcat
spre oraşul Gangtok, construit pe culmea unui deal.
Capitala statului Sikkim fusese în secolul al XIX‑lea centrul rutei
comerciale dintre Lhasa şi Calcutta. Mai recent, Ganghtok devenise
MAREA DIAVOLULUI 237

o bază pentru ecoturism, precum şi un centru comercial în dezvol‑


tare, după ce o trecătoare montană spre Tibet fusese redeschisă pen‑
tru comerţ în anul 2006.
După ce au oprit să mănânce de prânz la un restaurant vegeta‑
rian, au descoperit o băcănie şi au făcut provizii de apă şi mâncare
pentru o săptămână. În timp ce încărcau totul în furgonetă, Summer
a întrebat:
– Acolo unde mergem noi există catâri de povară?
– Nu! a spus Norsang. Dar, dacă suntem norocoşi, poate găsim
nişte iaci.
Au părăsit mediul civilizat şi clima temperată a oraşului Gangtok
şi au pornit în adevărata călătorie spre Himalaya. Vegetaţia bogată,
chiar luxuriantă, a devenit o sălbăticie alpină pe măsură ce au ajuns
la altitudini mai mari. Curând, temperatura a scăzut, iar munţii cu
creste înzăpezite mărgineau drumul. Spre vest, prezenţa domina‑
toare a Kangchenjunga, un pisc ce se ridica la 8 534 de metri, ocupa
deseori tot orizontul.
În timp ce înaintau prin văi înguste, versantele munţilor deve‑
neau tot mai abrupte. Drumurile erau denivelate şi înguste şi, pre‑
cum avertizase bărbatul de la agenţia de închirieri maşini, erau
presărate de urmele unor avalanşe. În nordul statului Sikkim se înre‑
gistra un amestec primejdios de geologie instabilă şi frecvente activi‑
tăţi seismice. Când apăreau şi ploile musonice, foarte abundente,
alunecările de teren erau frecvente şi aleatorii. Norsang s‑a văzut silit
să treacă peste nişte mormane de resturi de pământ şi pietre prăbu‑
şite. În câteva rânduri, s‑au văzut siliţi să oprească şi să îndepărteze
bolovani de pe şosea pentru ca furgonetă să îşi poată continua dru‑
mul. Deoarece cobora întunericul, au oprit la confluenţa a două
râuri, în orăşelul Lachung.
– Rămânem aici peste noapte, a spus Norsang. Drumul principal
merge spre est, însă noi trebuie să continuăm spre nord. Mai departe
de aici nu par să existe locuri în care să găsim hrană şi cazare.
238 CLIVE CUSSLER

– Asta nu mă deranjează, a spus Summer admirând orăşelul


montan care arăta colorat. Îmi doresc un pat moale în locul unui sac
de dormit.
– Asta va reprezenta şi o ocazie bună pentru a ne aclimatiza cu
altitudinea, a spus Norsang.
Au găsit o mică pensiune şi au închiriat cinci camere. În timp ce
îşi căra rucsacul pe scări, Summer a fost cât pe ce să se prăbuşească
în încercarea de a‑şi recăpăta suflul.
– Bun venit la altitudinea de peste 2 700 de metri, a spus Dirk,
deşi chiar şi el gâfâia, încercând să respire normal.
Norsang a rămas pe palier şi s‑a aplecat de râs văzând chinurile
prin care treceau cei doi. La fel ca mulţi tibetani, el descoperea scene
umoristice, dar prietenoase, în strădaniile altora.
Grupul s‑a reunit pentru a lua cina în restaurantul pensiunii. Tash
şi Arie s‑au aşezat la o masă din spate, în vreme ce Dirk, Summer şi
Norsang au ocupat o masă din apropierea intrării. Li s‑a servit ceai
fierbinte de Sikimm, după care ei au comandat un amestec de feluri
vegetariene tipice pentru India şi Nepal.
– Nu bem o bere după călătoria asta? a întrebat Summer, când
Dirk a comandat doar ceai.
– Am învăţat cu chinuri că altitudinea şi alcoolul nu fac bine nimă‑
nui, a spus el, amintindu‑şi de un rău de altitudine pe care îl suportase
în cursul unei călătorii pentru a schia în Telluride.1
Li s‑a servit un aperitiv compus din găluşte nepaleze, numite
momos2, după care Norsang i‑a întrebat pe cei doi ce planuri de cer‑
cetare aveau. Dirk a desfăşurat o imagine luată din satelit, pe care o
adusese din camera lui, şi a aşezat‑o pe masă.
– Am primit asta cu puţin timp înainte de a pleca din McLeod
Ganj, a spus el. L‑am rugat pe expertul nostru în computere de la
1
Staţiune montană din statul Colorado (SUA), situată la aproximativ 2 700 de
metri altitudine.
2
Delicatese tipice pentru Nepal şi Tibet
MAREA DIAVOLULUI 239

NUMA să încerce să calculeze o grilă de căutare în baza informaţi‑


ilor furnizate de Ram şi a evidenţelor păstrate de CIA.
Norsang s‑a uitat la fotografie. Înfăţişa o vale lungă ce se întindea
de la partea de jos a paginii, flancată de şiruri înalte de munţi spre est
şi vest. Valea se încheia în apropierea unui grup de piscuri înzăpezite,
care se întindeau pe treimea superioară a paginii. În unele locuri,
peste teren erau suprapuse linii şi casete de un galben sclipitor.
– Unde este de fapt acest loc? a întrebat Norsang.
– Nu departe de aici. Ram ne‑a spus că întâi a fost dus la o casă
dintr‑un loc numit Rakamo, apoi el s‑a vindecat în satul Dambung.
Numele Rakamo ne‑a indus în eroare, deoarece se pare că nu mai
există. Dar Hiram Yaeger, expertul nostru în computere, a reuşit să
descopere acel loc pe o hartă veche, pe care a transpus‑o pe imaginea
din satelit, cea de aici.
Dirk a arătat către un cerculeţ galben din partea de jos.
– Dacă ne uităm mai atent, a spus Summer, se poate vedea ceva
ce pare a fi o casă dărăpănată sau o structură oarecare.
Norsang a examinat fotografia şi a dat aprobator din cap.
– Da, o văd. Aproape de ea e un luminiş, probabil o păşune. Ram
ne‑a spus că negustorii l‑au dus în vale, la casa unui păstor. Probabil
că pe vremea aceea acolo existau iaci.
– Asta trebuie să fie valea. Dirk şi‑a plimbat degetul de‑a lungul
unei linii punctate de culoare galbenă, care mergea spre partea cen‑
trală a fotografiei. Nu putea fi dus la Rakamo decât dacă era cobo‑
rât pe aici. E aproape sigur că a fost găsit în munţii de la capătul
nordic al văii.
Valea se întindea spre nord, cotind uşor spre est, după care se
încheia printr‑un canion. Un şir înalt de munţi bloca valea, mergând
de la sud‑vest spre nord‑est. Pe înălţimile lanţului, la nord şi sud, se
aflau gheţari, iar la altitudini mai mici existau câteva lacuri mici. Tot
terenul părea accidentat şi greu accesibil.
– Cum se numesc munţii ăştia doi?
240 CLIVE CUSSLER

Norsang a arătat cu degetul spre doi munţi proeminenţi care


dominau partea de sus a imaginii.
Dirk a clătinat din cap.
– Nu am putut găsi numele folosite de localnici. Fac parte dintr‑o
rezervaţie naturală şi sunt foarte departe. Spre vest se află o vale
numită Yumthang. Spre est e graniţa cu Tibetul. Nu există drumuri
de niciun fel şi nu se desfăşoară activităţi vizibile în vecinătatea lor.
– Da, în Himalaya există mai mult de cincizeci de vârfuri cu înăl‑
ţimea de peste 6 900 de metri, a spus Norsang. Cei sub altitudinea
asta nici nu pot fi numiţi. Dar acesta este un semn încurajator că
s‑ar putea ca obiectivul nostru să fi rămas netulburat. Unde credeţi
că s‑ar fi putut prăbuşi?
– Aici lucrurile devin riscante, a spus Dirk. Nu ştim cât de mult
s‑a deplasat Ram pe munte… sau pe care munte s‑a întâmplat asta.
S‑a târât câteva ore şi a spus că a mers la vale. Să fi parcurs doi, trei
kilometri? Ori mai mult?
– Ram e un om foarte călit. Nu m‑aş îndoi de capacitatea lui în
asemenea circumstanţe.
– E bine de ştiut asta, în baza grilei noastre primare de căutare. În
computer s‑a introdus culoarul presupus de zbor între Lhasa şi
Darjeeling, precum şi aproximări ale condiţiilor meteorologice.
– Hiram a stabilit destinaţia avionului? a întrebat Summer.
– Gherilele tibetane acţionau cu precădere pornind din zona
asta. Hiram a găsit dovezi că o linie aeriană deţinută de CIA, numită
Transport Aerian Civil, făcea curse regulate de la Darjeeling şi spri‑
jinea acţiunile din Tibet. A mai găsit şi referiri la un aparat C‑47
care a dispărut în martie 1959, de aceea consideră că lucrurile se
leagă. Hiram a rulat simulări pe computer folosind un scenariu
combinat: defectarea a unui motor şi condiţii meteorologice nefavo‑
rabile ca fiind cauza prăbuşirii.
– Cum ar putea şti computerul toate astea? a întrebat Norsang.
– Se face o estimare în baza experienţei căpătate în cel de‑al
Doilea Război Mondial, a spus Dirk. E greu de crezut, dar în timpul
MAREA DIAVOLULUI 241

războiului s‑au pierdut în jur de şase sute de avioane de transport în


Himalaya. Ele îi aprovizionau pe naţionaliştii chinezi. Aparatele
C‑46 şi C‑47 au suferit din cauza turbulenţelor şi givrajului, dar şi a
defecţiunilor mecanice.
– Șase sute de avioane… Îngrozitor! a spus Summer. Cum vom
şti dacă îl găsim pe cel care trebuie?
– Traseele obişnuite de transport erau mult mai departe spre est,
aşa că asta nu trebuie să ne îngrijoreze. Dirk a revenit la imaginea din
satelit. Simulările pe computer sugerează că avionul a lovit versantul
nordic al unuia dintre aceşti doi munţi din centru, la capătul canio‑
nului închis. A arătat spre două pătrăţele galbene suprapuse aproape
de culmea nordică a fiecărui munte. Cel din sud‑vest este mai înalt,
aşa că aş propune să începem de acolo căutarea.
– E logic aşa. Ce reprezintă casetele astea galbene? a spus Norsang,
şi a arătat spre şase asemenea pătrăţele, trasate la nord de cele două
piscuri.
– Din păcate, locuri suplimentare de căutare. Adevărul este că
acel avion se putea prăbuşi oriunde în munţii de aici.
– Nu mi‑am adus rachete de zăpadă, a spus Summer, după ce a
observat pete albe vizibile pe culmi.
– Încă un risc, a spus Dirk. S‑ar putea ca epava să fie îngropată în
zăpadă, caz în care vom avea şanse reduse de a o găsi. Însă deocam‑
dată, doar culmile cele mai înalte sunt înzăpezite.
– Se pare că nu au căzut ninsori masive în toamna asta, a spus
Norsang. Terenul pare curat pentru acea altitudine. De unde reco‑
manzi să începem căutarea?
– Aceste prime două careuri prezintă cea mai mare probabilitate.
Însă ele sunt la altitudinea cea mai mare şi va trebui să urcăm din
greu ca să ajungem acolo. În seara asta, Hiram va rula câteva scena‑
rii suplimentare şi va stabili priorităţile în ceea ce priveşte restul
zonelor. O să iau legătura cu el după cină, cât mai avem conexiune
la Internet.
242 CLIVE CUSSLER

Dirk a lăsat deoparte fotografia când pe masă le‑au fost aduse far‑
furii cu mâncare. Au început cu o supă cu tăiţei, şi au continuat cu orez
şi linte, legume şi curry. Dick a renunţat şi a încercat să guste tongba, o
bere făcută din mei, servită caldă într‑o cană din lemn de bambus.
După ce s‑au simţit sătui şi farfuriile au fost strânse de pe masă,
Dirk s‑a scuzat şi a plecat ca să vadă ce îi mai trimisese Yaeger prin
e‑mail. Pentru desert, Norsang şi Summer au comandat lassi, un
iaurt fermentat şi îndulcit, o băutură apreciată în India.
– Asta e prima ta vizită în munţii Himalaya? a întrebat‑o Norsang.
– Da! Nu sunt chiar pasionată de ascensiuni montane. Eu şi Dirk
am crescut în Hawaii, şi ne‑am petrecut mai toată viaţa în apropie‑
rea oceanului.
– Tânjesc să ajung la ocean, a spus Norsang, însă munţii sunt mai
importanţi pentru mine. Sper că apreciezi frumuseţea lor şi proba‑
bil că vei găsi iluminarea în timpul urcuşului.
– Munţii Himalaya reprezintă un loc spiritual pentru tibetani?
– Pentru toţi budiştii, i‑a răspuns el. Se crede că aici sălăşluiesc
spiritele în care cred. Însă există şi spirite rele şi demoni. De exem‑
plu, nyen, sunt creaturi rele care cutreieră prin munţi. Iar alte spirite
rele se află în lacuri şi râuri.
– Și în apă?
– Da! Se spune că în fiecare lac trăieşte un dragon.
– Și ne‑ar putea face rău?
– Intruşii pot fi blestemaţi să sufere vătămări trupeşti sau boli,
dar sunt convins că o fată frumoasă din Hawaii nu va fi atacată de
spirite rele, a spus el şi a zâmbit.
– Dar tu respecţi spiritele.
– Eu cred că nu e înţelept să îi superi pe alţii, fie pe lumea asta,
fie pe cealaltă.
Summer era intrigată de acest bărbat. La fel ca mulţi budişti,
manifesta un calm permanent, la care se adăuga o idee de umor.
Avea un sentiment puternic de stăpânire de sine, pe care îl consi‑
dera seducător.
MAREA DIAVOLULUI 243

– Mă frământă o întrebare, a spus ea. Cum împaci credinţa cu


necesitatea de a purta armă şi, eventual, de a comite violenţe în cadrul
misiunii tale?
– Pentru unii, e o problemă dificilă, a spus el. Însă Dalai Lama
reprezintă credinţa noastră. De aceea, pentru mine, protejarea cre‑
dinţei noastre se situează deasupra oricăror contradicţii.
– Ai locuit întotdeauna la Dharamsala?
– Da, mai puţin în perioada în care am fost încadrat în armata
indiană. Bunicii mei au fugit din Tibet în anii ’50, în timpul ocupa‑
ţiei chineze. Au trecut munţii în toiul iernii, având pe ei doar hainele
cu care plecaseră, şi s‑au stabilit în Dharamsala. Tatălui meu îi plăcea
să urce pe munte, astfel că eu şi el am făcut multe ascensiuni. În Tibet
există patru piscuri sacre pe care amândoi am visat mereu să le
urcăm, dar acum acest lucru este imposibil.
– Nu te poţi întoarce în Tibet?
– Aşa cum stau lucrurile acolo, în niciun caz.
Chipul lui, care, de obicei, radia siguranţa de sine, acum exprima
o idee de tristeţe, a socotit Summer. El a surprins privirea ei şi i‑a răs‑
puns printr‑un zâmbet.
– Și nici n‑am ajuns vreodată în Hawaii, a spus el. Poate că într‑o
bună zi m‑ai putea conduce pe acolo şi să mă înveţi să dansez hula.
Summer i‑a atins o mână şi a râs.
– Dacă promiţi să ţii spiritele departe de noi cât ne aflăm în munţi,
vei fi invitatul meu.
39

–C e părere ai de asta? a spus Pitt, văzând nava aflată în depărtare.


Deja ne vin ajutoare.
Margot l‑a prins cu o mână de braţ şi l‑a strâns tare.
– E nava comandoului. Nu vin aici ca să ne salveze, a spus ea cu
teamă în glas. Vin să mă ucidă.
Pitt s‑a uitat mai atent, şi a recunoscut nava auxiliară care se
aflase amarată alături de Melbourne, când o coborâseră pe Margot
din elicopter.
S‑a întors spre ea, ştiind că amândoi căutau din ochi submersibilul.
– De ce au înfruntat furtuna asta ca să vină până aici să te caute?
– Au descoperit că dispărusem şi, în mod corect, au bănuit că am
scăpat de pe vasul care se scufunda. Probabil că şi‑au dat seama că
i‑am văzut ucigându‑i pe marinarii voştri.
– Mai există şi alte motive?
Margot şi‑a lăsat privirea în pământ.
– E vorba de Melbourne. Probabil că au descoperit adevărata ei
capacitate. Deja l‑au torturat pe tata, iar apoi au făcut‑o din nou după
ce eu am evadat de pe navă.
Având lacrimi în ochi, care i se scurgeau pe faţă, s‑a uitat spre Pitt.
– Ce fel de capacitate? a întrebat el.
MAREA DIAVOLULUI 245

– Cavitaţie ultrasonică de valuri submarine, a spus ea, apoi şi‑a


şters lacrimile. Tatăl meu făcea experimente cu valuri acustice, ceva
care se numeşte sonoliză1, la anumite frecvenţe pentru a descom‑
pune lava şi formaţiunile sedimentare uşoare de pe fundul mării
pentru a fi exploatate.
– Ca să ajungă la adevăratele zăcăminte.
– Exact! Pentru a extrage diamante. Aplicarea de valuri sonice a
avut rolul de a declanşa cavitaţia în lentilele de minereu minuscule
din lava de sub suprafaţă, care conţin apă. Cavitaţia creează bule în
lentilele de minereu, care se extind cu o forţă deosebită, dezagregând
lava puţin câte puţin. Apoi puteam să ajungem sub capacele de lavă
pentru a stabili dacă dedesubt existau diamante. Când a început să
testeze sistemul, tata a obţinut rezultate diverse pe fundul mării, însă
a descoperit un efect şocant.
– Putea schimba curenţii de adâncime pentru a crea valuri
tsunami.
– Cum de ţi‑ai dat seama de asta?
– NUMA a efectuat cercetări privind modalităţi de a reduce forţa
unui tsunami sau de a‑l dirija în altă direcţie folosind unde acustice
gravitaţionale. Noi nu am reuşit să descoperim soluţia, dar se pare că
tatăl tău a găsit alt mijloc.
– Nu întru totul. Proiectul Cascada, aşa cum l‑am numit noi, nu
este capabil să genereze imediat valuri fizice. Însă, în locurile potri‑
vite, el poate redirecţiona şi amplifica forţa curenţilor submarini
prin efectul de cavitaţie, creând un val de mare forţă. Mai ales în
strâmtoarea Luzon şi în apele înconjurătoare, unde există curenţi de
adâncime foarte puternici.
– Marinarii numesc regiunea asta drept Marea Diavolului, a spus
Pitt. Aşadar, sistemul poate genera valuri de suprafaţă?
Împotriva voinţei ei, Margot a dat aprobator din cap.
1
Sonoliză, termen care descrie descompunerea unor materiale cu ajutorul
ultrasunetelor.
246 CLIVE CUSSLER

– Acesta a fost ultimul aspect al cercetării şi testării. Tata a primit


un contract din partea guvernului Taiwanului pentru a crea această
tehnologie. El nu a vrut să continue, însă oferta a fost foarte gene‑
roasă, şi a considerat că scopul merita eforturile. Asta a asigurat cos‑
tul construirii navei Melbourne, iar taiwanezii au acordat drepturi de
minerit în apele lor teritoriale în cadrul unui acord de împărţire a
câştigurilor obţinute cu tatăl meu. El este miner până în adâncul
sufletului. El voia, de fapt, doar să exploreze.
– Taiwan? Ce vor taiwanezii să facă acum cu această tehnologie?
Margot a trasat un semicerc cu călcâiul pantofului în nisip.
– Vor să construiască un zid marin, ca să zicem aşa. Folosind dis‑
pozitive îndepărtate care să fie fixate sub apă în locuri‑cheie în jurul
perimetrului vestic al insulei. În scopuri defensive.
– Împotriva unui tsunami?
Margot a dat afirmativ din cap.
– În situaţia în care China ar fi hotărât să lanseze un atac cu nave
amfibii. Asta a fi permis Taiwanului să distrugă armata invadatoare
înainte ca ea să poată ajunge la ţărm.
– E posibil aşa ceva?
– Tatăl meu şi inginerii taiwanezi care au participat la elaborarea
programului aşa cred. Apele turbulente descoperite în strâmtoarea
Luzon se extind spre nord de ea. Dacă tehnologia poate fi perfecţio‑
nată şi aplicată în zonele potrivite, ea este posibilă.
– Prin urmare, valurile ciudate care au izbit Aparri şi au scufundat
nava voastră de supraveghere nu au fost ciudăţenii ale naturii.
– Din păcate, nu. Membrii comandoului chinez au pătruns la
bord în timpul unei proceduri de testare şi au influenţat operaţiu‑
nile. Convertoarele de transmisie au rămas activate o perioadă mai
lungă, generând mai multe valuri. Când am fost atacaţi, eu căutam
alt loc pentru a testa sistemul.
– Observasem că nu aveţi un sistem tradiţional de sonar, a spus
Pitt. Cei din comando îl înţeleg?
Margot a ridicat din umeri.
MAREA DIAVOLULUI 247

– Tata susţine că nu aveau idee de acest sistem când au urcat la


bord, şi au lăsat impresia că au răpit nava noastră ca să facă nişte cer‑
cetări subacvatice. Poate că‑i interesează doar diamantele, dar mă
tem că au descoperit capacităţile navei.
– Eu ştiu ce caută. Pitt i‑a explicat despre racheta hipersonică pră‑
buşită şi a făcut semn către vasul care se apropia. S‑ar putea să ne
caute pe mine şi pe Al.
– Asta explică tot ce am văzut pe punte, a spus ea. Voiau să găsească
însă ceva în partea de nord a strâmtorii. În orice caz, suntem toţi
pericol.
– Probabil că nu doar noi. Pitt s‑a uitat la vasul cenuşiu care sălta
pe valuri. Trebuie să mă duc la Al. Ar fi mai bine ca tu să rămâi aici,
la înălţime.
A făcut semn către partea nord‑vestică a culmii, unde o porţiune
împădurită se întindea spre panta înierbată.
– Du‑te spre copacii de acolo şi ascunde‑te printre stânci. Stai
ascunsă până mă întorc împreună cu Al.
Margot nu a agreat ideea de a rămâne singură, dar a înţeles riscul.
– O să aştept acolo. Să aveţi grijă!
Apoi a plecat spre copaci şi s‑a ghemuit într‑un spaţiu gol dintre
câţiva bolovani.
Pitt s‑a întors în direcţie opusă şi a pornit în fugă în josul pantei.
Pentru a evita terenul lutos şi alunecos, s‑a dus spre nord, după care
a coborât. După ce a parcurs o mică distanţă prin desişuri, a obser‑
vat un pârâu mic şi l‑a folosit ca drum în josul muntelui.
Terenul era totuşi alunecos, şi s‑a dezechilibrat de câteva ori. S‑a
văzut silit să meargă mai încet când a întâlnit în cale un pâlc des de
bambuşi. După ce şi‑a croit drum printre copacii înalţi, a dat peste o
pantă abruptă, cu vegetaţie foarte deasă. Albia pârâului i‑a oferit o
deschidere printre tufişurile înalte şi o vedere spre mare. A continuat
să coboare prin albia cu apa mică a pârâului care se vărsa în mare la
marginea golfuleţului.
248 CLIVE CUSSLER

Când Pitt a ajuns pe plajă, Giordino stătea în apa până la talie şi


lucra la propulsoarele submersibilului.
Giordino i‑a văzut hainele înnoroite.
– Am pierdut invitaţia la turneul de lupte în noroi?
– Ai ratat câteva căzături sănătoase, a spus Pitt. Ne aşteaptă neca‑
zuri. Un grup înarmat de pe Melbourne, iar indivizii nu vor fi fericiţi
să ne găsească aici.
– Cum de ne‑au urmărit până aici?
– Nu ştiu. Dar s‑ar putea să o caute pe Margot.
– Ea e bine?
– Da, am lăsat‑o pe culme. A făcut semn către submersibil. Tre­
buie să scăpăm de motorul rachetei. Crezi că mai ai curent de ajuns
ca să ridici braţul hidraulic?
– Ține‑ţi răsuflarea şi vom afla.
Giordino a urcat în submersibil şi s‑a aşezat pe scaunul copilo‑
tului. Urmând propriul sfat, şi‑a ţinut răsuflarea şi a activat manipu­
latorul. Spre surprinderea lui, braţul s‑a ridicat fără probleme,
şi gheara din aluminiu a eliberat motorul rachetei. A reuşit să
întoarcă braţul aproape jumătate de metru, după care nu a mai putut
comanda nimic din cauză că bateriile au cedat.
– Să nu‑mi ceri şi alte miracole pe ziua de azi, a spus el, coborând
din submersibil.
– Fără miracole, ci doar muşchi.
Lăsându‑şi o mână pe motor, Pitt a rămas în apă.
L‑a aşteptat pe puternicul lui prieten să i se alăture şi au încercat
împreună să tragă ansamblul rachetei de pe patinele submersibilului.
Acesta cântărea peste 100 de kilograme, dar, opintindu‑se şi gâfâind
la unison, au reuşit să îl mişte puţin câte puţin.
După ce l‑au eliberat de pe submersibil, au descoperit că îl puteau
târî pe nisipul tare al golfuleţului. Trăgându‑l paralel cu Stingray,
au reuşit să îl ducă la vreo şase metri depărtare. Apoi s‑au scufundat
şi l‑au tras cât de adânc au putut. Au ieşit la suprafaţă şi au urcat pe
MAREA DIAVOLULUI 249

submersibil ca să îşi admire opera. Cum apa golfuleţului era agitată şi


motorul se afla la o oarecare adâncime, el rămăsese ascuns vederii.
– De ce avem nevoie pentru roşu, alb şi albastru1, a mormăit
Giordino, ştergându‑şi ochii de apa sărată.
Cei doi au mers spre mal şi au traversat plaja spre colibă, de unde
Pitt a luat cuţitul pentru peşte.
Giordino s‑a uitat printre stinghiile adăpostului.
– Ne sosesc oaspeţii.
Vasul cenuşiu era vizibil în larg, la mică distanţă de intrarea în
golfuleţ. A rămas pe loc câteva momente, apoi şi‑a schimbat cursul
şi a accelerat prin brizanţi ca să ajungă la golfuleţ.
Pitt şi Giordino s‑au furişat în junglă, şi au urcat o mică distanţă,
după care Pitt a cotit brusc spre sud.
– Știi o scurtătură? l‑a întrebat Giordino.
– Nu, dar e mai uşor pe aici, plus că putem vedea.
Pitt a mers în lateral până când au ajuns la ravena prin care curgea
pârâul. Au urcat puţin până când au ajuns la deschizătura din coro‑
nament. După câţiva metri, s‑a ghemuit înapoia unor bolovani mari
din mijlocul pârâului a cărui apă clipocea.
Giordino l‑a urmat, apoi s‑a uitat la albia pârâului, care şerpuia
până spre culmea insulei.
– Frumoasă scară în susul muntelui.
– Păcat că n‑am descoperit‑o mai devreme, a spus Pitt. La poale,
tufişurile o ascund.
Au privit în jos printr‑o deschizătură îngustă, care era înghiţită de
un zid de copaci şi vegetaţie care se afla aproape de plajă. Spre dreapta
lor aveau o vedere bună spre vasul cenuşiu, care a intrat în golfuleţ şi
a eşuat pe nisip alături de submersibilul NUMA.

1
Referire la drapelul american, care are aceste culori.
40

Î nainte ca vasul să ajungă pe plajă, Ning a folosit aparatul de radio‑


recepţie şi l‑a apelat pe Zheng, care se afla pe Melbourne.
– Am găsit submersibilul NUMA, a spus el, şi surprinderea lui a
răzbătut în tonul vocii. E aici, pe insulă.
– Și operatorii sunt în viaţă?
– Nu ştiu! Vom investiga!
– Să‑i prindeţi vii, dacă se poate, a spus Zheng. Vreau să ştiu ce
au recuperat.
Vasul stătea aşezat pe nisip alături de Stingray. O echipă formată
din patru oameni ai comandoului a ocupat o poziţie defensivă în
jurul ambelor vase, şi Ning s‑a îndreptat spre submersibil având pis‑
tolul în mână.
A examinat exteriorul şi a observat vopseaua zgâriată, farurile şi
propulsoarele avariate, după care a urcat în el pe trapa de acces. A
constatat că înăuntru nu era nimeni, astfel că a ieşit şi a sărit în apă,
apoi a verificat coşul de la prova. S‑a uitat de jur împrejur, şi s‑a ală‑
turat celorlalţi membri ai comandoului.
Unul dintre puşcaşi a arătat spre coliba de pescar.
– Domnule, acolo e o structură!
MAREA DIAVOLULUI 251

Ning a dat aprobator din cap, dar a ezitat când a văzut urme de
tălpi pe nisip, traversând plaja spre capătul sudic al golfuleţului. S‑a
dus până la colibă însoţit de un soldat, dar, în afara câtorva sticle cu
apă şi coji proaspete de fructe, nu a găsit altceva de interes. S‑a aple‑
cat şi a coborât mâinile spre groapa de jeratic.
– Încă e cald. Au fost aici până de curând.
S‑a întors spre plajă şi a privit spre vârful insulei, după care şi‑a
adunat echipa.
– Partea dinspre vânt a insulei e lipsită de vegetaţie. Nu au unde să
se ascundă acolo, deci probabil că se află în jungla de deasupra noas‑
tră. A făcut semn către capătul sudic al golfuleţului. Voi doi, duceţi‑vă
pe urmele acelea spre sud, iar după aceea urcaţi pe la liziera junglei
până în vârful muntelui.
S‑a întors şi a arătat în sensul opus.
– Restul, vă deplasaţi la cincizeci de metri spre nord faţă de colibă
şi începeţi urcuşul de acolo. Ne întâlnim pe culme, după care cobo‑
râm spre mijlocul golfului. Încercaţi să‑i capturaţi în viaţă!
– Dar dacă sunt înarmaţi? a întrebat unul dintre soldaţi.
– Dacă nu se predau, îi ucideţi, a spus Ning.
41

P itt şi Giordino au numărat cinci oameni înarmaţi care au coborât


pe plajă. După ce s‑au strâns în apropierea colibei, şi nu i‑au mai
putut vedea, doi soldaţi au apărut, după care au mers spre sud, pe
urmele lăsate de Pitt şi Margot în nisip.
Giordino şi‑a iţit capul peste bolovani.
– Nu‑mi dau seama încotro au plecat ceilalţi doi.
– Dacă au plecat în cealaltă direcţie, înseamnă că vor urca. Asta
ne plasează într‑o poziţie favorabilă, ca să încercăm să punem stăpâ‑
nire pe vasul lor.
Giordino a dat aprobator din cap.
– Nu am văzut semne că ar fi lăsat pe cineva la bord.
– Să o găsim întâi pe Margot, a spus Pitt, iar după aceea să încer‑
căm exact asta.
Au urcat prin albia îngustă a pârâului, oprindu‑se doar ca să îşi
tragă sufletul. Au ieşit dintre copaci, şi Pitt a preluat conducerea spre
nord, către zona împădurită de la baza culmii.
Margot i‑a văzut apropiindu‑se şi s‑a ridicat din locul în care stă‑
tea ascunsă. În momentul în care le‑a făcut semn cu mâna, a făcut
un pas în faţă, dar s‑a împiedicat şi căzut. Cum ea nu s‑a putut ridica
imediat, Pitt şi Giordino s‑au repezit să o ajute.
MAREA DIAVOLULUI 253

– N‑am păţit nimic, a spus ea, în timp ce ei o ridicau, dar s‑a pră‑
buşit imediat ce a făcut un pas în faţă. Am o entorsă. Îmi pare rău.
– Nu‑ţi face griji. Te poţi sprijini de umerii noştri, a spus Giordino,
ajutând‑o să se ridice.
– Vin după noi? a întrebat ea.
– Da, din ambele părţi! a spus Pitt. Numai că eu am descoperit o
cale mai rapidă până pe plajă. Vom încerca să le răpim vasul.
– N‑ar fi mai bine să ne ascundem?
– Nu! Oamenii ăştia ştiu că ne aflăm aici. Până la urmă, ne vor găsi.
Margot şi‑a petrecut câte un braţ pe după umărul fiecăruia din‑
tre cei doi, iar ei au ajutat‑o să coboare panta expusă care mergea
spre sud. Ea a ignorat durerea iniţială şi s‑a chinuit să îşi lase greu‑
tatea pe piciorul stâng, dar acest lucru nu a fost suficient pentru a
merge nesprijinită.
Ajunseseră lângă baza expusă a culmii şi se apropiau de izvorul
pârâului, când Pitt s‑a oprit brusc.
– Jos! a spus el în şoaptă.
S‑au lăsat pe vine într‑o adâncitură. Spre dreapta lor, linia de desi‑
şuri se întindea cale de 40 sau 50 de metri, după care cobora abrupt
în zona de lut roşiatic dinspre sud. Era panta pe care Pitt şi Margot
urcaseră mai devreme. Mergând pe urmele lăsate de ei pe mijlocul
porţiunii, doi oameni din comandoul lui Ning urcau ţinând în mâini
puşti de asalt.
– S‑au mişcat mai repede decât mi‑am închipuit, a spus Pitt.
– Voi doi plecaţi fără mine, a spus Margot. N‑o să păţesc nimic.
Nu mă vor ucide.
Pitt i‑a ignorat rugămintea şi s‑a întors spre Giordino.
– Du‑o în desişuri şi croiţi‑vă drum spre albia pârâului. Eu o să
încerc să îi reţin o vreme. Să vă duceţi spre plajă. Mă voi strădui să
vă prind din urmă.
Giordino nu a şovăit.
– Scuze, draga mea, dar nu mai avem timp ca să ne mai sfătuim.
254 CLIVE CUSSLER

A petrecut un braţ pe sub corpul lui Margot şi a ridicat‑o ca şi


cum ar fi fost o păpuşă din cârpă. Cu picioarele lui masive, a stârnit
nisipul în timp ce a alergat spre desişuri, dispărând între ele înainte
ca Margot să apuce a protesta.
Pitt a alunecat pe pantă până când a ajuns la o coamă subţire care
îi permitea o oarecare acoperire. De acolo, a văzut cei doi soldaţi
urcând încet panta. Deoarece se zbăteau prin noroiul alunecos, aceş‑
tia nu se prea uitau în sus.
Panta de deasupra lor se ridica spre o faleză scurtă, unde, alături
de un pâlc de copaci doborâţi, se aflau Pitt şi Margot. Pitt s‑a concen‑
trat asupra locului în care se opriseră cei doi, unde a văzut un buş‑
tean având lungimea de aproape şase metri şi ceva.
Pitt a pornit spre promontoriul minuscul. Singura speranţă a lui
de a evita depistarea era să urce pe munte, iar apoi să coboare, folo‑
sind copacii morţi drept acoperire. Avea puţin timp la dispoziţie pen‑
tru a acţiona, dar a aşteptat până când unul dintre soldaţi a alunecat şi
a căzut la pământ. Pitt s‑a ridicat şi a urcat panta în fugă, după care a
pornit spre sud.
Solul ud de sub picioare era alunecos şi nesigur, astfel că a dislo‑
cat câteva pietre, care s‑au rostogolit la vale, însă a coborât dealul
până când a ajuns la promontoriu.
Apoi s‑a lăsat să cadă la pământ, înapoia unei stânci mari. Gâfâind
ca să îşi recapete suflul, a regretat că nu mai avea plămânii din tine‑
reţe. Urcuşul până spre pisc, în combinaţie cu alergarea scurtă şi
rapidă, îl făcuseră să rămână fără răsuflare. După ce ritmul cardiac
s‑a domolit, a aruncat o privire peste marginea stâncii.
Cei doi soldaţi de comando nu îl văzuseră. Continuau să urce
panta şi acum se aflau la mai puţin de treizeci de metri de culme.
Pitt s‑a târât până lângă buşteanul mare, care era căzut, şi s‑a ascuns
înapoia lui. S‑a întors pe spate, apoi şi‑a presat tălpile de laturile lui,
testându‑şi aderenţa la teren. Buşteanul s‑a desprins de solul umed, şi
s‑a rostogolit, cu excepţia unei porţiuni din apropierea unui capăt. Pitt
MAREA DIAVOLULUI 255

a descoperit că o porţiune din rădăcina copacului era prea adânc


înfiptă pentru a fi dislocată. S‑a răsucit şi a lovit cu picioarele în ea. Din
fericire, lemnul umed începuse să putrezească şi, sub forţa picioarelor
lui, a cedat. După câteva lovituri, rădăcina s‑a desprins din sol.
Apoi s‑a târât spre mijlocul buşteanului şi a aruncat o ultimă pri‑
vire peste acesta. Cei doi soldaţi din comando se chinuiau să urce
panta, apropiindu‑se de partea cea mai abruptă a ei. Pitt şi‑a aliniat
labele picioarelor pe marginile buşteanului şi a împins cu putere,
făcându‑l să se rostogolească peste faleză.
Trunchiul copacului mort a căpătat viteză cât s‑a rostogolit, tre‑
săltând în josul dealului. Unul dintre soldaţi a strigat în semn de
avertisment când a văzut buşteanul căzând. A sărit în lateral ca să nu
fie lovit, dar şi‑a pierdut echilibrul. A căzut pe spate şi a alunecat în
josul pantei, înfigând puşca de asalt în noroi, după care a reuşit să îşi
fixeze călcâiele în sol.
Cel de‑al doilea puşcaş a ezitat când a văzut buşteanul rostogo‑
lindu‑se, după care a încercat să sară în dreapta, în cealaltă parte faţă
de partenerul lui. Nu a reuşit.
Buşteanul gros a trecut peste piciorul lui stâng, ţintuindu‑l o clipă
la sol. Ligamentele genunchiului său au plesnit, ca şi cum ar fi fost
atacat din partea nevăzută lui de un jucător de fotbal american de la
Baltimore Ravens. A scos un icnet când trunchiul greu s‑a rostogolit
peste el şi s‑a dus la vale fără să se oprească decât după ce s‑a izbit de
un desiş de dedesubt.
Pitt nu a aşteptat să vadă ce reuşise să facă, ci s‑a repezit înapoi,
dincolo de culme. A bănuit că măcar unul dintre oamenii din
comando îl văzuse, de aceea şi‑a schimbat traseul de alergare. A fugit
direct spre nord, trecând dincolo de capătul de sus al pârâului, după
care s‑a aruncat în desişuri. A trebuit să aştepte câteva clipe ca să își
recapete suflul, de aceea s‑a proptit de un salcâm, după care s‑a retras
printre tufişuri. Când a ajuns la pârâu, s‑a oprit şi a tras cu urechea,
străduindu‑se să ignore adierea vântului.
256 CLIVE CUSSLER

A reuşit să îi audă pe cei doi soldaţi discutând în depărtare. După


cum a apreciat Pitt, aceştia se aflau încă pe panta noroioasă, în niciun
caz aproape de el. Convins de acest lucru, a început să coboare pe
albia pârâului.
A mers la pas măsurat, reglându‑şi respiraţia şi fără să ia în seamă
durerile de picioare. A rămas cu urechile ciulite pentru a‑i auzi pe
urmăritori şi în acelaşi timp uitându‑se în faţă pentru a vedea unde
se aflau Margot şi Giordino. La un moment dat, când a ajuns într‑o
porţiune liberă, i‑a văzut ca prin vis pe cei doi mult mai jos. Judecând
după distanţa pe care o parcurseseră, probabil că Margot se mişcase
mai uşor pe piciorul la care făcuse entorsa.
La jumătatea dealului, Pitt s‑a oprit, apoi a iuţit pasul până când
a ajuns în locul de unde el şi Giordino urmăriseră ce se petrecea în
golfuleţ. A aruncat o privire spre plajă şi la vasul auxiliar, pe care nu
părea să se afle nimeni. Pitt a continuat să coboare prin albia sinu‑
oasă a pârâului până la desişul din faţa golfului.
A urmat linia plajei, rămânând în desişuri, şi a găsit‑o pe Margot
ghemuită în spatele unui copac. S‑a apropiat şi a îngenuncheat ală‑
turi de ea.
– Totul în regulă? a întrebat‑o el în şoaptă.
Ea i‑a zâmbit.
– Al tocmai a dat o fugă pentru a vedea ce e cu vasul.
A arătat către micul golf. Giordino stătea în apă, între vas şi sub‑
mersibil, apoi a venit în fugă spre ei.
– Luminile‑s aprinse, dar nu e nimeni acasă, a spus el, fără să se
arate surprins că Pitt sosise la vreme.
Pitt şi‑a plimbat ochii de‑a lungul plajei.
– Bine, haideţi să ocupăm vasul.
El şi Giordino au ajutat‑o pe Margot să se ridice şi să traverseze
repede plaja. Încă şchiopătând, ea putea să îşi lase totuși greutatea
pe piciorul stâng.
Au ajuns la apă şi s‑au îndreptat spre vas. Giordino a ajuns pri‑
mul şi a întins o mână spre balustrada vasului pentru a urca la bord.
MAREA DIAVOLULUI 257

În aceeaşi clipă, a răsunat o rafală de armă automată. În faţa lor,


gloanţele au lovit apa.
S‑au întors ca unul spre submersibilul NUMA, care era la câţiva
metri depărtare. În trapa de acces, un bărbat în combinezon de
luptă ţinea în mâini o puşcă automată QCW‑05.
– Domnişoară Thornton, a spus Ning, care avea o expresie de cru‑
zime pe faţă. Sunt încântat să te revăd. Și mă bucur să‑ţi văd prietenii.
42

A doua zi dimineaţă, când furgoneta albă a părăsit parcarea presă‑


rată cu pietriş a pensiunii, pământul era îngheţat. Norsang a
condus pe lângă o livadă de meri de la capătul oraşului, apoi a intrat
pe un drum lăturalnic spre nord, care urma cursul şerpuit al râului
Lachung. După ce au parcurs opt kilometri, au intrat pe un drum şi
mai îngust, şi apoi au traversat râul pe un pod destul de şubred.
După scurtă vreme, au ajuns la minusculul sat Dambung, unde
fusese dus Ram în urmă cu mulţi ani. Norsang a condus prin dreptul
unui mic post de control al armatei indiene. Din fericire, nu era nimeni
acolo, apoi au rulat pe lângă nişte case răzleţe. Când au ajuns la un mic
râu care curgea vijelios pe o vale îngustă, venind dinspre nord, Norsang
a oprit maşina pe marginea drumului şi s‑a întors spre Dirk.
– Ăsta e locul?
Dirk a confirmat poziţia cu ajutorul unui aparat GPS.
– Da, e timpul să facem puţină mişcare.
Și‑au luat rucsacurile, au împărţit proviziile, apoi şi‑au luat rămas
bun de la furgonetă. Norsang a pornit în frunte printre tufişuri
scunde şi a urmat cursul pârâului spre centrul văii. Summer a făcut
doar câţiva paşi, după care a început să respire cu greutate.
MAREA DIAVOLULUI 259

– O să avem parte de o zi lungă, a spus ea.


– Nu‑ţi face griji… nu e nevoie să ţii pasul cu caprele tibetane, a
spus Dirk. Ia‑o uşurel!
Summer a dat aprobator din cap, şi s‑a străduit să contemple fru‑
museţea peisajului ca să nu se mai gândească la efortul de a merge.
Managerul hotelului le spusese că zona era cunoscută sub numele de
Elveţia statului Sikkim, şi ea şi‑a dat seama de ce. Munţii stâncoşi şi
abrupţi se înălţau de o parte şi de alta a lor, iar valea îngustă prin care
mergeau era înverzită, cu toate că era spre sfârşitul toamnei. Câţiva
rododendroni viguroşi, aflaţi printre brazi şi pini, încă aveau flori.
Vremea era calmă şi cerul senin, aerul era uscat şi proaspăt, şi
Summer a socotit că nu existau locuri mai potrivite pentru drume‑
ţii când se respira cu greutate. A aruncat o privire spre fratele ei,
care, pe lângă rucsac, mai căra şi o geantă voluminoasă din pânză.
O aşezase peste rucsac, astfel că se ridica până peste capul lui.
Văzând cât de grea părea, Summer s‑a gândit că ea nu avea motive
să se plângă.
Au urmat un vechi drumeag de‑a lungul pârâului, urcând con‑
stant. Văzând munţii înalţi de la capătul văii, cei trei tibetani s‑au
aşezat pe pământ cu faţa în jos. Dirk şi Summer s‑au arătat recunos‑
cători pentru acele momente de odihnă oferite de budiştii care se
rugau la zeităţile lor.
Curând şi‑au reluat drumul. Obişnuiţi cu altitudini mari, cei doi
agenţi de pază tibetani au imprimat un tempo rapid şi, treptat, s‑au
distanţat de ceilalţi. Norsang a rămas în urmă, stând cu ochii pe Dirk
şi Summer, care mergeau cu paşi măsuraţi.
Summer l‑a oprit pe Dirk.
– Ai auzit?
– Ce să aud?
– Aud mereu un bâzâit.
– Să fie un ţânţar? Eu nu aud nimic dinspre apă. A arătat către
pârâul care gonea la vale. Ori e sângele care îmi bate în urechi.
260 CLIVE CUSSLER

Au urmat drumul de‑a lungul văii spre nord, cale de câţiva kilo‑
metri, apoi s‑au oprit să mănânce de prânz când pârâul se unduia
spre est şi se pierdea în canionul sub formă de potcoavă. Dirk şi
Summer i‑au ajuns din urmă pe cei trei tibetani care făceau ceai la un
foc deschis şi au privit în sus, spre versanţii din jurul lor. Linia ceru‑
lui era dominată de doi munţi cu vârfurile înzăpezite, unul spre
nord‑vest şi celălalt puţin spre est. Aceştia erau legaţi dedesubtul pis‑
curilor printr‑o culme îngustă, de culoare cafenie. O dungă verticală
de gheaţă se întindea dinspre vârful din vest, aproape de poziţia în
care se aflau ei, alimentând pârâul din vale.
Summer s‑a uitat la munţii impunători.
– Unde mi‑s şerpaşul şi butelia de oxigen?
– N‑ar fi fost o idee proastă, a spus Dirk. Culmile sunt la altitu‑
dinea de 5 700 de metri. Din păcate, suntem singuri.
Norsang le‑a dat fiecăruia câte o cană de ceai cu unt din lapte de
iac, ceea ce părea a fi un elixir în acea parte a lumii.
– Supa va fi gata curând, şi după aceea vom continua ascensiu‑
nea, a spus el. În după‑amiaza asta vom avea un urcuş greu, dar apoi
vom reuşi să căutăm de cealaltă parte a coamei.
– Cum arată traseul? a întrebat Dirk.
– Se pare că există o potecă mulţumitoare spre culme, care nu va
necesita ascensiuni tehnice.
– Și unde vom înnopta? a întrebat Summer.
– Am văzut un mic platou puţin mai jos de coama muntelui, care
pare promiţător. A observat expresia de agitaţie din ochii ei şi a râs.
Te temi de munte sau de urcuş?
– De urcuş, asta e sigur.
– Să nu‑ţi faci griji. Zeii ne‑au binecuvântat cu vreme frumoasă.
Acesta e un semn bun.
La prânz au mâncat supă de linte cu pâine prăjită. Soarele strălu‑
cea puternic când, la scurt timp după aceea, au pornit din nou la
drum. În timp ce urcau, o adiere venind dinspre înălţimi a mai răcit
MAREA DIAVOLULUI 261

aerul, în ciuda căldurii soarelui. Arie, agentul de securitate, un dru‑


meţ experimentat, a pornit în frunte în susul versantului. Pe măsură
ce panta a devenit mai abruptă, a început să facă serpentine pe ver‑
sant, căutând mereu cea mai lesnicioasă cale prin peisajul stâncos.
După o oră de urcuş, membrii grupului s‑au oprit pentru a se
odihni. Summer a observat că tibetanii adunau beţe şi bucăţi de
lemn uscat, pe care le puneau peste rucsacurile lor.
– Lemn de foc, a lămurit‑o Norsang. Foarte curând trecem de
zona în care mai pot creşte copaci.
Summer a văzut pantele dezgolite de vegetaţie şi copaci.
– Dar noi am adus sobiţe cu gaz.
– Ne poţi socoti înapoiaţi, dar noi preferăm focul deschis, a spus
Norsang.
Summer a ridicat din umeri, iar apoi a cules câteva beţe şi le‑a
pus deasupra rucsacului, ca să îşi aducă şi ea contribuţia la cauza
comună. Și‑au reluat urcuşul. Cu cât urcau mai mult, cu atât mai
anevoios devenea traseul, astfel că au făcut pauze mai dese.
Câteodată, s‑au văzut nevoiţi să escaladeze bolovani mari sau să
ocolească zone de grohotiş care le blocau calea. Spre sfârşitul
după‑amiezii, tibetanii se apropiaseră de culme şi începuseră să pre‑
gătească locul de tabără pe platoul ferit de vânt pe care Norsang îl
stabilise mai devreme. Dirk şi Summer li s‑au alăturat la puţin timp
după aceea, şi s‑au arătat recunoscători că au putut să scape de ruc‑
sacurile din spinare, în timp ce se străduiau să inspire aerul rarefiat
de la acea altitudine.
Norsang a citit extenuarea pe feţele lor şi s‑a apropiat de ei
zâmbind.
– Am avut parte de un urcuş greu azi, dar v‑aţi descurcat bine.
– Cu oxigen sau fără, o să dorm dus în noapte asta, a spus Dirk.
Summer a lovit cu palma roca plată pe care se aşezase.
– Cu pat sau fără.
Norsang a izbucnit în râs.
262 CLIVE CUSSLER

– Nu va fi chiar atât de rău, a spus el, făcând semn către Tash, care
aşeza corturile în semicerc.
Summer s‑a ridicat şi a admirat priveliştea spre sud şi vest, din‑
colo de versantul pe care tocmai îl urcaseră. Se chinuise prea mult
ca să urce şi să fie atentă unde calcă pentru a acorda atenţie peisaju‑
lui. Din acea perspectivă de la mare altitudine, s‑a mirat când a
văzut imaginea ca de carte poştală a văii înverzite şi a muntelui de
dedesubtul lor.
– E grozav, a spus ea. A meritat efortul de a urca până aici.
– Dincolo de culme, peisajul arată şi mai bine, a spus Norsang.
S‑a ridicat şi a urcat până pe culme. Dirk şi Summer l‑au urmat cu
ceva mai puţină vigoare. Culmea nu era mai lată de trei metri, după
care versantul cobora brusc pe latura sa nordică. Norsang s‑a oprit
pe o lespede de gresie arsă de soare de pe creasta îngustă şi i‑a aştep‑
tat pe cei doi să i se alăture.
Peste înălţimi bătea un vânt aspru, dar Summer a ignorat frigul
în timp ce a admirat priveliştea copleşitoare a munţilor Himalaya,
care se întindeau spre vest într‑un şir parcă nesfârşit de piscuri aco‑
perite de zăpadă.
Norsang a arătat spre un vârf înalt care domina peisajul.
– Acela e Kangchenjunga, cel de‑al treilea ca înălţime din lume.
E mai înalt cu 3 000 de metri decât altitudinea la care ne aflăm noi
acum.
– Și Everestul unde e?
– Chomolungma, aşa cum este numit în Tibet, e cam la 190 de
kilometri spre vest.
Dick a examinat terenul din apropiere. Se aflau pe coama care
lega cele două piscuri. Pentru că nu exista un nume oficial, el numise
muntele din stânga lor, sau vest, drept Whisky, şi pe celălalt, mai
scund, dinspre nord‑est, îl numise Noiembrie. La fel ca şi pe versan‑
tul dinspre sud, Whisky avea un gheţar lung ce cobora dinspre latura
lui nordică aproximativ trei kilometri spre un platou accidentat.
MAREA DIAVOLULUI 263

La baza gheţarului se afla lacul cu ape de culoare albastru‑verzui pe


care îl văzuseră în fotografia făcută din satelit.
Însă prima zonă pe care plănuiseră să o exploreze se afla exact în
faţa lor, o pantă presărată de pietre şi grohotiş, care cobora abrupt
spre platou şi lac. Dirk s‑a apropiat de marginea culmii şi s‑a uitat în
jos, spre panta accidentată. A cercetat zona, căutând din ochi urmele
lăsate de prăbuşirea unui avion.
– Am făcut o examinare rapidă, dar nu am descoperit nimic, a
spus Norsang. Vom face o cercetare amănunţită mâine.
Summer l‑a prins pe Dirk de un cot şi l‑a tras spre corturile lor.
– Are dreptate. Vântul bate prea tare şi aici e prea mult noroi. Să
mâncăm ceva.
Când au pornit din nou la drum, razele soarelui care apunea scăl‑
dau vârfurile munţilor într‑o lumină explozivă de culoare oranj.
Au ajuns la locul de popas la vreme, ca să urmărească ultimele
momente ale acelui apus minunat. Însă, cu câteva clipe înainte ca
soarele să dispară, Summer a surprins o sclipire cu colţul ochiului.
S‑a întors spre fratele ei.
– Ai văzut asta?
– Ce să văd?
– O reflectare de lumină, exact când soarele a apus.
– Pe unde?
Summer a arătat în susul liniei de coamă a vârfului Whisky.
– A fost imediat sub buza coamei, înainte ca ea să se încline spre
pisc. Cam la o sută de metri de aici.
Dirk l‑a chemat pe Norsang, care ajuta la pregătirea cinei.
– Ne întoarcem repede. S‑a întors apoi spre Summer. Du‑ne
până acolo.
În timp ce acum cerul devenea violaceu, Summer şi‑a croit drum
în sus şi de‑a latul coamei, rămânând sub ea ca să se ferească de vân‑
tul rece. Terenul era un amestec de pietre de culoare închisă şi pietriş,
amestecat cu mici porţiuni de gheaţă. În faţa ei, piscul înzăpezit al
264 CLIVE CUSSLER

muntelui Whisky prezenta un fluviu alb de gheaţă care cobora de‑a


lungul drumului pe care urcaseră ei din vale.
Sclipirea pe care o văzuse ea îşi avusese sursa în faţa marginii ghe‑
ţarului, dar, pe măsură ce s‑au apropiat, nu au văzut nimic evident.
Să fi fost o reflectare de lumină din gheaţă?
Summer s‑a oprit ca să îşi tragă răsuflarea, după care a făcut un
pas în faţă – şi în acea clipă a văzut despre ce era vorba. Dedesubtul
lor, o bucată de metal stătea prinsă înapoia unui morman mare de
bolovani. A arătat în josul pantei.
– Gata, am văzut! a spus Dirk.
Curiozitatea le‑a dat amândurora un imbold energetic, astfel că
au coborât toţi panta abruptă şi stâncoasă. În timp ce se apropiau de
obiect, Summer a alunecat pe grohotiş. S‑a oprit din alunecare prin‑
zându‑se de un bolovan, după care a sărit spre o terasă deschisă
aflată alături de obiect.
Avea o formă triunghiulară, fiind lung de aproape 2,5 metri. La un
capăt, vârful rotunjit îşi pierduse culoarea cafenie, decolorată, după ce
fusese lovit de zăpada şi de nisipul purtat de vânt. Metalul curăţat ast‑
fel era suficient de sclipitor pentru a reflecta razele soarelui. Summer
s‑a apropiat de obiect. A văzut că era o porţiune din aluminiu cu con‑
traforturi, având o grosime de aproximativ 15 centimetri. O margine
era aspră şi zimţată, pe când cealaltă parte era strâmbată, însă în rest,
rotunjită. În ciuda prezenţei acelui obiect aflat pe vârful muntelui,
Summer nu a avut nicio îndoială ce reprezenta el.
Descoperiseră vârful aripii unui avion.
43

O verificare nu tocmai superficială a versantului muntelui înainte


de căderea întunericului nu a evidenţiat alte resturi din avion.
Cu părere de rău, Dirk şi Summer, cărora li se alăturase Norsang,
au întrerupt investigaţia şi au revenit în tabără, folosind lanterne
pentru a se putea orienta. Tash şi Arie făcuseră un foc şi pregătiseră
o oală de ghiveci.
Dirk a primit un bol cu mâncare aburindă de la Arie şi s‑a aşezat
pe o stâncă. A arătat cu mâna spre Whisky şi a clătinat din cap.
– Nu înţeleg! Ne aflăm pe versantul dinspre sud. Un avion care
vine dinspre Lhasa s‑ar ciocni de latura nordică, unde Hiram a sta‑
bilit grilele noastre de cercetare.
– Vânturile şi furtunile de aici pot fi foarte violente, a spus
Norsang. Probabil că, din cauza vremii nefavorabile, piloţii nu s‑au
mai putut orienta.
Summer a aprobat printr‑o mişcare din cap.
– Am citit o relatare a unor supravieţuitori care au călătorit cu un
C‑47 ce s‑a prăbuşit în Tibet în timpul celui de‑al Doilea Război
Mondial. Voiau să treacă de munţi şi au deviat cu patru sute optzeci
de kilometri de la traseul propus.
266 CLIVE CUSSLER

– Nu acesta e răspunsul pe care vreau să‑l aud, a spus Dirk, dar ai
dreptate. Cu toate astea, nu am găsit alte rămăşiţe care să confirme
prăbuşirea avionului în acel loc.
– Vom cerceta din nou mâine dimineaţă, a spus Summer. După
ce a golit bolul, l‑a aşezat jos şi a căscat. Și sper că dimineaţa nu va
sosi prea curând.
I‑a ajutat pe ceilalţi să facă puțină curăţenie, după care s‑a dus la
somn. Tibetanii s‑au retras la scurt timp după aceea, însă Dirk a mai
zăbovit lângă focul pe cale să se stingă. Cu toate că era istovit, a
derulat în minte discuţia purtată cu Ram, străduindu‑se să îşi ima‑
gineze zborul pornit din Lhasa. În cele din urmă, s‑a ridicat şi a pri‑
vit cerul nopţii.
A văzut doar câţiva nori răzleţi şi un covor de stele strălucitoare
deasupra capului. S‑a uitat o vreme la cer, zărind doi meteoriţi care au
trasat linii luminoase în urma lor, după care s‑a retras în cortul lui.
Dacă ar fi privit în josul muntelui, şi nu spre cer, probabil că ar fi
văzut şi alte lumini – trei lumini care se deplasau prin pădure, departe,
foarte jos.
PARTEA A TREIA
de pe vârful Whisky
Fuga
44

M argot s‑a uitat pe geamul timoneriei spre orizontul cenuşiu, stră‑


duindu‑se să îşi reprime un val de greaţă. Nu doar turbulenţa
mării o făcea să se simtă astfel. Orice privire pe care o arunca spre
silueta arogantului Ning, aflat la timona vasului, era suficientă pen‑
tru a‑i stârni greaţa prin corpul ei obosit. La asta se adăugau gândul
la starea tatălui ei şi la ceea ce va găsi când va reveni la bordul navei
Melbourne. În vreme ce stomacul îi fierbea, a privit pe geamul din
spatele al timoneriei, şi asta a făcut‑o să‑şi dea seama că nu o păţise
la fel de rău ca şi Pitt şi Giordino.
Cei doi erau legaţi spate la spate, şi prinşi de o traversă de pe pun‑
tea pupa. Erau uzi din cauza apei care se scurgea de‑a lungul punţii,
dar şi a valurilor care se prăbuşeau peste parapet. În ciuda situaţiei, cei
doi păreau să discute amical, manifestând îngrijorarea unor turişti
care se aflau într‑un autobuz care îi plimba pe străzile Londrei.
Margot nu mai văzuse asemenea oameni. Chiar dacă tatăl ei era
rezistent, Pitt şi Giordino exprimau un curaj greu de înfrânt. Era ca
şi cum legătura dintre ei ar fi fost făurită prin încercarea focului, iar
ei scăpaseră din acea încercare mult mai puternici. Încrederea lor
i‑au oferit o rază de speranţă, şi a ajutat‑o să alunge în parte neliniş‑
tea care o chinuia.
270 CLIVE CUSSLER

Vasul se legăna puternic, şi un val mare a trecut peste pupa, scăl‑


dându‑i pe cei doi bărbaţi. Giordino a scuturat din cap ca să alunge
apa de pe faţă.
– Ancora noastră mai e acolo?
Fiind cu un cap mai înalt, Pitt a aruncat o privire peste bord,
către Stingray, care se clătina la capătul unei parâme la aproximativ
treizeci de metri în urma vasului.
– Submarinul nostru e încă întreg. Mă mir că nu au deschis trapa
de acces ca să‑l scufunde.
– Probabil că ar fi făcut‑o până acum, a spus Giordino. Apoi a
observat că insula North devenise acum un punct la orizont. Cred
că vor să‑l păstreze.
Pitt a zâmbit ironic.
– Poată că vor să‑l folosească pentru a căuta componentele
rachetei.
Cei doi îşi ţinuseră răsuflarea când se aflau pe insulă şi bărbatul
chel îi dăduse ordin unui subordonat să lege o parâmă de submersi‑
bil. Deşi vasul trecuse chiar pe deasupra motorului de racheta cât
legaseră parâma, nimeni nu îl observase pe fundul golfului. În timp
ce vasul şi Stingray au ieşit în larg, unde apa era agitată, racheta a
rămas ascunsă în golfuleţ.
Pitt a văzut cum un val mare a lovit vasul în portul babord, azvâr‑
lind asupra lor apă înspumată. După ce apa s‑a retras, s‑a întors
către Giordino şi a spus:
– Voiam să te întreb, ai reuşit să repari ceva la submersibil?
– Oarecum, a spus Giordino. Aparatura de comunicaţii e inutili‑
zabilă, dar am reparat două propulsoare care aveau palele rotorului
îndoite. Și încă un reflector ar putea redeveni funcţional. E de ajuns
ca să îi crească puţin valoarea pe piaţa second hand1.
1
În original, trade‑in value, preţul pe care un dealer îl oferă pentru un vehicul folo‑
sit, vânzând în schimb alt vehicul nou.
MAREA DIAVOLULUI 271

– Probabil că l‑au luat ca să recupereze datele de la bord. Vor


reuşi să scoată ceva din evidenţele căutării?
– La ultima scufundare nu am făcut înregistrări video, aşa că nu
vor descoperi decât traseul şi poziţionarea noastră. E îndeajuns ca să
ne pună funia la gât, dar nu vor afla ce am reuşit să facem.
Măcar asta era o veste bună. În timp ce Pitt se gândea la racheta
rămasă în golfuleţ, Giordino l‑a înghiontit cu cotul.
– Se pare că am ajuns acasă.
Pitt s‑a uitat în faţă şi a văzut nava Melbourne. Se îndrepta spre
nord‑vest, dar a oprit când vasul auxiliar a ajuns lângă bordul ei.
Submersibilul a fost ridicat la bord cu una dintre macaralele mari ale
navei şi depusă pe puntea pupa. Doi membri ai comandoului l‑au
ascuns imediat sub o prelată mare.
Având în mâini puşca de asalt, Ning a făcut‑o pe Margot să urce
pe puntea principală a navei Melbourne. Lui Pitt şi Giordino li s‑au
scos legăturile de la mâini ca să poată urca scara abruptă, dar au fost
însoţiţi de doi soldaţi. Apoi Ning i‑a condus pe toţi trei pe puntea
de comandă.
Zheng stătea pe scaunul căpitanului şi le‑a aruncat prizonierilor
o privire dispreţuitoare când aceştia au intrat în cabina de comandă.
S‑a ridicat alene şi a traversat cabina ca o felină mare. S‑a oprit în
faţa lui Margot, iar ea a coborât ochii, evitând să îl privească direct.
– Domnişoară Thornton, ai plecat fără să‑ţi iei rămas bun.
– Unde e tata?
– Deocamdată e viu, jos, în careul ofiţerilor. Dar acum spune‑mi,
cum ai reuşit să părăseşti nava?
Cum Margot a refuzat să‑i răspundă, Zheng şi‑a rotit un braţ cu o
viteză uimitoare şi a plesnit‑o cu palma deschisă peste un obraz.
Lovitura a azvârlit‑o în lateral, şi Margot s‑ar fi prăbuşit pe punte dacă
Pitt nu ar fi prins‑o. După gestul salvator al lui Pitt, Zheng s‑a înfuriat,
dar Giordino a fost primul care a reacţionat. A făcut jumătate de pas
în faţă şi a executat un upercut cumplit de puternic, nimerindu‑l pe
272 CLIVE CUSSLER

Zheng în falcă. Zheng a fost cât pe ce să se prăbuşească la podea din


acel pumn. Șeful comandoului a făcut un pas înapoi şi s‑a lăsat moale
pe scaunul căpitanului.
Luat prin surprindere, Ning l‑a lovit pe Giordino cu patul puştii
în şale, făcându‑l să îngenuncheze. A ridicat arma şi a aţintit ţeava
spre Pitt, iar ceilalţi doi soldaţi au îndreptat armele spre ei.
Ning a plimbat ţeava armei de la Pitt spre Giordino.
– Dacă mai faceţi vreo mişcare, muriţi cu toţii.
Zheng s‑a ridicat încet în picioare şi s‑a apropiat de grup. Lovitura
doborâtoare a lui Giordino îl făcuse pe comandantul comandoului să
fie nesigur pe picioare şi să aibă ochii sticloşi. A încercat să zâm‑
bească, dorind să arate că lovitura nu‑l afectase deloc, dar se legăna
pe picioare.
– Da, ceilalţi oaspeţi ai noştri, de pe submersibil, a spus el. Aţi ajuns
cam departe. Spune‑mi, ce‑aţi găsit şi recuperat de pe fundul mării?
A împuns cu degetul spre Giordino, care se ridicase cu greu în
picioare.
– Tu!
Giordino s‑a îndreptat de spate.
– Scoici moarte!
A simţit lovitura care venea şi s‑a încordat când Ning l‑a lovit
cu patul armei în coaste. A căzut într‑un genunchi cât a încercat să
atenueze forţa loviturii. Strâmbându‑se de durere, s‑a ridicat repede
în picioare.
– Făceam o cercetare geologică submarină în strâmtoarea Luzon,
a spus Pitt.
Ning l‑a împuns în piept cu ţeava puştii.
– Ține‑ţi gura! Nu pe tine te‑am întrebat! Membrul comandoului
a încercat să îl împingă înapoi, dar Pitt s‑a opus. Ning s‑a întors spre
Giordino. Răspunde la întrebare! Ce făceaţi, şi ce aţi găsit?
Giordino a făcut semn din cap către Pitt.
– Ce a spus el. Doar cochilii de scoici.
MAREA DIAVOLULUI 273

De astă dată, lovitura a ţintit vintrele, ceea ce l‑a făcut pe Giordino


să rămână fără aer şi să se prăbuşească pe punte. Acele lovituri i‑ar
fi făcut pe cei mai mulţi oameni să îşi piardă cunoştinţa, dar nu şi
pe Giordino. Ning s‑a uitat cu mirare la italianul scund şi rezistent
care s‑a ridicat în picioare şi s‑a uitat la el cu ură în timp ce îşi recă‑
păta suflul.
Ning a făcut un pas în spate şi a îndreptat ţeava puştii spre capul
lui Giordino, lăsând impresia că părea pregătit să apese pe trăgaci.
– Luaţi‑i de aici, a strigat Zheng, care îşi revenise cu totul. Nu am
timp pentru jocurile astea.
S‑a apropiat de cei doi americani şi i‑a fulgerat cu privirea.
– Avem submersibilul nostru. Camerele voastre video sigur ne
vor spune ce aţi găsit. Dacă nu, atunci Ning vă va face o vizită care
se va dovedi extrem de neplăcută pentru voi.
Ning şi ceilalţi puşcaşi au dat să îi scoată pe cei trei prizonieri de
pe puntea de comandă. Când Margot s‑a prins de braţul lui Pitt,
Zheng a spus:
– Staţi!
Margot s‑a uitat drept înainte, dar a simţit că şeful comandoului
avea ochii îndreptaţi spre ea.
– Lăsa‑ţi‑o aici pe domnişoara Thornton, a spus el cu glas gla‑
cial. Vreau să mă mai bucur puţin de compania ei.
45

D rumeţii s‑au trezit la răsăritul soarelui şi au început imediat să


caute în jurul vârfului de aripă deformat, pentru a găsi şi alte părţi
din epava aparatului C‑47. Grupul s‑a despărţit şi au coborât câteva
sute de metri în josul versantului, după care au urcat din nou pe
culme. Apoi au cercetat coama dintre Whisky şi Noiembrie.
Nu au găsit nici măcar un şurub.
Summer s‑a uitat la pojghiţa de gheaţă din apropierea vârfului
de aripă.
– S‑ar putea ca restul avionului să se fi îngropat în gheţar?
– E posibil, dar nu cred, a spus Norsang. Gheţarii din Himalaya s‑au
retras mult în ultimii cincizeci de ani. Dacă avionul s‑ar fi îngropat în
gheaţă după ce s‑a prăbuşit, până acum ar fi apărut la suprafaţă.
– Nu mai avem ce face aici, dar trebuie să căutăm jos, a spus
Dirk. Cred că trebuie să ajungem în zona originală de căutare, cea
aflată de cealaltă parte a culmii.
– Eu sunt de acord, a spus Norsang, apoi s‑a uitat la Summer.
Dar tu?
– Da! a spus ea zâmbind. Simt că Shambhala1 e peste culme.
1
Regat spiritual pentru budişti
MAREA DIAVOLULUI 275

Au strâns corturile, au traversat culmea şi au lăsat bagajele inutile


într‑un adăpost alcătuit din roci. Versantele nordice ale munţilor
prezentau mai multă gheaţă, deoarece gheţarii de acolo porneau din
mijlocul ambelor piscuri. Toţi cinci s‑au dispersat pe aproape opt
sute de metri de teren deschis şi au coborât versantul. Și‑au petrecut
cea mai mare parte a dimineţii scotocind după semne lăsate de avion.
Deşi încă aveau dureri sâcâitoare de cap din cauza altitudinii, Dirk şi
Summer simţeau că începuseră să se adapteze la aerul rarefiat.
După ce au căutat în josul culmii cale de câteva sute de metri,
grupul s‑a mutat spre vest şi a urcat spre culme. Arie se afla la mar‑
gine, mergând în faţa celorlalţi, când s‑a oprit lângă un obiect pe
care l‑a văzut la picioare. A fluturat un braţ şi a strigat:
– Am găsit ceva!
Ceilalţi au urcat panta şi s‑au apropiat de Arie, la câţiva metri
de culme. Tibetanul a scormonit pământul din faţa lui cu gheata lui
uzată. Norsang s‑a aplecat şi a extras un obiect rotund înfipt în sol.
Era o roată cu lăţimea de 15 centimetri, prinsă de o osie ruginită.
Rămăşiţele pneului erau încă prinse de jantă, dar cauciucul era cră‑
pat, uscat şi decolorat până la cenuşiu. Norsang a ridicat roata pen‑
tru a fi văzută de toţi.
– E roata de bechie! a spus Dirk.
Summer a băgat mâna în buzunarul jachetei şi a scos o diagramă
mărită a unui avion Douglas C‑47 Skytrain. A arătat spre imaginea
ansamblului de coadă. Se pare că e la fel.
– Ar trebui să mai existe resturi în apropiere, a spus Norsang,
aşezând roata pe sol.
Au făcut o cercetare în cerc în jurul acelui loc, explorând culmea
şi mergând spre vest faţă de marginea gheţarului. Întrucât nu au mai
găsit alte resturi, Dirk şi Norsang au început să răstoarne bolovani
şi să sape stratul subţire de sol. Însă, la fel ca vârful de aripă, roata de
bechie părea a fi o componentă izolată, rămasă în mod misterios pe
culmea muntelui. Nu au văzut secţiuni deformate de fuzelaj şi nici
276 CLIVE CUSSLER

motoarele în stea strivite, dar nici măcar bucăţi cât un deget din avi‑
onul prăbuşit.
Au oprit căutarea ca să mănânce de prânz şi au analizat ceea ce
găsiseră în vreme ce soarele strălucea puternic, iar razele erau reflec‑
tate de gheţarul de pe vârful Whisky. Norsang a observat că Dirk
examina terenul din jur.
– Poate că nu e trecut în destinul nostru să descoperim avionul.
La bordul lui erau multe suflete.
– Ori poate ni s‑au arătat indiciile, dar nu suntem noi în stare să
le descifrăm cum trebuie, a spus Dirk.
– Ar putea fi îngropat în pământ, mai departe, în josul versantului,
şi a rămas ascuns vederii? l‑a întrebat Norsang. Ori totul a fost acope‑
rit de praf şi alte lucruri în decurs de atâtea decenii?
– Nu cred, a spus Dirk. Era un avion destul de masiv, şi avea
două motoare mari în stea. Ar trebui să existe şi alte resturi vizibile.
Nu, după părerea mea, s‑a prăbuşit în altă parte.
Summer s‑a uitat la el şi l‑a întrebat:
– Ce tot spui acolo?
– Să zicem că avionul venea dinspre nord… ori, mai precis, din‑
spre nord‑est, pentru că acolo se află Lhasa. S‑a ridicat şi a arătat în
acea direcţie, după care a încercat să vizualizeze condiţiile meteoro‑
logice cu care s‑au confruntat piloţii. A fost viscol, probabil că vântul
bătea cu putere şi nu aveau vizibilitate. Ram a spus că unul dintre
motoare fusese avariat de focurile de armă, de aceea probabil că a
devenit foarte greu de menţinut avionul la o altitudine suficient de
mare, ori poate au fost loviţi de un curent descendent. În orice caz,
piloţii s‑au apropiat de culmea asta pe care nu au văzut‑o, şi au reu‑
şit cu chiu cu vai să o depăşească. Li s‑a desprins roata de bechie. Iar
din cauza acelei zdruncinături, Ram a fost aruncat din avion.
Dirk s‑a întors şi a arătat spre culme.
– Înseamnă că vârful aripii din stânga a şters marginea culmii.
Impac­tul nu a smuls toată aripa, ci doar capătul ei, care s‑a rostogo‑
lit la vale.
MAREA DIAVOLULUI 277

Summer a dat din cap în semn de aprobare.


– E aproape la aceeaşi distanţă ca şi locul în care am găsit roata
de bechie pe partea asta a culmii.
– Ceea ce sugerează că partea din spate a avionului s‑a izbit tare
de munte, rupând roata, a spus Dirk, însă avionul a căpătat ceva por‑
tanţă din cauza loviturii. Îndeajuns ca să ajungă ceva mai departe.
– Ram a spus că nu a auzit zgomotul produs de prăbuşire îna‑
inte de a‑şi pierde cunoştinţa, a spus Norsang. A auzit doar un buf‑
net puternic.
Summer s‑a dus alături de fratele ei şi s‑a uitat spre sud‑vest,
către versantul abrupt al piscului Whisky.
– Asta înseamnă că avionul a ajuns chiar până la gheţar.
– Care sigur era mai mare în 1959, a spus Norsang, acoperind
probabil şi locul în care ne aflăm acum.
Summer şi‑a dus mâna streaşină la ochi şi a examinat masa
de gheaţă.
– Nu se vede nimic, iar imaginea din satelit pe care ne‑a trimis‑o
Hiram nu arată ceva interesant.
– Asta pentru că avionul nu s‑a oprit acolo, a spus Dirk. Panta e
foarte abruptă sub pisc. Dacă avionul a căzut pe burtă, ajungând pe
gheaţă, probabil că a alunecat pe versant.
Cei trei au urmat terenul acoperit de gheaţă din vârful Whisky,
spre panta nordică a bazinului de dedesubt. La baza câmpului de
gheaţă era un mic lac, având apele verzui, sclipitoare.
– Sper că nu te referi la lac! a spus Summer.
– De ce nu? Epava nu se vede în alt loc!
– Dar e un lac! a spus Norsang, clătinând din cap. Nu avem cum
să căutăm acolo!
– De fapt, există soluţia, a spus Dirk zâmbind larg. Cum să zic,
nu degeaba am arătat ca un catâr de povară din Marele Canion.
46

M ao Jing s‑a uitat lung spre versantele dezgolite ale muntelui şi a


inspirat adânc. Nu era pregătit mintal pentru ascensiunea un pisc
din munţii Himalaya. Deşi oamenii pe care îi comanda era instruiţi
şi în formă fizică bună, el trebuia să admită că în ultimele luni îşi
pierduse din puteri. Activitatea lui ca agent secret din Sikkim presu‑
punea doar monitorizarea deplasărilor de trupe indiene de‑a lungul
frontierei, lucru pe care, în mod normal, îl făcea din confortul unei
cabane aflate pe marginea unui drum.
Niciodată nu primise ordine de o asemenea urgenţă precum
acesta, prin care să i se ceară să îi urmărească pe agentul de securitate
Tenzin Norsang şi pe cei pe care îi însoţea. Ordinul suna clar: Urmă­
reşte şi recuperează tot ce au asupra lor… cu orice preţ!
Ultima parte a ordinului i‑a reţinut atenţia. Când acţionase într‑o
ţară ostilă, prima regulă a sa era de a rămâne nedepistat. În zilele
bune, Mao şi subordonaţii lui trebuiau să umble pe vârful picioare‑
lor prin statul Sikkim, dându‑se drept negustori de una sau alta sau
chiar crescători de iaci. Însă acum asemenea solicitări zburaseră pe
fereastră. „Cu orice preţ!“, a mormăit el către sine. Semnificaţia nu
putea fi mai clară de atât.
MAREA DIAVOLULUI 279

Spion al Armatei de Eliberare a Poporului, Mao fusese anunţat de


sosirea lui Norsang în Sikkim cu maşina de către un agent de la o
agenţie de închiriat automobile, un informator plătit. Apoi aşteptase
pe şoseaua principală care ducea la Gangtok, descoperise furgoneta
şi o urmărise, fără să se apropie prea mult de ea, până la pensiunea
din Lachung. În acea noapte i se alăturaseră trei agenţi bine înarmaţi,
sosiţi cu un vehicul cu tracţiune integrală, şi având la bord hrană din
plin şi articole de supravieţuire.
La adăpostul întunericului, ei ataşaseră un aparat GPS, pentru a
putea urmări mai uşor furgoneta. A doua zi dimineaţă a pândit‑o de
departe în timp ce se îndrepta spre Dambung. Când grupul de tibe‑
tani a început urcuşul, chinezii au lansat imediat o dronă pentru a
descoperi ruta urmată de ei, observându‑i de sus, de peste valea
prin care treceau aceştia.
Vreme de o oră, rămăseseră ascunşi printre pinii rari de la liziera
pădurii, după ce oamenii pe care îi urmăreau îşi strânseseră cortu‑
rile şi traversaseră creasta spre nord. În restul dimineţii, Mao şi‑a
condus oamenii în susul versantului, către vârful muntelui. S‑au
odihnit pe faleza pe care tibetanii îşi stabiliseră tabăra cu o noapte
înainte, după care Mao s‑a târât până pe vârful coastei şi s‑a uitat
dincolo de ea.
La început, s‑a simţit copleşit de priveliştile montane dinspre est
şi vest, şi de platourile uscate ale Tibetului dinspre nord. Apoi, Mao
a verificat panta deschisă care cobora în faţa lui. La început, nu a
văzut pe nimeni din grupul tibetan, apoi s‑a uitat mai departe pe ver‑
santul muntelui. La aproximativ 600 de metri mai jos, a zărit siluetele
lor în apropierea unui lac montan.
Mao a scos binoclul din sacul de spinare şi s‑a uitat spre acele
siluete. Doi bărbaţi făceau un foc, în vreme ce un bărbat şi o femeie
stăteau la marginea în care gheţarul se întâlnea cu lacul.
Patru oameni. Trebuiau să fie cinci. A verificat cu atenţie zona
înconjurătoare, după care a privit cercetător în susul şi în josul
280 CLIVE CUSSLER

muntelui. S‑a uitat cu o expresie tulburată la unul dintre agenţii care


s‑a apropiat târâş de el.
– Ce s‑a întâmplat? a întrebat omul, văzând expresia de îngrijo‑
rare de pe faţa lui Mao.
– Văd doar patru oameni. Lipseşte unul dintre ei.
Celălalt agent a cercetat terenul şi a ajuns la aceeaşi concluzie.
– Crezi că au găsit deja ceva? S‑ar putea ca unul dintre ei să fi
plecat la vest de lac, spre valea Yumthang.
Indispus, Mao a dat din cap şi s‑a uitat din nou la cele patru silu‑
ete. Acei oameni nu păreau dornici să plece curând de acolo. Probabil
ştiau că fuseseră urmăriţi şi voiau să câştige timp cât unul dintre ei
ducea artefactele în altă parte. Dacă aşa stăteau lucrurile, nu avea de
ales, şi trebuia să acţioneze.
– Adu‑i pe ceilalţi! a spus Mao. Cât mai discret posibil, coborâm
spre ei şi vedem ce pun la cale.
– Dar dacă ne atacă?
– Vom face tot posibilul să nu‑i ucidem pe toţi.
47

S ummer s‑a uitat la echipamentul de scufundări pe care Dirk îl


cărase în geanta de pânză şi a scuturat din cap. Era compus dintr‑un
costum izotermic, o mască şi un tub de respirat, plus două labe uşoare.
Un detentor de treapta a doua cu un singur racord era ataşat la un mic
tub cu aer comprimat, din aluminiu, folosit de obicei în situaţii de
urgenţă. Având dimensiuni pe jumătate faţă de cele standard, tubul
conţinea doar 850 de litri de aer comprimat.
– Fără vestă de stabilizare, fără computer de scufundări, fără
regulator‑caracatiţă1… A clătinat din cap. Scufundarea de unul sin‑
gur la mare altitudine în ape necunoscute, cu doar o sticluţă de aer…
Și temperatura apei e de 5 °C. Cred că asta încalcă orice regulă pri‑
vind scufundarea în siguranţă.
– Dacă am fi cumpărat un iac pentru a ne căra proviziile, aş fi
putut aduce echipamente mai multe, a spus Dirk. Și aşa a fost mai
greu decât mi‑ar fi plăcut să car în spinare.
– Ce porţiune din lac speri să explorezi cu atât de puţin aer
comprimat?
1
În original, octopus regulator, dispozitiv cu ajutorul căruia poate fi alimentat alt
scufundător, în cazul în care acesta rămâne fără aer.
282 CLIVE CUSSLER

– Mai întâi o să înot la suprafaţă şi o să încerc să văd câte ceva.


Lacul nu pare să fie prea adânc.
– Și ce o să foloseşti ca lest?
Dirk a căutat în rucsac şi a scos o vestă de pescar foarte mare,
care avea numeroase buzunare cu fermoar.
– Dacă mă ajuţi să umplu buzunarele cu pietre, pot începe
scufundarea.
– Eşti nebun! a spus ea. Nebun de legat!
Dirk i‑a zâmbit surorii lui.
– Eşti invidioasă că n‑o să poţi să te lauzi că ai făcut scufundări
în Himalaya.
Dirk s‑a dezbrăcat şi a îmbrăcat costumul izotermic, vârându‑şi
părul sub cagulă. Îndepărtându‑se de malul pietros, a intrat în apa
lacului montan şi şi‑a pus masca şi labele. I‑a făcut semn de rămas
bun lui Summer, apoi s‑a aruncat în apă şi a înotat spre centrul lacu‑
lui, respirând prin tubul cu oxigen.
Apa foarte rece i‑a înţepat faţa în porţiunile expuse, dar senzaţia
de frig a dispărut curând, deoarece stratul de aer dintre costum şi
corp s‑a încălzit. Protejat de vânt în bazinul format într‑o morenă,
apele lacului erau liniştite. Particule fine de sedimente, numite făină
de rocă, rezultate în urma eroziunii glaciale, dădeau lacului nuanţa
verde, sclipitoare şi învăluiau uşor apa altfel cristalină. Vizibilitatea
era destul de bună, permiţându‑i să vadă cam până la nouă metri.
Însă în afară de roci şi bolovani cafenii nu avea ce să vadă.
Deşi nu era mare, unele porţiuni din lac erau prea adânci ca să
vadă fundul, şi s‑a temut că nu va reuşi să vadă un avion scufundat.
A traversat lacul de câteva ori, lovindu‑se când şi când de bucăţi mari
de gheaţă, care se desprinseseră din gheţar şi pluteau pe apă.
La un moment dat, ajuns într‑un loc aproape de malul nordic, a
ezitat, dar nu pentru că ar fi văzut ceva, ci pentru că a simţit ceva ciu‑
dat. Temperatura apei din jurul măştii nu mai era rece ca gheaţa, ci
incredibil de fierbinte. Fundul stâncos nu arăta diferit, dar şi‑a adus
MAREA DIAVOLULUI 283

aminte că, în timpul călătoriei cu maşina de la Gangtok, Norsang îi


arătase câteva izvoare fierbinţi. Asta însemna că la fundul lacului exista
un horn geotermal.
În timp ce Norsang s‑a plimbat de‑a lungul malului, Dirk s‑a
îndreptat spre malul sudic, unde apa din gheţar se vărsa în lac. Când
a trecut prin centrul lacului, nu a mai putut vedea fundul. Însă şi‑a
continuat traseul, înotând şi lovind apa cu picioarele. Când fundul
cafeniu a revenit, a zărit o uşoară decolorare la periferia câmpului
vizual. Ceva verde contrasta cu rocile de pe fund, dar nu a putut dis‑
tinge mai mult. A dat roată zonei fără să poată descoperi altceva, apoi
a apreciat poziţia în funcţie de unele repere de pe mal. Și‑a încheiat
explorarea, apoi a înotat spre punctul din care pornise, pe malul
estic. Când a ieşit din apă, Norsang s‑a grăbit să îl întâmpine.
– Ai văzut ceva?
– Lacul e mai adânc decât am crezut, i‑a răspuns Dirk, trăgân­du‑şi
sufletul. Am văzut ceva decolorat în adânc, dar ar putea fi vorba de
ceva geologic.
Summer a părut sceptică.
Merită să te scufunzi?
– Cred că da, a răspuns Dirk, şi a ieşit pe mal. Ai reuşit ceva cu
vesta mea?
Summer i‑a arătat vesta voluminoasă.
– Am fixat tubul de oxigen şi detentorul aşa cum s‑a putut. A ară‑
tat spre nişte barete din Velcro. Are aproximativ 15 kilograme de pie‑
tre. Dacă e prea mult şi te duci la fund, atunci meriţi să rămâi acolo.
El a pufnit în râs.
– Știam eu că mă pot bizui pe ajutorul tău.
Norsang a ajutat‑o pe Summer să ţină vesta cât Dirk a îmbrăcat‑o
peste costumul izotermic. Summer ataşase deja detentorul de butelia
de oxigen, dar Dirk a luat un furtun auxiliar pentru pompa de presiune
scăzută şi l‑a prins de o valvă de pe costumul izotermic. A aplicat un
mic flux de aer pentru a se adăuga flotabilităţii, apoi a reintrat în apă.
284 CLIVE CUSSLER

– Mă întorc peste scurtă vreme, a spus el, apoi a fluturat o mână
în semn de salut şi s‑a îndepărtat.
A înotat spre latura sudică a lacului şi s‑a realiniat cu cei doi bolo‑
vani pe care îi luase ca reper mai devreme. După ce a înotat în cerc
de câteva ori, a văzut obiectul de culoare verde de pe fund.
A schimbat tubul de aer cu detentorul şi a scos aer din costumul
izotermic printr‑o supapă de epurare aflată pe mânecă. Vesta pe care
Summer o umpluse cu pietre i‑a fost de mare folos, astfel că s‑a scu‑
fundat imediat sub luciul apei. S‑a întors şi a bătut din picioare cu
labe de înot, pornind spre fund, respirând rar şi adânc pentru a con‑
serva rezerva limitată de oxigen din rezervor.
Pe măsură ce a coborât, claritatea apei a sporit, şi a bănuit că
adâncimea în acel loc depăşea doisprezece metri. Apoi apa a pierdut
din claritate când soarele a coborât dincolo de munte.
A ajuns puţin deasupra fundului şi s‑a îndreptat spre obiectul de
culoare verde. După ce a bătut de câteva ori din labele de înot, a pri‑
vit în faţă şi a simţit că inima îi stă pe loc.
În umbre s‑a materializat silueta unui avion bimotor.
Aripile montate jos şi fuzelajul uşor bombat l‑au convins că era
vorba de un aparat C‑47. S‑a apropiat din spate, observând că avionul
stătea drept. Vechiul avion de transport era în mare măsură intact, dar
îi lipsea un ampenaj orizontal, iar vârful aripii stângi dispăruse. A îno‑
tat înainte şi a văzut că botul aparatului se boţise la prăbuşire.
S‑a întors şi a înotat spre aripa stângă şi motor, care avea elicea cu
trei pale deformată când avionul se izbise de gheţar. Pentru că avio‑
nul C‑47 alunecase pe versantul muntelui şi ajunsese în lacul care, la
acea vreme, era mult mai mic.
S‑a deplasat rapid înapoi faţă de botul strivit al aparatului şi a
ajuns pe partea dreaptă a fuzelajului. În spatele aripii, a văzut o uşă
de încărcare deschisă, care parcă l‑a invitat înăuntru. Aceea era uşa
pe care căzuse Ramapurah Chodrun în gol în urmă cu şaizeci de ani.
S‑a strecurat pe uşă, apoi s‑a blestemat că nu avusese prevederea de
a lua cu sine o lanternă subacvatică.
MAREA DIAVOLULUI 285

Deşi fuzelajul aparatului Skytrain avea numeroase ferestre, sticla


era opacă după atâtea decenii în care stătuse în apă. Dirk nu avea
timp ca să le permită ochilor să se adapteze la semiobscuritatea din
interiorul avionului. Hotărând să înceapă cu cabina piloţilor, a înotat
spre partea din faţă, pentru ca apoi să se deplaseze spre spatele apa‑
ratului, pentru a căuta Idolul Nechung.
După ce a pătruns câţiva centimetri în interior, a atins cu cotul
ceva care stătea în pragul uşii. Două ghete. S‑a crispat după ce,
uitându‑se mai atent, a văzut şi oasele proprietarului ieşind prin par‑
tea de sus a ghetelor.
Apa rece conservase avionul într‑o stare aproape perfectă, împre‑
ună cu tot ce se afla înăuntrul lui. De o parte şi de alta era câte o
bancă lungă, şi el a înotat pe deasupra lor, străduindu‑se să nu agite
sedimentele cu labele de înot. Pe bănci se aflau moviliţe de culoare
întunecată, dar a făcut efortul de a le ignora.
Datorită ferestrelor multe, în cabina de pilotaj pătrundea o lumină
slabă. A întins o mână spre uşa deschisă şi a vârât capul înăuntru.
Cabina de pilotaj a aparatului C‑47 i‑a amintit de instrumentele
de bord ale unui autobuz şcolar. Pe un bord plat, simplu, se aflau
instrumentele de zbor, în faţa unor fotolii de pilot foarte rudimen‑
tare. O manşă greu de manevrat, montată în faţa fiecărui scaun, era
acţionată de câte un volan mare, semănând cu o timonă. Totul arăta
ca şi cum ar fi trebuit să aparţină unui muzeu. Cadranele indicatoa‑
relor rămăseseră curate şi cifrele erau vizibile, altimetrul rămăsese
blocat la 5 400 de metri. Vopseaua verde de pe manşe arăta ca şi cum
ar fi fost aplicată cu o zi în urmă. Iar craniile şi moviliţele de oase din
fiecare fotoliu se brunificaseră doar puţin în cei şaizeci de ani.
Dirk ştia că movilele de pe podea şi de pe băncile din spatele lui
reprezentau rămăşiţe umane. Dacă Idolul Nechung era la bord, şi nu se
putea altfel, el trebuia să caute printre acele resturi înfiorătoare. A
aruncat o privire la ceasul de scufundător Doxa, pe care şi‑l prinsese
peste o mânecă a costumului izotermic. Se scurseseră deja paisprezece
286 CLIVE CUSSLER

minute, ceea ce însemna mai bine de jumătate din timpul pe care îl


putea petrece în imersiune cu acel rezervor minuscul.
S‑a întors şi a contemplat cabina aproape întunecată. Exista doar o
cale de a cerceta. S‑a lăsat pe genunchi şi s‑a târât de‑a lungul interva‑
lului dintre bănci, pipăindu‑le şi ţinând braţele întinse în lateral şi atin‑
gând tot ce exista pe podea. După câteva momente a atins o puşcă şi o
centură cu muniţie într‑o parte şi nişte ghete şi oase în partea cealaltă.
S‑a simţit ca şi cum s‑ar fi târât legat la ochi printr‑o criptă. Și‑a
înfrânat repulsia – pentru că rezerva lui de aer se epuiza cu rapidi‑
tate – şi a continuat să se mişte, atingând bocanci, uniforme, arme şi
oase. După ce a pierdut numărătoarea rămăşiţelor umane, a ajuns la
uşa din spate, care permitea pătrunderea câtorva raze de lumină.
Mai avea de examinat doar o mică suprafaţă a secţiunii de coadă.
A dat din picioare şi a plutit peste podeaua din secţiunea res­
pectivă, târându‑şi degetele pe suprafaţa acesteia. Nu a simţit nimic în
partea dreaptă, dar s‑a lovit cu capul de peretele cozii. S‑a întors şi a
pipăit pe cealaltă latură şi a atins ceva mic, rotund şi tare. A prins
obiectul în mână, s‑a dus spre uşă şi l‑a ţinut în lumina difuză. Era
o grenadă.
A aşezat‑o cu grijă sub banca de la tribord şi a revenit spre coada
avionului. A atins alt schelet, ale cărui oase erau împrăştiate pe podea.
A început să pipăie rămăşiţele, când s‑a întâmplat ceea ce nu‑şi dorea.
O gură superficială de aer din butelie, apoi, nimic.
Știuse că va păţi asta. Cu toate acestea, sperase să iasă din avion
înainte de a i se termina aerul. Nu găsise ceea ce căutase scufun‑
dându‑se acolo, şi verificase aproape tot interiorul aparatului.
Întrucât a început să simtă disconfortul provocat de absenţa
aerului, a atins uşor rămăşiţele de sub el, uitându‑se în acelaşi timp
spre uşa aflată la mică distanţă în faţa lui. A lovit uşor cu picioarele
ca să se propulseze în faţă, când a atins cu mâna dreaptă ceva care
ieşea de sub banca aflată aproape de un perete despărţitor. S‑a oprit,
apoi şi‑a plimbat palma peste el.
MAREA DIAVOLULUI 287

Părea neted, dar solid, şi avea înălţimea de aproximativ şaizeci


de centimetri. A întins şi cealaltă mână şi a prins obiectul între mâini.
Înalt, greu, rotunjit, nu putea fi decât un anumit obiect. Idolul
Nechung.
S‑a uitat prin întuneric spre oasele despre care ştia că se aflau în
spatele lui. Erau braţele întinse ale călugărului care se prinsese de
relicvă în ultimele momente de viaţă? Gândul l‑a făcut să simtă un
fior rece pe spinare, însă în acele momente avea alte griji.
Începea să aibă o durere de cap, iar dorinţa de a ieşi la suprafaţă
devenise copleşitoare. Însă nu putea pleca de acolo cu obiectul ime‑
diat, deoarece nu avea cum să ajungă la suprafaţă.
A lăsat jos Idolul, după care a dezbrăcat vesta ce avea buzunarele
încărcate cu pietre. Și‑a scos racordul din gură, a aruncat vesta, rezer‑
vorul şi detentorul, şi abia după aceea a luat obiectul greu, sculptat
din thokcha.
A dat puternic din picioare, s‑a îndreptat spre uşa laterală, unde a
căzut pe fundul lacului. Idolul Nechung cântărea cu cel puţin cinci
kilograme mai mult decât vesta pe care o lepădase. Trebuia să depă‑
şească lipsa de flotabilitate prin forţă.
S‑a ridicat în picioare, s‑a împins de pe fundul lacului, şi a dat
puternic din picioare, călcând apa. Lipsa de aer se adăuga la agitaţia
lui, astfel că a lovit apa cu mişcări energice, în timp ce a expirat un
firicel de aer ca să nu facă o hernie a plămânilor.
Nu stătuse la adâncime îndeajuns de mult ca să se teamă de o pro‑
blemă de decompresie, chiar dacă se afla la mare altitudine, de aceea
s‑a îndreptat spre suprafaţă cât de repede a putut.
A scos capul de sub luciul apei cu viteza unui proiectil, după care
a inspirat cât a putut de adânc. A reuşit să prindă tubul de oxigen
înainte ca greutatea idolului să îl tragă la fund. Ținând statuia în
braţe, nu a putut decât să bată din picioare ca să ajungă la cel mai
apropiat mal, plonjând ca un delfin la fiecare câteva secunde pentru
a lua câte o gură de aer.
288 CLIVE CUSSLER

Era prea concentrat în zbaterea lui pentru a arunca vreo privire


spre mal. Nu a îndrăznit să expună ceea ce descoperise decât după ce
a ajuns în apă adâncă până la brâu, pentru că se temea că va scăpa şi
pierde statuia. În cele din urmă, a ajuns în apă puţin adâncă şi s‑a ridi‑
cat gâfâind ca să aibă mai mult aer. A ridicat Idolul Nechung deasupra
capului şi a strigat triumfător:
– L‑am găsit!
A avut parte doar de tăcere.
Abia după aceea s‑a uitat spre malul lacului, ca să vadă care era
comitetul de primire ce îl aştepta. Erau doi chinezi care ţineau puş‑
tile de asalt îndreptate spre pieptul lui.
48

A genţii chinezi se deplasaseră în josul versantului, fără să fie văzuţi,


pentru că salopetele lor cafenii se confundaseră cu peisajul stâncos.
Cei patru chinezi se răspândiseră pe pantă şi îşi croiseră drum până
la cincizeci de metri de lac, moment în care au fost depistaţi de Tash.
Tibetanul a dus mâna spre pistolul de la brâu, însă a fost retezat
de un foc de armă de cel mai apropiat membru al comandoului. Aflat
la ceva mai mult de un metru, a apucat să tragă câteva focuri, după
care a fost doborât.
Norsang a prins‑o pe Summer şi a tras‑o la pământ, după care
s‑au furişat spre nişte roci pentru a se adăposti. Și‑a ridicat pistolul
Glock şi, cu două gloanţe bine ţintite în piept, l‑a împuşcat mortal
pe puşcaşul care îl omorâse pe Tash, după care s‑a ghemuit, deoa‑
rece chinezii au deschis foc automat împotriva lui, iar gloanţele i‑au
şuierat pe deasupra capului. S‑a ridicat ca să tragă împotriva altui
agent chinez, însă o grenadă a zburat prin aer şi a căzut la picioarele
lui. S‑a întins ca să o îndepărteze cu piciorul, însă ea a explodat îna‑
inte ca el să o poată atinge.
O explozie de lumină a fost urmată de un bubuit tunător care a făcut
solul să se cutremure. Nu era o grenadă de fragmentare, ci doar una de
290 CLIVE CUSSLER

derutare. Summer şi Norsang au orbit temporar şi au surzit câteva


momente. Când Norsang a reuşit să scape de efectele acelei explozii,
a fost prea târziu. A simţit ţeava unei puşti de asalt în spinare, astfel că
nu a avut încotro, şi a trebuit să‑şi lase pistolul să cadă la pământ.
Summer era deja în picioare, cu braţe ridicate în aer, în faţa altui
puşcaş. Norsan s‑a ridicat şi s‑a uitat la Summer, parcă cerându‑şi ier‑
tare. Ea l‑a liniştit printr‑o privire hotărâtă spre cei care îi capturaseră.
– Ce vreţi de la noi? a strigat ea.
Încă nu îşi recăpătase auzul normal după acea explozie.
Cel de‑al treilea membru supravieţuitor al comandoului chinez, un
bărbat cu ochi negri şi vii, cu piele tăbăcită, se afla pe pantă, exami‑
nând cadavrele lui Tash şi Arie. Mao s‑a întors şi a coborât panta având
arma în mână. S‑a oprit la câţiva centimetri de Summer şi Norsang.
– Unde… unde e celălalt bărbat? a întrebat într‑o engleză chinuită.
Summer i‑a aruncat cea mai bună expresie care spunea: „Habar
n‑am!“, dar asta a fost degeaba. O clipă mai apoi, Dirk a apărut la
suprafaţă în mijlocul lacului, şi a început să înoate spre ei. Cei trei
chinezi s‑au ghemuit în spatele unor stânci până când Dirk a ajuns
în apă mică, unde s‑a trezit faţă în faţă cu doi puşcaşi.
Dirk a lăsat Idolul să cadă pe marginea gheţarului, după care a
fost escortat până la Summer şi Norsang.
– Deci, l‑ai găsit! a spus Norsang cu glas reţinut.
– Da, dar îmi pare rău că nu l‑am lăsat acolo, a spus Dirk în
şoaptă. De unde‑au apărut indivizii ăştia?
– Tăceţi! a strigat Mao, care a trecut de prizonieri şi s‑a dus spre
marginea gheţarului, s‑a ghemuit şi a examinat Idolul preţ de câ‑
teva clipe.
A zâmbit, apoi a scos din rucsac un telefon prin satelit, şi a trimis
un mesaj text. După aceea a scos un telefon mobil obişnuit şi l‑a folo‑
sit pentru a face câteva fotografii Idolului. Apoi a comprimat imagi‑
nile, a conectat telefonul la cel prin satelit şi a transferat imaginile. În
cele din urmă, Mao a transmis prin satelit fotografiile către şeful lui.
MAREA DIAVOLULUI 291

Cât Mao a aşteptat răspuns, ceilalţi doi membri ai comandoului


au folosit şoricei din plastic pentru a lega mâinile prizonierilor la
spate. Apoi i‑au împins pe toţi la pământ şi le‑au legat şi gleznele.
Mao continua să se uite la telefonul lui, astfel că ambii s‑au ocupat
de camaradul lor mort, căruia i‑au luat armele şi apoi l‑au îngropat
într‑un şanţ puţin adânc punând deasupra lui pietre. Tash şi Arie nu
au avut parte de un tratament similar. Cei doi i‑au târât până lângă
lac şi le‑au umplut buzunarele cu pietre. Unul dintre ei a arătat spre
o bucată mare de gheaţă şi râzând strident, i‑a spus ceva celuilalt.
Acesta a dat aprobator din cap.
Au dus târâş cele două cadavre până pe sloiul de gheaţă, l‑au
îndepărtat şi au urmărit cum pluteşte spre mijlocul lacului. Saturat
de apă, sloiul s‑a fărâmiţat şi cele două cadavre s‑au dus la fund.
Acea înmormântare în apă i‑a făcut pe cei doi să râdă.
Summer nu a putut urmări scena, şi, neputând să creadă aşa ceva,
s‑a mărginit să se uite la cei care îi capturaseră.
Mao a citit câteva mesaje‑text care au apărut pe ecranul telefonu‑
lui prin satelit, apoi l‑a băgat în buzunar. A ridicat Idolul Nechung,
l‑a dus în faţa captivilor, şi l‑a lăsat la pământ în faţa lui Norsang.
– Aţi avut ceva de mare interes pentru guvernul meu.
– E o relicvă religioasă care aparţine Mănăstirii Namgyal.
– Este limpede că are o valoare mai mare decât o relicvă, a spus
Mao. Tu o să cari obiectul până în Tibet.
Apoi a vorbit cu unul dintre subordonaţi, care a golit comparti‑
mentul principal al rucsacului lui Norsang şi a băgat Idolul în el.
Puşcaşul l‑a ridicat în picioare pe Norsang şi i‑a tăiat legăturile de la
mâini şi picioare. L‑a silit apoi să ia rucsacul în spate, şi i‑a legat
mâinile în faţă.
Puşcaşul s‑a apropiat de Mao, a arătat spre lac şi a spus câteva
cuvinte. Mao l‑a chemat pe celălalt subordonat şi, împreună, au
prins‑o pe Summer de braţe şi au dus‑o târâş spre gheţar şi au silit‑o
să se aşeze pe o lespede de gheaţă care atârna deasupra lacului. L‑au
292 CLIVE CUSSLER

luat pe Dirk în acelaşi mod şi l‑au obligat să se aşeze lângă sora lui.
Silindu‑i să stea spate în spate, le‑au legat mâinile la spate.
– Nu‑mi place deloc treaba asta, a spus Summer în şoaptă.
– Ne descurcăm dacă ăştia pleacă, a spus Dirk.
Însă chinezii nu încheiaseră. Puşcaşul care râdea strident s‑a
apropiat de Dirk şi a scos un pumnal din teaca pe care o avea prinsă
la brâu. L‑a prins pe Dirk de costumul izotermic, din spatele gâtului,
şi a făcut o tăietură orizontală. Apoi a coborât de pe gheţar şi a strâns
pietre mici pe care le‑a îndesat în costum. Când Dirk s‑a mişcat ca să
scape de balastul ce i se adăuga, puşcaşul l‑a lovit cu cotul în cap.
Aflat pe mal, Mao s‑a uitat exasperat la subordonatul lui şi a stri‑
gat la el să se grăbească. Omul a urcat pe lespedea de gheaţă şi a înce‑
put să sară pe ea. Într‑o parte a lespezii a apărut o crăpătură, şi omul
şi‑a schimbat poziţia ca să o disloce.
– Ce faci? a răcnit Norsang. Încetează!
Tibetanul a făcut câţiva paşi ca să vină în ajutorul celor doi, dar
Mao l‑a împiedicat. L‑a lovit pe Norsang cu patul puştii de asalt în
burtă, făcându‑l să se prăbuşească. S‑a auzit un pocnet, şi puşcaşul a
sărit de pe marginea gheţarului când lespedea de gheaţă s‑a desprins.
Râzând strident, omul a pus un picior pe marginea sloiului şi l‑a
împins în lac.
Stând pe gheaţă, temându‑se să se mişte, Dirk şi Summer au plu‑
tit în tăcere spre mijlocul lacului.
49

A şteptându‑şi vizitatorul, Zheng păşea agitat de colo‑colo.


– Domnule, radarul indică apropierea unui aparat de zbor
neidentificat.
Zhen s‑a apropiat de ecranul radarului şi l‑a împins deoparte pe
timonier. Punctul mic de pe ecran se apropia cu repeziciune dinspre
nord‑vest. Zhen s‑a dus la fereastra laterală pentru a vedea ce era,
dar norii cenuşii ascundeau totul în depărtare.
Elicopterul utilitar Changhe Z‑11J, fără însemne, zbura jos pe
deasupra valurilor, păstrând tăcerea radio încă de la plecarea de la
baza militară din provincia Guangdong. Vântul variabil din faţă şi
zonele cu ploaie făcuseră ca zborul să fie periculos, dar nu pilotul
stabilise planul de zbor. A aruncat o privire spre colonelul aşezat ală‑
turi de el, care ordonase ca zborul să se facă fără a fi detectat peste
Marea Chinei de Sud.
Sudoarea se scurgea de pe fruntea pilotului când în faţă a apărut
nava Melbourne. A dat roată vasului de două ori până să ceară per‑
misiunea de aterizare, aşteptând ca vasul să vireze pentru a reuşi o
aterizare în siguranţă. Întrucât vasul se clătina dedesubtul aparatului,
pilotul şi‑a dat seama că nu ar fi fost cazul să zboare în astfel de con‑
diţii, fără a mai vorbi de a ateriza pe un heliport.
294 CLIVE CUSSLER

Neavând de ales, a coborât încet deasupra heliportului, chiar dacă


acesta se legăna odată cu nava. Profitând de un val care a înălţat
puţin nava, a redus puterea motorului şi a făcut aparatul să cadă,
lovind heliportul cu zgomot înainte ca nava să se ridice din nou.
Colonelul Yan nu s‑a deranjat să comenteze modul de aterizare şi
nici nu a aşteptat ca rotoarele să se oprească, ci a deschis uşa laterală
şi a sărit din elicopter. A fost cât pe ce să cadă din cauza balansului
navei şi s‑a dus spre scara laterală, unde îl aştepta Zheng.
Bărbatul mai tânăr şi‑a salutat unchiul.
– Bine ai venit, domnule colonel! Nu ne aşteptam să zbori pe o
asemenea vreme, a spus el, pe un ton care i‑a trădat neliniştea.
– A fost un zbor neautorizat făcut la momentul oportun. Yan a
făcut semn către elicopter, şi spre norii din care începuseră să cadă o
ploaie uşoară. Păstrarea secretului este cea mai bună soluţie. Unde
putem merge să discutăm despre schimbarea planurilor noaste?
– În careul ofiţerilor, domnule! Pe aici, te rog!
Careul ofiţerilor de pe Melbourne semăna cu un restaurant de
cinci stele, având mochetă pluşată de culoare roşu de Burgundia
şi picturi abstracte pe pereţi. Într‑o latură a zonei de luat masa, se
aflau scaune şi canapele îmbrăcate în piele şi un televizor cu ecran
foarte mare. Zhen l‑a condus pe Yan către două scaune dintr‑un
colţ. Pe măsuţa scundă dintre ele erau stivuite o serie de hărţi
şi documente.
– Aşadar, Yijong, a început colonelul, ceea ce mi‑ai spus despre
această navă este adevărat?
– Mai mult decât mi‑am imaginat, i‑a răspuns Zheng. Am găsit la
bord un om de ştiinţă – de fapt, e inginer – pe care îl cheamă Yee. E
taiwanez şi a recunoscut că lucrează la Ministerul Apărării Naţionale.
A făcut semn spre masă. Am găsit toate acestea în cabina lui.
Yan a examinat documentele. Erau hărţi maritime de navigaţie
prezentând secţiuni din strâmtoarea Taiwan de‑a lungul coastei ves‑
tice a insulei.
MAREA DIAVOLULUI 295

În anumite locuri, pe hărţi apăreau grupuri de triunghiuri mar‑


cate cu roşu, mergând de la nord la sud, la aproximativ treizeci şi
ceva de kilometri de coastă.
– Ce reprezintă semnele astea roşii? a întrebat Yan.
– Sunt posturile ultrasonice subacvatice stabilite pentru Proiectul
Cascada.
Yan a părut nedumerit.
– Proiectul Cascada?
– O măsură defensivă propusă împotriva unui asalt cu vehicule
amfibii. Staţiile acustice, funcţionând în mod sincronizat una cu alta,
vor crea un zid de apă care ar putea distruge orice flotă invadatoare.
– De ce nu au aflat serviciile noastre de informaţii despre acest
proiect?
– Yee a spus că e vorba de un proiect controlat cu stricteţe, creat
prin relaţiile cu domnul Thornton. Pe de altă parte, deocamdată e în
stadiu experimental.
– Un zid de apă? Nu vorbeşti serios!
– Am descoperit efectul chiar noi, când am ajuns la bordul
navei. Desfăşurau nu ştiu ce test şi erau pe punctul de a‑l opri când
i‑am întrerupt noi. Nava a produs un val mare. Am văzut asta cu
ochii mei.
– Da, aşa mi‑ai spus! Și acest lucru poate fi repetat?
– Yee a confirmat asta.
– Cât de curând va deveni operaţional acest sistem?
Zheng a ridicat din umeri.
– Yee şi‑a pierdut cunoştinţa când l‑am interogat ultima oară.
Îngustându‑şi ochii, Yan a spus:
– Aş vrea să ştiu cum funcţionează sistemul.
– O să‑l pun pe inventator să‑ţi explice. Omul care a construit
nava asta.
A scos un aparat de radiorecepţie şi l‑a chemat pe unul dintre
subordonaţi.
296 CLIVE CUSSLER

Câteva minute mai târziu, tras la faţă şi epuizat, Alistair Thornton


a fost adus în careul ofiţerilor şi aşezat pe un scaun din apropierea
celor doi ofiţeri. S‑a uitat la uniforma militară a lui Yan, după care
l‑a privit cu repulsie pe Zheng.
– Domnul colonel vrea o prezentare completă a Proiectului
Cascada, a spus Zheng.
– Ți‑am mai spus că m‑am săturat până peste cap să discut cu
tine, a zis Thornton cu glas sec.
– Cred că ai putea să te răzgândeşti, a spus Zheng, şi a transmis
un mesaj scurt prin aparatul de radiorecepţie.
Câteva momente mai târziu, uşa s‑a deschis şi Margot a apărut în
careul ofiţerilor, urmată de Ning, care ţinea ţeava unui pistol lipită de
ceafa ei. Văzându‑şi fiica, Thornton a sărit brusc în picioare. S‑au pri‑
vit unul pe celălalt cu uşurare şi disperare în ochi, iar Margot a înge‑
nuncheat alături de tatăl ei şi l‑a prins de mână.
– Eşti teafără? a întrebat Thornton.
Margot a dat afirmativ din cap şi a zâmbit forţat.
– Ce revedere fericită… a spus Zheng. Dacă doriţi să rămâneţi în
aceeaşi stare, îi vei explica domnului colonel totul despre Proiectul
Cascada.
– Proiectul Cascada e… o fantomă, a spus Thornton, privind în
podea. Încă e în faza de proiectare. Nu am habar dacă va funcţiona
vreodată.
– Dar ai creat deja valuri masive, nu? a întrebat Zheng.
– Tu le‑ai produs, a spus Thornton, împungând cu degetul spre
Zheng.
– Deci se poate! a spus Yan.
Thornton a dat din cap, fiind rezervat.
– Da, însă trebuie să te afli în locul potrivit, şi să ai condiţiile
potrivite. Aici, în strâmtoarea Luzon, dacă ne mai aflăm aici, anu‑
mite zone au curenţi submarini neobişnuit de puternici, care pot fi
manipulaţi prin intermediul semnalelor acustice.
MAREA DIAVOLULUI 297

– O manipulare care poate redirecţiona un curent submarin spre


suprafaţă sub forma unui val devastator. Zhang a lovit cu palma un
dosar de pe măsuţă. Am citit asta aici, în documentele lui Yee.
– Și acest val de suprafaţă, un tsunami, poate fi trimis într‑o anu‑
mită direcţie? a întrebat Yan.
Thornton a rămas tăcut până când Ning a ajuns în spatele lui
Margot şi i‑a mângâiat părul.
– Da, asta este teoria, a spus Thornton. Un şir de senzori detec‑
tează deplasarea apei. După ce se depistează un tipar, emiţătoarele de
răspuns transmit unde acustice la o amplitudine care interacţionează
cu curgerea fizică. Dacă transmisia este suficient de puternică, atunci
curentul poate fi redirecţionat.
Yan a extras o hartă care prezenta apele din largul coastei de
sud‑vest a Taiwanului, în faţa portului Kaohsiung. A arătat spre şirul
de triunghiuri aflate la 32 de kilometri de coastă. Locul acesta e… e
un loc în care sistemul ar putea funcţiona?
– Nu… nu ştiu! a spus Thornton.
Ning a prins‑o de păr pe Margot şi a smucit‑o, astfel că ea a scos
un ţipăt. Thornton a încercat să se ridice de pe scaun, însă Zheng l‑a
prins de cămaşă, reţinându‑l pe loc. Un membru al comandoului
s‑a apropiat şi a îndreptat arma spre Thornton.
– Răspunde la întrebare! a spus Zheng.
Pe obrajii lui Margot s‑au scurs lacrimi provocate de durere, cât
s‑a străduit să rămână nemişcată.
– Lăsaţi‑o în pace, animale însetate de sânge ce sunteţi! a strigat
Thornton.
Zheng a făcut o mişcare din cap. Ning a coborât braţul, dar a
continuat să o ţină strâns de păr pe Margot.
– Da! a afirmat Thornton printre dinţii încleştaţi. Acesta e unul
dintre locurile defensive pe care şi le‑a propus Taiwanul.
– Prin urmare, există condiţiile propice pentru a utiliza Sistemul
Cascada, a spus Yan.
298 CLIVE CUSSLER

Thornton s‑a mulţumit să se uite pătrunzător la acel om.


Yan a arătat spre hartă şi s‑a întors spre Zhen.
– Duci vasul în poziţia asta. La momentul potrivit, vom activa
sistemul. Dar valul va fi îndreptat în direcţie opusă. Vreau să trimit
o „cascadă“ mare spre Taiwan.
– Aţi înnebunit? a spus Thornton, ridicându‑se brusc de pe scaun.
Aţi distruge o treime din acea ţară. Ar putea muri milioane de oameni.
Pe de altă parte, probabil că veţi declanşa cel de‑al Treilea Război
Mondial.
Yan s‑a uitat la Thornton cu o expresie amuzată pe faţă şi a zâmbit.
50

A flaţi pe sloiul de gheaţă care încă plutea, Summer şi Dirk au văzut


cum unul dintre puşcaşii chinezi le‑a aruncat rucsacurile în lac,
după care s‑a alăturat camarazilor lui pentru a‑l îndemna pe Norsang
să urce muntele. Tibetanul s‑a uitat cu suferinţă în ochi în urmă
spre prietenii lui, dar s‑a simţit împuns de ţeava unei arme în coaste,
astfel că şi‑a reluat drumul.
– Ne‑au lăsat în lac ca să dispărem fără să lăsăm vreo urmă, a
spus Summer.
– Ai încredere în mine, a zis Dirk, în timp ce se chinuia să des‑
facă legăturile de la încheieturile mâinilor, pe fundul lacului vor
exista mai mult decât câteva urme.
– N‑ar trebui să ne scufundăm în alt loc decât în mijlocul lacului?
– Eu am aşteptat să se îndepărteze îndeajuns ca să nu poată
vedea ce facem, a spus Dirk, stând cu faţa spre malul estic pentru a
avea o imagine mai clară a comandoului, ai cărui membri urcaseră
deja cam o sută de metri pe versant. Cred că acum putem încerca
fără nicio teamă.
– Va fi prea întuneric pentru ca ei să ne vadă curând, a spus
Summer, care a observat că se apropia ora crepusculului. Asta, dacă
aisbergul nostru va rezista îndeajuns de mult.
300 CLIVE CUSSLER

Platforma lor plutitoare era mare, dar fragmente de gheaţă de la


margini căzuseră deja. Dirk şi‑a întins picioarele în faţă, dar nu a
reuşit să ajungă cu ele la marginea sloiului. S‑a uitat spre Summer
şi i‑a spus:
– Încearcă să mă împingi puţin. La semnalul meu: unu, doi, trei!
Summer şi‑a înfipt picioarele în gheaţă şi a împins, alunecând spre
fratele ei, care s‑a deplasat în faţă. Summer a scos un strigăt de uimire,
deoarece mişcările ei, deşi puţine, făcuseră sloiul să se legene în mod
primejdios. O margine a lui s‑a scufundat sub luciul apei, apoi s‑a înăl‑
ţat, trimiţând un val de apă rece ca gheaţa peste topul ei.
Dirk şi‑a dres glasul.
– Sloiul ăsta a devenit cam instabil.
– Fă bine şi du‑ne până la mal! a spus Summer în şoaptă, în momen‑
tul în care o porţiune mare din sloi s‑a desprins.
Cei doi se mişcaseră îndeajuns pentru a‑i permite lui Dirk să îşi
ţină picioarele în apă. Având gleznele legate laolaltă, a început să
pedaleze încet, dar cam stângaci. Sloiul de gheaţă a început să se mişte
încet spre malul nordic al lacului.
– Nu vreau să te critic, a spus Summer, dar malul dinspre est mi
se pare a fi mai aproape.
– E adevărat, a spus Dirk, privind peste umăr, ca să vadă încotro
se îndreptau. Dar în partea nordică fundul lacului are o pantă mai
blândă.
– Asta, dacă nu reuşim să ajunge la mal, da.
– În cazul în care nu reuşim.
Din marginile sloiului au continuat să se desprindă porţiuni, ceea
ce a făcut ca pluta lor să se micşoreze ca suprafaţă. Summer a simţit
gheaţa alunecând sub ea, însoţită de sunete de crăpare. Nu cred că o
să ajungem până la mal.
Sloiul s‑a scufundat în timp ce se deplasau, până când au ajuns
să stea în apă aproape 10 centimetri. Summer a blestemat apa rece
ca gheaţa, în vreme ce Dirk încă nu simţea frigul, deoarece purta
MAREA DIAVOLULUI 301

costumul izotermic. Apoi s‑a desprins încă o bucată din sloi, iar Dirk
a început să vâslească din picioare cât de puternic a putut. Sloiul de
gheaţă s‑a dovedit mai stabil decât până atunci, iar dimensiunile lui
mai reduse au permis deplasarea lui mai rapidă prin apă. Însă acest
lucru nu a durat multă vreme.
Când mai aveau de plutit vreo nouă metri până la mal, sloiul s‑a
spart în două sub greutatea lor. Dirk şi Summer s‑au prăbuşit în
lacul glaciar şi au dispărut sub luciul apei.
*
La 400 de metri pe versantul estic, puşcaşul care îi împinsese pe
sloiul de gheaţă a scos un alt hohot de râs strident.
Norsang s‑a oprit şi s‑a întors, apoi s‑a uitat spre lac prin întu‑
nericul care se îndesea. În mijlocul lacului se legănau două blocuri
de gheaţă.
– Fie ca dragonul să se milostivească de sufletele lor, a mormăit
el, după care şi‑a continuat urcuşul forţat spre pisc.
51

A pa rece ca gheaţa a împuns‑o pe Summer precum o mie de ace.


A icnit, apoi şi‑a reprimat un reflex involuntar de a inhala apă.
În timp ce mintea ei reacţiona cu furie, a bătut din picioare, deşi îi
erau legate. A trăit o reacţie de şoc datorată frigului, şi şi‑a dat seama
că s-ar fi putut îneca într‑un minut dacă ar fi cedat acelui impuls.
Deşi inima îi bătea cu putere, ajutată de ani şi ani de scufundări în
condiţii asemănătoare, s‑a silit să se relaxeze.
În spatele ei, Dirk, a trecut printr‑o suferinţă asemănătoare,
chiar dacă mai puţin chinuitoare. Apa rece a lacului i‑a pătruns prin
tăietura din spatele costumului izotermic, ceea ce a adăugat o greu‑
tate suplimentară faţă de pietrele ce îi fuseseră băgate între el şi piele.
Spaima lui cea mare era că o trăsese cu el pe Summer spre fundul
lacului. Altfel, ea ar fi putut rămâne în stare de plutire, şi ar fi reuşit
să înoate spre mal.
A făcut tot posibilul ca să ignore starea de disconfort şi s‑a con‑
centrat asupra fundului stâncos de care se apropiau. Adâncimea
apei în acel loc era de 4,5 metri şi vizibilitatea era bună. Dirk a văzut
câteva stânci şi, în timp ce el şi Summer coborau spre fund, a încer‑
cat să ajungă deasupra celei mai apropiate. Aveau doar o singură
MAREA DIAVOLULUI 303

şansă. Având‑o la remorcă pe sora lui, a făcut toate eforturile pentru


a se alinia cu acea stâncă.
În timp ce cădeau spre fundul lacului, şi‑a întins picioarele atât cât
a putut spre stâncă. Atunci când a atins cu labele picioarelor vârful
stâncii, şi‑a îndoit genunchii şi s‑a împins cu toată puterea în sus.
Stră­duindu‑se să rupă legăturile de la glezne, a lovit stânca folosindu-și
toată puterea.
Inerţia a fost suficientă pentru a rupe şoricelul cu care era legat
exact de la conexiune. Apoi s‑a străduit să rămână drept când labele
picioarelor i s‑au despărţit, iar picioarele au încălecat stânca. Acum
aveau o şansă. În timp ce corpul lui Summer tresălta pe spinarea lui,
s‑a ridicat în picioare şi a început să meargă înainte. Aplecat în faţă,
pentru ca Summer să poată rămâne spate în spate cu el, Dirk a înce‑
put să păşească pe fundul lacului.
Mai aveau probabil şase metri până să ajungă la apă mică, o dis‑
tanţă pe care, pe uscat, Dirk ar fi parcurs‑o în câteva secunde. Însă în
apă, fără aer, şi urcând o pantă stâncoasă având‑o în spinare pe sora
lui, dar şi pietre în costumul izotermic, asta era o cu totul altă poveste.
A trebuit să meargă înainte, înfruntând rezistenţa apei, în vreme
ce frigul şi efortul fizic au amplificat nevoia de aer. Însă cum avea mâi‑
nile legate la spate, menţinerea echilibrului era elementul cel mai difi‑
cil de realizat. S‑a gândit să se oprească la o stâncă şi să încerce să rupă
legăturile de la mâini, aşa cum procedase în cazul celor de la picioare,
însă nu îşi putea permite să piardă timp şi nici să rişte o nereuşită.
Știa că Summer era o bună înotătoare şi, la fel ca şi el, se afla
într‑o formă fizică grozavă. Într‑o zi bună, două sau trei minute
petrecute sub apă, fără aer, ar fi fost ceva normal pentru oricare din‑
tre ei. Însă Dirk era deja obosit după acea scufundare, iar efectul
altitudinii şi a aerului rarefiat era zdrobitor. În plus, era vorba de
apa rece ca gheaţa.
O simţea pe Summer ca pe o greutate uriaşă. Și‑a dat seama că ea
sigur suferise de şoc termic. Oare mai era conştientă? Ori se înecase?
304 CLIVE CUSSLER

Acele întrebări i‑au alimentat şi adrenalina, astfel că a înaintat cu


o hotărâre ca de robot. S‑a împiedicat de o stâncă lată, a ajuns pe o
pantă liberă de stânci şi a continuat să înainteze. Și‑a simţit capul ca
şi cum ar fi prins strâns într‑o menghină, iar inima era cât pe ce să‑i
sară din piept, atât de tare îi bătea. A văzut suprafaţa puţin deasupra
lui, apoi a simţit o mişcare, pentru că Summer a ieşit prima la supra‑
faţă. A mai parcurs câţiva metri împleticindu‑se, după care a ridicat
capul din apă şi a gâfâit pentru a inspira. Preţ de un moment, abia a
putut vorbi, deoarece aerul rece al munţilor i‑a pătruns cu greu în
plămâni, alimentându‑l cu oxigen.
– Te… te simţi… bine? a reuşit el să spună într‑un târziu, când a
pornit din nou spre mal.
Summer era în viaţă, pentru că respira horcăind în disperare. Ea
a mormăit ceva drept răspuns. Încă aplecat, a cărat‑o de la lac şi s‑a
lăsat pe un bolovan de pe mal ca să se odihnească. Cerul devenise
albastru precum cerneala, semn că amurgul se apropia. A scrutat
versantul muntelui, abia zărind cei patru căţărători la peste 1,5 kilo‑
metri în susul pantei, părând nişte furnici în acel peisaj.
S‑a întors şi s‑a uitat la nişte pietre de la picioarele lui.
– Summer trebuie să tăiem legăturile de la mâini. O să încerc să
lovesc de o piatră legătura care ne ţine pe amândoi. Mă poţi ajuta?
De pe buzele ei tremurătoare a pornit ceva care sugera o afirmaţie.
Dirk s‑a ridicat drept pentru a susţine greutatea surorii lui şi s‑a
apropiat de o piatră ascuţită din apropiere. S‑a aşezat cu spatele spre
centrul ei, apoi a spus:
– Ne lăsăm brusc peste piatră. Număr până la trei. Unu… doi… trei.
Deşi încheieturile erau strânse, legătura care îi unea era mai
largă. Au nimerit drept în vârful pietrei, iar greutatea lor însumată a
forţat legătura în jos până a plesnit.
Summer s‑a rostogolit pe pământ, iar Dirk a căzut în faţă, în
genunchi. S‑a tras apoi cu spatele şi a frecat legătura de la mâini de
piatra aspră, ca să o slăbească. După două minute, şi‑a poziţionat
MAREA DIAVOLULUI 305

mâinile deasupra pietrei ascuţite şi s‑a lăsat să cadă, trăgând în acelaşi


timp de încheieturi. La cea de‑a doua încercare, legătura din plastic a
plesnit. Și‑a dus mâinile în faţă şi şi‑a masat încheieturile, mulţumind
Cerului că agenţii chinezi nu folosiseră legături mai rezistente.
S‑a rotit şi a ajutat‑o pe Summer să stea dreaptă. Înfăţişarea ei l‑a
speriat. Avea buzele vinete tremura incontrolabil, iar ochii ei, în mod
obişnuit, cenuşii şi sclipitori, erau sticloşi şi privea în gol. Risca să
moară de hipotermie.
– Rezistă, surioară, o să te încălzesc imediat!
A dezbrăcat costumul izotermic, şi a aruncat pietrele din el. Cum
Summer încă era legată de mâini şi picioare, Dirk nu a putut decât
să o înfăşoare cu costumul. Ea nu avea putere ca să rupă legăturile,
de aceea el a legat mânecile costumului în jurul pieptului ei, şi i‑a
tras cagula peste cap pentru a încerca să capteze căldură corporală
suplimentară.
Știa că trebuia să o îmbrace cu haine uscate, în care s‑ar fi încăl‑
zit repede. Chibriturile şi hainele uscate erau în rucsacurile lor, în
pungi etanşe care le‑ar fi menţinut uscate chiar şi sub apă. Dar recu‑
perarea rucsacurilor din lac îi va răpi timp, iar Summer era în luptă
cu timpul, şi risca să piardă acea bătălie.
Cu toate acestea, nu avea altă soluţie. S‑a ridicat, pregătindu‑se să
alerge spre capătul estic al lacului ca să găsească rucsacurile. Însă
când s‑a ridicat ceva i‑a reţinut atenţia în apă, spre vest. Deasupra
unei mici porţiuni a lacului plutea o ceaţă uşoară. S‑a uitat mai atent,
apoi a zâmbit. Nu era ceaţă, ci aburi. De la izvorul termal.
– Hai, Summer, mai facem o partidă de înot!
A ridicat‑o în picioare. Ea a încercat să protesteze, dar Dirk a
pus‑o pe un umăr şi a cărat‑o spre lac.
La aproximativ doisprezece metri spre vest, a intrat în apă. În loc
să fie rece ca gheaţa, apa era caldă ca la tropice. A păşit prin apă, cău‑
tând locul cel mai cald de‑a lungul malului, apoi a aşezat‑o pe Summer
în apă. I‑a scos bocancii şi jacheta şi le‑a aruncat pe mal, după care a
306 CLIVE CUSSLER

împăturit costumul izotermic şi l‑a plasat sub ea, drept rezemătoare. A


lăsat‑o un moment pentru a se întoarce pe mal şi a căutat până a găsit
o bucată de granit care avea o margine tăioasă. Revenind, a folosit acel
ciob pentru a‑i tăia legăturile de la mâini şi picioare.
Având mâinile şi picioarele libere, Summer s‑a putut întinde mai
comod în apa caldă, lăsând‑o să îi ajungă până la bărbie. Foarte curând,
culoarea i‑a revenit în obraji, iar ochii i‑au redevenit sclipitori.
– Profită de baia asta! i‑a spus Dirk. Mă întorc peste câteva minute!
Ea s‑a uitat recunoscătoare la el.
– Răsuflarea dragonului! a murmurat ea.
În amurgul care sporea, s‑a dus spre capătul estic al lacului. Pe sub
costumul izotermic purtase pantaloni de alergare şi o bluză izoter‑
mică, de aceea a început să tremure, deoarece în acea zonă a lacului
bătea un vânt slab, dar rece. Însă cel mai mult îl chinuiau labele picioa‑
relor. Costumul izotermic avea ghete din cauciuc, iar după ce îl dez‑
brăcase rămăsese în şosete. Îşi simţea degetele picioarelor amorţite,
iar tălpile îl dureau după ce călcase atât de mult peste pietre ascuţite.
Din fericire, şi‑a zărit ghetele de drumeţie acolo unde le lăsase,
ascunse sub două pietre mari. Și‑a scos şosetele şi restul hainelor şi
a intrat în lac, şi, lipsit de costumul izotermic, a simţit deplin frigul
şi răceala ca de gheaţă a apei.
A observat rucsacul lui Summer în apa puţin adâncă şi l‑a tras pe
mal, simţindu‑se recunoscător că iese din apă măcar câteva momente.
Picioarele şi labele picioarelor îi amorţiseră după ce intrase în apă.
Și‑a găsit şi rucsacul lui şi l‑a dus pe mal, reprimându‑şi dorinţa de a
blestema cu voce tare starea de disconfort prin care trecea. A căutat
prin rucsacul lui şi a constatat că, în mare măsură, despărţiturile inte‑
rioare rămăseseră uscate. A îmbrăcat haine uscate, o jachetă umplută
cu puf, puţin umedă, şi o căciulă tricotată din lână.
A încălţat bocancii, care erau uscaţi, şi a ţopăit de colo‑colo ca să
se încălzească. Simţind că sângele i s‑a pus în mişcare, a urcat pe
deluşorul pe care fuseseră ucişi Tash şi Arie. Ei se pregăteau să facă
MAREA DIAVOLULUI 307

un ceai când căzuseră în ambuscadă. Dirk a luat lemnele uscate pe


care le adunaseră tibetanii şi s‑a dus la rucsacuri. L‑a golit pe al lui
şi a vârât lemnele în el, l‑a pus pe un umăr, iar pe celălalt umăr şi‑a
agăţat sacul lui Summer. S‑a întors pe întuneric, împiedicându‑se
doar o dată, dar reuşind să parcurgă mai repede acea distanţă dato‑
rită ghetelor din picioare.
A găsit‑o pe Summer ameţită, dar receptivă, plângându‑se că i‑au
îngheţat urechile. A explorat malul până a găsit o ravenă nu foarte
adâncă, înconjurată de bolovani mari. Era bine protejată de vânt şi,
în plus, era izolată de versantul estic.
A ridicat privirea şi a zărit pe culme câteva lumini care nu se
deplasau. Chinezii făcuseră tabără acolo, încredinţaţi că a doua zi vor
reuşi să ajungă în Tibet.
A sărit în mica ravenă, a făcut o vatră din pietre, apoi a aprins
lemnele cu chibriturile pe care le găsise în rucsacul lui. După ce a
reuşit să aţâţe focul, s‑a întors la lac şi a ajutat‑o pe Summer să iasă
din apă. Din hainele ei au ieşit aburi. A făcut câţiva paşi nesiguri,
apoi a început să se mişte mai uşor.
– Mi‑a plăcut apa caldă de acolo! Nu aş fi vrut să ies din lac!
A început să clănţănească de frig, deoarece hainele ude nu îi
ţineau de cald.
Dirk a condus‑o la foc, unde ea a îmbrăcat haine uscate, după
care s‑a aşezat. Dirk deja pusese ghetele şi jacheta ei să se usuce, şi
avea un ibric cu ceai care dădea să fiarbă.
A căutat prin proviziile aduse şi a gătit nişte orez cu roşii, la care
a adăugat o cutie cu carne de porc marca Spam. Summer şi‑a recăpă‑
tat curând puterile şi a încetat să tremure după ce părul i s‑a uscat.
– Crezi că l‑au luat pe Norsang în Tibet? a întrebat ea.
– Nu! Dirk s‑a ridicat şi s‑a uitat spre versantul estic al muntelui.
Cel puţin deocamdată. Au făcut tabără pe culme.
Summer s‑a ridicat şi l‑a urmat la marginea ravenei. A ridicat pri‑
virea şi a văzut o luminiţă sus, pe munte.
308 CLIVE CUSSLER

– Ei sunt?
Dirk a dat afirmativ din cap.
– Îl au pe Norsang, dar au şi Idolul Nechung, a spus ea. El va putrezi
într‑o închisoare tibetană tot restul vieţii. Trebuie să‑l salvăm.
Dirk s‑a uitat la sora lui.
– Era cât pe ce să mori de hipotermie.
Ea l‑a prins de un braţ şi l‑a strâns.
– Acum mi‑am revenit. Trebuie să încercăm. Știi că trebuie
s‑o facem.
Dirk a văzut expresia de hotărâre din ochii ei, apoi s‑a uitat la
lumina care pâlpâia pe munte.
– Am înţeles! Se pare că doar asta putem face, a spus el. Să
încercăm!
52

U ltimii tăciuni ai focului s‑au stins la ora trei dimineaţa. Dirk a în­
ghion­tit‑o pe sora lui ca să se trezească înainte de a îngheţa.
– Mai doreşti să urcăm pe munte?
– Da! a spus ea. Mă simt mult mai bine.
Dirk a făcut câte o cană de ceai pe aragazul de voiaj, pe care l‑au
băut după ce au mâncat câteva batoane cu cereale. Simţindu‑se întăriţi,
şi‑a pus rucsacurile în spinare şi au pornit de‑a lungul malului lacului.
Pe culmea muntelui nu se mai vedea nicio lumină gălbuie.
– Crezi că mai sunt acolo? a întrebat Summer.
– Da! Lumina a rămas nemişcată o vreme.
De pe malul estic al lacului, au început ascensiunea anevoioasă a
versantului. S‑au simţit binecuvântaţi văzând cerul senin, care le
oferea lumina stelelor şi a lunii în creştere. Mai puţin binevenită era
temperatura scăzută, care se datora cerului lipsit de nori. Summer
şi‑a frecat mâinile când au început urcuşul pe versantul abrupt,
către culme. După câteva minute de ascensiune obositoare, corpul
ei s‑a încins şi inima a început să îi bată mai tare.
Au urcat în tăcere, vorbind în şoaptă doar când se opreau la fiecare
câteva minute ca să îşi recapete suflul. Calvarul prin care trecuseră pe
310 CLIVE CUSSLER

lac îi secase de putere mai mult decât voiau ei să recunoască, iar


lupta pentru oxigen la acea altitudine era permanentă. Însă salvarea
lui Norsang şi recuperarea Idolului Nechung erau motive mai mult
decât suficiente pentru a face uitate suferinţele.
Traseul urmat i‑a dus spre sud, urcând de‑a lungul marginii ghe‑
ţarului. S‑au simţit tentaţi să urce pe gheţar, ceea ce ar fi uşurat urcu‑
şul, dar s‑au temut că două siluete întunecate pe fundalul alb al gheţii
ar fi fost mai uşor de detectat. Deşi sperau că agenţii chinezi nu vor
simţi nevoia de a posta o santinelă, nu voiau să se bazeze pe asta.
Cu cât urcau cu atât mai rar păşeau, atât din cauza oboselii cât şi
de nevoia de a se apropia în tăcere. Ajunşi la o sută de metri de vârf,
s‑au odihnit înapoia unui bolovan de dimensiunile unei maşini.
Dirk a privit pe lângă el. Tabăra chinezilor era puţin mai jos de cul‑
mea muntelui. Două corturi erau înălţate pe o ridicătură îngustă,
dar pe terenul stâncos nu se puteau vedea prea multe lucruri.
– Ei… ei sunt? a întrebat Summer printre două răsuflări chi­
nuitoare.
– Da! Văd două corturi.
– E cineva de pază?
– Nu‑mi dau seama, dar e preferabil să credem că e cineva treaz.
Și‑a dat jos rucsacul din spate şi s‑a uitat din nou. Terenul e mai acci‑
dentat spre stânga, ceea ce ne va oferi mai mult adăpost. Să ne ducem
spre latura aceea şi să urcăm până sus, apoi ne apropiem de deasupra.
Putem lăsa rucsacurile aici.
A desfăcut rucsacul şi a scos un cuţit mic, cu lama pliabilă şi un
băţ gros, care avea legată o piatră de un capăt.
Văzând acel obiect, Summer a făcut ochii mari.
– Ce‑i ăsta?
– Un tomahawk. L‑am făcut după ce tu ai adormit.
La miezul nopţii, mai făcuse o incursiune în jurul lacului şi cău‑
tase armele lui Tash şi Arie. Acestea fuseseră luate de chinezi, de aceea
şi‑a făcut propria armă. Găsise un băţ rezistent, îl despicase la un
MAREA DIAVOLULUI 311

capăt şi introdusese acolo o piatră plată şi ascuţită la o margine, pe


care o legase cu şireturi de la rucsac în partea de sus şi de jos. Dacă
rezista, putea deveni o armă folositoare în lupta de aproape.
Summer a admirat securea improvizată, dar a clătinat din cap.
– Frumos, dar noi folosim beţe şi pietre împotriva unor arme de foc.
– Aş aduce chiar şi un obuzier dacă aş avea aşa ceva. I‑a întins
tomahawkul lui Summer şi a palmat cuţitul. Să mergem!
Deplasându‑se în lateral, le‑a trebuit jumătate de oră ca să urce
până pe culme, după care au escaladat drumul stâncos din partea
stângă a corturilor. S‑au furişat de‑a lungul culmii, apoi s‑au lăsat
într‑o mică adâncitură din care au examinat tabăra. Apoi s‑au dus
târâş spre margine şi s‑au uitat în tăcere.
În afară de foşnetul produs de vântul care mângâia laturile cortu‑
rilor, în tabără era linişte. Pe lângă corturi, singurele semne de viaţă
erau câteva rucsacuri rezemate de un bolovan. Gemenii au urmărit
tabăra vreme de zece minute, dar nu au văzut vreo dovadă că ar
exista cineva de pază. Nu au observat nicio mişcare.
Dirk şi Summer s‑au ghemuit în adâncitura de teren.
– N‑am văzut pe nimeni, a şoptit Summer.
– Nici eu. Să sperăm că dorm toţi.
I‑a trecut prin minte că grupul abandonase tabăra şi fusese recu‑
perat de pe munte de vreun elicopter, numai că el nu auzise niciun
zgomot de motor.
– Cum îl scoatem de acolo? a întrebat Summer.
– O să verific rucsacurile, şi poate găsesc vreo armă. Dacă nu
găsesc nimic, despic un cort şi sper să dau de o armă – şi îl iau osta‑
tic pe unul dintre ei. Dirk a strâns cuţitul în mână. Poate te ocupi de
partea din spate a corturilor.
Summer a încuviinţat printr‑o mişcare din cap. Planul nu era
grozav, dar aveau puţine opţiuni. În zori, chinezii puteau să îl mâne
pe Terzin Norsang peste frontiera cu Tibetul, unde aveau să fie
aduse forţe suplimentare de securitate. De aceea, trebuiau să acţio‑
neze în acele momente.
312 CLIVE CUSSLER

Summer l‑a urmat pe Dirk în josul pantei ca o felină, şi amândoi


s‑au oprit la mai puţin de un metru de cele două corturi care erau
așezate împreună.
Mergând pe vârful picioarelor, Dirk s‑a apropiat de cele două
şiruri de rucsacuri proptite de bolovanul mare. Primul pe care l‑a
găsit a fost cel al lui Norsang. Greutatea lui l‑a convins că în el se afla
Idolul Nechung. În timp ce îl aşeza la loc, a auzit un foşnet la picioare
şi a văzut şi o mişcare bruscă. În umbra bolovanului, ghemuit înapoia
rucsacurilor, cineva dormea pe pământ, având o pătură trasă peste el.
Dirk s‑a lăsat pe un genunchi şi a prins pătura între degete. A
smuls‑o cu o mână şi a ridicat cuţitul cu cealaltă dorind să înjunghie
omul de sub ea. A încremenit. Era Norsang. Stătea pe o parte, cu bra‑
ţele şi picioarele legate la spate şi prins de pământ.
Prin ochii care trădau privarea de somn, Norsang a ridicat privi‑
rea, şocat, când l‑a văzut pe Dirk având cuţitul ridicat deasupra lui.
Drept reacţie, Dirk a clătinat din cap, a coborât cuţitul şi a tăiat
legăturile din plastic şi frânghia. Norsang s‑a rostogolit şi s‑a ridicat
cu băgare de seamă în picioare, străduindu‑se să restabilească circu‑
laţia sanguină în picioare şi braţe.
Deşi niciunul nu a scos vreun cuvânt, foşnetele scoase de ei nu
rămăseseră nedepistate. Dirk şi Norsang s‑au întors când au auzit
sunete venind dinspre cortul alăturat. Un agent chinez a scos capul
prin clapă. Avea un pistol în mână. A mijit ochii spre Dirk şi Norsang,
apoi a ridicat arma, pregătit să tragă.
Din partea cealaltă a cortului, Summer a făcut un salt în faţă şi a
rotit tomahawkul spre individ. Omul a auzit‑o apropiindu‑se şi a
întors capul, lucru care probabil i‑a salvat viaţa. Securea din piatră nu
a reuşit decât să îi zgârie scalpul când mânerul din lemn s‑a izbit de
ţeasta lui. În acelaşi moment, individul a apăsat pe trăgaci. Glonţul a
trecut peste capetele lui Dirk şi Norsang, răsunând cu ecou pe ver‑
santul muntelui. După aceea, pistolarul s‑a prăbuşit la pământ şi s‑a
prins cu mâinile de capul însângerat.
MAREA DIAVOLULUI 313

În timp ce s‑a clătinat pe picioare din cauza inerţiei, Summer a


doborât un stâlp de cort, care a făcut să se prăbuşească pânza peste
individ. Și‑a recăpătat echilibrul şi a început să alerge.
– Să plecăm cât mai repede de aici, a spus ea, în timp ce a trecut
în viteză pe lângă Dirk şi Norsang, îndreptându‑se către culme.
Cei doi bărbaţi nu aveau nevoie de încurajări. Dirk a luat rucsa‑
cul din spinarea lui Norsang şi a pornit după Summer. Însă Norsang
a făcut doar un pas, după care s‑a prăbuşit la pământ.
Dirk l‑a prins de un braţ şi l‑a ridicat de la sol. N‑avem timp de
aşteptat.
– Nu mă ţin picioarele! Îmi sunt înţepenite! Vă rog… plecaţi
fără mine!
Dirk a ignorat acea cerere şi l‑a tras pe tibetan în susul pantei.
Norsang s‑a străduit să meargă, mai mult târându‑se decât alergând,
în timp ce sângele începea să îi circule prin venele picioarelor.
În urma lor, au auzit blesteme venind din celălalt cort. Cineva a
aprins o lanternă, iar fasciculul de lumină a măturat versantul. Acesta
i‑a surprins în timp ce Dirk şi Norsang ajungeau pe creasta muntelui. O
secundă mai târziu, focul de puşcă automată a spintecat aerul nopţii.
Cei doi s‑au azvârlit la pământ, în timp ce rafala de gloanţe a
lovit praful de la picioarele lor. Ei s‑au furişat înainte pe târâş, au tra‑
versat culmea muntelui şi s‑au rostogolit de cealaltă parte a ei. Au
alunecat şi s‑au oprit pe o bermă plată, pe care Dirk a recunoscut‑o
ca fiind locul în care îşi stabiliseră tabăra ceva mai devreme.
Summer s‑a repezit ca să ajungă alături de ei şi i‑a ajutat pe amân‑
doi să se ridice în picioare.
– Haideţi! a spus ea. Trebuie să coborâm pe versant şi să ajungem
în pădure.
– Nu voi reuşi să ajung acolo la vreme, a spus Norsang, în timp
ce porniseră din acel loc.
Percepţiile îi reveneau treptat şi dureros în picioare. Însă mai
avea câteva minute pentru a‑şi recâştiga mobilitatea. Summer l‑a
tras de un braţ, îndemnându‑l să se mişte.
314 CLIVE CUSSLER

– Hai, că o să te ajutăm noi!


Dirk a rămas de cealaltă parte a lui Norsang. Nu s‑a uitat nici spre
vale, nici spre culme, unde chinezii înarmaţi aveau să apară foarte
curând. În schimb, şi‑a concentrat privirea spre vest, de‑a lungul cul‑
mii mai scunde, care ducea spre piscul pe care ei îl botezaseră Whisky.
– Nu, are dreptate! a spus Dirk. Niciunul dintre noi nu va reuşi
să ajungă la copacii de la poale. Dar cred că ştiu o cale mai rapidă de
a ajunge jos.
53

U n minut mai târziu, cei doi chinezi rămaşi teferi au ajuns pe creasta
muntelui şi s‑au uitat în jos, spre panta dinspre sud. Mao avea în
mâini un pistol şi o lanternă, şi a plimbat fasciculul acesteia peste ver‑
santul stâncos al muntelui. Partenerul lui a rămas cu puşca de asalt în
mâini, şi s‑a străduit să îşi aşeze peste ochi o pereche de ochelari de
vedere nocturnă.
Ochelarii aceia nu erau necesari, deoarece Dirk, Summer şi
Norsang nu îşi trădau prezenţa ca imagini, ci ca sunete.
De pe partea superioară a culmii, lângă marginea glaciarului,
au auzit un zgomot metalic. Mao şi‑a îndreptat lanterna spre acea
direcţie.
La cincizeci de metri depărtare, fasciculul lanternei a luminat slab
silueta lui Norsang. Tibetanul stătea întins cu faţa spre pământ. De o
parte şi de alta a lui, Dirk şi Summer stăteau ghemuiţi deasupra lui,
trăgându‑l în lateral peste stânci.
Lui Mao i‑a trebuit doar o clipă ca să îşi dea seama că ambii îl tră‑
geau pe o placă mare din metal, care a scos un hârşâit puternic. Mao
a păşit spre ei şi a tras, la întâmplare, două focuri cu pistolul. S‑a întors
spre camaradul lui şi i‑a spus: „Hai, că i‑am prins!“.
316 CLIVE CUSSLER

Vârful de aripă al avionului C‑47 era construit în cea mai mare


măsură din aluminiu uşor. Suprafaţa inferioară rămăsese intactă, ast‑
fel că a alunecat fără probleme peste pietre, chiar dacă Norsang stă‑
tea pe aripă. Însă Dirk şi Summer nu mai aveau suflu, şi se chinuiau
să alerge. Tocmai încercau să iuţească ritmul alergării când pe deasu‑
pra capetelor lor au şuierat două gloanţe.
– Cred că vor… să ne… oprească, a spus Summer printre gâfâieli.
Dirk a aruncat o privire în lungul pantei.
– Mai avem şase metri până la gheţar. Vom reuşi!
Vârful de aripă din mâinile lor s‑a uşurat brusc. Norsang cobo‑
râse de pe ea şi a rămas în picioare.
– Mergeţi înainte! a spus el. Mă simt mai bine!
Dirk a început să tragă aripa aproape fugind, în vreme ce Summer
a făcut eforturi ca să ţină pasul cu el. Metalul scotea scrâşnete pe
suprafaţa stâncoasă, ca şi cum cineva ar fi zgâriat cu unghiile o tablă
şcolară din sticlă. S‑au apropiat de gheaţă. Dirk şi Summer s‑au
dezechilibrat pe panta abruptă a ravenei, iar vârful de aripă a căzut
peste ei.
Având dureri de picioare şi mergând împleticit, Terzin Norsang a
ajuns lângă ei o secundă mai târziu. A păşit în adâncitură, a prins
aripa de capătul rupt şi a împins‑o în sus, pe panta din partea opusă.
Dirk şi Summer s‑au ridicat în picioare, şi l‑au ajutat să împingă vâr‑
ful de aripă afară din ravenă şi să ajungă pe gheţar.
Summer a ajuns pe gheaţă şi l‑a ajutat pe Norsang să iasă din
ravenă. Împovărat de Idolul greu, pe care îl purta în sacul din spate,
Dirk a reuşit să se tragă şi el pe gheaţă. A aruncat o privire spre cul‑
mea muntelui şi a zărit fasciculul unei lanterne plimbându‑se de
colo‑colo şi siluetele celor doi puşcaşi. Erau îndeajuns de aproape
pentru ca Dirk să îl vadă pe cel cu puşca oprindu‑se şi ridicând‑o
pentru a trage.
– Toată lumea, culcat! a spus el, şi i‑a împins pe Summer şi Norsang
la pământ.
MAREA DIAVOLULUI 317

O secundă mai târziu, arma chinezului a lătrat din nou, trimiţând


o ploaie de gloanţe în direcţia lor. Câteva gloanţe au nimerit vârful
de aripă.
Când focurile de armă au încetat, Dirk s‑a grăbit să ajungă la bor‑
dul de atac al aripii şi a început să o împingă în josul pantei acoperite
de gheaţă.
– Urcaţi pe aripă, a strigat el, în timp ce ea căpăta viteză.
Norsang s‑a grăbit să urce pe aripă, şi a căzut pe partea exterioară
a ei. Summer a alergat după aripă şi a făcut ca sania improvizată să
capete viteză, apoi a sărit pe ea când a simţit că aceasta alunecă mai
repede decât putea alerga Summer. Dirk a urmat‑o imediat, stri‑
vind‑o pe Summer între el şi Norsang.
Focurile de armă au izbucnit din nou de pe culme, de astă dată
focuri de pistol şi puşcă de asalt. Însă fugarii erau acum ţinte în miş‑
care rapidă, alunecând în afara razei de iluminare a fasciculului de
lanternă, devenind doar nişte pete în peisaj. Ambii chinezi şi‑au golit
încărcătoarele fără să îi nimerească.
Partea superioară a muntelui era extrem de abruptă, şi sania
improvizată a accelerat, atingând o viteză înspăimântătoare. Summer
a simţit un gol în stomac, de parcă ar fi coborât cu un montaigne
russe. Stând întinsă în mijloc, ea nu se putea ţine decât de bordul de
atac al aripii, aflat în faţa ei. Întrucât avea capul la cel mult 10 centi‑
metri deasupra solului, senzaţia de viteză era amplificată. A închis
ochii, mai mult de spaimă decât pentru a evita ploaia de particule de
gheaţă care îi ciupeau faţa.
În vreme ce viteza sporea, făgaşurile şi adânciturile din suprafaţa
gheţarului au început să facă aripa să salte. La un moment dat, o
adâncitură mică a reuşit să‑i arunce în zbor. Când aripa a revenit pe
gheaţă, cei trei călători au fost cât pe ce să cadă de pe sania improvi‑
zată. Summer a pierdut priza cu aripa, însă Norsang a prins‑o de
jachetă şi a tras‑o înapoi.
Au alunecat pe marginea gheţarului, primejdios de aproape
de pietrele expuse pe partea lui din stânga. Dirk s‑a retras câţiva
318 CLIVE CUSSLER

centimetri, apoi a încercat să înfigă vârfurile ghetelor în gheaţă pen‑


tru a încetini deplasarea. Versantul muntelui era prea abrupt pentru
ca acea încercare să aibă mult succes, dar, la fel ca o cârmă, picioa‑
rele lui târâte pe gheaţă au asigurat o oarecare păstrare a direcţiei. A
întins piciorul drept spre margine şi a înfipt botul bocancului în
gheaţă, făcând ca aripa să vireze puţin spre dreapta. Cu gheata apă‑
sând gheaţa, Dirk a reuşit în cele din urmă să facă sania improvizată
să se deplaseze spre centrul gheţarului, scăpând astfel de pericolul
de a plonja mortal între pietrele de pe o parte sau alta.
Gheţarul se îngusta spre poale, iar panta s‑a mai îndulcit pe
măsură ce coborau. Deşi viteza era mai puţin înspăimântătoare, tot
goneau pe gheaţă şi lăsau cu rapiditate în urmă culmea muntelui.
Curând au ajuns în zona cu vegetaţie, astfel că pe lângă ei au defilat
tufişuri, apoi pini înalţi.
Gheţarul s‑a îngustat şi mai mult, şi s‑au trezit alunecând pe mij‑
locul unei ravene. Se loveau de pereţii ei ca un bob până când acel
canion s‑a unit cu o pantă denivelată. Pista de gheaţă a devenit din
nou abruptă, permiţându‑le să vadă porţiunea de gheţar din faţa lor.
Vizibilitatea la acea oră din noapte se reducea la cel mult 100 de
metri, ceea ce le făcea inimile să bată nebuneşte.
Însă acest lucru a fost îndeajuns ca să le arate călătorilor că i‑a
părăsit norocul în momentul când în faţa lor a apărut un desiş de
copaci întunecaţi.
54

A ir Force Two a aterizat pe Aeroportul Internaţional Kaohsiung


din sudul Taiwanului la scurt timp după amurg. Avionul cu
reacţie Boeing C‑32 a rulat pe pistă şi a oprit în faţa unui hangar
privat, unde aştepta o coloană oficială redusă numeric. Fără fanfară,
fără o mulţime de oficialităţi care să îi întâmpine pe vizitatori, ci
doar directorul Institutului American din Taiwan (AIT), care era de
fapt şi ambasadorul Statelor Unite, şi câţiva dintre asistenţii lui. Era
exact genul de primire pe care îl ceruse vicepreşedintele american,
James Sandecker.
Pactul de apărare pe care Sandecker îl avea cu sine, semnat deja
de preşedinte, sigur avea să inflameze relaţiile cu Republica Populară
Chineză. Din acest motiv, Sandecker ceruse ca întâlnirea să aibă loc
în mod discret. A doua zi dimineaţă urma să se desfăşoare o cere‑
monie de semnare în privat cu preşedintele Taiwanului pe o navă a
marinei SUA, departe de ochii iscoditori ai presei.
– Bun venit în Republica China, domnule vicepreşedinte! a spus
directorul AIT, când Sandecker a coborât pe scara avionului.
– Hank, mă bucur să te revăd! a spus Sandecker, şi i‑a strâns
mâna. Îmi place că ai reuşit să ţii presa departe de noi.
320 CLIVE CUSSLER

– Oamenii din presă au fost făcuţi să creadă că vei ateriza pe


Aeroportul Taoyuang mâine dimineaţă, i‑a răspuns Henry Buchanon,
clipind şmechereşte. Vom încheia ceremonia înainte ca ei să se
prindă de asta. A făcut un semn spre cealaltă parte a aeroportului.
De aici avem puţin de mers până la docuri unde un vas auxiliar te
aşteaptă ca să te ducă la bordul navei USS Johnson.
– Dacă nu te superi, am dori să facem un ocol până să ajungem
acolo, a spus Sandecker, întorcându‑se şi prezentându‑i pe Loren
Smith şi Rudi Gunn, care coborâseră în urma lui.
– Desigur! a spus Buchanon. Vreţi să treceţi pe la vreun restau‑
rant? Sau vreun hotel?
– Nu! a zis Sandecker, zâmbind. Pe la un doc uscat.
Coloana oficială redusă a ajuns la un şantier naval din portul comer‑
cial şi a oprit la un doc uscat de mari dimensiuni. Caledonia stătea în
acel loc precum o barcă de jucărie într‑o cadă golită de apă, înălţată
deasupra apei din golf, şi iluminată de zeci de becuri aflate deasupra
ei. Aparatul unui sudor azvârlea scântei, iar mulţi muncitori lucrau
de zor la repararea cocii deteriorate a navei.
Ridicându‑şi gulerul hainei ca să se ferească de vântul răcoros,
Gunn a pornit în frunte, a găsit pasarela şi i‑a condus pe Sandecker
şi pe Smith până la bordul vasului. Puntea părea părăsită, de aceea el
s‑a îndreptat spre centrul de operaţiuni submarine.
În acea zonă se desfăşura o activitate febrilă. O zonă ocupată de
ecrane mari, care în mod obişnuit afişau date privind fundul mării,
era plină de imagini din satelit şi de profiluri meteorologice realizate
prin radare. Toate posturile de lucru erau ocupate, iar câţiva oameni,
printre care şi căpitanul Stenseth, stăteau în picioare şi discutau.
Murmurul vocilor s‑a stins treptat când cei din acea sală şi‑au dat
seama că acolo intrase vicepreşedintele Statelor Unite.
Stenseth s‑a ridicat pentru a‑i saluta pe oaspeţi.
– Loren, mă bucur să te revăd, domnule vicepreşedinte! Nu mă
aşteptam să te văd aici, împreună cu Rudi!
MAREA DIAVOLULUI 321

– Am dori să aflăm o informare privind situaţia după cercetările


pe care le‑ai făcut, a spus Sandecker.
Bill Stenseth a citit îngrijorarea din ochii lor, mai ales în cei ai lui
Loren. Ea arăta ca şi cum nu ar fi dormit nicio clipă în timpul călă‑
toriei de la Washington până acolo.
– Vremea ne‑a fost foarte potrivnică, a spus Stenseth. După cum
ştiţi, am avut de suportat un taifun, ceea ce a ţinut la sol toate avioa‑
nele de recunoaştere din zonă şi a ascuns mai toate datele pentru sate‑
liţii noştri. În cele din urmă, am reuşit să ridicăm de la sol un aparat
P‑3 Orion de la baza din Okinawa la sfârşitul acestei după‑amiezi,
împreună cu alt aparat al Forţelor Aeriene taiwaneze. Din păcate, nu
au avut prea mult timp la dispoziţie pe durata zilei pentru a examina
locul de scufundare.
– Aţi găsit vreo urmă privind nava auxiliară? a întrebat Gunn.
Stenseth a clătinat din cap.
Loren l‑a privit drept în ochi.
– Și submersibilul?
– Îmi pare rău, dar nu am nicio ştire despre el. Mâine dimineaţă,
când vom avea condiţii meteo favorabile, vom reîncepe căutările. S‑ar
putea ca ambele nave să fi fost împinse de furtună departe de locul
în care le ştiam noi, a spus el, străduindu‑se să ofere încurajări. Pentru
a fi siguri, vom extinde zona de cercetare. Marina noastră a trimis
deja trei nave spre acel loc, iar asta va aduce informaţii suplimentare.
– Ce s‑a întâmplat cu celălalt vas, care se afla în apropiere? a
întrebat Gunn.
– Melbourne? Se pare că şi nava asta a părăsit zona, dar nu ştim
sigur unde se găseşte acum. Nava şi‑a dezactivat sistemul de depis‑
tare comercială, ceea ce mi se pare un lucru neobişnuit.
– Ar fi posibil să se fi scufundat în timpul taifunului?
– Nu! Nu cred aşa ceva! De fapt, am impresia că s‑ar putea ca
Hiram Yaeger să o fi descoperit, a spus Stenseth, apropiindu‑se de o
staţie de lucru. Afişează ultima imagine din satelit trimisă de Yaeger,
i‑a spus el operatorului.
322 CLIVE CUSSLER

Pe ecran a apărut o imagine neclară a suprafeţei oceanului, ascunsă


în parte de nori. În partea de sus a imaginii se vedea un obiect întu‑
necat, linear, care se afla într‑un colţ al fotografiei.
– Nu suntem absolut siguri, dar credem că ar putea fi nava
Melbourne, a spus Stenseth. Dacă este vorba de ea, se îndreaptă spre
nord‑vest, către Taiwan… cel puţin, asta era situaţia acum câteva ore.
– E posibil ca Pitt şi Giordino să se afle la bordul ei? a întrebat
Sandecker.
– E posibil, deşi cei de pe Melbourne au părut duşmănoşi când
Caledonia a fost în pericol de a se scufunda.
– Trimiteţi o navă să cerceteze, imediat ce vremea permite acest
lucru, a spus Sandecker. El fusese prieten foarte apropiat cu Dirk Pitt
şi Al Giordino, şi era şocat de dispariţia lor, dar s‑a străduit să nu
arate asta. Ai toate resursele necesare?
– Da, domnule! Ne coordonăm acţiunile cu marina şi cu armata
taiwaneză. Toată lumea se străduieşte să facă tot posibilul.
– Eu o să rămân la bordul navei, ca să vă dau o mână de ajutor, a
spus Gunn. O să vă anunţăm imediat ce descoperim ceva.
– Foarte bine, a spus Sandecker, întorcându‑se şi luând‑o de mână
pe Loren. Mergem la locul nostru de cazare de pe navă? Am impresia
că nu ţi‑ar strica puţină odihnă.
Loren a dat aprobator din cap şi l‑a urmat pe Sandecker până la
uşă, după care s‑a oprit.
– Continuaţi să cercetaţi, le‑a spus ea lui Gunn şi Stenseth. El
trebuie să fie undeva acolo. Sunt convinsă de asta. Cei doi bărbaţi au
dat din cap în semn de aprobare. După plecarea lui Loren, Rudi s‑a
întors către căpitan.
– Chiar avem vreo şansă?
Stenseth a clătinat rar din cap.
– Din păcate, nu prea mare.
– Bine, atunci să urmăm recomandarea lui Sandecker, a spus Gunn,
şi să începem prin a localiza nava Melbourne.
55

G heţarul prezenta o curbură în unghi ascuţit spre stânga, după


care cobora spre versantul muntelui. Nu exista posibilitatea ca
acea curbă să poată fi urmată prin vreo manevră, şi Dirk şi‑a dat
seama de acest lucru. Și‑a adâncit ambele picioare în stratul de gheaţă,
în efortul inutil de a încetini sania improvizată, şi, în acelaşi timp,
i‑a avertizat pe ceilalţi.
– Pregătiţi‑vă să săriţi de pe aripă! a strigat el. Avem copaci
în faţă.
În lumina slabă a stelelor, fluviul de gheaţă din faţă era o dungă
albastră, argintie, mărginită de pini înalţi. Cristalele de gheaţă şi vân‑
tul puternic îl izbeau în faţă de Dirk, făcându‑l să lăcrimeze, asta în
timp ce scruta ruta pe care o urma sania improvizată. În momentul
în care în faţa lor a apărut o cortină întunecată, semn că gheţarul
cotea spre stânga, a strigat din nou:
– Săriţi acum!
Dându‑şi seama că Summer era prinsă la mijloc, a tras‑o de haină
şi a făcut‑o să se rostogolească odată cu el de pe aripa avionului.
Suprafaţa gheţarului era dură, şi el a continuat să alunece cu viteză
mare, având‑o pe Summer întinsă deasupra lui.
324 CLIVE CUSSLER

El aterizase pe o parte, şi, în timp ce aluneca rapid la vale, pe sub


gulerul jachetei i‑a pătruns gheaţă. A apăsat cât de puternic a putut,
dar nu avea sprijin, iar suprafaţa întărită nu ceda.
Vârful de aripă aluneca mai repede decât ei, zgâriind suprafaţa
gheţii. Ea stârnea un nor de particule de gheaţă care îl împiedica să
vadă dacă Norsang sărise de pe aripă. Însă nu avea prea mult timp la
dispoziţie ca să se gândească la soarta tibetanului, deoarece exact în
faţa lor se înălţa un zid alcătuit din copaci. Și‑a înfipt ghetele în
gheaţă şi a observat că şi Summer făcea acelaşi lucru, pentru că şi ea
făcea eforturi disperate să reducă viteza de coborâre.
În faţa lor, scrâşnetele scoase de vârful de aripă au încetat brusc,
apoi s‑a auzit un bubuit foarte puternic în momentul în care ea s‑a
izbit de desişuri. Zgomotul l‑a făcut pe Dirk să se slujească şi de un
cot într‑o încercare reînnoită de a se opune inerţiei. Însă acest efort
nu a fost de ajuns.
Dirk şi Summer au alunecat într‑un mal ridicat de la marginea
gheţarului şi au trecut de el. Preţ de câteva secunde au zburat prin
beznă. Când au aterizat, s‑au rostogolit prin tufişuri scunde,
peste câţiva puieţi, după care s‑au oprit în trunchiul gros al unui
mesteacăn. Viteza redusă i‑a salvat de soarta pe care o avusese vâr‑
ful de aripă, care ajunsese mult mai departe, şi pătrunsese într‑un
pâlc de pini înalţi.
Trăgându‑şi sufletul, Dirk a rămas întins câteva momente, făcând
un inventar al loviturilor şi al zgârieturilor.
– Eşti teafără? a întrebat el într‑un târziu.
– Da! Încet, Summer s‑a ridicat în picioare. Ai fost o pernă bună,
doar că m‑am lovit de Idol. Am impresia că mi‑a rupt coloana.
S‑a masat la spate, apoi a întins o mână către fratele ei ajutându‑l
să se ridice în picioare.
– Bine‑ar fi fost să nu‑mi intre gheaţă în pantaloni, a spus Dirk,
scuturându‑şi picioarele. Unde‑i prietenul nostru?
Summer s‑a întors spre est şi a cercetat din ochi tufişurile.
MAREA DIAVOLULUI 325

– Norsang! a strigat ea. Ajută‑mă să‑l găsesc! i‑a spus lui Dirk, şi
amândoi au pornit printre tufişuri.
S‑au dus spre rămăşiţele vârfului de aripă, care se afla la poalele a
doi pini groşi. Metalul strivit şi răsucit a confirmat că hotărârea lor de
a coborî de pe aripă fusese înţeleaptă. Dar nu îl vedeau pe Norsang.
S‑au despărţit şi s‑au îndreptat spre gheţar.
Summer l‑a descoperit întins pe jos într‑un desiş scund. S‑a gră‑
bit să ajungă la el, moment în care el a ridicat capul.
– Tenzin, te‑ai rănit? l‑a întrebat ea, şi a căutat din ochi urme
clare de vătămare.
– Da! a spus el, şi s‑a înălţat pe coate. M‑am lovit cu capul de o
piatră când am alunecat la vale pe gheţar. S‑a ridicat în şezut şi s‑a
frecat la tâmplă, unde avea o umflătură. Tu şi Dirk aţi scăpat cu bine?
– Da! a spus Dirk, apropiindu‑se de ei.
– Mai aveţi Idolul Nechung?
Dirk s‑a întors pentru a arăta că încă avea în spinare rucsacul.
Când s‑a răsucit la loc, a observat o pată întunecată pe mâneca bra‑
ţului stâng a lui Norsang.
– Te‑ai tăiat? l‑a întrebat Dirk.
– Cred că mi s‑a redeschis rana aceea veche.
– Să vedem! Summer l‑a ajutat să dezbrace jacheta şi puloverul. A
văzut o dâră de sânge pornind din rana de glonţ mai veche. Ar trebui
să schimbăm bandajul.
– Trebuie să fie o trusă medicală în buzunarul exterior al rucsa‑
cului meu, a spus Norsang.
Dirk a tras fermoarul rucsacului şi a găsit mica trusă de prim aju‑
tor. Summer a preluat sarcina şi a aplicat unguent antiseptic, după
care a înfăşurat braţul cu un bandaj curat.
– Mulţumesc! a spus Norsang, admirându‑i priceperea. Ai pro‑
cedat foarte profesional.
– De când mă ştiu, îl oblojesc pe fratele meu, căruia îi plac aven‑
turile periculoase.
326 CLIVE CUSSLER

– Poţi merge? l‑a întrebat Dirk.


– Da, n‑am nimic la picioare şi le simt puternice.
A părut nesigur când s‑a ridicat, dar apoi a bătut din picioare ca să
arate că îşi revenise.
Dirk a aruncat o privire în susul gheţarului.
– Avem un avans considerabil faţă de amicii noştri. Ce‑ar fi să îl
păstrăm?
– Nu vor fi prea încântaţi, a spus Norsang, şi a pornit primul spre
gheţar. Cred că ne‑au urmărit până aici de la Dambung… sau de
la Gangtok.
– Mi s‑a părut ciudat că nu păreau să ştie ce era Idolul decât după
ce noi l‑am recuperat, a spus Summer.
– Pe mine mă frământă cuvintele rostite de şeful lor, a spus
Norsang. A afirmat că Idolul Nechung are valoare pentru guvernul
lui, dar nu ca relicvă religioasă.
– Am auzit speculaţii care susţin că de fapt materialul din care
este sculptat, numit thokcha, este dorit de chinezi. S‑ar părea că are
proprietăţi termice extraordinar de bune, care îl fac util în aplicaţii
militare.
Norsang a analizat luminiţa din depărtare.
– Dacă ei îi apreciază valoarea ca armă, înseamnă că ne este greu
să ne imaginăm cât de departe vor merge pentru a‑l obţine.
Mândrul tibetan s‑a întors şi a pornit în josul gheţarului, iar
Dirk şi Summer l‑au urmat îndeaproape. Au mers o oră, după care
au împărţit în trei un baton de cereale şi jumătate de sticlă de apă
recuperată de la fundul rucsacului. Erau extenuaţi, dar nici nu s‑au
gândit să se oprească pentru a se odihni. Au mărşăluit în ritm susţi‑
nut şi constant.
Când lumina zorilor a început să apară pe cer, au ajuns în locul în
care era capătul gheţarului, şi de unde începea izvorul râului din
vale. L‑au traversat, ajungând pe malul vestic şi au urmat cursul apei
reci, făcând în sens invers călătoria care îi dusese până la lac.
MAREA DIAVOLULUI 327

O oră mai târziu, Summer s‑a arătat recunoscătoare că razele


calde ale soarelui s‑au strecurat de peste munţi. Terenul familiar a
părut să se deruleze mai repede sub paşii lor, astfel că au traversat un
desiş cu vegetaţia înaltă şi au regăsit furgoneta lor.
– Sper că cineva a avut inspiraţia de a păstra cheile, a spus Summer,
lăsându‑se greu pe o piatră, pentru a se odihni.
Norsang a băgat mâna într‑un buzunar al pantalonilor şi a scos
cheia. A fluturat‑o, apoi i‑a aruncat‑o lui Summer.
– Ai face bine să conduci tu. Eu am doar un braţ teafăr.
În timpul acestui schimb de cuvinte, Dirk s‑a uitat la un vehicul cu
tracţiune integrală, parcat în spatele maşinii lor Tata, pe care o închi‑
riaseră. Norsang l‑a urmat pentru a examina interiorul maşinii.
Era o Toyota Fortuner, construită în India şi vopsită în bej. Deşi
arăta destul de uzată, avea pneuri pentru off‑road, care erau noi. Prin
geamul din partea şoferului, Dirk a văzut un aparat de radiorecepţie
modern, montat chiar sub bord, iar pe consola din centru, un pachet
gol de ţigări chinezeşti.
Dirk a dat afirmativ din cap.
– Cred că maşina asta le aparţine celor care ne urmăresc.
Norsang a tras de mânerul portierei din spate, şi a rămas surprins
că ea s‑a deschis. A vârât capul înăuntru, apoi s‑a uitat la Dirk.
– Sigur ai dreptate! Vino să vezi ceva!
Dirk a aruncat o privire înăuntru. Pe bancheta din spate se afla o
dronă mare.
– Summer a spus la un moment dat că a auzit un bâzâit când am
plecat la drum, a spus Dirk. Înseamnă că ne‑au urmărit tot timpul.
Apoi a făcut un semn din cap către Norsang. Da, e maşina lor.
Apoi a scos cuţitul şi l‑a înfipt în flancul anvelopei unei roţi din
spate, făcând să se audă şuieratul aerului care ieşea din ea.
Norsang a zâmbit în timp ce Dirk a repetat operaţiunea la o roată
din faţă.
– Sper că le va face plăcere să meargă pe jos, a spus Norsang,
după care s‑a îndreptat spre furgoneta lor.
328 CLIVE CUSSLER

Summer pornise deja motorul şi întorsese maşina. Dirk a dat să se


apropie pentru a urca, dar a ezitat şi a revenit lângă Toyota. A deschis
portiera din spate, a ridicat drona şi telecomanda şi le‑a luat cu el.
Summer a oprit alături de el şi i‑a aruncat o privire uimită când
el s‑a instalat pe bancheta din spate.
– Ai început să furi jucării, da?
– Nu! a spus Dirk. Doar că m‑am săturat de oamenii care ne
urmăresc.
56

După ce au lăsat în urmă vehiculul de teren avariat, Summer a


condus prin aşezarea Dambung şi s‑a îndreptat spre vest. Drumul
nepavat era pustiu când a traversat din nou micul pod peste râul
Lachung şi a virat spre oraşul cu acelaşi nume. În timp ce urma dru‑
mul spre sud printr‑un luminiş, din spate a răsunat un zgomot puter‑
nic, bubuitor.
– E un elicopter, a spus Dirk, după ce a privit prin luneta maşi‑
nii. Și coboară.
Furgoneta a fost făcută să tresalte de curenţii de aer stârniţi de
lamele rotorului, şi un elicopter zvelt, vopsit în culoare de camu‑
flaj verzuie a trecut pe deasupra lor în mare viteză. Aparatul a zbu‑
rat la o sută de metri de maşină, după care a încetinit şi a întors
într‑un arc larg.
Când a putut vedea elicopterul din profil, Norsang a zărit un
semn roşu pe fuzelaj, cu steaua mare cu cinci colţuri şi cinci stele
mici galbene.
– E chinezesc! a spus el.
CAIC Z‑10 era un elicopter modern de atac, proiectat pentru
lupta împotriva tancurilor. Aparatul cu fuzelaj îngust, cunoscut şi
330 CLIVE CUSSLER

sub numele de Fierce Thunderbolt1, era condus de doi piloţi aşezaţi


în tandem. Forţa lui de foc a devenit evidentă în momentul în care
s‑a înclinat puţin pe fundalul cerului. La bot avea o mitralieră cu
calibrul de 30 de milimetri, în vreme ce proiectilele antitanc atârnau
dedesubtul aripilor scurte care existau la mijlocul fuzelajului. În
momentul în care elicopterul s‑a apropiat de‑a lungul drumului şi a
ajuns cu faţa spre furgonetă, nu a mai existat niciun dubiu privind
intenţiile celor de la bordul lui.
Summer a apăsat pedala de frână, apoi a răsucit volanul, stâr‑
nind un nor dens de praf. Când automobilul Tata a derapat şi a înce‑
put să se rotească, ea a tras şi mai tare de volan şi a eliberat frâna.
Botul maşinii a ricoşat din acostament şi a readus maşina pe drumul
presărat cu pietriş, îndreptându‑se în direcţie opusă. Apoi a accele‑
rat puternic.
– Trebuie să găsim un teren acoperit, a spus ea.
– Trage tare! a spus Dirk, aflat pe bancheta din spate. Văd copaci
în faţă!
Furgoneta a ajuns într‑o porţiune de coborâre, plină de serpen‑
tine, a drumului, în momentul în care copilotul elicopterului a aliniat
un vizor laser şi a tras un proiectil. Proiectilul zvelt a pornit cu zgo‑
mot din fuzelajul elicopterului şi a ratat contactul cu ţinta, lovind o
ridicătură din spatele unui flanc al camionetei. Explozia foarte puter‑
nică a zguduit furgoneta şi a azvârlit asupra ei o ploaie de pietriş şi
pământ dar nu a provocat alte daune. Norul învolburat de praf i‑a
oferit lui Summer câteva secunde preţioase de acoperire, în care a
încercat să accelereze.
Maşina Tata de culoare albă a tresăltat pe drumul denivelat ca şi
cum ar fi fost pe arcuri. Întrucât nu îşi prinsese centura de siguranţă
pe bancheta din spate, Dirk s‑a lovit cu capul de tavan la fiecare
zdruncinătură. În spatele lui, un levier s‑a desprins din sistemul de
1
Fulgerul necruţător
MAREA DIAVOLULUI 331

fixare şi a început să zăngăne. Dirk a întins o mână în spate şi l‑a prins,


după care l‑a aşezat pe banchetă alături de el. Summer nu avea nevoie
de alte zgomote care să îi distragă atenţia de la condus.
Drumul a mai şerpuit printr‑o păşune expusă cale de 50 de metri,
după care cobora brusc spre o porţiune flancată de pâlcuri de pini.
– Du‑ne spre copacii aceia! a strigat Dirk. Nu avem cum să mer‑
gem mai repede decât ei, dar ne putem ascunde printre copaci.
Opreşti când ai prima şansă de a găsi acoperire!
Summer a dat aprobator din cap şi şi‑a concentrat toată energia
ca să menţină furgoneta pe toate cele patru roţi. Degetele strânse de
volan i se albiseră, în timp ce s‑a chinuit să ia viraje strânse cu viteze
pe care nu ar fi trebuit să şi le permită. Dirk şi Norsang s‑au uitat
spre pinii înalţi şi şi‑au reţinut răsuflările, sperând că vor ajunge sub
ei înainte ca oamenii din elicopter să mai tragă o dată.
Norsang a observat stresul de pe chipul lui Summer şi a bătut‑o
cu palma peste un genunchi.
– Ai un spirit puternic, a spus el.
Părea ciudat să audă asta într‑un asemenea moment, însă efectul
a fost cel dorit. Summer s‑a simţit relaxată câteva momente, iar con‑
centrarea ei a sporit. În timp ce se uita la drumul din faţa ei, a mai
văzut şi altceva. Ca şi cum ar fi putut vedea printre copaci, şi‑a ima‑
ginat furgoneta într‑un loc sigur din mijlocul pădurii.
În spatele lor, piloţii elicopterului au văzut clar fumul scos de eşa‑
pament, astfel că şi‑au dat seama că furgoneta încă gonea în josul
drumului, ridicând un nor de praf în urma ei.
– Nu suntem pe ţintă, a spus pilotul principal, blestemând în cască.
– Ne orientăm pentru încă o încercare, a spus copilotul.
Pilotul a ajustat pasul colectiv general, angajând în acelaşi timp
clapeta de acceleraţie, şi elicopterul s‑a năpustit înainte trecând prin
norul de fum. Acum a reuşit să vadă clar şi să încline elicopterul pe
o parte, spre drumul de sub el. Și el a văzut porţiunea de pădure cu
pini înalţi, însă aceia nu puteau scuti vehiculul de distrugere. Însă el
332 CLIVE CUSSLER

şi‑a dat seama şi de faptul că, după aceea, vor trebui să coboare la sol
ca să recupereze Idolul Nechung. Era preferabil să oprească furgo‑
neta în câmp liber, pentru ca oamenii de la bordul elicopterului să
poată acţiona cât mai repede.
S‑a apropiat până la o sută de metri şi i‑a comandat copilotului să
activeze un alt proiectil antitanc.
– Am încadrat ţinta! a spus copilotul.
Pilotul s‑a uitat la maşina Tata, care ajunsese la lizieră, apoi a dat
comanda:
– Foc!
57

În clipa în care furgoneta a trecut de primul şir de copaci, Summer


a apăsat pedala de frână, după care a pus transmisia automată
pe poziţia oprit. Vehiculul a derapat pe drumul pavat cu pietriş şi
a strigat:
– Coborâţi toţi!
Dirk avea deja portiera lui deschisă. Drona şi levierul îi stăteau
în cale, de aceea le‑a împins deoparte, după care a sărit din maşină.
Având noroc datorită paşilor mari şi reflexelor rapide, a rămas în
picioare, alergând alături de vehicul, până şi‑a recăpătat echilibrul şi
a dispărut printre copaci.
Norsang era puţin în urma lui, pentru că mai aşteptase încă o
secundă înainte ca maşina Tata să încetinească pentru a sări. S‑a
rostogolit pe pământ, a făcut două tumbe, apoi a sărit în picioare
şi l‑a urmat pe Dirk. A ajuns aproape de copaci când proiectilul a
lovit vehiculul.
Probabil că ar fi fost ucişi dacă Summer nu ar fi frânat brusc, lucru
care stârnise un nor orbitor de praf. Copilotul elicopterului ezitase,
pentru că norul de praf ascunsese furgoneta. Pentru că nu dorise să
nesocotească ordinul unui ofiţer superior, lansase proiectilul când îi
ceruse pilotul, şeful lui, drept în praf, fără să aibă o linie clară de ochire.
334 CLIVE CUSSLER

A ţintit puţin prea jos. Proiectilul a pornit dinspre elicopter, a lovit


solul şi a explodat aproape de roţile din spate ale furgonetei.
Bubuitura a fost asurzitoare pentru Dirk şi Norsang, care, aflaţi la
pământ, s‑au trezit sub o ploaie de resturi. Explozia a ridicat de la sol
furgoneta, devenită o minge de foc, şi a făcut‑o să se rostogolească.
Dirk a încercat să vadă prin norul de fum şi flăcări pentru a o găsi
pe Summer. S‑a uitat spre copacii de pe partea cealaltă a drumului,
dar nu era acolo. Simţind un gol în stomac, a zărit‑o lungită pe drum,
la aproximativ şase metri înapoia vehiculului care ardea. Ea se arun‑
case şi scăpase din vehicul, dar se lovise rău la un genunchi când se
rostogolise pe pământ. Neputând să meargă, acum încerca să se ducă
târâş spre copaci.
Dirk a dat să se ridice, dar Norsang l‑a prins de braţ.
– Mă duc eu la ea, a spus el, după care s‑a ridicat şi a fugit spre
Summer.
Însă nu erau singurii care o văzuseră pe Summer. Elicopterul s‑a
întors pentru a investiga, iar pilotul şi copilotul au văzut‑o târându‑se
către copaci.
– Trage în ea cu mitraliera de 30 de milimetri!
Copilotul a activat mitraliera care pivota în funcţie de mişcarea
căştii lui. În timp ce a încercat să ochească, Summer s‑a ridicat şi a
încercat să fugă. Genunchiul drept i‑a cedat şi a căzut, dar Norsang a
apărut ca din senin lângă ea şi a prins‑o. Împreună, au fugit şchiopă‑
tând, ca să se ascundă între copaci.
– Să‑l dobori şi pe el! a ordonat pilotul.
A făcut aparatul să se rotească pentru a ajunge cu faţa spre cei doi
fugari, însă acest lucru l‑a împiedicat pe pilot să ochească bine, şi
totuşi a tras. Ploaia de gloanţe a lovit pământul în spatele celor doi.
Copilotul a menţinut focul şi a reglat ochirea, dar Summer şi Norsang
au găsit adăpost înapoia unui pin gros.
Mitraliera a lătrat, scuipând câteva rafale lungi, stârnind o fur‑
tună de scoarţă şi aşchii de lemn. Apoi mitraliera a tăcut, deoarece
copilotul terminase muniţia.
MAREA DIAVOLULUI 335

– Îi vezi?
Pilotul s‑a uitat peste umărul copilotului, spre copaci. A zburat pe
deasupra porţiunii împădurite, dar nu a văzut pe nimeni.
– Să tragem două proiectile asupra poziţiei lor, ca să fim siguri, a
spus el, şi după aceea aterizăm. Armează două HJ‑91.
A făcut apoi ca elicopterul să se încline până a ajuns din nou dea‑
supra drumului, la mică distanţă de furgoneta care ardea.
La sol, Dirk s‑a ascuns înapoia unui pin, când elicopterul s‑a
îndreptat spre el, pentru a vira. Summer şi Norsang erau ghemuiţi
înapoia unui pâlc des de copaci aflaţi la câţiva metri de drum. Chiar
dacă nu îi vedeau, chinezii erau hotărâţi să lanseze cele două rachete.
Dirk s‑a deplasat câţiva metri printre copaci până când a ajuns în
spatele elicopterului. Drona se afla în apropiere, pe marginea dru‑
mului, unde o pusese el după ce o luase din furgonetă. Tot acolo era
şi levierul.
S‑a deplasat spre acostamentul drumului, ajungând în spatele eli‑
copterului şi a aşezat drona pe sol. Era un aparat mare, solid şi rezis‑
tent, având lăţimea de aproape şaizeci de centimetri, şi era acţionat
de patru motoare. Dirk a fixat levierul între camera dronei, montată
dedesubt, şi patinele de aterizare. Apoi s‑a târât înapoi, ajungând
între copaci, şi a acţionat‑o.
În ciuda greutăţii levierului, drona s‑a ridicat rapid în aer. Dirk
mai folosise aşa ceva şi ştia cum să procedeze, dar i‑au trebuit câteva
secunde până să manevreze joystickul şi să îşi facă o idee de sensibi‑
litatea lui.
S‑a auzit un şuierat puternic dinspre elicopterul care a lansat
încă o rachetă din gondola de pe aripă.
Racheta a lovit solul la 20 de metri de locul în care se ascunseseră
Summer şi Norsang. Explozia a făcut pământul să se cutremure şi a
azvârlit în aer o jerbă de crengi retezate şi aşchii de lemn. Dirk a
1
HJ‑9, rachetă antitanc produsă de China
336 CLIVE CUSSLER

văzut cum cei doi rămăseseră neatinşi, însă doar preţ de câteva clipe.
Pilotul a dirijat elicopterul la 20 de metri deasupra drumului şi a
rămas în zbor la punct fix, de astă dată în faţa lui Norsang şi Summer.
Dirk a făcut ca drona să se înalţe şi a dirijat‑o să ajungă paralel cu
elicopterul, menţinând‑o mai jos şi în spatele curentului de aer pro‑
vocat de rotor. După ce elicopterul s‑a oprit şi a plutit la loc fix, Dirk
a făcut drona să se ridice spre cer, deasupra cozii aparatului Z‑10.
Pilotul s‑a uitat spre ţintă.
– Armează şi mai lansează o rachetă!
Din poziţia lui, ceva mai ridicată din spatele copilotului, el a zărit
ceva din colţul ochilor. S‑a uitat în urmă şi a văzut un obiect întune‑
cat zburând deasupra elicopterului. Concentrându‑se o clipă, a rămas
surprins să descopere că era vorba de o dronă. Și‑a întors capul şi a
văzut că drona s‑a ridicat deasupra ansamblului ampenajului, cobo‑
rând apoi brusc, precum o piatră.
A apăsat cu piciorul pedala de acţionare a dispozitivului de com‑
pensare a cuplului pentru a roti coada aparatului, dar reacţia lui a
fost prea lentă. Deşi nu se afla în câmpul lui vizual, a auzit urmarea
când Dirk a dirijat drona direct în acel ansamblu.
Rotorul anticuplu al elicopterului chinez era confecţionat din
materiale compozite, proiectate să reziste impactului cu resturi
uşoare sau cu gloanţe ale unor arme de foc de calibru mic. Rotorul a
devorat cu uşurinţă cadrul din material plastic al dronei, dar apoi a
dat de levierul din oţel. Tija groasă din oţel a distrus două dintre cele
patru pale ale rotorului chiar de la bază, deteriorându‑le şi pe cele‑
lalte două. Resturile împrăştiate de curent au străpuns ampenajul de
coadă al elicopterului, retezând stabilizatorul din partea dreaptă.
Lipsit de forţa de stabilizare în plan orizontal, aparatul Z‑10 a
început să se rotească în jurul propriei axe. Pilotul s‑a străduit să
contracareze acea forţă centrifugă, însă pentru că zbura prea jos,
nu a mai avut nicio şansă să redreseze aparatul. Răsucindu‑se, eli‑
copterul a pierdut din înălţime şi a pornit înainte. Apoi, rotoarele
MAREA DIAVOLULUI 337

principale au atins copacii. Elicopterul s‑a clătinat în faţă şi s‑a pră‑


buşit în bot.
Orice şansă de supravieţuire pentru ocupanţii elicopterului
s‑a spulberat când copilotul s‑a prăbuşit peste butonul de lansare
a rachetei, ceea ce a făcut ca ea să explodeze imediat după impactul
cu pământul.
Mingea de foc a fost de două ori mai mare decât cea creată de fur‑
goneta Tata, deoarece combustibilul şi alte armamente de la bord au
contribuit la amplificarea dimensiunilor exploziei. Pădurea a fost
străbătută de mai multe unde de şoc, iar deasupra ei s‑a înălţat un
nor de fum de forma unei ciuperci.
După ce fragmentele rotorului principal s‑au înfipt în sol, Dirk
s‑a ridicat de la pământ din pâlcul de copaci de peste drum. Și‑a şters
sângele de la o rană provocată de un fragment din elicopter şi a tra‑
versat drumul. O clipă mai târziu, Summer şi Norsang au apărut
şchiopătând dintre copaci.
– Glezna? a întrebat Dirk.
– Genunchiul! i‑a răspuns Summer. S‑a blocat când am sărit din
furgonetă. E mai bine decât glezna!
Apoi, Summer a făcut semn către rămăşiţele încă fumegânde ale
vehiculului lor. După aceea s‑au întors toţi şi au examinat elicopte‑
rul de la o distanţă sigură. Nu prea aveau ce vedea. Botul şi partea
din faţă a fuzelajului fuseseră distruse complet în prăbuşire şi după
explozia rachetei. Ansamblul motorului principal ardea într‑un şanţ,
în vreme ce rămăşiţele ansamblului de ampenaj coadă zăceau aproape
intact în mijlocul drumului.
– Jucăria aceea s‑a dovedit deopotrivă valoroasă şi mortală, a spus
Norsang.
– E jucăria pe care au folosit‑o ei ca să ne urmărească în susul văii,
şi care a dus la uciderea camarazilor tăi, a spus Dirk.
Summer a arătat spre steaua galbenă pe fond roşu de pe un panou
aflat la picioarele lor.
338 CLIVE CUSSLER

– Credeţi că vor mai trimite un alt elicopter?


Întrebării ei i s‑a răspuns câteva secunde mai târziu, când două
avioane de vânătoare au trecut vuind la mică altitudine pe deasupra
lor. După ce ele au virat pentru a face o nouă trecere pe deasupra
zonei, Dirk a observat pe ampenajul vertical fix nişte dungi: verde,
alb şi oranj. A ridicat un braţ şi a făcut semne către avioane.
– Sunt indiene, a spus el!
Aparatele Su‑30, de construcţie rusească, au dat roată timp de
câteva minute, după care un camion militar, urmat de un vehicul
utilitar uşor, au coborât drumul dinspre Lachung, apoi au oprit. Șase
soldaţi înarmaţi au coborât din camion şi au ocupat poziţii în jurul
elicopterului. Comandantul acelui grup, un locotenent cu ochii
adânciţi în orbite, a coborât din vehiculul mai mic şi s‑a apropiat de
cei trei străini.
– Cine sunteţi? a întrebat el cu precauţie în glas. Și ce căutaţi aici?
– Ne întorceam dintr‑o drumeţie în munţi, şi ne‑am oprit să mân‑
căm de prânz, a spus Dirk. Elicopterul a apărut din senin şi a zburat
foarte jos, apoi s‑a ciocnit de maşina noastră. E un elicopter indian?
Ofiţerul s‑a uitat la Dirk fără să clipească.
– Trebuie să vă legitimez!
– Îmi pare rău, dar paşapoartele noastre erau în furgonetă!
Locotenentul s‑a uitat la Norsang.
– Tu cine eşti?
– Terzin Norsang, domnule! Lucrez la Administraţia Centrală
Tibetană din Sharamsala.
– Eşti cam departe de locul de muncă! a spus ofiţerul, care l‑a pri‑
vit mai atent pe Norsang. Am lucrat cu oameni din acea administra‑
ţie. Ai fost în armată?
– În Garda Naţională de Securitate!
Indianul a ridicat din sprâncene, deoarece ştia că garda era o uni‑
tate de elită a forţelor speciale. A examinat câteva minute elicopterul
fumegând, apoi s‑a uitat la furgonetă. După aceea, s‑a îndreptat spre
cei trei cu paşi măsuraţi.
MAREA DIAVOLULUI 339

– Se pare că furgoneta voastră se deplasa spre nord, către munţi,


când a fost avariată.
– A fost lovită foarte tare! a spus Dirk, zâmbind vag.
– A fost vreunul dintre voi dincolo de graniţa cu China? S‑a uitat
pe rând la fiecare, aşteptând răspunsuri. După ce toţi au spus că nu
trecuseră în China, el a dat aprobator din cap. Vă pot duce până
la Gangtok! De acolo va trebui să vă rezolvaţi singuri problemele.
Urmaţi‑mă!
Imediat ce ofiţerul a pornit spre camion, Norsang l‑a oprit.
– Stai puţin, domnule! Aveam cu noi ceva de mare importanţă!
S‑a uitat spre Dirk pentru a primi sprijin,
Dirk a scuturat din cap, şi apoi a lovit cu piciorul în pământ.
– Regret, l‑am lăsat în maşină!
Norsang s‑a apropiat de furgonetă, fiind urmat de toţi ceilalţi.
Aceasta era o epavă, exteriorul ei alb devenise aproape negru de
funingine, în vreme ce interiorul ei carbonizat încă fumega. În par‑
tea pasagerului se părea că daunele fuseseră mai reduse, iar tibeta‑
nul s‑a apropiat de portiera din spate, care fusese trântită după ce
Dirk coborâse din maşină.
A încercat să o deschidă prin glisare, dar ea s‑a deschis doar 30 de
centimetri, după care s‑a împiedicat de metal torsionat. Șezuturile
scaunelor din faţă arseseră complet, lăsând la vedere doar cadrul şi
arcurile înnegrite. Canapeaua banchetei din spate se desprinsese şi se
blocase în spatele scaunelor faţă.
Norsang a extras rămăşiţele unei barete pârlite, pe care a recu‑
noscut‑o ca făcând parte din rucsacul lui. A ridicat‑o pentru a fi
văzută de ceilalţi.
– Atât a mai rămas din rucsacul meu!
Dirk a clătinat din cap, a trecut pe lângă Norsang şi s‑a aplecat
în interiorul maşinii, ca să se convingă. Deşi bancheta era goală, pe
podea se vedea ceva. A întins mâinile după acel obiect. Era încă
încins, dar l‑a prins între degete şi l‑a tras într‑o parte.
340 CLIVE CUSSLER

Norsang şi Summer s‑au dus spre portiera deschisă şi s‑au uitat


în interiorul vehiculului. Deoarece ei au rămas ca împietriţi şi nu au
scos nicio vorbă, ofiţerul indian s‑a aplecat peste umerii lor.
– Ce e acel obiect? a întrebat el.
Stând drept pe podea, intact şi sclipind, ca şi cum tocmai ar fi fost
lustruit de calvarul de foc, Idolul Nechung i‑a oferit răspunsul.
58

D oi soldaţi înarmaţi i‑au dus pe Pitt şi pe Giordino spre partea din


spate a navei Melbourne. S‑au oprit în faţa a două uşi din oţel aflate
de‑a lungul laturii pupa. Prima uşă, făcută din oţel gros, avea un
mâner în unghi abrupt, care era prins de o bucată de lanţ prinsă de un
cârlig. Spre partea dreaptă, cea de‑a doua uşă avea un hublou din sti‑
clă colorată, şi era asigurată de un lacăt în care încă se afla cheia.
Cei doi membri ai comandoului s‑au sfătuit între ei, după care au
ales uşa din dreapta. Unul dintre ei a scos lacătul şi a deschis uşa, iar
celălalt i‑a împins cu ţeava armei înăuntru pe Pitt şi pe Giordino.
Uşa s‑a închis în urma lor cu un zăngănit puternic, după care s‑a
auzit sunetul produs de lacătul care s‑a închis. Pitt a aşteptat un
moment, până când indivizii s‑au îndepărtat, după care a încercat
mânerul din interiorul camerei şi s‑a convins că erau cu adevărat
blocaţi înăuntru.
Giordino a pipăit de‑a lungul cadrului uşii, a găsit un comutator,
şi a apăsat pe buton. Chiar înainte de a auzi lampa fluorescentă
prinsă de tavan scoţând un bâzâit slab, după care s‑a aprins, şi‑a dat
seama unde se aflau, şi asta din cauza mirosului. Lângă peretele din
spate al acelei încăperi erau stivuite cel puţin douăsprezece găleţi de
342 CLIVE CUSSLER

câte douăzeci şi cinci de kilograme de vopsea, pe lângă ele aflându‑se


multe pensule şi alte recipiente mai mici.
– Aici e camera cu vopsea, a spus Giordino, şi a tras una dintre
găleţi şi s‑a aşezat pe ea. Chiar şi acea mişcare neînsemnată l‑a făcut
să se crispeze după loviturile primite de la Ning. Puteam nimeri mai
rău decât atât?
– Da, în santină, aşa cred! a spus Pitt. Măcar putem schimba culoa‑
rea pereţilor, dacă ne plictisim.
– Sau moartea din cauza vaporilor emanaţi de vopsele ar putea fi
mai de dorit decât ceea ce ne rezervă amicii noştri chinezi.
– Cum îţi mai simţi coastele? l‑a întrebat Pitt, în timp ce se plimba
prin cameră pentru a evalua situaţia.
A observat o rolă groasă de bandă adezivă1, aflată pe o găleată de
vopsea, şi aruncat‑o în poala lui Giordino.
– Mă dor, dar nu cred sunt rupte. Giordino a respins ideea de
a‑şi prinde acea bandă adezivă în jurul coastelor. Am dureri doar
când respir.
Pitt a făcut un inventar al încăperii în care erau încuiaţi.
– Douăsprezece găleţi de vopsea, una de kerosen şi ceva bandă
adezivă.
– Asta nu ne prea ajută ca să scăpăm dintr‑o cutie din oţel, a spus
Giordino, aruncând banda adezivă spre Pitt.
– Nimic nu e imposibil dacă ai ceva bandă adezivă, a spus Pitt.
S‑a uitat spre uşă, a stins lumina, apoi şi‑a lipit faţa de hublou şi s‑a
uitat spre punte. Nu a văzut pe nimeni. Aprinzând din nou lumina, a
rupt câteva fâşii de bandă adezivă şi le‑a lipit de hublou, acoperindu‑l.
– Ce s‑a întâmplat, n‑ai destulă intimitate? l‑a întrebat Giordino.
Pitt a scuturat din cap.
– Zgomotul sticlei sparte mă irită extraordinar de mult.
A ridicat unul din recipientele metalice cu vopsea şi l‑a rotit.
Apropiindu‑se de uşă, a lovit cu fundul găleţii în mijlocul hubloului
1
În original, duct tape, o bandă adezivă pânzată, foarte rezistentă la întindere
MAREA DIAVOLULUI 343

acoperit. Sticla s‑a spart sub forţa loviturii. Pitt a desfăcut cu grijă
marginile benzii adezive până când a reuşit să îndepărteze întregul
hublou într‑o singură bucată.
În timp ce aşeza cioburile de sticlă într‑o parte a uşii, Giordino a
zâmbit ironic.
– Ai putea deveni un spărgător de elită. Crezi că individul acela
a lăsat din nou cheia în broască?
– Nu putem decât să sperăm.
Făcând un ghemotoc din banda adezivă, Pitt a îndepărtat restul
cioburilor din cadrul hubloului, apoi a scos capul prin gaură.
Hubloul era îndeajuns de larg pentru a‑şi trece capul sau braţul
până la umăr, dar nu amândouă în acelaşi timp. Afară se întunecase, şi
nu putea vedea partea de jos a uşii. Și‑a retras capul şi a întins braţul,
pipăind mânerul uşii şi plimbându‑şi degetele până la broască. Cheia
dispăruse, şi după alte încercări s‑a convins că nu putea face nimic.
S‑a retras în cameră.
– Nu merge! îmi pare rău.
– A meritat încercarea! a spus Giordino, care a simţit o adiere
venind prin hublou. Măcar am scăpat de mirosul de vopsea şi de
kerosen.
– Kerosen… a repetat Pitt.
A scos din nou capul prin hublou şi s‑a uitat la balamalele uşii.
Erau două, şi se părea că putea ajunge cu mâna la amândouă. Uşa
din oţel avea două bolţuri cu capul în jos, fixând‑o de cadru, care
intrau în două manşoane groase, sudate de perete. La baza manşo‑
nului, o piuliţă masivă fixa fiecare bolţ.
Pitt a luat bidonul cu kerosen şi a verificat dacă acesta ar putea
trece prin hublou. Constatând că ar încăpea pe lungime, a deşurubat
capacul şi a scos bidonul prin deschizătură. Folosindu‑se de dosul
mâinii pentru a se ghida, a făcut bidonul să alunece de‑a lungul uşii
până la balamaua de sus şi a turnat kerosen peste bolţ şi piuliţă. A
procedat la fel şi cu balamaua de jos.
344 CLIVE CUSSLER

Pitt ştia că, fiind distilat petrolier, kerosenul va acţiona ca diluant


şi ca lubrifiant asupra balamalelor încercate de vreme. A aşteptat
jumătate de oră, observând o santinelă trecând prin dreptul came‑
rei lor, dar fără să bage de seamă că geamul hubloului dispăruse,
apoi a mai turnat o doză de kerosen peste balamale. A înşurubat
capacul, apoi a înfăşurat bidonul într‑o cârpă şi l‑a folosit drept cio‑
can, lovind în fiecare piuliţă. S‑a oprit şi a tras cu urechea pentru a
auzi paşii vreunui soldat, dar nu a auzit decât ciocănituri slabe din
altă parte a navei.
– Crezi că o să reuşeşti să deşurubezi piuliţa? a întrebat Giordino
când Pitt a pus jos bidonul cu kerosen.
– Nava nu e prea veche, aşa că există şanse.
– N‑am văzut nicio cheie pe aici… şi nici alte scule, fiindcă
veni vorba.
Pitt a zâmbit.
– Ai uitat de banda adezivă, care e bună la toate.
A rupt o bucată de bandă adezivă de lungimea unui braţ şi a
împăturit‑o în trei, ca să se potrivească pe lăţimea bolţurilor bala‑
malelor. A fixat o bucată de aceeaşi lăţime la un capăt, având partea
adezivă desfăcută.
Pitt a şters piuliţele balamalelor cu o cârpă, apoi a întins banda
prin uşă. Pipăind balamaua de sus, a înfăşurat capătul adeziv în jurul
piuliţei. A continuat să înfăşoare banda adezivă în sensul acelor
de ceasornic de câteva ori, după care a întins banda. A scos ambele
mâini prin hublou, a prins capătul liber al benzii şi a tras.
Banda a rezistat, dar piuliţa nu s‑a clintit. A făcut câteva încercări,
apoi a luat din nou bidonul cu kerosen şi a lovit cu el în piuliţă. Apoi
a prins banda şi a tras din nou. De astă dată, a simţit că piuliţa a cedat
o idee. Nefiind sigur dacă nu cumva era vorba doar de întinderea
benzii, a mai făcut o buclă în jurul piuliţei şi a tras. A simţit clar că
piuliţa s‑a rotit.
Piuliţa s‑a opus din când în când, dar printr‑un efort continuu,
Pitt a reuşit în cele din urmă să o deşurubeze până la capătul bolţului
MAREA DIAVOLULUI 345

şi a încheiat deşurubarea cu degetele. A luat piuliţa înăuntru şi i‑a


aruncat‑o lui Giordino.
– Una a cedat, mai am una.
– Timpul pe care l‑ai petrecut recondiţionând maşini vechi ţi‑a
folosit până la urmă, a spus Giordino.
Pitt a atacat balamaua de jos, dar de data aceasta fără succes. Era
prea departe, ceea ce îngreuna mult tracţiunea. A tras şi s‑a încordat
vreme de câteva minute, după care banda adezivă a început să se
zdrenţuiască. S‑a retras în cameră şi a meşterit o nouă cheie din
bandă, dar a simţit că muşchii braţelor îi tremură de oboseală.
– Lasă‑mă pe mine să încerc! a spus Giordino după ce Pitt a pre‑
gătit o nouă bucată de bandă adezivă.
– Nu sunt sigur că pot ajunge până acolo. Asta mă supără.
Hubloul se afla cam la înălţimea capului său, de aceea Giordino
a împins o găleată de vopsea până a lipit‑o de uşă şi a urcat pe ea. A
luat banda de la Pitt, s‑a întins şi, cu greu a reuşit să o înfăşoare în
jurul piuliţei de la balamaua de jos. Crispându‑se din cauza dure‑
rilor pe care le avea în coaste, a inspirat adânc şi, cu un icnet, a tras
puternic de bandă.
A sărit jos de pe găleată, şi‑a frecat mâna care fusese roasă de
bandă, şi apoi s‑a îndreptat încet de spate.
– Cred că o să‑ţi fie uşor să deşurubezi piuliţa aia.
Evident, Giordino reuşise să o deblocheze. Pitt a continuat efor‑
tul şi, în cele din urmă, a reuşit să scoată cu totul piuliţa din şurub.
Pitt a revenit în cameră cu a doua piuliţă.
Giordino s‑a apropiat de uşă şi s‑a pregătit să ridice uşa din bala‑
male, dar Pitt i‑a făcut semn să se oprească.
– Cred că foarte curând va trece pe aici santinela, a spus Pitt şi s‑a
uitat la ceasul de la mână. Se pare că îşi face rondul la fiecare jumă‑
tate de oră.
Giordino a dat din cap în semn că a înţeles, şi a stins lumina. Au
rămas amândoi în apropierea uşii, privind prin hublou. Aşa cum
346 CLIVE CUSSLER

anticipase Pitt, câteva minute mai apoi, un soldat îmbrăcat într‑un


combinezon negru a trecut prin dreptul camerei. Ca şi mai devreme,
în vreme ce se îndrepta spre pupa, individul îşi concentra atenţia
asupra mării agitate.
Pitt şi Giordino au aşteptat cinci minute, după care, împreună,
şi‑au încordat muşchii şi au scos uşa de oţel din ţâţâni şi au tras‑o
deoparte. Au ieşit repede pe punte. Fără să fie văzuţi de nimeni, au
pus uşa la loc. Când bolţurile au pătruns în balamale, Pitt a auzit din
nou nişte ciocănituri. Zgomotele veneau din încăperea alăturată.
L‑a oprit pe Giordino, care deja pornise în faţă.
– Al, să vedem ce se află înapoia uşii numărul doi.
Pitt a desfăcut lanţul de siguranţă al uşii, a apăsat pe clanţă şi a des‑
chis uşa. A fost întâmpinat de un miros respingător. Un bărbat slab,
cu o barbă de cel puţin trei zile a apărut în pragul uşii şi s‑a uitat la
Pitt cu ochi goi de orice expresie. Avea în mână o bucată de lemn
smulsă dintr‑o ladă, pe care o folosise să bată în perete.
A căscat ochii când a văzut că Pitt şi Giordino nu purtau combi‑
nezoane negre şi nici nu aveau arme asupra lor.
– Cine… cine sunteţi? a întrebat el cu voce răguşită.
– Captivi ca şi tine, a spus Pitt. Câţi sunteţi aici?
Omul s‑a tras deoparte, pentru ca Pitt să vadă cu ochii lui. Aproape
douăzeci de membri ai echipajului stăteau întinşi pe podea şi arătau
foarte slăbiţi. Mulţi păreau în pragul morţii.
– De cât timp staţi închişi aici? a întrebat Pitt.
Bărbatul a încercat să facă o socoteală în mintea care îi era
confuză.
– Cred că de vreo trei zile. Și suntem toţi deshidrataţi.
Giordino l‑a tras pe Pitt înapoi pe punte şi i‑a spus cu glas scăzut:
– Nu cred că oamenii ăştia ne vor ajuta prea mult ca să declan‑
şăm un atac.
– Da, e clar. Au nevoie de asistenţă medicală. Și încă de urgenţă.
Giordino a arătat spre pupa.
MAREA DIAVOLULUI 347

– Ăştia îşi remorchează vasul cu care au venit aici. El ar putea


reprezenta salvarea noastră.
Pitt a mijit ochii şi văzut silueta vasului care plutea pe apa agitată
şi a dat aprobator din cap.
– Să vedem dacă o poţi aduce alături de navă. Eu îi conduc pe
oamenii aceştia spre pupa.
Imediat ce Giordino a traversat puntea şi a dispărut, Pitt s‑a
întors în pragul uşii. Omul de acolo părea să se simtă mai bine după
ce respirase aer proaspăt, iar ochii lui căprui îşi recăpătaseră parţial
strălucirea.
– Cum te numeşti? l‑a întrebat Pitt.
– Chuck Sonntag! Navigatorul navei! Teroriştii mai sunt la bord?
Pitt a confirmat printr‑o mişcare din cap.
– Trebuie să‑i ducem pe toţi oamenii voştri spre pupa cât mai
repede posibil. Poţi face asta?
– Bineînţeles!
Sonntag s‑a uitat spre interiorul încăperii, care slujea ca zonă de
depozitare pentru baterii, încărcătoare şi echipamente de testare.
– Toţi cei care vă puteţi ridica în picioare, vă rog să o faceţi, a spus
el cu glas apăsat. Băieţi, ieşim de aici, dar să nu scoateţi nicio vorbă.
Ajutaţi‑i pe cei care au nevoie de sprijin.
Sonntag i‑a pus pe oamenii mai puternici câte doi, pentru a‑i
ajuta pe cei care abia reuşeau să stea în picioare. Un filipinez tânăr,
însoţitor de bord, doborât de slăbiciune a rămas fără ajutor. Pitt l‑a
ajutat să se ridice în picioare, şi i‑a trecut un braţ peste umăr.
Pitt a condus grupul de oameni în suferinţă către pupa, făcându‑i
să meargă de‑a lungul peretelui pentru a nu fi observaţi. Sonntag a
rămas ultimul, închizând uşa şi ajutându‑i pe cei rămaşi în urmă să
înainteze. Pitt a ajuns la capătul pupei şi i‑a condus pe oameni pe o
porţiune expusă a punţii, către Stingray, unde aceştia s‑au ascuns în
umbra lăsată de submersibil. Acesta se găsea la câţiva metri de balus‑
tradă, încă prins în cârligul macaralei, şi acoperit cu o prelată mare.
348 CLIVE CUSSLER

La mică distanţă de sfertul babord, Giordino era lângă un cabes‑


tan, trăgând aproape de navă vasul cu care sosiseră teroriştii. Pitt i s‑a
alăturat când vasul a ajuns alături de navă, lovindu‑se cu flancul de
coca navei din cauza valurilor puternice. Pitt a sărit la bordul vasului
şi a găsit o parâmă de pupa, pe care i‑a aruncat‑o lui Giordino pen‑
tru a‑l lega de Melbourne.
Membrii echipajului de pe Melbourne au fost transferaţi în grupuri
mici. Giordino a ajutat fiecare om să ajungă în braţele lui Pitt, aflat pe
vasul care se legăna puternic. Un salon lung, acoperit, cu bănci de o
parte şi de alta, se afla spre pupa faţă de timonerie, şi le‑a oferit loc
tuturor. După ce şi ultimul membru al echipajului a fost coborât pe
vas, Pitt s‑a urcat pe acoperiş şi s‑a tras peste balustrada navei
Melbourne, unde Giordino şi Sonntag aşteptau în întuneric.
– Te simţi suficient de rezistent ca să duci vasul până la ţărm? l‑a
întrebat Pitt pe navigatorul australian.
– Da, aşa cred! Nu veniţi cu noi?
Pitt a clătinat din cap.
– Noi vom încerca să îi salvăm pe Margot şi pe tatăl ei.
– Rămân în apropiere ca să vă recuperez!
– Nu, ar fi prea periculos! Unii dintre oamenii tăi sunt pe moarte.
Încearcă să îi duci pe uscat cât mai curând posibil. Noi o să luăm eli‑
copterul, asta dacă reuşim să îi eliberăm pe cei doi membri ai fami‑
liei Thornton.
– Ar fi bine să mergi în derivă până la o distanţă apreciabilă, şi
abia după aceea să porneşti motorul, l‑a sfătuit Giordino.
– O să mă îndepărtez cât de mult pot de navă, a spus Sonntag.
Nu vă faceţi griji!
– S‑ar putea să vă depisteze pe radar, dar uscatul nu pare a fi
prea departe, a spus Pitt, şi a arătat spre o zonă iluminată slab, aflată
spre nord.
Sonntag le‑a strâns mâinile.
– Vă mulţumesc pentru că ne‑aţi eliberat! Mult noroc!
MAREA DIAVOLULUI 349

Pitt l‑a ajutat să coboare în vas, după care Giordino a aruncat


parâma care fusese prinsă de pupa. Sonntag a mers şchiopătând către
prova vasului alături de un alt membru al echipajului, a desfăcut
parâma, pe care a aruncat‑o în mare. Le‑a făcut un semn de succes
lui Pitt şi Giordino, după care a intrat în timonerie.
Pitt a urmărit vasul îndepărtându‑se de nava Melbourne şi dispă‑
rând în beznă, când Giordino l‑a bătut uşor pe umăr. Pitt a ridicat
privirea şi a văzut o santinelă înarmată venind spre puntea babord,
cu câteva minute mai devreme decât îşi făcea de obicei rondul.
59

P itt şi Giordino erau complet expuşi într‑un colţ al balustradei, dar


au rămas ca împietriţi pe loc. În faţa lor, pe punte, o santinelă s‑a
îndreptat fără grabă spre pupa. Când s‑a oprit lângă balustradă şi s‑a
uitat spre mare, cei doi s‑au furişat de‑a latul punţii, ajungând aproape
de Stingray, şi s‑au ascuns în umbrele de sub corpul submersibilului.
Santinela şi‑a reluat rondul şi s‑a îndreptat spre puntea de extrema
pupa, unde s‑a oprit la balustrada babord. S‑a întors şi a pornit spre
pupa, dar s‑a oprit în apropierea cabestanului. Din tamburul de vinci
atârnau parâme libere, care se întindeau pe toată puntea, către balus‑
trada de babord, unde atârnau liber peste bord.
Teroristul a scos un aparat de radiorecepţie de la centura de la
brâu şi a spus ceva în microfon, în timp ce s‑a apropiat din nou de
balustradă şi s‑a uitat spre ocean, în urma navei. Abia a scos câteva
cuvinte, când a auzit sunete de paşi pe punte şi s‑a întors. A văzut un
bărbat înalt, brunet, care s‑a aruncat asupra lui.
Pitt s‑a azvârlit asupra santinelei chiar când aceasta s‑a întors spre
el. L‑a lovit cu umărul în pântec şi l‑a lăsat fără suflu. Santinela a fost
apoi împinsă cu putere spre balustradă, avându‑l pe Pitt prins strâns
de ea, astfel că amândoi s‑au prăbuşit împreună pe punte.
MAREA DIAVOLULUI 351

Puşcaşul a rămas şocat pe moment, însă într‑un fel sau altul a


căzut deasupra lui Pitt. S‑a ridicat puţin şi a încercat să îndrepte ţeava
armei spre Pitt, când o umbră întunecată a apărut brusc deasupra lui.
A ridicat ochii, şi a primit drept în bărbie o directă puternică din par‑
tea lui Giordino, o lovitură care a fost ca una de baros. Puşcaşul s‑a
prăvălit pe punte, iar Pitt s‑a ridicat în picioare.
– Îţi mulţumesc pentru ajutor! a spus Pitt, în timp ce Giordino
s‑a prins de balustradă. Ai păţit ceva?
Giordino s‑a îndreptat de spate, apoi şi‑a masat partea dreaptă a
pieptului.
– Cred că ar fi trebuit să lovesc cu stânga.
Uruitul motoarelor navei s‑a stins sub tălpile lor, şi au observat
lumini şi agitaţie în partea de la prova a navei.
– Hai să‑l scoatem pe individ de aici! a propus Pitt, şi l‑a prins de
spinare pe soldat, iar Giordino i‑a luat arma.
Pitt l‑a târât pe soldatul lipsit de cunoştinţă de‑a latul punţii, până
spre submersibil, unde s‑a oprit un moment ca să se odihnească. Dar
cum pe puntea babord era încă linişte, l‑a dus târâş pe individ îna‑
inte, spre camera‑depozit, unde fuseseră ţinuţi captivi oamenii din
echipaj. Giordino a deschis uşa şi i‑a făcut loc lui Pitt ca să îl tragă pe
om înăuntru. A închis uşa, a aprins lumina şi a examinat uniforma
fără însemne a tânărului soldat din comando.
– Pare să fie la fel de înalt ca tine, i‑a spus Pitt lui Giordino. Nu
vrei să te alături celor îmbrăcaţi în negru?
– Doar dacă pot să demisionez la ora cinei, a răspuns Giordino.
I‑a dat puşca de asalt lui Pitt, a dezbrăcat santinela de uniformă,
şi a îmbrăcat hainele lui. Cusăturile de la mâneci şi cracii pantaloni‑
lor au fost aproape gata să plesnească, dar, după ce şi‑a suflecat puţin
mânecile şi manşetele, a lăsat impresia că uniforma i se potrivea.
Giordino a încheiat imitaţia trăgându‑şi peste cap căciuliţa nea‑
gră pe care o purtase santinela.
– Unde mergem, pe puntea de comandă sau în careul ofiţerilor?
352 CLIVE CUSSLER

– Comandantul lor a spus că Thornton era în careul ofiţerilor, a


zis Pitt. Să începem de acolo.
Pitt a stins lumina şi a deschis uşa. În momentul în care au ajuns
pe punte şi au blocat uşa, au auzit zgomotul scos de motorul elicop‑
terului Z‑10, care se încălzea pe heliport.
– S‑a zis cu plimbarea noastră cu elicopterul până acasă, a spus
Giordino.
– Cred că se duc după vasul cu care au venit, a spus Pitt. Trebuie
să‑i oprim!
Au pornit în viteză şi au traversat o punte îngustă care i‑a făcut
să ajungă la tribord, lângă balustradă. Nava părea să capete viaţă în
jurul lor, pentru că erau pornite generatoare de curent, şi macaralele
îşi repoziţionau braţele dincolo de bordul navei. Cu toate acestea, nu
au văzut membri ai echipajului care să orchestreze acele acţiuni.
Cei doi au alergat spre prova, mergând şerpuind printre diverse
echipamente grele, până când au ajuns în zona din care puteau vedea
heliportul. Pe heliport stăteau două santinele înarmate, iar una din‑
tre ele s‑a întors spre ei. Pitt şi Giordino s‑au lăsat în jos, înapoia unui
colac de cablu.
– Nu ne uşurează sarcina de a putea trage curat, a spus Giordino.
– Ar fi mai bine dacă am putea ajunge în faţa heliportului, ca să
tragem în elicopter când se înalţă.
Nu au avut parte de această şansă. În timp ce s‑au uitat în jurul
colacului de cablu, şi au anticipat următoarea acţiune, elicopterul s‑a
înălţat de pe heliport şi a pornit în direcţia în care se îndrepta nava.
60

S antinela i‑a transmis un mesaj prin radio lui Ning, care s‑a repezit
să iasă pe puntea de comandă.
– Vreau să raportez că tocmai am pierdut vasul cu care am sosit
aici, le‑a spus el lui Zhang şi Yan. Omul meu, care era de pază, nu răs‑
punde, dar am trimis doi oameni ca să investigheze situaţia.
– E o evadare? a întrebat Yan.
– Nu ştiu, domnule! E posibil să se fi desprins parâma din cauza
mării agitate. Să ne întoarcem?
Zheng s‑a dus la radar şi a scanat zona înconjurătoare. În apro‑
piere a apărut o pată mică de culoare albă. S‑a uitat un moment, apoi
l-a privit furios pe Ning.
– Nu e în derivă, se îndreaptă spre est, cu forţa proprie. E la
babord, în faţa noastră.
Ning a pălit.
– Voi lansa o barcă gonflabilă şi pornesc personal în urmărirea lor.
Zheng a clătinat din cap.
– Îţi va fi greu să‑i ajungi din urmă pe marea asta agitată. Trimite
elicopterul. E mai rapid.
– Elicopterul nu are armament la bord, a spus Yan, uitându‑se la
Zheng. Nu poţi scufunda vasul din aer.
354 CLIVE CUSSLER

– Nu e nevoie să‑l scufundăm, a spus el, ci doar să‑l avariem. Și


un puşcaş poate face asta.
Zheng s‑a dus în partea din faţă a punţii de comandă şi a arătat pe
fereastră. Apăreau primele dâre cenuşii de lumină ale zorilor, dar ele
nu erau de ajuns pentru a anula lumina de la orizontul îndepărtat.
– Acolo e Kaohsiung, Taiwan! a spus el. Suntem în locul de ţintă
al Proiectului Cascada. A lovit cu palma în ecranul radarului. Trebuie
să încetinim vasul auxiliar până putem iniţia sistemul. Apoi îi vom
scufunda, împreună cu distrugătorul american, când vom lovi câm‑
pia de coastă a Taiwanului.
Aparatul de radio al lui Ning a scos un pocnet şi el a ascultat
mesajul, în timp ce pe faţa lui a apărut o expresie nefericită.
– Santinela noastră a fost găsită încuiată în camera în care erau
membrii echipajului. Au dispărut toţi, şi la fel şi cei doi oameni din
submersibil.
– Porneşte elicopterul! a spus Zheng. Imediat!
În timp ce Ning a fugit din cabina de comandă, Yan s‑a apropiat de
timonă şi a privit spre luminile care licăreau de‑a lungul coastei.
– Cât timp durează pregătirea şi activarea sistemului?
– Mai puţin de o oră! a răspuns Zheng. Cea mai mare parte este
gestionată automat de computere.
– Aş fi preferat să aştept până la întâlnirea diplomatică progra‑
mată, dar probabil că ar fi mai bine să declanşăm atacul mai devreme.
S‑a întors cu faţa spre nepotul lui. Declanşează acel tsunami cât mai
curând. Să distrugem Taiwanul şi nava de luptă americană înainte de
semnarea acelui pact.
61

S onntag a forţat la maxim motoarele vasului auxiliar. Asta însemna


o călătorie mai neplăcută printre valurile înalte, dar nu îi păsa.
După cele întâmplate pe Melbourne, avusese un singur scop în minte.
Să îşi ducă echipajul la ţărm cât mai curând.
S‑a uitat mereu spre luminile marii nave miniere cât a trecut prin
dreptul ei la 800 de metri, în deplasarea lui rapidă spre nord. Nava
nu le luase urma, ci, de fapt, părea să se fi oprit. Probabil că avea să
trimită o barcă mică pentru a‑i urmări, a gândit el. Însă vasul auxi‑
liar se deplasa repede, chiar şi pe marea agitată, şi, pe de altă parte,
avea un avans considerabil.
Un bucătar care stătea alături de el în timonerie a fost primul
care a văzut urmăritorii.
– Domnule, un elicopter! De pe navă!
Sonntag s‑a întors şi a văzut luminile de navigaţie ale aparatului
chinezesc Z‑10 care a decolat de pe Melbourne şi a zburat în faţa
acestuia, după care a descris un arc larg şi s‑a apropiat de vasul auxi‑
liar dinspre prova.
– Spune‑le oamenilor să se adăpostească!
Sonntag a rămas cu ochii lipiţi de elicopter.
356 CLIVE CUSSLER

Aparatul a coborât şi s‑a apropiat dinspre tribord. Avea uşa late‑


rală deschisă, şi un soldat cu o puşcă de asalt a tras în vas. Gloanţele
au trecut prin timonerie, dar cei dinăuntru au scăpat nevătămaţi,
deoarece se trântiseră la podea.
Elicopterul a dat roată vasului pe la pupa, apoi a rămas la acelaşi
nivel cu timoneria.
Sonntag nu a putut auzi clănţănitul puştii din cauza zgomotului
făcut de motorul vasului şi de lamele elicopterului, însă a văzut
scânteierile de la gura ţevii şi s‑a aruncat la podea. Timoneria a
explodat într‑o ploaie de cioburi şi alte resturi când puşcaşul şi‑a
concentrat focul. Sonntag a întins o mână şi a rotit timona, în timp
ce gloanţele au sfârtecat consola timonei, ecranul de navigaţie şi
aparatul radio.
Furia rafalelor a încetat când Sonntag a reuşit să vireze, ajungând
exact sub elicopter.
– Bucătarule, ai păţit ceva? a strigat el către cheful care se trăsese
într‑o poziţie şezând şi rezemându‑se de perete. Avea mâneca
dreaptă însângerată, şi se ţinea de cot cu cealaltă mână.
– Doar m‑a şters, domnule! N‑am mai nimic!
Sonntag s‑a ghemuit la cârmă şi a rotit timona într‑o parte şi în
alta pentru ca puşcaşul să nu poată ţinti bine.
Aparatul Z‑10 a adoptat o altă abordare şi a dat un ocol vasului,
ajungând în urma lui. Sonntag a sperat că teroriştii rămăseseră fără
muniţie, dar nu a avut atât noroc.
Elicopterul a coborât deasupra pupei vasului, încercând să facă
faţă deplasărilor lui în zigzag. Sonntag a aruncat o privire pe fereas‑
tra din spate, care avea geamul spart, şi a văzut pasagerul elicopte‑
rului aplecându‑se şi aruncând un obiect mic.
Era o grenadă care s‑a rostogolit pe punte, în apropierea cadrului
transversal al pupei, apoi a explodat. Sonntag a văzut flacăra explo‑
ziei şi a auzit bubuitura, dar asta nu a însemnat nimic în comparaţie
cu ceea ce s‑a întâmplat o secundă mai apoi. Fragmente din grenadă
MAREA DIAVOLULUI 357

au străpuns puntea acoperită cu tablă subţire, şi au găurit rezervoa‑


rele de combustibil aflate dedesubt. Vaporii acumulaţi acolo au luat
foc, dând naştere unei mingi de foc spectaculoase.
Evitând la limită acea erupţie, elicopterul rămas în urmă şi a
zburat la câţiva metri în urma vasului avariat. Din punctul lor de
observaţie, cei din elicopter au urmărit cu nepăsare cum pupa vasu‑
lui de serviciu a devenit un infern de flăcări.
62

M elbourne căpătase viaţă. Deşi masivele motoare cu turbină tăcu‑


seră, sistemul dinamic de poziţionare al navei fusese activat, iar
propulsoarele controlate de computere au fixat‑o într‑o poziţie
deasupra site‑ului defensiv al Taiwanului. De o parte şi de alta a
navei, macaralele automatizate şi‑au rotit braţele spre exterior,
având lungimea de aproape douăzeci de metri. Reţelele de cabluri
au fost derulate peste trei geamanduri de culoare galbenă, ceea ce a
permis ca filamentele acustice ataşate de cabluri să fie coborâte
spre adâncul mării. Proiectul Cascada era pregătit pentru testul cel
mai important.
Pitt şi Giordino s‑au ascuns într‑un coridor şi au urmărit cum
câţiva dintre soldaţii din comando au ajutat la lansarea echipamente‑
lor sub îndrumarea unui bărbat în vârstă, de origine asiatică, purtând
un halat alb de laborator. Părea nesigur pe picioare, prinzându‑se
mereu de o balustradă, în vreme ce Ning stătea alături de el, ţinând
un pistol aţintit spre spinarea lui.
Pitt l‑a condus pe Giordino de‑a latul punţii babord, unde se des‑
făşura o scenă similară. Din depărtare, în afară de zgomotele produse
de motorul aparatului Z‑10, s‑au auzit focuri de armă. Amândoi s‑au
MAREA DIAVOLULUI 359

înfuriat şi întristat când au observat o minge de foc ridicându‑se spre


cer dinspre vasul de serviciu.
Amândoi au mers şerpuit înainte, printre macarale, rulouri de
cabluri şi alte echipamente de punte, evitând contactul cu oricare
dintre soldaţi. Cei câţiva puşcaşi care se ocupau de sistemul acustic
erau prea concentraţi ca să îi observe pe cei doi oameni care se furi‑
şau de‑a lungul pereţilor. Ajunşi în turnul central, Pitt a găsit uşa
care dădea spre careul ofiţerilor şi a deschis‑o discret.
Margot şi Alistair Thornton stăteau la o masă aflată la capătul
celălalt al încăperii, având mâinile legate la spate. De cealaltă parte
a mesei stătea un soldat înarmat, studiind o hartă, în timp ce fuma
o ţigară cu un aer nepăsător.
– Văd doar unul, în partea cealaltă a careului, i‑a şoptit Pitt lui
Giordino, după care şi‑a dus mâinile la spate şi a intrat împleticin­
du‑se. Giordino şi‑a tras cagula mai jos peste ochi şi l‑a urmat pe Pitt.
A lăsat impresia că îl împunge pe Pitt în spinare cu puşca de asalt, dar
rămânând în umbra lui, pentru că Pitt era mai înalt.
Soldatul a sărit în picioare şi a îndreptat arma spre Pitt. S‑a retras
de lângă masă, dar s‑a calmat când a văzut puşcaşul în combine‑
zon negru.
Ignorându‑i pe Margot şi pe tatăl ei, Pitt a păşit până aproape de
soldat, s‑a oprit în faţa scaunului eliberat de el şi s‑a uitat spre el, ca
şi cum ar fi cerut permisiunea de a se aşeza. Soldatul a înghiţit nada.
A făcut un semn aprobator din cap şi a întors ţeava puştii spre scaun.
Pitt a făcut un salt în faţă, lovind cu mâinile libere în ţeava puştii
şi blocând‑o de perete. Soldatul s‑a zbătut să îşi elibereze arma, igno‑
rându‑l pe presupusul capturator al lui Pitt. Giordino a făcut câţiva
paşi în faţă şi l‑a lovit pe soldat cu patul armei în tâmplă. Individul şi‑a
scăpat arma din mâini şi s‑a prăbușit la podea, pierzându‑şi cunoş‑
tinţa. Pitt a ridicat arma de pe podea şi a atârnat‑o de umăr.
Margot îşi reţinuse un ţipăt, dar apoi şi‑a dat seama că Giordino
era îmbrăcat într‑un combinezon ca acela purtat de membrii coman‑
doului. După aceea, a răsuflat uşurată.
360 CLIVE CUSSLER

– Sunteţi bine? i‑a întrebat Pitt, care a început să le dezlege legătu‑


rile de la mâini, şi a observat că Alistair Thornton fusese bătut rău.
– Mă bucur enorm să vă văd! a spus Margot, care s‑a grăbit să vadă
care era starea tatălui ei.
– Sunt bine, scumpa mea, a spus Thornton cu glas obosit, în timp
ce îşi masa încheieturile mâinilor. A întins mâna şi a luat cana cu
cafea din care bea soldatul care îi păzise şi a golit‑o.
S‑a oprit când a auzit unele zăngănituri venind de afară, semn că
unele cabluri care coborau în apă se frecau de bordul navei.
– Au de gând să o facă! a spus el, scuturând din cap. Nenorociţii
chiar şi‑au propus să declanşeze un tsunami.
– Ce anume vor să facă? l‑a întrebat Giordino, după ce s‑a con‑
vins că soldatul încă nu îşi revenise.
– Să distrugă Taiwanul cu un tsunami!
Cu un gest furios, Thornton a lovit cu palma în harta de pe masă.
Pitt s‑a uitat la Margot, care a confirmat printr‑o mişcare din cap.
– E adevărat, a spus ea. Au plasat nava într‑o poziţie din care să
poată activa Proiectul Cascada cu o lovitură împotriva Taiwanului.
Nu auziţi zgomotele astea? Pregătesc amănuntele pentru a declanşa
totul.
– Sunteţi siguri că ei ştiu cum să folosească sistemul? a întrebat
Giordino.
Thornton a coborât privirea spre podea şi a dat rar din cap.
– Doctorul Yee, director‑inginer de la Ministerul Naţional al
Apărării din Taiwan… eu şi el, am încercat să îi ducem de nas cât de
bine am putut, însă ei au găsit toate planurile şi documentele privind
modul de funcţionare al sistemului. Apoi ne‑au ameninţat şi ne‑au
silit pentru a înţelege mai bine sistemul. S‑a uitat spre fiica lui. Ultima
oară când l‑am văzut pe Yee abia dacă mai era în viaţă.
– Și eşti sigur că sistemul va funcţiona aici? a întrebat Pitt.
– Da! După toate probabilităţile, au adus nava aici, la una dintre
poziţiile defensive ale Cascadei.
MAREA DIAVOLULUI 361

A făcut semn spre câteva semne roşii de pe hartă. Pitt a observat


că punctul indicat se afla la vreo treizeci şi cinci de kilometri spre
sud‑vest de Kaohsiung.
– Acesta este unul dintre locurile în care taiwanezii au sperat să
stabilească un sistem permanent, a spus el. Au explorat apele de aici
şi au descoperit că era locul cel mai potrivit pentru instalarea siste‑
mului. Canioane adânci, schimbări spectaculoase de înălţime şi
curenţi rapizi la fundul mării.
– Aşadar, nava poate genera un tsunami aici pentru a‑l direcţiona
spre Taiwan? a întrebat Giordino.
– Fără îndoială! a răspuns Thornton. Iar din punctul de vedere al
Taiwanului, nici nu ar putea fi ales un punct mai vulnerabil.
A trasat cu un deget pe hartă, în zona de sud‑vest. Această parte
a Taiwanului este o câmpie plată şi joasă. Un tsunami mare ar crea
daune până departe în interiorul insulei. Două dintre cele mai mari
oraşe ale ţării, Tainan şi Kaohsiung, ar fi devastate.
În timp ce Pitt şi Giordino au încercat să înţeleagă proporţiile
distrugerilor, Margot şi‑a dres glasul şi a spus:
– Mai e ceva ce trebuie să ştiţi. Momentul atacului nu a fost ales la
întâmplare. Ofiţerul care a sosit cu elicopterul a spus că vicepreşe‑
dintele american a sosit acolo pentru a semna un pact de apărare cu
Taiwanul. Se află pe o navă a marinei americane în largul oraşului
Kaohsiung – exact în calea valului.
– Cum adică, Sandecker a ajuns aici? a întrebat Giordino.
Margot a confirmat printr‑o mişcare din cap.
– Serviciile de informaţii chineze l‑au informat pe acest ofiţer că
vicepreşedintele a fost văzut sosind seara trecută însoţit de o femeie
care este membră a Congresului. Acum se află la bordul unui distru‑
gător pentru a semna un tratat, şi acest lucru se va întâmpla în dimi‑
neaţa de mâine.
Aceste cuvinte l‑au izbit pe Pitt ca un pumn în stomac. Loren,
soţia lui, făcea parte din Comisia de Relaţii Externe, şi era prietenă
362 CLIVE CUSSLER

bună a vicepreşedintelui. Nu putea fi vorba de o coincidenţă. Membra


Congresului care călătorea împreună cu James Sandecker sigur era
Loren Smith.
– De ce ar declanşa chinezii un atac asupra Taiwanului când vice‑
preşedintele se află acolo? a întrebat Giordino. Riscă un război direct
cu Statele Unite.
– Nu ştiu! a spus Margot. Simt că e vorba de o operaţiune neau‑
torizată de stat.
– Vor face asta, pentru că pot da vina pe noi, a spus Alistair. E
uşor. Ne ucid, apoi scufundă nava Melbourne după ce se petrece eve‑
nimentul. Asta ar reprezenta o bună propagandă pentru chinezi,
învinuind conducătorii Taiwanului pentru un sistem de apărare care
a produs pagube chiar pentru ei.
A înghiţit ultimele picături din cafeaua soldatului chinez.
– Cine ştie, probabil că intenţionează să folosească dezastrul pen‑
tru a face un pas în direcţia unificării. China ar putea apărea ca o sal‑
vatoare, asigurând sprijin şi ajutoare medicale. Ori poate s‑ar putea
folosi de haosul care rezultă pentru a declanşa o ocupaţie militară. În
orice caz, acţionează pentru a anexa Taiwanul şi pentru a schimba
echilibrul de putere din întreaga regiune.
În timp ce vorbea Alistair, din pântecele navei s‑a auzit un scheu‑
nat pe un ton înalt, iar luminile din careul ofiţerilor au pâlpâit.
Zgomotul a continuat un minut sau două, după care s‑a stins.
– Acesta a fost un prim puls, a spus Thornton, şi în ochi i‑a apă‑
rut o expresie de alarmă. L‑au instalat şi l‑au activat.
– Și asta va da naştere acelui val? a întrebat Giordino.
– Încă nu. Sistemul creează o serie de pulsuri care, treptat, gene‑
rează ceva asemănător efectului Venturi1. Fiecare puls durează cam
zece minute. Valul de suprafaţă apare de obicei la al treilea sau al
patrulea ciclu.
1
Efectul Venturi (descoperit de Giovanni Venturi în secolul al XVIII‑lea) este redu‑
cerea presiunii unui fluid care trece printr‑o porţiune mai îngustă a unei ţevi, după
care scurgerea capătă o viteză mult mai mare.
MAREA DIAVOLULUI 363

– Și cum putem împiedica asta? a întrebat Pitt.


Cu un aer sumbru, Thornton a clătinat din cap.
– Sistemul este automatizat şi activat din sala de operaţiuni. Însă
este construit ca o boltă, chiar în mijlocul navei. Ultima oară când
am fost acolo, înăuntru erau trei sau patru terorişti, şi unul era pla‑
sat afară. Nu există posibilitatea de a pătrunde acolo pentru a prelua
comanda.
– Dar alimentarea? a întrebat Giordino. Putem distruge sursa de
electricitate?
– Ar fi posibil. Și‑a trecut degetele unei mâini peste bărbie. Sis­
temul este alimentat de o turbină specială care se află dedesubtul cen‑
trului de operaţiuni, dar numai pe acolo există acces la ea. Am putea
încerca să dezactivăm alimentarea prin cablurile electrice, sau să
încercăm să scurtcircuităm filamentele acustice. Dar asta ar cere
timp, şi riscăm să fim văzuţi pe punte.
Brusc, în careul ofiţerilor a răsunat o alarmă, căreia i s‑au alătu‑
rat şi alte sirene, activate simultan pe întreaga navă.
Pitt a aruncat o privire spre sirena aflată aproape de tavan, într‑un
colţ, şi a văzut o cameră de supraveghere montată alături de ea.
– Nu avem timp! a spus el. Ne‑a văzut cineva! Să plecăm de aici!
Pitt a condus grupul spre puntea babord, unde au auzit comenzi
în partea din faţă a navei. Soldaţi înarmaţi de la prova au început să
se deplaseze în direcţia lor.
Giordino a arătat spre larg, către vasul auxiliar incendiat şi spre
elicopterul care zbura deasupra lui.
– Uite de ce elicopterul nostru nu e disponibil! a spus el.
Pitt a contemplat scena cu calm şi a analizat soluţiile posibile pen‑
tru a scăpa. Însă gândul predominant era că Loren şi Sandecker erau
în calea cataclismului care avea să se petreacă.
– Să plecăm aşa cum am venit, a propus el.
Giordino a dat din cap.
– Îi reţin eu, şi ne întâlnim la pupa.
364 CLIVE CUSSLER

Și‑a ocupat o poziţie defensivă înapoia unui generator şi a pregă‑


tit puşca de asalt pentru tragere. Un moment mai târziu, au apărut
două siluete negre, şi Giordino a deschis focul, doborând un soldat
şi făcându‑l pe celălalt să caute adăpost.
Pitt a prins‑o de mână pe Margot şi au pornit spre pupa, urmaţi de
Thornton. Durerea de gleznă o împiedica să alerge, dar ea s‑a mişcat
repede, chiar dacă şchiopăta, pentru că a fost sprijinită de Pitt. Au
ajuns la pupa, în timp ce în urma lor a început o adevărată bătălie.
Când au ajuns la camera de depozitare în care fuseseră ţinuţi
membrii echipajului, Pitt s‑a oprit şi a deschis uşa.
– Thornton, poţi căra o baterie sau două?
Inginerul robust l‑a urmat pe Pitt în cameră şi după o secundă a
ieşit cărând două baterii mari de 12 volţi de parcă ar fi fost două
franzele. Pitt a cărat şi el două baterii şi au mers spre Stingray, care
era pe puntea pupa. A aşezat jos bateriile, şi‑a scos puşca de pe umăr
şi i‑a înmânat‑o lui Thornton.
– Am nevoie de câteva minute! Tragi în orice mişcă, mai puţin
în Al!
– Cu plăcere!
Thornton a ajutat‑o pe Margot să ajungă lângă balustrada de colţ
de la pupa, şi ea s‑a sprijinit de ea. De acolo putea vedea babordul şi
puntea de extrema pupa. L‑a urmărit pe Pitt, care a intrat în submer‑
sibil şi s‑a întors un moment după aceea cu o serie de scule.
Pitt a deschis un panou de la baza submersibilului şi a scos de
acolo patru baterii. Le‑a înlocuit cu bateriile încărcate, a refăcut
conexiunile şi a închis panoul.
Schimburile de focuri încetaseră, dar zgomotul scos de elicopter
a sporit, deoarece el se întorcea pe navă. Alertat de Zheng, aflat pe
puntea de comandă, pilotul aprinsese luminile de aterizare şi a făcut
ca aparatul să se deplaseze de‑a lungul punţii babord a navei.
Luminile puternice au surprins umbra lui Giordino, care alerga pe
balustrada de la babord.
MAREA DIAVOLULUI 365

Giordino s‑a adăpostit sub un vinci şi s‑a întors pentru a des‑


chide focul împotriva elicopterului, însă rămăsese fără muniţie. A
aruncat arma peste bord şi a rupt‑o la fugă. Au urmat câteva focuri
de armă, iar elicopterul s‑a apropiat mai mult de navă, scăldându‑l
pe Giordino în lumina reflectoarelor.
– Distruge‑i reflectoarele! a strigat Pitt către Thornton.
Pitt a îndepărtat prelata care acoperea submersibilul şi s‑a grăbit
să ajungă la cabina de comandă a macaralei mari din spatele sub‑
mersibilului. A identificat comenzile şi a pornit motorul care activa
sistemul hidraulic.
Thornton a rămas lângă balustradă, a ţintit calm către Z‑10 şi a
tras câteva focuri. Întrucât fusese ofiţer în armata australiană şi era un
avid vânător de porumbei, ştia să mânuiască orice armă. Două dintre
cele trei reflectoare au fost distruse, iar pilotul a îndepărtat aparatul.
Thornton a îndreptat arma spre babord, aşteptându‑l pe Giordino,
care a apărut gâfâind şi a ajuns alături de el, după care a mai tras un
foc în întuneric. S‑a auzit zgomotul făcut de o armă care a căzut pe
punte, ceea ce însemna că doborâse un terorist pornit în urmărirea
lui Giordino.
– Mulţumesc! a spus Giordino, în timp ce încerca să‑şi recapete
suflul.
Abia a rostit cuvântul, când o secţiune a balustradei de lângă el a
fost izbită de gloanţe.
– Aruncă arma!
Giordino şi Thrornton s‑au întors şi l‑au văzut pe Ning lângă
cadrul transversal al pupei. Acesta se apropiase dinspre punte tribord
şi rămăsese nevăzut. Avea pe faţă un rânjet de satisfacţie şi ţinea
arma la umăr, cu ţeava îndreptată spre inima lui Margot.
63

T hornton a strâns mai tare arma între mâini.


– Jos! a răcnit Ning, pentru a acoperi zgomotul scos de elicop‑
terul Z‑10, altfel ea va muri imediat.
Uitându‑se cu ură la comandantul comandoului, Thornton a
întins arma în faţă şi a lăsat‑o să cadă pe punte. Apoi a mers în late‑
ral pentru a se alătura fiicei lui. Margot l‑a prins de o mână şi s‑a ghe‑
muit lângă el în colţul din spate al punţii.
Ning a aruncat o privire scurtă în jur. A îndreptat ţeava puştii
spre Giordino şi i‑a făcut semn să meargă lângă ceilalţi doi.
Pitt se făcuse nevăzut când Ning s‑a uitat în direcţia în care se afla
el, dar acum s‑a îndreptat de spate în cabina macaralei şi a examinat
comenzile ei. În acest timp, elicopterul a plutit peste sfertul navei,
îndreptându‑şi botul spre pupa pentru a‑i lumina pe captivi cu
reflectorul rămas în stare de funcţiune. Rotorul lui a acoperit zgomo‑
tul făcut de motorul hidraulic al macaralei. În timp ce s‑a uitat la
Giordino, care trăgea de timp, Pitt a înţeles perfect ce trebuia să facă.
– Ce vrei? a răcnit Giordino.
Și‑a ridicat mâinile în aer, dar s‑a prefăcut că nu înţelege ordinele
date de Ning.
MAREA DIAVOLULUI 367

Ning era pregătit să îl împuşte pe loc, dar a socotit că se va da


bine pe lângă Zheng, lăsându‑l pe acesta să se răzbune cum va socoti
de cuviinţă.
– Mişcă‑te! a urlat el, făcându‑i semn cu ţeava puştii.
Giordino a dat din cap în semn că a înţeles, şi a început să se
mişte ca melcul spre Margot şi Thornton, şchiopătând ca şi cum ar
fi avut o rană la un picior.
În acest timp, Pitt a acţionat sistemul de ridicare al macaralei,
urmărind cum în faţa lui cablul care făcea burtă s‑a rulat şi a preluat
greutatea submersibilului şi l‑a ridicat încet de pe punte. Pitt a înăl‑
ţat Stingray încă un metru şi jumătate, apoi a aşteptat.
Ning era cu spatele spre submersibil şi nu şi‑a dat seama de acea
mişcare, în timp ce îl mâna pe Giordino spre ceilalţi doi prizonieri.
Însă puşcaşul din elicopter văzuse acţiunile lui Pitt, de aceea i‑a
făcut semne cu mâna lui Ning. Pentru că nu a reuşit să îi reţină aten‑
ţia, a deschis uşa laterală şi a tras cu puşca spre cabina macaralei.
Geamul din faţa lui Pitt s‑a sfărâmat, însă el nici nu a tresărit.
Avea doar o şansă de a proceda corect, şi nu era timp de aşteptare.
A luat comenzile şi a rotit braţul macaralei spre dreapta, către balus‑
trada babord. A oprit braţul şi l‑a prelungit în faţă, silind submersi‑
bilul să se rotească spre pupa. Cu mâna stângă a eliberat cablul de
ridicare, apoi şi‑a reţinut răsuflarea.
Auzind focurile de armă, Ning s‑a întors întâi spre Z‑10. Puş­
caşul din elicopter trăgea într‑o ţintă aflată în spatele lui, astfel că ime‑
diat ce geamul cabinei macaralei s‑a spart cu zgomot, Ning s‑a răsucit.
A fost lovit instantaneu de submersibilul aflat în cădere liberă, care
s‑a prăbuşit peste el, îngropându‑l sub masa lui de zece tone. Doar
urletul motorului de elicopter a ascuns sunetele produse de strivirea
oaselor lui sub acea greutate uriaşă.
Puşcaşul din elicopter a urmărit totul şi nu i‑a venit să creadă. A
aţintit din nou puşca spre Pitt, dar după ce a apăsat pe trăgaci a auzit
doar un clic. Rămas fără muniţie, i‑a ordonat pilotului să aterizeze
368 CLIVE CUSSLER

pe heliport şi a luat legătura prin radio cu puntea de comandă a


navei Melbourne.
Giordino a recuperat puşca de asalt a lui Ning, observând picioa‑
rele lui, care ieşeau de sub submersibil, precum cele ale Vrăjitoarei
Rele din Est de sub casa lui Dorothy1. A ridicat arma, dar elicopte‑
rul ocolea deja prova pentru a ateriza pe partea opusă a navei.
– Înăuntru! a spus Pitt, încă aflat în cabina macaralei şi făcând
semn spre Stingray.
Giordino i‑a chemat pe Margot şi pe Thornton şi i‑a ajutat să urce
scara, care le‑a permis să ajungă pe partea superioară a submersibi‑
lului. În timp ce aceştia au trecut prin trapa de acces, Giordino i‑a
urmat pe scara exterioară. Nici nu a ridicat bine picioarele de pe
punte că Pitt a ridicat submersibilul Stingray în aer şi l‑a trecut din‑
colo de balustrada pupa cu ajutorul braţului telescopic al macaralei.
În timp ce trecea dincolo de balustradă, Giordino a văzut doi
membri ai comandoului venind dinspre puntea babord. A ridicat
arma de asalt şi a tras, în vreme ce se ţinea cu o mână de marginea
trapei de acces a submersibilului. Țintirea lui a fost defectuoasă din
cauză că submersibilul se legăna, însă focurile trase de el au fost de
ajuns ca să îi încetinească pe cei doi şi să îl avertizeze pe Pitt.
Giordino s‑a uitat spre cabina macaralei şi l‑a văzut pe Pitt arătând
spre latura tribord a navei. Giordino a dat aprobator din cap, în timp
ce Stingray a căzut sub cadrul transversal al pupei şi a trimis o jerbă
de stropi de apă când a atins suprafaţa mării.
Giordino s‑a ridicat şi a desfăcut cablul de ridicare, după care s‑a
asigurat că acesta a slăbit şi a ieşit prin trapa de acces deschisă. Un
puşcaş a apărut la balustradă şi a tras spre submersibilul care deja
plutea exact în momentul în care Giordino închidea trapa şi se lăsa
spre interior.
– Vin imediat! a spus Giordino, care s‑a strecurat pe lângă Margot
şi a ocupat scaunul liber al pilotului. Thornton stătea pe scaunul
1
Personaj rău din cartea Vrăjitorul din Oz (1900), scrisă de Frank Baum
MAREA DIAVOLULUI 369

copilotului, având mâinile prinse de maneta de comandă, deja diri‑


jând submersibilul pentru a se îndepărta de Melbourne.
– Mi‑am luat libertatea de a acţiona propulsoarele, a spus el, dar
comenzile pentru balast nu funcţionează.
Deasupra lor au auzit zăngănitul gloanţelor care loveau coca
expusă.
– E ceva improvizat. Giordino a activat un comutator pe care îl
meşterise pe insula North, prin care putea umple singurul tanc de
balast rămas întreg. A menţinut pompa în funcţiune un minut, până
când submersibilul a coborât la trei metri sub suprafaţa apei. De aici
preiau eu comanda, dacă nu te superi, a spus el şi a luat joystickul.
– Dar cum rămâne cu Dirk? a întrebat Margot.
Giordino nu a răspuns, ci a făcut ca submersibilul să se întoarcă.
– Doar nu ai de gând să te întorci pe navă! a spus Thornton. O să
murim toţi!
Giordino a dat din cap, apoi a întins o mână şi a aprins singurul
reflector care funcţiona.
– Îmi pare rău, dar trebuie să‑l recuperăm!
64

F ocurile de armă trase la întâmplare de Giordino îl salvaseră pe Pitt.


Cei doi membri ai comandoului care atacau submersibilul erau
prea concentraţi asupra lui Giordino ca să se ocupe şi de Pitt, care se
afla în cabina macaralei. Când Stingray a dispărut sub valuri şi ei s‑au
întors spre cabina de comandă, Pitt dispăruse.
Pitt s‑a furişat de‑a latul punţii pupa, ţinându‑se aproape de
pereţi acolo unde s‑a putut. Zgomotul făcut de elicopterul chinezesc
l‑a întâmpinat când a ajuns de partea cealaltă. Mişcându‑se repede,
a trecut de colţul unei structuri şi s‑a ciocnit de un puşcaş care alerga
pe puntea tribord.
Cei doi s‑au respins unul pe celălalt ca şi cum ar fi fost mingi din
cauciuc. Puşcaşul, un individ ceva mai scund decât Pitt, a căzut în
fund lângă balustradă. Pitt s‑a împleticit în spate, însă a reuşit să
rămână în picioare. A învins inerţia şi s‑a apropiat de soldatul căzut.
Luat prin surprindere, acesta a rămas pe punte, dar a îndreptat arma
spre Pitt, care s‑a repezit la el.
Soldatul a tras înainte de a‑şi da seama că Pitt nu se repezise de
fapt spre el, ci făcea un salt peste balustradă pentru a ajunge în apă.
Omul a ţintit jos, dar a reuşit să ridice puţin puşca în momentul în
MAREA DIAVOLULUI 371

care a tras, iar glonţul a sfârtecat călcâiul unui pantof de‑al lui Pitt,
care a dispărut în valuri.
Pitt a pătruns în apă într‑un plonjon curat şi a bătut de câteva ori
din picioare ca să ajungă mai adânc. A deschis ochii şi a privit în jur
ca să se orienteze. Apa era tulbure din cauza furtunii, dar a depistat
ce căuta. Era o lumină palidă, care avea o culoare verzuie sub apă,
undeva spre travers tribordul navei Melbourne. Pitt a pornit înot în
acea direcţie şi, după ce a înaintat douăzeci de metri, s‑a întors spre
suprafaţă ca să respire.
A ieşit din apă cât să ia o gură de aer şi s‑a scufundat din nou.
Puşcaşul care cerceta apa a deschis focul, însă după ce Pitt ajunsese
în siguranţa adâncului.
Lumina farului de pe submersibil era acum aproape, şi Giordino l‑a
menţinut la o distanţă sigură de navă, şi a reuşit să îl vadă pe Pitt. S‑au
întâlnit la adâncimea de 2,5 metri. Pitt s‑a prins de mânerul din oţel al
trapei de acces şi a bătut de trei ori cu pumnul. Giordino a reacţionat
stingând reflectorul şi pornind toate propulsoarele, îndepărtându‑se
de Melbourne. Pitt trebuia doar să se ţină agăţat de submersibil cât a
fost tras prin apă, reţinându‑şi răsuflarea şi fără să facă vreun efort.
Giordino şi‑a verificat ceasul menţinând funcţionarea propul‑
soarelor aproape două minute, după care a auzit altă bătaie în trapă.
A făcut ca submersibilul să iasă la suprafaţă imediat şi a oprit pro‑
pulsia. Margot a deschis trapa de acces conform recomandărilor lui
Giordino şi a scos capul afară.
Încă agăţat de o parte a trapei, Pitt i‑a zâmbit.
– Aveţi loc… pentru un şoarece murat? a întrebat el printre
gâfâieli.
– Cred că e rândul meu să te scot din apă, a spus ea. Al spune că
trebuie să ne grăbim.
Pitt s‑a târât prin trapă şi apoi a închis‑o. A ajuns în interiorul
aglomerat, iar Giordino a dirijat submersibilul spre adânc. Thornton
s‑a ridicat şi i‑a oferit lui Pitt scaunul copilotului.
372 CLIVE CUSSLER

– Ai acţionat grozav ca să ne scoţi de pe navă, domnule, a spus


Thornton aşezându‑se alături de Margot în partea din spate a cabi‑
nei. Ocupă‑ţi locul şi odihneşte‑te!
Încă şiroind de apă, Pitt s‑a aşezat.
Giordino i‑a aruncat un zâmbet.
– În apele astea dai peste tot felul de autostopişti.
– Îţi mulţumesc că ai oprit ca să mă iei! a spus Pitt. Cum stăm cu
energia?
– Bateriile noi sunt minunate. Avem rezerve de peste şaptezeci la
sută. Poate că ar fi suficient ca să ajungem în Taiwan.
– Nu putem face asta! a spus Thornton. Vor genera valul distru‑
gător foarte curând.
– Trebuie să‑i oprim cumva, a spus Giordino.
– Acum nu se mai poate face nimic, a spus Thornton. Mai ales cu
un submarin atât de mic.
– Dar nu trebuie să oprim declanşarea valului, a spus Pitt, ci doar
să îi schimbăm direcţia. A arătat spre hublou. Filamentele acustice
sunt coborâte cu cabluri de macara. Ce‑ar fi să prindem cablurile şi
să le repoziţionăm? Asta va disipa sau va devia valul?
Thornton a rămas pe gânduri câteva clipe.
– Da, sigur! S‑a luminat la faţă. Senzorii şi emiţătoarele de răspuns
sunt sub controlul computerelor pentru a acţiona asupra dinamicii
apei, dar totul se bazează pe un val principal din faţa navei. Dacă relo‑
calizăm cortina acustică, asta sigur va modifica direcţia valului şi,
probabil, şi dimensiunile lui.
– Îmi aduc aminte de unele teste de laborator care au analizat dife‑
rite unghiuri de desfăşurare, a spus Margot. În cazul în care cortina
tribord era mutată cu 90 de grade, asta va influenţa sigur unghiul de
formare al valului. În baza poziţionării curentului, curgerea valului
va fi redirecţionată spre nord, dar asta va pune nava Melbourne într‑o
poziţie periculoasă în apropierea vârtejului.
– Braţul de macara de la tribord nu e prea departe în faţa noas‑
tră, a spus Giordino.
MAREA DIAVOLULUI 373

A aprins reflectorul, apoi a accelerat, dirijând submersibilul îna‑


inte. În timp ce naviga, un scheunat ascuţit a vibrat prin pereţi, cres‑
când treptat în intensitate.
– E a doua activare, a spus Thornton. Cu asta vor genera o miş‑
care a curentului.
– Am mai trecut prin jocul ăsta care îţi sfredeleşte creierul, a spus
Giordino, când ne aflam pe fundul mării. Ne‑a rostogolit ca pe o
cutie de conserve.
– La suprafaţă nu va fi chiar aşa, a spus Margot. Cel puţin
deocamdată.
Submersibilul a continuat să se deplaseze înainte, şi toţi se uitau să
descopere mecanismul acustic. Giordino a simţit o vibraţie a comen‑
zilor, şi vasul a început să fie clătinat.
– Cred că am ajuns prea departe şi am ratat sistemul, a spus Pitt.
– Da! Întoarce repede, a spus Thornton cu îngrijorare în glas.
Cred că am pătruns în zona de cavitaţie. Giordino a făcut ca submer‑
sibilul să descrie un semicerc, dar el a început să se mişte în lateral,
cutremurându‑se. Giordino s‑a străduit să îl menţină chilă dreaptă.
– Creşte adâncimea, a spus Pitt. Suntem traşi în jos!
A activat pompa de balast a lui Giordino pentru a contracara
acel efect. Având acelaşi scop în minte, Giordino a pus propulsoarele
la un anumit unghi, dar eforturile lor au fost zadarnice. Submersibilul
părea să se prăbuşească spre adâncuri într‑o mişcare dezechilibrată.
Brusc, mişcarea s‑a inversat, iar submersibilul a accelerat spre
suprafaţă. Margot şi‑a simţit stomacul în gâtlej, ca şi cum s‑ar fi aflat
într‑un montaigne russe. Apa din jurul aparatului părea să cloco‑
tească, apoi au ieşit la suprafaţă. Aparatul a ieşit vreun metru deasu‑
pra valurilor, apoi a revenit în apă.
Când apa din jurul lor s‑a calmat, Giordino a întors submersibi‑
lul cu faţa spre nord‑est şi a oprit propulsia. Privind prin hublou, au
văzut un val mare rostogolindu‑se spre est pe sub cerul pe care apă‑
ruseră zorii.
374 CLIVE CUSSLER

– Ne‑am aflat pe capătul lui, a spus Thornton. Am avut noroc,


altfel am fi fost căraţi de el.
– Asta înseamnă două activări, a spus Pitt.
– Următoarea va fi monstruoasă, a spus Thornton.
Giordino a întors submersibilul către Melbourne, care se afla la
100 de metri depărtare, cu prova spre ei.
Pitt s‑a uitat la inginerul australian.
– Cât timp mai avem până la următorul val?
– Opt, poate nouă minute, a spus Thornton. Și‑a trecut degetele
unei mâini prin păr şi a clătinat din cap.
– Nu cred că avem timp să intervenim!
65

N iciunul dintre cei aflaţi pe nava auxiliară nu a văzut submersibilul


ieşind din adânc. Dar când unul dintre marinarii aflaţi pe vasul
în flăcări a dat alarma, anunţând că spre ei se îndrepta un val mare,
Chuck Sonntag şi‑a dat imediat seama care era sursa lui. Cu câteva
minute mai devreme, vasul fusese legănat de un val ceva mai mic.
Știa că era doar un precursor pentru ceva mult mai rău.
A golit încă o găleată cu apă de mare peste flăcările de pe pun‑
tea pupa. Era în pragul extenuării, pentru că luptase cu incen‑
diul aproape singur, după ce îi dusese pe câţiva marinari într‑un
loc sigur.
După ce puşcaşul din elicopterul chinez încetase să tragă şi apa‑
ratul se îndepărtase, a crezut că ar putea avea şanse de salvare. După
ce flăcările de început se mai domoliseră, reuşise să reducă proporţi‑
ile incendiului. Știa că vasul se va scufunda în cele din urmă, dar îne‑
cul părea o cale mai uşoară de a muri decât să ardă de vii. Încă spera
că oamenii de pe vreo navă aflată în trecere vor observa acel infern şi
se vor apropia ca să investigheze.
A lăsat să cadă pe punte găleata goală şi s‑a uitat peste balus‑
tradă. De departe, o unduire care se mişca rapid se deplasa spre ei.
376 CLIVE CUSSLER

– Țineţi‑vă bine! a strigat el către bărbaţii slăbiţi din salon. Vine


un val mare!
S‑a prins cu mâinile de cadrul uşii şi l‑a urmărit apropiindu‑se.
Erau destul de aproape de Melbourne, astfel că valul nu a avut
timp suficient ca să se înalţe sau să se spargă, lucru care avea să se
întâmple când va ajunge în apa mică de‑a lungul liniei de coastă.
Masa de apă părea netedă şi simetrică, aproape senină, în timp ce se
deplasa spre ei.
Valul a lovit vasul auxiliar în tăcere, rostogolindu‑se exact în cen‑
trul pupei, ridicându‑l spre cerul întunecat. Acţiunea a împins vasul
înainte, iar apa a trecut pe dedesubtul şi pe deasupra vasului, ridi‑
când prova, în timp ce pupa s‑a afundat. Lucrurile neasigurate s‑au
izbit de pereţi când vasul a revenit la o poziţie dreaptă, dar el a rămas
intact. Sonntag a rămas prins de cadrul uşii cât vasul s‑a clătinat sub
tălpile lui, şi a urmărit zidul scund de apă care a măturat puntea spre
prova şi apoi s‑a retras spre pupa, fiind evacuată prin sabordurile de
furtună de la pupa. Spre uimirea lui, acea scurtă inundaţie a părut să
stingă în totalitate flăcările.
Navigatorul de pe Melbourne a verificat starea marinarilor din
salon, apoi s‑a întors pentru a constata ce daune se produseseră. Din
motorul carbonizat şi din rezervoarele de combustibil se înălţa un
fum albicios, dar incendiul fusese stins pe deplin. Din nefericire alte
avarii rămâneau nevăzute. Coca fusese perforată de explozia grena‑
dei şi de incendiu, astfel că vasul lua apă.
Trăiau împotriva oricărei logici, a gândit el. Probabil că se amă‑
gea. Făcuse tot posibilul din punct de vedere fizic să menţină vasul
în stare de plutire, dar se apropia clipa finală. Era prea extenuat ca să
mai facă vreun efort. Starea de epuizare l‑a făcut să trăiască un sen‑
timent de înfrângere. În timp ce evalua gravitatea avariilor, bucăta‑
rul de pe Melbourne a apărut şchiopătând alături de el, având braţul
însângerat prins într‑o faşă de susţinere improvizată.
– A stins incendiul, nu‑i aşa? a întrebat el zâmbind strâmb.
MAREA DIAVOLULUI 377

– Da, dar următorul val nu va fi la fel de blând.


Sonntag, care începuse să renunţe la orice speranţă de supravie‑
ţuire, a ezitat după ce s‑a uitat mai bine la bărbatul vânos. Halatul lui
alb era înnegrit de fum, iar partea dreaptă a pieptului era pătată de
sânge. Având faţa zgâriată şi părul pârlit, el părea mai obosit decât
Sonntag. Și totuşi el zâmbea, animat de un optimism contagios.
Sonntag şi‑a petrecut un braţ pe după umerii bucătarului‑şef.
– Domnule, hai să căutăm o pompă de santină! Nu ne‑ar strica
puţină mişcare!
66

–R udi, mai eşti treaz?


De la celălalt capăt al lumii, în difuzoarele ecranului video din
sala de conferinţe a navei Caledonia s‑a auzit vocea lui Hiram Yaeger.
– Sunt aici! a răspuns Gunn, şi s‑a aşezat în faţa ecranului.
Însă nu l‑a văzut pe Yaeger, ci doar o fotografie a norilor cenuşii
şi învârtejiţi pe care o postase acesta.
Gunn nu prea dormise după ce sosise cu nava în docul uscat. Avu­
sese conferinţe lungi de ore cu Yaeger din Washington şi încercase să îi
localizeze pe Pitt şi pe Giordino. Faptul că, potrivit orei locale, era cinci
dimineaţa, nu însemna nimic pentru el, deoarece organismul încă nu
se adaptase complet la diferenţa de fus orar de douăsprezece ore.
– Tocmai am vorbit cu cei de la Garda de Coastă din Taiwan, a
spus Gunn. Vremea s‑a îmbunătăţit îndeajuns ca la prima geană de
lumină să poată fi trimis un elicopter de cercetare şi salvare.
– Mă bucur să aud asta, a spus Yaeger. Și eu am primit recent o
serie de imagini din satelit ale părţii sud‑centrale a Taiwanului.
După cum apare pe ele, au fost făcute acum două ore.
– Sper că arată mai bine decât masa de gheme de bumbac pe care
le‑am urmărit noi toată noaptea, a spus Gunn.
MAREA DIAVOLULUI 379

Cei doi căutaseră toate imaginile disponibile realizate de sateliţi


pentru a descoperi vreo urmă de Stingray, vasul auxiliar de pe
Caledonia şi de nava minieră australiană. Din cauza severităţii tai‑
funului, cele mai multe fotografii nu aveau nicio valoare.
– Înainte de a ajunge la asta, a spus Yaeger, a apărut ceva ciudat.
Imaginea în care se vedeau doar nori a dispărut de pe ecran, fiind
înlocuită cu una înfăţişând un bărbat cu părul lung, purtând un tricou
şi o şapcă având inscripţia Blind Faith1, aşezat la o masă de conferinţe.
– Acum un minut, una dintre balizele noastre DART a depistat
o avertizare minoră.
DART, acronimul pentru Deep‑ocean Assessment and Reporting
of Tsunamis2 este un sistem de balize desfăşurat în tot Pacificul,
pentru a detecta modificări majore de presiune din apropierea fun‑
dului mării, ce reprezintă simptome care ar putea semnala un tsu‑
nami în trecere pe acolo.
– Și care sunt coordonatele? a întrebat Gunn.
– La aproximativ 31 de kilometri sud‑vest de Kaohsiung. Sin­
gurul motiv pentru care l‑am observat a fost că adineauri am exa‑
minat acea regiune.
– Rămâi în legătură!
Gunn a ieşit din camera de conferinţe şi s‑a dus spre punte. S‑a
uitat dincolo de docul uscat, spre portul oraşului Kaohshiung,
care era liniştit şi neclintit în acele ore ale dimineţii, cu excepţia
apei care clipocea lângă linia de coastă. Apoi a revenit în sala de
conferinţe. Aici e linişte. Nu sună sirene. S‑a petrecut vreun cutre‑
mur în apropiere?
1
Aluzie neclară, deoarece Blind Faith, Credinţă oarbă, este şi numele unei trupe
rock britanice, care a fost activă doar în anul 1969, producând numai un single şi
un album, plus concerte, după care s‑a destrămat, avându‑i ca membri pe Steve
Winwood, Eric Clapton, Ginger Baker şi Ric Grech, mai toţi fiindu‑le cunoscuţi
amatorilor de rock.
2
Evaluarea şi Raportarea de Tsunami în adâncul oceanului
380 CLIVE CUSSLER

– Nu am înregistrat modificări de asemenea gen, deci a fost pro‑


babil vreo alunecare minoră de teren. Schimbarea de presiune nu a
fost suficient de mare pentru a declanşa o avertizare clară, însă eu
voi continua să monitorizez zona.
– Ca şi cum nu am avea destule probleme pe cap, a spus Gunn.
Oricum, îţi mulţumesc! Acum, să vedem ce imagini ai din cosmos.
Imaginea lui Yaeger a fost înlocuită de una neclară a oceanului,
văzut de la mare altitudine.
– Asta e ceva mai bine, a spus Gunn.
– Satelitul acesta foloseşte imagistică radar cu apertură sintetică,
astfel că nu are calitate fotografică, dar aparatura poate vedea prin
cele mai groase straturi de nori. Imaginea asta ar trebui să cuprindă
locul în care submersibilul a fost lansat de pe nava Caledonia.
Imaginea nu a evidenţiat niciun obiect la suprafaţa mării, de
aceea, amândoi au început să scaneze alte zeci de imagini ale regiunii.
S‑au oprit la una care a înfăţişat un vas ce se îndrepta spre nord‑vest.
– Poţi mări mai mult imaginea? a întrebat Gunn.
În timp ce imaginea era mărită, Gunn a dat aprobator din cap.
– Asta se potriveşte cu fotografiile pe care le‑ai găsit în legătură
cu Melbourne. Se pare că încă se îndreaptă spre Taiwan.
Ecranul s‑a întunecat preţ de un moment, apoi au apărut alte
imagini obţinute din satelit. Acestea prezentau nava în două fotogra‑
fii, înaintând spre coasta de sud‑vest a Taiwanului.
– Se pare că se îndreaptă spre Kaohsiung, a spus Yaeger. Probabil
că există şanse ca Pitt şi Giordino să se afle la bordul ei.
– Putem spera asta!
Gunn a examinat imaginea.
– Hiram, având în vedere ora şi locul din care au fost făcute foto‑
grafiile, ai putea stabili unde se află acum nava Melbourne?
– Aşteaptă puţin!
Yaeger a adresat întrebarea lui Max, supercomputerul pe care
îl gestiona în clădirea în care se afla sediul NUMA. După o clipă,
MAREA DIAVOLULUI 381

computerul a reţinut ora şi locaţia imaginilor, direcţia în care se


îndrepta nava, a calculat viteza şi a evaluat condiţiile meteo din acea
zonă. Yaeger a albit la faţă când a văzut rezultatele, şi a spus:
– N‑o să‑ţi vină să crezi aşa ceva!
– Bine, spune‑mi! l‑a îndemnat Gunn.
– Nava ar trebui să se afle la 31 de kilometri sud de portul Kaohsiung.
67

D upă ce a vorbit cu echipajul elicopterului pe puntea de jos,


Zheng a urcat pe puntea de comandă a navei Melbourne. Aflând
de moartea lui Ning, a intrat în panică, deoarece a simţit că pierde
controlul asupra situaţiei. Cu toate acestea, nu era pregătit să se
arate slab în faţa unchiului său. A inspirat adânc şi s‑a apropiat de
Yan Xiaoming.
Colonelul se afla în partea din spate a cabinei de comandă şi se
uita peste umărul doctorului Yee.
După ce fusese bătut de multe ori în ultimele zile, inginerul tai‑
wanez se chinuia să stea drept pe un fotoliu. Halatul lui alb de labo‑
rator era plin de sânge, care se adunase sub scaun, din cauza unei
lovituri pe care o primise în cap de la Ning. Viaţa se scurgea treptat
din trupul lui Yee, iar el era conştient de acest lucru.
Yee stătea în faţa unui post de lucru care prezenta o imagine tri‑
dimensională a coloanei de apă din faţa navei, care se răsucea din‑
spre fundul mării ca o tornadă ce se rotea în sens invers.
Yan s‑a ridicat în picioare şi s‑a uitat prin hubloul de la babord
spre locul în care, cu câteva minute mai devreme, vasul auxiliar
fusese incendiat. Flăcările dispăruseră, şi, în lumina dimineţii, el nu
MAREA DIAVOLULUI 383

a văzut niciun semn privind vasul. De aceea, Yan s‑a întors spre
nepotul lui şi l‑a întrebat:
– A reuşit elicopterul să scufunde vasul acela?
– Nu, dar l‑a avariat grav! a spus Zheng. Dacă nu s‑a scufundat
după acel val, următorul sigur va reuşi asta.
Aruncând o privire spre ecranul radar, a văzut că vasul încă plu‑
tea, dar nu a menţionat asta.
– Ce a fost tot acel incident de pe puntea pupa? a întrebat Yan.
– Au fost cei doi oameni din submersibil. Ei au ajutat echipajul
să evadeze pe vasul de serviciu. Și, din câte se pare, au rămas la bord
şi i‑au eliberat pe Thornton şi pe fiica lui.
– Au evadat şi ei? a întrebat Yan, care i‑a aruncat o privire distru‑
gătoare nepotului său.
– Da, dar ei sunt aproape morţi! a spus Zheng. Au evadat pe la
pupa cu submersibilul lor, care este aproape inutil. A fost avariat
grav, şi avea bateriile golite când a fost adus la bord. E aproape sigur
că s‑au dus deja la fundul mării.
O uşă a punţii de comandă s‑a deschis, iar puşcaşul care se con‑
fruntase cu Pitt a intrat.
– Domnule, unul dintre operatorii submersibilului a scăpat. A
coborât aparatul peste bord, apoi a rămas pe punte. Am tras în el
când a sărit în apă, dar a dispărut.
– Încotro a pornit? l‑a întrebat Zheng, simţind că frustrarea lui
sporeşte. În jurul nostru nu există decât apă.
– Spre submersibil. Cred că l‑a prins din urmă.
– Submersibilul nu are baterii pentru propulsie! a spus Zheng
ridicând glasul.
Soldatul a ezitat.
– Am… am văzut asta! Avea un reflector aprins şi se mişca prin
apă!
O vână de pe tâmpla lui Zheng s‑a umflat, dar el a reuşit să îşi
reţină furia.
384 CLIVE CUSSLER

– E imposibil aşa ceva! a mormăit el.


– Și încotro s‑a dus submersibilul? a întrebat Yan.
– Era la travers tribord, după care s‑a deplasat în faţa navei. L‑am
pierdut din ochi când a apărut valul, însă se afla în faţa navei.
– Locotenent, ai avut noroc de data asta, i‑a spus Yan lui Zheng.
Și ei vor dispărea la următorul val. Adevărat, profesore?
Yee a dat din cap cu modestie. A rămas cu ochii pe monitorul
computerului, refuzând să se uite la cei care îl capturaseră.
– A început următoarea activare? a întrebat Zheng.
– Da! a răspuns încet profesorul Yee. Oamenii voştri din camera
operaţiunilor pregătesc cel de‑al treilea puls peste cinci sau şase
minute.
– Și asta va fi totul? a întrebat Yan. Acum vom declanşa un
tsunami?
Yee nu i‑a răspuns imediat, pentru că a surprins ceva din colţul
ochilor. Era o mişcare în cortina acustică de la tribord care tulbura
curenţii ascendenţi de apă ce erau anticipaţi. Cu un aer nevinovat,
şi‑a desprins ochii de la ecranul care afişa date, şi s‑a uitat la cei care
îl capturaseră cu un zâmbet vag.
– Da, aşa se va întâmpla!
68

C ortina acustică s‑a materializat în faţa submersibilului Stingray ca


un şirag de perle sclipitoare care atârnau legănându‑se în adâncul
mării. Zeci de cabluri lungi se întindeau spre fundul mării, punctate
cu senzori metalici şi emiţătoare de răspuns din metru în metru. Mai
aproape de suprafaţă, acestea se combinau într‑un singur cablu, spri‑
jinit de un ghiu plutitor şi de balize. Trei ghiuri susţineau o cortină
separată de senzori de o parte şi de alta a navei Melbourne.
– Să ne apropiem de la capătul îndepărtat, a propus Pitt, şi vom
încerca să le strângem laolaltă.
El avusese ideea de a se scufunda şi de a modifica poziţia fila‑
mentelor acustice. Ghiurile de suprafaţă erau prea rigide pentru ca
submersibilul să le poată deplasa, şi i‑ar fi făcut vizibili faţă de tero‑
riştii de la bord. Cablurile de sus erau grele, deci trebuiau să acţio‑
neze în adânc.
Adâncimea mării în acel loc era mică, aproximativ 150 de metri,
şi Pitt îşi amintise că unele dintre filamente aveau lumini minuscule
de urmărire, care erau vizibile în apă. Pitt a umplut tancul de balast,
în vreme ce Giordino a făcut ca submersibilul să se scufunde, şi la
şaizeci de metri adâncime au apărut filamentele acustice.
386 CLIVE CUSSLER

Giordino a dirijat submersibilul ca şi cum ar fi fost un bombar‑


dier de atac în picaj. A coborât într‑un arc graţios, folosind puterea
maximă şi s‑a îndreptat spre linia de cabluri care atârnau la capătul
îndepărtat. În acelaşi timp, Pitt a activat braţul manipulator, întin‑
zându‑l la lungimea maximă în partea dreaptă a submersibilului. A
îndoit braţul articulat către navă, pentru a crea ceva care aducea a
cârlig. Giordino a văzut modul de desfăşurare şi a ajustat drumul de
apropiere până în stânga filamentelor. Era aproape de primul şir
când a detectat primele semne ale scheunatului de frecvenţă înaltă.
Giordino a ignorat sunetul şi a dirijat submersibilul spre cortină.
Primul filament s‑a atins de braţul mecanic. Submersibilul a conti‑
nuat să înainteze, colectând următorul filament, aflat la mai mult de
un metru depărtare. Braţul întins a ţinut cablurile pe loc, în vreme
ce erau recoltate unul după altul.
Când au ajuns la ultimul filament de la primul ghiu, Giordino a
început să simtă o oarecare rezistenţă în controlul aparatului, asta
din cauza greutăţii care atârna mai în adânc.
– Domnule Thornton, a spus Pitt, există vreun unghi preferat
spre care ar trebui să le tragem?
Thornton a luat un blocnotes şi a început să deseneze arce şi
unghiuri, folosind şi câteva formule matematice. Giordino strângea
deja cel de‑al doilea bloc de filamente, când Thornton s‑a aplecat în
faţă şi a dat răspunsul.
– Totul e aproximativ, dar dacă acum chinezii nu corectează sis‑
temul, avem o şansă. Dacă poţi strânge şi cea de‑a treia cortină, eu aş
zice să le duci la 10 grade spre nord.
– Să trecem pe sub prova navei? a întrebat Pitt.
Thornton a dat din cap cu un aer sumbru.
– În condiţiile actuale e cea mai bună soluţie, pentru a contra‑
cara evoluţia de la babord. Ne vom afla în mare pericol, dar asta va
afecta formarea valului aşa cum au plănuit ei. Acest lucru va feri
Taiwanul de acţiunea de suprafaţă.
MAREA DIAVOLULUI 387

Și‑a dus mâinile la urechi, deoarece transmisiile de înaltă frec‑


venţă au devenit mai puternice. Submersibilul a continuat să se
deplaseze, colectând a doua cortină de traductoare. Înaintarea sub‑
mersibilului a încetinit mult din cauza greutăţii filamentelor lungi,
apoi s‑a zdruncinat şi a făcut un salt înainte. Lucru nevăzut lor, ghiul
din capăt cedase, permiţând întregii secţiuni să plece în faţă.
Când Giordino a făcut submersibilul să se apropie de ultimul grup,
cablurile culese l‑au tras spre dreapta. A avut probleme în a face vasul
să rămână stabil, iar câteva cadrane au emis lumini strălucitoare, evi‑
denţiind expresiile de teamă de pe feţele lui Margot şi a tatălui ei.
Margot a observat că ambii piloţi păreau să nu ia deloc în seamă stre‑
sul din acele momente.
– Am ajuns la ultimul, a spus Pitt cu voce tare.
Giordino a dat aprobator din cap.
– Virăm la 0‑1‑0 grade.
După ce a cules şi ultimul filament şi a compensat cursul, sub‑
mersibilul a început să se clatine. În stânga lor, cortina de lumini de
pe ghiul de la babordul navei Melbourne a licărit puternic. Iar apoi,
a erupt o cu totul altă scenă.
Din adâncul nevăzut s‑a înălţat o masă întunecată de forma unei
pâlnii. A crescut exponenţial într‑o secundă, ridicându‑se drept în
faţa lor.
– Țineţi‑vă bine! a spus Pitt. Vom avea parte de zgâlţâieli serioase!
Văzând puterea invenţiei lui dintr‑o perspectivă subacvatică,
Thornton a privit uimit pe hublou. Pe măsură ce fenomenul se apro‑
pia, au văzut că era o masă de curent turbulent, având o culoare închisă
din cauza nisipului şi a sedimentelor stârnite de el.
Era ca şi cum ar fi navigat într‑o gaură neagră. Giordino a men‑
ţinut comenzile cu fermitate, în timp ce luminile cortinei de la
babord au dispărut din ochii lor, iar zdruncinăturile au sporit în
intensitate. Apoi, submersibilul a fost înghiţit de vâltoare.
Curentul a proiectat submersibilul în lateral, cu mare viteză,
făcându‑i pe ocupanţii lui să se rostogolească de colo‑colo. Cele mai
388 CLIVE CUSSLER

multe filamente acustice au scăpat din gheara manipulatorului, dar cele


care au rămas prinse au început să biciuiască submersibilul cu furie.
Singurul reflector al lui Stingray a fost primul care a avut de suferit, fiind
urmat de lamele propulsoarelor şi de carcasele rotoarelor.
Margot s‑a prins cu o mână de scara de coborâre în submersibil,
şi cu cealaltă de tatăl ei şi a închis ochii. Însă nu a putut alunga din
urechi ţiuitul acustic, şi nici filamentele care loveau coca precum o
mie de bice din oţel. Și totuşi asta era secundar faţă de agitaţia sub‑
mersibilului, care gonea prin întuneric cu o viteză incredibilă.
Între rotaţii, Pitt a reuşit să retragă braţul mecanic şi să golească
tancul de balast, dar asta nu a avut niciun efect asupra deplasării cu
o viteză nebunească.
Ca şi ceilalţi, nu putea decât să reziste şi să aştepte să se ter‑
mine totul.
Furtuna s‑a înrăutăţit, iar zdruncinăturile i‑au făcut pe toţi să le
clănţănească dinţii. Stingray părea să zboare prin apă cu o viteză hiper‑
sonică, dar fără a se putea controla direcţia de deplasare. Margot a des‑
chis ochii şi a văzut o imagine întunecată apărând în faţa hubloului.
Câteva secunde mai târziu, submersibilul s‑a ciocnit de acel obiect cu
o forţă înspăimântătoare. S‑a lovit cu capul de scară şi s‑a prăbuşit în
braţele tatălui ei, convinsă că drumul lor spre Hades se încheiase.
69

Z heng stătea la fereastra punţii de comandă, observând o învolbu‑


rare a apei în faţa navei. Îi trecuse furia provocată de evadarea
celor prinşi, dar uitase şi de părerea de rău pentru moartea lui Ning.
Zâmbind triumfător şi ştiind că el, nu colonelul Yan, avusese ideea
de a declanşa acel atac, păşea mândru de colo‑colo. Curând va fi
declarat erou al partidului comunist, dar probabil că şi poziţia
unchiului se va întări.
– Creşte în intensitate! a spus el, fără să se adreseze cuiva anume.
Văd asta!
Un membru al comandoului a intrat în cabina de comandă şi i‑a
salutat pe colonel şi pe Zheng.
– Domnule, am plasat explozivii în magazia inferioară. Am pro‑
gramat detonarea peste două ore.
– Foarte bine! a spus Zheng. După ce porneşte următorul val de
suprafaţă, adună echipa şi plecaţi cu unul dintre vasele auxiliare ale
navei. După ce vă îndepărtaţi suficient de mult de navă, voi trans‑
mite un semnal de sinistru către taiwanezi. Eu şi colonelul vom
pleca apoi cu elicopterul.
Zheng i‑a întors spatele soldatului, care a salutat totuşi şi a ieşit
de pe puntea de comandă.
390 CLIVE CUSSLER

– Cum stăm cu timpul? a strigat Zheng către doctorul Yee. Nu


trebuia să iasă deja la suprafaţă?
Prin podeaua punţii, au simţit vibraţia turbinei sistemului acus‑
tic, ce genera putere pentru filamentele cablurilor.
– Încă un minut sau două! a spus Yee.
S‑a auzit soneria telefonului de punte, şi Zheng a ridicat recepto‑
rul. A ascultat câteva momente, apoi a trântit receptorul în furcă. Și‑a
scos pistolul şi s‑a apropiat de Yee.
– Mi s‑a comunicat de la camera de operaţiuni că totuși ceva nu e
în regulă. Semnalele din partea dreaptă a desfăşurării sunt trunchiate.
Yee a ridicat din umeri şi a pus un deget pe ecranul computerului
în faţa căruia stătea, şi a dat răspunsul.
– Da… e ceva puţin impropriu… Se pare că ghiurile de la tribord
nu mai sunt aliniate.
Zheng s‑a dus la fereastra de la tribord şi Yan i s‑a alăturat. În
lumina slabă a dimineţii, a văzut trei secţiuni de ghiuri fixe plutind
pe apă, însă ele nu erau perpendiculare faţă de bordul navei, aşa cum
fuseseră instalate. Toate trei erau trase în faţă, făcând un anumit
unghi faţă de prova navei.
– Ce înseamnă asta? a întrebat Yan.
– Mişcarea apei va fi imprevizibilă, a spus Yee pe un ton neutru.
Zheng a ridicat pistolul şi a tras de două ori. Pe pieptul halatului
alb de laborator al lui Yee au apărut două pete roşii. Omul s‑a pră‑
buşit pe punte.
– Yijiong, ce se întâmplă? a răcnit colonelul. Vreau să ştiu…
Zheng nu a mai apucat să îi răspundă, pentru că nava a început
să se cutremure violent. Puntea s‑a legănat în faţă şi în spate sub
picioarele lor ca un balansoar, şi amândoi au făcut eforturi să nu se
dezechilibreze.
Zheng a privit spre ocean şi a văzut o imagine înspăimântătoare.
O bandă de apă s‑a ridicat din adâncuri, trecând pe sub navă, aproape
de mijlocul ei. Coloana de apă a ţâşnit în sus ca o masă explozivă,
MAREA DIAVOLULUI 391

ridicând nava pe un piedestal. Prova şi pupa, care nu mai erau sus‑


ţinute de apă, s‑au înclinat simultan la unghiuri nefireşti. Greutatea
totală a navei a rămas echilibrată scurt timp doar pe porţiunea cen‑
trală a chilei.
De sub cei doi s‑a auzit un ţipăt tunător, dar nu era ceva uman. Era
zgomotul scos de plăcile din oţel ale cocii, care se forfecau sub stresul la
care fuseseră supuse, pentru că nava nu fusese proiectată să suporte aşa
ceva. Câteva secunde mai apoi, chila a plesnit ca o rămurică. În absenţa
coloanei vertebrale rigide, începând cu partea de jos a cocii şi termi‑
nând cu punţile superioare, au început să se fractureze cu zgomote
asurzitoare. Valul a durat suficient de mult ca să frângă nava în două.
În timp ce nava s‑a desfăcut pe mijloc, punţile au căzut victimă
unei furtuni de resturi zburătoare, pentru că macaralele, vinciurile şi
generatoarele s‑au prăbuşit în valuri. Zheng a urmărit cum elicopte‑
rul Z‑10 a căzut de pe heliport ca o jucărie şi s‑a prăbuşit în mare.
Zheng s‑a prins de cadrul unei ferestre, iar Yan a fost azvârlit în
faţă, izbindu‑se de timonă. Yan a reuşit să se prindă de timonă pen‑
tru a se sprijini, în timp ce sângele a început să îi şiroiască de la o
rană la cap. S‑a uitat la Zheng cu un aer îndurerat şi resemnat, după
care, recunoscând înfrângerea, a închis ochii.
Nu avea să îi mai deschidă.
Ansamblul braţului unei macarale înalte de pe puntea babord s‑a
desprins şi s‑a prăbuşit pe puntea de comandă. Yan a fost ucis instan‑
taneu, pentru că braţul macaralei a strivit centrul acoperişului, adu‑
cându‑l la nivelul punţii. Cum stătea într‑o parte, Zheng a evitat
braţul de macara, dar a fost trântit la podea de acel impact.
Curentul urcător de apă care ridicase nava a devenit un munte
rostogolitor care s‑a deplasat înspre nord‑vest, dar nu înainte de a
răsturna porţiunea de pupa a navei Melbourne. Aceasta s‑a scufun‑
dat imediat.
Secţiunea prova a căzut în apă aproape în picioare, stabili‑
zându‑se preţ de câteva momente, după care afluxul de apă de mare
392 CLIVE CUSSLER

a făcut‑o să înceapă să se scufunde. Zheng a încercat să rămână în


picioare pe puntea de comandă strivită, însă picioarele îi erau prinse
sub tavanul prăbuşit. A întins o mână spre uşa laterală, ca să se tragă
şi să se elibereze, dar nu a ajuns la ea.
– Colonele? Eşti acolo? a strigat el ca să acopere alte zgomote.
Pe puntea de comandă era linişte, însă restul porţiunii de navă îi
vorbea foarte limpede. Gemetele structurii metalice suprasolicitate
din compartimentele inundate concurau cu vuietul apei care pătrun‑
dea şi cu şuieratul scos de incluziunile de aer. Când şi‑a dat seama că
îl aştepta o moarte lentă prin înec, Zheng a încercat să se sinucidă.
Însă pistolul îi fusese smuls din mână când se prăbuşise tavanul, ast‑
fel că arma se pierduse undeva printre resturi.
A avut aproape zece minute ca să îşi deruleze viaţa prin minte
după care apa a inundat puntea de comandă, prova a coborât sub
valuri, şi el a fost dus odată cu ea spre adâncuri.
70

R udi a ţinut‑o de mână pe Loren când elicopterul Gărzii de Coastă


din Taiwan în care se aflau s‑a ridicat de la sol de pe Aeroportul
Kaohsiung şi a trecut peste portul comercial. Pe fereastra din dreptul
lui, Gunn a văzut Caledonia, şi a coborât privirea spre nava de cerce‑
tări de culoare turcoaz. Stând dreaptă în docul uscat, i‑a amintit de o
lebădă, părând mult mai puţin elegantă decât pe apă.
Știrile despre evenimentele din acea dimineaţă sosiseră repede,
chiar furioase, deoarece el şi Yaeger descoperiseră că Melbourne era
la mai puţin de treizeci şi doi de kilometri depărtare. O solicitare ini‑
ţială către Garda de Coastă, pentru a trimite un cuter pentru a inves‑
tiga a rămas fără răspuns, de aceea Gunn l‑a trezit pe vicepreşedinte,
care se afla pe distrugătorul american Lyndon B. Johnson. Nu şi‑a
putut reţine un zâmbet gândindu‑se că Sandecker era în halat pe
puntea distrugătorului, telefonându‑i preşedintelui taiwanez la ora
cinci dimineaţa pentru a‑i solicita ajutorul.
După aceea, veştile fuseseră sumbre. O navă de pescuit a fost prima
care a anunţat că Melbourne s‑a rupt în două şi s‑a scufundat. Când
s‑au apropiat mai mult, cei de pe acea navă au descoperit vasul auxiliar
pe cale să se scufunde şi au acordat ajutor celor de la bordul lui până la
394 CLIVE CUSSLER

sosirea Pazei de Coastă. În mod miraculos, graţie eforturilor eroice ale


lu Sonntag şi ale bucătarului şef, toţi marinarii supravieţuiseră.
Sonntag a anunţat vestea întristătoare că Pitt şi Giordino rămăse‑
seră la bordul navei australiene pentru a‑i salva pe Thornton şi pe
fiica lui. Planurile lor de evadare nu se realizaseră. Sonntag a confir‑
mat că văzuse cum fusese distrus elicopterul Z‑10 la scurtă vreme
după scufundarea unei părţi din nava Melbourne. Cu toate acestea,
s‑au arătat reţinuţi, şi nu au crezut că nava, aflată sub comanda chi‑
nezilor, încercase să le distrugă o parte din ţară printr‑un tsunami.
Cu toate acestea, ştia că acela era adevărul. Datele oceanografice
culese de Yaeger înfăţişau trei valuri mari care porniseră dinspre
nava scufundată, ultimul fiind uriaş, şi pornise spre nord‑vest. Aveau
să apară rapoarte de pe coasta de vest a provinciei Fujian din China,
dar era de anticipat că daunele vor fi grave.
Nimeni, nici măcar Sonntag, nu şi‑a dat seama de ce lucrurile
se întâmplaseră astfel. După două valuri îndreptate perfect spre
Kaohsiung, ultimul val de tsunami pornise în altă direcţie, salvând nu
doar Taiwanul, ci şi pe Smith şi Sandecker, care se aflau la bordul dis‑
trugătorului Johnson.
Însă Gunn şi‑a dat seama. Fără să deţină dovezi, a înţeles că Pitt şi
Giordino erau autorii acelui eveniment, probabil într‑un act final de
sacrificiu de sine. Aceea era amprenta pe care o lăsau ei mereu.
În timp ce elicopterul a trecut de intrarea în port şi a zburat la
mică altitudine pe deasupra apei, Rudi s‑a uitat la Loren. Ea insistase
sa îl însoţească în acel zbor, şi chiar ajunsese la aeroport înaintea lui.
A rămas stoică atunci când Gunn i‑a spus care erau ultimele ştiri, şi
a rămas netulburată chiar şi când vocea lui a început să tremure în
timp ce vorbea. Ea îl cunoştea pe Pitt, şi ştia mai bine decât oricine că
el avea un spirit de neînfrânt, de aceea nu era pregătită să renunţe la
orice speranţă.
Elicopterul a trecut peste distrugătorul Lyndon B. Johnson, aflat
puţin în largul insulei, pe care se vedeau înşirate, de la catargul
MAREA DIAVOLULUI 395

principal până la prova. Semnarea pactului de apărare cu preşedin‑


tele Taiwanului era programată să se desfăşoare curând, iar semnifi‑
caţia acestuia sporea brusc.
Au zburat spre sud‑est vreme de câteva minute, după care au
ajuns deasupra altor două vase. Unul era cel auxiliar, remorcat de o
navă de patrulare a Pazei de Coastă. Cu toate că vasul era afundat în
apă, Gunn a văzut câţiva marinari acţionând pompe de urgenţă. Nu
a putut să nu vadă avariile provocate de incendiul care înnegrise
pupa şi fusese cât pe ce să scufunde vasul.
Elicopterul a dat roată acelui vas, după care şi‑a continuat zborul
spre est. La un kilometru şi jumătate depărtare, s‑au apropiat de alte
două vase. Unul era mare, un cuter zvelt, de culoare albă, al Pazei de
Coastă taiwaneze, pe nume Yilan. Celălalt era un pescador vechi,
care sosise primul la scena sinistrului. Ambele căutau supravieţui‑
tori pentru a‑i salva.
Gunn şi‑a dat seama că se aflau în locul în care se scufundase o
navă, deoarece la suprafaţă era o pată mare de combustibil care plutea
pe apa agitată a mării. Acest lucru a fost confirmat când Yilan a lansat
la apă o barcă gonflabilă pentru a recupera un cadavru. Elicopterul s‑a
apropiat suficient de mult pentru ca Rudi şi Loren să vadă că victima
purta o salopetă de culoare neagră şi părea să aibă trăsături asiatice.
La suprafaţa mării existau puţine alte lucruri care să arate că acolo
se scufundase masiva navă minieră. Au mai văzut doar câteva palete
sfărâmate, un scaun de punte din lemn şi alte resturi. Elicopterul s‑a
înălţat, făcând câteva ocoluri încoace şi încolo, pentru ca ocupanţii
să poată vedea cât mai multe.
– Acolo, ce e acel lucru? a exclamat Loren, arătând spre un obiect
cu forme rotunjite care abia se vedea printre valuri. Elicopterul a
coborât pentru a vedea mai bine, şi au observat doar o baliză prinsă
de ceva care ducea cu sine o masă de cabluri.
Elicopterul s‑a rotit câteva momente deasupra celor resturi, după
care şi‑a reluat căutările. Au petrecut încă două ore în zbor, trecând
396 CLIVE CUSSLER

cu mult dincolo de pata de combustibil, apoi pilotul i‑a spus lui Gunn
că trebuia să se întoarcă la bază.
Au zburat la mică altitudine peste locul sinistrului, după care
s‑au îndreptat spre Kaohsiung. Rudi a strâns‑o de mână pe Loren.
– Marina Taiwanului va trimite un vas de recuperare cu un
ROV1 la acel loc peste câteva ore. Vom verifica fiecare centimetru al
fundului mării, dar trebuie să acceptăm realitatea. S‑ar putea ca ei să
se fi pierdut în mare.
Loren s‑a uitat spre oceanul cu ape cenuşii, apoi a dat slab din cap.
– S‑ar putea să se fi pierdut pe mare, a spus ea lăcrimând, dar eu
nu cred că s‑au pierdut în ea.

1
ROV – Remotely operated vehicle – vehicul telecomandat, o dronă submarină
71

–N e‑am agăţat în ceva!


Jiang Ji a aruncat o privire înapoi din timoneria mică, şi l‑a
văzut pe secundul închiriat fluturând din mâini ca un autostopist
disperat. O secundă mai târziu, vasul s‑a cutremurat şi a pierdut
inerţia de înaintare. Jiang a pus motorul pe ralanti, după care s‑a dus
puntea pupa.
Vasul lui era mic, având lungimea de şapte metri şi jumătate, însă
precum cele mai multe vase de pescuit private din Taiwan, era vopsit
în culori vesele, părea zvelt, fiind foarte funcţional. Avea o prova înaltă
şi ascuţită, iar trăsăturile lui coborau cu eleganţă spre pupa foarte
dreaptă. Coca albă era împodobită de dungi albastre şi aurii, ceea ce
adăuga un aer festiv vasului, care rezista cu greu valurilor mării.
Jiang a aruncat o privire spre ţărm, dar şi‑a adus aminte de năvo‑
dul agăţat care era tras de ambarcaţiune. Se aflau la mai puţin de 400
de metri de punctul sudic al insulei Qimei, un punct înverzit din
arhipelagul Penghu. Cândva sub stăpânirea francezilor, iar apoi sub
cea a japonezilor, lanţul de insule, aflat la aproximativ 64 de kilome‑
tri de Taiwan, rămăsese ca parte a Republicii China încă după cel
de‑al Doilea Război Mondial.
398 CLIVE CUSSLER

Jiang a apreciat poziţia în care se afla prin triangulaţie, în funcţie


de repere de pe insulă, apoi a scuturat din cap. Pescuise în acea zonă
vreme de ani şi ani, şi niciodată nu i se întâmplase ca năvodul să i se
încurce. La fel ca toţi pescarii care se mulţumeau cu mai nimic, evita
locurile în care năvodul se agăţa de ceva de pe fund, deoarece repa‑
rarea lui putea depăşi câştigul obţinut după o zi de pescuit.
S‑a uitat spre pupa, unde colegul lui, un tânăr desculţ purtând
un tricou şi pantaloni cu cracii tăiaţi, trăgea de năvodul care se afla
în urma ambarcaţiunii. Năvodul s‑a întins pe suprafaţă cam şase
metri, cupă care a dispărut în adânc.
– Cred că s‑a desprins, a spus tânărul.
Năvodul a început să se strângă la picioarele lor când l‑au scos în
ambarcaţiune cu mâna. Apa a fost tulburată de câteva bule de aer,
după care la suprafaţă a apărut un obiect mare, vopsit în galben.
Jiang s‑a frecat la ochi când a văzut un submersibil apărând la
suprafaţă, înfăşurat în năvod. Submersibilul arăta pregătit pentru a fi
aruncat la gunoi. Era lovit şi plin de îndoituri, având o dungă neagră,
lată, pe partea superioară, semn că se frecase de altă navă. Farurile
din partea din faţă erau sparte, iar propulsoarele din pupa erau dis‑
truse. Un lucru şi mai surprinzător, pe turelă şi pe partea superioară
a cocii submersibilului se vedeau urme lăsate de gloanţe.
Jiang şi camaradul lui s‑au uitat cu uimire la submersibilul care
a apărut legănându‑se în urma vasului. Prin hubloul aburit, cei doi
au zărit trei bărbaţi şi o femeie în acel obiect. După câteva momente,
trapa de acces în submersibil s‑a deschis. Un bărbat ars de soare, cu
părul negru, a scos capul prin trapă şi le‑a făcut celor doi pescari un
semn prin care îşi exprima entuziasmul.
– Scuzaţi‑mă! a spus Pitt cu un zâmbet obosit. Știţi cumva dru‑
mul spre San Jose?
EPILOG
ul Idolului Nechung
Altar
72

A roma bogată răspândită de cedri plutea în aer, în timp ce o adi‑


ere rece cobora dinspre munţii Himalaya, aducând cu sine o idee
de iarnă. Mergând pe strada principală din McLeod Ganj cu fratele
ei, Summer a simţit frigul şi a început să tremure. Și‑a tras până sus
fermoarul jachetei din puf, apoi şi‑a îndesat mâinile în buzunare.
– Munţii sunt foarte frumoşi, dar m‑aş bucura tare mult dacă am
pleca de aici înainte de prima ninsoare.
– S‑ar putea să ningă mai devreme decât ne aşteptăm, a spus
Dirk, uitându‑se la norii care măturau piscurile munţilor de la vest
de oraş.
S‑au apropiat de intrarea în complexul Tsuglakhang, în care se
aflau doar câţiva turişti, deoarece venea iarna. Tenzin Norsang îi
aştepta dincolo de poartă şi i‑a ajutat să treacă rapid de agentul de
securitate.
– Vă mulţumesc că aţi venit înainte de a pleca din India! a spus
el. Sunt încântat să vă revăd.
Deşi li se adresa amândurora, stătea cu ochii lipiţi de Summer.
Ea i‑a întors privirea şi a spus:
– N‑am fi plecat fără să ne luăm rămas bun.
402 CLIVE CUSSLER

– Veniţi, aş vrea să cunoaşteţi pe cineva!


Norsang i‑a dus în cealaltă parte a complexului. În drumul
spre templu au trecut pe lângă un şir de roţi de rugăciune mari,
din bronz, ornate cu sculpturi complicate. Dirk s‑a oprit o secundă
ca să învârtă una, având grijă să o rotească în sensul acelor de
ceasornic.
– Fiecare oferă câte o rugăciune individuală, care este înscrisă la
exterior, a explicat Norsang.
– Eu ce‑am obţinut? a întrebat Dirk.
Norsang a aşteptat ca roata să se oprească, apoi a citit inscripţia.
– Te aşteaptă o bogăţie neaşteptată! a spus el, după care a râs.
Au trecut pe lângă Templul Tsuglakhang, unde câţiva călugări
purtând robe roşii stăteau pe pământ şi se rugau. Norsang i‑a dus
într‑o clădire alăturată, o parte a Mănăstirii Namgyal, care era închisă
pentru public.
După ce au trecut de o sală spaţioasă, au intrat într‑un birou. Un
bătrân cu robă roşie stătea la un birou, având teancuri de hârtii în
faţă. Când a intrat, Norsang a făcut o plecăciune.
– Am adus prietenii care m‑au ajutat la Sikkim. S‑a întors către
cei doi şi a continuat: Dirk, Summer, acesta este Khyentse Rinpoche.
Bătrânul lama le‑a zâmbit când ei au făcut plecăciuni spre el.
– Sunt foarte încântat să vă cunosc. S‑a ridicat pentru a‑i întâm‑
pina. Tenzin mi‑a povestit despre aventurile prin care aţi trecut ca
să recuperaţi Idolul Nechung. El înseamnă foarte mult pentru
mănăstire şi pentru tot Tibetul.
– Ne bucură faptul că am fost de folos pentru ca el să fie resti‑
tuit deţinătorilor de drept, a spus Dirk. Sper că va rămâne în sigu‑
ranţă aici.
– Desigur! Doriţi să‑l vedeţi?
Dirk şi Summer au dat afirmativ din capete.
– Datorită importanţei lui, am luat măsuri suplimentare de pre‑
cauţie pentru a proteja locul în care se află în cadrul complexului, a
MAREA DIAVOLULUI 403

spus lama. Din acest motiv, trebuie să vă cer să fiţi conduşi legaţi la
ochi până în acel loc.
A deschis un sertar din care a scos două eşarfe albe, cunoscute
sub numele de khata, folosite în mod obişnuit ca ofrande ceremoni‑
ale. Le‑a întins lui Norsang, care i‑a legat pe amândoi la ochi.
– Dacă‑mi oferi o ultimă ţigară după aceea, s‑ar putea să mă mai
gândesc, a glumit Dirk.
– Trebuie să vă rog să nu fumaţi acum, a spus lama, care nu a înţe‑
les gluma. Întoarceţi‑vă! Summer, poţi ţine o mână pe umărul lui
Tenzin, şi Dirk, ţine‑o de mână pe sora ta! Tenzin vă va conduce!
Agentul de securitate i‑a scos din mănăstire în şir indian, Rinpoche
fiind ultimul. Eşarfa era legată slab pe faţa lui Summer, astfel că putea
vedea solul. Au traversat altă terasă mare în aer liber, şi s‑au îndepăr‑
tat de clădirile principale. Norsang i‑a condus în josul unor trepte de
piatră, apoi s‑a oprit în faţa unei mici structuri din lemn, lipită de
panta unui deal.
O roabă în care se aflau câţiva saci de ciment era aşezată ală‑
turi de o uşă mică, pe care Norsang a deschis‑o şi a intrat pe ea.
Summer a văzut cozile unor greble şi cazmale într‑un mic şopron
de grădină. Totodată, a văzut şi pantofii negri, bine lustruiţi şi
pantaloni călcaţi purtaţi de doi bărbaţi care stăteau lipiţi de zidul
din spate.
Lama le‑a vorbit celor doi în dialectul local, numit kangri, iar ei
s‑au dat deoparte. Unul dintre ei a deschis prin glisare un perete fals
cu lambriuri din lemn, dând la iveală o scară îngustă care mergea în
cerc. Norsang a condus‑o pe Summer spre scară, i‑a aşezat o mână
pe balustradă şi i‑a dat instrucţiuni până când ea şi Dirk au coborât
cu el la nivelul de jos. Au auzit panoul glisant închizându‑se în urma
lor, iar lama a coborât şi el.
Au rămas un moment pe palier, iar Summer a inspirat aroma
exotică de ienupăr şi tămâie.
– Acum vă puteţi scoate eşarfele, le‑a spus lama pe un ton calm.
404 CLIVE CUSSLER

Și le‑au desfăcut de la ochi, iar Summer nu şi‑a putut reţine o


exclamaţie de uimire când a văzut ce se afla acolo. Se aflau într‑o
mică peşteră, care era doar cu câţiva centimetri mai înaltă decât ei.
Summer nu şi‑a putut da seama dacă era vorba de o formaţiune
naturală sau de o excavaţie, deoarece pereţii erau acoperiţi com‑
plet cu tapiserii de culoarea vinului de Burgundia şi aurie. Câteva
lămpi, la care se adăugau zeci de lumânări, luminau cald şi plăcut
acel spaţiu.
A recunoscut imediat Idolul Nechung, care stătea în centrul unui
altar frumos aflat la capătul celălalt al peşterii. Sculptura thokcha
fusese aşezată pe un piedestal înalt şi drapată cu o bucată de brocart
având în ţesătură fire de aur. Statui mici din aur, candelabre pe mai
multe niveluri şi panouri din lemn, sculptate, în nuanţe roşii şi aurii,
înconjurau preţioasa statuie.
La baza Idolului Nechung erau aşezate ofrande, între care se numă‑
rau săbii, oglinzi, cupe din aur şi argint şi multe lumânări. Alături de
altar, Dirk a observat un coif din aur, împodobit cu pene de păun şi
aşezat pe un piedestal din lemn. Din câte îi spusese Norsang, ştia că
era purtat de Oracolul Nechung atunci când intra în transă pentru a
lua legătura cu zeitatea Pehar.
Summer a observat două cochilii de melc marin alături de un pla‑
tou cu fructe proaspete în partea cealaltă a altarului. Deşi scena era
ameţitoare, nu altarul atât de împodobit a făcut‑o să i se taie răsufla‑
rea, ci prezenţa lui Dalai Lama.
Liderul în exil al Tibetului şi al budismului tibetan stătea pe
podea, în faţa altarului. După intrarea lor, el s‑a ridicat în picioare şi
s‑a apropiat de ei pentru a‑i saluta. Dirk şi Summer l‑au imitat pe
Norsang şi au făcut plecăciuni când lama s‑a apropiat de ei.
– Cine sunt aceşti brazi falnici pe care i‑ai adus aici? a întrebat
Lama zâmbind jovial. Va trebui să înălţăm tavanul.
– Dirk şi Summer Pitt, Sfinţia Voastră! a răspuns Norsang. Nu
am fi reuşit să recuperăm Idolul Nechung fără ajutorul lor.
MAREA DIAVOLULUI 405

– Da, desigur! Vă rămân foarte îndatorat! a spus el, dând din cap.
De fapt, Oracolul a pus recuperarea mea din boala de care am sufe‑
rit recent pe seama întoarcerii Idolului. Era foarte nefericit din
cauza presupusei plecări iminente a mea de pe această lume fără
prezenţa lui, dar acum poate răsufla uşurat.
Summer a zâmbit auzind acele vorbe calde şi amuzante, lucru la
care nu se aştepta din partea unei persoane atât de venerate.
Însă Dalai Lama a devenit solemn preţ de un moment.
– Datorită acestui Idol, a spus el, făcând un semn cu mâna spre
altar, probabil că mi‑aţi oferit încă o viaţă, şi o speranţă mai mare
pentru următoarea generaţie de tibetani.
– Fie ca spiritul dumneavoastră să trăiască veşnic! a spus Dirk.
– Și cel al creatorului vostru! a spus Dalai Lama, de astă dată cu
un zâmbet trist.
Aflat în spatele grupului, Khyentse Rinpoche şi‑a dres glasul,
dând astfel semnalul că vizita trebuia să se încheie. Dalai Lama le‑a
strâns mâinile.
– Mi‑a făcut plăcere această vizită! Vă mulţumesc din nou că
l‑aţi ajutat pe tânărul Tenzin!
Summer a simţit un respect pe care nu îl mai cunoscuse până
atunci, dar şi o dorinţă ciudată. În timp ce Norsang a ridicat eşarfa
pentru a i‑o înfăşura în jurul capului, ea a ridicat o mână.
– Sfinţia Voastră! Pot să vă întreb ceva?
Ochii lui Dalai Lama au sclipit.
– Deja ştii răspunsul! a spus el, înainte de a auzi întrebarea.
Summer a şovăit.
– O viaţă fericită, plină de aventuri? a întrebat ea.
Dalai Lama a râs.
– Pentru vârsta pe care o ai, eşti foarte înţeleaptă!
Apoi s‑a întors şi a plecat spre altar.
Norsang a legat din nou eşarfele peste ochii lui Dirk şi ai lui
Summer şi i‑a condus afară din sanctuar. Reveniţi în mănăstire, i‑au
406 CLIVE CUSSLER

înapoiat eşarfele albe lui Rinpoche, apoi şi‑au luat rămas bun de la
bătrânul lama. În timp ce au traversat curtea complexului, Summer
a simţit că i se învârte mintea după acea întâlnire cu Dalai Lama.
– Voiam să vă spun că l‑am înştiinţat pe Ramapurah Chodron
despre aventura noastră şi despre recuperarea Idolului Nechung, a
spus Norsang. A fost foarte încântat să afle asta.
– Fără informaţiile lui nu am fi reuşit, a spus Dirk.
– Va veni în vizită aici săptămâna viitoare. Mănăstirea va ţine o
ceremonie în amintirea lui Thupten Gungtsen, călugărul care a sal‑
vat idolul de la Mănăstirea Nechung.
– Sper că o să‑l lăsaţi pe Ram să arunce o privire la Idol, aşa cum
a fost şi în cazul nostru, a spus Summer.
– Cred că se va îngădui acest lucru.
Când s‑au apropiat de ieşirea din complex, Norsang i‑a tras
deoparte.
– Trebuie să vă mai arăt ceva!
I‑a condus spre un garaj aflat aproape de poartă. În el se afla
bătrânul International Harvester, pe care Dirk aproape că îl distru‑
sese. Avariile barelor de protecţie fuseseră îndreptate, şi maşina
fusese revopsită în verde.
– Parcă e vie! a spus Dirk.
Norsang a scos cheia de contact din buzunar şi i‑a oferit‑o lui
Dirk.
– În semn de recunoştinţă, Dalai Lama doreşte să vă dăruiască
acest vehicul. El a dat ordin să fie reparat chiar înainte de plecarea
noastră spre India.
Oarecum rezervat, Dirk a primit cheia.
– Vă mulţumesc!
– Ăsta e „tăvălugul“ tău, a spus Summer, străduindu‑se să nu
izbucnească în râs.
– Bine, cred că‑l pot expedia la Washington, a spus Dirk. Avem
destul loc în hangarul tatei, ca să facă parte din colecţia lui de maşini.
MAREA DIAVOLULUI 407

A dat să urce la volan, dar a observat o ladă mare din lemn aşe‑
zată în bena camionetei.
– Ce e acolo? a întrebat el.
Norsang a urcat în benă şi a ridicat capacul lăzii. Înăuntru era o
colecţie mare de pietre negre, de diferite forme şi dimensiuni. Unele
fuseseră sculptate ca idoli, dar altele rămăseseră neatinse. Tenzin a
ridicat un exemplar de mărimea unui pumn şi l‑a aruncat spre Dirk.
– Astea sunt thokcha, a spus el. Provenite din meteoriţi. Din ace‑
laşi material ca şi Idolul Nechung. Toate pietrele astea provin de pe
platoul tibetan, şi mi s‑a spus că sunt foarte rare.
– Nu înţeleg! a spus Dirk. De ce vrea Dalai Lama să ne dea o ladă
plină cu asemenea pietre?
– Aşa a hotărât Oracolul! a spus Norsang. A fost urmarea primei
lui ceremonii ca mediu în prezenţa Idolului Nechung.
Dirk s‑a uitat la Summer şi a ridicat din umeri.
– De ce ar fi sugerat Oracolul aşa ceva? a întrebat Summer.
– Nu ştiu! a spus Norsang. Oracolul a zis că este un dar care trebuie
oferit în mod necesar ţării voastre, care va şti ce să facă acum cu el.
Tibetanul s‑a apropiat de faţada clădirii şi a deschis uşa care
permitea ieşirea din garaj spre stradă. Dirk a urcat la volan şi a por‑
nit motorul, apoi s‑a aplecat peste geamul coborât şi a dat mâna cu
Norsang.
– Să‑i transmiţi mulţumirile noastre lui Dalai Lama! a spus Dirk.
– Fie ca toate călătoriile voastre să se desfăşoare în siguranţă,
prietene!
Norsang s‑a întors şi s‑a apropiat de Summer, care stătea în cea‑
laltă parte a camionetei. S‑au privit preţ de un moment, apoi el a
îmbrăţişat‑o şi a sărutat‑o.
– Sper să ne revedem curând! Dacă nu, spiritul meu îl va aştepta
pe al tău în viaţa de dincolo!
Summer a reuşit să murmure slab un „la revedere“, apoi s‑a aşe‑
zat pe scaunul pasagerului.
408 CLIVE CUSSLER

Dirk a băgat în viteză, a făcut maşina să iasă din garaj şi a flutu‑


rat o mână spre Norsang când a ajuns pe strada din centrul oraşului
Mcleod Ganj. În timp ce conducea, s‑a întors spre sora lui.
Summer avea o expresie de buimăceală pe chip, şi părea să se afle
în altă lume.
– Te simţi bine? a întrebat‑o el.
– Da! i‑a răspuns ea. Tocmai mi‑am dat seama că, la o adică, viaţa
de după nu ar fi chiar atât de rea.
73
ZECE LUNI MAI TÂRZIU

B ombardierul B‑2 Spirit a zburat la altitudine pe cerul senin şi scli‑


pitor. Dedesubtul aripilor lui Delta, ca un covor nesfârşit, se găsea
întinderea pustie a apei albastre a mării. Zburând ceva mai la nord
de ecuator, bombardierul s‑a poziţionat chiar deasupra mijlocului
Oceanului Pacific.
Uşile compartimentului pentru lansarea de bombe s‑au deschis.
După ce comandantul misiunii s-a aşezat alături de pilot, din acel
compartiment a căzut o singură rachetă de croazieră.
Bombardierul s‑a înclinat pe o aripă, virând spre sud, în vreme
ce racheta de culoare albă a căzut, după care motorul ei a fost acti‑
vat. Un propulsor solid a ars câteva secunde, apoi motorul scramjet,
în stare de prototip, a pornit, proiectând racheta cu o acceleraţie
care ar fi făcut de ruşine un dragster alimentat cu combustibil de cea
mai bună calitate.
Un bang sonic a cutremurat cerul pustiu când racheta a depă‑
şit viteza sunetului. Însă nu a apărut nicio încetinire a vitezei,
pentru că racheta a depăşit Mach 25. Sistemul de navigaţie prin
satelit a dirijat‑o cu creşterea treptată a vitezei pe un traseu pustiu
410 CLIVE CUSSLER

din ocean din zona de testare a rachetelor balistice Ronald Reagan din
insulele Marshall.
Însă ea nu a ajuns acolo.
La scurt timp după ce racheta de croazieră a pornit în zbor, a fost
lansat alt proiectil. Acesta, un interceptor lansat de la sol, a pornit de
la 1 600 de kilometri spre nord, de la Centrul de rachete din Pacific,
de pe insula havaiană numită Kauai.
Ca un ogar iute ca vântul, racheta interceptoare a localizat racheta
de croazieră cu ajutorul unei reţele complexe de semnale radar din
satelit şi de la sol. Avea un motor scramjet asemănător, era însă pro‑
iectată să depăşească viteza de Mach 30. Proiectilul a săgetat văzdu‑
hul, cu o viteză prea mare pentru a fi văzut cu ochiul liber, pentru că
se deplasa de zece ori mai repede decât un glonţ. Doar o dâră slabă de
vapori oferea vreo indicaţie privind deplasarea lui. Zburând cu o
viteză ceva mai mică, însă ameţitoare, racheta de croazieră şi‑a modi‑
ficat cursul la intervale aleatorii pentru a scăpa de urmăritor. Acest
lucru s‑a dovedit inutil, deoarece proiectilul interceptor s‑a apropiat
şi a reperat ţinta pe ruta ei. Deasupra Pacificului, racheta urmăritoare
a realizat o interceptare perfectă, ciocnindu‑se cu cea de croazieră în
plin zbor şi spulberând‑o doar prin simpla forţă a energiei cinetice.
Pe insula Kauai, la Centrul de Rachete din Pacific, inginerii şi
oficialităţile militare care monitorizau experimentul s‑au ridicat în
picioare şi au ovaţionat când au primit rezultatele.
Era primul test reuşit al noii rachete hipersonice de interceptare,
al cărei nume de cod era Lama Defender 1.