Expresionismul - resurecție a umanizairii și a mitizării

Expresionismul a fost un curent artistic modernist, inițial prezent în poezie și

pictură, ce are ca origine Germania la începutul secolului al XXX-lea. Acesta este
caracterizat de prezentarea lumii din perspectivă strict subiectivă, distorsionata
intenționat, pentru a crea momente emoționale care să transmită idei și stări de
spirit. Artiștii de origine expresionistă caută să indice înțelegerea lumii prin propria
lor perspectivă sau experiență emoțională comparată cu înțelegerea "obișnuitä" sau
rațională a lumii materiale.
În acest sens, tabloul "Țipatul" de Edvard Munch scoate în evidență
preocuparea artistului norvegian pentru lumea stranie a spaimelor și a alienări.
Munch descrie sursa de inspirație în felul următor: "Mă plimbam cu doi prieteni la
apus de voare. Cerul a devenit roşu ca sângele. M-am oprit și m-am sprijinit de un
gard, simțindu-mă, în mod inexplicabil, extrem de obosit. Limbi de foc şi de sânge
se întindeau pe fiordul albastru. Prietenii mei au continuat så se plimbe, în timp ce
eu am rămas în urmă, tremurând de spaimă. Atunci am auzit țipătul enorm, infinit
al naturii". Tabloul lui Edvard Munch reprezintă, în toate variantele sale, un om cu
un chip de cadavru, aflat pe un drum pustiu, cu gura larg deschisă. Într-un țipăt
mut, înconjurat de linii amenințătoare de foc. Avem în față expresia absolută a
fricii, realitatea brută, compactă, aproape materială a spaimei şi anxietătii. În
notițele sale, artistul transferă starea de spaimă și de reacție la spaimă - țipătul -
asupra naturii întregi, a universului cunoscut și necunoscut. Țipatul mut, fie că este
al materiei, fie că este uman, provoacă aceeași stare psihică, are acelaşi impact
emoțional asupra privitorului. Toate traumele, toate obsesiile omului modern sunt
revelate de această pictură: singurătatea, teama de moarte, frica de univers ostil,
spaima în fața necunoscutului și indiferența, zădărnicia și neputință. Liniile şi
culorile, toate spre roșu-sângeriu și tremurând înspre departe, te închid Într-un
univers din care nu poți scăpa şi în care nu există decât un singur gest posibil,
țipătul, care nu te salvează și nici nu te absolvă, ci te afundă mai adânc în ceea ce
ești şi în ceea ce nu vei fi niciodată.
Romanul "Ulise", scris de scriitorul irlandez James Joyce, este o operă ce
cultivă în sinea sa universul mitic, considerată una dintre cele mai importante opere
ale literaturii moderniste și a expresionismului, ce a fost numită o "demonstrație și
o însumare a întregii mişcări". Romanul relatează numirile și întâlnirile
itinerantului Leopold Bloom la Dublin în cursul unei zile obișnuite, 16 iunie 1904,
Ulise este numele latinizat al lui Ulise, eroul poemului epic al lui Homer, din
"Odiseea", iar romanul stabilește o serie de paralele între poem şi roman, cu
corespondențe structurale între personajele și experiențele lui Bloom şi Ulise,
Molly Bioom, Penelope, Stephen Debalus și Telemachus, pe lângă evenimentele și
temele contextului de la începutul secolului XX al modernismului, Dublin și relația
Irlandei cu Marea Britanie. Joyce folosește metafore, simboluri, ambiguități şi
tonuri care se leagă treptat împreună, astfel încât să formeze o rețea de conexiuni
care leagă întregul de lucru. Acest sistem de conexiuni conferă romanului o
semnificație largă, mai universală, deoarece Leopold Bloom devine un Ulise
modern. Romanul este foarte aluziv și imită, de asemenea, stilurile diferitelor
perioade ale literaturii engleze. Fluxul de tehnică a constiinţei a romanului,
structurarea atentă și proza experimentală - plină de jocuri de cuvinte, parodii şi
aluzii - precum și caracterizarea sa bogată şi umorul larg au făcut că acesta să fie
considerat ca fiind una dintre cele mai mari opere literare din istorie.
Poezia "Paradis în destrămare" conturează sentimentul treceri, gândul morții
tulbură comunicarea cu elementele universului, scepticismul poetului în ceea ce
privește fenomenul de evoluție. Esențele cunoaşterii s-au epuizat, iar necunoașterea
nu poate decât să anuleze existența, întrucât tema poeziei o constituie viziunea
apocaliptică a universului afltat în pericolul de a pieri, din cauza lumii care i-a
pierdut sacralitatea. Poezia prezintă un univers în destrămare cufundat într-o stare
hipnotică, imaginea acestui univers în destrămare este surprins foarte bine în
versurile "pretutindeni e o tristețe, e o negare, e un sfârșit". Poetul tratează într-o
manieră personală o serie de mituri biblice, în acest sens este semnificativă
mărturisirea sa: „E adevărat că în poezia mea sunt frecvente și motive mitice, chiar
teologice. Dar de aceste elemente uzez în chipul cel mai liber, ca mijloace de
expresie poetică. Motivele nu sunt tratate dogmatic. Le folosesc în sens totdeauna
creator, liber, le modific și le amplific după necesități. Născocesc motive mitice la
fiecare pas, findca fără o gândire mitică nu ia ființă, din păcate sau din fericire, nici
o poezie." Blaga prelucrează creator, liber, mitul genezei, mitul cristic, mitul
învierii morților, mitul sfântului loan, mitul sfântului Gheorghe. Unul dintre
miturile fundamentale este Paradisul. În concepția poetului, după izgonirea din
Paradis divinul sacru s-a retras din lume, rupându-se definitiv legătură cu omul.
Punctul de plecare este un motiv biblic: "şi izgonind pe Adam s-a aşezat în preajma
raiului celui din Eden și a pus heruvimi și sabie de flacări vâlvâitoare să păzească
drumul spre pomul vieții (Facerea)". Prelucrând liber acest motiv biblic, Blaga
crează imaginea unei lumi moderne, a păcatelor, a unei lumi în destrămare, din
care divinul şi sacrul lipsesc cu desăvârșire. Poetul procedează la o desacralizare a
simbolurilor creştine. Astfel îngerul de la poarta Paradisului nu mai ţine în mână
decât un cotor de spadă fără flăcări.
În concluzie, se poate remarca aspirația spre ideal, reîntoarcerea la primordial,
la origini, trăirea unor sentimente puternice şi opoziţia expresionismului față de
realism și naturalism, întrucât acesta se prezintă ca o căutare a unei realităţi
psihologice şi spirituale. Curentul trece dincolo de înregistrarea unor evenimente
exterioare surprinse în secvenţa lor logică, iar spiritul creator nu mai este pasiv şi
supus obiectului, ci se reflectă în exterior.