Universitatea Mihail Kogălniceanu

Facultatea de Drept

Referat

Student : Florin Petcu

Disciplina : Stiinte penale si Criminalistica
Curs master : Drept Procesual Penal Aprofundat
Tema referat: Urmarirea si judecarea unor infractiuni
flagrante
Titular disciplina: Mihai Covalciuc
 Cuprins

SECTIUNEA I . – Consideratii introductive

1.Notiunea de infractiune flagranta

1.1 Explicatia termenilor “flagrant” si “infractiune flagrantă”
1.2 Infractiunea flagranta tipică
1.3 Infractiunea flagranta asimilata sau cvasiflagrantă
2. Necesitatea unei proceduri speciale pentru infracţiunile flagrante.

SECTIUNEA II
1. Cazurile de aplicare integrală a procedurii speciale privind infracţiunile flagrante.
2. Cazurile de aplicare parţială a procedurii speciale privind infracţiunile flagrante.
3. Cazuri excluse de la procedura speciala
4. Alte aspecte privind procedura specială de urgenţă.
4.1 Infracţiunile concurente, indivizibile sau conexe.
4.2 Situaţii speciale privind procedura aplicabilă infracţiunilor flagrante.

SECŢIUNEA A III-A – Urmărirea penală în cazul procedurii urgente

1. Constatarea infracţiunii
1.1 Procesul-verbal de constatare
1.2 Organele competente
2. Luarea măsurilor preventive
3. Trimiterea în judecată

SECŢIUNEA A IV-A – Judecata în cazul procedurii urgente

1. Instanţa competentă
2. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată
3. Judecata în primă instanţă
3.1 Actiunea penala
3.2 Actiunea civila
4 Soluţionarea cauzei penale
5 Caile de atac
SECTIUNEA A V-A – Reglementarea procedurii de urmarire si judecare a infractiunilor flagrante in Noul
Cod Procedura Penala

SECŢIUNEA A V-A – Deosebiri între procedura urgentă şi procedura de drept comun

- Bibliografie
 SECŢIUNEA I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

§1. Noţiunea de infracţiune flagrantă

1.1. Dicţionarul explicativ al limbii române definește adjectivul flagrant ca semnificând ceva izbitor;
evident,1 insă originea termenului o regăsim in participial flagrans/tis a verbului latinesc flagro/are care
insemna a arde .2
Materia dreptului procesual penal a pus acest termen in legătură cu săvârșirea unei infracțiuni pentru a
exprima relaţia temporală de simultaneitate sau imediată apropiere între momentul comiterii infracţiunii şi cel
al descoperirii ei. În acest sens noţiunea de „flagrant” semnifică prinderea făptuitorului în timpul săvârşirii
infracţiunii sau imediat după comiterea activităţii sale infracţionale. Se explică astfel toate semnificaţiile
anterioare date acestui termen: infractorul este prins „în focul” acţiunii sale, cât fapta este caldă 3 sau imediat
după. Din aceste cauze fapta sare în ochi, este izbitoare şi evidentă.
Potrivit art. 465 din Codul de procedură penală este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul
săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este de asemenea flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat
după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins
aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau alte obiecte de natură a-l presupune
participant la infracţiune. In acest ultim caz doctrina denumește o astfel de infractiune ca fiind cvasiflagrantă.4
Pentru a împiedica dispariția făptuitorului în caz de infracţiune flagrantă orice persoană are dreptul să
prindă pe făptuitor şi să-l aducă înaintea autorităţii.
Deosebirile dintre infracţiunile flagrante şi cele neflagrante sunt doar de ordin procesual: constatarea
comiterii infracţiunii şi prinderea infractorului . Sub aspectul dreptului substanţial între cele două categorii de
infracţiuni nu există deosebiri, amândouă beneficiind de acelaşi tratament juridic în ceea ce priveşte
pedepsele, conţinutul infracţiunii, latura subiectivă etc.5
Totuși trebuie evidențiat faptul că au fost perioade istorice in care deosebirile dintre infrac țiunile
flagrante si cele de drept comun se manifestau si in planul dreptului substantial.
Astfel,Codul lui Hammurabi prevedea pedeapsa cu moarte pentru făptuitorii prinși in flagrant ,
dispoziții privind inăsprirea pedepselor aplicate unor astfel de făptuitori prinși in flagrant cuprinzând și Legea
celor XII Table precum și normele vechiului drept englez sau francez.6

1.2. Infracţiunea flagrantă tipică. Prevederile art. 465 şi 466 C. proc. pen. enunță două modalități ale
infracţiunii flagrante: forma tipică şi forma asimilată, cvasiflagrantă .
Art. 465 alin. (1) C. proc. pen. prevede două cazuri de infracţiune flagrantă tipică: infracţiunea
descoperită în momentul săvârşirii şi cea descoperită imediat după săvârşire.

1
DEX, ediţia a III-a, p. 307.
2
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 842.
3
D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploieşti, 2006, p. 300, nota 575.
4
M. Udroiu, Procedura Penala. Partea Speciala, Editura CH Beck, 2010, p.461
5
I. Neagu, op. cit., p. 459-460; V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol
II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 362; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All
Beck, Bucureşti, 2001, p. 535.
6
Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 841.
 a) Infracţiunea desoperită în momentul săvârşirii presupune prinderea infractorului în timpul şi locul
comiterii acesteia.
b) Infracţiunea desoperită imediat după săvârşire este situaţia în care comiterea se stabileşte cât mai
aproape de momentul săvârşirii fără ca legea să stabilească insă o limită de timp , acest aspect fiind lăsat la
libera apreciere a organului de cercetare penală
Pentru existenţa stării de flagranţă nu este suficientă numai descoperirea faptei în momentul săvârşirii
sau imediat după, ci este necesară şi prezenta făptuitorului în lipsa acestuia infractiunea neputând fi
considerată flagrantă.7
In cazul unității de infracțiuni se va reţine caracterul flagrant al infracţiunii:
a) continue, dacă este descoperită înainte sau imediat după epuizare;
b) continuate, numai dacă toate actele materiale au fost flagrante;
c) complexe, dacă acţiunile sau inacţiunile infracţionale care intră, ca element constitutiv sau ca
circumstanţă agravantă, în conţinutul acesteia sunt descoperite înainte sau imediat după săvârşirea
infracţiunii.

1.3. Infracţiunea flagrantă asimilată sau cvasiflagrantă

. Această formă a infracţiunii flagrante mai este denumită în doctrină şi cvasiflagrantă. Art. 465 alin.
(2) C. proc. pen. prevede două situaţii de infracțiuni cvasiflagrante:
a) făptuitorul, imediat după săvârşirea infracţiunii, este urmărit de persoana vătămată, de martorii
oculari sau de strigătul public.
Partea vătămată si martorii oculari sunt cei care, constatând comiterea infracţiunii, trec imediat la
urmărirea făptuitorului (se iau după el, pornesc pe urmele lui) care încearcă să se îndepărteze de la locul
faptei. Cei prezenţi la comiterea faptei, văzând pe făptuitori, pot apela prin strigăte la ajutorul celorlalţi sau al
autorităţilor pentru urmărirea şi prinderea acestora, ceea ce reprezintă strigătul public.
b) făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte
obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.
Această situaţie stabileşte o prezumţie de flagranţă datorită apropierii în spaţiu şi timp a făptuitorului
faţă de locul şi momentul săvârşirii infracţiunii având asupra sa orice obiect care face verosimilă şi probabilă
participarea sa la comiterea delictului. Dar într-o asemenea situaţie trebuie manifestată o foarte mare grijă în
administrarea probelor în învinuire deoarece simpla surprindere a unei persoane cu arme, instrumente sau alte
obiecte nu înseamnă neapărat comiterea unei fapte penale.

§2. Necesitatea unei proceduri speciale pentru infracţiunile flagrante

Fundamentele unei proceduri speciale pentru urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante se regăsesc
atât în principiile generale ale dreptului, inclusiv penal şi procesual penal, cât şi în necesităţi obiective de
tehnică criminalistică, logică şi morală.
Teoreticienii au argumentat necesitatea elaborării unei proceduri speciale pentru urmărirea si judecarea
infracțiunilor flagrante invocând efectul intimidant al pedepsei la care se adaugă o represiune penală promptă
de natură să satisfacă sentimental moral public lezat de fapta comisă și care să dea publicului certitudinea că
nici o faptă penală comisă nu rămâne nepedepsită .

7
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 843.
 De asemenea , caracterul flagrant al acestui tip de infracțiuni permite desfășurarea procesului penal in
condiții deosebite față de cele in care se instrumentează cauzele in procedura obișnuită.
In literatura de specialitate se argumentează faptul că modul manifest de săvîrșire a infracțiunii
facilitează probațiunea și exclude posibilitatea comiterii unor erori judiciare .8
Trebuie menționat faptul că deși procedura de urgență derogă de la procedura de drept comun de
desfășurare a procesului penal , totuși aceasta se ghidează după aceleași principii fundamentale ale procesului
penal .

SECŢIUNEA A II-A
CAZURILE ŞI CONDIŢIILE INFRACŢIUNII FLAGRANTE

§1. Cazurile de aplicare integrală a procedurii speciale privind infracţiunile flagrante

Procedura specială privind infracţiunile flagrante se aplică integral doar dacă sunt îndeplinite şi
condiţiile art. 466 C. proc. pen. Acestea sunt condiţii privind pedeapsa şi locul infracţiunii.
a) Condiţii privind pedeapsa. Procedura specială se aplică numai la infracţiunile pedepsite pentru
forma tip cu închisoarea mai mare de 1 an (deci cel puţin 1 an şi 1 zi) şi cel mult 12 ani inclusiv, precum şi la
formele agravate sau calificate ale acestor infracţiuni, chiar dacă aceste forme depăşesc maximul pedepsei
pentru forma tip.9
Aşadar criteriul după care pot fi determinate cu exactitate infracţiunile ce pot fi instrumentate după
procedura de urgenţă este cel al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea tip, adică pentru forma simplă
a infracţiunii. Infracţiunea sau pedeapsa pot fi prevăzute în Codul penal sau în orice altă lege specială penală
ori cu dispoziţii penale speciale.10 Din aceste considerente, dacă pedeapsa pentru infracţiunea tip, este mai
mare de 12 ani dar e săvârşită în faza tentativei, care presupune jumătate din maximul special al pedepsei
pentru forma tip putând ajunge astfel la o pedeapsă mai mică de 12 ani, procedura va fi tot una obişnuită iar
nu una specială.
La stabilirea acestor limite s-a avut în vedere că aplicarea procedurii urgente nu se justifică în cazul
unor infracţiuni de minimă importanţă, sancţionate cu amendă sau închisoare de până la 1 an. Pe de altă parte
procedura specială nu se justifică nici pentru infracţiuni de o gravitate prea mare întrucât pentru acestea
trebuie să existe garanţiile procedurii obişnuite, evitând erorile judiciare care pot apărea datorită ritmului
accelerat al procedurii speciale.11 S-a mai susţinut că, în cele mai multe cazuri, infracţiunile pedepsite cu
închisoare mai mare de limita maximă stabilită de lege, au conexiuni cu alte infracţiuni, ceea ce impune o
desfăşurare obişnuită a procesului penal, pentru buna soluţionare a cauzei.12
b) Condiţii privind locul săvârşirii infracţiunii. Infracţiunea trebuie să fie comisă doar în anumite
locuri, şi anume: în municipii şi oraşe, inclusiv localităţile arondate acestora 13, în mijloacele de transport în
comun, precum şi în bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale
arătate mai sus, precum şi în orice loc aglomerat. Prin loc aglomerat se înţelege orice loc care prin natura sau

8
Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 842.
9
Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1971, în Revista Română de Drept, nr. 4/1971, p. 33.
10
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 464.
11
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 526; I. Neagu, op. cit., p. 463.
12
V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 365.
13
A. Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 237.
destinaţia lui este permanent, sporadic sau întămplător, expus aglomerării de persoane, cum ar fi întruniri sau
manifestări comemorative, religioase, sportive, artistice etc.14
Prin înscrierea acestei condiţii legiuitorul a avut în vedere faptul că locul comiterii infracţiunii
presupune prezenţa organelor de poliţie în imediata apropiere şi, deci, posibilitatea constatării imediate a
faptei.15 Totodată se realizează satisfacerea rapidă a dorinţei de înfăptuire a justiţiei a colectivităţilor aflate în
locuri aglomerate.16 De asemenea în aceste locuri se săvărşesc mai repede şi mai uşor infracţiuni. 17 Din modul
de reglementare a legii rezultă că nu se poate aplica procedura de urgenţă atunci când infracţiunea s-a produs
în alt loc decât cel menţionat de aceasta, chiar dacă ar fi îndeplinită condiţia privind pedeapsa.18
c) La aceste două condiţii se adaugă, în mod evident, condiţia privind natura flagrantă a infracţiunii
supuse urmăririi şi judecării. Este o condiţie evidentă întrucât procedura specială analizată vizează tocmai
infracţiunile flagrante, iar nu altele.

§2. Cazurile de aplicare parţială a procedurii speciale privind infracţiunile flagrante

Nu orice infracţiune flagrantă va fi guvernată de procedura specială urgentă. Infracţiunile flagrante
care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 465 C. proc. pen., dar nu îndeplinesc cumulativ şi condiţiile
prevăzute de art. 466 C. proc. pen. se vor judeca după procedura comună, la care se adaugă unele dispoziţii
derogatorii prevăzute în ambele părţi ale C. proc. pen.:
- posibilitatea efectuării percheziţiilor domiciliare fără autorizaţia procurorului [art. 101 alin. (3)];
- nu este necesar consimţământul conducerii unităţilor din cele la care se referă art. 145 C. pen., şi nici
autorizaţia procurorului pentru efectuarea oricărui act de urmărire penală în incinta acelor unităţi (art. 204 C.
proc. pen.);
- ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se pot face la orice oră, nu doar
între orele 6:00-20:00 (art. 103);
- posibilitatea adoptării unor măsuri preventive conform art. 148 C. proc. pen. indiferent, însă, de
limitele de pedeapsă prevăzute de lege (art. 143);
- obligaţia organului de urmărire penală, în cazul infracţiunilor în care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (prevăzute de art. 279 C. proc. pen.), de a constata
săvârşirea infracţiunii flagrante, chiar în lipsa plângerii prealabile. Ulterior, organul judiciar cheamă persoana
vătămată şi, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală sau trimite cauza la
organul competent. Procedura de urgenţă operează doar dacă persoana vătămată depune plângerea în termen
de 24 de ore de la săvărşirea infracţiunii. În caz contrar se va aplica procedura de drept comun (art. 280 şi
479);
- dreptul oricărei persoane de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l conduce în faţa autorităţii [art. 465 alin.
(3) C. proc. pen.].
În literatura de specialitate s-a arătat că şi pentru infracţiunile flagrante care nu îndeplinesc condiţiile
art. 466 C. proc. pen. se va produce de regulă o accelerare a procedurii de urmărire şi judecată, determinată de
faptul că strângerea probelor privitoare la fapta săvârşită şi la făptuitor se va efectua chiar în momentul
comiterii infracţiunii.19
14
V. Dongoroz, op. cit., p. 365; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p.
538.
15
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, ibidem; D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploieşti,
2006, p. 303; G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 336.
16
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, ibidem.
17
V. Dongoroz, op. cit., p. 365.
18
A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 237.
19
V. Dongoroz, op. cit., p. 364.
 §3. Cazuri excluse de la procedura specială

Art. 479 C. proc. pen. prevede două cazuri în care infracţiunea, deşi flagrantă şi întrunind toate
condiţiile art. 466, este exclusă de la aplicarea procedurii speciale de urgenţă: infracţiunile săvârşite de minori
şi infracţiunile pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În aceste situaţii aplicarea
procedurii urgente ar împieta asupra atingerii scopului procesului penal.20
a) Infracţiunile săvârşite de minori. Minorii, datorită situaţiei lor deosebite privind dezvoltarea psihică,
sunt ocrotiţi de procedura penală printr-o procedură specială aplicabilă numai lor, reglementată de art. 480-
493 C. proc. pen. Raţiunile care stau la baza acestei excepţii sunt legate de perioada de dezvoltare psihică a
minorului, formarea şi dezvoltarea discernământului, a unor trăsături ale personalităţii sale, acumularea
cunoştinţelor despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială, şi nu în ultimul rând de grija
pentru reeducarea acestora.21
b) Cazul plângerii prealabile. Este cazul infracţiunilor reglementate de art. 279 C. proc. pen. pentru a
căror urmărire penală şi judecare este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Despre
aceste infracţiuni, însă, s-a vorbit deja la subsecţiunea precedentă.

Ar mai fi de adăugat doar că literatura de specialitate a dezbătut pe larg acest subiect. Odată cu
modificările Codului de procedură penală aduse prin Legea nr. 356/2006 şi OUG nr. 60/2006 lucrurile s-au
simplificat mult, aşa cum au fost prezentate în subsecţiunea anterioară.

§4. Alte aspecte privind procedura specială de urgenţă

4.1. Infracţiunile concurente, indivizibile sau conexe. Uneori datorită legăturilor ce pot exista între
anumite infracţiuni, procedura urgentă poate intra în concurs cu procedura obişnuită, legiuitorul reglementând
şi aceste situaţii.22
a) Infracţiunile concurente. Potrivit art. 478 alin (1) C. proc. pen., în caz de concurs de infracţiuni,
când procedura specială se aplică numai unora dintre infracţiunile concurente, se procedează la disjungerea
lor, urmărirea şi judecarea infracţiunilor făcându-se separat. Atunci când disjungerea nu este posibilă se
acordă prioritate procedurii de drept comun.
Împrejurarea că printre infracţiunile flagrante concurente se află şi una pentru care, potrivit art. 209
alin. (4) C. proc. pen., urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, nu înlătură aplicarea
dispoziţiilor speciale cu privire la urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante. Deci, efectuarea urmăririi de
către procuror nu îşi va găsi, în acest caz, o aplicare obligatorie.23
b) Conexitatea sau indivizibilitatea. În caz de indivizibilitate sau conexitate între infracţiuni
flagrante, îndeplinind condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii urgente şi infracţiuni neflagrante
sau flagrante dar care nu îndeplinesc aceste condiţii, pot apărea două posibilităţi:
- dacă infracţiunea flagrantă poate fi disjunsă de celelalte infracţiuni, se vor urma două proceduri
diferite: pentru infracţiunea flagrantă se va aplica procedura de urgenţă, iar pentru celelalte infracţiuni
indivizibile şi conexe procedura de drept comun;

20
I. Neagu, op. cit., p. 854.
21
I. Neagu, op. cit., p. 855.
22
I. Neagu, op. cit., p. 474; V. Păvăleanu, op. cit., p. 529.
23
Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 1659 din 1970 în Revista Română de Drept, nr. 12/1971, p. 135; M. Basarab, Drept
procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, p. 643; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 537.
 - dacă disjungerea nu este posibilă urmărirea şi judecarea se va face pentru toate infracţiunile după
procedura de drept comun.
Disjungerea este o chestiune de fapt, aprecierea privind posibilitatea sau imposibilitatea ei fiind la
latitudinea organului judiciar.24 Disjungerea poate fi dispusă atât de către organul de urmărire penală, cât şi de
către instanţa de judecată. Disjungerea nu constituie o declinare de competenţă, ci o scindare în desfăşurarea
procesului penal, care are loc mai departe dar separat, în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei care
a dispus disjungerea, aplicându-se pentru fiecare faptă procedura corespunzătoare, specială sau de drept
comun (obişnuită).25

4.2. Situaţii speciale privind procedura aplicabilă infracţiunilor flagrante. În legislaţia română
există numeroase dispoziţii derogatorii de la regulile procedurii de urgenţă, fie în sens restrictiv, când
procedura suportă unele limitări cu toate că infracţiunile sunt flagrante, întrunind toate condiţiile prevăzute de
C. proc. pen., fie în sens extinctiv, când procedura devine aplicabilă unor infracţiuni care nu îndeplinesc toate
condiţiile flagranţei. Cu scop exemplificativ vor fi prezentate aici câteva cazuri.
Astfel Legea nr. 83 din 22 iulie 1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele
infracţiuni de corupţie26 prevede că, pentru infracţiunile de corupţie prevăzute în art. 1 al acestui act normativ,
dacă sunt flagrante, se aplică dispoziţiile procedurii speciale privind urmărirea şi judecarea unor infracţiuni
flagrante fără a se cere şi îndeplinirea condiţiilor menţionate la art. 466 C. proc. pen. Totuşi procedura
presupunea unele termene mai mari pentru realizarea activităţilor procesuale. Se consideră însă că aceste
prevederi nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate tacit de dispoziţiile Legii nr. 78/2000;
În Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie 27,
cu modificările şi completările ulterioare, se arată că infracţiunile de corupţie, cele asimilate acestora sau cele
în legătură cu infracţiunile de corupţie, dacă sunt flagrante, se urmăresc şi se judecă după procedura specifică
infracţiunilor flagrante, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile limitelor de pedeapsă prevăzute pentru
procedura urgentă (art. 21);
Prin Legea nr. 456 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.
207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală 28 s-a prevăzut că
infracţiunile din art. 209 alin. 3 lit. a C. pen., respectiv ,, furtul de ţiţei, produse petroliere sau gaze naturale
din conducte, depozite, cisterne sau vagoane-cisternă’’ să se judece după procedura de urgenţă potrivit
dispoziţiilor art 465-479 C. proc. pen. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că normele în discuţie nu mai
sunt, însă, în vigoare, fiind abrogate prin Legea nr. 281/2003 prin care s-a modificat Codul de procedură
penală29;
O altă dispoziţie derogatorie o întâlnim în Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi
combaterea terorismului30, care dispune că faptele de terorism sau în legătură cu fapte de terorism prevazute
de prezentul act normativ, vor fi urmărite şi judecate după procedura aplicabilă infracţiunilor flagrante chiar
daca ele nu sunt flagrante sau nu îndeplinesc condiţiile flagranţei (art. 40). O astfel de reglementare se justifică
prin ameninţarea pe care o reprezintă terorismul pentru pacea mondială;
În sfârşit trebuie amintită aici şi situaţia membrilor Parlamentului României aşa cum este ea
reglementată de Constituţia ţării noastre. Astfel art. 69 alin. 2 dispune că deputaţii şi senatorii nu por fi
24
M. Basarab, op. cit., p. 643.
25
V. Dongoroz, op. cit., p. 374.
26
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173/1992.
27
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219/2000.
28
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410/2001.
29
Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 513/2005 în I. Neagu, op. cit., p. 466, nota 36.
30
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1161/2004.
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Totuşi,
în caz de infracţiune flagrantă, ei pot fi supuşi percheziţiei şi reţinerii, existând obligaţia pentru Ministrul
justiţiei de a informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care
Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri [art.
69 alin. (3) din Constituţie].

SECŢIUNEA A III-A

URMĂRIREA PENALĂ ÎN CAZUL PROCEDURII URGENTE

§1. Constatarea infracţiunii

1.1. Procesul-verbal de constatare. Potrivit art. 467 C. proc. pen. organul de urmărire penală sesizat
întocmeşte un proces-verbal în care consemnează: cele constatate cu privire la fapta săvârşită, declaraţiile
învinuitului, ale persoanei vătămate, ale martorilor oculari şi ale celorlalte persoane ascultate. Dacă este cazul,
organul de urmărire penală strânge şi alte probe ce vor fi menţionate în procesul verbal. Astfel acest act de
urmărire penală capătă un caracter complex, diferit de procedura comună.31
Învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat întotdeauna în vederea garantării aflării adevărului şi a
garantării dreptului la apărare.32
Procesul-verbal se citeşte învinuitului şi celorlalte persoane care au fost ascultate, cărora li se atrage
atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la acestea. Apoi se semnează de către
organul de urmărire penală şi de toate persoanele ascultate. Consemnările organului instrumentator pot
înlocui, însă, declaraţiile scrise ale persoanelor ascultate. 33 Dacă ulterior în cursul urmăririi penale este
necesară audierea şi a altor persoane sau reaudierea vreunei persoane a cărei declaraţie a fost consemnată în
procesul-verbal, declaraţiile noi vor fi consemnate în acte separate, conform procedurii comune.34
În cazul procedurii urgente, procesul-verbal constituie actul prin care se dispune începerea urmăririi
penale, fiind şi mijloc de probă în acelaşi timp. De asemenea, în acest caz, nu se pune niciodată problema
efectuării de acte premergătoare.35
Constatarea infracţiunii flagrante va trebui făcută şi în cazul infracţiunilor pentru a căror urmărire şi
judecare se pretinde plângere prealabilă de la persoana vătămată. Constatarea e obligatorie chiar dacă lipseşte
această plângere. Apoi, pentru a continua urmărirea penală şi trimiterea în judecată, este necesar ca persoana
vătămată sa fie chemată şi întrebată dacă doreşte să o depună.
Întreaga activitate de urmărire penală se găseşte deci constatată în mod concentrat în procesul-verbal
întocmit de organul de urmărire penală.36
31
M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, p. 639; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, Tratat de drept
procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 538.
32
G. G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 337; A. Oroveanu-
Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 238.
33
N. Volonciu în V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 532.
34
Ibidem.
35
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 467.
36
V. Dongoroz, ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol II, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 367.
 1.2. Organele competente. În primul rând competenţa pentru constatarea infracţiunilor flagrante
aparţine organelor de urmărire penală: organe de poliţie şi procurorul. În acest sens doctrina şi practica
judiciară sunt unanime.
Pe de altă parte trebuie reţinute, cu caracter derogator, regulile speciale privind competenţa organelor
de constatare în diferite situaţii, prevăzute de art. 214-215 C. proc. pen. Este vorba despre inspecţiile de stat,
alte organe de stat, unităţile menţionate la art. 145 C. pen., organele de conducere şi control ale administraţiei
publice, comandanţii de nave şi aeronave, agenţii de poliţie de frontieră pentru infracţiunile de frontieră,
ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Armatei şi Jandarmeriei Române pentru infracţiunile constatate în cadrul
misiunilor specifice. Aceste organe au însă obligaţia să înainteze de îndată pe făptuitor, împreună cu lucrările
efectuate şi mijloacele de probă strânse, procurorului sau organului de cercetare penală. Altfel spus,
constatarea poate fi făcută şi de organele speciale dar procedura de urmărire penală aparţine exclusiv
organelor de poliţie şi procurorului.37
În doctrină s-a afirmat şi că nu trebuie confundat procesul-verbal întocmit în baza art. 214 şi 215 C.
proc. pen. de organele de constatare, cu cel întocmit în baza actelor premergătoare (art. 224 C. proc. pen.),
care poate fi întocmit şi de alţi lucrători operativi din Ministerul de Interne sau de organe de stat cu atribuţii în
domeniul siguranţei naţionale, care nu sunt organe de urmărire penală, în timp ce constatarea infracţiunilor
flagrante se poate face numai de către organele de urmărire penală.38
În ceea ce priveşte competenţa între organele de urmărire penală fostul Tribunal Suprem a decis că,
datorită caracterului urgent al acestei proceduri speciale, organele de cercetare penală pot instrumenta cauze
penale privind infracţiuni care potrivit art. 209 alin. 3 C. proc. pen. sunt date în competenţa exclusivă a
procurorului.39 Dacă organul de cercetare penală nu se încadrează în termenul fixat pentru efectuarea cercetării
după procedura specială şi se trece la procedura comună, organul de cercetare penală devine necompetent şi se
aplică dispoziţiile art. 209 alin. 3 care prevăd obligativitatea desfăşurării urmăririi penale de către procuror
pentru infracţiunile prevăzute în mod expres în acest text.40
În mod excepţional este competent să constate săvârşirea infracţiunii flagrante preşedintele
completului de judecată în cazul infracţiunilor de audienţă (art. 299) care sunt flagrante în sensul art. 465 dacă
sunt întrunite şi condiţiile art. 466 C. proc. pen.41

§2. Luarea măsurilor preventive

În cadrul procedurii urgente întâlnim anumite particularităţi cu privire la măsurile de prevenţie. Astfel,
potrivit art. 468 C. proc. pen. reţinerea învinuitului este obligatorie şi se face pentru maxim 24 de ore potrivit
dreptului comun în materie, organul de cercetare penală având obligaţia de a înainta procurorului, atunci când
consideră că este necesar, propunerea arestării preventive. Dacă pe durata reţinerii nu s-a emis mandat de
arestare învinuitul va fi pus în libertate la expirarea celor 24 de ore.
La sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului arestarea
învinuitului, care nu poate depăşi 10 zile (spre deosebire de 29 sau 30 de zile cât este termenul în procedura de
drept comun), acestea calculându-se de la data expirării ordonanţei de reţinere (deci maxim 11 zile cu măsura
37
S. Kahane, Urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante, Revista Română de Drept, nr. 71/1975, p. 7-14; I. Neagu, op. cit., p.
467; V. Dongoroz, op. cit., p. 369; D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploieşti,
2006, p. 304; V. Păvăleanu, op. cit., p. 533 şi autorii citaţi la nota 2.
38
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 539; G. G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 336-337.
39
Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 1659/1970, în Revista Română de Drept, nr. 12/1971, p. 131.
40
A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 239.
41
V. Dongoroz, op. cit., p. 369.
reţinerii).42 Alteori se consideră că termenul începe să curgă de la data luării măsurii de reţinere. 43 Din această
reglementare a art. 468 alin. 1 rezultă că arestarea preventivă a învinuitului nu este obligatorie, luarea acestei
măsuri fiind lăsată la latitudinea judecătorului.
Celui reţinut sau arestat i se aduce la cunoştinţă învinuirea în cel mai scurt timp în prezenţa unui
avocat ales sau numit din oficiu. Aceste prevederi ale Constituţiei şi Codului de procedură penală sunt
realizate implicit prin citirea procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, ceea ce implică şi
prezenţa apărătorului în acest moment. Nerespectarea acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută a actului
procedural (art. 197 alin. 2 C. proc. pen.).44 În ipoteza în care s-au administrat şi alte probe decât cele cuprinse
în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, care este citit învinuitului, este obligatorie prezentarea
materialului de urmărire penală.45 În ceea ce priveşte ascultarea învinuitului în momentul arestării sale, în
doctrină nu există un punct de vedere uniform, considerându-se că dispoziţiile de drept comun privind
acultarea inculpatului nu sunt obligatorii în cazul infracţiunilor flagrante 46 ori dimpotrivă, că ele sunt
aplicabile şi în cadrul procedurii de urgenţă.47
Procurorul va trebui să dispună punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată pâna la
expirarea mandatului de arest preventiv, în caz contrar urmând să se aplice art. 146 şi următoarele privind
procedura obişnuită a arestării preventive. În cazul în care judecătorul a dispus arestarea învinuitului şi
procurorul a restituit cauza organului de cercetare, acesta din urmă va trebui să continue cercetarea şi să
înainteze dosarul procurorului cel mai târziu în 3 zile de la data emiterii mandatului de arestare (art. 469 alin.
1). Termenul este unul orânduitor48, iar dacă nu s-a putut efectua complet cercetarea în acest termen,
continuarea cercetării penale se face potrivit procedurii obişnuite (art. 469 alin. 2). În caz de restituire este
obligatorie reexaminarea temeiurilor arestării preventive a învinuitului sau inculpatului.49
O discuţie aparte în literatura de specialitate şi practica judiciară are loc în legătură cu aplicarea art.
148 lit. b C. proc. pen., care prevede posibilitatea arestării preventive pentru orice infracţiune flagrantă
indiferent dacă se aplică sau nu procedura specială de urmărire penală şi judecare. Într-o primă opinie,
majoritară, se consideră că măsura privativă de libertate se aplică tuturor infracţiunilor flagrante din
următoarele considerente: legiuitorul, dacă ar fi dorit să restrângă aplicabilitatea art. 148 lit. b) C. proc. pen.
numai la situaţiile în care este aplicabilă şi procedura urgentă, putea să prevadă aceasta în mod expres. Cum
legea nu distinge, nici celui care o interpretează nu îi este permis să distingă. În acest sens este şi orientarea
majoritară a instanţelor.
Potrivit unei alte opinii o asemenea posibilitate un există întrucât măsurile preventive sunt măsuri
excepţionale iar exceptio est strictissimae interpretationis. Fiind vorba de o stare de excepţie, aplicarea ei nu
poate fi extinsă prin utilizarea argumentului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos. De
asemenea, simplul caracter flagrant al infracţiunii nu poate fi considerat că prezintă vreun pericol pentru
desfăşurarea normală a procesului penal. Aşa cum s-a remarcat în doctrină, flagranţa implică, prin ea însăşi,
doar existenţa la îndemână a probelor săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală. Pornind de la aceste
premise, se pare că arestarea preventivă dispusă pe temeiul de la lit. b) a art. 148 C. proc. pen. ar încălca însuşi
scopul măsurilor preventive – scop care, potrivit art. 136 C. proc. pen., constă tocmai în asigurarea bunei
desfăşurări a procesului penal. În sfârşit, potrivit art. 148 alin. 2 C. proc. pen., în cazurile prevăzute la lit. c) –
42
I. Neagu, op. cit., p. 468; A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 238.
43
D. Gheorghe, op. cit., p. 305.
44
V. Dongoroz, op. cit., p. 367; V. Păvăleanu, op. cit., p. 534.
45
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 540.
46
V. Dongoroz, op. cit., p. 367.
47
V. Păvăleanu, op. cit., p. 534.
48
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 539; V. Dongoroz, op. cit., p. 369.
49
M. Basarab, op. cit., p. 640; V. Dongoroz, op. cit., p. 369.
f) şi i) ale acestui articol, măsura arestării poate fi luată dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe
viaţă sau închisoarea mai mare de 2 ani. Conform art. 148 alin. 1 lit. b) C. proc. pen., arestarea preventivă
poate fi dispusă dacă infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de 1
an. După cum se poate observa din confruntarea celor două texte, legiuitorul nu a prevăzut ca şi temeiul de la
litera b) să fie aplicabil inclusiv în situaţia în care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă. De
aici se poate trage concluzia că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca temeiul de arestare de lit. b) să fie aplicabil în
cazul tuturor infracţiunilor flagrante, ar fi prevăzut că şi acesta să poată fi invocat în cazul infracţiunilor
sancţionate de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Dacă nu s-a luat măsura arestării preventive, procurorul va trebui sa dispună trimiterea în judecată în
cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanţei de reţinere, altfel urmând să se aplice procedura de drept comun.
În orice ipoteză în care procesul penal continuă să se desfăşoare după procedura obişnuită, şi nu sunt
alte temeiuri care să justifice menţinerea arestării preventive, cel arestat va fi pus în libertate, de îndată, în
mod obligatoriu.50
Potrivit art. 465 alin. 3 în caz de infracţiune flagrantă orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor
şi să-l conducă înaintea autorităţii. Este o dispoziţie impusă de necesitatea de a acţiona urgent şi eficient în
astfel de cazuri, prevenindu-se dispariţia făptuitorului, a cărui identitate de multe ori poate fi necunoscută, ori
acesta poate părăsi ţara. Prinderea făptuitorului de către o persoană particulară nu are caracterul de act
procesual al reţinerii sau arestării, ci este un act de sprijin civic dat organelor judiciare. Prinderea trebuie să se
efectueze fără violenţă sau constrângeri inutile. De asemenea există obligaţia de a-l preda pe făptuitor, de
îndată, autorităţilor. „Autoritatea” poate fi un organ judiciar sau orice altă autoritate de stat care va sesiza, de
îndată, organul de urmărire penală competent.51

§3. Trimiterea în judecată

În raport de stadiul cercetării penale pot exista mai multe situaţii:52
a) Dacă cercetarea penală s-a terminat înainte de expirarea celor 24 de ore de la constatarea
infracţiunii, organul de cercetare penală înaintează procurorului pe învinuit împreună cu dosarul cauzei şi cu
propunerea de trimitere în judecată. Procurorul va putea da următoarele soluţii:
- dacă consideră că sunt suficiente probe în învinuire dispune trimiterea în judecată, întocmind
rechizitoriul prin care pune în mişcare acţiunea penală. El trebuie să se pronunţe în maxim două zile de la
primirea dosarului, adică 3 zile de la emiterea ordonanţei de reţinere;
- dacă consideră că nu sunt suficiente probe în învinuire dar ele se pot obţine înăuntrul termenului de
10 zile al arestului preventiv, va solicita judecătorului emiterea mandatului de arestare. Dacă îl va obţine, va
restitui cauza la organul de cercetare iar acesta va trebui să finalizeze cercetarea penală în 3 zile de la restituire
(4 zile de la reţinere), sub sancţiunea pierderii procedurii speciale. Dacă nu obţine mandatul de arestare, iar
cercetarea penală nu se poate finaliza înăuntrul termenului de reţinere se va trece la procedura de drept comun.
După expirarea termenului de 3 zile de la restituire organele de cercetare trebuie sa înainteze dosarul
procurorului pentru a pronunţa o suluţie.
b) Dacă cercetarea penală nu s-a terminat în termenul de 24 de ore, organul de cercetare penală trimite
dosarul procurorului, înainte de expirarea lui, cu propunerea de arest preventiv. În acest caz procurorul este
obligat sa solicite judecătorului mandat de arestare preventivă, fără de care se va trece la procedura obişnuită.
Dar şi acum procurorul poate considera, însă, că sunt suficiente probe pentru trimiterea învinuitului în
judecată. Dacă totuşi solicită mandatul şi îl obţine va restitui cauza organelor de cercetare penală care trebuie
50
I. Neagu, op. cit., p. 468; şi în D. Gheorghe, op. cit., p. 305.
51
V. Dongoroz, op. cit., p. 367.
52
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541-542; V. Dongoroz, op. cit., p. 368-369.
să finalizeze cercetarea în maxim 3 zile de la restituire. Apoi vor înainta dosarul procurorului care trebuie sa
dea o soluţie în maxim 2 zile de la primirea dosarului.
Procurorul verifică mai întâi lucrările de urmărire penală, inclusiv legalitatea şi oportunitatea acestora.
Apoi va pronunţa una din următoarele soluţii în cel mult 2 zile de la primirea dosarului:
- punerea în mişcare a acţiunii penale prin emiterea rechizitoriului şi trimiterea în judecată a
învinuitului atunci când consideră că sunt suficiente probe în învinuire. Rechizitoriul împreună cu dosarul
cauzei va fi înaintat de îndată instanţei competente (art. 470 alin. 2). Aceasta înseamnă, în raport cu
dispoziţiile art. 264 alin. 4 C. proc. pen. care prevede termenul de 24 de ore, că în cazul infracţiunilor flagrante
înaintarea dosarului trebuie să se facă în mai puţin de 24 de ore53;
- dacă constată incidenţa dispoziţiilor art. 10 C. proc. pen. va decide scoaterea de sub urmărire penală
sau încetarea urmăririi penale potrivit procedurii comune;
- dacă organul de cercetare penală, după restituirea cauzei, nu a putut finaliza cercetarea în termenul de
3 zile de la arestarea învinuitului, continuarea cercetării şi urmăririi penale se va face după procedura de drept
comun (art. 469 alin. 2). În acest caz procurorul poate decide fie restituirea cauzei la organul care a efectuat
cercetarea penală, fie la un alt organ competent pentru continuarea sau refacerea cercetării (art. 470 alin. 1 şi
art. 265), aceste organe urmând să facă cercetarea după procedura obişnuită (art. 470 alin. 3). Când procurorul
dispune restituirea sau trimiterea cauzei la alt organ competent trebuie să se pronunţe obligatoriu şi asupra
menţinerii sau revocării măsurii de arestare preventivă (art. 267 şi 470 alin. 3 C. proc. pen.). 54 De asemenea, în
acest caz, vor rămâne valabile măsurile asiguratorii luate, actele sau măsurile procesuale confirmate sau
încuviinţate de procuror, precum şi actele procesuale care nu pot fi refăcute55;
- procurorul se va pronunţa şi cu privire la măsurile de siguranţă şi cele asiguratorii, iar pentru
măsurile de siguranţă prevăzute de art. 113 şi 114 C. pen va înştiinţa judecătorul privind menţinerea sau
revocarea lor.56
În sfârşit, dacă învinuitul sau inculpatul este grav bolnav, suferind de o boală care împiedică
continuarea urmăririi penale, boala fiind constatată printr-o expertiză medico-legală, este posibilă suspendarea
urmăririi penale dar, în acest caz, urmărirea se va face potrivit procedurii obişnuite.57

SECŢIUNEA A IV-A

JUDECATA ÎN CAZUL PROCEDURII URGENTE

§1. Instanţa competentă

53
V. Dongoroz, op. cit., p. 368.
54
M. Basarab, op. cit., p. 640; V. Dongoroz, op. cit., p. 369; V. Păvăleanu, op. cit., p. 535.
55
D. Gheorghe, op. cit., p. 306; V. Păvăleanu, op. cit., p. 535.
56
M. Basarab, op. cit., p. 640; D. Gheorghe, op. cit., p. 306; V. Păvăleanu, op. cit., p. 535.
57
A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 239; G. G. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 337.
 Activitatea procesuală ce se desfăşoară în cazul înfracţiunilor flagrante în faza de judecată este, în
mare măsură, supusă procedurii obişnuite, urmând etapele pe care le parcurge orice proces obişnuit. Procedura
specială este reglementată de art. 471-477 C. proc. pen.
Cu privire la instanţele competente să judece în cauzele privitoare la infracţiunile flagrante, legea nu
face nici o distincţie faţă de procedura obişnuită. Astfel, art. 471 alin. 1 C. proc. pen. arată că, în cauzele
privind infracţiunile flagrante, competenţa materială şi teritorială este cea obişnuită.
În privinţa competenţei teritoriale art 471 alin. 2 C. proc. pen. şi art. 21 din Legea nr. 92/ 1992 pentru
organizarea judecătorească, prevăd că, pentru municipiile împărţite în sectoare, Ministrul justiţiei poate
desemna una sau mai multe judecătorii care să judece aceste cauze. O astfel de competenţă o avea Judecătoria
Sectorului 3 din municipiul Bucureşti. Instanţa stabilită în acest fel nu este o instanţă specială pentru
infracţiuni flagrante, ci o instanţă specializată în judecarea lor, în scopul unei mai bune organizări a judecăţii
infracţiunilor flagrante, aceasta fiind necesară pentru desfăşurarea unei judecăţi rapide. O asemenea
desemnare nu reprezintă o derogare de la regulile generale de competenţă, ci o deplasare de la o instanţă cu
competenţă materială şi personală obişnuită la o altă instanţă de acelaşi fel şi de acelaşi grad.
Într-o opinie se consideră că aceste dispoziţii au fost abrogate tacit de Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară58 iar în alta se lasă de înţeles că dispoziţiile sunt în continuare operabile59.
Instanţa de judecată soluţionează cauza în complet constituit după regulile obişnuite de compunere a
instanţei, respectiv un judecător în primă instanţă, doi pentru apel şi trei pentru recurs (la care se adaugă
regulile speciale ale Înaltei Curţi).60

§2. Măsuri premergătoare şedinţei de judecată

Primind dosarul cauzei, preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, care nu poate depăşi 5 zile
de la primirea dosarului. Potrivit art. 293 judecarea infracţiunilor flagrante se face de urgenţă şi cu precădere,
de unde şi obligaţia ca aceste cauze să fie trecute la începutul listei cauzelor ce urmează a fi judecate.
Termenul este unul orânduitor, preşedintele având totuşi obligaţia de a-l respecta, putând fi depăşit doar
pentru situaţii deosebite.61
Preşedintele va desemna şi un apărător din oficiu, dacă inculpatul nu şi-a ales unul, şi completul de
judecată.62
De asemenea va dispune aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate (art. 472 alin. 2).
Inculpatul, fiind arestat, este adus la judecată. Celelalte părţi (partea civilă şi partea responsabilă civilmente)
nu se citează dar pot participa la şedinţa de judecată cu toate drepturile procesuale.63
Participarea procurorului la judecată este obligatorie în toate cazurile şi la toate instanţele, indiferent
de grad sau competenţă, sub sancţiunea nulităţii absolute. Deci procurorul participă şi în acele situaţii în care
ar putea lipsi de la şedinţele de judecată ale judecătoriilor conform art. 315 C. proc. pen.
În cadrul măsurilor pregătitoare, instanţa verifică dacă sunt întrunite condiţiile cerute de art. 466
privind aplicarea procedurii speciale, precum şi constituirea instanţei, prezenţa procurorului, prezenţa
inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător ales sau numit din oficiu, prezenţa martorilor şi a părţii

58
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, vol. II, ediţia a II-a, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 470.
59
D. Gheorghe, Drept procesual penal. Tratat. Partea specială, Editura Confession, Ploieşti, 2006, p. 307.
60
Ibidem, p. 307.
61
V. Dongoroz, op. cit., p. 370.
62
Ibidem, p. 370; D. Gheorghe, op. cit., p. 308.
63
V. Dongoroz, op. cit., p. 371; V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.
536; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 540.
vătămate.64 Când instanţa constată că nu sunt întrunite aceste condiţii, judecata se face potrivit procedurii de
drept comun. Negăsirea acestor persoane, în ciuda căutărilor organelor de poliţie ori neaducerea acestora din
motive neimputabile nu împiedică judecarea de urgenţă a cauzei.65
Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 465-466 privind infracţiunile flagrante şi
dispune judecarea în procedură obişnuită, ea este obligată să examineze situaţia inculpatului aflat în stare de
arest preventiv şi dacă se constată că nu există alte temeiuri pentru menţinerea arestării trebuie să dispună
revocarea arestării şi punerea în libertate a inculpatului.66

§3. Judecata în primă instanţă

3.1. Acţiunea penală. Modul în care se desfăşoară şedinţa de judecată în primă instanţă în cadrul
procedurii de urgenţă este reglementat de art. 473 C. proc. pen. Şedinţa are atât etape cunune cu orice judecată
obişnuită, cât şi reguli specifice, acestea fiind prezentate în continuare.
La termenul de judecată instanţa verifică dacă în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 466
C. proc. pen. privind aplicarea procedurii speciale. Dacă constată că nu sunt îndeplinite aceste condiţii va
dispune judecarea după procedura obişnuită. În literatura de specialitate se arată că art. 472 C. proc. pen.
stabileşte nejustificat aceste dispoziţii în cadrul măsurilor premergătoare, deoarece verificarea condiţiilor intră
în atribuţiile completului de judecată, iar nu ale preşedintelui instanţei.67
După verificările preliminarii instanţa va proceda la judecarea cauzei, ascultând pe inculpat, martori şi
persoana vătămată. Judecata se face pe baza acestor declaraţii şi a lucrărilor existente deja la dosar, fără a mai
fi necesar ca toate probele din dosar să fie readministrate în condiţii de oralitate şi nemijlocire. 68 Dacă unii
martori sau persoana vătămată nu sunt prezenţi, judecarea cauzei nu se amână, ci, derogându-se de la
principiul nemijlocirii, judecata se va face pe baza declaraţiilor date la urmărirea penală şi a lucrărilor de la
dosar.69
Totuşi, în caz de nevoie, instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe noi.
Pentru administrarea probelor instanţa poate acorda termene care, în total, nu trebuie să depăşească 10 zile.
Depăşirea acestui număr maxim de zile va atrage judecarea după procedura obişnuită. 70 De asemenea instanţa
ia măsurile corespunzătoare pentru administrarea probelor noi, pe care le aduce la îndeplinire direct (citare
telefonică71) sau prin organele de poliţie (art. 473 alin. 2). Se observă singura excepţie de natură penală72 de
la regula potrivit căreia instanţele de judecată nu colaborează direct cu organele de poliţie, ci numai cu
procurorul şi părţile.73
Potrivit art. 474, când instanţa amână cauza pentru administrarea de probe noi ea trebuie sa dispună şi
asupra stării de libertate a inculpatului. La fel şi în cazul în care se desesizează pentru necompetenţă sau reţine
cauza pentru a fi judecată potrivit procedurii de drept comun.

64
V. Păvăleanu, op. cit., p. 536.
65
D. Gheorghe, op. cit., p. 308, nota 598.
66
A. Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 240.
67
D. Gheorghe, op. cit., p. 308, nota 600.
68
I. Neagu, op. cit., p. 471.
69
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541; V. Dongoroz, op. cit., p. 371.
70
M. Basarab, Drept procesual penal, partea a II-a, ediţia a II-a, Cluj, 1973, p. 641.
71
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541.
72
Instanţa cooperează în mod direct cu organele de poliţie şi în dosarele privind contravenţiile prevăzute de legea nr. 61/1991,
pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire specială, a ordinii şi liniştii publice (cu modificările şi
completările ulterioare), aceste cauze nefiind însă de natură penală.
73
I. Neagu, op. cit., p. 471; D. Gheorghe, op. cit., p. 308, nota 601; V. Păvăleanu, op. cit., p. 537.
 3.2. Acţiunea civilă. Dreptul părţii vătămate de a pune în mişcare şi de a exercita acţiunea civilă este
garantat şi în cadrul procedurii de urgenţă. În faza de urmărire penală se va aplica procedura de drept comun.
La fel şi în cursul judecăţii, cu unele aspecte derogatorii.74
Instanţa examinează şi acţiunea civilă dacă persoana vătămată e prezentă şi se constituie ca parte civilă
şi dacă pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amânarea judecăţii în latura penală. (art. 476 alin. 1 C. proc.
pen.). Dacă rezolvarea acţiunii civile ar împieta asupra desfăşurării rapide a procesului penal, instanţa va
soluţiona acţiunea civilă pe calea unei acţiuni separate, în faţa instanţei civile 75, care, însă, este scutită de taxă
de timbru (art. 476 alin. 3).
Acţiunea civilă se va exercita şi din oficiu dacă partea vătămată în urma săvârşirii infracţiunii este o
persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Într-un asemenea caz
instanţa va analiza latura civilă chiar dacă partea vătămată lipseşte sau chiar dacă aceasta nu s-a constituit ca
parte civilă. Singura condiţie este aceea ca soluţionarea acţiunii civile să nu ducă la amânarea cauzei (art. 476
alin. 2 C. proc. pen.).

§4. Soluţionarea cauzei penale

Deliberarea şi pronunţarea hotărârii este guvernată, în cea mai mare parte, de regulile procedurii
obişnuite. Soluţiile pe care le poate da instanţa în cauzele cu infracţiuni flagrante, în rezolvarea atât a laturii
penale cât şi a laturii civile, sunt cele de drept comun (art. 345-353 C. proc. pen.).
După judecarea cauzei, conform art. 475 alin. 1, instanţa este obligată să se pronunţe în aceeaşi zi în
care s-au încheiat dezbaterile, sau cel mai târziu în următoarele 2 zile (deci în total 3 zile). Acesta este un
termen orânduitor, nerespectarea lui putând atrage sancţiuni disciplinare pentru completul de judecată, fără a
putea atrage însă şi sancţiunea nulităţii.76
Spre deosebire de procedura comună, inculpatul aflat în stare de deţinere trebuie adus în mod
obligatoriu în faţa instanţei pentru pronunţarea hotărârii. Pronunţarea se face în şedinţă publică. Inculpatul va
fi înştiinţat cu privire la dreptul său de a face apel sau recurs potrivit procedurii obişnuite.77
Datorită caracterului urgent al procedurii, hotărârea trebuie redactată şi ea în regim de urgenţă, adică în
cel mult 24 de ore de la pronunţare. Conţinutul hotărârii este cel din dreptul comun.78
Ca şi în cazul procedurii obişnuite, cu ocazia soluţionării cauzei, dacă pronunţă pedeapsa închisorii,
când inculpatul a fost pus în libertate, instanţa poate să dispună şi arestarea lui, emiţând totodată mandatul de
arestare. Dacă instanţa face aplicarea vreunei dispoziţii ale art. 350 alin. 2 şi 3 C. proc. pen. (achitarea,
încetarea procesului penal, s-a pronunţat o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi a
arestării preventive sau cu închisoare cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării
sub supraveghere sau cu executarea la locul de muncă, s-a pronunţat pedeapsa amenzii), iar inculpatul se află
în stare de arest, va dispune punerea lui în libertate. Hotărârile instanţei cu privire la starea de libertate sau de
arest ale inculpatului sunt executorii.79
Instanţa se va pronunţa şi cu privire la acţiunea civilă dacă a reţinut-o spre judecare, la măsurile
asiguratorii, la cheltuieli judiciare etc.80
74
V. Dongoroz, op. cit., p. 373.
75
D. Gheorghe, op. cit., p. 309; A. Oroveanu-Hanţiu, op. cit., p. 240; V. Păvăleanu, op. cit., p. 538; G. G. Theodoru, L.
Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 338.
76
V. Dongoroz, op. cit., p. 372.
77
V. Dongoroz, op. cit., p. 372; M. Basarab, op. cit., p. 642.
78
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541; V. Dongoroz, op. cit., p. 372.
79
A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 541.
80
D. Gheorghe, op. cit., p. 309.
 §5. Căile de atac
Şi în ceea ce priveşte căile de atac sunt aplicabile regulile procedurii ordinare, cu unele derogări.
Astfel, în timp ce termenul general de apel şi recurs în procedura de drept comun este de 10 zile, în
procedura urgentă el este de doar 3 zile. Termenul va fi de 10 zile în cazul în care urmărirea penală şi
trimiterea în judecată a inculpatului s-au făcut conform procedurii speciale dar prima instanţă a dispus, în
temeiul art. 472 alin. ultim, ca soluţionarea cauzei să se facă potrivit procedurii obişnuite.81
Termenele de apel şi recurs sunt de 3 zile de la pronunţare numai dacă urmărirea şi judecata au fost
efectuate potrivit procedurii speciale.
Art. 477 alin. 2 C. proc. pen. stabileşte obligaţia înaintării dosarului la instanţa de apel sau de recurs în
24 de ore de la declararea apelului sau recursului. Termenul este unul de recomandare care nu atrage
sancţiunea nulităţii în caz de nerespectare a lui.82
Judecarea apelului sau recursului în cadrul procedurii speciale se face de urgenţă, fără ca legea să
stabilească, totuşi, un termen limită. Prin această recomandare se înţelege, pe cât posibil, o judecare a cauzei
penale fără amânări83 şi cu termene scurte84.
Participarea procurorului este obligatorie şi în apel şi recurs. De aemenea, spre deosebire de judecata
în primă instanţă, toate părţile vor fi citate în mod obligatoriu în căile de atac, deoarece legea prevede derogări
în acest sens doar pentru judecata în primă instanţă. Se vor aplica dispoziţiile de drept comun şi în următoarele
materii: repunerea în termen, căile extraordinare de atac, executarea hotărârii penale judecătoreşti.

SECTIUNEA A V-A

REGLEMENTAREA PROCEDURII DE URMARIRE SI JUDECARE A INFRACTIUNILOR

FLAGRANTE IN NOUL COD PROCEDURA PENALA
Noul Cod de Procedura Penală a Romaniei , ce va intra in vigoare la data de 1 februarie 2014 aduce
mari modificari și in ceea ce privește procedura de urmarire si judecare a infracțiunilor flagrante .
Astfel, Noul Cod de Procedură Penală nu mai reglementează urmărirea si judecarea infracțiunilor
flagrante in cadrul unei procedure speciale așa cum prevede actuala reglementare , sediul materiei – art. 293 ,
298 si 310 NCPP - fiind inclus in cadrul Titlului I privind procedura de drept comun a urmaririi penale.
Art. 293 din Noul Cod de Procedură Penală prevede :
,,(1) Este flagranta infractiunea descoperita in momentul savarsirii sau imediat dupa savarsire.
(2) Este de asemenea considerata flagranta si infractiunea al carei faptuitor, imediat dupa savarsire,
este urmarit de organele de ordine publica si de siguranta nationala, de persoana vatamata, de martorii
oculari sau de strigatul public ori prezinta urme care justifica suspiciunea rezonabila ca ar fi savarsit
infractiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infractiunii cu arme, instrumente sau orice alte
obiecte de natura a-l presupune participant la infractiune.
(3) In cazul infractiunii flagrante organele de ordine publica si siguranta nationala intocmesc un
proces-verbal, in care consemneaza toate aspectele constatate si activitatile desfasurate, pe care il inainteaza
de indata procurorului.
(4) Plangerile si cererile prezentate in scris, corpul delict, precum si obiectele si inscrisurile ridicate cu
ocazia constatarii infractiunii sunt puse la dispozitia procurorului.’’
81
Tribunalul Suprem în I. Neagu, op. cit., p. 473, nota 48; şi în V. Păvăleanu, op. cit., p. 539, nota 1.
82
V. Dongoroz, op. cit., p. 373.
83
V. Dongoroz, op. cit., p. 374; A. Ş. Tulbure, A. M. Tatu, op. cit., p. 542.
84
V. Păvăleanu, op. cit., p. 539.
 Din analiza textului de lege susmentionat comparativ cu textul de lege din actuala reglementare – art.
465 , 466 C.Proc.Pen - rezulta urmatoarele :
- Noul Cod de Procedura Penala nu mai stabilește condițiile de loc pe care ar trebui sa le indeplinească o
infracțiune astfel incât să fie considerată flagrantă , așa cum sunt ele stabilite de actualul Cod de
Procedură Penală , respectiv să fie săvârșită în municipii şi oraşe, inclusiv localităţile arondate
acestora, în mijloacele de transport în comun, precum şi în bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau
gări chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice loc aglomerat.
- de asemenea , viitorea reglementare in materie procesual penala elimina limitele de pedeapsă stabilite
de legea de incriminare – inchisoare peste 1 an si cel mult 12 ani - pentru infracțiunea comisă , ce sunt
avute in vedere , conform actualei reglementări, de organele de cercetare penală și de judecată pentru
a urmări si judeca fapta conform procedurii speciale accelerate.
Rezultă astfel , că o dată cu intrarea in vigoarea a noii reglementări procesual penale o infracțiune
comisă in condițiile prevăzute de art. 293 al.1 și 2 din Noul Cod de Procedură Penală , va fi judecată condorm
procedurii de drept comun indiferent de locul săvârșirii acesteia sau de limitele minime și maxime prevăzute
de legea penală.
Observam ca Noul Cod de Procedura Civila extinde sfera categoriilor de persoane care il urmaresc pe
faptuitor , in cazul infractiunii cvasiflagrante fiind inclusi in aceasta categorie si reprezentantii organelor de
ordine publica sau cei ai organelor de siguranta nationala .
Organele de stat cu atributii in domeniul sigurantei nationale sint: Serviciul Roman de Informatii,
Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza, precum si Ministerul Apararii Nationale,
Ministerul de Interne si Ministerul Justitiei, prin structuri interne specializate.
Ratiunea introducerii in textul de lege referitor la infractiunile cvasiflagrante a acestor reprezentantilor
autoritatilor cu atributii in apararea ordinii publice si a sigurantei nationale consta in aceea ca prin natura
profesiei lor pot intalni situatii in care sa surprinda un infractor in momentul comiterii unei infractiuni si sa se
angajeze in urmarirea lui .
In ceea ce priveste procedura in cazul infractiunilor flagrante art. 298 al. 1 si 2 din Noul Cod de
Procedura Penala prevad:
,, (1) In caz de infractiune flagranta, organul de cercetare penala este obligat sa constate savarsirea
acesteia, chiar in lipsa plangerii prealabile.
(2) Dupa constatarea infractiunii flagrante, organul de urmarire penala cheama persoana vatamata si,
daca aceasta declara ca face plangere prealabila, continua urmarirea penala. In caz contrar, organul de
cercetare penala inainteaza procurorului actele incheiate si propunerea de clasare.’’
Observam ca iin situatia in care persoana vatamata nu depune plangere prealabila organul de cercetare
penala inainteaza procurorului actele incheiate si propunere de clasare , in temeiul art . 315 al .1 lit. a )
coroborat cu art. 16 al.1 lit. e) din Noul Cod de Procedura Penala , asta spre deosebire de actual reglementare ,
care in situatia de mai sus prevede faptul ca procurorul dispune incetarea urmarririi penale .

BIBLIOGRAFIE
1. George ANTONIU, Nicolae VOLONCIU, Nicolae ZAHARIA, Dicţionar de procedură penală,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
2. Matei BASARAB, Drept procesual penal, ediţia a II-a, partea a II-a, Cluj, 1973
 3.Vintilă DONGOROZ, Siegfried KAHANE, George ANTONIU, Constantin BULAI, Nicoleta
ILIESCU, Rodica STĂNOIU, Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român. Partea specială,
volumul II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976
4. Dumitru GHEORGHE, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Editura Confession, Ploieşti,
2006
6. Siegfried Kahane, Urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante, Revista Română de Drept, nr.
71/1975, p. 7-14
7.M. Udroiu, Procedura Penala. Partea Speciala, Editura CH Beck, 2010
8. Ion Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002
9. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, volumul II, ediţia a II-a, Editura Global
Lex, Bucureşti, 2007
10.Adriana Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Universitaria, Craiova,
2003
11. Vasile Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
14. Grigore Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Editura didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979
15. Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001
15. Revista Română de Drept Nr. 4/1971 - Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.
3/1971
Nr. 12/1971 - Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 1659/1970