Traducere:

LUCIA OSTAFI-ILIESCU
 Luna aprilie aproape că a sosit ş i cu ea un nou Sezon
social aici la Londra. Mamele Ambiţioase pot fi văzute în
magazinele de confecţii din tot oraşul, împreună cu
Dragele lo r Debutante, nerăbdătoare să cumpere acea
magică rochie de seară, despre care pur şi simplu ştiu că
înseamnă diferenţa dintre o fată m ăritată şi o fată
bătrînă.
în ceea ce priveşte prada lo r - celibatarii convinşi -
domnul Colin Bridgerton deţine din nou capul de afiş al
soţilor dezirabili, cu toate că nu s-a întors încă dintr-o
recentă călătorie peste hotare. Nu are titlu, e adevărat,
dar posedă înfăţişare, avere şi, aşa cum ştie oricine care
a petrecut m ăcar un minut la Londra, farmec.
Dar, dom nul Bridgerton a ajuns la vîrsta destul de
matură de treizeci şi trei de ani, fără să arate nici un
interes faţă de vreo tînără oarecare şi sînt puţine motive
sâ se anticipeze că 1824 va fi diferit de 1823, în această
privinţă.
Poate că Dragele Debutante - şi probabil şi mai
important, Am biţioasele lo r Mame - ar fice bine să
privească în altă parte. Dacă domnul Bridgerton caută o
soţie, îşi ascunde foarte bine intenţia.
Pe de aftă parte, nu acesta e genul de provocare, care
place cel m ai m ult unei debutante?
Documentele Societăţii Lady-ei Whistledown
 Prolog

Pe 6 aprilie 1812 - cu exact două zile înainte de

aniversarea ei de şaisprezece ani - Penelope Featherington
s-a îndrăgostit.
Cu un cuvînt - a fost emoţionant! Lumea s-a
cutremurat! Inima ei a făcut un salt! Clipa i-a oprit
respiraţia! Şi, putea să-şi spună cu o oarecare satis­
facţie, că bărbatul în chestiune - unul cu numele Colin
Bridgerton - a simţit exact acelaşi lucru.
O, nu în privinţa iubirii. în mod sigur, nu s-a îndrăgostit
de ea în 1812 (şi nici în 1813,1814,1815, sau, la naiba,
nici în toţi anii 1816-1822 şi, în mod cert, nici în 1823,
cînd oricum nu s-a aflat în ţară tot timpul). Dar pămîntul
s-a cutremurat, iar inima i-a bubuit şi Penelope ştia -
fără umbră de îndoială - că şi respiraţia i s-a oprit.
Pentru zece secunde bune.
Căderea de pe cal tindea să-i facă asta unui bărbat.
S-a întîmplat cam aşa:
Ea tocmai ieşise la plimbare în Hyde Park, împreună
cu mama ei şi cu două surori mai mari, cînd a simţit sub
picioare o zguduitură puternică. Mama ei nu i-a dat prea
mare atenţie, aşa că Penelope a luat-o repede înainte,
să vadă despre ce era vorba. Restul familiei Featherington
era implicat într-o discuţie adorabilă cu vicontesa
Bridgerton şi fiica ei Daphne, care tocmai îşi începuse
cel de al doilea Sezon la Londra, aşa că se prefăcură că
ignoră zguduitura. Familia Bridgerton era realmente
importantă şi conversaţia cu cele două nu trebuia
ignorată.
După ce Penelope ocoli un copac, cu un trunchi deo­
sebit de gros, văzu doi călăreţi venind pe acelaşi drum
pe care se afla ea, galopînd de să le crape caii, sau orice
altă expresie care-i plăcea lumii să o folosească, în
legătură cu nebunii de pe spinarea cailor şi cărora nu le
păsa de siguranţa sau binele lor. Penelope simţi cum
inima ei îşi accelerează bătăile (ar fi fost dificil să-ţi
menţii un puls normal, la vederea unei astfel de situaţii
şi, pe de altă parte, asta i-a permis după aceea să spună
că inima i-a făcut un salt, cînd s-a îndrăgostit).
Apoi, datorită unui inexplicabil capriciu al sorţii, o
rafală de vînt i-a smuls brusc boneta (care, spre dispe­
rarea mamei ei, nu şi-o lega cum trebuie, de cînd funda
o deranja sub bărbie), a ridicat-o în aer şi, pleosc! a
trîntit-o exact peste faţa unuia dintre călăreţi.
Lui Penelope i se opri respiraţia (luată parcă de vînt!),
după care bărbatul căzu de pe cal, aterizînd destul de
lipsit de eleganţă într-o băltoacă noroioasă de alături.
Aproape fără să se gîndească, ea îşi grăbi paşii stri-
gînd ceva, ce părea că seamănă cu o întrebare despre
cum se simte, dar care suspectă că nu se auzi decît ca
un ţipăt sugrumat. Desigur, el putea să fie furios pe ea,
pentru că de fapt ea îl doborîse de pe cal şi îl umpluse
de noroi - două lucruri care garantat îl pun pe orice
domn în cea mai nebunească dintre stări. Dar cînd, se
ridică pînă la urmă în picioare ştergînd noroiul ce putea
fi înlăturat de pe îmbrăcăminte, nu o certă. Nu o
admonestă usturător, nu ţipă, nici măcar nu o privi.
Rîdea.
Rîdea.
Penelope nu avea prea mare experienţă, despre de
ce rîd bărbaţii, şi puţinul pe care-l ştia nu era ceva
agreabil. Dar ochii acestui bărbat - cu o umbră de verde
de-a dreptul intensă - erau plini de voioşie, în timp ce
ştergea o pată de noroi plasată destul de jenant pe
obraz, şi cînd spuse:
- Ei bine, asta nu mă pune într-o lumină prea bună,
nu-i aşa?
Cînd ea îşi recăpătă vocea (ceea ce, era îndurerată
să observe, s-a întîmplat la trei secunde bune, din
momentul în care o persoană cu oarecare inteligenţă ar
fi trebuit să răspundă), zise:
- O, nu, eu sînt cea care trebuie să-mi cer scuze!
Boneta mi-a zburat de pe cap şi...
Se opri, cînd realiză că, de fapt, el nu se scuzase, aşa
că nu prea era cazul să-l contrazică.
- Nici o problemă, rosti el adresîndu-i un zîmbet
destul de amuzat. Eu ...o, bună ziua, Daphne! N-am ştiut
că eşti în parc.
Penelope se întoarse şi se trezi în faţa lui Daphne
Bridgerton, stînd alături de mama ei, care imediat şuieră:
- Ce ai făcut, Penelope Featherington? Şi Penelope
nu putu să răspundă cu conştiinţa împăcată: nimic,
pentru că de fapt accidentul avusese loc în totalitate din
cauza ei şi nu trebuia să se prostească în faţa celui care
în mod evident - judecînd după expresia de pe faţa
mamei ei - era un celibatar cu adevărat extrem de
eligibil.
Nu că mama ei s-ar fi gîndit, că ea ar avea vreo şansă
la mîna lui. însă doamna Featherington nutrea mari
speranţe matrimoniale pentru fetele ei mai mari. Şi, în
afară de asta, Penelope nici măcar nu „ieşise” încă în
societate.
Dar dacă doamna Featherington intenţiona să o mai
certe, nu putea să o facă, pentru că acest lucru ar fi
pretins să-şi mute atenţia de la familia Bridgerton, care
era aşa de importantă, şi ale cărei rînduri, Penelope îşi
dădu repede seama, includeau un bărbat în prezent
acoperit cu noroi.
- Sper că fiul tău nu s-a rănit, i se adresă doamna
Featherington lady-ei Bridgerton.
- Ca şi cum m-ar fi plouat, interveni Colin cu o
mişcare expertă, înainte ca lady Bridgerton să poată să-
I critice, plină de îngrijorare maternă.
Se făcură prezentările, dar restul conversaţiei nu mai
fu important, în special pentru că imediat Collin o aprecie
pe doamna Featherington drept o mamă-peţitoare.
Penelope nu fu deloc surprinsă, cînd el bătu repede în
retragere.
Dar răul fusese făcut. Penelope descoperise un motiv
de visare.
Mai tîrziu, în aceeaşi noapte, cînd revăzu în minte
întîlnirea, de aproximativ o mie de ori, îi trecu prin cap cît
de frumos ar fi fost dacă ar fi putut spune că s-a
îndrăgostit de el, cînd i-a sărutat mîna înainte de a o
invita la dans, cu ochii verzi strălucind diavoleşte, în timp
ce degetele lui le-ar fi ţinut pe ale ei puţin mai strîns decît
normal. Sau poate că s-a întîmplat cînd călărea plin de
curaj printr-o mlaştină bătută de vînt, iar vîntul nu l-a
intimidat, şi el s-a apropiat în galop, cu singura intenţie
de a ajunge lîngă ea.
Dar nu, ea a trebuit să se îndrăgostească de Colin
Bridgerton, atunci cînd a căzut de pe cal şi a aterizat pe
fund, într-o băltoacă plină de noroi. Era ceva total
neobişnuit, şi total lipsit de romantism, dar exista o
anumită justiţie poetică în toate acestea.
De ce să risipeşti romantism pe o dragoste, la care
niciodată nu ţi se va răspunde? Mai bine să salveze
ofectele din mlaştina bătută de vînt, pentru oamenii care
ar avea cu adevărat un viitor împreună.
Şi dacă exista un lucru pe care Penelope îl ştia chiar
atunci, la vîrsta de şaisprezece ani fără două zile, era că
viitorul ei nu se întrevedea cu Colin Bridgerton în rol de soţ.
 Pur şi simplu, nu era genul de fată, care să atragă un
bărbat ca el şi îi era teamă că niciodată nu va fi.

Pe 10 aprilie 1813 - exact la două zile după aniver­

sarea ei de şaptesprezece ani - Penelope
Featherington şi-a făcut debutul în societatea lon­
doneză. Nu dorise să o facă. O rugase pe mama ei să o
lase să mai aştepte un an. Era cu cel puţin 13 kg mai
grasă decît trebuia, iar pe faţă încă mai avea tendinţa
îngrozitoare de a-i apărea pete, de cîte ori se enerva,
ceea ce însemna că le avea în permanenţă, pentru că
nimic pe lume nu o putea enerva mai mult, ca un bal la
Londra.
încercă să-şi amintească faptul că frumuseţea nu
exista doar la nivelul pielii, dar că n-avea nici o scuză
cînd se dojenea pe sine însăşi, că niciodată nu ştia ce
să vorbească cu oamenii. Nu era nimic mai deprimant,
decît o fată urîtă şi fără personalitate. Şi în acest prim an
pe piaţa mariajelor, exact asta era Penelope. O fată urîtă
şi cu - o, foarte bine, trebuia să-şi acorde puţin credit -
puţină personalitate.
în sinea ei, ştia cine e şi că de fapt era inteligentă şi
amabilă şi adesea chiar nostimă, dar într-un fel per­
sonalitatea ei se pierdea întotdeauna undeva între inimă
şi gură şi se trezea spunînd lucruri greşite, sau şi mai
des, absolut nimic.
Pentru a face ca totul să fie şi mai puţin atractiv,
mama Penelopei refuză să-i permită să-şi aleagă
singură toaleta şi cînd nu i se admise albul necesar, pe
care cele mai multe tinere îl purtau (şi care, desigur, nu
era cîtuşi de puţin flatant pentru aspectul ei), fu forţată să
se îmbrace în galben, roşu şi portocaliu, culori ce o
făcură să arate îngrozitor de nefericită. Singura dată
cînd Penelope a sugerat verdele, doamna Featherington
şi-a pus mîinile în şoldurile ei mai mult decît ample, şi a
declarat că verdele e prea melancolic.
 Galbenul, declară doamna Featherington e o culoare
fericită, iar o fată fericită va putea să prindă un soţ în laţ.
Atunci şi acolo, Penelope hotărî că cel mai bine era
să nu încerce să înţeleagă cum funcţionează mintea
mamei ei.
Aşa că se se trezi înveşmîntată.în galben, portocaliu
şi ocazional roşu, chiar dacă aceste culori o făceau să
arate în mod cert nefericită şi se potriveau groaznic cu
ochii ei căprui şi părul roşcat. Totuşi, nu era nimic de
făcut în această problemă, aşa că hotărî să se supună,
cu un zîmbet silit şi, dacă nu-i reuşea zîmbetul, cel puţin
nu va plînge în public.
Ceea ce, notă ea cu destulă mîndrie, n-o făcuse
niciodată.
Şi dacă asta n-a fost destul, 1813 era anul în care
misterioasa (şi necunoscuta) lady Whistledown a
început să publice Documentele Societăţii, de trei ori pe
săptămînă. Ziarul, format dintr-o singură foaie, deveni pe
loc o senzaţie. Nimeni nu ştia cine era realmente lady
Whistledown, dar fiecare părea că are o teorie.
Săptămîni întregi - nu, de fapt luni - Londra n-a mai
putut să vorbească despre nimic altceva. Ziarul a fost
livrat gratuit timp de două săptămîni - suficient de mult
pentru ca protipendada să devină dependentă - şi apoi
brusc s-a sistat livrarea şi au apărut vînzătorii de ziare,
care pretindeau preţul neruşinat de cinci penny bucata.
Dar în acel moment, nimeni nu mai putea trăi fără
doza aproape zilnică de bîrfe, aşa că toată lumea plăti
preţul.
Undeva, o femeie, sau poate chiar un bărbat, spe­
culau şi în felul acesta se îmbogăţeau.
Ceea ce deosebea Documentele Societăţii Lady-ei
Whistledown de oricare alte ziare precedente, era că
autorul divulga în întregime numele subiecţilor. Nu exista
nimic ascuns în spatele abrevierilor, cum ar fi Lord P. sau
Lady B. Dacă lady Whistledown voia să scrie despre
cineva, îi folosea numele întreg.
Şi cînd lady Whistledown a vrut să scrie despre
Penelope Featherington, a făcut la fel. Prima menţionare
a Penelopei în Docum entele S ocietăţii Lady-ei
Whistledown s-a putut citi astfel:

Urîta rochie a domnişoarei Penelope Featherington

a făcut ca nefericita fată să semene cu nimic
altceva decît cu o lăm îie răscoaptă.

în mod sigur, o lovitură destul de înţepătoare, dar nu

mai puţin adevărată.
Cea de a doua apariţie a ei în ziar n-a fost mai bună.

Domnişoara Penelope Featherington n-a scos nici un

cuvînt şi nu e de m irare! Biata fată părea că e gata să se
înece printre volanele rochiei ei.
Penelope era îngrozită că nimic din toate acestea
nu-i vor spori popularitatea.
Dar Sezonul n-a fost un dezastru total. Au existat
cîteva persoane, cu care se pare că a fost în stare să
vorbească. Dintre toţi, lady Bridgerton se ataşă de ea şi
Penelope descoperi că deseori putea să îi spună vicon-
tesei lucruri drăguţe, pe care nu visase vreodată să i le
spună nici propriei ei mame. Prin lady Bridgerton a cu-
noscut-o pe Eloise Bridgerton, sora mai mică a iubitului
el Colin. Eloise tocmai împlinise şaptesprezece ani, dar
mama ei i-a permis - cu înţelepciune - să-şi amîne cu
un an debutul în societate, cu toate că Eloise avea
frumosul aspect Bridgerton şi farmec din abundenţă.
Şi în timp ce Penelope îşi petrecea după-amiezile în
salonul verde-cu-crem din Casa Bridgerton (sau mai
adesea,, sus în dormitorul Eloisei, unde cele două fete
rîdeau şi chicoteau discutînd cu mare seriozitate despre
tot ce exista sub soare), se trezi că întîmplător se
întîlnea şi cu Colin, care la douăzeci şi doi de ani nu se
mutase încă din casa familială, într-o locuinţă de
celibatar.
Dacă Penelope a crezut că l-a iubit mai de mult, asta
n-a fost nimic, în comparaţie cu ceea ce simţi, după ce a
ajuns cu adevărat să-l cunoască. Colin Bridgerton era
spiritual, energic, avea calitatea de glumeţ dat-naibii,
care făcea femeile să leşine, dar cel mai mult dintre
toate...
Colin Bridgerton era drăguţ.
Drăguţ. Un cuvinţel absurd. Ar fi trebuit să fie banal,
dar într-un fel i se potrivea la perfecţie. întotdeauna avea
ceva drăguţ de spus Penelopei şi cînd, pînă la urmă, ea
îşi luă curajul să-i răspundă ceva (altceva decît obiş­
nuitele: bun-găsit şi rămas-bun), el a ascultat-o cu
adevărat. Ceea ce a făcut ca data următoare totul să
pară mai uşor.
La sfîrşitul Sezonului, Penelope îşi dădu seama că
seducătorul Colin Bridgerton era singurul bărbat cu care
reuşise ea să aibă o conversaţie adevărată.
Aceasta se numea iubire. O, aceasta era iubire iubire
Iubire iubire iubire iubire! O cretină repetare a cuvîntului,
poate, dar asta era în mod cert ceea ce mîzgăli
Penelope pe o coală de scris ridicol de scumpă, alături
do cuvintele: „Doamna Colin Bridgerton” şi „Penelope
Bridgerton” şi „Colin Colin Colin”. (Hîrtia fu aruncată în
loc, în momentul în care Penelope auzi paşi pe hol).
Ce minunat era să te simţi îndrăgostit - chiar dacă
doar unilateral - de o persoană drăguţă! Asta făcea pe
cineva să se simtă atît de sensibil.
Desigur, nu o deranja că el poseda, ca toţi bărbaţii
Bridgerton, un aspect fabulos. Exista acel faimos păr
ţnten Bridgerton, gura mare şi zîmbitoare Bridgerton,
umerii largi, înălţimea de 183 cm şi, în cazul lui Colin, cei
mai devastatori ochi verzi, ce împodobiseră vreodată o
fatn umană.
 Era felul de ochi care bîntuie visele unei fete.
Şi Penelope visa şi visa şi visa.

Aprilie 1814 o găsi pe Penelope înapoi la Londra,

pentru cel de al doilea Sezon, şi cu toate că atrase ace­
laşi număr de pretendenţi ca şi anul trecut (zero), trebuie
spus cu onestitate, că n-a fost chiar aşa rău. A ajutat şi
faptul că slăbise aproape 13 kg şi putea să-şi spună că
e „o durdulie plăcută”, mai curînd decît „o grăsană
hidoasă”. încă nu se apropia de silueta ideală a femeilor
la modă, dar cel puţin se schimbase suficient, ca să
poată trece la cumpărarea unei garderobe complet noi.
Din păcate, mama ei insistă din nou pentru galben,
portocaliu şi ocazional o urmă de roşu. Şi de această
dată lady Whistledown scrise:

Domnişoara Penelope Featherington (cea mai

puţin insipidă dintre surorile Featherington) a fost
îmbrăcată cu galben lăm îie, ce făcea să-ţi lase
gura apă.

Ceea ce indica în mod indirect că Penelope era cel

mai inteligent membru al familiei ei, deşi complimentul
era cu desăvîrşire nesincer.
Dar Penelope n-a fost singura încondeiată de
bîrfitoarea foiletonistă caustică. Şi Kate Sheffield, cea cu
părul închis la culoare, fu comparată cu o narcisă
galbenă pîrlită, în rochia ei galbenă şi Kate era pe cale
să se mărite cu Anthony Bridgerton, fratele mai mare a
lui Colin şi pe deasupra şi viconte!
Aşa că Penelope continuă să spere.
Ei bine, nu realmente. Ştia că de fapt Colin nu o să se
însoare cu ea, dar cel puţin dansa cu ea la fiecare bal, o
făcea să rîdă, şi din cînd în cînd îl făcea şi ea să rîdă şi
asta va trebui să fie destul.
 Şi viaţa Penelopei merse mai departe. Participă şi la
cel de al treilea Sezon, apoi la al patrulea. Cele două
surori mai mari, Prudence şi Philippa, îşi găsiseră pînă la
urmă soţi şi se mutaseră. Doamna Featherington nutrea
speranţa că Penelope încă ar mai putea să facă o par­
tidă, pentru că Prudence şi Philippa avuseseră nevoie
de cinci Sezoane pentru a-şi agăţa soţii, însă Penelope
ştia că e destinată să rămînă fată bătrînă. Nu ar fi fost
corect să se mărite cu cineva, cînd încă mai era disperat
de îndrăgostită de Colin. Şi poate că, în cele mai înde-
părate unghere ale minţii ei - ascunsă în spatele
declinării verbelor în limba franceză, pe care nu o ştiuse
niciodată şi a aritmeticii, pe care nu o folosise niciodată
- încă mai nutrea o mică speranţă.
Pînă în acea zi.
Chiar şi acum, cu şapte ani mai tîrziu, încă se mai
referea la ea ca la acea zi.
Se dusese acasă la familia Bridgerton, aşa cum
făcea adesea, pentru a lua ceaiul cu Eloise, mama şi
surorile ei. Era exact înainte ca fratele Eloisei, Benedict,
să se însoare cu Sophie, doar că el nu ştia cine e ea în
realitate şi - ei bine, asta nu însemna nimic, cu excepţia
faptului că s-ar fi putut să fie singurul mare secret din
ultima vreme, pe care lady Whistledown nu reuşise încă
să-l descopere.
Oricum, la plecare, trecu prin holul din faţă ascultînd
zgomotul paşilor ei pe pardoseala de marmoră. Tocmai
îşi pusese pe ea mantila îmblănită şi se pregătea să
străbată scurta distanţă pînă acasă (de fapt, exact după
colţ), cînd auzi voci. Voci masculine. Vocile bărbaţilor
Bridgerton.
Erau cei trei fraţi Bridgerton mai mari: Anthony, Benedict
şi Colin. Şi purtau una din acele conversaţii bărbăteşti,
genul în care se bombănea mult şi se înţepau unul pe
altul în glumă. Lui Penelope îi plăcuse întotdeauna să
urmărească înţelegerea aceasta dintre ei; care con­
semna că de fapt constituiau o fam ilie.
Putea să-i vadă prin uşa din faţă deschisă, dar nu
putea să audă ce-şi spuneau, pînă cînd nu ajunse pe
prag. Şi, ca orice ghinion nefericit, ce o urmărise toată
viaţa, prima voce pe care o auzi fu a lui Colin, iar
cuvintele nu erau deloc amabile.
- ...şi categoric n-am să mă însor cu Penelope
Featherington!
- O! Exclamaţia scăpă de pe buzele ei, înainte de a
gîndi, sunetul străbătînd aerul ca un şuierat.
Cei trei bărbaţi Bridgerton se întoarseră cu feţe
oripilate şi Penelope ştiu că tocmai începeau ceea ce, în
mod cert, vor fi cele mai îngrozitoare cinci minute din
viaţa ei.
Nu spuse nimic, timp ce păru o eternitate, apoi, în
sfîrşit, cu o demnitate pe care nu visase niciodată că o
posedă, se uită drept la Colin şi spuse:
- Nu ţi-am cerut niciodată să te însori cu mine. Obrajii
lui trecură de la roz la stacojiu. Deschise gura, dar nu se
auzi nici un sunet. Era, se gîndi Penelope cu o satis­
facţie ascunsă, probabil singura dată în viaţa lui, cînd
rămăsese cu desăvîrşire fără replică. Şi niciodată...
înghiţi convulsiv... n-am spus nimănui, că vreau să mă
ceri în căsătorie.
- Penelope, reuşi în final Colin, îmi pare rău.
- Nu ai de ce să te scuzi, afirmă ea.
- Nu, insistă el. Am... Ţi-am rănit sentimentele şi...
- N-ai ştiut că eram aici.
-Totuşi...
- Nu o să te însori cu mine, rosti ea cu o voce ce suna
foarte ciudat şi găunos pentru urechile ei. Şi nu e nimic
greşit în asta. Uite, nici eu nu intenţionez să mă mărit cu
fratele tău, Benedict. Acesta încercase în mod evident
să nu se uite la ei, dar la aceste vorbe deveni atent.
Penelope îşi încleştă pumnii lipiţi de trup. Şi nu i-am rănit
sentimentele, cînd am anunţat că n-am s-o fac. $0
întoarse spre Benedict, făcînd efortul să-l privească ^
ochi. Nu-i aşa, domnule Bridgerton ?
- Sigur că nu, răspunse el repede.
- Deci e bine stabilit, rosti ea cu buzele strînse, u im f
că de data aceasta îi ieşiră din gură exact cuvintelf
potrivite. Nu a fost rănit nici un sentiment. Acum, da(P
mă scuzaţi, domnilor, mi-ar plăcea să mă duc acasă.
Cei trei domni se dădură imediat deoparte, să o laif
să treacă, şi totul s-ar fi terminat onorabil, dacă deoda^
lui Colin nu i-ar fi scăpat:
- Nu ai cameristă?
Ea clătină din cap.
- Locuiesc exact după colţ.
- Ştiu, dar...
- Te însoţesc eu, rosti blînd Anthony.
- Realmente nu e necesar, my lord.
- Dă-mi voie, rosti el cu un ton ce îi transmise desF
de clar, că în această problemă nu avea de ales.
Deci, dădu afirmativ din cap şi cei doi porniră f
stradă. După ce trecură de trei case, Anthony spuse $
o voce ciudat de plină de respect.
- N-a ştiut că eşti acolo.
Penelope simţi că i se strînge inima - nu de m înie/
doar de un sentiment adînc de resemnare.
- Ştiu, răspunse ea. Nu e genul de om c ri/
Bănuiesc că mama voastră îl îndeamnă să se însoară
Anthony dădu afirmativ din cap. Intenţiile lady^!
Bridgerton, de a-i vedea căsătoriţi pe fiecare dintre $
opt copii ai ei, erau legendare. Mă place, adâuf
Penelope. Mama tax Dar mi-e teamă că nu poate ved^
mai departe de atît. însă adevărul e că nu contează pr^
mult dacă îi place sau nu de aleasa lui Colin.
Ei bine, eu n-aş spune asta, medită Anthor/’
nlirmaţie ce suna, nu ca venind din partea unui v ic o /
lomut şi foarte respectat, ci mai mult ca a unui ^
binecrescut. Nu mi-ar fi plăcut să mă însor cu cineva pe
care mama mea nu o place. Clătină din cap cu un gest
de mare respect amestecat cu teamă. E o forţă a naturii!
- Mama ta, sau soţia?
El reflectă cam o jumătate de secundă.
- Amîndouă.
Mai merseră cîteva clipe, apoi Penelope izbucni.
- Colin trebuie să plece.
Anthony se uită la ea curios.
- Pardon?
- Trebuie să plece. Să călătorească. Nu e încă apt
pentru căsătorie şi mama ta nu va putea să se abţină să
nu-l forţeze. E bine intenţionată... Penelope îşi muşcă
buza de oroare. Spera că vicontele nu credea că de fapt
o critică pe lady Bridgerton. în ceea ce o privea pe ea,
nu exista o doamnă mai desăvîrşită în toată Anglia.
- Mama mea e întotdeauna bine intenţionată, rosti j
Anthony cu un zîmbet indulgent. Dar poate că tu ai
dreptate. Poate că trebuie să plece. Lui Colin îi place să
călătorească. Tocmai s-a înapoiat din Ţara Galilor.
- Adevărat? murmură politicoasă Penelope, ca şi
cum n-ar fi ştiut perfect de bine că fusese în Ţara Galilor.
- Am ajuns, rosti Anthony, în timp ce dădea din cap
afirmativ ca răspuns la întrebarea ei. Asta e casa ta,
nu-i aşa?
- Da. Mulţumesc că m-ai însoţit pînă acasă.
- A fost plăcerea mea, te asigur.
Penelope îl privi plecînd, apoi intră în casă şi plînse.
A doua zi, în Docum entele S ocietăţii Lady-ei
Whistledown, apăru următoarea dare de seamă:

O! ce evenimente emoţionante au avut loc ieri,

pe scările din faţa reşedinţei lady-ei Bridgerton din
Brunton Street!
în primul rînd, Penelope Featherington a fost
văzută în compania nu a unuia, nici a doi, ci a TREI
----------------------- ispravă anterior imposibilă
fraţi Bridgerton, desigJ' ¿estul de neînsemnată, din
pentru biata fată, care fată nedansată. Din păcate
cauza felului ei de a fi, V jp il) pentru domnişoara
(dar probabil pre \/jfy la urmă a plecat, a fost la
Featherington, cînd p îfy bărbat căsătorit din grup.
braţul vicontelui, singuC^therington ar reuşi într-un
Dacă domnişoara ' jg e rto n la altar, ar însemna
fe l să ducă un frate B ^ ii pe care o cunoaştem şi
în mod cert sfîrşitul 1^ * admite sincer că nu ştie
Prezenta Autoare, cfl1 fa coadă, ar fi forţată să se
totul pe lume, de la W ţ>e-I deţine,
retragă din postul pe 6
j^fledown înţelesese sentimen-
Se pare că şi lady Wl1 ^ei pentru Colin,
tele zadarnice ale P e n el^
fel, fără să-şi dea seama,
Trecură anii şi într-i^ fje debutantă şi acum stătea
Penelope încetă să m#' privind-o pe sora ei mai mică,
împreună cu însoţitoarei^ atherington binecuvîntată în
Felicity - singura soră cît şi cu famec - cum se
mod natural atît cu fru iT i^n ez.
bucura de Sezonul ei loi1 ^fitru călătorii şi începu să
Colin căpătă gust fnult timp în afara Londrei: se
petreacă din ce în ce m ^ ^ v a luni, pleca spre o nouă
pare că la interval de ^ f a ş , îi acorda Penelopei un
destinaţie. Cînd era în t i ' un ^el reuşea să se prefacă
dans, sau un zîmbet, şi întîmplat vreodată, că nu-şi
pe moment că nimic nu ^ de ea public şi că visurile ei
declarase aversiunea fgrf perate.
nu fuseseră niciodată sp ţ^ a ce nu era prea des, părea
Şi cînd era în oraş, C ^ prietenie simplă, nu teribil de
en între ei doi se stabiliséj& a să spere o fată bătrînă
profundă. Ce altceva Ç A de ani, nu-i aşa?
<l»> aproape douăzeci şi n-a fost niciodată uşoară, dar
Dragostea neîmpărtă^'^ngton era obişnuită cu asta.
(3**1 puţin Penelope Feath^
 Capitolul 1

Mamele-peţitoare trăiesc o mare bucurie - Colin

Bridgerton s-a întors din Grecia!
Pentru acei am abili (şi ignoranţi) cititori, care anul
acesta sînt nou veniţi în oraş, domnul Bridgerton este al
treilea în şirul legendar de opt fra ţi Bridgerton (de unde
numele Colin, care începe cu litera C; el îi urmează lu i
Anthony şi lu i Benedict, şi îi precede pe Daphne, Eloise,
Francesca, Gregory şi Hyacinth).
Deşi domnul Bridgerton nu deţine un titlu de nobleţe şi
se pare că niciodată nu o va face (e al şaptelea în linie
pentru titlu l de Viconte de Bridgerton, după cei doi fii ai
vicontelui actual, fratele lu i mai mare Benedict şi cei trei
fii ai acestuia), este totuşi considerat unul din prim ii tineri
demni de cucerit ai Sezonului, datorită averii lui, figurii iui,
staturii lu i şi mai presus de orice, şarmului lui. E d ificil
totuşi să prezici, dacă domnul Bridgerton va sucomba în
faţa acestei bucurii în Sezonul acesta; este în mod cert la ;
vîrsta însurătorii (treizeci şi trei de ani), dar n-a arătat
niciodată un interes deosebiţi faţă de nici o doamnă de
fam ilie adecvată şi, pentru a complica şi m ai m ult
lucrurile, are tendinţa îngrozitoare de a părăsi des
Londra salutîndu-ne, spre o destinaţie exotică.
Documentele Societăţii Lady-ei Whistledown,
2 aprilie 1824
 - la te uită! ţipă Porţia Featherington. S-a întors Colin
Bridgerton!
Penelope ridică pivirea de pe lucrul de mînă. Mama
ei strîngea în pumn ultimul număr din Documentele
Societăţii Lady-ei Whistledown, aşa cum Penelope s-ar
ti apucat, să zicem, de o funie care atîrna pe o clădire.
- Ştiu, murmură ea.
Porţia se încruntă. Nu-i plăcea cînd cineva - oricine -
afla zvonurile, înainte de a le afla ea.
- Cum ai obţinut Whistledown înaintea mea? l-am
spus lui Briarly să mi-l pună deoparte pentru mine şi să
nu la se pe nimeni să-l atingă...
- N-am văzut în Whistledown, o întrerupse Penelope,
înainte ca mama ei să continue să-l acuze pe bietul
m ajordom , cel încolţit. Felicity mi-a spus. Ieri după-
nm iază. Iar ei i-a spus Hyacinth Bridgerton.
Sora ta petrece o mulţime de timp în gospodăria
Bridgerton.
Ca şi mine, sublinie Penelope întrebîndu-se unde
va duce asta.
Porţia se bătu cu degetul pe bărbie, aşa cum făcea
întotdeauna cînd punea ceva la cale sau uneltea ceva.
Colin Bridgerton este la vîrsta cînd trebuie să-şi
caute o soţie.
P en e lop e reuşi să clipeacă, înainte ca ochii să-i iasă
din orbite.
Colin Bridgerton nu o să se însoare cu Felicity!
P orţia ridicăuşor din umeri.
Ce treburi ciudate s-au întîmplat.
Anthony Bridgerton s-a însurat cu Kate Sheffield aia
|l ea a fost şi mai puţin populară decît tine.
Penelope simţi cum strînge din buze. „Complimen-
lelo" mamei ei aveau calitatea să înţepe ca nişte viespi.
Să nu crezi că intenţionez să te critic, rosti Porţia
In usc interesată. Sînt încîntată cu adevărat de situaţia ta
iln necăsătorită. Sînt singură pe lume, în afară de fetele
mele, şi e reconfortant să ştiu că una dintre ele va putea
să aibă grijă de mine la bătrîneţe.
Penelope avu o viziune a viitorului - viitorul aşa cum
fusese descris de mama el - şl simţi nevoia bruscă să o
ia la goană şi să se mărite chiar şi cu un coşar. De mult
se resemnase la o viaţă de eternă celibatară, dar, în
acelaşi timp, uneori se vedea în propria ei căsuţă curată,
cu terasă. Sau poate o cabană confortabilă la ţărmul
mării.
însă, în ultima vreme, Porţia îşi presăra conversaţiile
cu referiri la bătrîneţea ei şi ce norocoasă era că
Penelope va putea să aibă grijă de ea. Nu conta că atît
Prudence cît şi Philippa se măritaseră cu bărbaţi plini de
bani şi posedau fonduri ample, cu care să-i asigure
mamei lor tot confortul. Sau că Porţia era destul de
bogată ea însăşi; cînd familia ei i-a dat bani ca dotă, o
pătrime a fost pusă deoparte pentru nevoile ei personale.
Nu, cînd Porţia vorbea despre a fi „îngrijită”, nu se
referea la bani. Ce voia Porţia era o sclavă.
Penelope oftă. A fost prea aspră cu mama ei, chiar
dacă doar în gînd. Şi făcea asta destul de des. Mama ei
o iubea. Ştia că mama ei o iubeşte. Şi la rîndul ei şi ea
îşi iubea mama.
Doar că uneori nu-i plăcea prea mult de ea.
Spera că asta n-o să facă din ea o fiinţă rea. Dar cu ;
adevărat, mama ei putea să încerce să aibă răbdare cu
cea mai amabilă şi gentilă dintre fiice şi Penelope era
prima care trebua să admită că era puţin cam sarcastică
uneori.
- De ce nu s-ar însura Collin cu Felicity? întrebă
Porţia.
Penelope ridică privirea surprinsă. Credea că
epuizaseră subiectul. Ar fi trebuit să ştie mai bine. Mama
ei era mai mult decît tenace.
- Ei bine, răspunse încet, să începem cu faptul că e
cu doisprezece ani mai tînără decît el.
 - Pfui! rosti Porţia dînd din mînă, pentru a înlătura
ideea. Asta nu înseamnă nimic, şi tu ştii asta. Penelope
se încruntă, apoi scînci cînd se înţepă accidental cu acul
în deget. în afară de asta, continuă Porţia veselă, are -
se uită din nou la Whistledown să-i vadă vîrsta exactă -
treizeci şi trei de ani! întrebarea este, cum înţelege el să
evite o diferenţă de doisprezece ani între el şi soţia lui?
D oar nu te aştepţi să se însoare cu cineva de vîrsta ta.
Penelope îşi supse degetul înţepat, cu toate că ştia
că e îngrozitor de necivilizat să facă aşa ceva. Dar avea
nevoie să bage ceva în gură, pentru a se împiedica să
spună ceva oribil, oribi\ de răutăcios.
Tot ce spusese mama ei era adevărat. Multe căsătorii
de bonton - poate chiar cele mai multe dintre ele -
văzuseră bărbaţi care se însuraseră cu fete cu
doisprezece sau chiar cu mulţi ani mai tinere. Darîntr-un
lei diferenţa de vîrstă dintre Colin şi Felicity părea mai
mare, poate din cauză...
Penelope nu era în stare să-şi şteargă dezgustul de
po figură.
li e ca o soră. O soră mai mică.
Realmente, Penelope. Mi-e greu să-mi închipui...
Este aproape un incest, murmură Penelope.
Ce ai spus?
Penelope apucă din nou acul.
Nimic.
Sînt sigură că ai spus ceva.
Penelope clătină din cap.
Mi-am dres glasul. Poate că ai auzit...
Am auzit că ai spus ceva. Sînt sigură de asta!
I’onelope oftă. înaintea ei, viaţa se contura lungă şi
anostă.
Mamă, rosti cu răbdarea, dacă nu a unui sfînt, cel
puţin a unei foarte devotate călugăriţe, Felicity e practic
logodita cu domnul Albansdale.
Pînâ la urmă, Porţia începu să-şi frece mîinile.
 - Nu ar fi logodită cu el, dacă ar putea să-l agaţe pe
Colin Bridgerton.
- Felicity mai bine ar muri, decît să umble după Colin.
- Nici într-un caz! E o fată deşteaptă. Colin Bridgerton
e o achiziţie mai bună.
- Dar Felicity îl iubeşte pe domnul Albansdale!
Porţia se făcu mai mică în scaunul ei perfect tapiţat.
- Există şi aşa ceva.
- Şl, adăugă Penelope plină de sentiment, domnul
Albansdale este posesorul unei averi foarte respectabile.
Porţia îşi lovi bărbia cu arătătorul.
- Adevărat, rosti tăios. Dar nu aşa de respectabilă, ca
aceea ce revine unui Bridgerton şi presupun că nu ai de
ce să negi.
Penelope ştia că era momentul să renunţe, dar nu
putea să-şi oprească gura să nu se mai deschidă, pentru
ultima oară.
- Adevărul adevărat, mamă, este că e un partener
minunat pentru Felicity. Ar trebui să fim încîntaţi pentru
ea.
- Ştiu, ştiu, bombăni Porţia. Şi asta pentru că doresc
aşa de mult ca una din fiicele mele să se mărite cu un
Bridgerton. Ce lovitură ar fi! S-ar vorbi despre mine în
toată Londra, săptămîni întregi. Poate ani!
Penelope înfipse acul într-o pernă fantezie, de lîngă
ea. Era o adevărată nebunie să lase să-i izbucnească
mînia, alternativa era însă să sară în picioare şi, ei bine!
Ce e cu mine? Porţia părea să-şi închipuie că, odată
Felicity măritată, speranţele ei de unire cu un Bridgerton
erau distruse, pentru totdeauna. Dar Penelope era încă
necăsătorită - asta nu conta deloc?
Era prea mult să vrea ca mama ei să se gîndească la
ea cu aceeaşi mîndrie, pe care o simţea pentru celelalte
trei fiice ale ei? Colin nu intenţiona să o aleagă pe ea
drept mireasă, dar o mamă nu putea să fie mai puţin
oarbă faţă de necazurile copiilor ei? Penelopei îi era clar
că nici Prudence, nici Philippa, nici chiar Felicity, nu vor
avea niciodată şansa de a lua un Bridgerton. De ce
părea că mama ei îşi închipuie că farmecele lor le
depăşesc pe ale Penelopei?
Foarte bine, Penelope trebuia să admită că Felicity
se bucura de mai multă popularitate decît celelalte trei
surori mai mari, la un loc. Prudence şi Philippa n-au fost
niciodată de necomparat. Au zăbovit şi ele prin sălile de
bal, tot atît de mult ca Penelope.
Doar că, desigur, ele erau acum măritate. Penelope
n ar fi fost în stare să se lipească de niciunul dintre soţii
lor, totuşi ele erau neveste.
între timp, slavă Domnului, mintea Porţiei se mutase
deja pe păşuni mai verzi.
- Trebuie să-i fac o vizită lui Violet, afirmă ea. Va fi
«şa de uşurată că s-a întors Colin.
Sînt sigură că lady Bridgerton va fi încîntată să te
vadă, rosti Penelope.
Biata femeie, zise Porţia cu un suspin dramatic. E
•şa îngrijorată pentru el, ştii tu...
- Ştiu.
Cu adevărat, cred că e mai mult decît te aştepţi să
m iporte o mamă. Umblă hai-hui, numai bunul Dumnezeu
*tlo pe unde, în ţări cu siguranţă păgîne...
Eu cred că în Grecia se practică creştinismul,
murmură Penelope cu ochii îndreptaţi din nou spre
broderia ei.
Nu fi impertinentă, Penelope Anne Featherington,
Uiocii sînt catolici! se cutremură Porţia rostind cuvîntul.
Nu sînt catolici, replică Penelope renunţînd la lucrul
(In mînă şi punîndu-l deoparte. Sînt ortodocşi.
Ei bine, nu fac parte din Biserica Angliei, rosti Porţia
damna.
Văzînd cum sînt grecii, nu cred că sînt prea
îngrijoraţi de acest fapt.
Porţia strînse din ochi dezaprobator.
 - Şi oricum, de unde ai tu cunoştinţe despre religia
grecilor? Nu, nu-mi spune, adăugă cu o fluturare drama­
tică a mîinii. Ai citit undeva. Penelope tocmai clipea
încercînd să se gîndească la un răspuns potrivit. Aş vrea
să nu citeşti atît de mult, oftă în continuare Porţia.
Probabil că aş fi putut să te mărit, cu mulţi ani înainte,
dacă te-ai fi concentrat mal mult asupra atracţiilor
sociale şi mai puţin asupra...mai puţin asupra...
Porţia arăta ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, apoi
se răzgîndi. Sau poate că era doar flămîndă. Luă un
biscuit de pe tava cu ceai şi-l băgă în gură.
Penelope era gata să întindă mîna să ia ultimul
biscuit, apoi hotărî să o lase pe mama ei să-l ia. în felul
acesta putea să-şi menţină gura plină. Ultimul lucru pe
care îl dorea, era să se implice într-o nouă discuţie
despre Colin Bridgerton.

- S-a întors Colin!

Penelope ridică privirea de pe carte - Scurtă Istorie a
Greciei - şi o văzu pe Eloise Bridgerton năvălind în
camera ei. Ca de obicei, Eloise nu fusese anunţată.
Majordomul Casei Featherington era aşa de obişnuit să
o vadă acolo, încît o trata ca pe un membru al familiei.
- Adevărat? întrebă Penelope reuşind să arboreze
(după părerea ei) o indiferenţă cît se poate de reală.
Desigur, puse Scurta Istorie a G reciei în spatele
M athildei, romanul lui S.R.Fielding, ce fusese atît de în
vogă cu un an înainte. Toată lumea avea pe noptieră un
exemplar din Mathilda. Şi era destul de gros pentru a
ascunde Scurta Istorie a Greciei.
Eloise se aşeză pe scaunul de la biroul Penelopei. '
- Adevărat, şi e foarte bronzat. Tot timpul la soare,
presupun.
- A fost în Grecia, nu-i aşa?
Eloise clătină din cap.
 - A spus că războiul de acolo căpătase proporţii şi
devenise prea periculos. Aşa că s-a dus în Cipru.
- Măi, măi, rosti Penelope zîmbind. Lady Whistledown
a greşit de data aceasta.
Eloise zîmbi, zîmbetul acela obraznic Bridgerton, şi
Penelope realiză încă o dată ce norocoasă era să-i fie
cea mai apropiată prietenă. Ea şi Eloise erau nedes­
părţite de la şaptesprezece ani. Petrecuseră împreună
Sezoanele londoneze, au ajuns la maturitate împreună
şi, spre panica mamelor lor, erau amîndouă pe cale să
devină fete bătrîne.
Eloise declarase că n-a găsit încă persoana potrivită.
Penelope, desigur, nu fusese întrebată.
- l-a plăcut în Cipru? întrebă ea.
Eloise oftă.
A spus că a fost strălucitor. Ce mult mi-ar plăcea şi
mie să călătoresc. Se pare că toată lumea a fost undeva,
In afară de mine.
Şi de mine, îi aminti Penelope.
Şi de tine, fu de acord Eloise. Mulţumesc lui
Dumnezeu că te am pe tine.
Eloise! exclamă Penelope aruncînd în ea cu o
pernă. Dar şi ea îi mulţumea lui Dumnezeu pentru
fcloise. în fiecare zi. Multe femei trceau prin viaţă fără o
prietenă apropiată şi fără cineva căreia putea să-i spună
Orice. Ei bine, aproape orice. Nu-i dezvăluise niciodată
unntimentele ei pentru Colin, deşi adesea credea că
I lolse suspectează adevărul. Totuşi, era prea plină de
(act pentru a menţiona ceva, ceea ce nu făcea decît să
oonfirme siguranţa Penelopei, că el nu o va iubi nicio-
ritttn Dacă Eloise ar fi crezut, chiar pentru o clipă, că
«van cu adevărat şansa de a-l avea pe Colin ca soţ, ar
fl complotat tot felul de strategii de peţit, cu o eficienţă ce
•r ll impresionat orice general de armată.
Cînd ajungea la aşa ceva, Eloise era pur şi simplu un
ful de conducător.
 - ...şi apoi a spus că apa era aşa agitată, încît şi-a
adunat tot curajul şi a dat la peşti, peste bord... Eloise se
încruntă. Tu nu mă asculţi!
- Nu, admise Penelope. Ei bine, de fapt am ascultat,
în parte. Nu pot să cred că Colin ţi-a mărturisit că a
vomitat.
- Ei bine, sînt sora lui!
- Se va supăra pe tine, că mi-ai spus şi mie.
Eloise îi înlătură protestele, cu o mişcare din mînă. i
- Nu îi va păsa. Eşti ca o soră pentru el. Penelope
zîmbi, dar şi oftă în acelaşi timp. Desigur, mama l-a
întrebat dacă intenţionează să rămînă în oraş pe timpul
Sezonului, continuă Eloise, şi - desigur - a fost foarte
evaziv, apoi m-am hotărît să-l întreb chiar eu.
- Grozav de inteligent din partea ta, murmură
Penelope.
Eloise aruncă la rîndul ei cu perna în ea.
- Şi pînă la urmă l-am făcut să admită că da, crede
că va rămîne timp de cel puţin cîteva luni. Dar m-a făcut
să-i promit că n-am să-i spun mamei.
- Acum, asta nu e - Penelope îşi drese glasul -
grozav de inteligent din partea lui. Dacă mama ta crede
că timpul lui aici e limitat, îşi va redubla eforturile să-l
vadă însurat. Şi eu aş crede că asta este ceea ce vrea
el să evite cel mai mult.
- Se pare că acesta e ţelul vieţii lui, fu de acord
Eloise.
- Dacă o potoleşte spunîndu-i că nu e nici o grabă,
poate că nu o să-l mai bată atîta la cap.
- O idee interesantă, rosti Eloise, dar probabil mal
mult în teorie decît în practică. Mama e aşa de hotărîti
să-l vadă însurat, încît nu contează dacă îşi măreşta
eforturile. Şi chiar eforturile ei obişnuite sînt suficienţi
pentru a-l înnebuni.
- Poate cineva să înnebunească de mai multe ori?
cugetă Penelope. ,
 Eloise ridică capul.
- Nu ştiu. Şi nu cred că aş vrea să aflu. Amîndouă
râmaseră tăcute o clipă (cu adevărat o ocazie rară), apoi
Eloise sări în picioare destul de brusc şi adăugă: trebuie
să plec.
Penelope zîmbi. Oamenii care nu o cunoşteau prea
bine pe Eloise ar fi crezut că are obiceiul să schimbe
subiectul des (şi brusc), dar Penelope ştia că adevărul
ora altul. Cînd Eloise îşi punea ceva în cap, era
Incapabilă să mai aştepte. Ceea ce însemna că, dacă
voia brusc să plece, probabil că aceasta avea legătură
cu ceea ce discutaseră mai devreme în acea după-
« m iază şi...
Colin e aşteptat la ceai, explică Eloise. Penelope
zîmbi. îi plăcea că judecase corect. Trebuie să vii şi tu,
continuă Eloise.
Penelope scutură din cap.
Va vrea să fie doar cu familia.
Probabil că ai dreptate, aprobă uşor din cap Eloise.
11 bine, atunci trebuie să plec. îmi pare rău că a fost o
vl/ita atît de scurtă, dar am vrut doar să mă asigur că ştii
un o acasă Collin..
Whistledown, îi aminti Penelope.
Adevărat. De unde îşi ia femeia asta informaţiile?
nn întrebă Eloise clătinînd din cap a mirare. Jur că uneori
9lin atît de multe despre familia mea, încît mă întreb
llttcâ n-ar trebui să-mi fie teamă.
Nu poate să continue o veşnicie, comentă
hmolope ridicîndu-se să o conducă pe prietena ei.
(îlneva va afla pînă la urmă cine e, nu crezi?
Nu ştiu. Eloise îşi puse mîna pe clanţa uşii şi
ilmchise. Aşa gîndesc şi eu de obicei. Dar sînt zece ani.
| l mai mult, de fapt. Dacă ar fi putut să fie prinsă, cred
nA asta s-ar fi întîmplat deja.
Ponelope o însoţi pe Eloise în jos pe scări.
 - Pînâ la urmă, va face o greşeală. Trebuie. E doar o
fiinţă omenească.
Eloise rîse.
- Şi eu care am crezut că e un fel de zeu, mai mic.
Penelope se trezi zîmbind.
Eloise se opri atît de brusc şi se întoarse, încît
Penelope se izbi de ea, aproape rostogolindu-se
amîndouă pe ultimele trepte ale scării.
- Tu ştii ceva? întrebă Eloise.
- Nu pot începe să speculez.
Eloise nici nu-şi bătu capul să-şi controleze figura.
- Pariez că a făcut deja o greşeală, rosti ea.
- Pardon!
- Ai spus-o tu însăţi. Ea - sau presupun că ar putea
fi şi el - scrie editorialul de peste zece ani. Nimeni nu ]
poate face asta aşa de mult timp, fără să greşească. Ştii j
ce cred eu? Penelope îşi depărtă doar mîinile într-un
gest de nerăbdare. Cred că problema reală este că noi
ceilalţi sîntem prea proşti, pentru a-i observa greşelile.
Penelope se uită o clipă la ea, apoi izbucni în rîs.
- O, Eloise, rosti ea ştergîndu-şi lacrimile. Ce mult te '
iubesc.
Eloise zîmbi.
- Şi asta e o treabă bună, aşa nemăritată cum sînt.
Va trebui să întemeiem o gospodărie împreună, cînd !
vom fi de treizeci de ani şi babe adevărate.
Penelope prinse ideea, ca pe o barcă de salvare.
- Crezi că am putea? exclamă ea. Apoi cu o voce
scăzută, după ce s-a uitat repede spre hol: mama a
început să vorbească despre bătrîneţea ei, cu o
frecvenţă alarmantă.
- Ce e aşa alarmant în legătură cu asta?
- Eu exist în toate viziunile ei conducînd-i picioarele ]
şi ţinînd-o de mînă. îmi iubesc mama, rosti Penelope.
- Ştiu că o iubeşti, zise Eloise cu o voce mai curînd
împăciuitoare.
 - Nu, o iubesc cu adevărat.
Colţul stîng al gurii Eloisei se contractă.
- Ştiu că o iubeşti cu adevărat. Cu adevărat.
- Doar că...
Eloise ridică o mînă.
- Nu e nevoie să-mi spui mai multe. Am înţeles
perfect. Eu... O! Bună ziua, doamnă Featherington!
- Eloise, rosti Porţia apărînd din hol. N-am realizat că
eşti aici.
- M-am furişat, ca de obicei, afirmă Eloise.
Ştrengăreşte.
Porţia îi adresă un zîmbet indulgent.
- Am auzit că fratele tău a revenit în oraş.
- Da, cu toţi sîntem super-fericiţi.
- Sînt sigură că aşa sînteţi, mai ales mama ta.
într-adevăr. E suprasolicitată. Cred că deja
întocmeşte o listă, chiar acum.
întregul aspect al Porţiei se schimbă, aşa cum se
tntîmpla de cîte ori se menţiona ceva ce putea să fie
considerat bîrfă.
- O listă? Ce fel de listă?
O, ştiţi, aceeaşi listă pe care a întocmit-o pentru toţi
copiii ei deveniţi adulţi. Eventuale soţii şi pe toate celelalte.
Asta mă face să mă întreb, rosti Penelope cu voce
uscată, ce înseamnă „toate celelalte”.
Uneori include şi una sau două persoane, care sînt
nepotrivite, sau fără speranţă, pentru a sublinia calităţile
Oilor cu posibilităţi reale.
Porţia rîse.
Poate că o să te pună şi pe tine pe lista lui Colin,
Penelope!
Aceasta nu rîse. Nici Eloise. Dar se pare că Porţia nu
observă.
Atunci, ar fi mai bine să plec, rosti Eloise dregîndu-şi
gltiiul, pentru a disimula momentul, stînjenitor pentru
doua din cele trei persoane de pe hol. Colin este
aşteptat la ceai. Mama vrea să fie aşteptat de toată
familia.
- O să încăpeţi? întrebă Penelope. Casa lady-ei
Bridgerton era mare, dar copiii Bridgerton, soţiile şi
nepoţii erau în număr de douăzeci şi unu. Cu adevărat,
un grup mare.
- Ne ducem la Casa Bridgerton, explică Eloise.
Mama ei se mutase din reşedinţa oficială a familiei
Bridgerton de la Londra, după ce s-a însurat cel mai
mare fiu al ei. Anthony, care era şi viconte de la vîrsta de
optsprezece ani, şi care i-a spus lui Violet că nu trebuie
să plece, dar ea a insistat că el şi soţia lui au nevoie de
intimitate. Ca rezultat, Anthony şi Kate locuiau împreună
cu cei trei copii ai lor în Casa Bridgerton, în timp ce Violet
locuia împreună cu copiii ei necăsătoriţi (cu excepţia lui
Colin, care îşi avea propria lui reşedinţă) doar cu cîteva
case mai departe, pe Burton Street nr.5. După un an sau
cam atît, de încercări lipsite de succes de a da un nume
noii case a lady-ei Bridgerton, familia a hotărît să-i spună
simplu: Numărul Cinci.
- Petrecere frumoasă, rosti Porţia. Trebuie să mă duc
să o găsesc pe Felicity. Am întîrziat de la întîlnirea cu
croitoreasa.
Eloise o privi pe Porţia dispărînd în sus pe scări, apoi
i se adresă Penelopel:
- Sora ta pare că petrece o mulţime de timp la
croitoreasă.
Penelope ridică din umeri.
- Felicity e înnebunită din cauza probelor, dar e
singura speranţă a mamei de a face o căsătorie bună.
Mi-e teamă că e convinsă că Felicity va agăţa un duce,
dacă se îmbracă cu rochia potrivită.
- Nu e practic logodită cu domnul Albansdale?
- îmi imaginez că el îi va face cererea oficială
sâptămîna viitoare. Dar pînă atunci, mama îşi menţine
deschise opţiunile. îşi dădu ochii peste cap. Ar fi mai
bine să-l avertizezi pe fratele tău să păstreze distanţa.
- Pe Gregory? întrebă neîncrezătoare Eloise. Cel mai
adesea e plecat la universitate.
- Pe Colin.
- Colin? izbucni Eloise în rîs. O, ce amuzant!
- Asta i-am spus şi eu, dar ştii cum e ea, odată ce-i
Intră ceva în cap.
Eloise chicoti.
- Cum sînt şi eu, bănuiesc.
- Tenace pînă la capăt.
Tenacitatea poate fi o treabă foarte bună, îi aminti
Eloise, la timpul potrivit.
Adevărat. Penelope se întoarse cu un zîmbet sar­
castic, dar la timpul nepotrivit e un coşmar absolut.
Eloise rîse.
Bucură-te, prieteno! Cel puţin te-a lăsat să te des­
cotoroseşti de toată îmbrăcămintea aia galbenă.
Penelope se uită la rochia ei de dimineaţă care avea,
•şa cum ar fi spus ea însăşi, o flatantă nuanţă de
albastru.
A încetat să-mi mai aleagă rochiile, cînd a realizat
In sfîrşit că eram în mod oficial trecută pe linie moartă. O
lain fără perspective de căsătorie nu merită timpul şi
•nergia pe care le depunea, pentru a-i da sfaturi despre
moda. Nu m-a însoţit la croitoreasă de peste un an! Ce
(arlcire!
I loise îi zîmbi prietenei ei, al cărei ten luase o culoare
plflcută de piersică şi de bej, chiar dacă era îmbrăcată în
Oulori mai reci.
Pentru toţi a fost evident momentul cînd ţi s-a
(ttirmis să-ţi alegi propria garderobă. Chiar şi lady
Whistledown a comentat!
Am ascuns editorialul acela de mama, admise
Pnnelope. Nu voiam să-i rănesc sentimentele.
I loise clipi de cîteva ori, înainte de a spune.
 - A fost foarte amabil din partea ta, Penelope.
- Am momentele mele de milă şi gratie.
- Cineva ar crede, rosti Eloise, că o componentă :
vitală a milei şi a gratiei este abilitatea de a nu atrage j
atenţia cuiva că le posezi.
Penelope strînse din buze, cînd o împinse pe Eloise j
spre uşă.
- Nu trebuie să te duci acasă?
- Plec! Plec!
Şi plecă.

E, hotărî Colin Bridgerton luînd o gură de brandy cu j

adevărat excelent, de-a dreptul plăcut să te afli din nou
în Anglia.
De fapt era chiar ciudat ce mult îi plăcea să revină j
acasă, la fel de mult cum îi plăcea şi să plece. După alte
cîteva luni - cel mult şase - îl va apuca din nou dorinţa
de plecare, dar pentru moment, în aprilie Anglia era pur
şi simplu splendidă.
- E bun, nu-i aşa?
Colin ridică privirea. Fratele lui, Anthony, stătea
sprijinit de partea din faţă a biroului masiv de mahon,
făcînd un semn spre el, cu propriul lui pahar de brandy.
Colin aprobă din cap.
- N-am realizat cît de mult mi-a lipsit, pînă cînd m-am
întors. Ouzo are farmecul lui, dar ăsta...ridică paharul...e
raiul pe pămînt.
Anthony zîmbi strîmb.
- Şi cît de mult intenţionezi să rămîi, de data asta? I
Colin se îndreptă spre fereastră prefăcîndu-se că
priveşte afară. Fratele lui mai mare făcu o mică încer­
care de a-şi ascunde dezaprobarea, faţă de plăcerea lui
Colin de a călători. Şi de fapt, Colin nu putea să-l acuze.
Uneori i-a fost greu să trimită scrisori acasă şi presu­
punea că familia adesea trebuia să aştepte o lună sau
chiar două pentru vreo veste de la el. Dar, cu toate că
ştia că nu i-ar fi plăcut să fie în locul lor - să nu ştie dacă
cineva pe care-l iubesc e viu sau mort, aşteptînd în
permanenţă să audă bătaia la uşă a mesagerului - asta
nu era totuşi destul, pentru a rămîne cu picioarele înfipte
ferm în Anglia.
De fiecare dată, pur şi simplu trebuia să plece. Nu
exista nici un mod de a descrie situaţia.
Departe de tipare, care pretindeau să fie doar un
ştrengar şarmant şi nimic altceva, departe de Anglia,
care îi încuraja pe tineri să intre în armată sau în preoţie,
ceea ce nu se potrivea cu temperamentul lui. Chiar şi
doparte de familie, care îl iubea necondiţionat, dar care
habar n-avea ce dorea el în realitate, în străfundurile
fiinţei lui. Departe era locul lui!
Fratele lui, Anthony, deţinea titlul de viconte şi cu asta
«păruseră miriade de responsabilităţi. Conducea
moşiile, se ocupa de finanţele familiei şi veghea la
bunăstarea nenumăraţilor arendaşi şi servitori. Benedict,
mal mare ca el cu patru ani, reuşise să devină renumit
o ii artist. începuse cu creionul şi hîrtia, dar la îndemnul
lotlei trecuse la pictura în ulei. Acum, unul din peisajele
Iul atîrna în Galeria Naţională.
Anthony va fi amintit pentru totdeauna în arborele
gnnoalogic al familiei ca al şaptelea viconte Bridgerton.
Iunedict va trăi prin picturile lui, mult timp după ce va
pflrftsi acest pămînt.
Colin însă nu avea nimic. Conducea mica proprietate
pn care i-a dat-o familia şi participa la dineuri. Niciodată
n «r fi visat să declare că nu se distrează, dar uneori
Volt ceva puţin mai mult decît distracţie.
Simţea nevoia unui ţel în viaţă.
Voia să lase moştenire ceva.
Voia, deşi acum nu putea nici să spere, că atunci cînd
vr dlnparea, va fi rămas în amintire într-un anume fel,
Altul decît cel din Documentele S ocietăţii Lady-ei
Whlâtledown.
 Oftă. Nu era de mirare că petrecea aşa de mult timp
călătorind.
- Colin? îl făcu atent fratele lui.
Se întoarse spre el şi clipi. Era aproape sigur că
Anthony îi pusese o întrebare, dar undeva în meandrele
minţii lui, uitase ce anume.
- O! Aşa e. Colin îşi drese glasul. Am să fiu aici tot
restul sezonului, cel puţin.
Anthony nu zise nimic, dar era greu să nu observi
expresia de satisfacţie de pe figura lui.
- în lipsă de altceva, adăugă Colin arborînd zîmbetul
acela legendar şi seducător al lui, cineva trebuie să-ţi
răsfeţe copiii. Nu cred că Charlotte are destule păpuşi.
- Numai cincizeci, fu de acord Anthony cu voce
îngheţată. Biata fată e îngrozitor de neglijată.
- Ziua ei de naştere e la sfîrşitul acestei luni, nu-i ;
aşa? Va trebui să o neglijez şi mai mult, aşa cred.
- Vorbind de zile de naştere, rosti Anthony aşezîndu-
se pe scaunul impunător de la biroului lui. A mamei e de
duminică într-o săptămînă.
- De ce crezi că m-am grăbit să mă întorc?
Anthony ridică o sprinceană şi Colin avu impresia i
clară că încerca să se hotărască dacă se grăbise cu
adevărat să vină acasă pentru aniversarea mamei lor, 3
sau dacă pur şi simplu profita de această sincronizare j
prielnică.
- Pentru ea vom organiza o petrecere, anunţă !
Anthony.
- Vă permite? Din cîte ştia Colin, femeile de o
anumită vîrstă nu se mai bucură de aniversarea zilei de
naştere. Şi cu toate că mama lui era încă deosebit de
drăguţă, era totuşi, în mod clar, de o anumită vîrstă.
- Am fost forţaţi să apelăm la şantaj, admise Anthony.
Ori e de acord cu petrecerea, ori îi vom dezvălui
adevărata vîrstă.
 Colin n-ar fi trebuit să ia o gură de brandy; pentru că
se înecă şi cu greu reuşi să evite să-l împroaşte cu
brandy pe fratele Iui, din cap pînă-n picioare.
- Mi-ar fi plăcut să văd asta.
Anthony îi adresă un zîmbet plin de satisfacţie.
- A fost o manevră stălucită din parte mea.
Colin termină şi restul băuturii.
- Ce crezi tu, există oare şansa să nu folosească
petrecerea, ca o ocazie pentru a-mi găsi nevastă?
- Foarte mică.
- Şi eu cred asta.
Anthony se lăsă pe spate în scaun.
~A i treizeci şi trei de ani acum, Colin...
Colin îl privi neîncrezător.
Doamne Dumnezeule, nu începe şi tu.
Nici n-am visat aşa ceva. Mai curînd intenţionam
un ţi sugerez să-ţi ţii ochii deschişi în acest Sezon. Nu ai
nevoie să-ţi cauţi soţie, dar nu e nimic rău să fii cel puţin
deschis acestei eventualităţi.
Colin se uită la uşă, intenţionînd să treacă de ea
foarte curînd.
Te asigur că nu sînt împotriva ideii de căsătorie.
Nici n-am crezut că eşti, protestă Anthony.
Totuşi nu prea văd un motiv de grabă.
Nu există niciodată motiv de grabă, replică Anthony.
I l bine, oricum arareori! Fă-i doar plăcere mamei, eşti
«Htn bun?
Colin nu realizase că încă mai ţinea în mînă paharul
gol, p ină cînd nu-i alunecă printre degete şi ateriză pe
flovor cu zgomot.
Sfinte Dumnezeule, şopti el, e bolnavă?
Nu! rosti Anthony, surpriza făcînd ca vocea să-i fie
«unora şi puternică. Are să ne supravieţuiască tuturor,
|fnt sigur.
Atunci despre ce e vorba?
Anthony suspină.
 - Nu vrea decît să te vadă fericit.
- Sînt fericit, insistă Colin.
- Adevărat?
- Drace, sînt cei mai fericit om din Londra. Citeşte-o
pe lady Whistledown. Are să-ţi confirme. Anthony se uită
la hîrtiile de pe biroul lui. Ei bine, poate că nu în acest
editorial, dar în toate cele de anul trecut. Am fost numit
fermecător, de mai multe ori decît a fost numită lady
Danbury înfumurată, şi ştim amîndoi ce înfricoşător lucru
e ăsta.
- Fermecător nu este acelaş lucru cu fericit, rosti
blînd Anthony.
- Nu mai am timp de asta, bombăni Colin. Uşa nu
arătase niciodată atît de atrăgătoare.
- Dacă erai cu adevărat fericit, insistă Anthony, nu ai
fi continuat să pleci.
Colin făcu o pauză cu mîna pe clanţa uşii.
- Anthony, îmi place să călătoresc.
 Capitolul 2

A fost întotdeauna un tipar ia modă să te piîngi de

plictiseală, dar în mod cert recolta de anul acesta a
participantelor la petreceri a ridicat plictiseala la o formă
do artă. Zilele acestea cineva nu putea face nici doi paşi
tn societate, fără să audă cuvintele Jngrozitor de nein-
toresantă” sau ,/ără speranţă de banală”. într-adevăr,
Prezenta Autoare a fost inform ată că Cressida
lwombley a remarcat recent că, era sigură că s-ar putea
fui piară de o plictiseală eternă, dacă va fi forţată să mai
punicipe la vreo serată muzicală.
(Prezenta Autoare trebuie să fie de acord cu lady
lwombley în această privinţă: cu toate că selecţia de
in u l acesta a debutantelor a form at un grup amiabil, n-a
• xlstat nici măcar o interpretă decentă printre ele).
Dacă există vreun antidot pentru boala plictiselii, în
mod cert acesta va fi sărbătorirea de duminică de la Casa
Hildgerton. Se va aduna toată fam ilia, împreună cu încă o
miin. sau cam atîţia, dintre cei mai apropiaţi prieteni,
pentru a celebra ziua de naştere a vicontesei-văduve.
So consideră o prostie să menţionezi vîrsta unei
tlotm ne, aşa că Prezenta Autoare nu va dezvălui ce z i
iIn tuiştere a lady-ei Bridgerton se aniversează.
Dur nu vă fie teamă! Prezenta Autoare ştie!
Documentele Societăţii Lady-ei Whistledown,
9 aprilie 1824
 Celibatară era un cuvînt ce tindea să invoce ori
panica, ori mila, dar Penelope ajunsese să-şi dea seama
că existau şi avantaje în poziţia de necăsătorită.
în primul rînd, nimeni nu se aştepta cu adevărat ca
celibatara să danseze la baluri, ceea ce însemna că
Penelope nu mai era forţată să rămînă pe marginea
ringului, uitîndu-se în dreapta şi-n stînga, şi prefăcîndu-
se că de fapt nu vrea să danseze. Acum putea să stea
deoparte, împreună cu celelalte celibatare şi însoţitoare.
Ar fi dorit să danseze desigur - chiar îi plăcea dansul şi
fusese destul de bună dansatoare, nu că ar fi observat
cineva vreodată - dar era mult mai uşor să simulezi
dezinteresul faţă de perechile care valsau.
în al doilea rînd, numărul de ore petrecut în conver­
saţii stupide a fost drastic redus. Doamna Featherington
renunţase în mod oficial la speranţa ca Penelope să
poată pune vreodată mîna pe un soţ, aşa că încetă să o
mai vîre în calea fiecărui celibatar eligibil de rangul trei.
Porţia nu credea că Penelope s-a rugat vreodată să
atragă atenţia unui celibatar de rangul unu sau doi, ceea
ce era probabil adevărat, dar cei mai mulţi celibatari de
rangul trei erau astfel clasificaţi dintr-un anume motiv, şi
din păcate, acest motiv era adesea personalitatea, sau
lipsa ei. Ceea ce, cînd se combina cu timiditatea
Penelopei faţă de străini, nu tindea să provoace
conversaţii strălucitoare.
Şi în final, putea din nou să mănînce. Fusese înne­
bunitor, avînd în vedere cantitatea de mîncare pusă în
general la vedere la petreceri, dar femeile în căutare de
soţi se presupunea că nu pot etala nimic mai serios,
decît apetitul unei păsăruici. Acesta, gîndea Penelope
voioasă (în timp ce muşca din ceea ce trebuie că era cel
mai ceresc ecler din afara Franţei), era cel mai mare
cîştig al unei femei nemăritate.
 - Ceruri, mormăi ea. Dacă păcatul ar putea lua formă
solidă, sigur s-ar numi prăjitură. De preferinţă una cu
ciocolată.
- E bună, nu?
Penelope se înecă cu eclerul, apoi tuşi împroşcînd
prin aer un nor fin de cremă.
- Colin! gîfîi ea rugîndu-se cu fervoare ca picăturile
împrăştiate să nu-i fi ajuns lui pe ureche.
- Penelope! zîmbi el cu căldură. îmi pare bine să te
văd.
- Şi mie.
El se răsuci pe călcîie - o dată, de două ori, de trei ori
apoi spuse:
- Arăţi bine.
- Şi tu, rosti ea, preocupată de încercarea de a ghici
unde să-şi pună eclerul, pentru a-i oferi o conversaţie
mai variată.
E o rochie frumoasă, afirmă el făcînd semn spre
rochia ei de mătase verde.
Ea zîmbi jalnic şi explică:
Şi nu e galbenă.
Aşa e. El zîmbi şi gheaţa se sparse. Era ciudat,
« .ir fi putut creade că are limba legată strîns în prezenţa
Omului pe care-l iubea, dar era ceva în Colin care făcea
p«i oricine să se simtă în largul lui.
Poate că,se gîndise Penelope de multe ori, o parte
din motivul pentru care-l iubea era că o făcea să se
Alinta bine în pielea ei.
Eloise mi-a spus că ai petrecut minunat în Cipru,
roNti ea.
El zîmbi.
La urma urmei, cum să rezişti locului de naştere al
Afroditei.
Penelope se trezi zîmbind la rîndul ei. Umorul lui era
Contagios, chiar dacă ultimul lucru pe care-l voia, era să
In parte la o discuţie despre zeiţa dragostei.
 - Era aşa de mult soare cum spune toată lumea?
întrebă ea. Nu, uită că te-am întrebat. Pot să văd de pe
faţa ta că aşa a fost.
- Am prins puţin bronz, rosti el cu o mişcare din cap.
Mama aproape că a leşinat cînd m-a văzut.
- De plăcere, sînt sigură, rosti Penelope cu emfază,
îi lipseşti teribil, cînd eşti plecat.
El se aplecă spre ea.
- Hai, Penelope, doar n-o să te apuci să te iei de
mine? Datorită mamei, lui Anthony, Eloise şi Daphne,
sînt condamnat să pier de vinovăţie.
- Datorită lui Benedict, nu? nu se putu ea abţine să
nu-J ironizeze.
îi aruncă o privire uşor afectată.
- E plecat din oraş.
- A, ei bine, asta îi explică tăcerea.
Ochii lui îngustaţi se potriveau perfect cu braţele
încrucişate.
- întotdeauna ai fost o obrăznicătură, ştiai asta?
- Am ascuns-o bine, rosti ea cu modestie.
- E uşor de văzut, afirmă el cu voce seacă, de ce eşti
o prietenă aşa de bună cu sora mea.
- Bănuiesc că ai intenţionat să îmi faci un compliment.
- Sînt aproape sigur că mi-aş pune sănătatea în
pericol, dacă aş fi intenţionat să o spun altfel.
Penelope stătea acolo sperînd să se gîndească la o
replică spirituală,, cînd auzi un plescăit ciudat. Se uită în
jos şi descoperi că o cantitate mare şi galbenă de cremă
căzuse din eclerul pe jumătate mîncat şi aterizase pe
duşumeaua imaculată din lemn. Ridică din nou privirea
şi descoperi că ochii foarte verzi ai lui Colin sclipeau de
haz, în timp ce gura lui se lupta să-şi menţină o expresie
serioasă.
- Ei bine, asta e ceva cam stînjenitor, rosti Penelope
hotărînd că, singurul mod de a evita posibilitatea de a
muri de umilinţă, era să recunoască dureroasa realitate.
 - Sugerez, rosti Colin ridicînd o sprinceană într-un
arc perfect de bună dispoziţie, să fugim de aici.
Penelope se uită la carcasa goală a eclerului, ce se
afla încă în mîna ei. Colin îi făcu un semn către o
apropiată plantă dintr-un ghiveci.
- Nu! zise ea cu ochii măriţi.
El^se aplecă mai aproape.
- îndrăzneşte!
Ochii ei fugeau de la ecler la plantă şi înapoi, spre
(aţa lui Colin.
- Nu pot, rosti ea.
- în calitate de obrăznicătură, aceasta e o treabă
extrem de moderată, sublinie el.
Era o îndrăzneală şi Penelope era de obicei imună la
astfel de trucuri copilăreşti, dar semi-zîmbetului lui Colin
II era greu să-i reziste.
Foarte bine, rosti ea îndreptîndu-şi umerii şi arun-
cînd prăjitura pe pămîntul din ghiveci. Apoi făcu un pas
înapoi examinîndu-şi opera, se uită în jur să vadă cine
Mltcineva în afară de Colin se uita la ea, apoi se aplecă
şl răsuci ghiveciul astfel încît o ramură plină de frunze să
acopere fapta.
N-am crezut că ai să o faci, rosti Colin.
Aşa cum ai spus, nu e ceva teribil de obraznic.
Nu, dar e palmierul favorit al mamei.
Colin! Penelope se răsuci, cu intenţia clară de a-şi
«trecură mîna în spatele plantei, pentru a recupera
•clerul. Cum ai putut să mă laşi... Stai puţin. Se îndreptă
ou ochii îngustaţi. Ăsta nu e palmier.
El era tot numai inocenţă.
Nu e?
E un portocal în miniatură.
El clipi.
Aşa să fie?
Ea se încruntă la el. Sau cel puţin spera că e
încruntare. Era dificil să te încrunţi la Colin Bridgerton.
Chiar şi mama lui remarcase odată că era aproape
imposibil să-l cerţi.
N-ar face decît să zîmbească, să pară pocăit şi să
spună ceva nostim, iar tu nu puteai rămîne supărat pe el.
Pur şi simplu nu puteai.
- Ai încercat să mă faci să mă simt vinovată, rosti
Penelope.
- Oricine poate confunda un palmier cu un portocal.
Ea se luptă cu nevoia de a-şl da ochii peste cap.
- Cu excepţia portocalelor.
El îşi muşcă buza inferioară, cu ochi gînditori.
- Da, hmmm, cineva ar crede că sînt un fel de
dovadă evidentă.
- Eşti un mincinos teribil, ştiai asta?
El se îndreptă, trăgînd uşor de vestă cînd ridică
bărbia.
- De fapt, sînt un mincinos excelent. Dar la ceea ce
sînt cu adevărat bun, este să par un timid corespunzător
şi adorabil, după ce sînt prins.
Ce puteai să spui la asta? se întrebă Penelope.
Deoarece în mod sigur nu exista nimeni mai adorabil de
timid precum Colin Bridgerton, cu mîinile încleştate la
ceafă, cu ochii zburîndu-i spre tavan şi buzele adunate
într-un fluierat inocent.
- Cînd erai copil, întrebă Penelope schimbînd brusc
subiectul, ai fost vreodată pedepsit?
Imediat Colin îşi îndreptă atenţia spre ea.
- Pardon?
- Ai fost vreodată pedepsit cînd erai copil? repetă ea.
Şi acum, eşti vreodată pedepsit?
- Cred că nu.
Dacă el ar fi fost un bărbat mai puţin indulgent, şi
dacă ea ar fi fost oricine, nu Penelope Featherington,
care - după cîte ştia el - nu poseda nici un oscior
maliţios în trupul ei, s-ar fi simţit ofensat. Dar era un tip
neobişnuit de indolent şi ea era Penelope Featherington,
 prietena credincioasă a surorii lui, de Dumnezeu ştie
cînd, aşa că în loc să adopte o privire grea şi cinică, mai
curînd zîmbi şi murmură:
- Ce urmăreşti?
- Să nu crezi că am intenţionat să-i critic pe părinţii tăi,
rosti ea cu o expresie inocentă şi vicleană totodată. Nici
n-aş fi visat vreodată să insinuez că ai fost răsfăţat în
vreun fel. El dădu din cap cu graţie. Uite ce e - mai iute
cred că ai putea să ucizi şi totuşi să scapi, dacă asta alegi.
El tuşi - nu pentru a-şi drege glasul şi nu din cauză
câ nu se simţea bine, ci mai curînd pentru că era sur­
prins. Penelope avea un caracter aşa de nostim. Nu, nu
era exact. Era...surprinzătoare. Da, asta părea că o
caracterizează. Foarte puţine persoane o cunoşteau cu
adevărat şi în mod cert nu căpătase niciodată o reputaţie
de conformistă veritabilă. El era convins cu adevărat că
s-ar descurca la petreceri timp de trei ore fără să se
aventureze niciodată în spatele cuvintelor cu o singură
silabă.
Dar cînd Penelope era în compania cuiva cu care se
simţea bine - şi Colin realiză că probabil el avea
privilegiul de a fi printre aceştia - manifesta un spirit
reţinut, un zîmbet şiret şi dădea dovadă de o minte
foarte inteligentă, într-adevăr.
Nu era surprins că nu atrăsese niciodată nici un
pretendent serios la mîna ei; nu era o frumuseţe deo­
sebită, deşi la o examinare mai atentă era mai atractivă
decît îşi amintea el. Părul şaten avea reflexe roşcate, în
lumina blîndă a luminărilor pîlpîitoare. Şi pielea era
adorabilă - acel ten perfect de piersică, pe care - pentru
a-l obţine - doamnele îşi dădeau pe faţă cu arsenic.
Dar ceea ce atrăgea la Penelope nu era observat de
obicei de bărbaţi. Iar timiditatea ei naturală şi ocazională,
chiar comportamentul ezitant, nu-i dezvăluiau exact
personalitatea.
 Şi totuşi, era foarte rău că era lipsită de popularitate.
Pentru oricine, ar fi fost o soţie perfectă.
- Deci spuneai, medită el întorcîndu-se la problema
actuală, că în viaţă ar trebui să iau în considerare chiar
şi o crimă?
- Nimic de felul acesta, replică ea cu un zîmbet sfios
pe figură. Doar că, mai curînd te suspectez că ai putea
să vorbeşti, în felul tău, despre nimicuri. Şi apoi, pe
neaşteptate, mina ei deveni serioasă şi rosti liniştită: şi te
invidiez pentru asta.
Colin se surprinse întinzînd mîna şi spunînd:
- Penelope Featherington, cred că trebuie să dansezi
cu mine.
Iar ea îl surpinse rîzînd:
- E foarte drăguţ din partea ta că mă inviţi, dar n-ar
trebui să mai dansezi cu mine.
Mîndria lui fu ciudat de lezată.
- Ce dracu’ înţelegi prin asta?
Ea ridică din umeri.
- La ora actuală e oficial - sînt o fată bătrînă. Nu mai
există niciun motiv să dansezi cu mine, cu atît mai mult
cu cît nu mă simt neglijată.
- Nu de asta dansez cu tine, protestă el, însă ştia
exact că acesta era motivul. Şi îşi aminti pe jumătate să
întrebe de ce mama lui l-a bătut - puternic - pe spate şi
i-a amintit.
îi aruncă o privire plină de milă, care îl supără, pentru
că nu crezuse niciodată că Penelopei Featherington îi va
fi milă de el.
- Dacă crezi, reluă el simţind cum îi înţepeneşte
spinarea, că intenţionez să-ţi permit să te sustragi de la
dansul cu mine, o să fii decepţionată.
- Nu trebuie să dansezi cu mine, doar pentru a-ţi
dovedi că nu-ţi pasă că o faci, rosti ea.
- Vreau să dansez cu tine, zise el dîrz.
 - Foarte bine, rosti ea, după ceea ce părea că a fost
o pauză ridicol de lungă. Ar fi desigur o grosolănie din
partea mea să refuz.
- Probabil că a fost o grosolănie din partea ta şi că te-
ai îndoit de intenţiile mele, rosti el şi o luă de braţ, dar te
Iert, dacă şi tu poţi să te ierţi pe tine însăţi.
Ea se împiedică, ceea ce-l făcu pe el să zîmbească.
- Cred că am să mă descurc, înghiţi ea în sec.
- Excelent. El îi oferi un zîmbet prevenitor. Urăsc să-
mi închipui că trăieşti în vinovăţie.
Muzica tocmai începea, aşa că Penelope îi luă mîna
şi făcu o reverenţă, cînd fu atacat un menuet. Era dificil
să vorbeşti în timpul dansului, ceea ce îi oferi Penelopei
cîteva clipe, pentru a-şi trage sufletul şi a-şi aduna
gîndurile.
Poate că fusese puţin cam prea aspră cu Colin. N-ar
fi trebuit să-l dojenească pentru că a invitat-o la dans,
cînd adevărul era, că dansurile cu el se încadrau printre
cele mai dragi amintiri ale ei. Conta cu adevărat, dacă el
o făcea doar din milă? Ar fi fost mai rău dacă n-ar fi
invitat-o deloc.
Se strîmbă. Şi încă şi mai rău, dacă asta însemna că
trebuie să-şi ceară scuze?
- A fost ceva greşit cu eclerul acela? întrebă Colin,
următoarea dată cînd se apropiară unul de altul.
Cam zece secunde bune trecură, înainte să ajungă
din nou suficient de aproape de el pentru a putea spune:
- Pardon?
- Arăţi ca şi cum ai fi înghiţit ceva rău, rosti el mai tare
de această dată, pentru că în mod clar îşi pierduse
răbdarea aşteptînd ca dansul să le permită să
vorbească unul cu altul.
Mai multe persoane îi priviră, apoi trecură discret mai
departe.
- Trebuia să strigi lumii întregi? şuieră Penelope.
 - Ştii, rosti el gînditor făcînd o reverenţă elegantă,
cînd muzica ajunse la sfîrşit, a fost cea mai puternică
şoaptă, pe care am auzit-o vreodată.
- Mulţumesc pentru dans, rosti ea odată ce ajunseră
în afara ringului. Şi aproape adăugă: acum poţi să-i spui
mamei tale că ţi-a i îndeplinit obligaţiile, dar regretă pe loc
impulsul. Colin nu făcuse nimic, care să merite un astfel
de sarcasm. Nu a fost vina lui că bărbaţii dansau cu ea,
doar cînd erau forţaţi de mamele lor. El întotdeauna
zîmbise şi rîsese cînd îşi îndeplinea această îndatorire,
ceea ce era mai mult decît putea ea să spună despre
restul populaţiei masculine.
El dădu politicos din cap şi îşi murmură mulţumirile
proprii. Era gata să se despartă, cînd auziră o voce
feminină puternică lătrînd:
- Domnule Bridgerton!
înţepeniră amîndoi. Era o voce pe care o cunoşteau.
Era o voce pe care toată lumea o cunoştea.
- Salvează-mă, gemu Colin.
Penelope se uită peste umăr şi o văzu pe scanda­
loasa lady Danbury croindu-şi drum prin mulţime,
cutremurîndu-se cînd bastonul ei totdeauna prezent
ateriza pe piciorul unei tinere lipsite de noroc:
- Poate că s-a referit la alt domn Bridgerton? sugeră
Penelope. La urma urmei, mai există cîţiva ca tine şi e
posibil...
- îţi dau zece lire, dacă nu pleci de lîngă mine, îi
scăpă lui Colin.
Penelope se blocă.
- Nu fi prost, eu...
- Douăzeci.
- S-a făcut! rosti ea cu un zîmbet, nu pentru că avea
nevoie în mod deosebit de bani, ci mai curînd pentru că
era ciudat de amuzant să-i stoarcă de la Colin. Lady
Danbury! strigă ea grăbindu-se să ajungă lîngă bătrîna
doamnă. Ce drăguţ că vă văd.
 - Nimeni nu crede vreodată că ar fi drăguţ să mă
vadă, rosti tăios lady Danbury, cu excepţia poate a
nepotului meu şi, jumătate din timp, nu sînt sigură nici de
el. Totuşi îţi mulţumesc pentru minciună.
Colin nu zise nimic, dar ea continuă să se întoarcă în
direcţia lui şi îşi lovi piciorul cu bastonul.
- Bună alegere să dansezi cu ea, rosti ea. întot­
deauna mi-a plăcut. Mai mult creier decît tot restul
familiei ei la un loc. Penelope deschise gura să o apere
cel puţin pe sora ei mai mică, dar lady Danbury lătră din
nou: ha! Şi după o pauză de numai o secundă adăugă:
observ că nici unul dintre voi nu mă contraziceţi.
- întotdeauna este o plăcere să vă văd, lady
Danbury, rosti şi Colin, dăruindu-i acea urmă de zîmbet,
pe care ar fi putut să o direcţioneze şi către o cîntăreaţă
de operă.
- Seducător, aşa e, rosti lady Danbury către Penelope.
Va trebui să fii atentă cu el.
- Arareori e nevoie să fac asta, afirmă Penelope, mai
ales pentru că mare parte din timp nu e în ţară.
- Vezi! croncăni lady Danbury din nou. Ţi-am spus eu
că e deşteaptă.
- Ai observat, rosti Colin blînd, că nu te-am contrazis.
Bătrîna doamnă zîmbi aprobator.
- N-ai făcut-o. Devii din ce în ce mai deştept cu
trecerea anilor, domnule Bridgerton.
- Ocazional s-a remarcat că am posedat un minimum
de inteligenţă şi în tinereţe.
- Hmm. Cuvîntul important din această propoziţie
este minimum, desigur. Colin se uită la Penelope cu
ochii îngustaţi. Pe ea părea că o umflă rîsul. Noi femeile
trebuie să ne căutăm una pe alta, se adresă lady
Danbury nimănui în mod special, deoarece e clar că
nimeni altcineva nu o va face.
Colin hotărî că, în mod clar, era timpul să plece.
- Cred că o văd pe mama.
 - E imposibil să scapi, croncăni lady Danbury. Nu-ţi
bate capul să încerci şi, în afară de asta, ştiu că n-ai cum
să o vezi pe mama ta. Ea are grijă să certe pe cineva
fără minte, care i-a sfîşiat tivul rochiei. Se întoarse spre
Penelope, care făcea un asemenea efort pentru a-şi
controla rîsul, încît ochii ei înotau în lacrimi reţinute. Cît
ţi-a plătit să nu-l laşi singur, cu mine?
Penelope pur şi simplu explodă.
- Pardon, gîfîi ea încleştîndu-şi mîna pe gura
strîmbată de rîs.
- O, nu, dă-i drumul, rosti Colin expansiv. Mi-ai fost
deja de un mare ajutor!
- Nu trebuia să-mi dai douăzeci de lire, îi reproşă ea.
- N-am plănuit să o fac.
- Numai douăzeci de lire? întrebă lady Danbury.
Hmmm. Aş fi crezut că valorez cel puţin douăzeci şi cinci.
Colin ridică din umeri.
- Sînt cel de al treilea fiu. Mi-e teamă că sînt în
permanenţă lipsit de fonduri.
- Ha! Eşti mai plin la buzunare, decît cel puţin trei
lorzi, rosti lady Danbury. El bine, poate că nu lorzi,
adăugă ea, după o clipă de gîndire. Dar decît cîţiva
viconţi, şi mai mulţi baroni, pentru a fi exacţi.
Colin zîmbi prietenos.
- Nu e considerat nepoliticos să discuţi despre bani,
într-o companie mixtă?
Lady Danbury emise un zgomot, ce era ori un hîrîit ori
un chicotit - Colin nu era sigur care dintre ele - după
care spuse:
- întotdeauna e lipsit de politeţe să vorbeşti despre
bani, în companie mixtă sau nu, dar cineva de vîrsta
mea, poate să facă aproape orice îi place.
- Mă întreb, reflectă Penelope, ce nu poate face
cineva de vîrsta voastră.
Lady Danbury se întoarse spre ea.
- Pardon?
 - Aţi spus că cineva poate să facă aproape orice îi
place.
Lady Danbury se uită la ea neîncrezătoare, apoi
schiţă un zîmbet. Colin realiză că şi el zîmbea.
- îmi place de ea, i se adresă lady Danbury arătînd-o
pe Penelope, ca şi cum ar fi fost un fel de statuie de
vînzare. Ţi-am spus că îmi place de ea?
- Cred că da, murmură el.
Lady Danbury se întoarse spre Penelope şi adăugă,
cu faţa o mască de totală seriozitate.
- Un bărbat mai încîntător nu cred că a văzut
vreodată Londra.
Colin ridică o sprinceană.
- Acuma, de ce nu cred că vrei să-mi faci un com­
pliment, lady Danbury?
- Dar, sigur că e un compliment, nerod ce eşti.
Colin se întoarse spre Penelope.
- Spre deosebire de acesta, în mod clar a fost un
compliment.
Lady Danbury făcu o plecăciune.
- Vă spun, zise ea, că acesta e momentul cel mai
distractiv pe care l-am avut în tot Sezonul.
- Sînt încîntat, rosti Colin cu un zîmbet uşor.
- A fost în mod special un an prost, nu crezi? o
întrebă lady Danbury pe Penelope.
Ea dădu din cap.
- Anul trecut a fost şi el destul de anost.
- Dar nu chiar aşa de rău, ca anul acesta, insistă ea.
- Pe mine să nu mă întrebaţi, rosti Colin afabil. Nu am
fost în ţară.
- Hmmm. Presupun că menţionezi să spui că ab­
senţa ta a fost motivul pentru care ne-am plicisit cu toţii.
- Nici nu aş fi visat să spun aşa ceva, rosti Colin cu
un zîmbet dezarmant. Dar în mod clar, dacă gîndul v-a
trecut prin minte, trebuie că are o urmă de adevăr.
- Hmmm. Indiferent cum, sînt plictisită.
 Colin se uită la Penelope, care părea că se menţine
foarte, foarte liniştită - pobabil pentru a-şi stăpîni rîsul.
- Haywood! strigă deodată lady Danbury făcîndu-i cu ;
mîna unui domn de vîrstă mijlocie. Nu eşti de acord
cu mine?
O expresie vag panicată se aşternu pe faţa lordulu
Haywood, apoi cînd deveni clar că nu putea să scape, J
rosti
- încerc să duc o politică de acord permanent cu tine. j
Lady Danbury se întoarse spre Penelope:
- E imaginaţia mea, sau bărbaţii au devenit mai j
sensibili?
Singurul răspuns al Penelopei a fost o ridicare din I
umeri, lipsită de comentarii. Colin hotărî că era cu ade­
vărat o fată inteligentă.
Haywood îşi drese glasul, ochii lui albaştri clipiră re­
pede şi furioşi, pe faţa lui destul de cărnoasă.
- Ei, cu ce anume am fost de acord?
- Că Sezonul e plictisitor, veni Penelope în ajutor. I
- A, domnişoară Featherington, rosti Haywood cu un
fel de voce năvalnică. Nu te-am văzut.
Colin furişă o privire spre Penelope, pentru a-i vedea
buzele strîngîndu-se într-un zîmbet mic şi frustrat.
- Eram chiar aici, lîngă voi, murmură ea.
- Aşa e, rosti jovial Haywood, şi da, Sezonul e
îngrozitor de plictisitor.
- A spus cineva că Sezonul e stupid?
Colin se uită în dreapta. Alt bărbat şi două doamn(
tocmai se alăturaseră grupului şi îşi exprimau cil
aviditate acordul.
- Anost, mumură unul dintre ei, îngrozitor de anost. \
- N-am participat niciodată la un mai banal şir da
petreceri, anunţă una dintre doamne, cu un oftat afectat
- Va trebui să o informez pe mama, rosti Colin scurt
Era printre cei mai indolenţi dintre bărbaţi, dar
 realmente, fuseseră nişte insulte, pe care nu putea să le
treacă cu vederea.
- O, nu această recepţie, se grăbi o femeie să
adauge. Acest bal e cu adevărat singurul care strălu­
ceşte în şirul de întîlniri întunecoase şi posomorîte. De
ce, tocmai îi spuneam lui...
Opreşte-te, porunci lady Danbury, înainte de a te
bloca pe picioare.
Doamna tăcu imediat.
- E ciudat, murmură Penelope.
- O, domnişoară Featherington, rosti doamna care
mai înainte vorbise despre întîlnirile întunecoase şi
posomorîte. N-am văzut că erai aici.
Ce e ciudat? întrebă Colin, înainte ca oricare dintre
ceilalţi să poată să-i spună Penelopei cît de
noremarcabilă o găseau.
Ea îi adresă un zîmbet mic şi recunoscător, înainte de
• ne explica:
E ciudat cum protipendada pare că se amuză
lubliniind cît de lipsită e de amuzament.
Pardon? interveni Haywood părînd confuz.
Penelope ridică din umeri.
Cred că mulţi dinre voi petreceţi foarte bine
Ctlncutînd cît de plictisiţi sînteţi, asta-i tot.
1 Comentariul ei fu întîmpinat cu tăcere. Lord Haywood
■Ontlnua să arate confuz şi una dintre cele două doamne
|f«buie că avea o urmă de praf în ochi, pentru că se pare
na nu era în stare să facă nimic altceva, decît să
HlfMiascâ.
Colin nu se putu abţine să nu zîmbească. Nu se
ŞlrtCflse că declaraţia Penelopei era un concept aşa de
lailhll de complicat.
* Singurul lucru interesant este să citeşti
WhlHtledown, afirmă doamna care nu clipea, ca şi cum
h'fmlope nu spusese nimic.
I Domnul de lîngă ea îşi murmură aprobarea.
 Apoi lady Danbury începu să zîmbească.
Colin se alarmă. Bătrîna doamnă avea o privire în
ochi! O privire ameninţătoare.
- Am o idee, rosti ea. Cineva oftă. Altcineva gemu. O
idee strălucită.
- Nu că vreuna din ideile voastre ar fi altceva,
murmură Colin cu cea mai cordială voce.
Lady Danbury îl făcu să tacă cu o mişcare a mîinii.
- Cît de multe mistere există realmente în viaţă?
Nimeni nu răspunse. Colin ghici:
- Patruzeci şi două?
Ea nici măcar nu-şi bătu capul să se încrunte la el.
- Vă spun la toţi cei de aici, acum...Toţi se aplecară j
înainte. Chiar şi Colin. Era imposibil să nu sesizezi
dramatismul momentului. Sînteţi cu toţii martori...
Colin crezu că o aude pe Penelope mormăind:
- Dă-i drumul!
- O mie de lire, rosti lady Danbury. Mulţimea care o I
înconjura crescuse. O mie de lire, repetă ea, cu vocea
crescînd în volum. Ar fi fost cît se poate de naturală pe
o scenă. O mie de lire...Părea că tot salonul de bal
rămăsese într-o tăcere respectoasă. ...persoanei care ol
va demasca pe lady Whistledown!
 Capitolul 3

Prezenta Autoare ar da dovadă de neglijenţă, dacă

n-ar menţiona că subiectul despre care s-a vorbit cel mai
mult la balul de aniversare de aseară, de la Casa
Hridgerton, nu a fost toastul însufleţitor în cinstea lady-ei
Bridgerton (vîrsta nu e de dezvăluit), ci mai curînd oferta
Impertinentă a lady-ei Danbury, de a da o mie de lire celui
Şire mă va demasca...
Pe Mine.
Faceţi ce e mai rău, doamnelor şi dom nilor mondeni.
Nn ştifi nici o rugă. care să vă ajute să rezolvaţi acest
w ite r.
Documentele Societăţii Lady-ei Whistledown,
12 aprilie 1824

► xact trei minute au fost necesare ca noutatea

hmuşlnatei cutezanţe a lady-ei Dunbury să se răspîn-
în tot salonul de bal. Penelope ştia că acesta e
mi'ivArul, pentru că s-a întîmplat să se afle chiar în faţa
Mjtiul ctas mare al bunicului, cînd lady Dunbury a făcut
W u l. La cuvintele „O mie de lire persoanei care o va
Mfmncn pe lady Whistledown” ceasul arăta zece şi
şi patru de minute. Limba mare a avansat
fUNih) de patruzeci şi şapte, cînd Nigel Berbrooke se
spre cercul de oameni, în creştere rapidă, care
o înconjura pe lady Danbury şi îşi enunţă părerea „o .
distracţie a naibii de grozavă!”.
Şi dacă Nigel a auzit ce se spusese, înseamnă că ;
toată lumea a auzit, pentru că cumnatul Penelopei nu
era prea renumit pentru inteligenţa lui, pentru atenţia de t
o şchioapă şi pentru abilitatea de a asculta.
Şi nici, reflectă Penelope confuză, pentru vocabularul j
lui. Cu desăvîrşire sărac.
- Şi cine crezi că e lady Whistledown? îl întrebă lady j
Danbury pe Nigel.
- N-am nici o afurisită de ideee, admise el. Nu sînt ]
eu, asta e tot ce ştiu.
- Cred că toţi ştim asta, replică ea.
- Cine crezi tu că e? îl întrebă Penelope pe Colin.
El ridică din umeri.
- Am fost plecat din oraş prea adesea, pentru a putea
specula.
- Nu fi prostuţ, rosti Penelope. Timpul cumulat pe­
trecut la Londra, adăugat desigur la destule petreceri şi ]
serate, a fost suficient pentru a-ţi formula cîteva teorii, j
Dar el nu făcu altceva, decît să clatine din cap.
- Realmente, nu pot să spun.
Penelope îl privi o clipă mai îndelungată decît era
necesar sau, cu toată sinceritatea, acceptabil în socie-l
tate. Era ceva ciudat în ochii lui Colin. Ceva pasager şL
evaziv. Protipendada îl considerau adesea nimic altceva I
decît un încîntător afurisit, dar era mult mai inteligenţi
decît lăsa să se vadă şi ea ar fi pariat cu viaţa că avea
cîteva bănuieli. 9
Dar, dintr-un motiv oarecare, nu voia să i le împărtâ-l
şească şi ei. fl
- Tu cine crezi că e? întrebă Colin, ocolind întrebare«
ei, cu una pusă de el. Ai fost în societate aproximativ tot
atît cît şi lady Whistledown. Sigur trebuie că te-ai gîndlt
la ceva.
 Penelope se uită în jurul salonului, cu ochii poposind
pe o persoană sau alta, înainte de a se întoarce la mica
adunare din jurul ei.
- Cred că s-ar putea foarte bine să fie lady Danbury,
răspunse ea. Asta n-ar fi o glumă inteligentă adresată
fiecăruia?
Colin o privi pe bătrîna doamnă, care avusese marele
tupeu de a-şi enunţa ultima ei schemă. Bătea cu
bastonul în pămînt, sporovăind animată şi zîmbind, ca o
pisică în faţa oalei cu smîntînă, a peştelui şi a unui
curcan întreg prăjit.
- Are sens, rosti el gînditor, într-un mod destul de
pervers.
Penelope îşi simţi colţurile gurii ridicîndu-sex
- Ea nu e nimic altceva, decît o perversă. îl privi pe
Colin cum se uita la lady Danbury, încă cîteva secunde,
apoi adăugă calmă: dar tu nu crezi că e ea. Colin îşi
întoarse încet capul, pentru a o privi în faţă şi ridică o
»prînceană, ca o întrebare mută. Pot să spun asta, după
•xpresia de pe faţa ta, explică Penelope.
El zîmbi, acel zîmbet uşor, folosit adesea în public.
Şi eu care credeam că sînt de nedescifrat.
Mi-e teamă, replică ea, că nu pentru mine, oricum.
Colin oftă.
Mi-e frică de faptul că destinul meu nu va fi
i niciodată să ajung un erou întunecat şi conspirativ...
Ai putea foarte bine să descoperi că eşti eroul
\ Cuiva, recunoscu Penelope. Mai ai încă timp. Dar,
' întunecat şi conspirativ? Ea zîmbi. Nu se prea potriveşte
Ou tine.
Destul de rău pentru mine, rosti el cu nepăsare,
nliirindu-i încă unul din zîmbetele lui binecunoscute -
m:»la fals, de băieţaş. Tipii întunecaţi şi conspirativi
jiiiHodâ toate femeile.
Penelope tuşi discret, puţin surprinsă că vorbeşte cu
»« dospre astfel de lucruri, fără să mai menţioneze faptul
că lui Colin Bridgerton nu-i fusese niciodată greu să i
atragă femeile. îi zîmbea aşteptînd un răspuns, iar ea
încerca să hotărască dacă reacţia corectă e o politi- j
coasă indignare feciorelnică, sau un hohot de rîs şi un fel ]
de chicotit sînt-aşa-bună-prietenă, cînd Eloise pur şi j
simplu ateriză în viteză şi se opri în faţa lor.
- Aţi auzit noutăţile? întrebă Eloise cu răsuflarea I
tăiată.
- Unde alergi aşa? replică Penelope. De altfel, o I
ispravă remarcabilă într-o sală de bal atît de aglomerată. 1
- Lady Danbury a oferit o mie de lire, celui care îi va ]
smulge masca lady-ei Whistledown!
- Ştim, rosti Colin cu tonul acela vag superior i
aparţinînd exclusiv fraţilor mai mari.
Eloise scoase un oftat dezamăgit.
- Adevărat?
Colin arătă spre lady Danbury, care încă se mai afla I
la cîţiva metri depărtare.
- Am fost aici, cînd a făcut anunţul.
Eloise arăta extrem de plictisită şi Penelope ştia exact
la ce se gîndea (şi foarte probabil îi va spune şi ei în j
după-amiaza următoare). E un lucru, să pierzi un m o-j
ment important. Şi altul, să descoperi că fratele tău a l
văzut totul.
- Ei bine, oamenii deja vorbesc despre asta, afirmă
Eloise. Cu un adevărat torent de vorbe. N-am fost
martoră la o asemenea surescitare, de ani întregi.
Colin se întoarse spre Penelope şi murmură:
- lată de ce prefer eu să părăsesc ţara, aşa de des. j
Penelope încercă să nu zîmbească.
- Ştiu că vorbiţi despre mine şi nu-mi pasă, continua
Eloise, de abia oprindu-se pentru a-şi trage sufletul. Va
spun, protipendada a înnebunit. Fiecare - şi vreau sa
spun fiecare - speculează în legătură cu identitatea el,
deşi cei mai perspicace nu scot o vorbă. Nu vor ca alţii
să cîştige pe seama lor, să ştiţi. 1
 - Cred, anunţă Colin, că nu am aşa mare nevoie de
0 mie de lire, încît să-mi pese de toate astea.
- Sînt o mulţime de bani, rosti gînditoare Penelope.
El se întoarse spre ea, fără să-i vină să creadă.
- Să nu-mi spui că intenţionezi să te alături acestui
joc ridicol.
Ea îşi întoarse capul într-o parte, ridicîndu-şi bărbia
Intr-un fel care spera să fie enigmatic - sau, dacă nu
enigmatic, cel puţin uşor misterios.
- Nu sînt aşa de plină de bani, încît să pot ignora o
ofertă de o mie de lire, rosti ea.
Poate dacă am colabora amîndouă...sugeră Eloise.
- Dumnezeu să mă apere, fu răspunsul lui Colin.
Eloise îl ignoră, adresîndu-i-se Penelopei:
- Am putea să împărţim banii
Penelope deschise gura să răspundă, dar bastonul
lady-ei Danbury apăru brusc în cîmpul lor vizual,
mlşcîndu-se frenetic prin aer. Colin a trebuit să facă un
pits rapid înr-o parte, pentru a evita să-i fie tăiată
Urechea.
Domnişoară Featherington! bubui lady Danbury. Nu
ml ai spus pe cine suspectezi tu.
Nu Penelope, rosti Colin cu un zîmbet superior pe
hii/o, într-adevăr n-ai făcut-o.
Prima ei reacţie fu să mormăie ceva în barbă, sperînd
fin vîrsta lady-ei Danbuy să o facă să nu audă şi să
|ii#*upună că orice neînţelegere era din vina propriilor ei
Uftchi, nu din cauza buzelor Penelopei. Dar, fără să se
nil«, putu să simtă alături prezenţa lui Colin, să-i
Iwil/oze zîmbetul încrezut, care o aţîţa şi rămase puţin
hi|I dreaptă şi cu bărbia ridicată mai sus decît de obicei.
1 U o făcea mai încrezătoare, mai cutezătoare. O fă-
w*n mai...ea însăşi. Sau cel puţin cea care voia ea să fie.
I - De fapt, rosti Penelope privind-o pe lady Danbury
«/IfO«pe în ochi. Cred că dumneavoastră sînteţi.
| Un suspin colectiv se auzi printre convivi.
 Şi pentru prima oară în viaţa ei, Penelope
Featherington se trezi în centrul atenţiei.
Lady Danbury se uită la ea, cu ochii ei de un albastru
pal, şireţi şi pătrunzători.
Apoi s-a întîmplat cel mai surprinzător lucru. Buzele
ei începură să se mişte la colţuri. Apoi se despărţiră,
pînă cînd Penelope realiză nu doar că zîmbea, ci pur şi
simplu rîdea.
-îm i place de tine Penelope Featherington, rosti lady
Danbury, lovind cu bastonul vîrful piciorului drept. Pariez i
că jumătate din cei prezenţi sînt de aceeaşi părere, dar
nimeni nu are curajul să mi-o spună.
- Nici eu nu am, admise Penelope protestînd uşor, în I
timp ce Colin o împungea în coaste cu cotul.
- Evident, rosti lady Danbury cu o lumină ciudată în
ochi, şi totuşi ai avut.
La asta, Penelope nu ştiu ce să mai spună. Se uită la
Colin, care zîmbea încurajator, apoi se uită înapoi la lady
Danbury, care părea aproape...maternă.
Ceea ce era probabil cel mai ciudat lucru dintre toate.
Penelope se îndoia că lady Danbury le aruncase
vreodată o privire maternă propriilor ei copii.
- Nu e drăguţ, zise bătrîna doamnă aplecîndu-sei
astfel, încît numai Penelope să-i poată auzi vorbele, sa
descoperi că nu sîntem exact ceea ce credem noi ca
sîntem?
Apoi plecă, lăsînd-o pe Penelope să se întrebe, daca
nu cumva era exact ceea ce credea ea că e.
Poate - doar poate - puţin mai mult.

Ziua următoare era luni, ceea ce însemna că Penelopa

lua ceaiul cu doamnele Bridgerton la Numărul Cinci. Nu
ştia precis cînd se instaurase acest obicei, şi dacă nu
apărea în după-amiaza zilei de luni, era convinsă că lady
Bridgerton ar fi trimis pe cineva să o aducă.
 Penelopei îi făcea plăcere obiceiul familiei Bridgerton
de a lua ceaiul cu biscuiţi după-amiaza. Era un ritual
raspîndit: totuşi Penelope nu cunoştea pe nimeni
altcineva, care să facă din asta un obicei zilnic. Dar lady
Bridgerton insista că, pur şi simplu nu putea să reziste
do la prînz pînă la cină, mai ales cînd respectau orele
oraşului şi mîncau tîrziu, în noapte. Şi astfel, în fiecare
dupâ-amiază la ora patru, ea şi unii dintre copiii ei (şi
deseori un prieten sau doi) se întîlneau în salonul intim
de la etaj, pentru un aperitiv.
Burniţa, cu toate că era o zi destul de caldă, aşa că
Penelope îşi luă cu ea umbrela neagră, pentru scurta
dlutanţă pînă la Numărul Cinci. Era un drum pe care-l
parcursese de sute de ori: cu cîteva case mai jos de
InlHrsecţia dintre Mount şi Davies Street, apoi pe
marginea lui Berkeley Square, pînă la Bruton Street. Dar
ftNtnzi era într-o dispoziţie ciudată, puţin cam cu capul în
•teri Si poate chiar puţin copilăroasă, aşa că hotărî să
Im# peste colţul de nord al pajiştii din Berkeley Square,
(Aifl alt motiv decît că îi plăcea sunetul moale al ghetelor
|ii» Iarba udă.
t ra vina lady-ei Danbury. Rămăsese buimacă, de la
lliltlnlrea cu ea, din seara precedentă.
Nu. Ce. Cred. Eu. Eu. Eram. Intona pentru sine în
Hmp ce mergea, rostind cîte un cuvînt, de fiecare dată
Hlild locurile ghetelor i se înfigeau în pămînt. Ceva mai
PUlt Ceva mai mult.
A|unse la o porţiune deosebit de udă şi alunecă pe
ilRilin, ca pe patine exact cînd a auzit o voce masculină
pftolfidiM numele.
Frlna şi se opri aducînd mulţumiri fierbinţi că îşi
PUftpAtase echilibrul, exact în ultima clipă, în loc să
cu fundul pe iarba udă şi murdară.
hi», desigur, el,
Colin! rosti ea cu o voce uşor stînjenită, şi rămase
Nflllft uşteptîndu-l să o ajungă. Ce surpriză!
 El arăta ca şi cum încerca să nu zîmbească.
- Dansai?
- Să dansez? repetă ea.
- Mi s-a părut că dansezi..
- O, nu. înghiţi vinovată, pentru că - cu toate că
tehnic nu minţea - se simţea ca şi cum ar fi făcut-o.
Sigur că nu.
Ochii lui se încreţiră la colţuri.
- Păcat. M-aş fi simţit obligat să-ţi fiu partener şi n-am |
dansat niciodată în Berkeley Square.
Dacă i-ar fi spus acelaşi lucru cu doar două zile
înainte, ar fi rîs la gluma lui şi l-ar fi lăsat să fie mucalit şl j
fermecător. Dar trebuie că în cap auzi din nou vocea
lady-ei Danbury, pentru că deodată hotărî că nu mai voia
să fie aceeaşi veche Penelope Featherington.
Hotărî să participe la glumă.
Zîmbi, un zîmbet pe care nu credea că a ştiutj
vreodată să-l arboreze. Era ezitant, o făcea misterioaa
şi ştia că nu e ceea ce trebuia, pentru că ochii lui Colii]
se deschiseră mari, în timp ce ea murmură:
- Mi-e ruşine. Dar a fost destul de distractiv.
- Penelope Featherington, rosti el tărăgănat, cred
ai spus că nu dansai.
Ea ridică din umeri.
- Am minţit.
- Dacă-i aşa, rosti el, atunci în mod cert acestfl
trebuie să fie dansul meu.
Brusc inima Penelopei se simţi foarte ciudat. N-ar II
trebuit ca şoaptele lady-ei Danbury să-i intre în cap. Tu
buia să demonstreze cutezanţă şi farmec măcar o clip
dar nu avea idee cum să se descurce.
Spre deosebire de Colin, evident, care zîmll
diavoleşte în timp ce-şi întindea braţele într-o perfl
atitudine de vals.
- Colin, gîfîi ea, sîntem în Berkeley Square!
 - Ştiu. Tocmai ţi-am spus că n-am dansat niciodată
aici, îţi aminteşti?
- Dar...
Colin îşi încrucişă braţele.
- Măi, măi! Nu poţi să afişezi o astfel de îndrăzneală,
apoi să încerci să te fofilezi. în afară de asta, să dansezi
în Berkeley Square pare un fel de faptă, pe care o
persoană trebuie să o facă cel puţin o dată în viaţă, nu
eşti de acord?
- Poate să ne vadă cineva, şopti ea imperios.
El ridică din umeri, încercînd să ascundă faptul că era
de-a dreptul amuzat de reacţia ei.
- Nu-mi pasă. Ţie da?
Obrajii ei deveniră roz, apoi roşii şi părea că-i trebuie
0 mare cantitate de efort pentru a pronunţa cuvintele:
Oamenii vor crede că îmi faci curte.
El o privi de aproape, fără să înţeleagă de ce era aşa
lulburată. Cui îi păsa dacă oamenii credeau că o curta?
/vonul se va dovedi în curînd fals şi ei vor rîde bine pe
ioooteala societăţii. îi stătea pe limbă să spună: dă-o
bulbii de societate, dar rămase tăcut. Exista ceva ascuns
Ih «Irnfundul ochilor ei căprui, o emoţie pe care nu putea
■Ol măcar să încerce să o identifice.
0 emoţie pe care suspecta că el n-a simţit-o
Ml* lud.ita.
Şl realiză că, ultimul lucru pe care voia să-l facă, era
t) Mnească pe Penelope Featherington. Era cea mai
ha prietenă a surorii lui şi mai mult, era chiar o fată
‘"a drăguţă.
ftn încruntă. Presupunea că n-ar mai trebui să-i
itirt fată. La douăzeci şi opt de ani nu mai era o fată,
oum nici el nu mai era un băiat, la treizeci şi trei.
\\ iflrşit, cu mare grijă şi cu ceea ce spera că e o
| bună de sensibilitate, adăugă:
Ixlstâ vreun motiv, pentru care trebuie să ne
W»/o faptul că oamenii cred că ne curtăm?
 Ea închise ochi şi pentru o clipă Colin gîndi că trebuie
că suferă cu adevărat. Cînd îi deschise, privirea ei era
cam dulce-amară:
- De fapt, ar fi foarte nostim, zise ea. La început. El
nu comentă, aşteptă doar ca ea să continue: dar pînă la
urmă ar deveni clar că în realitate nu ne curtăm şi ar fi... ,
Se opri înghiţind în sec şi Colin realiză că nu era chiar
aşa stăpînă pe ea, cum spera că pare. Şi atunci, s-ar
presupune, continuă ea, că tu ai fost cel care ai rupt '
relaţia, pentru că - şi chiar aşa ar fi. El nu argumentă. 1
Ştia că vorbele ei erau adevărate. Ea dădu drumul 3
aerului din piept cu tristeţe. Nu vreau să ajung subiectul 1
unei astfel de situaţii. Chiar şi lady Whistledown ar scrie 1
probabil despre asta. Cum ar putea să nu o facă? Pentru I
ea ar fi o bucăţică de bîrfă mult prea suculentă, pentruj
a-i putea rezista.
- Regret, Penelope, rosti Colin. Nu era sigur pentru
ce se scuza, dar părea totuşi că e lucrul corect de spus.
Ea acceptă scuza cu un mic semn din cap.
- Ştiu că n-ar trebui să-mi pese de ce spun oamenii;
totuşi îmi pasă.
El o aprobă întorcîndu-se uşor, în timp ce îi lua înj
considerare cuvintele. Sau poate că îi lua în considerare
tonul vocii. Sau poate amîndouă.
întotdeauna crezuse despre el însuşi, că se aflâ
undeva deasupra societăţii. Nu neapărat în afara ei, mal
ales de cînd se mişca în mijlocul ei şi de obicei îi făcea
plăcere puţin. Dar întotdeauna a bănuit că fericirea lui nu
depinde de opinia celorlalţi.
Poate însă nu se gîndise la asta aşa cum trebuia. Er*
uşor să presupui că nu-ţi pasă de părerile celorlalţi, cînd
aceste păreri erau deosebit de favorabile. Dar oare ar f|
aşa de înclinat să respingă societatea, dacă l-ar fi tratat
în modul în care o tratau pe Penelope?
Nu fusese niciodată ostracizată, nici nu fusesl
subiect de scandal. Doar că nu era...populară.
 O, oamenii erau politicoşi şi familia Bridgerton se
purta prieteneşte cu ea, dar cea mai mare parte dintre
amintirile lui Colin despre Penelope erau cum stătea în
perimetrul sălii de bal, încercînd să se uite oriunde, nu la
perechile care dansau şi prefăcîndu-se în mod clar că în
realitate nu voia să danseze. Asta se întîmpla, cînd de
obicei se ducea el şi o invita. Se arătase întotdeauna
recunoscătoare pentru invitaţie, dar şi puţin sînjenită,
pentru că amîndoi ştiau că făcea asta mai ales pentru că
II parea rău pentru ea.
Colin încercă să se pună în locul ei. Nu era uşor. El
lusese întotdeauna popular. La şcoală, prietenii îl tratau
cu respect, iar cînd a inrat în societate, femeile s-au îm­
bulzit în jurul lui. Şi după cîte putea să spună, nu i-a
pflsat ce gîndeau oamenii, cînd se ajungea la aceasta...
De fapt, îi plăcea să fie plăcut.
Brusc nu ştiu ce să spună. Ceea ce era ciudat, pentru
un întotdeauna a ştiut ce să spună. De fapt, într-un fel
•ni faimos şi pentru că ştia întotdeauna ce să spună.
I ra probabil, reflectă el, unul din motivele care făceau să
II» atît de plăcut.
Acum însă simţea că sentimentele Penelopei depin-
■••u de următoarele lui cuvinte şi cumva, în ultimele
meu minute sentimentele ei deveniseră foarte impor­
tanţii pentru el.
Ai dreptate, rosti în final hotărînd că era întotdeauna
li Idue bună să spună cuiva că are dreptate. A fost foarte
li|"ill de sensibilitate din partea mea. Poate că ar trebui
na începem de la început?
1 Eu clipi.
Pardon?
[ 11 dadu din mînă, ca şi cum mişcarea ar fi putut
wpllca totul.
Sa realizăm un nou început.
66 JULIA QUINN
----------------------------------------------- I
Ea arăta adorabil de confuză, ceea ce-l făcu şi pe el I
la fel, pentru că niciodată nu se gîndise la Penelope ca j
fiind cît de cît adorabilă.
- Dar ne cunoaştem unul pe altul de doisprezece ani, ]
rosti ea.
- Oare chiar de atît de mult? Răscoli prin memorie, j
dar nu putea să-şi amintească ce a ocazionat prima lor '
întîlnire.Asta nu contează, adăugă el. M-am referit la
întîlnirea din această după-amiază, nătăfleaţă ce eşti. ]
Ea zîmbi, în mod clar în ciuda ei însăşi, şi el ştiu că
numind-o nătăfleaţă a fost exact ceea ce trebuia să facă,,
deşi nu avea idee cu adevărat de ce.
- Să începem, rosti încet însoţind cuvintele cu o
lungă mişcare a mîinii. Tu traversezi Berkeley Square şl
mă zăreşti în depărtare. Iar eu te strig pe nume şi tu
răspunzi spunînd...
Penelope îşi prinse între dinţi buza inferioară,
încercînd - dintr-un motiv oarecare - să-şi reţină zîm-
betul. Sub ce stea magică se născuse Colin, încît ştia
întotdeauna ce să spună? Era alambicat, şi nu făcea
altceva decît să lase în urmă inimi fericite şi feţe zîmbk
toare. Penelope ar fi putut paria bani buni - mult mal
mult decît mia de lire pe care a oferit-o lady Danbury -H
că nu era singura femeie din Londra îndrăgostită cu
disperare de cel de al treilea Bridgerton.
El îşi lăsă capul într-o parte, apoi îl îndreptă, într-un
fel de mişcare eficientă.
- Şi eu aş răspunde... rosti încet Penelope. Aş
răspunde...
Colin aşteptă două secunde, apoi spuse:
- Pur şi simplu, orice vorbe vor fi bune.
Penelope plănuise să-şi fixeze un zîmbet strălucita
pe faţă, dar descoperi că zîmbetul de pe buzele ei er|
autentic.
- Colin! rosti ea încercînd să sune, ca şi cum tocmi
fusese surprinsă de sosirea lui. Ce faci pe aici?
 - Excelent, rosti el.
Ea îi făcu un semn cu degetul.
- Interpretează-ţi şi tu personajul.
- Da, da, desigur. Scuze. Făcu o pauză clipind de
două ori apoi spuse: aici erai? Ce zici de asta: îmi
închipui că acelaşi lucru ca tine. Mă îndrept spre
Numărul Cinci, la ceai.
Penelope se trezi intrînd în ritmul conversaţiei.
Sună ca şi cum tocmai te-ai duce în vizită. Nu .
locuieşti acolo?
El se strîmbă.
Sper că doar săptămîna următoare. Cel mult două
«Aptâmîni. încerc să găsesc un loc nou unde să stau.
(Jind am plecat în Cipru, a trebuit să renunţ la închirierea
vechiului meu apartament, şi încă n-am găsit un
înlocuitor convenabil. Am nişte afaceri în Piccadilly şi am
Orezut că am să pot să mă duc şi acolo.
Pe ploaie?
| El ridică din umeri.
Nu ploua de dimineaţă, cînd am plecat. Şi chiar şi
iOum, doar burniţează.
r Doar burniţează, se gîndi Penelope. Burniţă care se
•UAliise de genele lui obscen de lungi, punînd în valoare
ui hll de un verde atît de perfect, încît mai multe tinere au
!fii»put să scrie (extrem de prost!) poezii despre ei.
Olilni şi Penelope, echilibrată cum îi plăcea să se
imfiRldere, petrecuse multe nopţi în pat, privind în tavan
|l nnvflzînd altceva decît ochii aceia.Doar burniţează,
MfVArat.
■ Ponelope?
■ ll utrngea atenţia.
I Adevărat, da. Mă duc şi eu la mama ta, la ceai. Fac
inia in liecare luni. Şi adesea şi în alte zile, admise ea.
iHml nu se întîmplă, ei bine, nimic interesant acasă la
(Wlin
 - Nu e nevoie să pari aşa de vinovată în legătură cu
asta. Mama mea e o femeie drăguţă. Dacă vrea să-ţi
ofere ceai, trebuie să te duci.
Penelope avea prostul obicei să încerce să citească
printre frazele conversaţiei, astfel încît îl suspectă pe
Colin că tocmai spusese că nu o acuză, dacă voia să
scape de propria ei mamă, din cînd în cînd.
Ceea ce cumva, inexplicabil, o făcu să se simtă puţin
tristă.
El se răsuci pe călcîie o clipă, apoi spuse:
- Ei bine, nu ar trebui să te reţin aici, în ploaie.
Ea zîmbi, deoarece stăteau afară de cel puţin]
cincisprezece minute. Totuşi, dacă el voia să continui
joaca, o să facă şi ea la fel.
- Eu sînt cea cu umbrela, sublinie ea.
Buzele lui se curbară uşor.
- Aşa e. Dar eu n-aş fi prea gentleman dacă nu te-î
conduce într-un mediu mai ospitalier. Vorbind despr
asta... Se încruntă privind în jur.
- Vorbind despre ce?
- Că sînt un gentleman.
-Ş i?
El îşi încrucişă braţele.
- N-ar trebui să fii însoţită de o cameristă?
- Locuiesc exact după colţ, rosti ea puţin cal]
dezumflată, că el nu-şi amintea. La urma urmei, ea ^
sora ei erau bune prietene cu două dintre surorile lui.
condusese chiar acasă o dată, sau de două ori.Nu poM
mai mult de cinci minute de mers pînă la mama ta. Patry
dacă mă simt excepţional de vioaie.
- Mă uitam doar să văd dacă e întuneric sau s f l
fundături. Se întoarse spre ea. Unde ar putea să sto f
ascuns un criminal.
- în Mayfair?
 - în Mayfair, rosti el crunt. Cred realmente că trebuie
sa te însoţească o cameristă, cînd umbli de colo-colo.
Nu mi-ar plăcea să ţi se întîmple ceva.
Era ciudat de atinsă de interesul lui, cu toate că ştia
cfl ar fi formulat gînduri de acelaşi fel pentru aproximativ
flecare femeie cunoscută de el. Ăsta era pur şi simplu
genul lui de bărbat.
Pot să te asigur că respect toate regulile de bună-
Ouviinţă, cînd merg pe distanţe mai lungi, rosti ea. Dar
tnlr adevăr, e aşa de aproape! Doar cîteva case,
fnulmente. Nici chiar mamei nu-i pasă. Maxilarul lui Colin
înţepeni. Să nu mai spun, adăugă Penelope, că am
douăzeci şi opt de ani.
Ce are asta de a face cu ceva? Em am treizeci şi
Irul, dacă voiai să ştii.
- Sînt pe picioarele mele, Colin. Nu am nevoie să mă
Ituiocup de toate regulile, care mă chinuiau cînd aveam
»iiplosprezece ani.
Mi e greu să cred...
I lţ>l puse o mînă în şold.
I întreb-o pe sora ta, dacă nu mă crezi pe mine.
I Mrusc el deveni mai serios decît îl văzuse ea
ninud.it.i.
I * îmi fac un titlu de glorie să nu o întreb pe sora mea
Mifpro probleme care sînt legate de bunul simţ.
[ Colin! exclamă din nou Penelope. E teribil să spui
W ueva.
T N aş spune că nu o iubesc. Nici măcar nu spun că
BM ml place de ea. O ador pe Eloise, după cum bine ştii.
M uţi
[•» toi ce începe cu totuşi ajunge să fie ceva rău,
■NithAnl Penelope.
f I loiso, zise el cu o stîngăcie care nu-l caracteriza,
tl trebuii sa fie măritată pînă acum.
K era prea mult, mai ales tonul cu care rostise
W lM ln ln
 - Cineva ar putea spune, replică Penelope cu o mică
ridicare a bărbiei, că şi tu ar fi trebuit să fii însurat pînă
acum.
- O , te...
- Ai, aşa cum cu mîndrie m-ai informat, treizeci şi trei
de ani.
Expresia lui era uşor amuzată, dar cu o palidă urmă
de iritare, ceea ce spunea că nu va rămîne amuzat multă
vreme.
- Penelope, nici măcar... . 1
- Anticule! ciripi ea.
El înjură în barbă, ceea ce o surprinse, deoarece nu
crezuse că îl auzise vreodată făcînd asta, în prezenţa
unei doamne. Probabil că ar fi trebuit să o ia ca o
avertizare, dar era prea iritată. Presupunea că vechea
zicală era adevărată - curajul dă şi mai mult curaj.
Sau poate mai bine: cutezanţa încurajează cute­
zanţa, pentru că îl privi cu viclenie şi spuse:
- Nu s-au căsătorit ambii tăi fraţi mai mari pînă la
vîrsta de treizeci de ani?
Spre surprinderea ei, Colin zîmbi şi îşi încrucişă
braţele pe piept, în timp ce se sprijinea cu un umăr de
copacul sub care stăteau.
- Fraţii mei şi cu mine sîntem nişte bărbaţi foarte
diferiţi.
Era, realiză Penelope, o declaraţie foarte bine spusă,
pentru că mulţi membri ai protipendadei, inclusiv
legndara lady Whistledown, făceau mult caz de faptul că
fraţii Bridgerton semănau aşa de mult. Unii merseseră
aşa departe, încît îi numeau interşanjabili. Penelope nu
credea că asta îl supărase pe vreunul din ei - de fapt, îşi
dădu ea seama, probail că toţi se simţeau flataţi de
comparaţie, pentru că păreau că se plac aşa mult unul
pe altul. Dar poate că greşea.
Sau poate că nu se uitase niciodată suficient de
aproape.
 Ceea ce era destul de ciudat, deoarece simţea că
|umătate din viaţă a petrecut-o privindu-l pe Colin
Bridgerton.
Colin o plăcea destul de mult - poate chiar mai mult
decît o plăceau mulţi oameni - dar nu-i păsa. Nu în acel fel.
- Poate că nu trebuie decît să fim de acord, că nu
BÎntem de acord, rosti ea în final.
- în legătură cu ce?
- Ei...Nu putea să-şi amintească. Ei, în legătură cu
ceea ce o fată bătrînă poate sau nu poate să facă.
El păru amuzat de ezitarea ei.
- Asta ar necesita probabil să ţin seama de judecata
surorii mele mai mici într-o privinţă, ceea ce ar fi, sînt
sigur că poţi să-ţi imaginezi, foarte dificil pentru mine.
- Dar nu-ţi pasă dacă respecţi judecata mea?
Zîmbetul lui era leneş şi crud.
- Nu, dacă îmi promiţi că nu spui şi altui suflet în
viaţă.
Desigur, lui nu-i păsa. Dar acesta era genul lui. Umor
şi un zîmbet, ce puteau să niveleze orice cale. Şi afurist
să fie, funcţiona, pentru că se auzi oftînd şi se simţi la
rîndul ei zîmbind şi, înainte de a-şi da seama, zise:
- Destul! Hai să ne continuăm drumul spre mama ta.
Colin zîmbi.
- Crezi că are ceva biscuiţi?
Penelope îşi dădu ochii peste cap.
- Ştiu că are şi biscuiţi.
- Bine, rosti el făcînd o săritură şi aproape trăgînd-o
după el. îmi iubesc familia, dar, pur şi simplu, mă duc
acolo doar pentru mîncare.
 Capitolul 4

E d ificil de im aginat că mai există şi alte noutăţi de la I

balul Bridgerton, în afară de hotărîrea lady-ei Danbury de I
descoperi identitatea Prezentei Autoare, totuşi trebuie să j
mai fie observate corect şi următoarele:
Domnul Geoffrey Albansdale a fost văzut dansînd cu 1
domnişoara Felicity Featherington.
Domnişoara F elicity Featherington a fost văzută
dansînd şi cu domnul Lucas Hotchkiss.
Domnul Lucas Hotchkiss a fost văzut dansînd cu
domnişoara Hyacinth Bridgerton.
Dom nişoara Hyacinth Bridgerton a fost văzută I
dansînd şi cu vicontele Burwik.
Vicontele Burwick a fos văzut dansînd cu dom nişoara*
Jane Hotchkiss.
Domnişoara Jane Hotchkiss a fos văzută dansînd şl
cu domnul Colin Bridgerton.
Domnul Colin Bridgerton a fost văzut de asemeneâi
dansînd cu domnişoara Penelope Featherington.
Şi pentru a închide acest mic şi incestuos cerc-înÂ
jurul-trandafirului, domnişoara Penelope Featherington i j
fost văzută vorbind cu domnul Geoffrey Albansdale (a ri! '
fost perfect, dacă ar fi şi dansat cu el, nu eşti de acord,
Dragă C ititorule?).
Documentele Societăţii Lady-ei W histledowni
12 aprilie 1824 „
 Cînd Penelope şi Colin au intrat în salon, Eloise şi
Hyacinth beau deja ceaiul, alături de cele două doamne
Bridgerton. Violet, văduva, era aşezată în faţa serviciului
de ceai, iar Kate, nora ei şi soţia lui Anthony, vicontele
actual, încerca, fără mare succes, să o stăpînească pe
fiica ei de doi ani, Charlotte.
Uitaţi peste cine am dat în Berkeley Square, anunţă
Colin.
Penelope, rosti Lady Bridgerton cu un zîmbet cald,
Im Ioc. Ceaiul e încă bun şi fierbinte, iar Cook a pregătit
faimoşii ei biscuiţi cu unt.
Colin se îndreptă direct spre mîncare, de abia
uprindu-se să-şi salute surorile.
Penelope urmă semnul lady-ei Bridgerton spre
icaunul cel mai apropiat şi luă loc.
Biscuiţii sînt buni, rosti Hyacinth trăgînd o farfurie
ipro ea.
Hyacinth, zise lady Bridgerton cu o voce vag
rin/aprobatoare, încearcă să rosteşti propoziţiile întregi.
Hyacinth se uită la mama ei cu o expresie surprinsă.
Penelope vedea că lady Bridgerton încerca să pară
•Mvera, în timp ce o mustra pe fiica ei, fără să prea
fiuşească.
Substantiv. Verb. Adjectiv, interveni Colin ştergîndu-şi
0 flrmitură de pe figura zîmbitoare. Propoziţia. E.
Cometa.
- Te iubesc, Colin, rosti Hyacinth ignorînd-o total pe
Knln
Normal că mă iubeşti, murmură el.
• In ce mă priveşte, rosti Eloise cu şiretenie, în scrie-
»11« mele prefer să pun articole înaintea substantivelor.
K Hyacinth răsuflă cu zgomot.
Scrierile tale? repetă ea.
Scriu multe scrisori, afirmă Eloise pufnind. Şi ţin şi
Ud jurnal, ceea ce te asigur că e un obicei foarte benefic.
 - Face pe cineva să rămînă disciplinat, interveni
Penelope luînd ceaşca şi farfurioara din mîinile lady-ei
Bridgerton.
- Tu ţii jurnal? întrebă Kate, fără să se uite realmente
la ea, deoarece tocmai sărise de pe scaun, să o prindă
pe fiica ei de doi ani, înainte ca fata să se caţere pe
masă.
- Mi-e teamă că nu, rosti Penelope clătinînd din cap.
Asta pretinde mult prea multă disciplină din partea mea.
- Am auzit zvonuri, i se adresă Kate Penelopei, că
sora ta e gata să se logodească.
Penelope clipi surprinsă. Nu crezuse că legătura lui
Felicity cu domnul Albansdale era cunoscută publicului. .
- Ei, de unde ai auzit zvonurile?
- De la Eloise, desigur, afirmă Kate realistă. Ea ştie
întotdeauna tot.
- Şi ceea ce nu ştiu, interveni Eloise, ştie Hyacinth dej
obicei. E foarte convenabil aşa.
- Eşti sigură că nici una dintre voi nu e ladyj
Whistledown? glumi Colin.
- Colin! îl apostrofă lady Bridgerton. Cum poţi măcar J
să-ţi închipui aşa ceva?
Ei ridică din umeri.
- în mod cert, amîndouă sînt suficient de inteligent!
să se ocupe de o astfel de ispravă.
Eloise şi Hyacinth făcură o reverenţă.
Chiar şi lady Bridgerton nu putu să respingi
complimentul.
- Da, ei bine, şovăi ea, Hyacinth e mult prea tînâr||
iar Eloise... Ridică ochii la aceasta, care o privea cu
expresie foarte amuzată. Ei bine, Eloise nu e l.idyj
Whistledown. Sînt sigură de asta.
Eloise îl privi pe Colin.
- Nu sînt lady Whistledown.
- Păcat, replică el. Ai fi fost oribil de bogată pîf|
acum, îmi imaginez.
 - Ştii, rosti Penelope gînditoare, ăsta ar putea să fie
un bun mijloc de a-i afla identitatea.
Cinci perechi de ochi se întoarseră spre ea.
- Trebuie să fie cineva, care are mai mulţi bani decît
ar trebui să aibă, explică Penelope.
- Bine gîndit, rosti Hyacinth, doar că eu nu am idee
clţi bani trebuie să aibă fiecare.
Nici eu, desigur, replică Penelope. Dar în cea mai
mare parte a timpului, cineva poate avea o idee
gonerală. La privirea inexpresivă a lui Hyacinth, adăugă:
di» exemplu, dacă deodată mă duc şi-mi cumpăr o
diademă cu diamante, ar fi ceva foarte suspect.
Kate îi dădu Penelopei un cot.
Ai cumpărat o diademă cu diamante, recent? Mi-ar
II do mare folos mia de lire.
Penelope îşi ridică ochii o secundă, înainte de a
ifliipunde, ca şi actuala vicontesă Bridgerton. în mod
îmi, Kate nu avea nevoie de o mie de lire.
Pot să te asigur, rosti Penelope, că nu posed nici un
kliiUtir diamant. Nici măcar un inel cu diamant.
Kate lăsă să-i scape un „of” de nemulţumire.
Li bine, atunci nu-mi eşti de niciun ajutor.
Nu e vorba aşa de mult de bani, anunţă Hyacinth.
| Vorba de glorie.
I ndy Bridgerton tuşi în ceaşca de ceai.
Hogret, Hyacinth, spuse ea, dar ce ai spus?
(llndeşte-te la stima cu care ar fi înconjurată, pentru
|A In sfîrşit a prins-o pe lady Whistledown, afirmă
iiytt' inlh. Ar fi ceva plin de glorie.
• Vroi sa spui, întrebă Colin cu o expresie înşelător
Miitonitoare pe figură, că ţie nu-ţi pasă de bani?
f ■ Niciodată n-am spus aşa ceva, rosti Hyacinth cu un
obraznic.
Hmmlopei îi trecu prin minte că dintre toţi Bridgertonii,
pînth $i Colin se asemănau cel mai mult. Erau
un lucru bun, plecările dese ale lui Colin din
ţară. Dacă el şi Hyacinth şi-ar fi unit vreodată forţele în
mod serios, probabil că ar fi putut să pună mîna pe
omenire.
- Hyacinth, rosti ferm lady Bridgerton, n-ai să faci din
descoperirea lady-ei Whistledown scopul vieţii tale.
- Dar...
- Nu spun că nu poţi să studiezi problema şi să pui
cîteva întrebări, se grăbi să adauge lady Bridgerton
ridicînd o mînă să împiedice alte întreruperi. Bunule
Dumnezeu, sper că după aproape patruzeci de ani de
maternitate sînt în stare să ştiu multe, încît să încerc să
te opresc, cînd ţi-ai pus ceva în cap, indiferent cît de
lipsit de sens ar fi.
Penelope duse ceaşca de ceai la gură pentru a-
masca zîmbetul.
- E binecunoscut că eşti - lady Bridgerton îşi dres
glasul cu delicateţe - încăpăţînată, uneori...
- Mamă!
Lady Bridgerton continuă ca şi cum Hyacinth niJ
scosese un cuvînt:
- ...dar nu vreau să uiţi că scopul tău principal, la ora)
actuală, trebuie să fie căutarea unui soţ.
Hyacinth rosti din nou „mamă”, dar de data aceasta i
fost mai mult un geamăt decît un protest.
Penelope îşi alunecă privirea spre Eloise, care avi
ochii fixaţi în tavan şi încerca în mod vizibil să ni
zîmbească. îndurase ani întregi activitatea de peţitoafl
a mamei ei şi pînă la urmă, acuma nu-i păsa că părea i
renunţase şi se orientase spre Hyacinth.
De fapt, Penelope era surprinsă că lady Bridgerton l
pare că în sfîrşit acceptase starea de fată nemăritat
Eloisei. Nu ascunsese niciodată faptul că cel mai muia
scop al vieţii ei era să-i vadă pe toţi cei opt coi*
căsătoriţi şi fericiţi. Şi cu patru reuşise. Mai întîi, Daphn
se măritase cu Simon şi devenise ducesă de Hastinpa
Anul următor, Anthony se însurase cu Kate. Apoi
intervenit o mică pauză, dar după aceea ceilalţi doi,
Benedict şi Francesca, s-au căsătorit în acelaşi an,
Benedict cu Sophie şi Francesca s-a căsătorit cu contele
scoţian Kilmartin.
Din păcate, Francesca a devenit văduvă la numai doi
ani după căsătorie. Acum îşi împărţea timpul între familia
fostului soţ din Scoţia şi a ei proprie de la Londra. Cînd
no afla în oraş, totuşi, insista să locuiască în Casa
Kilmartin, în loc de Casa Bridgerton, sau la Numărul
Cinci. Penelope nu o acuza. Dacă ar fi fost văduvă, ar fi
vrui şi ea să se bucure de această independenţă.
în general, Hyacinth suporta peţitoria mamei ei cu
BTior, de cînd, aşa cum îi spusese Penelopei, hotărîse
îia pînă la urmă voia să se mărite. O lăsa pe mama ei să
fm;n demersurile, după care ea putea să-şi aleagă soţul,
Blnd apărea cel potrivit.
Şi. cu obişnuitul ei umor, se ridică, îşi sărută mama pe
Hhraz şi îi promise îndatorată că principalul ei scop în
Vtotn era să-şi caute un soţ - aruncîndu-le în acelaşi
!ltii|) un zîmbet furiş şi obraznic fratelui şi surorii ei. Era
aproape aşezată din nou pe scaun, cînd li se adresă
ftiprlalţi:
I » Credeţi că va fi prinsă?
Continuăm să discutăm despre femeia Whistledown?
mIi* ludy Bridgerton.
N aţi auzit teoria Eloisei? întrebă Penelope.
loţl ochii se întoarseră spre Penelope, apoi spre
1■
Iii, care e teoria mea? înrebă Eloise.
I ia exact, o, nu ştiu, poate acum o săptămînă,
pti l ’enelope. Vorbeam despre lady Whistledown şi
«uniii ca nu văd cum ar putea să continue aşa o
Mit 1«, pînă la urmă va trebui să facă o greşeală,
ii 11 loise a spus că nu e aşa sigură de asta, că au
do|a peste zece ani şi dacă era să facă o
Ifl, n ar fi făcut-o deja? Apoi eu am spus, nu, e şi
ea doar un om. Pînă la urmă, va trebui să facă o j
boroboaţă, pentru că nimeni nu poate să continue aşa ]
pentru totdeauna, şi...
- O, îmi aduc aminte! o întrerupse Eloise. Eram 1
acasă la tine, în camera ta. Am avut atunci cea mai I
strălucită idee! l-am spus Penelopei că aş pune pariu că ]
lady Whistledown a făcut deja o greşeală, doar că noi I
am fost suficient de proşti încît să nu o observăm.
- Pot să spun că nu e un compliment pentru noi, I
murmură Colin.
- Ei bine, prin noi am vrut să spun toată societatea, I
nu numai familila Bridgerton, obiectă Eloise.
- Aşa că, spuse Hyacinth, tot ce trebuie să facem,!
pentru a o prinde pe lady Whistledown, este să citim cu
atenţie toate vechile ei articole.
Ochii lady-ei Bridgerton se umplură de o panicâ
destul de moderată.
- Hyacinth Bridgerton, nu-mi place privirea de pe faţa ta, I
Hyacinth zîmbi şi ridică din umeri.
- Aş putea să mă amuz serios cu o mie de lire.
- Dumnezeu să ne ajute, fu răspunsul mamei ei.
- Penelope, rosti deodată Colin, nu ai terminat să nt J
vorbeşti de Felicity. E adevărat că e pe cale să st I
mărite?
Penelope înghiţi ceaiul pe care tocmai îl s o rb is tifl
Colin avea un fel de a privi pe cineva, cu ochii lui veriiM
atît de ficşi şi intenşi, încît aveai impresia că existau dOâ/M
două persoane în univers. Din păcate pentru P e n e lo p l*
părea de asemenea că are şi un fel de a o reduce pe t ^ H
la nivelul unei imbecile bîlbîite. Dacă erau în m ijlo flj^l
unei conversaţii, ea putea în general să se descurce, d fljH
cînd o surprindea ca acum, întorcîndu-şi atenţia spre
chiar cînd se convinsese că se confunda perfect n tf||
tapetul, era complet şi cu desăvîrire pierdută.
- Ei bine, da, e destul de posibil, rosti ea, să fi înltlMl
în atenţia domnului Albansdale. Dar dacă se va hotflrf ş H
 o ceară în căsătorie, îmi imaginez că va trebui să plece
în estul Angliei, să-i ceară mîna de la unchiul nostru.
- Unchiul vostru? întrebă Kate.
- Unchiul Geoffrey. Locuieşte lîngă Norwich. E cea
mai apropiată rudă a noastră pe linie masculină, deşi
pentru a spune adevărul, nu l-am văzut prea des. Dar
domnul Albansdale e un tradiţionalist. Nu cred că se va
■Imţi confortabil, cerîndu-i mîna de la mama.
Sper să o întrebe şi pe Felicity, rosti Eloise. Adesea
m-am gîndit că e o nebunie curată faptul că bărbaţii cer
mîna unei femei de la tatăl ei, înainte de a o întreba şi pe
mi. Nu tatăl va trebui să trăiască cu el.
Atitudinea aceasta, rosti Colin cu un zîmbet
•muzat, parţial ascuns de ceaşca cu ceai, poate explica
«In ce eşti încă nemăritată.
Lady Bridgerton îi aruncă fiului ei o privire severă şi îi
t fonti numele cu dezaprobare.
O, nu, mamă, rosti Eloise. Nu-mi pasă ce spune.
Mi» :.imt perfect confortabil ca fată bătrînă. îi adresă lui
Bolln o privire superioară. Mai curînd celibatară, decît
pllrltuta cu un tip plictisitor. Aşa cum, adăugă ea cu o
Mutare din mînă, crede şi Penelope!
Hurprinsă de mişcarea bruscă a mîinii Eloisei în
Mi»mlla ei, Penelope îşi îndreptă spatele şi spuse:
LI, da. Desigur.
Dar avea sentimentul că nu e la fel de fermă în
“ MUtn convingere, ca prietena ei. Spre deosebire de
Mm , ea nu refuzase şase cereri în căsătorie. Nu
Wnnm nici una; nu primise nici măcar una.
1*1 «puse apoi în gînd că nici n-ar fi acceptat pe
‘ v«, din moment ce inima ei îi aparţinea lui Colin. Dar,
•onsta era adevărul, sau doar încerca să se simtă
Mim, pentru că avea un eşec aşa de răsunător pe
|Htrlmonială?
HdA cineva i-ar fi cerut să se mărite cu el mîine -
• pwrlect amabil şi acceptabil, dar pe care nu-l va
putea iubi niciodată, însă probabil că l-ar fi plăcut foarte
mult - ar fi spus da?
Probabil.
Şi asta o făcu melancolică, pentru că, admiţînd asta
în sinea ei, însemna că realmente şi cu adevărat
renunţase să mai spere la Colin. Asta însemna că nu era
aşa de fermă în principiile ei cum sperase. însemna că
dorea să aibă un soţ mai-puţin-decît-perfect, pentru a 1
avea o casă şi o familie a ei.
Nu era altceva decît ceea ce făceau în fiecare an sute
de femei, dar era ceva la care nu se gîndise niciodată că
va face şi ea.
- Deodată ai devenit foarte serioasă, i se adresă I
Colin.
Penelope se sustrase meditaţiei.
- Eu? O! Nu, nu. M-am pierdut în gînduri, atîta tot. a
Colin acceptă afirmaţia cu un scurt semn din cap,|
înainte de a întinde mîna după alt biscuit.
- Avem şi ceva mai substanţial? întrebă el încreţindllfl
şi nasul.
- Dacă aş fi ştiut că vii, rosti mama lui cu voce se a cM
aş fi dublat cantitatea de hrană.
El se ridică şi se duse la şnurul clopoţelului.
- Am să sun să mai aducă ceva. După ce a tras M
dată, se întoarse şi se aşeză. Aţi auzit teoria Penelopul
despre lady Whistledown? ■
- Nu, n-am auzit-o, răspunse lady Bridgerton.
- E cu adevărat inteligentă, rosti Colin oprindu>|B
penru a-i cere cameristei nişte sendviciuri, înainte d t f f l
adăuga: ea crede că este lady Danbury.
- Oooo! Hycinth era vizibil impresionată. Foarte l l f l
din partea ta, Penelope. Aceasta îi mulţumi. Şi e
genul de treburi pe care le-ar face lady Danbury, a d A y fl
Hyacinth.
- Articolul sau provocarea? întrebă Kate apuoMB
eşarfa rochiţei Charlottei, înainte ca fetiţa M
împiedice de ea.
- Ambele, răspunse Hyacinth.
- Şi, adăugă Eloise, Penelope i-a spus-o în faţă.
Hyacinth rămase cu gura căscată şi pentru Penelope
era evident că tocmai urcase - serios - în stima
Hyacinthei.
- Mi-ar fi plăcut să văd şi eu asta! rosti lady Bridgerton
cu un zîmbet larg şi mîndru. Sincer, sînt surprinsă că
ştirea n-a apărut în Whistledown, în dimineaţa asta.
Mi-e greu să cred că lady Whistledown ar comenta
oova, în legătură cu teoriile oamenilor privind identitatea
nu, rosti Penelope.
De ce nu? întrebă Hyacinth. Ar fi o cale excelentă
puntru ea să lanseze cîteva bîrfe. De exemplu - ridică o
ftilnn spre sora ei, într-o poză foarte dramatică - faptul
i fl tu îmi închipui că lady Whistledown e Eloise.
Nu e Eloise! protestă lady Bridgerton.
Nu sînt eu, rosti Eloise cu un zîmbet.
I ► Dar să zicem că aşa am crezut, rosti Hyacinth cu o
Vin n oxtrem de reţinută. Şi că am spus asta public.
Coea ce n-ai făcut niciodată, rosti mama ei severă.
Ceea ce n-am făcut niciodată, repetă ea ca un
|»«g»l. Dar teoretic, să ne prefacem că am făcut-o. Să
yiwm că Eloise e cu adevărat lady Whistledown.
a ce nu e, se grăbi ea să adauge, înainte ca mama
|A 0 poată întrerupe din nou.
I «dy Bridgerton ridică în tăcere mîinile, în semn de
J^llnro
10» nit mijloc mai minunat ar fi de a prosti masele,
lium Hyacinth, decît să facă haz pe socoteala mea
BtiHmittlul ei?
t)n*l(]iir, dacă lady Whistledown ar fi realmente
I cugetă Penelope.
Nn ni l/bucni lady Bridgerton.
■■»iiltiul sâ fie de niciun ajutor, Penelope izbucni
m iIm
 - Dar dacă ar fi fost...
- Ştii, rosti Eloise, acum realmente aş vrea să fiu.
- Ce glumă ar fi fost pentru noi toţi, continuă
Penelope. Desigur, atunci miercuri n-ai fi putut să scrii
un articol făcînd haz de Hyacinth care-şi închipuie că
eşti lady Whistledown, deoarece atunci toţi am fi ştiut că
tu eşti.
- Doar dacă nu eşti tu, rîse Kate privind-o pe
Penelope. Asta ar fi un şiretlic necinstit.
- Stop! interveni lady Bridgerton. Vă rog!
Dar în acel moment toţi rîdeau prea tare.
- Posibilităţile sînt nelimitate, rosti Hyacinth ştergîn-l
du-şi o lacrimă.
- Probabil că pur şi simplu ar trebui să ne uităm în j
stînga, sugeră Colin cînd se aşeză jos. Cine ştia,!
persoana aceea ar putea fi foarte bine scandaloasa lady j
Whistledown.
Toată lumea privi spre stînga, cu excepţia Eloisel,!
care privi drept înainte...drept spre Colin.
- Ai încercat să-mi spui ceva, întrebă ea cu un zîmbet
amuzat, cînd te-ai aşezat în dreapta mea?
- Deloc, murmură el întinzînd mîna după farfuria o iil
biscuiţi, apoi oprindu-se cînd îşi aminti că e goală.
Dar nu o privi pe Eloise în ochi cînd spuse asta. l
Dacă oricine altcineva în afara Penelopei ar ll
observat felul lui evaziv de a fi, nu ar fi putut să-l întreb®
ce crede, pentru că tocmai atunci au sosit sendviciurlls,
aşa că după aceea el nu mai fu de nici un folos H
discuţie.
 Capitolul 5

A intrat în atenţia Prezentei Autoare făptui că iady

BItckwood şi-a scrîntit glezna la începutul săptăm înii, în
timp ce-l urmărea pe un băiat care vindea Această Umilă
hmio.
O mie de lire este în mod cert o sumă serioasă, iar
1*1y Blackwood are mare nevoie de fonduri, dar, mai
Wfipf decît atît, situaţia a devenit absurdă. Sînt sigură că
huMonezii au ceva mai bun de făcut cu tim pul lor, decît
vfneze un biet vînzător de ziare neajutorat, în încer-
vp/i nereuşită de a descoperi identitatea Prezentei
IMre.
fi au poate nu.
h§/onta Autoare a făcut cronica activităţilor proti-
Mndoi timp de o decadă şi n-a descoperit nici o
w ld că, în mod real, nu au nimic mai bun de făcut cu
fiilo r.
Documentele Societăţii Lady-ei Whistledown,
14 aprilie 1824

JJhiia zile mai tîrziu Penelope se trezi din nou

Milud Berkeley Square, în drumul ei spre Numărul
l< puntru a-i face o vizită Eloisei. De data aceasta,
■m dimineaţa tîrziu, era soare şi nu dădu peste
K. Im drum.
 Penelope nu era sigură dacă era ceva rău sau nu.
Cu o săptămînă în urmă, ea şi Eloise făcuseră planuri
să meargă la cumpărături, dar au hotărît să se întîl-
nească la Numărul Cinci, pentru a putea ieşi împreună,
lipsindu-se astfel de cameristele lor. Era o zi perfectă, ce
semăna mai mult cu iunie, decît cu aprilie şi Penelope de
abia aştepta plimbarea scurtă, pînă în Oxford Street.
Dar, cînd sosi acasă la Eloise, dădu peste expresia!
perplexă de pe faţa valetului.
- Domnişoară Featherington, rosti el clipind de mai
multe ori în succesiune rapidă, înainte de a scoate alte
cuvinte: nu cred că domnişoara Eloise e aici pentru
moment.
Buzele Penelopei se depărtară de surpriză.
- Unde s-a dus? Ne-am făcut programul acum o
săptămînă.
Wickham clătină din cap.
- Nu ştiu. Dar a plecat cu mama ei şi cu domnişoara
Hyacinth, acum două ore.
- Aşa! Penelope se încruntă încercînd să hotăra:
ce era de făcut. Aş putea să aştept? Poate că doar
întîrziat. Eloisei nu i se potriveşte să uite de o întîlnire,
El dădu amabil din cap şi o îndrumă spre salom
neoficial de la etaj, promiţîndu-i că va aduce un platou c(j
ceva de gustat şi înmînîndu-i ultimul număr dlfl|
Whistledown, pentru a-l citi în timp ce aştepta.
Penelope îl citise deja, desigur; era furnizat devrei
dimineaţa şi îşi făcuse un obicei să parcurgă articolele,
micul dejun. Cu aşa de puţină treabă, care să-i ocu|
mintea, se îndreptă spre fereastră să se uite afară,
peisajul stradal din Mayfair. Dar nu erau prea multe di
văzut; aceleaşi clădiri pe care le văzuse de mii de ol|
înainte, chiar şi aceeaşi oameni care mergeau pe stradi
Tocmai făcea comparaţie cu viaţa ei, cînd obsei
singurul obiect nou din cîmpul ei vizual: o carte broşai
ce se afla deschisă pe masă. Chiar şi de la cîţiva m i i
depărtare, putea să vadă că nu conţinea cuvinte tipărite,
Ol mai curînd rînduri ordonate, scrise de mînă.
înaintă şi se uită la ea, fără să atingă paginile. Părea
«n fie un fel de jurnal şi în mijlocul paginii din dreapta se
«fia un fragment, separat de restul textului prin cîte un
ipnţiu sus şi altul jos:

februarie 1824
Munţii Troodos, Cipru

îşi duse mîna la gură. Colin a scris asta! Chiar cu o zi

Inulnte spusese că a vizitat Ciprul, nu Grecia. N-a avut
Idoo că a ţinut un jurnal.
Ridică un picior pentru a face un pas înapoi, dar
Ifiipul nu i se mişcă. N-ar trebui să citesc, îşi spuse ea.
fe jurnalul intim al lui Colin. Trebuia pur şi simplu să
■ •co.
- Să plec, bombăni ea privindu-şi picioarele ce se
împotriveau. Să plec.
■ Dar picioarele nu i se mişcară.
I Şl poate că nu era chiar aşa de grav. Oare îi invada
•fMlmonte intimitatea, dacă citea ceea ce putea să vadă,
Ini A «a întoarcă pagina? îl lăsase deschis pe masă, ca
I ţ i fin văzut de toată lumea.
W îotodată însă, Colin avea toate motivele să creadă că
Minuni nu se va lega de jurnalul lui, dacă va ieşi din
Mflpore cîteva clipe. Probabil ştia că mama şi surorile
k ll plecaseră de dimineaţă. Cei mai mulţi oaspeţi erau
Mrnmaţi spre salonul oficial de la parter; din cîte ştia
|**nnlope, ea şi Felicity erau singurele, care nu făceau
lhn din familia Bridgerton şi care erau conduse direct
t | »«Ionul neoficial de la etaj. Colin nu o aştepta (sau,
Hm! i nrînd, nu se gîndise la ea în nici un fel), şi a crezut
B l nu e nici un pericol să-şi lase jurnalul acolo, în timp
m nu ducea undeva.
| !'«• do altă parte, l-a lăsat deschis.
 Deschis, pentru numele cerului! Dacă ar fi existat
nişte secrete valoroase în acest jurnal, în mod cert Colin
ar fi avut o grijă mai mare de ele, cînd părăsea camera.
La urma urmei, nu era prost.
Penelope se aplecă în faţă.
O, la naiba, nu putea să citească scrisul de la această j
distanţă. Titlul fusese lizibil, pentru că era înconjurat da
aşa mult spaţiu alb, dar restul era puţin cam pre^
înghesuit, pentru a fi vizibil de la această distanţă.
într-un fel, gîndi ea, n-ar trebui să se simtă aşfl
vinovată, dacă va trebui să mai facă doi paşi, pentru a se
apropia de carte, ca să o poată citi. Nu conta, desigur, cft
deja traversase camera, pentru a ajunge acolo unde era
în acest moment.
îşi ciocăni cu degetele maxilarul, chiar lîngă ureche,
Era o treabă bună. Traversase camera cu puţin înainti
ceea ce în mod cert însemna că deja comisese cel md
mare păcat din acea zi. Încă un pas era nimic îf|
comparaţie cu lungimea camerei.
înaintă hotărînd că nu mai era decît o jumătate de
pas, apoi mai înaintă puţin şi se uită în jos, începînd s|
citească exact din mijlocul unei propoziţii:

în Anglia. A ici nisipul se vălureşte într-o alternanţă d i

cafeniu cu alb şi are o consistenţă aşa de fină, c i
alunecă peste piciorul gol, ca o adiere mătăsoasă. Apa
de un albastru de neimaginat în Anglia, aquamarin c
lică riri de soare şi cobalt profund, cînd norii acoi
cerul. Şi e cald - surprinzător, şocant de cald, ca o bah
ce a fost pregătită doar cu o jum ătate de oră m tl
devreme. Valurile sînt molcome şi urcă pe mal, cu (T
sunet blînd înspumat, gîdilînd pielea şi transforming
nisipul perfect într-o plăcere m oale, ce a lu n tT
îngropîndu-ţi degetele de la picioare, pînă cînd un alt vi
vine să le elibereze.
 E uşor de înţeles, de ce se spune că e locul de
naştere al Afroditei. Cu fiecare pas, aproape că mă
aştept să o văd, ca în pictura lu i Botticelli, ieşind din
mare, în echilibru perfect pe o scoică gigantică, cu părul
lung tip tiţian unduind în ju ru l ei.
Dacă s-a născut vreodată undeva o femeie perfectă,
ti pur acesta ar fi locul. Sînt în paradis. Şi totuşi...
Şi totuşi, cu toată briza caldă şi cerul fără nori, îm i
amintesc că acesta nu e căminul meu, că am fost născut
#4 mi trăiesc viaţa în altă parte. Dar asta nu poate să-mi
fina în frîu dorinţa - nu, im pulsul! -d e a călători, a vedea,
# ma întîlni. însă se naşte un dor ciudat, de acasă, cînd
ating o pajişte proaspătă şi udă, sau cînd sim t ceaţa
f$coroasă pe faţă, care îm i amintesc de bucuria unei zile
parfecte, după o săptămînă de ploaie.
Oamenii de aici nu cunosc această bucurie. Zilele lo r
tin i întotdeauna perfecte. Oare cineva poate aprecia
par!neţiunea, dacă este o constantă în viaţa lui?

22 februarie 1824
M unţii Troodos, Cipru
I remarcabil faptul că îm i este frig. Aşa, pur şi simplu,
t lahruarie şi ca englez sînt destul de obişnuit cu un
Muunrie îngheţat (la fe l ca toate lunile care conţin R în
luimole lor), dar nu mă aflu în Anglia. Sînt în Cipru, în
hunui Mediteranei şi exact acum două zile eram în
Paptios, pe coasta de sud-vest a insulei, unde soarele e
f i ¡tainic şi marea sărată şi caldă. De aici, poţi vedea
ttifiil muntelui Olimp, încă acoperit de zăpadă, aşa de
nih ca devine tem porar orbitor, cînd soarele se
H i Indaşte în el.
I Urcuşul la această altitudine a fost înşelător, cu
palcolo ascunse aproape la fiecare colţ. Drumul e
plUmantar şi de-a lungul lu i ne-am întîlnit
 Penelope scoase un mormăit de protest, cînd îşi
dădu seama că pagina s-a terminat în mijlocul unei
propoziţii. Pe cine a întîlnit? Ce s-a întîmplat? Ce
pericole?
Se uită la jurnal, murind de dorinţa de a întoarce
pagina, pentru a vedea ce s-a întîmplat în continuare.
Cînd începuse să citească, a reuşit să se justifice
spunîndu-şi că în realitate nu-i invadase intimitatea lui
Colin; că la urma urmei el lăsase cartea deschisă. Se
uita doar la ce lăsase el expus.
însă dacă întorcea pagina, era altceva.
întinse mîna, apoi şi-o retrase. Nu era corect. Nu
putea să-i citească jurnalul. Ei bine, nu mai mult decît
citise deja.
Pe de altă parte, era clar că erau cuvinte ce meritau
să fie citite. Era o crimă din partea lui Colin, că le ţinea
doar pentru el. Cuvintele trebuiau sărbătorite,
împărtăşite. Ele trebuiau să fie...
- O, pentru numele lui Dumnezeu, mormăi ea pentru
sine. Şi întinse mîna spre marginea filei.
- Ce faci acolo?
Penelope se răsuci.
- Colin!
- Categoric, se repezi el. Penelope se retrase clăti-
nîndu-se. Nu-I auzise niciodată folosind un astfel de ton.
Nici măcar nu-l crezuse în stare de aşa ceva. El traversă
camera cu paşi mari, apucă jurnalul şi-l închise cu
zgomot. Ce faci aici? întrebă din nou.
- O aştept pe Eloise, reuşi ea să scoată cîteva
cuvinte, cu gura brusc uscată.
- în salonul de la etaj?
- Wickham mă conduce întotdeauna aici. Mama ta
i-a spus să mă trateze ca pe cineva din familie. Eu...
oh... el... oh... Realiză că îşi frîngea mîinile şi îşi puse în
 Pentru că ea şi Hyacinth sînt aşa bune prietene. Eu -
regret, credeam că ştii.
El aruncă nepăsător volumul legat în piele, pe un
scaun apropiat şi îşi încrucişă braţele.
- Şi ţi-ai făcut un obicei să citeşti notele personale ale
altora?
- Nu, sigur că nu. Dar era deschis şi... înghiţi în sec
recunoscînd cît de îngrozitor suna scuza, chiar în
secunda în care îi ieşise de pe buze. E un loc public,
murmură ea simţind că trebuie să-şi termine apărarea.
Poate că ar fi trebuit să-l iei cu tine.
Penelope simţi cum i se aprind obrajii.
- Mai bine plec, afirmă ea. Te rog spune-i Eloisei...
-A m să plec eu, mîrîi practic Colin. în această după-
amiază mă mut. Poate ar trebui să plec chiar acum,
pentru că tu, în mod evident, ai pus stăpînire pe casă.
Penelope nu se gîndise niciodată că nişte cuvinte ar
putea să producă durere fizică, însă în clipa aceea putea
să jure că a primit un cuţit în inimă. Nu realizase pînă în
acel moment, cît de mult a însemnat pentru ea faptul că
lady Bridgerton i-a deschis casa.
Sau cît de mult o rănea să ştie, ce mult îi displăcea lui
Colin prezenţa ei acolo.
- De ce trebuie să fie aşa greu pentru tine să-mi
accepţi scuza? izbucni ea, urmîndu-l îndeaproape, în
timp ce el traversa camera pentru a-şi aduna restul
lucrurilor.
- Şi de ce, mă rog, ar trebui să-mi fie mai uşor? veni
replica lui. Dar nu se întoarse spre ea cînd spuse aceasta,
şi nici măcar nu încetă să se învîrtească prin cameră.
- Pentru că ar fi cel mai drăguţ lucru, ce poate fi făcut,
nu cedă ea.
Asta îi atrase lui atenţia. Se răsuci cu ochii scînteind,
atît de furioşi încît Penelope se dădu un pas înapoi.
Colin era amabil şi indolent. Nu-şi pierdea niciodată
firea.
 Pînă acum.
- Pentru că ar fi cel mai drăguţ lucru de făcut? bubui
el. Asta e ceea ce ai gîndit tu, cînd mi-ai citit jurnalul? Că
e un lucru drăguţ să citeşti hîrtiile intime ale cuiva?
- Nu, Colin, eu...
- Nu mai e nimic de spus... rosti el împungînd-o în
umăr cu indexul.
- Colin! Tu...
Se răsuci pentru a-şi aduna lucrurile, întorcîndu-i
grosolan spatele în timp ce vorbea:
- Nimic nu poate justifica ce ai făcut.
- Nu, sigur că nu, dar...
- Au!
Penelope simţi cum sîngele îi piere din obraz. Ţipătul
lui Colin era de durere adevărată. De pe buze îi scăpă
numele lui, într-o şoaptă panicată, şi se grăbi să ajungă
lîngă el.
- Ce e...O, ceruri!
Dintr-o rană din palma lui şiroia sîngele.
Niciodată prea bine inspirată într-un moment de criză,
Penelope reuşi totuşi să spună:
- O! O! Covorul! Sări spre el, în mînă cu o coală de
hîrtie de scris, ce se afla pe o masă alăturată, pe care o
strecură sub mîna lui, pentru a aduna sîngele, înainte de
a distruge nepreţuitul covor de dedesubt.
- întotdeauna ca o infirmieră atentă, rosti Colin cu
voce nesigură.
- Ei bine, nu o să mori, explică ea, iar covorul...
- E în regulă, o asigură el. încercam să fac o glumă.
Penelope se uită la figura lui. Dungi albe subţiri îi
marcau pielea din jurul gurii şi arăta foarte palid.
- Cred că ar fi mai bine să stai jos, rosti ea. El dădu
din cap îndîrjit şi se lăsă pe un scaun. Stomacul
Penelopei fu răscolit, parcă avea rău de mare. Nu se
simţise niciodată bine în prezenţa sîngelui. Poate că ar fi
 mai bine să stau şi eu jos, bombăni ea căzînd pe o
măsuţă joasă din faţa lui.
- Tu eşti bine? întrebă el.
Ea dădu din cap afirmativ, înghiţind micul val de
greaţă.
- Trebuie să găsim ceva să leg rana, rosti ea făcînd
o strîmbătură, în timp ce se uita la situaţia ridicolă creată
pe jos. Hîrtia nu era absorbantă şi sîngele se scursese
riscant pe toată suprafaţa ei. Penelope încercă disperată
să-l reţină, să nu alunece dincolo de margine.
- Am o batistă în buzunar, zise el.
Ea puse cu grijă hîrtia jos şi scoase batista din
buzunarul lui de la piept, încercînd să nu observe bătaia
caldă a inimii lui, cînd degetele ei bîjbîiau după bucata
de pînză albă-crem.
- Te doare? întrebă în timp ce-i bandaja rana. Nu, nu
răspunde. Sigur că te doare.
El reuşi un zîmbet şovăielnic.
- Doare.
Ea privi tăietura adîncă, forţîndu-se să se uite la ea
mai de aproape, cu toate că sîngele făcea să i se
răscolească stomacul.
- Nu cred că ai nevoie de copci.
- Ştii multe despre răni?
Ea clătină din cap.
- Nimic. Dar nu arată prea rău. Cu excepţia...o, tot
acest sînge!
- Se simte mai rău decît arată, glumi el. Ochii i se
fixară oripilaţi pe figura lui.
- încă o glumă, o asigură el. Ei bine, nu chiar. într-a-
devăr, rana se simte mai rău decît arată, dar te asigur că
e suportabilă.
- Regret, rosti ea apăsînd mai tare, pentru a opri
sîngele. E numai vina mea.
- Că m-am rănit la mînă?
- Dacă n-ai fi fost aşa furios...
 El dădu doar din cap, închizînd ochii de durere.
- Nu fi prostuţă, Penelope. Dacă n-aş fi fost furios pe
tine, aş fi fost furios pe altcineva, cu altă ocazie.
- Cînd desigur ai fi avut alături o scriere de a ta, I
murmură ea ridicînd ochii la el printre gene, în timp ce se j
apleca peste mîna lui.
Cînd ochii lui îi întîlniră pe ai ei, erau plini de umor ş l l
poate chiar de o urmă de admiraţie.
Şi de ceva ce nu crezuse ea niciodată să vadă i l
vulnerabilitate, ezitare şi chiar nesiguranţă. Nu ştie cît de
bun e ceea ce a scris, realiză ea amuzată. Nu are id e e l
şi e cu adevărat stînjenit că am.văzut şi eu.
- Colin, rosti Penelope apăsînd instinctiv şi mai ta re i
pe rană, în timp ce se apleca spre el. Trebuie să-ţi spun(B
Tu... Se opri cînd auzi bocănitul puternic al unor paşi
venind dinspre hol. Ăsta e Wickham, afirmă ea a ru n c îr»
o privire spre uşă. A insistat să-mi aducă ceva d i
mîncare. Poţi să ţii tu apăsat o clipă?
Colin dădu afirmativ din cap.
- Nu vreau să ştie că m-am rănit. îi va spune mam#|j
şi n-o să se mai termine niciodată.
- Ei bine, atunci ia-l. Ea se ridică şi îi dădu jurnalul»
Prefă-te că citeşti.
Colin de abia avu timp să-l deschidă şi să-l puni
peste mîna rănită, înainte ca valetul să intre cu o tav|
mare.
- Wickham! rosti Penelope sărind în picioare fl
întorcîndu-se cu faţa spre el, ca şi cum nu ştia că vin«
Ca de obicei ai adus mult mai mult, decît aş putea eu |
mînînc. Noroc că domnul Bridgerton îmi ţine companw
Sînt sigură că, cu ajutorul lui, voi putea să fac lll*
mîncării tale. M
Wickham dădu din cap şi ridică şervetele i
acopereau farfuriile. Era hrană rece - bucăţi de c«rfl(
brînză şi fructe, însoţite de o carafă înaltă cu limonadf»
Penelope zîmbi strălucitor.
 - Sper că n-ai crezut că aş putea mînca tot, eu
singură.
- Sînt aşteptate să apară lady Bridgerton şi fetele. M-
am gîndit că s-ar putea să le fie şi lor foame.
- N-o să mai rămînă nimic, după ce mă înfig eu, rosti
Colin cu un zîmbet jovial.
Wickham făcu o uşoară plecăciune în direcţia lui.
- Dacă aş fi ştiut că eşti aici, domnule Bridgerton, aş
fl întreit porţiile. Nu vrei să-ţi pregătesc o farfurie?
Nu, nu, rosti Colin dînd din mîna sănătoasă. Am să
Iau imediat ce ...ah...termin de citit acest capitol.
Comunicaţi-mi dacă aveţi nevoie de altceva, rosti
Valetul şi ieşi din cameră
Auuuuu, gemu Colin, în clipa în care auzi paşii
Miletului depărtîndu-se pe hol. La naiba-vreau să spun,
liric e - doare.
Penelope luă un şervet de pe tavă.
- Uite, hai să înlocuim batista. O desfăcu de pe piele,
Mnlndu-şi ochii aţintiţi asupra pînzei, nu asupra rănii,
blntr un motiv oarecare asta părea că nu-i întoarce
ftti»macul pe dos. Mi-e teamă că batista ta nu mai e bună
tl« nimic.
Colin închise ochii şi clătină din cap. Penelope era
Indolent de deşteaptă pentru a interpreta gestul ca şi
jjhim ar fi spus, nu-m i pasă. Şi era destul de sensibilă să
mai zică nimic în legătură cu acest subiect. Nu e
iii mai urît, decît o femeie care pălăvrăgeşte într-una
Hpio nimicuri.
I iii ii plăcuse întotdeauna Penelope, dar cum se face
niciodată n-a realizat cît de deşteaptă e, pînă acum?
, (mnupunea că dacă cineva l-ar fi întrebat, ar fi spus
n »(¡lipitoare, dar în mod cert nu avusese niciodată
»«n :;e gîndească la asta.
Amim ii devenise clar că era cu adevărat inteligentă.
Iţi aminti că sora lui i-a spus cîndva că e şi o cititoare
•
 Şi probail una cu preferinţe. j
- Cred că sîngerarea a scăzut, rosti ea înfăşurîndi
şervetul curat pe mîna lui. De fapt, sînt sigură de asta,
mai ales pentru că nu mă mai simt aşa bolnavă, de
fiecare dată cînd mă uit la rană.
El ar fi vrut să nu-i fi citit jurnalul, dar acum că o
făcuse...
- O, Penelope, începu el, uimit de ezitarea din vocea lui.
Ea îşi ridică privirea. |
- Regret. Te-am apăsat prea tare?
Pentru o clipă Colin nu făcu altceva decît să
clipească. Cum a fost posibil să nu observe niciodată ce
uriaşi erau ochii ei? Ştia că erau căprui, desigur, şi... Nu,
acum că se gîndea mai bine, şi dacă trebuia să fie sincer
cu el însuşi, ar trebui să admită că, dacă ar fi fost
întrebat mai devreme în dimineaţa aceasta, n-ar fi fost în
stare să spună ce culoare au ochii ei.
Dar într-un fel, acum ştia că n-o să mai uite niciodată.
Ea îşi slăbi apăsarea.
- E în regulă?
El dădu afirmativ din cap.
- Mulţumesc. Aş fi făcut-o eu însumi, dar e mîna mea ;
dreaptă şi...
- Nu mai spune nimic. E cel mai mic lucru, pe care
am putut să-l fac pentru tine, după...după...Ochii ei
alunecară uşor într-o parte şi el ştiu că e gata să se mai
scuze o dată.
- Penelope, începu el.
- Nu, aşteaptă! strigă ea, cu ochii întunecaţi sclipind
cu... oare ar putea fi pasiune? Desigur, nu felul de
pasiune cu care era el familiarizat. Dar exista acolo un 1
alt fel de pasiune, nu-i aşa? Pasiunea de a cunoaşte, j
Pasiunea pentru...literatură?
- Trebuie să-ţi spun ceva, rosti ea repede. Ştiu că a ]
fost o intruziune de neiertat să mă uit la jurnalul tău. I
Eram doar... plictisită... şi aşteptam... şi n-aveam nimic j
 de făcut, apoi am văzut volumul şi am fost curioasă. El
deschise gura pentru a o întrerupe, a-i spune că ce a
fost făcut s-a făcut, dar cuvintele ieşeau rapid din gura ei
şl el se trezi ciudat de constrîns să asculte. Ar fi trebuit
Bâ plec de acolo în momentul în care am realizat ce e,
continuă ea, dar cînd am citit o propoziţie, a trebuit să o
citesc şi următoarea! Colin, a fost minunat! A fost ca şi
cum eram acolo. Puteam să simt apa - îi ştiam exact
temperatura. A fost aşa inteligent din partea ta, să o
descrii aşa cum ai făcut.
Pentru o clipă Colin nu putu să facă nimic, decît să se
uite la ea. Nu o văzuse niciodată aşa animată şi era
ciudat şi...minunat, categoric, că toată acea emoţie a
fost stîrnită de jurnalul lui.
- Ţi-a - ţi-a plăcut? întrebă el pînă la urmă.
- Să-mi placă? La nebunie! Eu...
- Au!
în emoţia ei, începuse să-l strîngă de mînă puţin cam
tare.
- O, iartă-mă, rosti neatentă. Colin, pur şi simplu
trebuie să ştiu. Care erau pericolele? Nu pot să suport
să fiu lăsată aşa, în nesiguranţă.
- N-a fost nimic, rosti el modest. Pagina pe care ai
citit-o nu e un pasaj foarte emoţionant.
- Nu, a fost mai mult descriptiv, fu ea de acord, dar
descrierea era foarte captivantă şi evocatoare. Am putut
să văd totul. Dar nu a fost - o, dragă, cum să-ţi explic?
Colin descoperi că era foarte nerăbdător să-i explice ce
încerca să spună. Uneori, continuă ea pînă la urmă, cînd
cineva citeşte un fragment de descriere, e mai curînd...
o, nu ştiu... detaşat. Chiar şi clinic. Dar tu ai dat viaţă
insulei. Alţi oameni ar putea să spună că apa e caldă,
dar tu ai relatat în aşa fel, că toţi am fost în stare să o
simţim şi să o înţelegem. M-a făcut să mă simt, ca şi cum
eram acolo, înmuindu-mi degetele în ea, exact lîngă tine.
Colin zîmbi, ridicol de încîntat de admiraţia ei. O! Şi nu
vreau să uit - a mai fost încă o treabă strălucită, pe care
am vrut să o menţionez. Acum el îşi dădea seama că
probabil rînjea ca un idiot. Strălucită strălucită strălucită.
Ce cuvînt reuşit. Penelope se aplecă uşor spre el şi
adăugă: de asemenea, i-ai demonstrat cititorului, cît eşti
tu de legat de scena aceea, cum te-a afectat pe tine.
Devine mai mult decît o descriere, deoarece putem
vedea cum ai reacţionat tu la ea.
Colin ştia că vînează complimente, dar păru că nu-i
pasă prea mult, cînd întrebă:
- Ce vrei să spui?
- Ei bine, dacă te uiţi la - pot să văd jurnalul pentru
a-mi împrospăta memoria?
- Desigur, murmură el dîndu-i-l.
- Aşteaptă, lasă-mă să găsesc din nou pagina
exactă.
Odată ce a făcut-o, parcurse rîndurile pînă găsi
fragmentul pe care-l căuta.
- Uite, aici. Uită-te la partea asta, despre cum ţi-ai
amintit că Anglia e căminul tău.
- E nostim cum călătoriile pot să-i facă unei persoane
aşa ceva.
- Ce să-i facă unei persoane? întrebă ea cu ochi larg
deschişi de interes.
- Pot face pe cineva să-şi aprecieze căminul, rosti el
blînd.
Ochii ei îi întîlniră pe ai lui, serioşi, întrebători.
- Şi totuşi, încă îţi mai place să pleci.
El dădu afirmativ din cap.
- Nu pot să mă abţin. E ca o boală.
Ea rîse, un hohot ce răsună neaşteptat de muzical.
- Nu fi caraghios, rosti ea. O boală e dureroasă. E
clar că voiajurile tale îţi umplu sufletul. Ea se uită în jos
la mîna lui, desfăcînd cu grijă şervetul, pentru a-i vedea
rana. E aproape perfectă, comentă ea.
 - Aproape, fu el de acord. în realitate, suspecta că
sîngerarea se oprise, dar nu avea chef să lase conver­
saţia să se termine. Şi era convins că, în momentul în
care ea va înceta să-l mai îngrijească, va pleca.
Nu credea că ea doreşte realmente să plece, dar într-un
fel ştia că aşa va face. Va considera că e cel mai potrivit
lucru de făcut şi va crede probabil că asta era şi ceea ce
voia el.
Nimic, fu el surprins să realizeze, nu putea să fie mai
departe de adevăr.
Şi nimic n-ar fi putut să-l supere mai tare.
 Capitolul 6

Toată lumea are secrete.

Şi în special eu.
Documentele Societăţii Lady-ei Whistiedown,
14 aprilie 1824

- Aş vrea să fi ştiut că ţii un jurnal, rosti Penelope

reiuînd apăsarea în palma lui.
- De ce?
- Nu sînt sigură, ridică ea din umeri. E întotdeauna
interesant să descoperi că există ceva mai mult despre
cineva, decît ceea ce văd ochii, nu crezi?
Colin nu spuse nimic mai multe clipe, apoi, brusc zbucni:
- Ţi-a plăcut cu adevărat?
Ea părea amuzată. El era nesigur si înspăimîntat. lată
cum era unul dintre cei mai populari şi sofisticaţi bărbaţi
ai protipendadei; iată-l redus la nivelul unui elev timid,
agăţîndu-se de fiecare cuvînt al Penelopei Featherington,
doar pentru o fărîmă de apreciere.
Penelope Featherington, pentru numele lui
Dumnezeu!
Nu că ar fi fost ceva greşit la Penelope, desigur, se
grăbi el să-şi amintească. Doar că era... ei bine...
Penelope.
 - Sigur că mi-a plăcut, răspunse ea cu un zîmbet
blînd. Tocmai îţi spuneam asta.
- Care a fost primul lucru ce te-a izbit în legătură cu
jurnalul? întrebă el hotărînd că putea să continue să se
poarte ca un nebun, pentru că pe jumătate chiar aşa era.
Ea zîmbi răutăcioasă.
- De fapt, primul lucru care m-a izbit a fost faptul că,
scrisul tău este puţin mai îngrijit decît mi-aş fi închipuit.
El se încruntă.
- Ce înseamnă asta?
- Mi-a fost greu să te văd aplecat asupra unui pupitru
mîzgălind, răspunse ea strîngînd din colţurile buzelor,
pentru a-şi stăpîni un zîmbet.
- Sînt încîntat că ţi-a plăcut jurnalul, zise el.
- Mi-a plăcut, rosti ea cu voce blîndă, distantă. Mi-a
plăcut foarte mult şi... îi evită privirea roşind. Probabil că
o să-ţi închipui că sînt o proastă.
- Niciodată, promise el.
- Ei bine, eu cred că unul dintre motivele pentru care
mi-a plăcut aşa de mult este faptul că, într-un fel, am
simţit că şi ţie ţi-a plăcut să-l scrii.
Colin rămase tăcut un moment îndelungat. Nu îi
trecuse niciodată prin cap că îi plăcea să scrie; era doar
o treabă pe care o făcuse.
A făcut-o pentru că nu-şi putea Imagina să nu o facă.
Cum ar fi putut să călătorească pe tărîmuri străine şi să
nu ţină o evidenţă a ceea ce vedea, a experienţelor şi,
poate cel mai important, a ceea ce simţise?
Dar cînd se gîndi mai bine, realiză că totuşi simţea o
mare satisfacţie, de cîte ori scria o frază ce se dovedea
cea mai potrivită, o propoziţie care ilustra în mod
deosebit realitatea. îşi aduse aminte cu claritate
momentul în care a scris pasajul pe care-l citise
Penelope. Stătea la plajă, în amurg, cu soarele cald pe
piele, cu nisipul aspru şi totuşi fin sub picioarele goale. A
fost un moment paradisiac - plin de căldură şi de
senzaţii molcome, pe care le poţi simţi cu adevărat doar
la sfîrşitul verii (sau pe plajele perfecte ale Mediteranei) - j
cînd a încercat să se gîndească la modul corect de a
descrie apa.
Ar fi stat acolo ani întregi - cu stiloul deasupra
paginilor jurnalului, aşteptînd inspiraţia.
Da, i-a plăcut să scrie. Nostim că nu realizase asta
înainte.
- E bine să ai ceva de făcut în viaţă, rosti calmă
Penelope. Ceva satisfăcător - care să-ţi umple orele cu
înţelegerea scopului. îşi încrucişă mîinile în poală şi se
uită în jos, în mod evident absorbită de aspectul
articulaţiilor. N-am înţeles niciodată presupusele bucurii
ale unei vieţi de trîndăvie.
Colin voia să-i atingă bărbia cu degetele şi să-i
privească ochii cînd ar fi întrebat-o: tu ce fa d pentru a-ţi
umple orele cu înţelegerea scopului? Dar nu o făcu. Ar fi 1
fost mult prea devreme şi ar fi însemnat să admită faţă
de el însuşi, cît de interesat era de răspunsul ei.
Totuşi puse întrebarea, dar îşi ţinu mîinile liniştite.
- De fapt, nimic, răspunse ea continuînd să-şi
examineze unghiile. Apoi, după o pauză, se uită brusc în
sus, bărbia ridicîndu-i-se atît de repede, încît aproape îl
zăpăci. îmi place să citesc, continuă ea. Dar citesc
destul de puţin. Şi brodez puţin, din cînd în cînd, însă nu
sînt prea bună la treaba asta. Aş vrea să fi fost mai multe
activităţi, dar, ei bine...
- Ce? o îndemnă el.
Penelope clătină din cap.
- Nimic. Ar trebui să fii recunoscător pentru că poţi
călători. Sînt chiar invidioasă pe tine.
Se aşternu o lungă tăcere, nu stînjenitoare, totuşi
ciudată şi, în final, Colin rosti brusc:
- Nu e destul.
 Tonul vocii lui părea atît de nepotrivit cu conversaţia
do pînă. atunci, încît Penelope nu putu să facă nimic
■Itceva, decît să-l privească fix.
- Ce vrei să spui? întrebă ea pînă la urmă.
Ridică nepăsător din umeri.
- Un bărbat nu poate călători tot timpul; făcînd aşa
l-ar pierde toată plăcerea.
Ea rîse, apoi se uită la el şi realiză că era serios.
Regret, rosti ea. N-am vrut să fiu lipsită de politeţe.
N-ai fost lipsită de politeţe, afirmă el luînd o înghi­
ţitură de limonadă. Aceasta se vărsă puţin pe masă, cînd
puse paharul jos; categoric, nu era obişnuit să se folo­
sească de mîna stîngă. Două din cele mai încîntătoare
aspecte ale călătoriilor, explică el ştergîndu-se la gură cu
un şervet curat, sînt să pleci, după care să te întorci
acasă, şi invers. Mi-ar lipsi prea mult familia, dacă aş
umbla la nesfârşit. Penelope nu avu ce să răspundă -
cel puţin nimic, care să nu sune ca nişte platitudini, aşa
ca aşteptă ca el să continue. Pentru un moment nici el
nu spuse nimic, apoi rîse dispreţuitor şi închise jurnalul
cu un pocnet răsunător. Acesta nu contează. E doar
pentru mine.
- N-ar trebui să fie aşa, rosti ea blînd.
Dacă a auzit-o, n-a dat nici un semn.
- Totul e foarte plăcut şi e bine să ţii un jurnal în timp
ce călătoreşti, afirmă el, dar odată ce ajung acasă, nu
mai am nimic de făcut.
- Mi-e greu să cred.
El nu mai spuse nimic, întinse doar mîna spre tavă,
după o bucăţică de brînză. Ea îl privi în timp ce mînca,
apoi, după ce se ajută să înghită cu limonadă, întregul lui
comportament se schimbă. Părea mult mai alert, mult
mai nervos cînd întrebă:
- Ai citit Whistledown în ultima vreme?
Penelope clipi, la brusca schimbare a subiectului.
- Da, desigur, de ce? Nu-I citeşte toată lumea?
 El înlătură întrebarea, cu o mişcare din mînă.
- Ai observat cum am fost descris?
- Ei, aproape ca întotdeauna, favorabil, nu-i aşa? j
Mîna lui începu să se mişte din nou - pentru a-l
respinge argumentul.
- Da, da, dar nu asta e esenţialul, rosti el cu voce
distrată.
- A r trebui să-l consideri esenţial, răspunse Penelope
îndărătnică, mai ales că n-ai fost numit niciodată lămîie
răscoaptă.
El tresări şi deschise şi închise gura de două ori,
înainte de a spune pînă la urmă:
- Dacă te face să te simţi mai bine, n-am să-ml
amintesc că te-a numit aşa pînă de curînd. Se opri, doar
pentru o clipă, apoi adăugă: de fapt, nici nu-mi amintesc.
- E în regulă, rosti ea, afişînd figura ei cea mai reu­
şită, de mare sportivitate. Te asigur, am depăşit mo­
mentul. Şi întotdeauna mi-au plăcut foarte mult porto­
calele şi lămîile.
El începu să spună ceva, apoi se opri şi se uită direct
la ea cînd zise:
- Sper că ceea ce sînt gata să-ţi spun nu e îngrozitor
de lipsit de sensibilitate, sau insultător, avînd în vedere
că atunci cînd s-a spus şi s-a făcut asta, eu n-am
protestat. Aceasta implicînd faptul, realiză Penelope, că
probabil ea a făcut-o. Dar ţi-o spun, continuă el cu ochi
luminoşi şi serioşi, pentru că îmi închipui că vei înţelege.
Era un compliment. Unul ciudat şi neobişnuit, dar fără
îndoială un compliment. Penelope nu voia nimic altceva
decît să-şi aşeze mîna peste a lui, dar desigur nu putea
să o facă, aşa că dădu doar din cap şi spuse:
- Poţi să-mi spui orice, Colin.
- Fraţii mei, începu el, sînt...Se opri privind absent
spre fereastră, înainte de a se întoarce din nou spre ea:
sînt foarte realizaţi. Anthony e viconte şi Dumnezeu
mi-e martor că eu n-aş dori această responsabilitate,
 Insă în felul acesta el are un ţel. întreaga noastră
moştenire e în mîinile lui.
- Şi mai mult decît atît, cred eu, rosti blînd Penelope.
El o privi cu o întrebare în ochi. Cred că fratele tău se
ilmte responsabil pentru întreaga familie a voastră, con­
tinuă ea. îmi imaginez că e o grea povară. Colin încercă
la-şi menţină faţa impasibilă, dar nu fusese niciodată un
■toic desăvîrşit şi trebuie că şi-a arătat spaima pe figură,
pentru că Penelope practic se ridică de pe scaun şi se
grăbi să adauge: nu că mi-aş închipui că îi pasă! E o
parte din ceea ce e el.
- Exact! exclamă Colin, ca şi cum ar fi descoperit
ceva ce era cu adevărat .important. în opoziţie cu
această... această... această discuţie stupidă despre
viaţa lui. Nu avea de ce să se plîngă. Ştia că nu are de
ce să se plîngă, şi totuşi...
- Cunoşti picturile lui Benedict? se trezi întrebînd.
- Desigur, răspunse ea. Toată lumea îi ştie picturile.
Are un tablou în Galeria Naţională. Şi cred că se
Intenţionează să-i mai fie expus încă unul, în curînd. Alt
peisaj.
- Adevărat?
Ea aprobă din cap.
- Mi-a spus Eloise.
El se întristă din nou.
- Atunci trebuie să fie adevărat. Nu pot să cred că
nimeni nu mi-a spus şi mie.
- Ai fost plecat, îi aminti ea.
- Ceea ce încerc să spun, continuă el, este că
amîndoi au un scop în viaţă. Eu nu am nimic.
- Asta nu poate fi adevărat, afirmă ea.
- Eu cred că sînt în situaţia de a şti mai bine.
Penelope se aşeză din nou, uimită de tonul tăios al vocii
lui. Ştiu ce cred oamenii despre mine, continuă el şi, cu
toate că Penelope îşi propusese să rămînă tăcută,
pentru a-i permite lui să vorbească aşa cum dorea, nu
putu să se oprească să nu-l întrerupă:
- Toată lumea te place, se grăbi ea să spună. Te
adoră.
- Ştiu, oftă el arătînd îndurerat şi sfios în acelaşi timp.
Dar... îşi trecu mîna prin păr. Doamne, cum să spun
asta, fără să par un cretin? Ochii Penelopei se făcură
mari. M-am săturat să fiu considerat un tip fermecător,
dar fără minte, îi scăpă lui pînă la urmă.
- Nu fi prostuţ, rosti ea, mai repede decît imediat,
dacă asta era posibil.
- Penelope...
- Nimeni nu crede că n-ai minte, rosti ea.
- Cum s-ar putea...
- Pentru că am fost imobilizată aici la Londra, mai
mulţi ani decît ar trebui să fie cineva, începu ea tăios.
Poate n-am fost cea mai populară femeie din oraş, dar
după zece ani, am auzit mai mult decît porţia cuvenită de
bîrife, minciuni şi opţiuni nebuneşti, dar niciodată - nici
măcar o dată - n-am auzit pe cineva să spună despre
tine că eşti prost.
El o privi o clipă, uşor uimit de apărarea ei plină de
pasiune.
- N-am spus chiar prost, afirmă el cu voce blîndă şi,
spera el, umilă. Mai mult...lipsit de esenţă. Chiar şi lady
Whistledown se referă la mine doar ca la un tip
fermecător.
- Şi ce e rău în asta?
- Nimic, răspunse el morocănos, dacă n-ar fi făcut-o
în fiecare zi.
- Dar scoate ziarul în fiecare zi.
- Exact ce-am spus, îi aruncă el. Dacă ar crede că e
ceva de capul meu, în afară de acel aşa-numit farmec
legendar, nu crezi că ar fi spus-o pînă acum?
Penelope rămase tăcută un lung moment, apoi zise:
- Contează cu adevărat ce crede lady Whistledown?
 El se aplecă brusc înainte, lovindu-şi mîinile de ge­
nunchi şi ţipă de durere, cînd îşi aduse aminte de rană.
- N-ai înţeles esenţialul, rosti el cutremurîndu-se cînd
Işi apăsă din nou palma. Nu pot să nu-mi pese de lady
Whistledown. Indiferent dacă ne place sau nu, ea
reprezintă restul societăţii.
- îmi imaginez că sînt destul de puţine persoane,
care să nu adere la această declaraţie.
El ridică o sprinceană.
- Inclusiv tu?
- Cu adevărat eu cred că lady Whistledown e mai
curînd abilă, rosti ea strîngîndu-şi afectată mîinile în
poală.
- Femeia te-a numit pepene răscopt!
Două pete roşii ardeau în obrajii ei.
- Lămîie răscoaptă, îl corectă ea. Te asigur că e o
foarte mare diferenţă.
Colin hotărî, atunci şi acolo, că mintea femeilor era un
organ ciudat şi de neînţeles.
- Penelope, rosti el în final privind-o neîncrezător,
femeia te-a insultat. Cum poţi să o aperi?
- Nu a spus nimic altceva decît adevărul, replică ea
încrucişîndu-şi mîinile pe piept. Şi, de fapt, a fost destul
de amabilă, din momentul în care mama a început să-mi
permită să îmi aleg singură îmbrăcămintea.
Colin gemu.
- Categoric vorbim despre cu totul altceva. Spune-mi
că nu intenţionam să discutăm despre garderoba ta.
Ochii Penelopei se îngustară.
- Cred că am discutat despre lipsa ta de satisfacţie în
viaţă, deşi eşti cel mai popular bărbat din Londra.
Vocea ei se ridică la ultimele patru cuvinte şi Colin
realiză că tocmai fusese dojenit. Straşnic.
Ceea ce găsi că e extraordinar de iritant.
 - Nu ştiu de ce am crezut că ai putea să înţelegi,
afirmă el urînd tonul copilăresc din vocea lui, dar total
incapabil să-l corecteze.
- îmi pare rău, rosti ea, dar e puţin cam dificil pentru
mine, să stau aici şi să te aud plîngîndu-te, că viaţa ta nu
înseamnă nimic.
- Nu am spus asta.
- în mod cert, asta ai făcut!
- Am spus că nu am nimic de făcut, o corectă el
încercînd să nu dea înapoi, cînd realiză ce stupid sunase.
- Ai mai multe decît oricine pe care-l cunosc, rosti ea
împungîndu-l cu un deget în umăr. Dar dacă tu nu-ţi dai
seama de asta, poate că ai dreptate - viaţa ta nu
înseamnă nimic.
- E prea greu de explicat, bombăni el irascibil.
- Dacă vrei o nouă orientare în viaţă, rosti ea, atunci,
în numele cerului, apucă-te de ceva. Toată lumea e a ta,
Colin. Eşti tînăr, sănătos şi eşti bărbat. Vocea Penelopei
deveni amară, plină de resentimente: poţi să faci tot ce
doreşti.
El se încruntă, ceea ce n-o surprinse. Cînd oamenii j
sînt convinşi că au probleme, ultimul lucru pe care-l vor,
e să audă că înaintea lor exista o soluţie simplă.
- Nu e chiar aşa de simplu, rosti el.
- Este chiar foarte simplu. Se uită la el un lung
moment întrebîndu-se, poate pentru prima oară în viaţa
ei, cine e el de fapt.
Crezuse că ştia totul despre el, totuşi n-a ştiut că ţine
un jurnal.
Nu a ştiut că e atît de temperamental.
N-a ştiut că nu e mulţumit de viaţa lui.
Şi, în mod cert, n-a ştiut că e încăpăţînat şi destul de
răsfăţat, pentru a simţi acea lipsă de satisfacţie, cînd
cerul ştie că nu merita aşa ceva. Ce drept avea să se
simtă nefericit cu viaţa lui? Cum îndrăznea să se plîngă,
mai ales ei?
 Se ridică, îşi netezi fustele cu un gest stîngaci,
defensiv.
- Data viitoare, cînd vrei să te plîngi de încercările ş
nenorocirile provocate de adoraţia universală, încearcă
timp de o zi să fii fată bătrînă trecută-pe-linie-moartă.
Vezi cum se simte asta, apoi să-mi comunici despre ce
vrei să te plîngi.
După care, în timp ce Colin stătea încă răsturnat pe
sofa căscînd gura la ea, ca şi cum ar fi fost o creatură
bizară cu trei capete, douăsprezece degete şi coadă, ea
Ieşi din cameră.
A fost, gîndi ea în timp ce cobora scările din faţă, de
pe Burton Street, cu adevărat cea mai splendidă ieşire
din scenă, din existenţa ei.
Era realmente foarte rău că omul pe care îl părăsise,
era singurul în a cărui companie a dorit întotdeauna să
rămînă.

Colin se simţi infernal, toată ziua.

Mîna îl durea ca dracu’, în ciuda coniacului pe care îl
turnase atît pe ea, cît şi pe gît. Agentul imobiliar, care se
ocupa de închirierea tihnitei căsuţe cu terasă, pe care o
găsise în Bloomsbury, îl informase că, din cauză că
precedentul chiriaş avea dificultăţi, Colin nu va putea să
se mute astăzi, cum era programat - n-ar fi acceptabil
săptămînă viitoare?
Şi mai presus de orice, suspecta că pusese ireme­
diabil în pericol prietenia lui cu Penelope.
Ceea ce îl făcu să se simtă îngrozitor, deoarece (A)
aprecia prietenia cu Penelope şi (B) nu realizase cît de
mult aprecia prietenia cu Penelope, ceea ce (C) îl făcu
să se simtă uşor panicat.
Penelope era o constantă în viaţa lui. Prietena surorii
lui - singura care era întotdeauna prezentă la petreceri;
sau pe aproape, dar fără să ia parte cu adevărat la ele.
 Dar lumea se pare că se schimbase. Revenise în
Anglia doar de două săptămîni şi deja Penelope era alta.
Sau poate că el s-a schimbat. Sau poate că ea nu s-a
schimbat, dar modul în care o vedea el s-a schimbat.
Conta pentru el. Nu ştia cum altfel să se exprime.
Şi după zece ani în care ea a fost doar...acolo, era
destul de bizar ca acum să conteze aşa de mult.
Nu-i plăcea că drumurile li s-au despărţit în după-a-l
miaza aceea, în termeni atît de neplăcuţi. Nu-şi putea
aminti să se fi simţit vreodată stingherit în prezenţa!
Penelopei, - nu, nu era adevărat. S-a întîmplat atunci.J
Doamne sfinte, cu cîţi ani în urmă? Şase? Şapte? Mania]
lui îl bătuse la cap în legătură cu însurătoarea, ceea ce
nu era ceva nou, cu excepţia faptului că de data aceasta
i-o sugerase pe Penelope ca potenţială soţie, ceea ce
era ceva nou, iar el nu avusese chef să se ocupe de
peţitoria mamei lui în modul obişnuit, adică tachinînd-o.
Aşa că ea nu s-a mai oprit. Se pare că a vorbit despre
Penelope toată ziua şi toată noaptea, pînă cînd Colin în 1
final a părăsit locul. Nimic prea drastic, doar o scurtă
plimbare pînă în Ţara Galilor. Ce-şi închipuia realmente
mama lui?
Iar cînd s-a întors, mama a vrut desigur să stea de
vorbă cu el - doar că de data aceasta din cauză că sora
lui Daphne avea din nou un copil, iar mama lui voia să
facă o declaraţie în familie. Cum ar fi putut să-şi închi­
puie? N-a aşteptat cu plăcere vizita, pentru că era con­
vins că vor avea loc o mulţime de aluzii cît se poate de
transparente despre căsătorie. Apoi a dat peste fraţii lui,
care au început şi ei să-l chinuie în legătură cu acelaşi
subiect, aşa cum numai fraţii pot să o facă, şi ultimul
lucru de care-şi amintea, era că a izbucnit, ţipînd, că nu
intenţionează să se însoare cu Penelope Featherington!
Doar că Penelope se afla şi ea acolo, în uşă, cu mîna
la gură şi cu ochii larg deschişi, de durere, de stînjeneală
 şi probabil de o duzină de alte emoţii neplăcute, încît era
prea ruşinat să le studieze.
A fost unul din cele mai îngrozitoare momente din
viaţa lui. Unul, de fapt, pe care făcuse eforturi să nu şi-l
mai amintească. Nu s-a gîndit că Penelope l-ar fi plăcut
vreodată - cel puţin nu mai mult decît îl plăceau alte
doamne - dar a pus-o într-o situaţie stînjenitoare. Să o
expună pe ea, la o astfel de declaraţie...
A fost de neiertat.
Şi-a cerut scuze, desigur, şi ea le-a acceptat, dar el
nu şi-a iertat-o niciodată.
Iar acum a insultat-o din nou. Nu într-o manieră aşa
! directă, desigur, dar ar fi trebuit să se gîndească puţin
mai mult şi mai serios, înainte de a se plînge de viaţa lui.
Drace, fusese aşa de stupid, chiar şi în ochii lui. Ce
motiv avea să se plîngă?
Niciunul.
Şi totuşi exista acel gol, care nu-i dădea pace. De
fapt, un dor de ceva pe care nu putea să-l definească.
Era invidios pe fraţii lui, care - pentru numele Domnului
- şi-au descoperit pasiunile, preocupările.
Singura urmă pe care Colin o lăsase în lume, era cea
din paginile Documentelor Societăţii Lady-ei Whistledown.
Ce ironie!
Dar totul era relativ, nu-i aşa? Şi în comparaţie cu
Penelope, avea puţine motive să se plîngă.
Ceea ce însemna că probabil ar fi trebuit să-şi păs-
trâze gîndurile pentru el, Nu-i plăcea să se gîndească la
ea, ca la o fată bătrînă trecută-pe-linie-moartă, deşi
presupunea că exact asta era. Şi nu era o poziţie plină
de respect în societatea britanică.
Penelope nu se dovedise niciodată altceva decît
stoică - poate nu mulţumită de soarta ei, dar cel puţin
acceptînd-o.
Şi cine ştie? Poate că Penelope avea speranţe şi vise
într-o viaţă, alta decît cea pe care o împărţea cu mama
şi sora ei, în mica lor casă din Mount Street. Poate că
avea planuri şi ţeluri proprii, dar le ţinea pentru ea, sub
un văl de demnitate şi umor.
Poate că pentru ea era ceva mai mult decît părea.
Poate, gîndi el cu un oftat, merita nişte scuze. Nu era
foarte sigur pentru ce era necesar să se scuze; nu era
sigur că exista un lucru precis, pentru care era nevoie de
scuze.
Dar situaţia avea nevoie de ceva.
O, drace! Va trebui ca în seara aceasta să participe la
serata muzicală Smythe-Smith. Era un eveniment anual
pur şi simplu dureros, de nesuportat; exact cînd erai
convins că toate fiicele Smythe-Smith crescuseră deja,
apărea o nouă vară care le lua locul, chiar mai lipsită do
ureche muzicală decît celelalte.
însă acolo era locul unde se ducea în seara aceasti
Penelope şi asta însemna că era şi locul unde el v i
trebui de asemenea să fie.
 Capitolul 7

Colin Bridgerton a avut pe lîngă el un stol de tinere,

vinon la serata muzicală Smythe-Smith, toate gudurîndu-se
I») lingă mîna lu i rănită.
Prezenta Autoare nu ştie cum a îndurat el realmente
I m iui domnul Bridgerton a fost mai curînd plictisitor de
Hlţcret în legătură cu ea. Vorbind de plictiseală, bărbatul
1 In chestiune părea mai curînd irita t de toată această
l $tvn(io. într-adevăr, Prezenta Autoare l-a auzit spunîndu-i
I f a M ii său Anthony că ar fi vrut să-şi fi lăsat (un cuvînt
0$ nopronunţat) bandajul acasă.
Documentele Societăţii Lady-ei Whistledown,
16 aprilie 1824

I I >o ce de ce de ce şi-a făcut asta ei însăşi?

I In flecare an, un mesager aducea invitaţia şi în fie-
Mt" in Penelope jura, Dumnezeu îi era martor, că niclo-
nu va mai participa la o serată muzicală Smythe-
pnitii
i f.»i lotuşi, în fiecare an, se trezea şezînd în salonul de
■tuioA Smythe-Smith, încercînd cu disperare să nu se
■ I mica (cel puţin nu vizibil), în timp ce ultima gene-
|UiH Ut» fote Smythe-Smith îl masacra pe bietul domn
B fm t. In formă muzicală.
 Era dureros. Oribil, groaznic, teribil de dureros. Intr-a- J
devăr, nu exista alt mod de a descrie situaţia.
Şi mai uluitor era că Penelope sfîrşea întotdeauna
aşezată în primul rînd de scaune, sau aproape de
acesta, ceea ce era mai mult decît chinuitor. Şi nu doar .
pentru urechi. La fiecare cîţiva ani, apărea o fată
Smythe-Smith, care părea convinsă că lua parte la ceea
ce nu putea fi altfel numit, decît crimă împotriva asculn
tătorilor. în timp ce alte fete atacau viorile şi pianele cu o
evidentă vigoare, această fată ciudată cînta cu o
expresie îndurerată pe figură - expresie pe care
Penelope o cunoştea prea bine.
Era figura arborată de cineva, care ar fi vrut să flffl
oriunde, dar nu acolo unde era. Puteai să încerci sâ-ţl
ascunzi expresia, dar întotdeauna apărea la colţurll»
gurii, cu toate că erau strînse şi încordate. Şi ochii, cari
fugeau pe deasupra şi pe dedesubtul privirilor celorlalţi, ]
Cerul ştia cît de des a fost blestemată şi fatt|
Penelopei cu aceeaşi expresie.
Poate că, tocmai de aceea nu reuşea niciodată
rămînă acasă în seara Smythe-Smith. Cineva trebuia I
zîmbească încurajator şi să se prefacă amabilă o(|
place cum cîntă debutanta.
Şi, în afară de asta, oricum nu era forţată să vinl<j
să asculte, mai des de o dată pe an.
Cvartetul fetelor îşi acorda instrumentele - un talmi
balmeş de note şi arpegii discordante, ce promiteau
devină şi mai oribile, odată ce începeau să cînt»
adevărat. Penelope luă loc la mijlocul rîndului al dolll
spre groaza surorii ei Felicity.
- In colţul acela din spate sînt două locuri perfid
şuieră ea în urechea Penelopei.
- E prea tîrziu, replică aceasta aşezîndu-ii |
perniţa de pe scaun.
- Dumnezeu să mă ajute, gemu Felicity.
Penelope luă programul şi începu să-l răsfoiascli
 - Dacă nu stăm noi aici, o va face altcineva, rosti ea.
- Exact ce-mi doresc eu!
Penelope se aplecă, astfel încît doar sora ei să o
poată auzi murmurînd:
- Pe noi se poate conta că zîmbim şi sîntem
politicoase. Imaginează-ţi dacă cineva ca Cressida
Twombley se aşează aici şi chicoteşte tot timpul.
Felicity privi.în jur.
Nu cred că Cressida Twombley va fi prinsă
vreodată pe aici, nici moartă.
P e n e lo p e preferă să ignore afirmaţia.
Ultimu I lucru de care au nevoie fetele este cineva
C«re să ste a exact în faţa lor şi să emită remarci lipsite
fi» amabilitate. Bietele fete ar fi mortificate.
O r ic u m sînt pe cale să fie mortificate, bombăni
Mlcity.
Nu, nu sînt, afirmă Penelope. Cel puţin nu aia, nici
«in, nici aia* rosti ea arătînd spre cele două violoniste şi
» | hm p ia n is t ă . Dar asta, făcu ea semn discret spre fata
|Mi« stătea »cu violoncelul între genunchi - se simte deja
MMrabil- C*el mai mic gest pe care-l putem face, este să
|l(i auravăm situaţia lăsînd pe cineva răutăcios şi crud să
M«l nici.
Snptărnîna asta, mai tîrziu, serata va fi disecată de
||Mly Whistle’down, murmură Felicity.
P tn e lo p e s deschise gura să mai spună ceva, dar
»tul In clipoa aceea realiză că persoana, care tocmai
i || m lo c u l odin cealaltă parte a ei, era Eloise.

I loise, rosti Penelope cu o plăcere evidentă. Am

<:n ai | plănuit să stai acasă.
plniM» s & strîmbă, pielea ei căpătînd o hotărîtă
Mit)
Nu pot ssă explic, dar nu puteam să stau deoparte.
in un aoccident de trăsură. Pur şi simplu nu poţi să
1« nl|l
Ifc ftmi na i asculţi, adăugă Felicity, cînd e cazul.
 Penelope zîmbi. Nu putea fi de niciun ajutor.
- Cînd am sosit, v-am auzit vorbind de lady
Whistledown? întrebă Eloise.
- îi spuneam Penelopei, recunoscu Felicity aplecîn*
du-se peste sora ei, într-un fel destul de lipsit de ele­
ganţă, pentru a vorbi cu Eloise, că mai tîrziu, fetele
acestea vor fi desfiinţate de lady W. a
- Nu ştiu, rosti gînditoare Eloise. în nici un an nu s -l
legat de fetele Smythe-Smith. Nu sînt sigură de ce.
- Eu ştiu de ce, cotcodăci o voce din spate.
Eloise, Penelope şi Felicity se întoarseră pe locurlfj
apoi se dădură înapoi cînd bastonul lady-ei Danbui
ajunse periculos de aproape de feţele lor.
- Lady Danbury, înghiţi în sec Penelope, pentru | | l
rezista nevoii de a-şi atinge nasul - doar pentru a se
asigura că încă mai era la locul lui.
- Cred că lady Whistledown înţelege, zise lady I
Danbury.
- Adevărat? întrebă Felicity.
- Are inimă slabă, continuă bătrîna doamnă. O vedeţi j
pe aia - arătă cu bastonul în direcţia violoncelistei.«
aproape străpungînd urechea Eloisei în timpul manevrei ¡ |
- chiar acolo?
- Da, rosti Eloise frecîndu-şi urechea, deşi nu cred o |
voi mai reuşi să o aud.
- E probabil o binecuvîntare, rosti lady Danbury.
înainte de a se întoarce la subiectul în discuţie. Poţi
să-mi mulţumeşti mai tîrziu.
- Spuneai ceva de violoncelistă? interveni reped#
Penelope, înainte ca Eloise să spună ceva cu deHl*
vărşire nepotrivit.
- Sigur că spuneam. Uitaţi-vă la ea, rosti lady
Danbury. Se simte mizerabil. Şi chiar aşa trebuie. Eu«
în mod clar singura care are habar cît de groaznice stnl
Celelalte trei n-au simţ muzical, nici cît un ţînţui
Penelope îi aruncă surorii mai mici o privire destul «1«
 plină de ea. Ţineţi minte cuvintele mele, continuă tady
Danbury. Lady Whistledown nu va avea nici o vorb>ă de
«pus despre această serată muzicală. Nu va dori să
rănească sentimentele acestei fete. Restul ce lo rla lte ...
hdicity, Penelope şi Eloise se aplecară, cînd bastonul
iparu săltînd pe lîngă ele. ...Ei bine, n-ar putea să aibă
mui puţină grijă nici faţă de rest.
E o teorie interesantă, rosti Penelope.
Lady Danbury se aşeză mulţumită în scaunul ei.
Da, este, nu-i aşa?
Penelope acceptă din cap.
Cred că ai dreptate.
| Hmmm. De obicei am.
[ încă răsucită în scaun, Penelope se întoarse 'Wi
iptn Felicity, apoi spre Eloise şi zise:
- E acelaşi motiv, pentru care continui şi eu să
»coste serate muzicale infernale, an de an.
Ca să o vezi pe lady Danbury? întrebă E f e
Hlplnd confuză.
Nu. Pentru fete ca ea. Arătă spre violoncelistă.
h»r»tru că ştiu exact cum se simte.
Nu vorbi prostii, Penelope, rosti Felicity. Tu in'ai
fttntat niciodată la pian în public şi dacă ai fi făcut-o,. V
•III descurcat desăvîrşit.
| Pnnelope se întoarse spre sora ei.
I Nu e vorba de muzică, Felicity.
I Şl atunci, lady-ei Danbury i se întîmplă cel mai c iiM t
In» ru. Figura ei se schimbă. Se schimbă complet, pe i^-
■ IMrogul, uluitor. Ochii ei deveniră înceţoşaţi, nostalc^.
Im buzele, care erau de obicei uşor strînse la c o lţu l li
*Hit)Mstice, se îmblînziră.
Şi eu am fost ca fata aceia, d o m n iş o ri
»••«lliorington, rosti ea aşa de încet, încît atît Eloise ct
Bl Nllclty fură obligate să se aplece, iar Eloise să s p u irt
I I Pardon?
I Nllcity însă fu considerabil mai puţin politicoasă:
 - Ce?!?
Dar lady Danbury nu avea ochi decît pentru
Penelope.
- lată de ce particip în fiecare an, rosti bătrîna
doamnă. Exact ca tine.
Şi pentru o clipă Penelope avu un sentiment ciudat
de apropiere faţă de bătrîna femeie. Ceea ce era o
nebunie, pentru că nu aveau nimic comun, în afară de
sex - nici vîrstă, nici status social, nimic. Şi totuşi părea
ca şi cum într-un fel contesa o alesese pe ea - din ce
cauză, Penelope nu putea să ghicească. Dar părea
hotărîtă să aprindă focul în viaţa bine ordonată şi adesea
plictisitoare a Penelopei.
Şi ea nu se putu abţine să nu observe că treaba a
funcţionat.
Nu e plăcut să descoperi că nu sîntem exact ceea ce
am crezut că sîntem?
Cuvintele lady-ei Danbury de acum cîteva seri încă
mai stîrneau ecou în mintea Penelopei. Aproape ca o
litanie.
Aproape ca un crez.
- Ştii ce cred, domnişoară Featherington? întrebă
lady Danbury cu un ton înşelător de blînd.
- Mi-e imposibil să ghicesc, rosti Penelope cu
onestitate - şi respect - în voce.
- Cred că tu al putea să fii lady Whistledown.
Lui Felicity şi Eloisei li se opriră respiraţiile.
Buzele Penelopei se deschiseră de surprinză.
Nimănui nu i-a trecut prin minte să o acuze de aşa ceva
pînă acum. Era de necrezut...de neînchipuit...şi...
Destul de flatant, totuşi.
Penelope simţi cum îi apăru pe buze un zîmbet şiret
şi se aplecă înainte, ca şi cum era gata să primească
informaţii de mare importanţă.
Lady Danbury se aplecă la rîndul ei.
Felicity şi Eloise se aplecară şi ele.
 - Ştii ce cred eu, lady Danbury? întrebă Penelope cu
voce blîndă şi convingătoare.
- Ei bine, rosti lady D, cu o lucire răutăcioasă în ochi.
Aş putea spune că mi s-a oprit respiraţia anticipînd, dar
mi-ai mai spus o dată înainte, că-ţi închipui că eu sînt
lady Whistledown.
- Şi eşti?
Lady Danbury zîmbi cu viclenie.
- Poate că sînt.
Felicity şi Eloise icniră din nou, de data aceasta cu
zgomot.
Stomacul Penelopei se răscoli.
- Admiţi asta? şopti Eloise.
- Sigur că nu admit, şuieră lady Danbury îndreptîndu-
şi spinarea şi izbind cu bastonul în podea, cu destulă
forţă pentru a opri o clipă acordarea instrumentelor celor
patru muziciene amatoare. Chiar dacă ar fi adevărat - şi
eu nu spun dacă e sau nu - aş fi oare aşa de nebună să
admit?
- Atunci de ce ai spus...
- Pentru că, găgăuţă, încerc să-mi demonstrez
punctul de vedere.
Apoi hotărî să tacă din gură, pînă cînd Penelope fu
silită să întrebe:
- Care e?
Lady Danbury le aruncă o privire extrem de
exasperată.
- Că oricine poate fi lady Whistledown, e x c la m ă ea
izbind cu bastonul în duşumea cu reînnoită vigoare.
Absolut oricine.
- Ei bine, cu excepţia mea, interveni Felicity. Sînt
absolut sigură că eu nu sînt.
Lady Danbury nu o onoră nici măcar cu o privire,
- Lăsaţi-mă să vă spun ceva, rosti ea.
- Ca şi cum am putea să te oprim, rosti Penelope, atît
de dulce încît sună ca un compliment. Şi pentru a spune
adevărul, fusese într-adevăr un compliment. O admiri
foarte mult pe lady Danbury. Admira pe oricine ştia cum
să-şi susţină argumentele în public. I
Lady Danbury chicoti. ■
- Există multe lucruri despre tine, ce nu se văd 1«
prima vedere, Penelope Featherington. 1
- Adevărat, interveni Felicity zîmbind. De exempluj
poate fi cu adevărat crudă. Nimeni n-ar crede, dar cînd
eram mici... ■
Penelope îi trase un cot în coaste. fl
- Ai văzut? îi demonstră Felicity. ■
- Ceea ce vreau să vă spun, continuă lady Danbury,
este că protipendada se ocupă în mod greşit de
provocarea lansată de mine.. 1
- Atunci, cum sugerezi să ne ocupăm noi? întrebi f
Eloise.
Lady Danbury dădu din mînă respingînd-o pe Eloise, I
- Trebuie să vă explic, în primul rînd ceea ce fao
oamenii e greşit, afirmă ea. Ei continuă să caute printre
oamenii obişnuiţi. Oameni ca mama voastră, afirma ■
întorcîndu-se spre Penelope şi spre Felicity.
- Mama? repetară amîndouă.
- O, vă rog, rosti ironic. O fiinţă mai băgăcioasă n-a I
văzut niciodată oraşul ăsta. Ea e exact genul de
persoană suspectată de toţi.
La asta, Penelope nu avu idee ce să spună. Mama e lf l
era o zvonistă notorie, dar era dificil să ţi-o imaginezi ca i
fiind lady Whistledown.
- De aceea, continuă lady Danbury cu o privire®
perspicace în ochi, nu poate fi ea.
- Ei bine, rosti Penelope cu o undă de sarcasm, asta V
şi faptul că Felicity şi cu mine putem să-ţi spunem cu ■
certitudine că nu e ea.
- Pfui! Dacă mama voastră ar fi lady Whistledown,«
găsea ea o cale să păstreze secretul faţă de voi.
- Mama? întrebă Felicity nesigură. Nu cred.
 Ceea ce am încercat să spun... nu cedă lady
Danbury, cu toate aceste întreruperi infernale. Penelope
nvu impresia că o aude pe Eloise pufnind. ...e că dacă
lady Whistledown ar fi cineva obişnuit, ar fi fost desco­
perita pînă acum, nu credeţi? Tăcere, pînă cînd deveni
olar că era necesar un răspuns, apoi toate trei dădură
(lin cap aprobînd cu chibzuinţă şi vigoare cores­
punzătoare. Trebuie că e cineva pe care nimeni nu-l
inspectează, adăugă lady Danbury. Trebuie să fie.
hinelope se trezi dînd din nou din cap aprobator. într-un
M ciudat, cele spuse de Lady Danbury aveau sens. lată
dn ce, continuă triumfătoare bătrîna doamnă, eu nu sînt
candidatul verosimil!
Penelope clipi, nu prea urmărise logica.
Pardon?
O, te rog, îi aruncă lady Danbury cea mai batjoco­
ritoare privire. Tu îţi închipui că eşti prima persoană care
m a suspectat?
Penelope dădu din cap.
Şi încă cred că eşti tu.
Asta îi asigură o marjă de respect. Lady Danbury
dfldu aprobator din cap, cînd spuse:
Eşti mai obraznică decît pari.
Felicity se aplecă şi rosti cu voce conspirativă:
Adevărat.
Penelope o lovi pe sora ei peste mînă.
- Felicity!
Cred că începe concertul, rosti Eloise.
- Cerul să ne ajute, imploră lady Danbury. Nu ştiu de
ce... domnule Bridgerton!
Penelope se întorsese cu faţa spre mica scenă, dar
reveni imediat şi-l văzu pe Colin croindu-şi drum de-a
lungul şirului de scaune spre locul gol de lîngă lady
Danbury, scuzîndu-se cu naturaleţe, cînd se lovea de
genunchii spectatorilor.
 Scuzele, desigur, erau însoţite de unul din zîmbetele
lui mortale şi ca urmare, nu mai puţin de trei doamne se
topiră pe locurile lor.
Penelope se încruntă. Era dezgustător.
- Penelope, şuşoti Felicity. Oare tocmai te-al
strîmbat?
- Colin, rosti Eloise. N-am ştiut că vii şi tu.
El ridică din umeri, cu faţa luminată de un zîmbet.
- Mi-am schimbat hotărîrea în ultimul moment. La
urma urmei, întotdeauna am fost un mare amator de
muzică.
- Ceea ce explică prezenţa ta aici, rosti Eloise cu o
voce excepţional de seacă.
Colin confirmă declaraţia cu nimic altceva decît cu
arcuirea unei sprîncene, înainte de a se întoarce spre
Penelope:
- Bună seara, domnişoară Featherington. Apoi făcu
un semn spre Felicity cu încă un: domnişoară Featheringtonl
Penelopei îi trebui un minut pentru a-şi recăpăta gra­
iul. Petrecuseră acea după-amiază într-un mod destul
de neplăcut şi acum, iată-l, cu zîmbetul acela prietenos.
- Bună seara, domnule Bridgerton, reuşi ea pînă la
urmă.
- Ştie cineva care e programul din seara aceasta? ]
întrebă el arătînd grozav de interesat.
Penelope trebuia să admită că, tipul avea un fel de a
se uita la tine, ca şi cum nimic pe lume nu putea fi mai
interesant decît următoarea ta propoziţie. Ăsta era un '
talent. Mai ales acum, cînd toţi ştiau că era imposibil
să-i pese, în vreun fel sau altul, ce anume aleseseră '
fetele Smythe-Smith să cînte în seara aceasta.
- Cred că Mozart, răspunse Felicity la întrebare. ]
Aproape întotdeauna aleg Mozart.
- Drăguţ, afirmă Colin lăsîndu-se pe spate în scaun, '
ca şi cum tocmai terminase o masă excelentă. Sînt mare
fan al domnului Mozart.
 - în acest caz, cotcodăci lady Danbury împungîndu-l
cu cotul în coaste, poate că al dori să scapi de aici, cît
mai ai o şansă.
- Nu fi rea, rosti el. Sînt sigur că fetele vor face ce vor
putea mai bine.
- O, nu e nici o problemă să nu facă tot ce pot mai
bine, rosti Eloise ameninţătoare.
- Şşşşt, interveni Penelope. Cred că sînt gata să
înceapă.
Nu, admise în sinea ei, că ar fi fost deosebit de nerăb­
dătoare să asculte versiunea Smythe-Smith a piesei
Eine Kleine Nachtmusik. Dar se simţea profund stin­
gherită în prezenţa lui Colin. Nu era sigură ce să-i spună
cu excepţia faptului că, indiferent ce trebuia să spună,
în mod clar nu trebuia spus în faţa Eloisei, a lui Felicity
şi mai ales a lady-ei Danbury.
Apăru un valet şi stinse cîteva lumînări, pentru a da
semnalul că fetele sînt gata să înceapă. Penelope îşi
strînse braţele în jurul ei şi înghiţi, în aşa fel încît să-şi
astupe canalele urechii interne (n-a funcţionat) şi apoi
tortura începu.
Şi continuă...mai departe...mai departe.
Penelope nu era sigură ce era mai agonizant,
muzica, sau Colin, care stătea exact în spatele ei. Ceafa
ei se înfioră de cunoaşterea acestui fapt şi se trezi
foindu-se nebuneşte, cu degetele ciocănind fără înce­
tare pe catifeaua bleumarin a fustei.
Cînd cvartetul Smythe-Smith termină, trei dintre fete
făceau reverenţe în faţa aplauzelor politicoase, dar a
patra - violoncelista - arăta ca şi cum voia să se
ascundă sub o piatră.
Penelope oftă. Cel puţin ea, în toate Sezoanele lipsite
de succes petrecute, nu fusese niciodată silită să-şi
expună defectele în faţa întregii protipendade, cum au
fost aceste fete. întotdeauna i s-a permis să stea în
umbră, să rămînă liniştită pe marginea camerei, privind
cum celorlalte fete le venea rîndul să intre pe ringul de
dans. O, mama ei o purta de colo-colo, încercînd să o
plaseze în calea vreunui gentleman eligibil sau a altuia,
dar asta nu era cu nimic - nimic! - asemănător cu ceea
ce fetele Smythe-Smith erau forţate să suporte.
Deşi, la drept vorbind, trei dintre cele patru păreau
binecuvîntat de inconştiente de lipsa lor de talent
muzical. Penelope zîmbi şi aplaudă. în mod cert nu le va
distruge himera.
Şi dacă teoria lady-ei Danburi era corectă, lady
Whistledown nu o să scrie nici un cuvînt despre această
serată muzicală.
Aplauzele se stinseră destul de repede şi în curînd toţi
spectatorii se întorceau unul spre altul, purtînd conver­
saţii politicoase cu vecinii şi trăgînd cu ochii la masa cu
cele cîteva răcoritoare, aflată în fundul încăperii.
- Limonadă, murmură Penelope către ea însăşi.
Perfect. Era îngrozitor de înfierbîntată - într-adevăr, la
ce oare s-a gîndit cînd a îmbrăcat catifea, într-o noapte
aşa de caldă? Şi o băutură rece ar fi exact ceea ce ar
face-o să se simtă mai bine. Colin era prins în capcana
unei conversaţii cu lady Danbury, aşa că era momentul
ideal pentru a scăpa de acolo.
Dar imediat ce Penelope avu în mînă paharul, auzi
vocea dureros de familiară din spatele ei rostindu-i
numele.
Se răsuci şi înainte de a-şi da seama ce făcea, zise:
- Regret.
- Tu eşti?
- Da, îl asigură ea. Cel puţin aşa cred.
Ochii lui se strînseră la colţuri.
- Conversaţia devine din ce în ce mai uimitoare,
secundă de secundă.
- Colin...
El ridică mîna.
- Fă un tur cu mine în jurul camerei, vrei?
 - Nu cred...
El îşi apropie braţul mai mult de ea - doar cu un
centimentru sau cam aşa ceva, dar mesajul era clar.
- Te rog, rosti el.
Ea dădu din cap şi puse jos limonada.
- Foarte bine.
Merseră în tăcere aproape un minut, apoi Colin zise:
- Mi-ar plăcea să-mi cer scuze faţă de tine.
- Eu am fost cea care am ieşit ca o furtună din
cameră, sublinie Penelope.
El dădu uşor din cap şi ea putu să vadă un zîmbet
indulgent care i se juca pe buze.
- Cu greu aş putea să spun „ca o furtună”, afirmă el.
Penelope se încruntă. Probabil că nu ar fi trebuit să
plece într-un asemenea acces de furie, dar acum că a
făcut-o, era ciudat de mîndră de asta. Nu era ceva de
fiecare zi, ca o femeie ca ea să-şi facă o ieşire atît de
dramatică.
- Ei bine, n-ar fi trebuit să fiu aşa prost crescută,
murmură ea, cu toate că nu se simţea aşa.
El ridică o sprinceană, apoi evident hotărî să nu mai
urmărească subiectul.
- Aş vrea să-mi cer scuze, zise el, pentru că am fost
aşa un puşti plîngăreţ. Penelope aproape că se împie­
dică în picioare. El o ajută să-şi regăsească echilibrul,
apoi adăugă: sînt conştient că beneficiez de multe,
multe lucruri în viaţă, pentru care trebuie să fiu recu­
noscător. Pentru care sînt recunoscător, se corectă el
fără să zîmbească, ci în mod clar ruşinat. Am fost
intolerabil de nepoliticos să mă plîng ţie.
- Nu, rosti ea. Am petrecut toată seara gîndindu-mă
la ceea ce ai spus şi în timp ce eu... înghiţi, apoi îşi
umezi buzele, care deveniseră foarte uscate. Petrecuse
toată ziua încercînd să se gîndească la cuvintele corecte
şi crezuse că le-a găsit, dar acum, că el era aici, alături
de ea, nu putea să se gîndească la nici o afurisită d*
vorbă.
- Ai nevoie de alt pahar de limonadă? întrebă polltl*
cos Colin.
Ea dădu din cap.
- Ai tot dreptul la sentimentele tale, îi scăpă ei. S-ar
putea să nu fie ceea ce aş simţi eu, dacă aş fi în locul
tău, dar tu ai tot dreptul la ele. însă...
Se opri brusc şi Colin descoperi că e pur şi simplu
disperat să afle ce intenţionase să spună.
- însă ce, Penelope? o îndemnă el.
- Nimic.
- Pentru mine părerea ta nu înseamnă „nimic”. Mîna
lui se aşeză pe braţul ei şi o strînse uşor, pentru a-i face
cunoscut că a spus exact ce a vrut să spună. '
Ea oftă. A fost un sunet simpatic, ciudat de reconfort
tant, blînd şi isteţ. Şi l-a făcut pe el să dorească să se
uite la ea mai de aproape, să vadă ce era în mintea ei, >
să asculte ritmul sufletului ei.
- Colin, rosti liniştită Penelope, dacă te simţi frustrat]
de situaţia ta actuală, trebuie să faci ceva pentru a o ;
schimba. E aşa de simplu.
- Chiar asta e ceea ce fac, rosti el cu o ridicare1 ]
nepăsătoare din umărul opus ei. Mama mă acuză de
deprinderi rele şi de faptul că părăsesc ţara după toane,
dar adevărul este...
- Că faci asta cînd te simţi frustrat, termină ea pro­
poziţia, în locul lui. El dădu afirmativ din cap. Ea îl înţe­
legea. Nu era sigur cum s-a întîmplat, sau chiar dacă
avea vreun sens, dar Penelope Featherington îl
înţelegea. Eu cred că ar trebui să-ţi publici jurnalul, reluă
ea.
- N-aş putea.
- De ce nu?
El se opri în loc dîndu-i drumul la braţ. Nu avea nici
un răspuns, în afară de ciudatul bubuit al inimii lui.
 Cine ar vrea să-l citească? întrebă el pînă la urmă.
Eu, rosti ea sincer. Eloise, Felicity... Apoi adăugă
numărînd pe degete: mama ta, sigur lady Whistledown.
Bcrie foarte mult despre tine, zîmbi ea veselă..
Buna ei dispoziţie era molipsitoare şi Colin nu putu
«n-şi şteargă zîmbetul de pe faţă.
- Penelope, nu are nici o relevanţă, dacă oamenii
care cumpără cartea sînt cunoştinţe de ale mele.
- De ce nu? Buzele ei tremurară. Cunoşti o mulţime
de oameni. De ce? Numai dacă i-ai număra pe
Bridgertoni...
El o apucă de mînă. Nu ştia de ce, dar o apucă de
mînă.
- Penelope, opreşte-te.
Ea rîdea.
- Am impresia că Eloise mi-a spus că ai o mulţime de
veri, şi...
- Destul, o avertiză el. Dar zîmbea rostind aceasta.
Penelope se uită în jos, la mîna ei ţinută într-a lui,
apoi spuse:
- O mulţime de oameni vor dori să citească despre
călătoriile tale. Poate că la început doar din cauză că eşti
o figură bine-cunoscută în Londra, dar nu va trece mult
pînă cînd toţi vor realiza ce bun scriitor eşti. Şi apoi vor
cere şi mai mult.
- Nu vreau să fie un succes datorat numelui
Bridgerton, afirmă el.
Ea îi dădu mîna la o parte şi pe a ei şi-o puse pe şold.
- Măcar m-ai ascultat? Ţi-am spus că...
- Despre ce discutaţi voi doi?
Eloise. Părînd foarte, foarte curioasă.
- Despre nimic, bombăniră amîndoi deodată.
- Nu mă insultaţi. Nu e deloc nimic. Penelope arată
ca şi cum ar putea să înceapă să scoată flăcări pe nări,
în orice moment.
- Fratele tău e un obtuz, rosti Penelope.
 - Ei bine, asta nu e ceva nou, rosti Eloise. 1
- Staţi o clipă! exclamă Colin. I
- Dar de ce, întrebă Eloise ignorîndu-l cu desăvîrşire,
e obtuz?
- E o problemă intimă, afirmă Colin.
- Ceea ce face ca totul să fie şi mai intresant, rosti
Eloise. Se uită la Penelope aşteptînd.
- Regret, spuse Penelope. Realmente, nu pot să spun. \
- Nu-mi vine să cred! strigă Eloise. Nu intenţionezi!
să-mi spui?
- Nu, replică Penelope simţindu-se ciudat de
satisfăcută de ea însăşi. N-am s-o fac.
- Nu pot să cred, rosti din nou Eloise întorcîndu-se I
spre fratele ei. Nu pot să cred.
Buzele lui schiţară cel mai deschis zîmbet.
- Crede.
- Ai secrete faţă de mine.
El ridică din sprîncene.
- Credeai că-ţi spun tot?
- Sigur că nu, se încruntă ea. Dar Penelope credeam
că-mi spune.
- Dar nu e secretul meu, ca să-l dau în vileag, rosti
Penelope. E al lui Colin.
- Cred că planeta şi-a schimbat axa, bombăni Eloise.
Sau poate Anglia s-a prăvălit peste Franţa. Tot ce ştiu
este că nu mai e aceeaşi lume, în care am trăit pînă în
această dimineaţă. Penelope nu se putu stăpîni. Chicoti.
Şi mai şi rîzi de mine! adăugă Eloise.
- Nu, nu, rosti rîzînd Penelope. Realmente nu.
- Ştii de ce ai nevoie tu? întrebă Colin.
- Eu? se îndoi Eloise.
El dădu din cap:
- De un soţ.
- Eşti la fel de rău ca mama!
- Aş putea să fiu mult mai rău şi chiar am să-mi pun
în cap acest lucru.
 De asta nu mă îndoiesc, îi aruncă Eloise.
Stop, stop! rosti Penelope rîzînd cu adevărat, dar
fflra să glumească. Amîndoi o priviră în aşeptare, ca şi
cum ar fi spus: ei, şi acum ce mai e? Sînt aşa de încîn-
lutn că am venit aici în seara asta, continuă Penelope
vorbele rostogolindu-i-se spontan de pe buze. Nu-mi pot
■minţi o seară mai frumoasă. Categoric, nu pot.

Cîteva ore mai tîrziu, cînd Colin se aşeză în pat, cu

ochii în tavanul dormitorului din noul lui apartament din
Bloomsbury, îşi dădu seama că simţea exact la fel.
 Capitolul 8

Colin Bridgerton şi Penelope Featherington au fost

văzuţi stînd de vorbă la serata muzicală Smythe-Smith, J
deşi se pare că nimeni n-a ştiut exact despre ce vorbeau
Prezenta Autoare s-ar aventura să ghicească faptul că
discuţia lo r era concentrată asupra identităţii mele,
deoarece aceasta se pare că era ceea ce vorbea fiecare,
înainte, după şi (destul de lip sit de eleganţă, după
părerea Prezentei Autoare) în tim pul concertului.
O altă noutate, vioara Honoriei Smythe-Smith a fost
deteriorată, cînd lady Danbury, agitîndu-şi bastonul, a
doborît-o accidental de pe o masă.
Lady Danbury a insistat să înlocuiască instrum entul,
dar apoi a declarat că, întrucît obiceiul ei era să nu
cumpere nimic altceva decît ce era mai bun, Honoria va
avea o vioară Ruggieri, im portată din Cremona, Italia.
Conform cunoştinţelor Prezentei Autoare, atunci cînd
ceva necesită timp de manufacturare şi transport cu
vaporul, împreună cu o lungă listă de aşteptare, e nevoie
de şase luni ca vioara Ruggieri să ajungă pe ţărm urile
noastre.
Documentele Societăţii Lady-ei Whistledown,
16 aprilie 1824
 Există momente în viaţa unei femei, cînd inima i se
fhate în piept, cînd brusc omenirea pare neobişnuit de
trandafirie şi perfectă, cînd poţi auzi o simfonie în
plnchetul clopoţelului de la intrare.
Penelope Featherington trecu prin acest moment,
ixnct la două zile de la serata muzicală Smythe-Smith.
De tot ce era nevoie, a fost o bătaie în uşa dormi­
torului ei, urmată de vocea majordomului care o anunţa:
Domnul Colin Bridgerton a venit să vă vadă.
Penelope aproape căzu din pat. Majordomul familiei
N a th e r in g to n de suficientă vreme, Briarly nici măcar nu
clipi la stîngăcia Penelopei, doar murmură: să-i spun că
nu sînteţi acasă?
- Nu! aproape ţipă Penelope, ridicîndu-se şovăielnic
In picioare. Vreau să spun, nu, adăugă apoi cu o voce
mai moderată. Dar îmi vor trebui zece minute, pentru a
mâ pregăti. îşi aruncă privirea în oglindă şi se cutremură
cît de răvăşită era. Cincisprezece.
- Cum doriţi, domnişoară Penelope.
- O, şi asigură-te că va fi pregătită o tavă cu de-ale
mîncării. Sigur că domnului Bridgerton îi va fi foame,
întotdeauna e flămînd.
Majordomul aprobă din cap.
Penelope rămase nemişcată, în timp ce Briarly
dispărea pe uşă, apoi, cu desăvîrşire incapabilă să se
stăpînească, ţopăi de pe un picior pe altul, scoţînd un
sunet ciudat de ascuţit - care era convinsă - sau cel
puţin aşa spera - că nu îi ieşise niciodată de pe buze.
Nu era în stare să-şi amintească ultima oară cînd a
vizitat-o un gentleman şi cu atît mai puţin unul de care
era disperat de îndrăgostită, de aproape o jumătate din
viaţă
- Linişteşte-te, rosti ea desfăcîndu-şi degetele şi
întinzînd palmele, aşa cum ar fi făcut, dacă ar fi încercat
să potolească un mic grup agitat. Trebuie să rămîi
calmă. Calmă, repetă ea, ca şi cum asta ar fi rezolvat cu
adevărat situaţia. Calmă.
Dar în sinea ei, inima îi dansa.
Inspiră profund de cîteva ori, se îndreptă spre măsuţi
de toaletă şi apucă peria de cap. îi vor trebui doar cîtevi
minute să-şi aranjeze părul; Colin sigur n-o să o ia 1«
sănătoasa, dacă îl va face să aştepte puţin. îşi închipui!
doar că avea nevoie de puţin timp pentru a se pregăti,
nu-i aşa?
Totuşi, reuşi să-şi prindă părul într-un timp record şl,
cînd intră pe uşa livingului, nu trecuseră decît cinoi
minute de la anunţul majordomului.
- Ce repede s-a rezolvat totul, rosti Colin cu un
zîmbet poznaş. Stătea în picioare lîngă geam uitîndu-se ]
afară, pe Mount Street.
- O, da? se miră Penelope, sperînd că fierbinţeala pe
care o simţea pe sub piele nu s-a transformat în
îmbujorare. E de presupus că o femeie trebuie să-l facă
pe un domn să aştepte, deşi nu prea mult. Totuşi, nu
avea sens să se comporte aşa prosteşte faţă de Colin, !
dintre toţi oamenii. El niciodată nu va fi interesat de ea în
mod romantic şi, în afară de asta, erau prieteni.
Prieteni, părea o idee aşa de ciudată şi totuşi exact
asta erau. întotdeauna fuseseră în relaţii amicale, dar,
de la întoarcerea lui din Cipru, deveniseră prieteni
adevăraţi.
Era magic.
Chiar dacă n-a iubit-o niciodată - şi nici nu credea că
o va face vreodată - era mai bine acum, decît cum era
înainte.
- Cărui fapt îi datorez plăcerea? întrebă ea luînd loc
pe sofaua mamei ei, acoperită cu damasc galben
decolorat.
Colin se aşeză în faţa ei, pe un scaun cu speteaza
tare, destul de incomod. Se aplecă în faţă odihnindu-şi
mîinile pe genunchi şi Penelope ştiu imediat că ceva nu
I »1« In regulă. Pur şi simplu nu era o poziţie adoptată de
f un domn în societate, în timpul unei vizite obişnuite.
Atfllii atît de distrat, atît de încordat.
- E ceva destul de serios, rosti el cu faţa încruntată.
I Penelope sări în picioare.
S-a întîmplat ceva? E bolnav cineva?
Nu. Nu. Nimic de felul acesta. Făcu o pauză,
fwpiră îndelung, apoi îşi trecu mîna prin părul deja
Ciufulit. E vorba de Eloise.
- Ce e cu ea?
Nu ştiu cum să spun. Eu... Ai ceva de mîncare?
Penelopei îi venea să-l strîngă de gît.
Pentru numele cerului, Colin!
Regret, mormăi el. N-am mîncat toată ziua.
- Pînă acum, sînt sigură, rosti Penelope nerăbdă­
toare. l-am dat deja dispoziţie lui Briarly să pregătească
o tavă. Acum, îmi spui ce nu e în regulă, sau intenţionezi
sâ aştepţi pînă am să mor de nerăbdare?
- Cred că ea e lady Whistledown, îi scăpă lui.
Penelope rămase cu gura căscată. Nu era sigură ce se
aşteptase să spună, dar în orice caz nu asta. Penelope,
m-ai auzit?
- Eloise? întrebă ea, cu toate că ştia exăct despre
cine era vorba. El dădu afirmativ din cap. Nu poate fi ea.
El se ridică şi începu să se plimbe prin cameră, prea
plin de energie nervoasă pentru a sta liniştit.
- De ce nu?
- Din cauză că... din cauză... Din ce cauză? Din
cauză că nu se poate să fi făcut asta timp de zece ani,
fără să ştiu şi eu.
într-o clipă, expresia lui tulburată deveni dispreţuitoare.
- Mi-e greu să cred că eşti informată despre tot ce
face Eloise.
- Sigur că nu, răspunse Penelope aruncîndu-i o
privire iritată, dar pot să-ţi spun cu absolută certitudine,
că nu există posibilitatea ca Eloise să fi păstrat faţă de
mine, timp de peste zece ani, un secret de o a s e m e tifjH
magnitudine.
- Penelope, ea e cea mai băgăcioasă persoană |m
care o cunosc.
- Ei bine, asta e destul de adevărat, fu de acord I
penelope. Cu excepţia mamei mele, presupun. Dar ny « ■
destul, pentru a fi o dovadă.
Colin încetă să se mai plimbe prin cameră şi îşi pug§ 1
mîinile în şolduri.
- Tot timpul scrie.
- De ce crezi asta?
El ridică o mînă frecîndu-şi degetul mare de v îry ■
celorlalte degete.
- Pete de cerneală. în permanenţă.
- O mulţime de oameni folosesc toc şi cerneala, ■
penelope gesticulă spre el. Tu scrii în jurnale. Sînt sigura
că ai avut partea ta de cerneală pe degete.
- Da, dar eu nu dispar, cînd scriu în jurnalele mele. f l
Penelope îşi simţi pulsul accelerîndu-se.
- Ce vrei să spui? întrebă cu voce gîfîită.
- Vreau să spun că se încuie în camera ei ore întregi 1
şi după aceste perioade, degetele ei sînt pline jdg
cerneală.
penelope nu spuse nimic o clipă agonizant de lungă. ■
„Dovezile” lui Colin incriminau, adevărat, mai ales cîny !,
erau combinate cu bine-cunoscuta şi bine-documentat^ I
înclinaţie a Eloisei de a-şi vîrî nasul peste tot.
Dar nu era lady Whistledown. Nu putea să fie. 1
Penelope făcea pariu cu viaţa ei.
în final, îşi încrucişă braţele pe piept şi, cu un ton ce 1
probabil ar fi fost mai potrivit faţă de cineva de şase ani I
§\ extrem de încăpăţînat, spuse:
- Nu e ea. Nu e. .1
Colin se a şe ză jo s, p ărîn d în frîn t.
- Aş vrea să-ţi pot împărtăşi convingerea.
- Colin, trebuie să...
 SEDUCĂTORUL DOMN BRIDGERTONE 133
( ► ------------------------------------------------------------------------
I Unde naiba e mîncarea? bombăni el.
Ar fi trebuit să fie şocată, dar - într-un fel - lipsa lui de
H«ninre o amuza.
L Sînt sigură că Briarly va apărea în curînd.
EI se întinse în scaun.

I i
Mi-e foame.

Da, rosti Penelope cu buzele strînse. Presupun că da.

f El oftă, obosit şi îngrijorat.
Dacă ea e lady Whistledown, va fi un dezastru. Un
dozastru total.
N-ar fi aşa de rău, rosti cu grijă Penelope. Nu că aş
crode că e lady Whistledown, pentru că nu cred! Dar,
daca ar fi cu adevărat, ar fi chiar aşa de cumplit? Mie mai
curînd îmi place lady Whistledown.
Da, Penelope, zise Colin tăios, ar fi cumplit. Ar fi
distrusă.
Eu nu cred că ar fi distrusă...
Sigur că ar fi distrusă. Ai vreo idee pe cît de mulţi
oameni i-a insultat această femeie de-a lungul anilor?
- Nu mi-am dat seama că o urăşti pe lady
Whistledown aşa de mult, interveni Penelope.
- Nu o urăsc, o întrerupse Colin nerăbdător. Şi nici nu
contează dacă eu o urăsc. Toţi ceilalţi o urăsc.
- Nu cred că e adevărat. Toţi îi cumpără ziarul.
- Sigur că-i cumpără ziarul! Toată lumea îi cumpră
afurisitul ăla de ziar.
- Colin!
- Scuză-mă, mormăi el, dar nu suna ca şi cum chiar
aceasta intenţionase. Penelope dădu din cap
acceptîndu-i scuza. Indiferent cine e lady Whistledown,
reluă Colin arătînd cu degetul spre ea, cu o asemenea
vehemenţă încît se dădu înapoi, cînd va fi demascată,
nu va fi posibil să-şi mai arate faţa prin Londra.
Penelope îşi drese delicat glasul.
- Nu am realizat că-ţi pasă aşa de mult de părerea
societăţii.
 - Nu-mi pasă, replică el. Ei bine, nu prea mult.
Oricine îţi spune că nu-i pasă deloc, este un mincinos şi
un ipocrit.
Penelope reflectă că bărbaţilor le place întotdeauna1
să arate că sînt în întregime stăpîni pe situaţie şi total
neafectaţi de mofturile şi părerile societăţii.
Colin se aplecă în faţă, cu ochii lui verzi arzînd de
intensitate.
- Dar nu e vorba de mine, Penelope, e vorba de
Eloise. Dacă e izgonită din societate, va fi zdrobită. Se
lăsă înapoi pe spate, dar tot trupul lui emana tensiune.
Să nu mai menţionez ce îi va provoca asta mamei.
Penelope respiră îndelung.
- Eu realmente cred că îţi faci griji degeaba, rosti ea.
- Sper să ai dreptate, replică el închizînd ochii. Nu
era sigur cînd începuse să suspecteze că sora lui putea
fi lady Whistledown. Probabil după ce lady Danbury şi-a ,
lansat de acum faimoasa ei provocare. Spre deosebire '
de mulţi londonezi, Colin n-a fost niciodată grozav de
interesat de adevărata identitate a lady-ei Whistledown. j
Editorialul era distractiv şi el îl citea, în mod cert, la fel ca
toţi ceilalţi, dar în mintea lui, lady Whistledown era pur şi j
simplu...lady Whistledown, şi asta era tot ce avea ea
nevoie să fie.
Dar cutezanţa lady-ei Danbury l-a făcut să înceapă 1
să gîndească şi, ca şi restului familiei Bridgerton, odată
ce îi venea o idee, era fundamental incapabil să renunţe
la ea. într-un fel, îi trecu prin cap că Eloise avea tempe- 1
ramentul şi îndemînarea perfecte pentru a scrie un astfel 1
de editorial, apoi, înainte să se poată convinge pe el ]
însuşi că era o nebunie, văzuse petele de cerneală de j
pe degetele ei. După asta deveni aproape nebun, inca- 1
pabil să se gîndească la nimic altceva, decît la
posibilitatea ca Eloise să aibă o viaţă secretă.
 Nu ştia ce anume îl iritase mai mult - că Eloise putea
fi lady Whistledown, sau că a reuşit să ascundă asta de
el, timp de peste zece ani.
Ce trist să fii îmbrobodit de sora ta. îi plăcea să
creadă despre el că e mai inteligent de atît.
Dar trebuia să se concentreze asupra prezentului.
Deoarece, dacă suspiciunile lui erau corecte, cum naiba
o să reuşească să se descurce cu scandalul, cînd va fi
descoperită?
Şi va fi descoperită. Cu toată Londra tînjind după
premiul de o mie de lire, lady Whistledown nu mai avea
nici o şansă.
- Colin! Colin! Deschise ochii întrebîndu-se de cînd îi
striga Penelope numele.
- Realmente cred că ar trebui să te opreşti să mai fii
îngrijorat în privinţa Eloisei, rosti ea. Există sute şi sute
de oameni în Londra. Lady Whistledown poate fi oricare
dintre ei. Cerule, cu ochiul tău pentru detalii - ea îşi agită
degetele pentru a-i aminti vîrful degetelor Eloisei pătate
de cerneală - poţi chiar tu să fii lady Whistledown.
El îi aruncă o privire condescendentă.
- Cu excepţia amănuntului insignifiant, că eu am lipsit
din ţară jumătate din timp.
Penelope hotărî să-i ignore sarcasmul.
-T u eşti cu siguranţă un scriitor destul de bun, pentru
a te ocupa de aşa ceva.
Colin intenţionase să spună ceva amuzant şi cam
grosolan, desfiinţîndu-i ei argumentele destul de slăbuţe,
dar adevărul era că în secret se simţea atît de încîntat
de complimentul că e „un scriitor bun”, încît tot ce putu
să facă fu să rămînă acolo, cu un zîmbet deschis pe
figură.
- Te simţi bine? întrebă Penelope.
- Perfect, replică el redevenind atent şi încercînd să
adopte o mină mai sobră. De ce întrebi?
 - Pentru că deodată păreai destul de bolnav. De fapt,
cam ameţit.
- Sînt bine, repetă el, probabil puţin mai tare decît era
necesar. Mă gîndeam la scandal.
Ea scoase un oftat îngrijorat, ce îl irită, pentru că nu
vedea că ea are toate motivele să se simtă intolerantă
faţă de el.
- Ce scandal? întrebă ea.
- Scandalul pe cale să izbucnească, dacă e desco- 1
perită, motivă el.
- Dar nu e lady Whistledown! insistă ea.
Deodată Colin se îndreptă în scaun, cu ochii luminaţi l
de o nouă idee.
- Ştii, rosti el cu o voce destul de încordată, nu cred
că mai contează dacă e lady Whistledown sau nu.
Penelope îl privi absentă trei secunde, înainte de a se
uita în jur murmurînd:
- Unde e mîncarea? Trebuie că sînt cam zăpăcită.
N-ai petrecut ultimele zece minute înnebunit de
posibilitatea că ar fi ea?
Ca la un semn, Briarly intră în cameră cu o tavă greu
încărcată. Penelope şi Colin priviră în tăcere cum
majordomul pune mîncarea pe masă.
- Doriţi să vă servesc în farfurii? întrebă el.
- Nu, e în regulă aşa, rosti repede Penelope. Putem
să ne descurcăm şi singuri.
Briarly dădu afirmativ din cap şi, imediat ce aşeză
tacîmurile şi umplu cele două
pahare cu limonadă, părăsi încăperea.
- Ascultă-mă, rosti Colin sărind în picioare şi trîntind
uşa, încît de abia rămase în toc.
- Nu vrei ceva de mîncare? îl cercetă Penelope luînd
o farfurie, pe care o umplu cu diverse mici aperitive.
El apucă o bucată de brînză, o mîncă din două
îmbucături destul de lipsite de delicateţe, apoi continuă:
 SEDUCĂTORUL n
-------------------------------------------------1 DQMN BRlDGERTnxrc
- Char dacă Eloise nu e jadv~wîv—^ ------
reamintesc, eu tot mai cred e_ ,stledown - Şl- «
Pentru că dacă eu o s u s p e c te ^ că as*a nu contează
In mod cert şi altcineva o va f ^ ce ad^ Whistledown
- Şi care e problema?
Colin realiză că ţinea braţelt^ întj
de a o apuca de umeri şi a o ^ Cutume ?l Se °pri, îna in te
- Nu contează! Nu vezi? D acă cjn
degetul, va fi ruinată. eva 0 va arăta cu
- Dar nu dacă... interveni P^neloDe -»
la un mare efort, pentru a-şi dQSc, ; Par'nd că recurnp
Whistledown! ş a dlnî"> -n u e lady
- Şi cum ar putea să o dovedească?
sărind în picioare. Odată ce se declan ' ~spuse Colin
e făcut. Capătă viaţă proprie. Sează zvonul, răul
- Colin, cu cinci minute în urmă
peri un sens. ’ a" nceta<să desco-
- Nu, ascultă-mă. Se răsuCj
cuprins de un sentiment de o ^stfe) aPre ea şj fu
n-ar fi putut să-şi desprindă ochjj d,ntr lntens'tate, încît
s-ar fi prăbuşit casa în jur. P resupune^1’.Chiar dacă
tuturor că te-am sedus. PeneloPe _* ca te-am spus
calmă. Ai fi distrusă pentru totdea.fr? 8 f° arte’ f°arte
ghemuindu-se lîngă marginea SQfgigP"0’ rnn+inuă continuă el
amîndoi la acelaşi nivel. Nu ar Cont ’ ast'el încîi să să fie
te-am sărutat vreodată. Asta,draaa meaapnici macar nu
forţa cuvîntului. re n elope, este
Ea părea de-a dreptul înlen,njtâ Q. A
roşise. ' ,n acelaşi timp
- Eu...eu nu ştiu ce să spunlSe
Apoi s-a petrecut cel mai l>iz$r |UCm ®a-
el nu ştia ce să spună. Pentrj îă uitase Lrea,iza ca nici
forţa cuvîntului şi de toate celS|a|te de. zvonuri, de
lucru la care se putea gîndi traspjS0(£ ,0stli singurul
Dumnezeule din ceruri, voiasă n <.5, *°u Sarutul, şi
Featherington! sarute Pe Penelope
 Ar fi putut tot aşa de bine să spună că voia să o
sărute pe sora lui.
Cu excepţia faptului că - arăta neobişnuit de
atrăgătoare şi se întrebă cum de nu observase asta mai
devreme, în după-amiaza aceea. Şi nu era sora lui.
în mod categoric nu era sora lui.
- Colin? Numele lui era mai mult o şoaptă pe buzele
ei, iar ochii îi clipeau adorabil şi îmbătător şi cum se face
că n-a observat niciodată ce tentă şocantă de cafeniu
aveau? Aproape aurii în jurul pupilei. Nu văzuse
niciodată nimic asemănător şi doar o văzuse de sute de
ori înainte.
Se ridică - brusc îmbătat. Cel mai bine era să nu fie
la acelaşi nivel. Era greu să-i vezi ochii de sus.
Dar se ridică şi ea.
La naiba!
- Colin? chemă ea cu vocea de abia audibilă. Aş
putea să-ţi cer o favoare?
Spune-i intuiţie masculină, spune-i nebunie, dar un
glas foarte insistent din interiorul lui ţipa că, orice voia
ea, trebuie că era o idee foarte proastă.
Şi oricum, el era un idiot.
Aşa era, pentru că simţi cum buzele i se desfac, apoi
auzi o voce ce semăna destul de mult cu a lui spunînd:
- Sigur că da.
Buzele ei se strînseră şi pentru o clipă el crezu că va
încerca să-l sărute, dar apoi realiză că şi le adunase
doar pentru a forma un cuvînt.
- Vrei... Doar un cuvînt. Nimic decît un cuvînt ce
începea cu litera V. Şi V arăta întotdeauna ca un sărut.
...Vrei să mă săruţi?
 Capitolul 9

în fiecare săptămînă pare să existe o invitaţie, ce e

mai ademenitoare decît altele, şi prem iul din această
săptămînă sigur trebuie acordat contesei Macclesfield,
care va găzdui un mare bal, lun i seara. Lady
M acclesfield nu e prea des gazdă, aici la Londra, dar e
foarte populară, ca şi soţul ei, şi e de aşteptat ca o
mulţime de burlaci să intenţioneze să participe, inclusiv
domnul Colin Bridgerton (presupunînd că nu se prăbu­
şeşte de epuizare, după patru zile alături de cei zece
nepoţi Bridgerton), vicontele Burwick şi domnul Michael
Ansrusher- Wesherby.
Prezenta Autoare anticipează că şi un mare număr de
tinere şi doamne necăsătorite vor hotărî să participe, ca
urmare a publicării acestui editorial.
Documentele Societăţii Lady-ei Whistledown,
16 aprilie 1824

Viaţa lui, aşa cum o ştia, se sfîrşise.

- Ce?!? întrebă el, conştient că clipea rapid.
Faţa ei căpătă o tentă stacojie, mai profundă decît
şi-ar fi închipuit el că e omeneşte posibil şi se întoarse
cu spatele.
- Nu contează, murmură ea. Uită ce am spus.
penru tine, sau poate, Fiecare femeie merită cel puţin un
sărut. Dar, cînd reduse mica distanţă dinre ei, realiză că
nu existau cuvinte ce puteau să ilustreze intensitatea
momentului.
Nu existau cuvinte pentru pasiune. Nu existau cu­
vinte pentru nevoie.
Nu existau cuvinte pentru a înlătura momentul divin.
Şi aşa, într-o după-amiază de vineri deloc remar­
cabilă, în inima districtului Mayfair, într-un salon liniştit de
pe Mount Street, Colin Bridgerton o sărută pe Penelope
Featherington.
Şi fu extraordinar.
Buzele lui le atinseră pe ale ei la început blînd, nu din
cauză că încerca să fie amabil, deşi dacă ar fi avut
prezenţă de spirit să se gîndească la astfel de lucruri,
probabil că şi-ar fi dat seama că acesta era primul ei
sărut şi că trebuia să fie plin de respect şi frumos şi toate
celelale lucruri pe care le visează o fată, cînd se întinde
seara în pat.
Adevărul era însă că, nimic din toate astea nu existau
în mintea lui Colin. De fapt, gîndea destul de puţin.
Sărutul lui fu blînd şi amabil, pentru că încă era surprins
de faptul că o săruta. O cunoştea de ani de zile, şi
niciodată nu-i trecuse măcar prin cap să-şi atingă buzele
de ale ei. Iar acum, n-ar fi fost în stare să-i dea drumul,
decît dacă flăcările iadului l-ar fi mînat din urmă. Nici
nu-i venea să creadă ce făcea - sau că dorea să facă
asta atît de afurisit de mult.
Nu era felul de sărut pe care îl iniţiază cineva, pentru
că e copleşit de pasiune sau emoţie sau furie sau
dorinţă. Era ceva lent, o experienţă ce trebuia învăţată -
de Colin la fel de mult, ca şi de Penelope.
Şi el învăţă că, tot ce credea că ştie despre săruturi,
erau prostii.
Acelea erau mai mult buze şi limbă şi murmurul blînd
al cuvintelor fără înţeles.
 Acesta era un sărut.
Exista ceva în atingere, în felul în care putea să-i
audă şi să-i simtă în acelaşi timp respiraţia. Era ceva în
modul cum rămase ea perfect liniştită putînd totuşi să-i
simtă inima pulsînd sub coaste.
Era ceva în faptul că ştia că e ea.
Colin îşi mişcă uşor buzele spre stînga, pînă cînd îi
încolţi uşor colţul gurii, gîdilînd delicat locul unde buzele
li se uneau. Limba lui se cufundă şi avansă, dezvă-
luindu-i contururile gurii, gustîndu-i esenţa dulce-sărată.
Era mai mult decît un sărut.
Mîinile lui, aşezate uşor pe spatele ei, deveniră rigide,
mai încordate cînd se apăsară pe materialul rochiei.
Putea să-i simtă sub degete căldura pătrunzînd prin
muselină, răzbătînd din muşchii delicaţi ai spatelui.
O trase la el, aducînd-o mai aproape şi mai aproape,
pînă cînd trupurile li se lipiră strîns. Putea să o simtă în
toată înălţimea ei şi asta îl înflăcără. Se întărea şi o
dorea - Doamne sfinte, cît o dorea!
Gura lui deveni mai insistentă şi limba i se repezi
înainte, împingînd pînă cînd buzele ei se desfăcură. îi
înghiţi geamătul slab de acceptare, apoi împinse şi mai
mult pentru a o putea gusta. Era dulce, puţin acidulată
de la limonadă şi în mod clar la fel de îmbătătoare ca un
coniac bun, pentru că el tocmai începuse să se
îndoiască de abilitatea lui de a rămîne în picioare.
îşi mişcă mîinile de-a lungul trupului ei - încet, să nu
o sperie. Era moale, plin de curburi şi luxuriant, aşa cum
gîndise totdeauna că trebuie să fie o femeie. Şoldurile
ardeau. Fundul era perfect iar sînii...Dumnezeule mare,
sînii se simţeau minunat, aşa presaţi de pieptul lui. îl
mîncau palmele să-i cuprindă ca într-o cupă, dar îşi forţă
mîinile să rămînă unde erau. în afară de faptul că, pur şi
simplu nu putea să bîjbîie după sînii unei doamne, în
mijlocul salonului ei, avea şi suspiciunea dureroasă că,
dacă ar atinge-o în acel fel, ar fi pierdut cu desăvîrşire.
 - Penelope, Penelope, murmură el întrebîndu-se de
ce numele ei avea un gust aşa bun pe buzele lui. Era
hămesit după ea, ameţit, drogat de pasiune şi voia cu
disperare ca şi ea să simtă la fel. Se simţea perfect în '
braţele lui, totuşi, nu avu nici o altă reacţie. O, i se legăna
în braţe şi deschisese gura pentru a-i primi invazia
dulce, dar altceva în afară de asta nu mai făcu.
Şi totuşi, din gîfîitul respiraţiei ei şi din bătaia inimii, ]
ştia că e stîrnită.
O împinse de lîngă el doar cîţiva centimetri, astfe
încît să poată să o prindă de bărbie şi să-i ridice faţa
spre el. Pleoapele ei se zbătură deschizîndu-se şi dînd
la iveală ochii năuciţi de pasiune, ca şi buzele uşor 1
desfăcute, moi şi umflate de la sărutările lui.
Era frumoasă. Cu desăvîrşire, total, tulburător de
frumoasă. Nu ştia cum de nu observase asta, în toţi 1
aceşti ani.
Oare omenirea era populată de bărbaţi orbi, sau mai \
curînd proşti?
- Poţi să mă săruţi şi tu, şopti el, aplecîndu-şi uşor 1
fruntea aproape de a ei. Ea nu reacţionă, doar clipi. Un j
sărut, murmură el coborîndu-şi iar buzele spre ale ei
pentru o clipă trecătoare, se face de către două 1
persoane.
Mîna ei se mişcă pe spatele lui.
- Ce trebuie să fac? şopti ea.
- Orice vrei.
încet, într-o doară, ea ridică una din mîini la faţa lui.
Degetele ei se tîrîră uşor pe obraz, îl atinseră de-a lungul
liniei maxilarului, apoi se depărtară.
- Mulţumesc, şopti ea.
Mulţumesc?
Rămase tăcut.
Era exact cel mai rău lucru ce poate fi spus. Nu voia
să i se mulţumească pentru sărut.
îl făcea să se simtă vinovat.
 Şi superficial.
Ca şi cum o făcuse din milă. Şi cel mai rău era că ştia
câ, dacă toate acestea s-ar fi petrecut doar cu cîteva luni
înainte, ar fi fost într-adevăr făcute din milă.
Ce dracu’ spunea asta despre el?
- Nu-mi mulţumi, rosti el supărat retrăgîndu-se, pînă
cînd nu se mai atingeau.
- Dar...
- Am spus nu, repetă el cu asprime răsucindu-se, ca
şi cum nu putea să suporte să o privească, atunci cînd
de fapt nu putea să se suporte pe el însuşi.
Şi cel mai afurisit lucru era - că nu era sigur de ce.
Acest sentiment disperat, chinuitor - era vinovăţie?
Pentru că nu ar fi trebuit să o sărute? Pentru că n-ar fi
trebuit să-i placă?
- Colin, rosti ea, nu fi supărat pe tine.
- Nu sînt, se repezi el.
- Ţi-am cerut să mă săruţi. Practic te-am forţat...
Asta era o cale sigură să-l facă pe un bărbat să se
simtă viteaz.
- Nu m-ai forţat, exclamă el.
- Nu, dar...
- Pentru numele lui Dumnezeu, Penelope, destul!
Ea se trase înapoi, cu ochii larg deschişi.
- Scuză-mă, şopti.
El se uită la mîinile ei. Tremurau. închise ochi ago-
nizînd. De ce de ce de ce sînt un astfel de măgar?
- Penelope... începu el.
- Nu, e în ordine, rosti ea precipitat. Nu trebuie să
spui nimic.
- Dar... ar trebui.
- Realmente vreau să nu o faci.
Şi arăta demnă şi calmă. Ceea ce-l făcu pe el să se
simtă şi mai rău. Stătea acolo, cu mîinile încleştate cu
sfială în faţă, cu ochii plecaţi - nu chiar în podea, dar nu
spre faţa lui.
 Era sigură că o sărutase din milă.
Iar el era un ticălos, pentru că o mică parte din el a
vrut ca ea să creadă asta. Pentru că dacă credea, atunci '
poate că ar putea să se convingă pe el însuşi că era
adevărat, că era doar milă, că nu putea fi posibil să fie
mai mult.
- Trebuie să plec, zise el cu vorbe calme, răsunînd]
totuşi destul de puternic în camera tăcută. Ea nu încercă
să-l oprească. El făcu un semn spre uşă. Trebuie să
plec, repetă, chiar dacă picioarele refuzau să se mişte.
Ea dădu din cap. Nu am... începu el să spună, apoi
oripilat de cuvintele ce aproape îi ieşiseră din gură, se
îndreptă într-adevăr spre uşă.
Dar Penelope striga - sigur că striga:
- Ce nu ai?
Şi el nu ştiu ce să spună, deoarece ceea ce începuse
să zică era: nu te-am sărutat din milă. Dacă voia ca ea
să ştie asta, dacă voia să se convingă pe el însuşi de
asta, atunci nu putea să însemne decît că dorea cu
înfocare ca ea să aibă o părere bună, ceea ce nu putea
să însemne decît...
- Trebuie să plec, i-o trînti el, de data aceasta cu
disperare, ca şi cum părăsirea camerei ar fi fost singurul
mod de a-şi reţine gîndurile, să nu o apuce pe o cale
periculoasă. Traversă distanţa rămasă pînă la uşă,
aşteptînd ca ea să spună ceva, să-l strige pe nume.
Dar ea n-o făcu.
Şi el plecă.
Şi niciodată nu se urîse mai mult.

Colin se afla într-o extrem de proastă dispoziţie, cînd

valetul apăru la uşa de la intrare cu o invitaţie din partea
mamei lui. După aceea, nici nu-şi mai reveni.
Iad însîngerat! Intenţiona probabil să reînceapă
presiunile asupra lui, să se însoare. Invitaţiile ei erau
întotdeauna în legătură cu însurătoarea. Şi el realmente
nu avea chef de asta, acum.
Dar era mama lui. Şi el o iubea. Şi asta însemna că
nu putea să o ignore. Aşa că, teribil de nemulţumit şi
înjurînd cînd se gîndea la asta, sări în ghete, îşi luă
haina şi se îndreptă spre uşă.
Locuia în Bloomsbury, nu cea mai modernă parte a
oraşului după părerea membrilor aristocraţiei, deşi
Bedford Square, unde stătea cu chirie într-o casă mică
dar elegantă, era în mod cert o adresă respectabilă şi
destinată oamenilor influenţi.
Lui Colin chiar îi plăcea să locuiască în Bloomsbury,
unde vecinii lui erau doctori, avocaţi, cerctători şi oameni
care făceau cu adevărat ceva, nu doar să participe la
petreceri după petreceri. Nu era gata să se ocupe de
moştenirea lui ducînd o viaţă de afacerist - la urma
urmei era destul de bine să fii un Bridgerton - dar era
stimulator să-i priveşti pe profesionişti mergînd zilnic la
treburile lor, avocaţii îndreptîndu-se spre est la tribunale,
doctorii spre nord-vest în Portland Place.
Ar fi fost destul de uşor să-şi conducă personal
cabrioleta; tocmai fusese adusă înapoi la grajduri cu o
oră în urmă, la întoarcerea lui de la familia
Featherington. Dar Colin simţea nevoia de aer proaspăt,
fără să menţioneze că era destul de hotărît să se
folosească de cele mai încete mijloace posibile, pentru a
ajunge la Numărul Cinci.
Dacă mama lui intenţiona să-i ţină o altă prelegere
privind virtuţile căsniciei, urmată de o îndelungă
dizertaţie despre calităţile fiecărei domnişoare eligibile
din Londra, putea să îl aştepte.
Colin închise ochii şi gemu. Starea lui de spirit trebuie
că era mai rea decît crezuse, dacă îşi afurisea relaţia cu
mama, pentru care el (şi toţi din familia Bridgerton)
aveau cu adevărat cea mai mare stimă şi afecţiune.
Era vina Penelopei.
 Nu. E vina Eioisei, gîndi el scrîşnind din dinţi. Era mal
bine să acuze o rudă.
Nu - căzu înapoi în scaunul de la birou oftînd - era
vina lui. Dacă era în toane proaste, dacă era gata să
sucească gîtul cuiva cu mîinile goale, era din cauza lui şl
numai a lui.
Nu ar fi trebuit să o sărute pe Penelope. Nu conta că
a vrut să o sărute, cu toate că nici măcar nu realizase că
a vrut, pînă înainte ca ea să-i ceară asta. Totuşi nu ar fi
trebuit să o sărute.
Cu toate acestea, cînd se gîndi într-adevăr mai bine, ]
nu era chiar sigur de ce n-ar fi trebuit să o sărute.
Se ridică în picioare, apoi se îndreptă spre fereastră j
şi-şi sprijini fruntea de geam. Bedford Square era liniştit, 1
cu doar cîţiva oameni care mergeau pe trotuar. Păreau
să fie muncitori, care lucrau la noul muzeu ce se
construia.
Privirea lui se îndreptă spre nord, spre statuia lui
Charles James Fox. Acesta a fost un om care avusese
un ţel. Să-i conducă pe liberali, cît mai mulţi ani. Nu
fusese întotdeauna foarte iubit, dacă trebuiau crezuţi unii
membrii mai în vîrstă ai protipendadei, dar Colin
ajunsese să creadă că a fi plăcut prea mult însemna
supraestimare. Cerul ştie că nimeni nu era mai plăcut
decît el şi uită-te la el acum, frustrat şi nemulţumit, ţîfnos
şi gata să nu cruţe pe nimeni care-i trecea pe dinainte.
Oftă, punîndu-şi o mînă pe pervazul ferestrei şi
împingîndu-se înapoi, într-o poziţie mai dreaptă. Mai
bine ar pleca, mai ales că plănuise să meargă pe jos, tot
drumul pînă în Mayfair. Deşi nu era chiar aşa departe.
Nu-i va lua mai mult de treizeci de minute, dacă îşi
menţinea pasul sprinten (şi el întotdeauna aşa făcea),
mai ales că trotuarele nu erau pline de oameni.
Majoritatea membrilor protipendadei a avut grijă să
plece din Londra. însă Colin simţea nevoia să-şi
limpezească creierul. Şi chiar dacă aerul Londrei nu era
deosebit de proaspăt, ei bine, tot trebuia să o facă.
Norocul lui că ziua era aşa cum era. Totuşi, cînd
ajunse la intersecţia dintre străzile Oxford şi Regent, pe
fata lui începură să danseze primele picături de ploaie.
Cînd coti din Hanover Square pe St.George Street ploua
de-a binelea. Şi era destul de aproape de Burton Street,
aşa că ar fi fost de-a dreptul ridicol să încerce să cheme
o birjă să-l ducă restul drumului.
Deci continuă să meargă.
După primul minut de iritare, sau cam atît, ploaia
începu să cadă cu putere. Era suficient de cald, încît să
nu-l îngheţe pînă în oase, şi picăturile se simţeau
aproape ca o ispăşire.
Simţea că probabil asta era ceea ce merita.
Uşa casei mamei lui se deschise, înainte ca el să
pună piciorul pe ultima treaptă; trebuie că Wickham îl
aşepta.
- Aş putea să vă ofer un prosop? întrebă majordomul
întinzîndu-i unul mare şi alb.
Colin îl luă, întrebîndu-se cînd naiba avusese timp
Wickham să-l aducă. N-avea de unde să ştie că el a fost
destul de nebun să umble prin ploaie.
Nu pentru prima oară îşi dădu Colin seama, că
majordomii posedă puteri ciudate şi misterioase. Poate
că asta cerea funcţia lor.
Se folosi de prosop pentru a-şi usca părul, cauzîndu-i
lui Wickham o mare consternare, rămînînd acolo, în loc
să se retragă singur într-o cameră, cel puţin o jumătate
de oră, pentru a-şi îmbunătăţi aspectul.
- Unde e mama? întrebă Colin.
Buzele lui Wickham se strînseră şi se uită exact la
picioarele lui Colin, de pe care acum se scurseseră mici
băltoace.
- E în biroul ei, răspunse apoi, stă de vorbă cu sora
voastră.
 - Care dintre ele? întrebă Colin, menţinîndu-şi pa
figură un zîmbet însorit, doar pentru a-l enerva pe
Wickham, care desigur încercase să-l enerveze şi el
omiţînd numele surorii.
Ca şi cum puteai să-i spui unui Bridgerton pur şl
simplu „sora ta” şi să te aştepţi să ştie despre cine e
vorba.
- Francesca.
- A, da. Se înapoiază curînd în Scoţia, nu-i aşa?
- Mîine.
Colin îi dădu înapoi prosopul, şi Wickham se uită la el
ca şi cum era o insectă uriaşă.
- Atunci n-am să o deranjez. înştiinţează-o doar că
sînt aici, cînd va termina cu Francesca.
Wickham dădu din cap.
- N-aţi dori să vă schimbaţi hainele, domnule
Bridgerton? Cred că avem unele din hainele fratelui
vostru Gregory, sus în dormitorul lui.
Colin se trezi zîmbind. Gregory tocmai terminase
cursurile la Cambridge. Era cu unsprezece ani mai mic
decît Colin şi era dificil să-ţi închipui că putea cu ade­
vărat să-şi împartă îmbrăcămintea cu el, dar presupuse
că era timpul să accepte că fratele lui mai mic în sfîrşit
crescuse.
- E o idee excelentă, rosti Colin. Aruncă mînecii lui
îmbibată de apă o privire melancolică. Le las pe astea
aici, pentru a fi curăţate şi am să le iau mai tîrziu.
Wickham dădu afirmativ din cap, murmurînd:
- Cum doriţi, şi dispăru pe hol cu o destinaţie
necunoscută.
Colin urcă scările cîte două trepte o dată, pînă sus la
apartamentele familiei. în timp ce se bălăcea pe coridor,
auzi zgomotul unei uşi deschizîndu-se. Şi întorcîndu-se
o văzu pe Eloise.
 Nu era persoana pe care voia să o vadă. îi aducea
«minte de toate clipele după-amiezei petrecute cu
Penelope. Conversaţia lor. Sărutul.
în special sărutul.
Şi mai rău, vinovăţia pe care o simţise după aceea.
Vinovăţia pe care încă o mai simţea.
- Colin, începu strălucitoare Eloise. N-am realizat că -
ce ai făcut, ai venit pe jos?
El ridică din umeri.
- îmi place ploaia.
Ea îl privi curioasă, aplecîndu-şi capul într-o parte, ca
de obicei cînd era uimită de ceva.
- Eşti în toane proaste astăzi.
- Mustesc de apă, Eloise.
- Nu e nevoie să mă repezi din cauza asta, rosti ea.
Nu te-am silit eu să traversezi oraşul pe jos, prin ploaie.
- Nu ploua cînd am plecat, se simţi el obligat să
spună. Parcă vorbea cu o rudă de opt ani.
- Sînt sigură că cerul era înnorat, replică ea.
în mod clar, Eloise avea într-adevăr ceva dintr-o fiinţă
de opt ani.
- Am putea continua discuţia asta, după ce mă usuc?
întrebă el cu o voce intenţionat nerăbdătoare.
- Sigur că da, rosti ea comunicativă şi plină de
bunăvoinţă. Te aştept chiar aici.
Colin nu se grăbi, în timp ce se schimbă în hainele lui
Gregoy, avînd o grijă mai mare cu cravata, decît
avusese ani întregi. în sfîrşit, cînd fu convins că Eloise
probabil scrîşnea din dinţi, reveni în hol.
- Am auzit că azi ai fost să o vezi pe Penelope, rosti
ea fără nici o introducere.
Era o greşeală, că a spus-o...
- Unde ai auzit? întrebă el cu grijă. Ştia că sora lui şi
Penelope erau apropiate, dar Penelope n-ar fi trebuit să-
i spună Eloisei despre asta.
- Felicity i-a spus lui Hyacinth.
 - Şi Hyacinth ţi-a spus ţie.
- Sigur că da.
- Trebuie făcut ceva, bombăni Colin, în privinţa bîrfel
din acest oraş.
- Mi-e greu să cred că poate fi considerată bîrfă,
afirmă Eloise. Nu e ca şi cum ai fi interesat de Penelope.
Dacă ar fi vorbit despre oricare altă femeie, Colin s-ar
fi aşteptat ca ea să-i arunce o privire piezişă, urmată de
un timid. Nu-i aşa?
Dar era vorba de Penelope şi chiar dacă Eloise era
cea mai bună prietenă şi cea mai grozavă apărătoare a ^
ei, totuşi nu putea să-şi imagineze că un bărbat cu
reputaţia şi popularitatea lui ar putea fi interesat de o
femeie cu reputaţia (şi lipsa de popularitate) a
Penelopei.
Indispoziţia lui Colin se transformă din proastă în
groaznică.
- Oricum, continuă Eloise fără să-şi dea seama deloc
de furtuna ce-l bîntuia pe fratele ei, de obicei senin şi
jovial. Felicity i-a spus lui Hyacinth că Briarly i-a zis că i- I
ai făcut o vizită. Şi eu mă întrebam despre ce a fost '
vorba.
- Nu e treaba ta, rosti Colin aspru sperînd că astfel ea
va pleca, dar fără să creadă în realitate că o va face.
Făcu un pas spre casa scării, încă optimist.
- E vorba de aniversarea mea, nu-i aşa? ghici Eloise
repezindu-se în faţa lui, atît de brusc încît degetele lui de
la picioare se izbiră de papucii ei. Ea se dădu înapoi, dar
Colin nu fu deosebit de compătimitor.
- Nu, nu e vorba de aniversarea ta, o repezi el. Ziua
ta de naştere nici nu e pînă...Se opri. O, drace! Pînă
săptămîna viitoare, bombăni el.
Ea zîmbi cu viclenie. Apoi, ca şi cînd creierul ei
tocmai realizase că a luat-o pe o cale greşită, buzele i se
desfăcură panicate, în timp ce mental se retrase
îndreptîndu-se în altă direcţie.
 - Aşa că, zise ea, mişcîndu-se uşor pentru a-i bloca
şi mai bine drumul, dacă nu te-ai dus acolo pentru a
vorbi despre aniversarea mea - şi nu există nimic ce ai
putea să spui acum, care să mă convingă că asta ai
făcut - de ce te-ai dus să o vezi pe Penelope?
- Nu există nimic intim în lumea asta?
- Nu în familia aceasta.
Colin hotărî că cel mai bun lucru era să adopte
obişnuita lui înfăţişare luminoasă, deşi nu se simţea
cîtuşi de puţin caritabil faţă de ea în acel moment, aşa că
arboră cel mai calm şi mai lejer zîmbet al său, îşi
întoarse capul într-o parte şi întrebă.
- Am auzit-o oare pe mama strigîndu-mă?
- Am auzit ceva, rosti Eloise obraznică. Ce e rău în
legătură cu tine? Arăţi foarte ciudat.
- Sînt bine.
- Nu eşti bine. Arăţi ca şi cum ai fi fost la dentist.
Vocea lui scăzu pînă la un murmur:
- întotdeauna e plăcut să primeşti complimente din
partea familiei.
- Dacă nu crezi că familia e sinceră cu tine, îi replică
ea, în cine altcineva poţi avea încredere?
El se rezemă de perete încrucişînd braţele:
- Onestităţii îi prefer măgulirea.
- Nu, nu-i adevărat.
Doamne sfinte, ar fi vrut să o pleznească. Nu mai
făcuse asta de cînd avea doisprezece ani. Şi fusese
bătut cu biciul pentru asta. Singura dată, cînd tatăl lui a
ridicat mîna la el.
- Ceea ce vreau, afirmă Colin ridicînd o sprinceană,
e încetarea imediată a acestei discuţii.
- Ceea ce vrei, îl sîcîi Eloise, este să încetez să te
mai întreb de ce te-ai dus să o vezi pe Penelope
Featherington, pentru că amîndoi ştim că asta nu trebuia
să se întîmple.
 Şi atunci a ştiut. A ştiut pînă în fundul oaselor, din cap
pînă în picioare, din inimă pînă la creier, că sora lui e
lady Whistledown. Totul se potrivea. Nu exista nimeni
mai încăpăţînat şi mai îndărătnic, nimeni care să poată -
sau să vrea - să intre pînă în profunzimea fiecărei bîrfe
şi insinuări.
Cînd Eloise voia ceva, nu se oprea, pînă cînd nu
apuca ferm în mîini ceea ce voia. Nu era vorba de bani,
sau de lăcomie, sau de bunuri materiale. La ea era
vorba de cunoaştere. îi plăcea să cunoască tot şi te
cicălea te cicălea te cicălea, pînă cînd îi spuneai exact
ceea ce voise ea să audă.
Era un miracol că nimeni n-a descoperit-o pînă acum.
Şi din senin rosti:
- Trebuie să vorbesc cu tine. O apucă de braţ şi o
trase în cea mai apropiată cameră, care se întîmpla să
fie chiar dormitorul ei.
- Colin! ţipă ea încercînd fără succes să se smulgă
din mîna lui. Ce faci? El trînti uşa închizînd-o, îi dădu
drumul, îşi încrucişă braţele şi îşi desfăcu picioarele cu o
expresie ameninţătoare. Colin? repetă ea cu voce
nesigură.
- Ştiu ce ai făcut...
- Ce am...
Şi apoi, să o ia naiba, începu să rîdă.
- Eloise! bubui el. Cu tine vorbesc!
- E clar, de abia reuşi ea să se oprească. El rămase
înţepenit, privind-o. Ea se uită în altă parte, aproape
îndoindu-se de rîs. Şi în final zise: ce eşti tu...
Dar cînd se uită din nou la el, cu toate că încerca să-
şi ţină gura închisă, explodă din nou în rîs.
Dacă ar fi băut ceva, se gîndi Colin fără urmă de
veselie, s-ar fi simţit din respiraţia ei.
- Ce dracu’ e cu tine? se repezi el.
— 7 7 „ ------------------ T—î l nu ştia daca ^ fn„ t
Asta in sfirşit n atrase ei atenţia. P: ,ui injurios °s
tonul vocii lui, sau poate folosirea * Utir
într-o clipă deveni serioasă. . ser-,os.
- Fără discuţie, rosti ea blînd, e$t!
- Arăt ca şi cum aş glumi? . făcut |a înc
- Nu, rosti Eloise. Totuşi aşa » fine să te PW.
Regret, Colin, dar nu se potriveşte mai curţ£ n:j
aşa, s ă s trig i şi toa te celelalte- S e 111 a cu
A n th o n y .

” ^ „ privire, ce nu era ia
- De fapt, rost. ea aruncmdu-i o Kemeni maj a ia
fel de atentă cum ar fi trebuit sa f i* Eraîn ' cu
tine însuţi încercînd să-l imiţi pe Ar* casa m sa
o ucidă. Chiar acolo, în c a m e r a e'- ă CoHn? «ui,
era în stare să comită o ucidere. de* servase
’ /acp rcăo Pi
el trecuc«a
ezitanta, ca şi cum pină la urma op* uuse
de mult de la supărare la furie- scaun. Acum
- Stai jos. Arătă cu capul spre »
- Eşti bine?
- STAI JOS, urlă el.
Şi ea se conformă. Prompt. dnd ai ridica(
- Nu-mi pot aminti ultima oar? ucea
aşa, şopti ea. cînd am avut
- Nu-mi pot aminti ultima oaia motlv
s'° faJ?' . că a venit timpul \
- Ce nu e în regulă? El hotar' u tJUI sa-i
spună. Colin?
- Ştiu că tu eşti lady Whistled^
~ ? ,eeee/ ?!? ■ „ i Am văzut...
- Nu e de nici un folos să neg1-
Eloise sări în picioare.
- Doar oă nu e adevărat! de fulios ¡ „ ,
Deodată, el nu se mai simţi c de
asta se simţea obosit, bătrîn-
- Eloise. Am văzut dovada.
 - Ce dovadă? întrebă ea cu vocea ridicată de neîncrs- I
dere. Cum poate exista o dovadă a ceva ce nu e adevărat? ■
El o apucă de o mînă.
- Uită-te la degetele tale.
- Ce e cu ele?
- Pete de cerneală.
Ea rămase cu gura căscată.
- De aici ai dedus tu că sînt lady Whistledown?
- Atunci de ce sînt aşa?
- Tu n-ai folosit niciodată un toc?
- Eloise...Exista o mare ameninţare în vocea lui. !
- Nu sînt obligată să-ţi spun, de ce am pete de
cerneală pe degete. El îi rosti din nou numele. N-am s-o 1
fac, protestă ea. Nu-ţi datorez...oh, foarte bine, bine. îşi 1
încrucişă braţele rebelă. Scriu scrisori. El îi aruncă o l
privire extrem de neîncrezătoare. Aşa fac! continuă ea. 1
In fiecare zi. Uneori două pe zi, cînd Francesca e l
plecată. Sînt un corespondent loial. Ar trebui că ştii. Am 1
scris destule scrisori cu numele tău pe plic, deşi fără ;
îndoială jumătate nici n-au ajuns la tine.
- Scrisori? întrebă el cu vocea plină de îndoială...şi
batjocură. Pentru numele Domnului, Eloise, îţi închipui
cu adevărat că am să te cred? Cui dracu’ îi scrii tu aşa
de multe scrisori?
Ea roşi. Cu adevărat şi clar, un roşu profund.
- Nu e treaba ta.
El ar fi fost intrigat de reacţia ei, dacă nu era atît de
sigur că minţea, cînd spunea că nu e lady Whistledown.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Eloise, se răsti el,
cine crezi că are să te creadă, că scrii scrisori în fiecare
zi? Eu categoric, nu.
Ea se uită la el, cu ochii cenuşii-închis strălucind de
furie.
- Nu-mi pasă ce crezi tu, rosti cu o voce foarte
scăzută. Nu, nu e adevărat. Sînt furioasă, pentru că nu
mă crezi.
 - Nu mi-ai oferit prea multe argumente, pentru ca să
(• cred, rosti el obosit.
Ea se ridică, se duse la el şi îi dădu un pumn în piept.
Puternic.
- Eşti fratele meu, scuipă ea cuvintele. Trebuie să mă
crezi necondiţionat, lubeşte-mă necondiţionat. Asta
înseamnă familia.
- Eloise, rosti el, numele ei neauzindu-se altfel decît
ca un oftat.
- Nu încerca să te scuzi.
- Nu mă scuzam.
- Atunci e şi mai rău! Ea se îndreptă mîndră spre uşă.
Ar trebui să stai pe coate şi genunchi implorîndu-mi
Iertarea.
Nu-şi închipuise că-i va veni să zîmbească, dar într-
un fel aşa ceva provocă afirmaţia ei.
- Se pare că asta nu prea îmi intră mie în caracter,
nu-i aşa?
Ea deschise gura să spună ceva, dar sunetul care
ieşi nu era chiar în engleză. Tot ce reuşi, era ceva ca un
fel de „Oooooooh” cu o voce extrem de iritată, după care
ieşi ca o furtună trîntind uşa în urma ei.
 Capitolul 10

Dragă Cititorule...
Scriu aceste rînduri, cu o inimă surprinzător cTVi
sentimentală. După unsprezece ani de cronică a vieţii
tim pului acestei lum i frumoase, Prezenta Autoare pun ţi
tocul jos.
Cu toate că provocarea lady-ei Danbury a fost în m
cert catalizatorul acestei retrageri, adevărul e că vina n ,91
poate fi lăsată (în întregim e) pe um erii c o n te s e i!
Editorialul a devenit obositor în ultima vreme, mai p uţin i
de scris şi poate mai puţin amuzant de citit. Prezent-%
Autoare are nevoie de o schimbare. Nu este greu d-^i
înţeles. Unsprezece ani sînt o lungă perioadă.
Şi cu adevărat, recenta creştere a interesului faţă d - t
identitatea Prezentei Autoare a ajuns să deranjez1
Prietenii se întorc împotriva prietenilor, fra ţii împotriVmVf
surorilor, totul în încercarea inutilă de a rezolva un s e c re ţ\
nerezolvabil. M ai mult, detectivii protipendadei au ajun.
să fie în pericol. Săptămînă trecută a fost glezna răsucit*
a lady-ei Blackwood, săptămînă aceasta rănile aparţin A
Hyacinth Bridgerton, care a fost uşor rănită la serata d*
sîmbătă, desfăşurată în casa din Londra a lordului ^
lady-ei Riverdale (Prezentei Autoare nu i-a sc ă p a s ţ
inform aţia că lordul Riverdale e nepotul lady-ei Danbury
Domnişoara Hyacinth trebuie că a suspectat pe cinev.
 dintre cei prezenţi, pentru că şi-a căpătat rănile în timp ce
Qâdea în bibliotecă, după ce uşa de care îşi lipise
ymchea s-a deschis brusc.
Ascultarea pe la uşi, vînarea băieţilor care livrează
t birul - acestea sînt inform aţiile picante, ce au ajuns la
I unchile Prezentei Autoare! Unde a ajuns societatea
londoneză? Prezenta Autoare te asigură, Dragă
\ Cititorule, că n-a ascultat niciodată pe la uşi, în to ţi cei
[ unsprezece ani de carieră. Toate bîrfele din acest
M tltorial au fost culese obiectiv, fără alte mijloace sau
Hacuri, decît prin agerimea ochilor şi a urechilor.
K ffi adresez un: la revedere, Londra! A fost o plăcere să
I ft sorvesc.
Documentele Societăţii Lady-ei Whistledown,
17 aprilie 1824

I Fără să constituie o surpriză, numai despre aceasta

II ti discutat la balul Macclesfield.
Lady Whistledown s-a retras!
Poţi să crezi aşa ceva?
- Ce voi mai citi la micul dejun?
Cum am să aflu ce s-a întîmplat, dacă ratez o
■trecere?
I Acum n-o să mai aflăm niciodată cine e!
- Lady Whistledown s-a retras!
O femeie a leşinat, aproape spărgîndu-şi capul de
IH «i()inea unei mese, cînd a căzut lipsită de graţie pe
i lodia. Aparent, nu citise editorialul de dimineaţă, astfel
HA m auzit noutăţile pentru prima oară chiar acolo, la
Mul Macclesfield. A fost readusă în simţiri cu ajutorul
Şirurilor, dar după aceea a leşinat repede din nou.
E o prefăcută, bombăni Hyacinth Bridgerton către
VBlIcIty Featherington, în timp ce se aflau într-un grup
RilQ alături de văduva lady Bridgerton şi de Penelope.
Ai «mita participa oficial ca însoţitoare a lui Felicity, fapt
tiHloi.it hotărîrii mamei lor de a rămîne acasă, din cauza
 unui stomac deranjat. Primul leşin a fost real, explici I
Hyacinth. Oricine poate spune asta, din cauza felului I
stîngaci în care a căzut. Dar asta... Mîna ei flutură spre I
doamna de pe duşumea cu un gest de dezgust. Nimeni I
nu leşină ca o balerină. Nici măcar balerinele.
Penelope auzi toată discuţia, deoarece Hyacinth se
afla chiar în stînga ei, aşa că murmură:
- Ai leşinat vreodată? întrebă în timp ce-şi ţinea ochii
aţintiţi pe nefericita femeie, care îşi revenea încet în
simţiri cu o fluturare delicată a genelor, în timp ce
sărurile de mirosit erau din nou purtate pe la nasul ei. I
- Categoric nu! replică Hyacinth cu o uşoară mîndrie.
Leşinul e pentru cei slabi de înger şi ridicoli, adăugă ea.
Şi dacă lady Whistledown încă mai scria, fiţi atente la
vorbele mele, ar fi spus exact acelaşi lucru în următorul i
ei editorial.
- Vai! nu mai există vorbe la care să fim atenţi,
răspunse Felicity cu un oftat trist.
Lady Bridgerton fu de acord.
- E sfîrşitul unei epoci, rosti ea. Mă simt destul de
văduvită fără ea.
- Ei bine, se pare că am rămas doar optsprezece ore
fără ea, se simţi Penelope obligată să remarce. Am
primit un editorial chiar în această dimineaţă. De ce să
ne simţim văduvite?
- E vorba de principiu, rosti lady Bridgerton cu un
oftat. Dacă aceasta ar fi fost o zi obişnuită de luni, aş fi
ştiut că vom primi un nou raport miercuri. Dar aşa...
Felicity pur şi simplu oftă.
- Acum sîntem pierduţi, rosti ea.
Penelope se întoarse spre sora ei neîncrezătoare.
- în mod cert eşti cam melodramatică.
Brusca ridicarea din umeri a lui Felicity merita să aibă
loc pe o scenă.
- Aşa? Oare chiar aşa?
Hyacinth o bătu cu simpatie pe spate.
 Nu cred că eşti, Felicity. Şi eu mă simt exact la fel.
E doar un articol cu bîrfe, rosti Penelope privind în
|iif, după un semn de judecată sănătoasă din partea
Anturajului ei. Sigur, au realizat că lumea nu s-a sfîrşit,
doar pentru că lady Whistledown s-a hotărît să-şi
încheie cariera.
Ai dreptate, desigur, rosti lady Bridgerton ridicînd
liArbia şi strîngînd din buze, într-un fel care probabil că o
(Acea să-şi închipuie că îi dă un aer practic. Mulţumesc
oA eşti vocea raţiunii în micul nostru grup.Apoi păru că
ho dezumflă uşor, cînd adăugă: dar trebuie să admit. Am
ajuns să mă obişnuiesc să o am în preajmă. Indiferent
cine e.
Penelope hotărî că era timpul să schimbe subiectul.
Unde e Eloise în seara aceasta?
Mi-e teamă că e bolnavă. Dureri de cap, răspunse
lady Bridgerton, mici cute de îngrijorare brăzdîndu-i faţa
altfel netedă. Nu s-a simţit bine de aproape o săptămînă.
încep să devin îngrijorată pentru ea.
Penelope se uita fără nici un scop la o aplică de pe
perete, dar atenţia îi reveni imediat la lady Bridgerton.
- Nu e nimic serios, sper?
- Nu e serios, răspunse Hyacinth, înainte ca mama ei
sa poată deschide gura. Eloise n-a fost bolnavă
niciodată.
- Tocmai de asta sînt îngrijorată, rosti lady Bridgerton.
Nici n-a prea mîncat.
- Nu e adevărat, interveni Hyacinth. în după-amiaza
aceasta, Wickham i-a dus sus o tavă foarte grea. Bis­
cuiţi, ouă şi mi se pare că mirosea şi a costiţă afumată.
Aruncă o privire în jur, dar nimănui în mod deosebit. Şi
cînd Eloise a lăsat tava pe hol, era cît se poate de goală.
Hyacinth Bridgerton, hotărî Penelope, are un ochi
surprinzător de bun pentru detaliu. Afostîntr-o dispoziţie
proastă, continuă Hyacinth, de cînd s-a certat cu Colin.
 - S-a certat cu Colin? întrebă Penelope, în timp ce o
senzaţie oribilă începu să-i răscolească stomacul. CîndV
- Cîndva, săptămîna trecută, răspunse Hyacinth.
CÎND? ar fi vrut să strige Penelope, dar în mod cori
ar fi părut ciudat dacă întreba în ce zi exact. A fo»l
vineri? Oare?
Penelope îşi va aminti întotdeauna primul şi foarte
probabil singurul sărut primit într-o vineri.
Era ciudat. întotdeauna îşi amintea zilele săptămînll,
îl întîlnise pe Colin într-o luni.
îl sărutase într-o vineri.
Doisprezece ani mai tîrziu.
Oftă. Părea de-a dreptul patetic.
- E ceva în neregulă, Penelope? întrebă lady
Bridgerton.
Penelope se uită la mama Eloisei. Ochii ei albaştri
erau amabili şi plini de interes şi era ceva în privinţa
felului în care îşi înclina capul într-o parte, care o făcu pe
Penelope să-i vină să plîngă.
Zilele acestea ajunsese mult prea emotivă. Să plîngă
din cauza înclinării unui cap!
- Sînt bine, răspunse ea sperînd că zîmbetul ei pare
real. Sînt îngrijorată pentru Eloise.
Hyacinth pufni.
Penelope hotărî că trebuie să scape de acolo. Toţi
aceşti Bridgertoni - ei bine, oricum doi dintre ei - o
făceau să se gîndească la Colin.
Ceea ce nu era altceva, decît ceea ce făcuse aproape
în fiecare moment, în ultimele trei zile. Dar cel puţin
fusese în intimitate, unde putea să ofteze, să suspine şi
să bombăne după cum îi cerea inima.
Aceasta însă trebuia să fie noaptea ei norocoasă,
deoarece chiar atunci o auzi pe lady Danbury.
Totuşi lady Danbury oferea scuza perfectă, pentru a
părăsi micul cvartet de doamne şi, în afară de aceasta,
Ijunsese să realizeze că într-un f6i foarte ciudat Tj
plăcea lady Danbury.
- Domnişoară Feathehngton! D o m n i ^ Featherinqtoni
Brusc Felicity făcu un pas în lături.
- Cred că e vorba de tine, şopti ea agitată
- Sigur că de mine, afirmă Peneiope cu un mic
•ccent de mîndrie. O consider pe )ady Danbury 0
prietenă preţioasă.
Lui Felicity aproape îi ieşiră ochii djn orbjţe
- Da?!?
- Domnişoară Feathehngton! rePetă ,ady Danbury
Izbind cu bastonul doar la un centirnentru depărtare de
piciorul Penelopei, cînd ajunse lîngă ea Nu tu j se
adresă apoi lui Felicity, deşi aceasta nu făcuse nimic
doar zîmbise politicos la apropierea contesei. Tu arătă
ea spre Penelope.
- Ei bine, bună seara, lady Danbury, rosti ea
- Te-am căutat toată seara, anunţă ’
Penelope găsi acest lucru puţin Cam surprinzător
- Adevărat?
- Da, am vrut să vorbesc cu tine, despre ultimul
editorial al femeii Whistledown.
- Cu mine?
- Da, cu tine, bodogăni lady Danbury. Aş fi fost încîn-
tatâ să vorbesc cu altcineva, dacă ai Putea să.mi â ti
un trup cu ceva mai mult decît o jumătate de creier
Penelope fu gata să izbucnească în rîs şi arătă spre
însoţitoarele ei.
- Ei bine, vă asigur că lady Bridgerton
Aceasta scutura din cap furioasă.
- E prea ocupată încercînd să pUnă ,a ca,e căsătoria
propriilor ei progenituri, anunţă |ady Danbury Zilele
acestea nu pot să mă aştept să ştje cum să rte Q
conversaţie decentă.
 Penelope îi aruncă lady-ei Bridgerton o priviri
agitată. însă lady Bridgerton nu arăta chiar supărată. D*
fapt părea că-şi înăbuşe un hohot de rîs.
înăbuşindu-şi rîsul, se depărtă luîndu-le cu ea pe
Hyacinth şi pe Felicity.
Mici trădătoare fricoase!
A, foarte bine, însă Penelope nu trebuia să se plînga,
Doar voise să scape de Bridgertoni, nu-i aşa? Dar nu se
bucura în mod deosebit de faptul că Felicity şi Hyacinth
îşi închipuiau că - într-un fel - au fost gonite de lîngă ea.
- Au plecat, chicoti lady Danbury, şi e foarte bine.
Astea două nu au nici un lucru inteligent de spus.
- O, nu e adevărat, se simţi Penelope obligată sa
protesteze. Felicity şi Hyacinth sînt amîndouă sclipitoare.
- N-am spus niciodată că nu sînt deştepte, răspunse
acră lady Danbury, doar că nu au un lucru inteligent de
spus. însă n-avea grijă, adăugă bătînd-o pe Penelope
reconfortant - cu palma pe braţ. Nu e vina lor că poarta
conversaţii anoste. Cu asta au crescut. Oamenilor le
plac vinurile fine. Dacă vor începe vreodată, vor deveni
mai bune, cu anii.
Penelope îşi aruncă privirea uşor spre dreapta lady-ei
Danbury, zărind peste umărul ei un bărbat, care îşi
închipui că ar putea să fie Colin (dar nu era), apoi îşi în­
dreptă din nou atenţia spre ceea ce voia contesa.
- Vinuri fine? repetă Penelope.
- Îhî. Şi uite cum mi-am dat seama că nu asculţi.
- Nu, sigur că am ascultat. Penelope simţi cum bu­
zele ei iau forma a ceva ce nu era chiar zîmbet. Am fost
doar...distrasă.
- Căutîndu-I pe băiatul Bridgerton, fără îndoială. Lui
Penelope i se tăie răsuflarea. O, nu arăta aşa şocată. E
scris pe toată fiinţa ta. Sînt surprinsă că el n-a observat.
- Imi imaginez că a făcut-o, murmură Penelope.
- Adevărat? Hmmm! Lady Danbury se încruntă,
colţurile gurii ei scoţînd în evidenţă nişte riduri lungi şi
 verticale, de fiecare parte a bărbiei. Nu spune ceva bun
despre el, faptul că n-a făcut nimic în această privinţă.
Pe Penelope o duru inima. Era ceva neobişnuit de
dulce, în legătură cu încrederea ciudată în ea a bătrînei
doamne, ca şi cum bărbaţii precum Colin se îndrăgos­
teau în mod obişnuit de femei ca Penelope. Doar ea a
trebuit să-l roage să o sărute, pentru numele Domnului!
Şi iată cum s-a sfîrşit totul. El a părăsit casa într-un
acces de furie şi nu-şi mai vorbiseră de trei zile.
- Ei bine, nu fi îngrijorată pentru el, rosti deodată lady
Danbury. O să-ţi găsim pe altcineva.
Penelope îşi drese delicat glasul.
- Lady Danbury, ţi-ai făcut un plan cu mine?
Bătrîna radia, cu un zîmbet ca un fulger luminos şi
strălucitor pe faţa ei ridată.
- Sigur că da! Sînt surprinsă că ţi-a trebuit aşa de
mult să-ţi dai seama.
- Dar de ce? întrebă Penelope, cu adevărat incapa­
bilă să înţeleagă.
Lady Danbury oftă. Sunetul nu era trist -mai mult
nostalgic.
- Te-ar deranja, dacă ne-am aşeza jos, să stăm puţin
de vorbă? Bătrînele mele oase nu mai sînt aşa cum erau
de obicei.
- Desigur, rosti Penelope repede simţindu-se oribil,
că nu avusese în vedere vîrsta lady-ei Danbury, aşa cum
stăteau acolo, în salonul de bal înghesuit. Dar contesa
era atît de vivace, că-ţi era dificil să ţi-o imaginezi
suferindă sau slabă.
- Aşa, rosti Penelope luînd-o de braţ şi conducînd-o
la un scaun din apropiere. Odată ce lady Danbury se
aşeză, Penelope luă un scaun de alături. Acum e mai
confortabil? Ţi-ar plăcea ceva de băut?
Lady Danbury dădu din cap recunoscătoare şi
Penelope îi făcu semn unui valet să le aducă două
------------------------------------------
166 JULIA QUINN
w
_m
mm
pahare de limonadă, pentru că nu voia să o părăseaiod
pe contesă, care arăta destul de palidă.
- Nu sînt la fel de tînără cum obişnuiam să fiu, I »«
adresă lady Danbury, cînd valetul se îndreptă spre ma»fl
cu răcoritoare.
- Niciuna dintre noi nu mai e, replică Penelope. Ai fl
putut să fie un comentariu uşuratic, dar fu rostit cu atttl
căldură, încît Penelope se gîndi că - într-un fel - lady
Danbury aprecia sentimentul.
Avea dreptate. Ea chicoti şi îi aruncă Penelopel o
privire de apreciere, înainte de a spune:
- Pe măsură ce îmbătrînesc, îmi dau seama din ce în
ce mai mult, că mulţi oamenii din lumea asta sînt cam
nebuni.
- De abia acum ţi-ai dat seama? întrebă Penelope nu
în bătaie de joc, ci mai degrabă pentru că, dat fiind com­
portamentul obişnuit al lady-ei Danbury, era greu de cre­
zut că nu ajunsese la această concluzie cu ani în urma,
Lady Danbury rîse din inimă.
- Nu, uneori cred că am ştiut asta dinainte de a mâ
naşte. Ceea ce realizez acuma este că e timpul să fac
ceva în legătură cu asta.
- Ce vrei să spui?
- Nu-mi pasă deloc de nebunii acestei lumi, ci de
oameni ca tine - lipsindu-i o batistă, îşi tamponă ochii cu
degetele - ei bine, mi-ar plăcea să te văd căpătuită.
Pentru cîteva secunde, Penelope nu făcu nimic decît
o privi.
- Lady Danbury, zise ea cu grijă, apreciez foarte mult
gestul... şi sentimentul... dar trebuie să ştii că nu sînt în
responsabilitatea ta.
- Sigur că ştiu asta, o zeflemisi lady Danbury. Nu-ţi fie
teamă, nu mă simt responsabilă pentru tine. Dacă ar fi
fost aşa, n-ar fi fost nici pe jumătate la fel de nostim.
Penelope ştia că va suna cît se poate de prosteşte,
dar tot ce putea să spună fu:
I Nu înţeleg.
Lady Danbury rămase tăcută, în timp ce valetul le
Iduse limonadele, apoi începu să vorbească, după ce
Iun cîteva mici înghiţituri.
- îmi place de tine, domnişoară Featherington. Nu-mi
Ifiliice de prea mulţi oameni. Asta e situaţia. Şi vreau să
{• vad fericită.
- Dar sînt fericită, afirmă Penelope, mai mult din
Wllex, decît din alt motiv.
Lady Danbury ridică o sprinceană arogantă - o
•xpresie realizată perfect.
Adevărat? murmură ea.
Oare era? Ce însemna asta, că trebuia să se
oprească pentru a se gîndi la un răspuns? Nu era
nefericită, de asta era sigură. Avea prietene minunate, o
adevărată confidentă în sora ei mai mică, Felicity, şi
dacă mama şi sora ei mai mare nu erau nişte femei pe
care şi le-ar fi ales ca prietene - ei bine, totuşi le iubea.
Şi ştia că şi ele o iubesc.
Nu era o treabă prea rea. Viaţa ei era lipsită de vise
şi emoţii, dar era mulţumită.
însă mulţumirea nu era acelaşi lucru cu fericirea şi
simţi cum o durere ascuţită îi străpunge pieptul, cînd
realiză că nu putea să-i răspundă cu o afirmaţie lady-ei
Danbury, la întrebarea ei atît de blîndă.
- Eu mi-am crescut familia, zise lady Danbury. Patru
copii şi toţi sînt bine căsătoriţi. Am găsit chiar şi o
mireasă pentru nepotul meu, care, pentru a spune ade­
vărul - se aplecă şi şopti ultimile trei cuvinte dîndu-i
Penelopei impresia că era gata să-i divulge un secret de
stat - îmi place mai mult decît proprii mei copii.
Penelope nu se putu opri să nu zîmbească. Lady
Danbury arăta aşa plină de taine şi glumeaţă. De fapt
era chiar drăguţă. S-ar putea să te surprind, continuă
lady Danbury, dar prin natura mea sînt puţin cam
băgăcioasă. Penelope îşi menţinu expresia scrupulos
neschimbată. Sînt interesată de probleme mărunte In
ultima vreme, adăugă lady Danbury ridicînd mîinile In
semn de capitulare. Mi-ar plăcea să văd o ultimi
persoană fericit căpătuită, înainte de a dispărea.
- Nu vorbi aşa, lady Danbury, rosti Penelope repe-
zindu-se impulsiv şi prinzînd-o de mînă. Apoi o strînsi
uşor. Ne vei supravieţui tuturor, sînt convinsă.
- Pfui, nu fi prostuţă. Tonul lady-ei Danbury era du
respingere, dar nu făcu nici o mişcare pentru a-şi retragi
mîna din strînsoarea Penelopei. Nu sînt depresivă,
adăugă ea. Sînt doar realistă. Am trecut de şaptezeci dH
ani şi n-am să-ţi spun cu cîţi ani în urmă s-a întîmplat
asta. Nu mi-a mai rămas mult timp pe această lume şi nu
mă deranjează cîtuşi de puţin. Penelope spera că va
putea face faţă propriei morţii, cu aceiaşi detaşare. Dar
îmi placi, domnişoară Featherington. îmi aminteşti de
mine. Nu ţi-e teamă să spui ce gîndeşti.
Penelope nu putea decît să o privească şocată. ,
Petrecuse ultimii zece ani din viaţa ei, aproape fără să
spună vreodată ce ar fi vrut să spună. Cu oamenii pe
care îi cunoştea bine era destul de deschisă şi cinstită şl 1
uneori chiar puţin nostimă, dar printre străini limba ei era
legată cu desăvîrşire.
îşi aminti un bal mascat, la care participase odată. De
fapt, luase parte la multe baluri mascate, dar acesta
fusese unic, pentru că găsise într-adevăr un costum - 1
nimic special, doar o rochie croită după moda anilor 1
1600 - care simţise cu adevărat că-i ascundea ]
identitatea. Poate că fusese de vină masca. Era mare şi 1
îi acoperea aproape toată faţa.
Se simţise transformată. Deodată eliberată de povara
de a fi Penelope Featherington, simţise o nouă ]
personalitate apărîndu-i înainte. Nu era ca şi cum ar fi 1
arborat un aer prefăcut; mai curînd atunci a fost mai 1
aproape de ea, cea adevărată - cea care nu ştia cum să i
le arate tuturor că nu o cunoşteau bine - şi pînă la urmă
se dezlănţui.
 Rîsese; glumise. Chiar flirtase.
Şi şi-a jurat că, la serata următoare, cînd costumele
vor fi puse deoparte, iar ea va fi din nou îmbrăcată cu
«na mai frumoasă rochie de seară, o să-şi amintească
oum să fie ea însăşi.
Dar nu s-a mai întîmplat. Sosise la bal, dădea din cap
|l zîmbea politicos, dar din nou se trezise stînd lipită de
pnrete, pur şi simplu o fată nedansată.
Părea că a fi Penelope Featherington însemna ceva.
Dar sorţii fuseseră aruncaţi cu ani în urmă, în timpul
primului ei sezon mizerabil, cînd mama ei insistase să-şi
Iaca debutul, cu toate că Penelope o implorase altceva,
hita durdulie. Fata stîngace. Cea îm b ră c a tă în culori ce
nu i se potriveau. N-a contat că apoi a încercat să
ilabească, a crescut graţiosă şi în final a aruncat toate
rochiile galbene. în această lume - lumea societăţii
londoneze şi a protipendadei - va fi întotdeauna aceeaşi
veche Penelope Featherington.
A fost greşeala ei, ca şi a tuturor celorlalţi. Un cerc
vicios, realmente. De fiecare dată, cînd Penelope intra
Intr-o sală de bal şi îi vedea pe toţi acei oameni care o
cunoşteau de atîta vreme, se simţea eşuînd în sinea ei,
transformîndu-se în fata ruşinoasă, stîngace de cu ani în
urmă - mai curînd decît femeia sigură P© ea, care îi
plăcea - cel puţin în inima ei - să creadă că a devenit.
- Domnişoară Featherington? se auzi vocea lady-ei
Danbury blîndă şi surprinzător de amabilă. E ceva în
neregulă?
Penelope ştia că o să-i ia mai mult timp decît ar fi
trebuit ca să răspundă, dar într-un fel, avu nevoie de
cîteva secunde pentru a-şi recăpăta vocea.
- Nu cred că ştiu cum să spun ce gîndesc, rosti ea în
final întorcîndu-se să o privească pe lady Danbury, cînd
pronunţă ultimele cuvinte ale propoziţiei- Niciodată nu
am ştiut ce să le spun oamenilor.
- Dar ştii ce să-mi spui mie.
- Sînteţi altfel.
 Lady Danbury îşi dădu capul pe spate şi rîse.
- Dacă a existat vreodată un adevăr spus p«
jumătate... O, Penelope - sper că nu-ţi pasă că-ţi spun
pe numele mic - dacă poţi să spui faţă de mine ce al In
minte, poţi să spui oricui altcuiva. Jumătate din bărbaţii
maturi din această cameră fug să se ascundă pe la
colţuri, în minutul în care mă văd venind.
- Pentru că nu vă cunosc, rosti Penelope bătînd-01
uşor pe mînă.
- Şi nu te cunosc nici pe tine, sublinie lady Danburwl
- Nu, afirmă Penelope cu o urmă de resemnare în '
voce, nu mă cunosc.
- Aş spune că ei sînt în pierdere, dar ar fi prea
uşuratic din partea mea, afirmă lady Danbury. Nu pentru
ei, ci pentru tine, pentru că adesea le-am spus tuturor ca
sînt proşti - şi deşi le spun adesea aşa, cum sînt sigura
că ştii - totuşi unii dintre ei sînt oameni destul de decenţi 1
şi e o crimă că nu au reuşit să te cunoască. Eu - *
hmmm...mă întreb ce se întîmplă.
Penelope să trezi îndreptîndu-şi spatele. Apoi o
întrebă pe lady Danbury:
- Ce vrei să spui?
Dar era clar că se întîmplă ceva. Oamenii şuşoteau şi
se îndreptau spre micul podium, unde se aflau
muzicanţii.
- Hei tu, strigă lady Danbury lovindu-l cu băţul peste
şold pe un domn din apropiere. Ce se întîmplă?
- Cressida Twombley vrea să facă o declaraţie, rosti
el, apoi repede se depărtă, probabil pentru a evita orice
conversaţie cu lady Danbury, sau cu bastonul ei.
- O urăsc pe Cressida Twombley, mumură Penelope.
Lady Danbury scoase un mic chicotit.
- Şi zici că nu ştii cum să spui ce ai în minte! Nu mă
ţine în suspans. De ce o deteşti atît?
Penelope ridică din umeri.
- întotdeauna s-a comportat urît cu mine.
Lady Danbury dădu din cap atotştiutoare.
 i - Toţi fanfaronii au cîte o victimă favorită.
- Acum nu mai e aşa de rău, interveni Penelope. Dar
linte, cînd am ieşit în lume amîndouă - cînd încă mai
j t Cressida Cowper - niciodată nu rata ocazia de a mă
Upflra. Şi oamenii... ei bine... Dădu din cap. Nu contează!
Nu, te rog, rosti lady Danbury, continuă.
Penelope oftă.
- în realitate nu e mare lucru. Doar că am observat că
Oamenii nu sar prea des în apărarea altora. Cressida era
populară - cel puţin într-un anumit sens - şi le îns-
■llm înta pe celelalte fete de vîrsta noastră. Nici una nu
1îndrăznea să fie împotriva ei. Ei bine, aproape nici una.
Aceasta atrase atenţia lady-ei Danbury, care zîmbi.
- Cine a fost apărătorul tău, Penelope?
- De fapt apărătorii, replică Penelope. Familia Bridgerton
a venit întotdeauna în ajutorul meu. Anthony Bridgerton
l-a dat odată o lovitură directă şi apoi m-a scos la cină şi
- vocea ei se ridică cu emoţie reînnoită - realmente nu
trebuia să facă asta. Era o cină oficială şi se presupunea
ca trebuie să însoţească o marchiză, cred. Oftă
amintindu-şi. A fost frumos.
- E un om bun, acest Anthony Bridgerton.
Penelope dădu afirmativ din cap.
- Soţia lui mi-a spus că aceea a fost ziua în care s-a
îndrăgostit de el. Cînd l-a văzut că e eroul meu.
Lady Danbury zîmbi.
- Dar domnul Bridgerton cel tînăr a alergat vreodată
în ajutorul tău?
- Vrei să spui Colin? Nu aşteptă ca lady Danbury să
confirme şi adăugă: desigur, totuşi niciodată nu chiar atît
de dramatic. însă trebuie să spun, ce drăguţ este că
familia Bridgerton îmi e de un aşa sprijin...
- Ce e, Penelope? întrebă lady Danbury.
Penelope oftă iar. Se pare că era seara suspinelor.
- Doar că aş vrea să nu fi trebuit să mă apere aşa de
des. Ai crede că pot să mă apăr şi singură. Sau cel puţin
-----------------------------------------
să mă comport de o asemenea manieră, încît să nu Hi
necesară nici o apărare.
Lady Danbury o bătu uşor pe mînă.
- Cred că te descurci multmai bine decît crezi tu l«r
în ce o priveşte pe Cressida Twombley... Figura lady al
Danbury se strîmbă de dezgust. Ei bine, şi-a primi!
răsplata, dacă mă întrebi pe mine. Totuşi, adăugă talon,
oamenii nu mă întrebă pe mine, atît de des cît ar trebui,
Penelope nu-şi putu reţine un mic rîs. Uite unde a ajuna,
continuă tăios lady Danbury. Văduvă şi fără avere, cam
să o pună în evidenţă. S-a măritat cu bătrînul acela
libidinos Horace Twombley, care s-a dovedit că a reunii
să prostească pe toată lumea să creadă că are bani,
Acum nu are nimic, doar un aspect fanat.
Onestitatea o determină pe Penelope să spună:
- E încă destul de atractivă.
- Hmmmm. Dacă îţi plac femeile cărnoase. Ochii
lady-ei Danbury se îngustară. Există ceva mult prea
evident, în legătură cu această femeie.
Penelope se uită spre podium, unde Cressida
aştepta stînd acolo cu o surprinzătoare răbdare, pentru
ca salonul de dans să se liniştească.
- Mă întreb ce intenţionează să spună.
- Nimic ce ar putea să mă intereseze, replică lady
Danbury. Eu - Oh! Se opri şi buzele ei se curbară într-o
expresie ciudată, puţin încruntată, puţin zîmbitoare.
- Ce e? întrebă Penelope. îşi lungi gîtul pentru a
încerca să vadă ce văzuse lady Danbury, dar un domn
masiv îi bloca vederea.
- Se apropie domnul Bridgerton al tău, anunţă lady
Danbury, zîmbetul transformîndu-se în încruntare. Şi
arată destul de hotărît.
Penelope îşi întoarse imediat capul.
- Pentru numele lui Dumnezeu, fato, nu te uita!
exclamă lady Danbury, împungînd cu cotul braţul
Penelopei. Ştie că te interesează.
 Nu cred că există posibilitatea să nu-şi fi dat deja
ma, bombăni Penelope.
| l lată-l, stînd în faţa ei splendid, ca un zeu frumos ce
Hivoieşte să farmece pămîntul cu prezenţa lui.
Lady Danbury, rosti el făcînd o reverenţă uşoară şi
ţloasa, domnişoară Featherington.
Domnule Bridgerton, rosti lady Danbury, ce plăcere
|A tn văd.
Colin o privi pe Penelope.
Domnule Bridgerton, murmură ea neştiind ce
Moeva să spună. Şi ce putea să spună cineva unui
lArbat, care o sărutase de curînd? Penelope, în mod
iiwrt, nu avea experienţă în acest domeniu. Şi să nu mai
jflinţioneze complicaţia adăugată de ieşirea lui ca o
furtună, din casa unde erau amîndoi.
Am sperat...începu Colin, apoi se opri şi se încruntă
rldicînd ochii spre podium.
La ce se uită toată lumea?
Cressida Twombley are de făcut un fel de anunţ,
rnspunse lady Danbury.
Faţa lui Colin se strîmbă într-o încruntare vag
plictisită.
- Nu-mi pot imagina că are de spus ceva ce vreau să
aud, bombăni el.
Penelope nu se putu abţine să nu zîmbească.
Cressida Twombley era considerată un lider în societate,
sau cel puţin aşa fusese cînd era mai tînără şi necăsă­
torită, dar familia Bridgerton n-a plăcut-o niciodată şi,
într-un fel, asta a făcut-o întotdeauna pe Penelope să se
simtă puţin mai bine.
Exact atunci se auzi sunînd o trompetă, şi camera
rămase tăcută, toată lumea îndreptîndu-şi atenţia spre
contele Macclesfield, care stătea pe podium alături de
Cressida, arătînd vag lipsit de confort din cauza atenţiei
care i se dădea.
Penelope zîmbi. îşi aminti că acest conte fusese
cîndva un vînător de fuste teribil, dar acum era mai
curînd un fel de om studios, dedicat familiei lui. lotu
era încă suficient de arătos pentru a fi amator de
Era aproape la fel de frumos precum Colin.
Dar, numai aproape. Penelope ştia că era p tf
toare, însă era dificil să-şi imagineze o creatură la f t l f l
plină de magnetism şi frumuseţe ca domnul Bridgerto®
cînd zîmbea.
- Bună seara, rosti tare contele.
- Bună seara şi ţie! se auzi un strigăt de beţivan, dl{|
fundul salonului.
Contele făcu un semn natural din cap, o jumătate d ţ
zîmbet tolerant jucîndu-i pe buze.
- Ei, ei, ce stimabil oaspete avem aici - apoi îi fâou]
un semn Cressidei - eşti bună să faci anunţul. Aşa cfl,
îmi îndrept atenţia spre doamna de lîngă mine, iat-o p«
lady Twombley.
Un nou val de şoapte se răspîndi prin cameră, cîndj
Cressida făcu un pas înainte, salutînd regeşte mulţimea
din cap. Apoi aşteptă ca în salon să se lase o linişte j
desăvîrşită, după care spuse:
- Doamnelor şi domnilor, mulţumesc mult că aţi
renunţat la plăcerile voastre, pentru a-mi acorda atenţie.
- Grăbeşte-te odată! strigă cineva, probabil aceeaşi
persoană care îi ţipase contelui bună seara.
Cressida ignoră întreruperea.
- Am ajuns la concluzia că nu mai pot să continui
înşelătoria ce mi-a guvernat viaţa, în ultimii unsprezece
ani. Sala de bal se umplu de bîzîitul scăzut al şoaptelor.
Fiecare ştia ce intenţiona să spună, totuşi nimănui nu-i
venea să creadcă că era realmente adevărat. De aceea,
continuă Cressida cu vocea mai ridicată, am hotărît să-mi
dezvălui secretul: doamnelor şi domnilor, eu sînt lady
Whistledown.
 Capitolul 11

I Colin nu-şi aducea aminte ultima dată cînd a intrat

Inlr o sală de bal cu atîta anxietate.
* Ultimele cîteva zile n-au fost dintre cele mai bune
pontru el. Fusese într-o dispoziţie proastă, care n-a făcut
docît să se înrăutăţească, din cauză că era renumit
pontru umorul lui sănătos, ceea ce însemna că fiecare
ho simţea îndreptăţit să-i comenteze proasta dispoziţie.
Nu era nimic mai rău pentru indispoziţia lui, decît să
fie subiectul întrebărilor constante de genul: „De ce eşti
In toane aşa rele?”
Familia încetase să-l mai întrebe, după ce a mîrîit, pur
şi simplu - a mîrîit! - la Hyacinth, cînd l-a rugat să o
însoţească la teatru săptămîna viitoare.
Colin nici nu fusese conştient, că ştia să fie ursuz,
îi va cere scuze lui Hyacinth, ceea ce va fi o sarcină
grea, deoarece Hyacinth nu accepta niciodată scuzele
cu amabilitate - cel puţin nu acelea care veneau din
partea celor din familia Bridgerton.
Dar Hyacinth era ultima dintre problemele lui. Colin
gemu. Sora lui nu era singura persoană căreia merita
să-i ceară el scuze.
De aceea, inima lui bătea cu o rapiditate ciudată,
nervoasă şi cu desăvîşire neobişnuită, cînd intră în
salonul de bal Macclesfield. Penelope va fi acolo. Ştia că
va fi acolo, deoarece întotdeauna participa la baluril«
mari, chiar dacă cel mai adesea făcea asta ca însoţi»
toare a surorii ei.
Era ceva de-a dreptul umilitor să se simtă nervoi,
pentru că o va vedea pe Penelope. Penelope era.., 1
Penelope. Aproape ca şi cum fusese întotdeauna acolo, |
zîmbind politicos în perimetrul sălii. Şi el luase asta drept
ceva bun, într-un fel. Unele lucruri nu se schimbă şl
Penelope era unul dintre ele.
Cu excepţia faptului că totuşi se schimbase.
Colin nu ştia cînd s-a întîmplat, sau chiar dacă altei* ]
neva în afară de el observase, dar Penelope FeatheringtonI
nu era aceeaşi femeie, pe care o ştia el de obicei.
Sau poate că ea era, dar se schimbase el.
Ceea ce-l făcea să se simtă şi mai râu, deoarece!
dacă acesta era adevărul, însemna că Penelope fusese 1
interesantă, drăguţă şi demnă de sărutat şi cu ani în j
urmă, dar el nu fusese destul de matur să-şi dea seama. 1
Nu, mai bine să creadă că Penelope s-a schimbat.!
Colin nu fusese niciodată un mare fan al auto-flagelării. 1
Indiferent care era situaţia, avea nevoie să se scuze
şi trebuia să o facă repede. Trebuia să se scuze pentru j
sărut, pentru că ea era o doamnă şi el era (cel puţin cea !
mai mare parte a timpului) un domn. Şi trebuia să se
scuze, pentru că după aceea s-a comportat ca un idiot
înnebunit şi pentru că pur şi simplu era cel mai corect
lucru de făcut.
Numai Dumnezeu ştie ce credea Penelope că-şi )
închipuie el despre ea, acum.
Nu fu greu să o găsească, imediat ce intră în sala de
bal. Nu-şi bătu capul să se uite printre perechile care
dansau (ceea ce-l înfuria - de ce ceilalţi bărbaţi nu se
gîndeau să o invite şi pe ea la dans?). îşi îndreptă mai
curînd atenţia spre pereţi, aşa că iat-o acolo, aşezată pe
o bancă lungă alături de - o, Doamne - lady Danbury.
 Bine, nu era nimic de făcut decît să se îndrepte exact
Intr-acolo. După felul cum Penelope şi pacostea aia
bfltrînă se strîngeau de mîini, nu se putea aştepta ca
Ittdy Danbury să dispară prea curînd.
Cînd ajunse la cele două doamne, se întoarse întîi
ipre lady Danbury şi făcu o reverenţă elegantă:
- Lady Danbury, rosti înainte de a-şi îndrepta atenţia
«pre Penelope: Domnişoară Featherington.
Domnule Bridgerton, salută lady Danbury cu o
»urprinzătoare lipsă de duritate în voce, ce plăcere să te
vad.
El dădu din cap, apoi se uită la Penelope întrebîndu-se
ce gîndea şi dacă va putea să vadă asta în ochii ei.
Dar indiferent ce gîndea - sau simţea - ea, era
ascuns sub un strat destul de gros de nervozitate. Sau
poate tot ce simţea ea era nervozitate. Nu putea să o
acuze cu adevărat. Felul în care ieşise ca o furtună din
salonul ei, fără o explicaţie...trebuie că se simţea
confuză. Şi conform experienţei lui confuzia invariabil
ducea la anxietate.
- Domnule Bridgerton, murmură ea pînă la urmă, cu
un comportament scrupulos de politicoas.
El îşi drese glasul. Cum să o scoată din încleştarea
lady-ei Danbury? Pur şi simplu nu voia să se umilească
în faţa băgăcioasei contese bătrîne.
- Am sperat...începu el intenţionînd să spună că
sperase să aibă o discuţie între patru ochi cu Penelope.
Lady Danbury ar fi fost îngrozitor de curioasă, dar nu era
altă posibilitate şi ea va face probabil tot ce putea pentru
a-l lăsa în beznă, pentru moment.
Dar exact cînd buzele lui formulau întrebarea, realiză
că ceva ciudat se petrece în sala de bal Macclesfield.
Oamenii şopteau şi arătau spre mica orchestră, ai cărei
membri tocmai îşi puseseră jos instrumentele. Mai mult,
nici Penelope şi nici lady Danbury nu-i dădeau nici cea
mai mică atenţie.
 - La ce se uită toată lumea? întrebă Colin.
Lady Danbury nici nu-şi bătu capul să se uite la el,
cînd răspunse:
- Cressida Twombley are de făcut un fel de anunţ. C
Ce plictisitor! Nu o plăcuse niciodată pe C ressld d
Fusese deplorabilă şi fără valoare cînd era CressIdM
Cowper şi fusese şi mai deplorabilă şi mai lipsită <la
valoare ca Cressida Twombley. Dar era frumoasă 9l
deşteaptă într-un mod plin de cruzime, aşa că încă mal
era considerată o conducătoare, în unele cercuri alt
societăţii.
- Nu-mi pot imagina că are ceva de spus, ceva ce eu
să vreau să aud, bombăni Colin.
O suspectă pe Penelope că încerca să-şi înăbuşe un
zîmbet şi îi aruncă un fel de privire te-am-prins. Dar era
un fel de privire te-am-prins, care spunea totodată şl
sînt-perfect-de-acord.
- Bună seara! se auzi vocea puternică a contelui]
Macclesfield.
- Bună seara şi ţie! răspunse un strigăt de beţivan din
spate. Colin se întoarse să vadă cine era, dar mulţimea
era foarte înghesuită.
Contele mai spuse ceva, apoi Cressida deschise
gura, moment în care Colin încetă să mai fie atent. Orice
avea Cressida de spus, nu o să-l ajute pe el să-şi
rezolve principala problemă: să-şi imagineze exact cum
intenţiona să se scuze faţă de Penelope. încercase să
repete cuvintele în minte, dar nu sunaseră niciodată
corect, astfel că spera ca faimoasa lui limbă volubilă să-l
conducă în direcţia corectă, cînd va veni momentul.
Sigur ea va înţelege...
- Whistledown!
Colin prinse doar ultimul cuvînt din monologul
Cressidei, dar n-a fost chip să rateze uriaşa respiraţie
colectivă ce a străbătut sala de bal.
 M*fala de stridenţe fu urmată de şoapte urgente, care
B| guneral se pot auzi după ce cineva e prins în public,
f jitlt
o situaţia foarte stînjenitoare şi foarte compro-
P tA lo a r e .
Ce?!? îi scăpă lui întorcîndu-se spre Penelope,
Bir« devenise albă ca o coală de hîrtie. Ce a spus?
Dur Penelope rămăsese fără grai.
Se uită apoi la lady Danbury, însă bătrîna doamnă îşi
■UBese mîna pe gură şi arăta ca şi cum era gata să
jişlne.
Ceea ce era destul de alarmant, deoarece Colin
putea să parieze pe sume serioase de bani că lady
Danbury nu leşinase nici măcar o dată, în toţi cei
şnptezeci de ani ciudaţi ai ei.
Ce? întrebă el din nou, în speranţa că una dintre ele
vn ieşi din starea aceea de stupoare.
Nu poate fi adevărat, şopti pînă la urmă lady
Danbury cu gura uscată, cu toate că reuşise să spună
cuvintele. Nu cred.
-C e ?
Ea arătă spre Cressida, indexul ei tremurînd în
lumina lumînărilor.
- Doamna asta nu e lady Whistledown.
Capul lui Colin se mişca dintr-o parte în alta. Spre
Cressida. Spre lady Danbury. Spre Cressida. Spre
Penelope.
-E a e lady Whistledown? reuşi el să îngaime, pînă la
urmă.
- Aşa zice ea, răspunse lady Danbury, cu îndoiala
înscrisă pe toată figura ei.
Colin tindea să fie de acord cu ea. Cressida
Twombley era ultima persoană pe care ar fi suspectat-o
că e lady Whistledown. Era deşteaptă; nu putea să
nege. Dar nu era inteligentă şi nu era suficient de abilă,
în afară de faptul că rîdea de ceilalţi. Lady Whistledown
avea un simţ al umorului destul de tăios, dar, cu excepţia
comentariilor scandâî^Zl '—---------------1
rîde niciodată de membrii P™ts?- m nu pâr®a
Avînd în vedere cS» = ? ma' Wn popularl- J
admită că lady W h is fe ta '56 ’ Coli" trebUia **
oameni. ll6down avea o părere bună despre

puternic de dezgust | w 8 'a<!y DanburV'cu un ,ornâl1

aşa ceva, n-aşf |w a? " f 331 câ se va înt,m pl*
provocare. niciodată afurisita aia dd
- E oribil, şopti Penelope

Ea clătină din cap.

- Nu, nu cred. De far,* ■
- Vrei să pleci? P ’ ma simt mai curînd bolnavă
Penelope clătină din nm,
-D a ra m s â m ă a ş e z “ ! h aPn! 9' • 1
- Sigur, rosti el aţintind?,V SUf en' •
Era încă teribil de palidă Pfa ®' ° Chii m9rlJora" ' ]

blasfemia, ceea ce 'îl'su M 'U'" ' îr? epU lady DanbUry

înjură, ceea ce, gîndi el f i" ’ k “ ^
planeta de pe axa ei. putea ,oarte blne sa smu'9â
- Lady Danbury? gîfţj e!
- Vine aici, bombăni es ^
Trebuia să-mi dau seanţa r l CU CapU spre dreap
Colin se uită spre s t l S ^ 3 *"1 S°?Pare'
croiască drum prin multim«? Cressida lncerca sa‘ şl
frunta cu lady Danbury 1?=’ pr.°bab" pentru a se con;
era acostată la fiecare n L ? lncasa premiul' Normal’
Iar ea părea câ s a v u r e z i ? “ Pf ' la pe,recera'
- totodată însă părea hnta '?- atGnt|a ce i se acorda
Danbury. Votanta sa ajungă lîngă lady
- Mi-e teamă că nu pviot* ■ ■
i se adresă Colin lady-ei D anbuy posibilitate să 0 evitl’
 - Ştiu, bodogăni ea. Am încercat să o evit ani întregi
|l n-am reuşit niciodată. Am crezut că eram suficient de
deşteaptă. Se uită la Colin clătinînd dezgustată din cap.
Am crezut că va fi nostim să o demasc pe lady
Whistledown.
- Ei, bine, a fost nostim, rosti Colin fără să creadă
prea mult în ce spunea.
Lady Danbury îl izbi cu bastonul peste picior.
- N-a fost cea din urmă nostimadă, băiat prost. Acum
lată ce trebuie să fac! îşi flutură bastonul spre Cressida,
care se apropia din ce în ce mai mult. N-am visat
vreodată că va trebui să mă ocup de cineva ca ea.
- Lady Danbury, rosti Cressida oprindu-se în faţa ei.
Ce plăcere să vă văd.
Lady Danbury nu fusese niciodată cunoscută pentru
remarcile ei glumeţe, dar se întrecu pe ea însăşi omiţînd,
sărind peste orice pretenţie de salut, înainte de a se
repezi:
- Presupun că te afli aici, pentru a încerca să-ţi
încasezi banii.
Cressida îşi înclină capul, într-un fel foarte frumos şi
îndelung exersat.
- Ai spus că îi vei oferi o mie de lire, celui care o va
demasca pe lady Whistledown. Ridică din umeri, apoi
ridică şi mîinile răsucindu-le graţios cu palmele în sus,
într-un gest de falsă umilinnţă. Şi n-al stipulat niciodată
că nu voi putea să mă auto-demasc.
Lady Danbury se ridică în picioare, îngustă ochii şi
spuse.
- Nu cred că eşti tu.
Lui Colin îi plăcea să creadă că e curtenitor şi
imperturbabil, dar chiar şi lui i se tăie respiraţia.
Ochii albaştri ai Cressidei sclipiră de furie, dar repede
îşi recăpătă controlul şi spuse:
 - Aş fi şocată dacă nu te-ai comporta cu scepticism!
lady Danbury. La urma urmei, nu e felul tău să fii
încrezătoare şi amabilă.
Lady Danbury zîmbi. Ei bine, poate nu chiar un!
zîmbet, dar buzele i se mişcară.
- Am să consider asta drept un compliment, rosti ea,
şi îţi permit să spui că îl înţelegi ca atare.
Colin urmărea cu interes impasul creat - şi cu un
sentiment crescînd de alarmă - pînă cînd lady Danbury M
se întoarse brusc spre Penelope, care se ridicase în 1
picioare la cîteva secunde după ea.
- Tu ce crezi, domnişoară Featherington? înrebă ea. ■
Penelope tresări vizibil, tot trupul ei smucindu-se uşor I
cînd bîlbîi.
- Ce...eu...eu, pardon?
- Tu ce crezi? insistă lady Danbury. Lady Twombley 1
e lady Whistledown?
- Eu...eu sînt sigură că nu ştiu.
- O, haide, domnişoară Featherington, îşi puse lady I
Danbury mîinile în şolduri şi se uită la Penelope cu o 1
expresie la limita exasperării. Sigur că ai o părere în 1
această privinţă.
Colin simţi cum face un pas înainte. Lady Danbury nu 1
avea nici un drept să se adreseze Penelopei într-o astfel 1
de manieră. Şi mai mult, nu-i plăcea expresia de pe I
figura Penelopei. Părea încolţită, ca o vulpe hărţuită, 1
şi-şi aruncă ochii spre el, cu o panică pe care n-o văzuse I
niciodată la ea.
O văzuse pe Penelope stînjenită, o văzuse îndure-
rată, dar nu o văzuse niciodată cu adevărat panicată. Şi
atunci îşi dădu seama că ura să fie în centrul atenţiei. ]
Putea să rîdă de situaţia ei de fată nedansată şi de fată 1
bătrînă şi probabil că i-ar fi plăcut puţin mai multă atenţie I
din partea societăţii, dar felul acesta de atenţie...cu toată '
lumea privind-o şi aşteptînd cel mai mic cuvînt de pe
buzele ei...
 Probabil că se simţea mizerabil.
Domnişoară Featherington, rosti blînd Colin apro-
piindu-se de ea, nu arăţi bine. Nu ţi-ar plăcea să pleci?
- Da, rosti ea, apoi se întîmplă ceva ciudat.
Se schimbă. Nu ştia cum să descrie altfel situaţia. Pur
şi simplu se schimbă. Chiar acolo, în sala de bal
Macclesfield, alături de el, Penelope Featherington
deveni altcineva.
Cu coloana vertebrală dreaptă, ea spuse:
- Nu. Nu. Am ceva de zis. Lady Danbury zîmbi.
Penelope se uită fix la bătrîna contesă şi adăugă: nu
cred că e lady Whistledown. Eu cred că minte. Instinctiv
Colin o trase pe Penelope puţin mai aproape de el.
Cressida arăta ca şi cum ar fi putut să-i sară la gît.
întotdeauna mi-a plăcut lady Whistledown, continuă
Penelope cu bărbia în vînt, afişînd un comportamentul
aproape regal. Se uită la Cressida şi ochii ei o
cuprinseră, cînd mai spuse: şi mi s-ar frînge inima, dacă
s-ar dovedi că e cineva ca lady Twombley.
Colin o luă de mînă şi o strînse. Nu se putea stăpîni.
- Bine spus, domnişoară Featherington! exclamă
lady Danbury lovindu-şi palmele una de alta de plăcere.
Asta e exact ce gîndeam şi eu, dar n-am găsit cuvintele.
Se întoarse spre Colin cu un zîmbet. E foarte deşteaptă,
să ştii.
- Ştiu, replică el, plin de o stranie şi nouă mîndrie.
- Cei mai mulţi oameni nu au remarcat, afirmă lady
Danbury răsucindu-se în aşa fel încît vorbele ei să se
îndrepte - şi probabil să fie auzite - doar de Colin.
- Ştiu, murmură ei, dar eu am remarcat. îi venea să
zîmbească în faţa comportamentului lady-ei Danbury,
convins că era destinat în parte să stîrnească diavolul
din Cressida, căreia nu-i plăcea să fie ignorată.
- N-am să mă las insultată de acest...de acest nim ic!
izbucni Cressida. Se întoarse spre Penelope cu o privire
arzătoare şi şuieră: pretind scuze.
 Penelope dădu doar încet din cap şi zise:
- E privilegiul tău.
Apoi nu mai spuse nimic.
Colin trebui să-şi şteargă zîmbetul de pe faţă.
în mod evident, Cressida ar fi vrut să spună mai mult!
(şi poate să comită un act de violenţă în acelaşi timp),
dar trebui să se reţină, probabil din cauză că era clar cl
Penelope se află printre prieteni. Totdeauna fuseai
renumită pentru echilibrul ei, aşa că el nu fu surprini
cînd se adună, se întoarse spre lady Danbury şi spuse:
- Ce intenţionezi să faci în legătură cu mia de lire?
Lady Danbury se uită la ea timp de cea mai lungi
secundă pe care o trăise vreodată Colin, apoi se răsuci '
spre e l- dragă Doamne, ultimul lucru pe care îl voia era
să fie implicat în acest dezastru - şi îl întrebă:
- Tu ce crezi, domnule Bridgerton? Lady Twombley
spune adevărul?
Colin îi adresă zîmbetul acela mult practicat:
- Trebuie să fiţi nebună să vă închipuiţi că intenţionez j
să-mi spun părerea.
- Eşti un om surprinzător de înţelept, domnule
Bridgerton, rosti aprobator lady Danbury.
El dădu modest din cap şi distruse efectul spunînd:
- Şi mă mîndresc cu asta. Ce naiba - nu era o treabă
de fiecare zi, ca un om să fie numit înţelept de către lady
Danbury.
La urma urmei, cele mai multe dintre adjectivele el
erau o variantă hotărît negativă.
Cressida nici măcar nu-şi bătu capul să clipească în I
direcţia lui; după cum reflectase Colin deja, nu era
proastă, doar josnică, şi după o duzină de ani petrecuţi
în societate, trebuia să ştie că el nu o plăcea prea mult
şi în mod sigur nu era gata să cadă pradă farmecelor ei,
aşa că, se uită drept la lady Danbury şi îşi menţinu vocea
egală cînd întrebă
- Ce vom face acum, my lady?
 Buzele lady-ei Danbury se strînseră, pînă cînd păru
I fiA aproape nu are gură şi spuse:
Am nevoie de dovezi.
I Cressida clipi.
Pardon?
Dovezi! Bastonul lady-ei Danbury izbi duşumeaua
Ou o forţă remarcabilă. Ce literă din acest cuvînt nu e de
i înţeles? N-am să ofer o răsplată regească fără o
dovadă.
O mie de lire e dificil să fie numite răsplată re
flească, rosti Cresida, expresia devenindu-i irascibilă.
Ochii lady-ei Danburiy se îngustară.
Atunci de ce eşti aşa de nerăbdătoare să-i
primeşti? Cressida rămase tăcută o clipă, dar exista o
încordare în toată fiinţa ei - poziţia, ţinuta, linia
maxilarului. Toţi ştiau că soţul ei o lăsase într-o situaţia
financiară proastă, dar era prima oară cînd cineva îi
Insinua în faţă aşa ceva. Dă-mi dovada, reluă lady
Danbury şi am să-ţi dau banii.
- Vrei să spui, rosti Cressida (şi cu toate că o dis­
preţuia, Colin fu forţat să recunoască abilitatea ei de a-şi
menţine vocea egală), că, ce spun eu nu e suficient?
- Exact asta spun, lătră lady Danbury. Doamne, fato,
nu ajungi la vîrsta mea fără să ţi se permită să insulţi pe
oricine îţi place.
Colin crezu că o aude pe Penelope înghiţind în sec,
dar cînd îi aruncă o privire, o văzu acolo, alături de el,
ascultînd avidă schimbul de replici. Ochii căprui erau
uriaşi şi luminoşi pe faţa ei şi îşi recăpătase cea mai
mare parte a culorilor pierdute atunci cînd Cressida şi-a
făcut anunţul ei neaşteptat. De fapt, acum Penelope
arăta doar intrigată de ceea ce se întîmpla.
- Bine, rosti Cressida cu o voce joasă, mortală. îţi voi
aduce dovada în două săptămîni.
- Ce fel de dovadă? întrebă Colin, apoi îşi dădu un
picior în gînd. Ultimul lucru pe care voia să-l facă era să
se amestece în mizeria asta, dar curiozitatea elimina c§
era mai bun din el.
Cressida se întoarse spre el, cu faţa remarcabil da
liniştită, avînd în vedere insulta pe care tocmai i-o
aruncase lady Danbury - în faţa a nenumăraţi martori. ■
- Vei afla atunci cînd o voi aduce, îi răspunse ea cu
viclenie. Apoi întinse braţul, aşteptînd ca cineva dintre
favoriţii ei să-l ia şi să o conducă de acolo.
Cu adevărat surprinzător a fost că, un tînăr (un I
nătărău după aparenţe) se materializă lîngă ea, ca şl
cum l-ar fi chemat prin mişcarea braţului. Un moment 1
mai tîrziu erau plecaţi.
- Ei bine... rosti lady Danbury, după ce toţi rămaseră
într-o tăcere gînditoare - sau poate buimăciţi... a fost '
cam neplăcut.
- Nu mi-a plăcut de ea niciodată, se adresă Colin;
nimănui în mod special. O mică mulţime se adunase în :
jurul lor, aşa că vorbele lui fură auzite de mai multă lume,
nu numai de Penelope şi de lady Danbury, dar nu-i păsa.
- Colin! Se întoarse şi o văzu pe Hyacinth strecurîn-
du-se prin mulţime, trăgînd-o pe Felicity Featherington
după ea şi nepermiţîndu-i să se depărteze. Ce a spus?
întrebă Hyacinth cu răsuflarea tăiată. Am încercat să
ajungem mai repede, dar e aşa înghesuială.
- A spus exact ceea ce te-ai fi aşteptat să spună,
replică el.
Hyacinth se strîmbă.
- Bărbaţii nu sînt buni de bîrfe. Vreau vorbele exacte.
- E foarte interesant, rosti deodată Penelope.
Ceva din tonul gînditor al vocii ei cerea atenţie şi în
cîteva secunde toţi tăcură.
- Vorbeşte, o îndemnă lady Danbury. Ascultăm cu toţii.
Colin se aşteptase ca o astfel de cerere să o
stînjenească pe Penelope, dar toată infuzia tăcută de
încredere pe care o experimentase cu cîteva minute mai
 tlm/reme, era încă în ea, pentru că stătea dreaptă şi
(ltndră cînd spuse:
- De ce s-ar da cineva în vileag ca fiind lady
Whistledown?
- Pentru bani, desigur, afirmă Hyacinth.
Penelope scutură din cap.
- Da, dar s-ar putea crede că lady Whistledown a
devenit destul de bogată pînă acum. Am plătit cu toţii
pentru ziarul ei, ani întregi.
- Doamne sfinte, are dreptate! exclamă lady Danbury.
- Poate că Cressida nu visează decît să i se dea
atenţie, sugeră Colin. N-ar fi o ipoteză aşa de necrezut;
Cressida a petrecut mare parte a vieţii ei de adultă
încercînd să se plaseze în centrul atenţiei.
- M-am gîndit la asta, acceptă Penelope, dar oare a
vrut cu adevărat acest fel de atenţie? Lady Whistledown
a insultat destui oameni de-a lungul anilor.
- Dar pe nimeni, care să însemne ceva pentru mine,
glumi Colin. Apoi cînd deveni evident că cei care-l încon­
jurau aşteptau o explicaţie, adăugă: n-aţi observat cu
toţii că lady Whistledown îi insultă doar pe oamenii care
au nevoie să fie insultaţi?
Penelope îşi drese delicat glasul.
- Mă refeream la asta, în calitate de lămîie răscoaptă.
El înlătură ideea cu o mişcare:
- Cu excepţia referirilor la modă, desigur.
Trebuie că Penelope hotărîse să nu insiste mai mult
asupra problemei, deoarece tot ce făcu fu să-i arunce lui
Colin o privire lungă şi apreciativă, înainte de a se
întoarce spre lady Danbury şi a-i spune:
- Lady Whistledown nu are nici un motiv să se de-
conspire. Evident, Cressida asta face.
Lady Danbury se înclină, apoi deodată faţa ei se
zbîrci încruntîndu-se.
 - Presupun că va trebui să-i ofer cele două săpt*«
mîni, pentru a apărea cu „dovada”. Fair-play şi toat*
celelalte.
- în ce mă priveşte, voi fi foarte interesată să văd cu
ce apare, interveni Hyacinth. Se răsuci spre Penelope şl 1
adăugă: vreau să spun că eşti foarte deşteaptă, ştiai
asta?
Penelope roşi cu modestie, apoi se întoarse spre
sora ei şi zise:
- Trebuie să plecăm, Felicity.
- Aşa de repede? întrebă aceasta şi, spre oroarea Iul, 1
Colin realiză că a fost gata să spună şi el aceleaşi]
cuvinte.
- Mama voia să fim acasă devreme, afirmă Penelope. 1
Felicity arăta cu adevărat preplexă.
- Aşa voia?
- Chiar aşa, răspunse Penelope emfatic. Şi în afară
de asta, eu nu mă simt bine.
Felicity dădu din cap posacă.
- Am să dau dispoziţie unui valet, să se uite dacă
trăsura noastră e în preajmă.
- Nu, rămîi aici, rosti Penelope punîndu-'şi mîna pe
braţul surorii ei. Am să mă îngrijesc eu de asta.
- Ba am să mă îngrijesc eu, anunţă Colin. Real­
mente, ce folos să fii domn, cînd doamnele insistă să-şi
rezolve singure problemele?
Apoi, înainte să realizeze ce spusese, înlesni ple­
carea Penelopei şi ea ieşi din scenă, fără ca el să fi
reuşit să-şi ceară scuze cum intenţionase.
Din această cauză, presupuse că va trebui să
considere seara drept un eşec, în realitate însă, nu putu
să se hotărască să o facă.
La urma urmei, petrecuse vreo cinci minute ţinînd-o
de mînă.
 Capitolul 12

De abia a doua zi dimineaţă, cînd s-a trezit, a realizat

Colin că încă nu se scuzase faţă de Penelope. Şi pentru
a fi corect, probabil că nici nu mai era necesar să o facă
şi, cu toate că nu prea vorbiseră la balul Maccleasfield
de noaptea trecută, se pare că au acceptat amîndoi
armistiţiul nerostit. Totuşi, Colin nu credea că se va simţi
bine în propria piele, pînă cînd nu va spune cuvîntul:
„Regret”.
Era cel mai corect lucru de făcut.
La urma urmei, era un domn.
Şi în afară de aceasta, îi făcea plăcere să o vadă în
dimineaţa aceasta.
Se dusese la Numărul Cinci pentru a lua micul dejun
cu familia, dar voia să se întoarcă acasă la el, după ce o
va vedea pe Penelope, aşa că se urcă în trăsura lui,
pentru a parcurge drumul pînă la Casa Featherington de
pe Mount Street, cu toate că distanţa era destul de mică,
şi se simţi un leneş îngrozitor făcînd asta.
Zîmbi mulţumit şi se lăsă pe spate pe pernele
canapelei, uitîndu-se la adorabilele scene de primăvară,
ce se perindau prin faţa geamului trăsurii. Era una din
acele zile perfecte, cînd totul părea pur şi simplu aşa
cum trebuie. Soarele strălucea, el se simţea remarcabil
de energic şi luase o excelentă masă matinală...
 Viaţa nu putea să fie mai frumoasă decît atît.
Şi se ducea să o vadă pe Penelope.
Coiin hotărî să nu analizeze, de ce era aşa nerâb*|
dător să o vadă; pentru că era genul de problemă, \T
care un bărbat necăsătorit de treizeci şi trei de ani n iM
bătea capul să se gîndească. în loc de asta, se bucurii
simplu de această zi - de soarele, aerul, chiar şi de celi
trei case orăşeneşti frumoase, pe lîngă care trecu pa
Mount Street, înainte de a avea în vizor uşa de intrare |
Penelopei. Nu exista nimic diferit sau original la nici uni
dintre ele, dar era o dimineaţă atît de perfectă, înolţ
păreau neobişnuit de fermecătoare, aşa lipite unele dt
altele, înalte, zvelte şi impunătoare, cu piatra lor cenuşii
de Portland.
Era o zi minunată, caldă şi senină, însorită ţ>l
liniştită...
Cu excepţia faptului că, exact cînd era gata să m*
ridice de pe locul lui, o mişcare neobişnuită pe p a rta j^
cealaltă a străzii îi captă privirea.
Penelope.
Se afla în colţul dinre străzile Mount şi Penter - colţul
cel mai îndepărtat, acela care nu era vizibil penlr
oricine s-ar fi uitat pe una din ferestrele C a M
Featherington. Şi tocmai se urca într-o birjă închiriat! J
Interesant.
Colin se încruntă, dîndu-şi mental o palmă p id
frunte. Nu era interesant. La ce naiba se gîndise? Nu oi*
deloc interesant. Ar fi putut fi interesant, dacă ea a fi foni,
să zicem, un bărbat. Sau ar fi putut să fie interesant
dacă mijlocul de transport în care tocmai urcase ai H
provenit din grajdurile Featherington şi nu ar fi fost o bli||
murdară închiriată.
Dar nu, asta era Penelope, care în mod cert nu «*in
un bărbat şi care s-a urcat singură într-o trăsurii
prezumtiv pentru a se îndrepta spre un loc total n®(!
trivit, pentru că, dacă ar fi făcut ceva corect şi normajf
 h ar fi aflat într-un mijloc de transport Featherington.
Nitu, şi mai bine, cu una dintre surorile ei, sau cu o înso-
poare, sau cu oricine, dar nu - fir-ar al naibii - singură.
Nu era deloc interesant, era o tîmpenie.
Femeie nebună, bombăni el sărind în sus, cu
| Inlonţia de a fugi spre birjă, a-i smulge portiera şi a o
afară. Dar, exact cînd piciorul drept fu gata să fie
pus jos, fu cuprins de aceeaşi nebunie, care-l făcuse să
hoinărească prin lume.
Curiozitatea.
Mai multe înjurături alese fură mormăite în barbă,
Imite îndreptate împotriva lui însuşi. Dar nu putea să
fi/lste. Era ceva atît de neobişnuit pentru Penelope să
Jilnco singură într-o birjă închiriată, încît trebuia să afle
Undo se duce.
I II ordonă vizitiului său să urmărească birja, aşa că se
Imjreptară spre nord prin circulaţia aglomerată de pe
()«ford Street, unde, reflectă Colin, Penelope sigur
Inimiliona să facă nişte cumpărături. Puteau să existe o
mulţime de explicaţii de ce nu folosise trăsura
fonti lorington. Poate că era avariată, sau unul din cai se
îmbolnăvise, sau Penelope cumpăra cuiva un cadou şi
¡Vnln :,a rămînă un secret.
F Nu, nu era bine. Penelope nu ar fi pornit de una
lingura într-o expediţie de făcut cumpărături. Ar fi luat cu
Vh o cameristă, sau pe una din surorile ei, sau chiar una
»lin nurorile lui. Să rătăceşti pe Oxford Street singură era
lin prilej de bîrfă. O femeie singură într-o astfel de
IIIUAtlB, era practic o temă pentru următorul editorial
Wklttledown.
I Hau aşa ar fi fost în mod normal, presupuse el. Acum
Ih*A, era greu să te obişnuieşti să trăieşti fără
WhiHtlodowri. Nu realizase cît de obişnuit fusese să vadă
■Irttiil pe masa micului dejun, de cîte ori se afla în oraş.
i | l vorbind de lady Whistledown, era mai sigur ca
MWIndiita că nu era nimeni alta decît sora lui, Eloise. Se
dusese la Numărul Cinci la micul dejun cu scopul precl*
de a o lua la întrebări, numai că a fost informat că în d
nu se simţea bine şi nu se va alătura familiei In
dimineaţa aceasta.
Totuşi, n-a scăpat atenţiei lui Colin, că o tavă bogat
asortată cu tot felul de bucate fusese trimisă sus, In i
camera Eloisei. Indiferent ce îi pricinuia dureri surorii Iul,
nu-i afecta apetitul.
Nu le dădu nici o atenţie suspiciunilor în timpul micu* (
lui dejun; nu vedea nici un motiv să o supere pe mami |
lui, care ar fi fost desigur oripilată de idee. Era greu <1#
crezut că Eloise - a cărei plăcere de a discuta desprt '
scandaluri era eclipsată doar de fiorul descoperirii I
acestora - ar fi ratat posibilitatea de a bîrfi d e s p rfl
revelaţia Cressidei Twombley din noaptea trecută.
Dacă nu cumva Eloise era lady Whistledown, în car# I
caz stătea sus în camera ei, imaginîndu-şi următorulI
pas.
Toate piesele se potriveau. Ar fi fost deprimant, dani ]
nu s-ar fi simţit aşa de ciudat de înfiorat, că reuşise sA a I
demaşte.
După ce au mers cîteva minute, şi-a scos capul afart
pentru a se asigura că vizitiul lui nu pierduse din vederi
trăsura Penelopei. lat-o, chiar în faţa lui. Sau cel puţin
credea că e ea. Cele mai multe birje închiriate aratau la
fel, aşa că va trebui să aibă încredere şi să spere c l A
urmăreau pe cea adevărată. Dar cînd privi mai blria,
realiză că ajunseseră mult mai departe spre est, deolt <»i
fi anticipat el. De fapt, tocmai rulau pe Soho Street, c««n
ce însemna că erau aproape de Tottenham Court Roiil
ceea ce însemna...
Doamne Dumnezeule, Penelope a luat o trasul*,
pentru a ajunge la casa lui? Bedford Square era prMUt*
chiar după colţ.
Un fior delicios i se furişă pe spinare, deoareca nu
putea să-şi imagineze ce altceva făcea în aceasta pai la
 I oraşului, dacă nu mergea să-l vadă pe el: pe cine alt-
lOlneva cunoştea o femeie ca Penelope, în Bloomsbury?
Nu-şi putea imagina că mama ei i-ar fi permis să se
■locieze cu oameni care munceau pentru a trăi, ca
Vecinii lui, prosperi, care nu făceau parte din aristocraţie
|l doar arareori din mica nobilime. Toţi se duceau la
fnuncă în fiecare zi, ca medici, ca avocaţi, sau...
Colin se încruntă. Greu. Tocmai trecuseră de
îbttenham Court Road. Ce dracu’ făcea ea aşa departe
*f)i« est? Presupuse că birjarul ei s-ar putea să nu
■unoască prea bine drumul prin oraş şi a luat-o prin
jlloomsbury Street pentru a ajunge la Bedford Square,
detţi asta era o deviere de la rută, însă...
Auzi ceva foarte ciudat şi realiză că era zgomotul
dinţilor lui care scrîşneau. Tocmai trecuseră de
■oomsbury Street şi acum coteau direct în High
B b o rn .
■ Sfl fie al dracului, erau aproape în City! Pentru
htimole lui Dumnezeu, ce intenţiona să facă Penelope în
ClIyV Nu era un loc pentru o femeie. Drace, chiar şi el
■Ungea cu greu aici. Oamenii protipendadei se aflau
mult mai departe, spre vest, în clădirile sacrosancte din
W James şi Mayfair. Nu aici în City, cu stărzile lui
liiijimte, întortochiate, medievale şi cu apropierea destul
Kt poriculoasă de casele de raport din East End.
Maxilarul lui Colin căzu din ce în ce mai jos, pe
Htitrima ce rulau mai departe...mai departe... mai
n|)wie... pînă cînd realiză că o cotiseră pe Shoe Lane.
Î II icoase capul pe fereastră. Fusese pe acolo doar o
llfiguia dată, la vîrsta de nouă ani, cînd profesorul lui
I n dus pe el şi pe Benedict acolo, pentru a le arăta unde
I Incoput Marele Incendiu al Londrei din 1666. Colin îşi
■mintea că s-a simţit vag dezamăgit, cînd a aflat că
Mnovatul a fost un brutar, care nu udase cenuşa din
|ti|)tor cum trebuie, pentru a o stinge. Un foc ca acela ar
fi trebuit să fi fost pus intenţionat, sau la originea lui sfl II
existat un complot.
Un foc ca acela însă era nimic, în comparaţie ou
sentimentul care clocotea în pieptul lui. Ar fi bine om
Penelope să aibă un motiv al dracului de bun pentru •
veni pînă aici, singură. Nu ar fi trebuit să meargă nicâlail
neînsoţită, cu atît mai puţin în City.
Apoi, chiar cînd Colin fu convins că Penelope avu* 1V.I«
intenţia să meargă pînă în portul Dover, trăsura travior*«
Fleet Street şi se opri. Colin rămase liniştit, aşteptîndd r,a
vadă ce făcea Penelope, deşi fiecare fibră din fiinţaa Iul
ţipa să sară jos şi să se năpustească asupra ei, chl(l ■'ilar
acolo pe trotuar.
>11«
Spuneţi-i intuiţie, spuneţi-i nebunie, dar într-un fel ţll*
că dacă o agăţa pe Penelope acolo, nu va afla niciodcilA •Irt
care era scopul ei adevărat, pentru care a se afla aloi,I
Cum era destul de departe, pentru a cob
neobservat, sări jos din trăsură şi o urmă spre sud, Ipl
un fel de biserică, ce arăta în mod evident ca un tort
nuntă. =
- Pentru numele lui Dumnezeu, murmură Colin1«fflf
să-şi dea seama dacă era blasfemie sau un joo «I» I«
cuvinte, nu e momentul să te dedici religiei, Penelope
Ea dispăru în biserică şi picioarele lui mînoli
trotuarul alergînd după ea, încetinind doar cînd ajunae'
uşa de la intrare. Nu voia să o surprindă prea reped
Nu, înainte de a afla exact ce făcea acolo.
Se strecură tăcut în biserică, menţinîndu-şi paşii •it
putea de înăbuşiţi. Penelope mergea pe intervalul Vltllll
central, punîndu-şi mîna stîngă pe fiecare rînd de hani
parcă le-ar fi...
Numărat?
Colin se încruntă, cînd ea ajunse la un anumit
:
după care se strecură printre bănci, pînă ajunM :
mijloc. Rămase o clipă total liniştită, apoi căută în ...
ei şi scoase un plic. Capul i se întoarse uşor spre stl
ipoi spre dreapta, şi Colin putu să-i vadă bine faţa, ochii
întunecaţi privind în toate direcţiile, ca şi cum s-ar fi uitat
prin biserică după cineva. El se afla în spate, ferit de
Ivirea ei, departe în umbră, pentru că practic se lipise
! • perete. Şi în afară de asta, se pare că ea intenţiona
H se oprească din mişcare şi să rămînă liniştită; şi în
fîind sigur nu-şi întorsese capul destul de mult pentru
P*l zări în spatele ei.
Biblii şi cărţi de rugăciuni erau aşezate pe bănci în
llci teancuri şi Colin văzu cum Penelope strecoară
Icul pe furiş în spatele uneia. Apoi se ridică şi se
toarse spre intervalul central.
Şi atunci a fost momentul cînd Colin s-a mişcat.
Ieşind din umbră, se îndreptă spre ea cu paşi mari şi
j un scop precis, teribil de satisfăcut de oroarea de pe
Itu ei, cînd îl văzu.
CoL.CoL.gîfîi ea.
Asta vrea să însemne Colin, vorbi el tărăgînat
Ipucînd-o de braţ exact deasupra cotului. Atingerea fu
oară, dar apucarea era fermă şi nu-i oferea nici o
fma, nici măcar să creadă că ar putea să scape.
Fata deşteaptă cum era, nici nu încercă.
Dar fată deşteaptă cum era, încercă să o facă pe
fonta.
- Colin! reuşi ea în sfîrşit să articuleze. Ce... ce...
Surpriză?
ta înghiţi în sec.
- Da.
- Sînt convins că aşa e.
Ochii ei se îndreptară spre uşă, spre navă, spre orice,
|nt nu spre şirul de bănci unde îşi ascunsese plicul.
Nu te-am... nu te-am văzut niciodată aici, înainte.
* Nici n-am fost vreodată.
Qura Penelopei se mişcă de mai multe ori, înainte de
«pure următoarele cuvinte.
 - E destul de nimerit, de fapt, să fii aici, pentru că, da
fapt...of...cunoşti povestea lui St.Bride?
El ridică o sprinceană.
- Este locul unde ne aflăm acum?
în mod evident, Penelope încerca să zîmbească, dar
rezultatul fu mai mult o mimică prostească. în mod
normal, aceasta l-ar fi amuzat, dar era încă furios pe ©a,
pentru că plecase singură, fără să-i pese de siguranţ* ?l
de binele ei.
Mai mult decît orice, era furios că avea un secret, f l
Nu aşa de mult că păstra un secret. Secretele er<»u
făcute pentru a fi păstrate, şi nu putea să o acuze pent(\|
asta. Dar, cu toate că era lipsit de raţiune, nu putal
absolut deloc să tolereze faptul că ea avea un secret. I a
era Penelope. Se presupunea că e o carte deschisă. 11
o cunoştea. întotdeauna a cunoscut-o.
Şi acuma părea că n-o cunoscuse niciodată.
- Da, răspunse ea pînă la urmă cu voce stridenţi, I
una din bisericile Wren, care s-au ridicat după M;irt*l«
Incendiu, se găsesc în tot City-ul, însă asta e favorila
mea. îmi place aşa de mult clopotniţa. Nu crezi că ;iihIA
ca un tort de nuntă?
Flecărea. Nu era niciodată semn bun, cînd cinavi
flecărea. în general însemna că ascunde ceva. Şl i f | |
deja evident că Penelope făcea o încercare de tăinuiri,
şi viteza necaracteristică a vorbelor îi spunea că saofllul
era într-adevăr deosebit de mare.
O privi îndelung, întîrziind multe secunde, doar ponlm
a o chinui, apoi întrebă pînă la urmă:
- De asta crezi tu că e nimerit că mă aflu aici? I al«
ei deveni inexpresivă. Tortul de nuntă...o îndemnă ol
- O! ţipă ea tenul îmbujorîndu-i-se de o ro ş ittl
profundă, vinovată. Nu! Nu, deloc! E doar că...Co aut
vrut să spun a fost că aceasta e biserica scriitorilor. Şl a
publiciştilor. Cred. A editorilor de ziare, asta e. Se mijIh
flagela şi ştia. El putea să vadă asta în ochii ei, po lai«
 »1, în felul cum îşi frămînta mîinile, cînd vorbea. D a *; ea
Continuă să încerce, continuă să încerce să se prefacă,
»Bfel încît el nu făcu nimic, doar îi aruncă o privire
lardonică, în timp ce ea adăugă: sînt sigură c ă e a
icriitorilor. Apoi, cu o fluturare ce ar fi putut să fie trium fă-
lonre, dacă n-ar fi anulat-o înghiţind nervos: iar tu eşti
icriitor!
Deci vrei să spui că asta e biserica mea?
Ei... ochii ei se îndreptară spre stînga. Da.
- Excelent.
K Ea înghiţi din nou.
Adevărat?
O, da, rosti el cu o nepăsare calmă, cu intenţia de
11 o speria.
Ochii ei se repeziră iar spre stînga... spre ş irg i de
[ nci unde îşi ascunsese plicul. Se comportase a ş a de
ie pînă acum nedînd atenţie dovezii ei in c rim in a tQ )a re
roape că era mîndru de ea, din această pricină.

Biserica mea, repetă el. Ce noţiune simpatică!

Ochii ei deveniră rotunzi, speriaţi.
Mi-e teamă că nu-mi dau seama ce vrei să sp ui.
El se bătu cu degetul peste bărbie, apoi îşi rniŞCă
na într-un fel gînditor.
• Cred că am să capăt gust pentru rugăciune.
Rugăciune? repetă ea slab. Tu?
O, da.
I Eu... ei bine... eu...
Da? o interogă el începînd să-i placă totul, într-un
l»l cam maladiv. Nu fusese niciodată un tip fiirios,
■prim at. în mod clar, nu ştiuse ce anume pierdea. Era
[Imvu de-a dreptul plăcut să o enerveze. Penel^pe?
NKitlnuă el. Ai ceva de spus?
 - Pardon?
El făcu un pas spre dreapta.
- Sînt într-o biserică. Cred că vreau să mă rog.
Ea păşi spre stînga.
- Cum?
La nedumerirea ei, el îşi aplecă uşor capul într-o parte.
- Am spus că vreau să mă rog. Nu e un sentimer
teribil de complicat.
îşi dădea seama că ei îi era nefiresc de greu să nu
sară în sus la ironia lui muşcătoare. încercă să zîm-
bească, dar maxilarul îi era încordat şi el paria că dinţii
ei se vor fărîmiţa scrîşnind, în cîteva minute.
- N-am crezut că eşti un ins deosebit de religios, zise <
- Nici nu sînt. Aşteptă ca ea să reacţioneze, apoi'
adăugă: intenţionez să mă rog pentru tine.
Ea înghiţi necontrolat.
- Pentru mine? ţipă.
- Pentru că, începu el incapabil să-şi silească glasul
să nu se ridice, dacă o voi face, rugăciunea este singurul
lucru care are să te salveze!
Şi cu asta o dădu deoparte şi se îndreptă cu paşi mari
spre locul unde îşi ascunsese plicul.
- Colin! strigă ea alergînd disperată după el. Nu!
El scoase plicul din spatele cărţilor de rugăciuni, dar
nu se uită la el.
- Vrei să-mi spui ce e asta? întrebă el. înainte de a
mă uita eu însumi, vrei să-mi spui?
- Nu, răspunse ea cu voce spartă. Iar inima lui se
sparse la rîndul ei văzînd expresia din ochii ei. Te rog, îl
imploră ea. Te rog dă-mi-l. Apoi, cînd el nu făcu nimic, ci
se uită doar la ea cu o privire grea şi cu ochi furioşi, ea
şopti. E al meu. E un secret.
- Un secret merită să-ţi primejduieşti fiinţa? aproape
mugi el. Merită viaţa ta?
- Despre ce vorbeşti?
 - Ai vreo idee ce periculos este pentru o femeie să fie
singură în City? Singură oriunde?
Tot ce răspunse ea fu:
- Colin, te rog. întinse mîna după plic, ţinut în
continuare departe de ea.
Şi deodată el nu mai ştiu ce face. Ăsta nu era el. Furia
asta bolnăvicioasă, mînia asta nu puteau să-i aparţină.
Şi totuşi aşa era.
Dar necazul era...era Penelope, care îl adusese în
starea aceasta. Ce a făcut? A traversat Londra singură?
Era de-a dreptul supărat pe ea, pentru lipsa ei de
preocupare faţă de propria ei siguranţă, dar asta pălea
în comparaţie cu furia pe care o simţea pentru că păstra
secrete.
însă mînia lui era cu desăvîrşire gratuită. Nu avea
dreptul să se aştepte ca Penelope să-i împărtăşească
secretele. Nu aveau nici o obligaţie unul faţă de altul,
nimic, în afară de o prietenie destul de simpatică şi o
singură, dar incomodă mişcare, sărutul. El cu siguranţă
nu ar fi împărtăşit cu ea jurnalele, dacă ea n-ar fi dat
singură peste ele.
- Colin, şopti ea. Te rog... nu...
Ea văzuse scrierile lui secrete. De ce nu le-ar vedea
şi el pe ale ei? Avea un iubit? Fusese nonsensul acela,
că n-a fost sărutată niciodată, chiar un...nonsens?
Dumnezeule mare, focul acela care-i ardea stomacul
era... gelozie?
- Colin, rosti ea din nou, de data aceasta înăbuşit. îşi
puse mîna pe a lui, încercînd să-l împiedice să deschidă
plicul. Nu cu putere, pentru că n-ar fi putut niciodată să
concureze cu el în această privinţă, doar prin prezenţa ei.
Dar nu exista nici o cale...nici o cale care să-l poată
opri în acest moment. Ar fi murit, dacă i-ar fi restituit
plicul nedeschis.
îl sfîşie.
 Penelopei în scăpă un ţipăt sugrumat şi ieşi în fug*
din biserică.
Colin citi cuvintele.
Apoi căzu pe o bancă, golit de sînge şi cu răsuflare* 1
tăiată.
- O, Doamne, şopti el. O, Dumnezeul meu!

Cînd Penelope ajunse pe treptele din faţa bisericii 1

St.Bride, era deja isterică. Sau cel puţin la fel de isterica 1
cum fusese întotdeauna. Respiraţia ei devenise scurtă, 1
scotea gîfîieli ascuţite, lacrimile îi înţepau ochii şi îşi
simţea inima...
Ei bine, inima se simţea, ca şi cum ar fi vrut să-i sară j
din piept, dacă un astfel de lucru ar fi fost posibil.
Cum a putut el să facă asta? A urmărit-o. A urmărit-olW
De ce a urmărit-o Colin? Ce avea de cîştigat? De ce ar fi... I
Deodată privi în jur.
- O, la naiba! se văicări ea fără să-i pese că o aude I
cineva. Birja plecase. îi dăduse birjarului indicaţii precise fl
să o aştepte, că nu va lipsi decît un minut, dar acum nu j
se vedea nicăieri.
Alt inconvenient ce putea să i-l reproşeze lui Colin. El
o făcuse să întîrzie în biserică şi acum birja plecase şi ea ,
era imobilizată aici, pe treptele bisericii St.Bride, în mijlo- 1
cui cartierului City din Londra, atît de departe de casa !j
din Mayfair, încît putea să fie tot aşa de bine în Franţa. !
Lumea se uita la ea şi era sigură că în cîteva minute ]
cineva o va acosta, deoarece cine mai văzuse vreodată !
o doamnă ca ea singură în City, cu atît mai puţin una 1
care era aşa de evident la limita unei crize de nervi?
De ce, de ce, de ce fusese atît de proastă, încît să-şi
închipuie că el e bărbatul perfect? îşi petrecuse o
jumătate din viaţă adorînd pe cineva care nu exista.
Pentru că acel Colin pe care îl cunoştea ea - nu, Colin
pe care credea ea că îl cunoaşte - în mod clar nu exista.
Şi, indiferent cine era omul acesta, nici nu era sigură
ofl I place. Omul pe care îl iubise atît de plină de credinţă
•ni întregi, nu s-ar fi comportat niciodată aşa. Nu ar fi
urmărit-o. O, foarte bine, poate că ar fi făcut-o, dar numai
pentru a se asigura că e în siguranţă. însă n-ar fi fost aşa
do crud, şi în mod sigur nu i-ar fi deschis corespondenţa
personală.
Ea citise două pagini din jurnalul iui, era adevărat, dar
nu erau într-un plic sigilat!
Se lăsă pe trepte şi rămase aşa, pe piatra ce se
simţea rece chiar şi prin materialul rochiei. N-avea altceva
de făcut, decît să stea acolo şi să-l aştepte pe Colin.
Numai o nebună ar fi făcut vreun pas singură, aşa
departe de casă. Presupunea că ar putea să închirieze
o birjă pe Fleet Street, dar ce se întîmpla dacă toate erau
ocupate şi apoi, era oare ceva normal să fugă de Colin?
El ştia unde locuieşte şi, în afară de cazul cînd se hotăra
să fugă în insulele Orkney, nu era posibil să scape de o
confruntare cu el.
Oftă. Colin probabil că ar fi găsit-o şi în Orkney, călă­
tor obişnuit cum era. Şi ea nici măcar nu voia să meargă
în Orkney.
îşi stăpîni un suspin .
Şi atunci se auzi vocea lui Colin în spatele ei, tăioasă
şi foarte rece:
- Scoală-te, fu tot ce spuse el.
Aşa făcu, nu din cauză că îi poruncise el (sau cel
puţin, asta era ceea ce-şi spunea ei însăşi) şi nu din
cauză că îi era frică de el, ci mai curînd din cauză că nu
putea să rămînă pentru totdeauna pe treptele bisericii
St.Bride. Şi chiar dacă nu voia nimic altceva decît să se
ascundă de Colin în următoarele şase luni, în momentul
acela el era singurul ei mijloc sigur de a ajunge acasă.
El făcu un semn cu capul spre stradă.
- în trăsură!
 Se duse, urcîndu-se în timp ce îl auzea pe Colin
dîndu-i vizitiului adresa ei şi apoi instruindu-l: ia-o pe cal
mai lung drum.
O, Dumnezeule!
Merseră cam treizeci de secunde bune, înainte ca •!
să-i dea singura foaie de hîrtie ce fusese în plicul lăsat
în biserică.
- Bănuiesc că asta e a ta, rosti el.
Ea înghiţi cu noduri şi se uită la ea, nu că ar fi avui
nevoie. Păstra deja în memorie cuvintele. Le scrisese | | H
le rescrisese de atîtea ori noaptea trecută, încît nu
credea că le va uita vreodată.

Nu există nim ic ce să dispreţuiesc mai mult, decît

un bărbat care crede că e amuzant să o bată pe m fni
condescendent pe o doamnă, în timp ce mormăie: JP
prerogativul fem eii să-şi schimbe gîndul.” Şi pentru ca mi
sim t cu adevărat că cineva trebuie să-şi sp rijin im
întotdeauna cuvîntul prin fapte, mă străduiesc siI im
menţin opiniile şi hotărîrile ferme şi corecte.
lată de ce, Amabile Cititor, cînd am scris editorialul
meu din 19 aprilie, am intenţionat să fie într-ade,iA*
ultim ul. Totuşi, evenimente cu totul în afara control
meu (sau în afara aprobării mele) mă forţează să pun
nou tocul pe hîrtie, pentru ultima oară.
Doamnelor şi Domnilor, Prezenta Autoare NU e I
Cressida Twombley. Ea nu e nim ic mai m ult decUt I
impostoare ticăloasă şi m i s-ar frînge inima să văd H»t
mei de muncă grea atribuiţi uneia ca ea.
Documentele Societăţii Lady-ei Whistledowñ
21 aprilie 1H!M

Penelope împături hîrtia cu mare precizie, folo«lnÎ

timpul pentru a încerca să se reculeagă şi să-şi im«u!
neze ce naiba se presupune că trebuie să spună într-nt'
 ■stfel de moment. în final, încercă să zîmbească, fără să
Intîlnească ochii lui şi glumi:
- Ai ghicit?
[ El nu spuse nimic, aşa că fu forţată să ridice privirea.
Imediat, ar fi vrut să nu o fi făcut. Colin nu semăna deloc
Ou el însuşi. Zîmbetul uşor care înflorea întotdeauna pe
buze, umorul frumos ascuns întotdeauna în ochi -
dispăruseră cu desăvîrşire, acum avea riduri dure şi reci,
gheaţă curată.
Bărbatul pe care-l cunoştea, bărbatul pe care-l iubea
tío atît de mult timp - nu mai ştia cine e.
- Iau asta drept un nu, rosti ea cu voce tremurată.
Ştii ce încerc să fac acum? întrebă el cu o voce
înfiorătoare şi puternică, pentru a acoperi trap-trapul
potcoavelor cailor. Ea deschise gura să spună nu, dar
privirea de pe faţa lui îi spuse că nu dorea un răspuns,
«tui că se opri. încerc să hotărăsc de ce, precis, sînt aşa
tln furios pe tine, continuă el. Pentru că sînt atîtea motive
► aşa de multe motive - încît găsesc că e extraordinar
(la greu să mă concentrez asupra unuia.
Penelopei îi stătea pe vîrful limbii să-i sugereze ceva
► In primul rînd faptul că-l decepţionase - cu care putea
»A înceapă, dar gîndindu-se bine, i se păru că era un
«celent moment să-şi reţină sfaturile pentru ea.
Mai întîi, reluă el, tonul îngrozitor din vocea lui
lugorînd că încerca cu greu să-şi menţină calmul (şi
Iuta era, atît pentru el cît şi pentru ea, destul de tulbu-
tttor, pentru că nu fusese conştientă că el era lipsit de
iwlm), nu-mi vine să cred că ai fost destul de proastă să
|» aventurezi în City singură şi într-o birjă închiriată, nici
IHal mult nici mai puţin!
Ar fi fost greu să plec singură cu una din trăsurile
Roistre, îi scăpă ei înainte de a-şi aminti că hotărîse să
Nimînă tăcută.
Capul lui se mişcă un centimetru spre stînga. Ea nu
fila ce înseamnă asta, dar nici nu-şi imagina că e ceva
bun, mai ales că atunci cînd se mişcă părea că are ceafa
înţepenită.
- Pardon? întrebă el, cu vocea o combinaţie straş­
nică de satin şi oţel.
Ei bine, acum trebuia să răspundă.
- Mai ales că nu mi se permite să ies singură.
- Sînt sigur. Şi există un afurisit de bun motiv pentru
asta.
- Aşa că, dacă am vrut să plec singură, continuă ea
alegînd să ignore a doua parte a comentariului lui, n-am ,
putut să folosesc una din trăsurile noastre. Nici unul din
vizitii noştri n-ar fi fost de acord să mă aducă aici.
- Vizitii voştri, se repezi el, sînt în mod evident nişte ]
oameni cu o inteligenţă şi un bun simţ impecabile.
Penelope nu comentă. Ai idee ce putea să ţi se întîmple?
- Ei, destul de puţin, de fapt, rosti ea înecîndu-se cu
propoziţia. Am mai venit aici şi înainte şi...
- Ce? Mîna lui se încleştă pe antebraţul ei cu o forţă
dureroasă. Ce ai spus?
Să repete părea destul de periculos pentru sănătatea ]
ei, aşa că Penelope îl privi doar, sperînd că poate va
putea să pătrundă prin furia sălbatică din ochii lui'şi să-l j
găsească pe bărbatul pe care îl cunoştea şi-l iubea atît
de mult.
- Doar cînd am avut nevoie să las un mesaj urgent
pentru editorul meu, explică ea. îi trimit un mesaj codat
şi el ştie că trebuie să ridice articolul meu de aici.
- Şi vorbind de asta, smulse el cu duritate hîrtia împă­
turită din mîna ei, asta ce dracu' e?
Penelope îl privi confuză.
- Am crezut că e evident, eu sînt...
- Sigur că da, eşti afurisita de lady Whistledown şi
probabil că ai rîs de mine săptămîni întregi, cînd insis­
tam că e Eloise. Faţa lui se strîmbă în timp ce vorbea,
sfărîmîndu-i ei inima.
 - Nu! ţipă ea. Nu, Colin, niciodată. N-aş rîde niciodată
de tine!
Dar figura lui spunea clar că n u o credea. Exista
umilinţă în ochii lui de smarald, c e v a pe care ea nu-l
văzuse niciodată acolo, ceva pe c s re nu se aşteptase
sâ-l vadă. Era un Bridgerton. Era popular, încrezător,
stâpîn pe el. Nimic nu putea să-l tulbure. Nimeni nu
putea să-l umilească.
Cu excepţia ei, se pare.
- Nu puteam să-ţi spun, şopti ea încercînd cu dispe­
rare să-l determine să renunţe la privirea aceea
îngrozitoare şi răceala să dispară din ochii lui. Ştii,
desigur, că nu puteam să-ţi spun.
El rămase tăcut un moment agonizant de lung, apoi,
ca şi cum ea n-ar fi spus nimic, n-ar fi încercat să se
explice, el ridică în aer foaia de hîrtie incriminatoare şi o
agită, fără să-i pese de strigătul ei.
- E o prostie, zise el. Ţi-ai pierdut minţile?
- Nu ştiu ce vrei să spui.
- Puteai să scapi perfect de bine din toată treaba
asta. Cressida Twombley te scăpa de acuzaţii. Apoi
brusc mîinile lui erau pe umerii ei şi o ţinea atît de strîns,
că de-abia putea să respire. De ce n-ai putut să laşi totul
baltă, Penelope? Vocea îi era imperioasă, ochii îi erau
înflăcăraţi. Era emoţia cea mai puternică pe care o
văzuse vreodată la el şi îi sfărîmă inima faptul că toată
furia era îndreptată împotriva ei. Şi ruşinea.
- N-am putut să o las să facă asta, şopti ea. N-am
putut să o las să fie eu.
 Capitolul 13

- De ce dracului, nu?
Penelope nu putu să facă altceva, decît să-l privească.
- Pentru că...pentru că...se zbătu ea întrebîndu-se
cum ar fi fost posibil să explice. Inima ei era sfărîmată,
cel mai terifiant - şi amuzant - secret fusese spulberat
şi el credea că ea are destulă prezenţă de spirit pentru a
explica?
- îmi dau seama că s-ar putea să fiu cea mai mare
ticăloasă... Penelope suspină. ...pe care a dat-o Anglia.
- Ai idee ce ţi se va întîmpla, dacă lumea descoperă
cine eşti în realitate?
Colţurile buzelor ei se încordară de nerăbdare... şi
iritare, că era în mod atît de evident denigrată.
- Am avut la dispoziţie mai mult de zece ani, pentru
a mă gîndi la această posibilitate.
Ochii lui se îngustară.
- Acum eşti sarcastică?
- Deloc, îi aruncă ea. Chiar nu-ţi dai seama că am
petrecut o bună parte din ultimii zece ani ai vieţii mele
gîndindu-mă ce se va întîmpla dacă voi fi descoperită?
Aş fi fost o idioată, dacă n-aş fi făcut-o.
El o apucă de umeri ţinînd-o strîns, chiar cînd trăsura
trecea peste nişte hîrtoape.
 - Vei fi distrusă, Penelope. Distrusă! înţelegi ce
■pun? Oamenii vor înceta să mai stea de vorbă cu tine,
perseveră el. Te vor considera moartă...
- Oamenii n-au vorbit niciodată cu mine, se repezi
ea. Jumătate din timp nici măcar n-au ştiut că exist. Cum
crezi tu că am putut să continui şmecheria atît de mult
timp? Eram invizibilă, Colin. Nimeni nu mă vedea,
nimeni nu vorbea cu mine. Stăteam şi ascultam şi
nimeni nu observa.
- Nu e adevărat. Dar ochii lui îi părăsiră pe ai ei, în
timp ce făcea afirmaţia.
- O, e adevărat şi ştii destul de bine. Doar că negi,
zise ea lovindu-l peste braţ, pentru că te simţi vinovat.
- Nu mă simt!
- O, te rog, vorbi ea cu dispreţ. Tot ce faci, faci pentru
a nu fi încriminat.
- Pen...
- Asta, cel puţin, în ce mă priveşte pe mine, se
corectă ea. Respiraţia îi ardea gîtul, pielea o furnica de
înflăcărare şi deodată şi sufletul ei fu în flăcări. Crezi că
nu ştiu cît îi e de milă familiei tale de mine? Crezi că
mi-a scăpat atenţiei faptul că, de fiecare dată cînd tu sau
fraţii tăi se întîmpla să fiţi la aceeaşi petrecere cu mine,
m-aţi invitat la dans?
- Sîntem politicoşi, bombăni el, şi ne place de tine.
- Şi vă e milă de mine. îţi place şi de Felicity, dar nu
te văd dansînd cu ea, de fiecare dată, cînd drumurile
voastre s-au încrucişat.
El îi dădu brusc drumul şi-şi încrucişă braţele.
- Ei bine, nu-mi place de ea tot atît de mult ca de tine.
Ea clipi, cu argumentaţia aproape anulată. Ce să creadă
despre el, că a ajuns să o complimenteze în mijlocul
unei dispute? Nimic n-ar fi putut să o dezarmeze mai
uşor. Şi, continuă el ridicînd bărbia plin de superioritate,
nu te-ai referit la ideea mea iniţială.
- Care e?
 - Că lady Whistledown te va distruge!
- Pentru numele Domnului, mormăi ea, vorbeşti ca şi
cum ar fi o anumită persoană.
- Ei bine, scuză-mă că încă mi-e greu să o împac pe
femeia din faţa mea cu băbătia care scria articolele.
- Colin!
- Insultată? glumi el.
- Da! Am muncit din greu pentru acest editorial. îşi
încleştă pumnii în materialul subţire al rochiei de
dimineaţă verde-mentă, pînă ajunse să o încreţească.
Trebuia să facă ceva cu mîinile, sau pur şi simplu va
exploda, din cauza energiei nervoase şi a furiei care-i
curgea prin vene. Singura altă opţiune părea să fie să-şi
încrucişeze braţele, dar refuza să ofere un atare spec­
tacol de evidentă nerăbdare. în afară de asta, el îşi
încrucişase braţele, aşa că unul dintre ei trebuia să
acţioneze mai matur, decît la şase ani.
- Nici n-am visat să denigrez ceea ce ai făcut, rosti el
cu condescendenţă.
- Totuşi aşa ai făcut, îl întrerupse ea.
- Nu, nu-i adevărat.
- Atunci ce-ţi închipui că faci acum?
- încerc să mă comport ca un om matur! răspunse el
cu voce din ce în ce mai puternică şi nerăbdătoare. Unul
dintre noi trebuie să fie.
- Să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie de comporta­
ment matur! explodă ea. Tu, care fugi de orice urmă de
responsabilitate.
- Ce dracu’ poate să însemne asta? întrebă el uşor
descumpănit.
- Am crezut că e clar.
El se retrase.
- Nu pot să cred că-mi vorbeşti aşa.
- Nu poţi să crezi că fac asta, îl ironiză ea, sau că am
tupeul să o fac? El o privi, evident surprins de întrebarea
ei. Există mai multe realităţi despre mine decît crezi,
 Colin, rosti ea. Apoi cu un ton calm adăugă: există mai
multe realităţi despre mine, decît obişnuiam chiar eu
să cred.
El nu spuse nimic cîteva clipe, apoi, ca şi cum nu
putea să se sustragă subiectului, îi aruncă printre dinţi:
- Ce ai vrut să spui, cînd ai zis că fug de orice urmă
de responsabilitate?
Ea îşi strînse buzele, în timp ce dădu drumul la ceea
ce spera să fie o expiraţie calmă.
- De ce crezi că voiajezi aşa mult?
- Pentru că îmi place, replică el tăios.
- Şi pentru că îţi ieşi din minţi aici, în Anglia.
- Şi face din mine un copil faptul că...?
- Nu vrei să creşti şi să faci ceva matur, care să te
reţină într-un loc.
- Cum ar fi?
Mîinile ei se ridicară într-un gest gen credeam-că-e-
evident.
- Cum ar fi să te însori.
- Asta înseamnă că mă ceri în căsătorie? glumi el, un
colţ al gurii ridicîndu-i-se într-un zîmbet insolent.
Ea simţi cum i se îmbujorează obrajii, profund şi fier­
binte, dar se forţă să adaoge:
- Ştii destul de bine că nu, şi nu încerca să schimbi
subiectul cu o cruzime deliberată. Aşteptă ca el să
spună ceva, poate să se scuze. Tăcerea lui era o
insultă, aşa că scoase un oftat şi continuă: în numele
cerului, Colin, ai treizeci şi trei de ani.
- Şi tu ai douăzeci şi opt, sublinie el cu un ton nu prea
amabil.
Simţi afirmaţia ca un pumn în stomac, dar era prea
exasperată, pentru a se retrage în obişnuita ei cochilie.
- Spre deosebire de tine, preciză ea, eu nu bene­
ficiez de luxul de a putea cere pe cineva în căsătorie. Şi
spre deosebire de tine, adăugă cu intenţia de a-l
convinge de vinovăţia, de care-l acuzase cu doar cîteva
minute înainte, nu am hoarde de pretendenţi, aşa încît
niciodată n-am beneficiat de luxul de a spune nu.
Buzele lui se strînseră.
- Şi tu crezi că dezvăluirea că eşti lady Whistledown,'
îţi va mări numărul pretendenţilor?
-în c e rc isă mă insulţi? mormăi ea.
- încerc să fiu realist! Ceva ce se pare că tu ai pierdut
complet din vedere.
- Niciodată n-am spus că am intenţionat să-ml
dezvălui identitatea ca lady Whistledown.
El apucă plicul cu ultimul editorial, aflat pe pernele băncii. <
- Atunci ăsta despre ce e?
Ea i-l smulse din mînă şi scoase hîrtia.
- Te rog să mă scuzi, zise cu fiecare silabă grea de
sarcasm: trebuie că am uitat să scriu propoziţia, care îmi
dezvăluia identitatea.
- Şi crezi că acest cîntec de lebădă al tău va potoli]
frenezia interesului faţă de identitatea lady-ei Whistledown?
O, scuză-mă - insolent duse o mînă la inimă - poate că
ar fi trebuit să spun identitatea ta. La urma urmei, nu
vreau să-ţi distrug reputaţia.
- Acum chiar că ai fost rău, rosti ea şi o mică voce din
creier o întreba de ce oare n-a început deja să plîngă?
Acesta era Colin şi ea îl iubea din totdeauna, iar el
acţiona ca şi cum ar urî-o. Exista oare ceva pe lume, mai
demn de lacrimi?
Sau poate că asta nu însemna nimic. Poate că toată
această tristeţe ce se instalase în sufletul ei se datora
morţii unui vis. Visul ei despre el. îşi construise în minte
o imagine perfectă a lui şi, cu fiecre cuvînt pe care i-l
arunca în faţă, devenea din ce în ce mai evident că visul
ei a fost pur şi simplu o greşeală.
- Vreau să subliniez ceva, rosti el smulgîndu-i din
mînă scrisoarea. Uită-te la asta. Ar putea tot atît de bine
să fie o invitaţie la şi mai multe investigaţii. Sfidezi
societatea, provocîndu-i să te desconspire.
 - în nici-un caz nu fac aşa ceva!
- S-ar putea să nu fie intenţia ta, dar în mod cert
icesta va fi rezultatul.
Probabil că marcase un punct, dar ea nu era dispusă
sa-i acorde niciun credit.
- E un risc pe care va trebui să mi-l asum, replică ea
tncrucişîndu-şi braţele şi privind în altă parte, nu la el.
Am parcurs unsprezece ani fără a fi depistată. Nu văd de
ce ar trebui să mă îngrijorez acum.
Respiraţia i se opri de exasperare.
- Tu ai noţiunea banilor? Ai idee cîtor oameni le-ar
plăcea mia de lire a lady-ei Danbury?
- Am noţiunea banilor mai mult decît tine, replică ea
zbîrlindu-se din cauza insultei. Şi în afară de asta,
recompensa lady-ei Danbury nu face ca secretul meu să
fie mai vulnerabil.
- îi va face pe toţi ceilalţi şi mai hotărîţi şi asta într-a-
devăr te face vulnerabilă. Să nu mai menţionez, adăugă
el cu un zîmbet strîmb pe buze, aşa cum a subliniat şi
sora mea mai mică, mai există şi gloria.
- Hyacinth? întrebă ea.
El dădu din cap cu înverşunare punînd hîrtia pe
bancă, lîngă el.
- Şi dacă Hyacinth gîndeşte că gloria de a-ţi dezvălui
identitatea este de invidiat, atunci poţi fi sigură că ea nu
e singura. S-ar putea foarte bine să fie motivul, pentru
care Cressidaîşi continuă înşelătoria aceasta prostească.
- Cressida o face pentru bani, mormăi Penelope. Sînt
sigură de asta.
- Bine. Nu contează de ce o face. Tot ce contează
este că ea există, şi odată ce o înlături prin idioţenia asta
- lovi hîrtia cu palma făcînd-o pe Penelope să tresară,
cînd zgomotul puternic de mototolire umplu aerul -
altcineva îi va lua locul.
 - Asta nu e ceva ce nu ştiu deja, rosti ea, mai mult din
cauză că nu putea să permită ca el să aibă ultimul
cuvînt.
- Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, femeie, lf
bucni el, las-o pe Cressida să-şi continue planul. E a ||
răspunsul la rugăciunile tale.
Ochii ei se ridicară brusc spre el.
- T u nu-mi cunoşti rugăciunile.
Ceva din to n u l ei îl izbi pe Colin în suflet. Ea nu<|H
schimbase gîndul, nici măcar nu şi-l clintise, dar se pur*
că el nu putea s ă găsească cuvintele corecte, pentru d
depăşi momentul. Se uită la ea, apoi se uită pe
reastră, cu p rivire a fixîndu-se absentă pe domul
Catedralei St.Paul.
- Am urmat cu adevărat drumul cel mai lung flpfl
casă, murmura el. Ea nu spuse nimic. El nu o a c u iM
Fusese doar o alternativă prostească, cuvinte cart 9m
umple liniştea şi nimic mai mult. Dacă îi permljl
Cressidei... în c e pu el.
- Stop, îl imp.loră ea. Te rog, nu mai spune nimlo. N|i
pot să o las să f;acă asta.
- Te-ai gîndit ce ai cîştiga în realitate?
Ea îl privi tă io s .
- Crezi că aim putut să mă gîndesc la altcevii, IU
aceşti ultimi ani??
El încercă a lt ă tactică, mai subtilă.
- Contează c:u adevărat ca oamenii să ştie câ tu
lady Whistledovvn? Tu ştii că ai fost deşteaptă |l it|
ne-ai prostit pe tioţi. Nu e suficient?
- Tu nu mă asculţi! Rămase cu gura căscaţi | | 1
figură plină de meîncredere, ca şi cum nu-i vene* «|
creadă că el n-ai. înţeles ce-i spusese. Nu am nevoi« »1
oamenii să ştie <că eu am fost. Am nevoie să ştie o l fit
 Dar e clar că nu-ţi pasă dacă oamenii îşi închipuie
ha altcineva e lady Whistledown, insistă el. La urma
brmoi, ai acuzat-o pe lady Danbury săptămîni întregi.
Trebuia să acuz pe cineva, explică ea. Lady
tonnbury m-a întrebat clar cine cred eu că este şi n-am
Ifeutut, desigur, să spun că eu însămi. în afară de asta,
n «r fi fost rău ca lumea să creadă că e lady Danbury.
[Cil puţin pe lady Danbury o plac.
Penelope...
Î t Cum te-ai simţi dacă jurnalele tale ar fi publicate
|lb numele lui Nigel Berbrooke drept autor? întrebă ea.

Nigel Berbrooke de-abia poate să lege două

ropoziţii, rosti el ironic. Mi-e greu să cred că cineva ar
Uttiu să-şi închipuie că a putut să-mi scrie jurnalele. Şi,
I un gînd apărut ulterior, îi adresă un mic semn din cap
Hi«pl scuză, pentru că Berbrooke era de fapt căsătorit
Iii «ora ei.
' ► încearcă să-ţi imaginezi, rosti ea. Sau înlocuieşte-l
ml oricine crezi tu că seamănă cu Cressida.
► Penelope, oftă el. Eu nu sînt tu. Nu poţi compara
mmte două situaţii. în afară de asta, dacă mi-aş publica
Bfimlele, aceasta cu greu m-ar distruge în ochii
»Mâţii. Ea se făcu mică pe bancă oftînd tare şi el ştiu
| rnplica lui a fost perfectă. Bine, anunţă el, atunci e
Mani om rupe asta...Apucă foaia de hîrtie.
[ Nu! strigă ea sărind practic în picioare. Nu face
lini
[► Dur tocmai ai spus...
I * N am spus nimic! ţipă ea. N-am făcut decît să oftez.
I» O, pentru numele Domnului, Penelope, rosti el
Hfnoflnos. în mod clar,t ai fost de acord cu...
I ii ramase cu gura căscată de îndrăzneala lui.
[ > Cînd ţi-am permis eu ţie să-mi interpretezi sus-
continuă ea cu ochii fulgerînd de furie şi foc, cea ce o
făcea aproape frumoasă, am memorat fiecare cu v în ti
Poţi distruge hîrtia, dar nu mă poţi distruge pe mine. 1
- Mi-ar plăcea, bombăni el.
- Ce ai spus?
- Whistledown, bombăni el. Mi-ar plăcea să o distrugi
pe Whistledown. Pe tine. Sînt fericit să te las aşa cum eşti. 1
- Dar eu sînt Whistledown.
- Dumnezeu să ne ajute pe toţi!
Apoi ceva din ea pur şi simplu plezni. Toată furia, toata
frustrarea, fiecare sentiment negativ pe care îl a c u m u i
lase de-a lungul anilor făcu explozie, totul îndreptat spre ]
Colin, care din toată protipendada, era probabil ultimul!
care merita asta.
- De ce eşi aşa de furios pe mine? izbucni ea. Ce am
făcut aşa respingător? Că am fost mai deşteaptă ca ’
tine? Că am păstrat un secret? Că m-am amuzat bine pe
seama societăţii?
- Penelope, tu...
- Nu, rosti ea cu forţă. Taci din gură. E rîndul meu să
vorbesc. Rămase uimit cînd se uită la ea, şocul şi
neîncrederea crescînd în privirea lui. Sînt mîndră de
ceea ce am făcut, reuşi ea să spună, cu vocea tremurînd
de emoţie. Nu-mi pasă ce spui tu. Nu-mi pasă de ceea
ce spune oricine. Nimeni nu poate să-mi ia asta.
- Nu am încercat...
- Nu am nevoie ca oamenii să ştie adevărul, rosti ea
ajungînd în culmea protestului. Dar voi fi damnată dacă
îi permit Cressidei Twombley, aceeaşi persoană care...
care... Tot trupul ei tremura, în timp ce amintiri după
amintiri o bîntuiau, toate rele.
Cressida, renumită pentru farmecul şi înfăţişarea ei,
apucîndu-se să lovească cu pumnul rochia Penelopei
din acel prim an - singurul în care mama ei i-a permis să
cumpere ceva ce nu era galben sau portocaliu.
 Cressida ¡mplorîndu-i dulce pe tinerii celibatari să o
Invite pe Penelope la dans, cererea ei fiind făcută cu
«tîta putere şi fervoare, încît Penelope nu putea decît să
(ie umilită de aceştia.
Cressida spunînd în faţa unei mulţimi de oameni ce
îngrijorată e de aspectul Penelopei.
- La vîrsta noastră nu e deloc sănătos să cîntăreşti
mult, gîngurise ea.
Penelope nu ştiuse niciodată dacă Cressida a reuşit
sâ-şi ascundă zîmbetul afectat, după ce a făcut această
aluzie răutăciosă. Ea fugise din cameră orbită de lacrimi,
incapabilă să ignore modul în care şoldurile ei se
scuturau cînd alerga.
Cressida ştiuse întotdeauna exact unde să-i înfigă
pumnalul şi cum să-i răsucească cuţitul în rană. Nu
conta că Eloise îi amintea că a rămas apărătoarea ei,
sau că lady Bridgerton a încercat întotdeauna să-i sus­
ţină încrederea în sine. Penelope dorise să moară, de
mai multe ori decît îşi aminea, de fiecare dată datorită
unei aluzii bine plasate a
Cressidei Cowper Twombley.
în trecut, o tratase pe Cressida cu indiferenţă, pentru
că nu avusese curajul să adopte o poziţie favorabilă ei
însăşi. Dar acum, nu putea să permită să aibă şi asta.
Nu viaţa ei secretă, nici măcar un mic colţ al sufletului ei
puternic, mîndru şi complet lipsit de teamă.
Penelope s-ar putea să nu ştie cum să se apere pe
ea însăşi, dar pentru Dumnezeu, lady Whistledown a
făcut-o.
- Penelope? chemă Colin precaut.
Ea îl privi inexpresiv, luîndu-i mai multe secunde pen­
tru a-şi aminti că era în 1824, nu în 1814, şi că se afla în
trăsură cu Colin Bridgerton, nu ascunzîndu-se într-un
colţ de sală de bal şi încercînd să scape de Cressida
Cowper.
- Eşti bine? mai întrebă el.
 Ea dădu afirmativ din cap. Sau cel puţin încercă. I
El deschise gura să spună ceva, apoi se opri cu
buzele depărtate mai multe secunde. în sfîrşit îşi pus»
mîna peste ale ei, zicînd:
- O să vorbim despre asta mai tîrziu?
De data aceasta ea reuşi un semn scurt din cap. Şl
cu adevărat, ar fi vrut ca toată după-amiaza aceea îngro *
zitoare să se termine, dar mai exista un lucru, pe care nu
putea să-l lase să treacă.
- Cressida n-a fost distrusă, rosti ea calmă.
El se întoarse spre ea, cu un uşor văl de confuzie ce-
i împăienjenea ochii.
- Pardon?
Vocea ei crescu uşor în volum.
- Cressida a spus că e lady Whistledown şi n-a fost
distrusă.
- Asta din cauză că nimeni n-a crezut-o, explică |
Colin. Şi în afară de asta, adăugă fără să se gîndească:
ea e... diferită.
Penelope se întoarse încet spre el. Foarte încet şi cu 1
ochi ficşi.
- Cum adică diferită?
Ceva asemănător cu panica începu să bubuie în I
pieptul lui Colin. Ştia că nu spusese cuvintele adecvate, 1
chiar în momentul în care i-au ieşit de pe buze. Cum M
putea o mică propoziţie, un mic cuvînt să fie aşa de
greşit?
E diferită.
Amîndoi ştiau ce vrusese să spună. Cressida era l
populară. Cressida era frumoasă. Cressida putea să I
suporte oprobiul public cu aplomb.
Penelope, pe de altă parte...
Ea era Penelope. Penelope Featherington. Şi nu avea I
scutul şi nici relaţiile, care să o salveze de la distrugere. 1
Familia Bridgerton putea să stea în spatele ei şi să-i ofere
sprijin, dar chiar şi ei n-ar fi putut să prevină căderea ei. 1
 Orice alt scandal putea fi uşor de depăşit, dar lady
Whistledown îi jignise, într-un fel sau altul, pe aproape
toti cei importanţi din Insulele Britanice. Odată ce oa­
menii treceau de surpriză, vor izbucni remarcile lipsite de
•mabilitate.
Penelope n-ar fi fost preţuită pentru că a fost
deşteaptă, spirituală, sau îndrăzneaţă.
Ar fi fost numită infamă, neînsemnată şi geloasă.
Colin cunoştea bine protipendada. Ştia cum acţio­
nează nobilii. Aristocraţia era capabilă de măreţie
Individuală, dar în colectiv tindea să se cufunde în cel
mai inferior numitor comun.
Ceea ce era cu adevărat foarte jos.
- îmi dau seama, rosti Penelope în tăcerea care se
lăsase.
- Nu, zise el repede, nu-ţi dai seama. Eu...
- Nu, Colin, rosti ea sunînd aproape dureros de plină
de înţelepciune, îmi dau seama. Presupun doar că
înotdeauna am sperat că tu eşti altfel. Ochii lui îi căutau
pe ai ei şi mîinile lui se aflau pe umerii ei, apucînd-o cu
o asemenea putere, încît nu putea nici să se uite în altă
parte. Nu spuse nimic, lăsîndu-şi ochii să comenteze.
Credeam că ai încredere în mine, afirmă ea, că vezi
dincolo de răţuşca cea urîtă.
Faţa ei îi era atît de familiară: o văzuse de mii de ori
înainte şi mai ales în aceste ultime cîteva săptămîni, şi
totuşi nu putea să spună că o cunoştea cu adevărat. îşi
aducea oare aminte că avea un mic semn din naştere
iîngă lobul urechii stîngi? Observase vreodată nete­
zimea caldă al pielii ei? Sau că ochii ei căprui aveau în
ei urme de aur, chiar Iîngă pupilă?
Cum a dansat cu ea de atîtea ori şi n-a observat
niciodată că gura ei era plină, mare şi făcută pentru
sărutat?
îşi umezea buzele cînd era nervoasă. O văzuse
făcînd asta chiar ziua trecută. Sigur făcuse asta şi în
duzina de ani de cînd se cunoşteau şi totuşi de ahl*
acum vederea limbii ei îi făcu trupul să se încordeze «1«
dorinţă.
- Nu eşti urîtă, îi spuse el cu voce joasă, dar ¡mp*«
rioasă. Ochii ei se deschiseră mari. Eşti frumoasă, şopti «I.
- Nu, zise ea, vorba fiind doar puţin mai puternlol'
decît un suspin. Nu spune lucruri pe care nu le simţi. *■
Degetele lui se îngropară în umerii ei.
- Eşti frumoasă, repetă el. Nu ştiu cum... nu ştiu
cînd... li atinse buzele simţind respiraţia ei fierbinte pa
degetele lui. Dar eşti, şopti el.
Se aplecă înainte şi o sărută, încet, respectuoi, I
numai cît să o surprindă că se întîmpla asta, că o dore*
îngrozitor. Şocul dispărînd, fu înlocuit de o nevoi*
simplă, primitivă de a o revendica, de a o însemna, de a
o marca, de a o lua în posesie ca fiind a lui.
A lui?
Se trase înapoi şi se uită o clipă la ea, ochii Iul
cercetîndu-i faţa.
De ce nu?
- Ce e? şopti ea.
- Eşti frumoasă, afirmă din nou dînd din cap ca o
concluzie. Nu ştiu de ce nimeni altcineva nu vede asta.
Ceva fierbinte şi plăcut începu să se răspîndească în
pieptul Penelopei. Nu putea să explice ce; aproape ca şi
cum cineva îi încălzea sîngele. începuse la inimă, apoi
încet se răspîndi în braţe, în stomac, în jos, pînă în vîrful
picioarelor.
O ameţea uşor. O mulţumea.
O întregea.
Nu era frumoasă. Ştia că nu e frumoasă, ştia că nu
fusese niciodată mai mult decît acceptabil de atractivă şi
asta doar în zilele ei bune. Dar el considera că e
frumoasă şi cînd se uita la ea...
Se simţea frumoasă. Şi niciodată nu se simţise în
felul acesta.
 El o sărută din nou, cu buzele flămînde de data
iceasta, încolţind-o, mîngîind-o, deşteptîndu-i trupul,
nflăcărîndu-i sufletul. Stomacul ei începuse să palpite şi
pielea i se simţea fierbinte şi dornică, cînd mîinile lui o
Itingeau prin materialul subţire al rochiei verzi,
f Şi nu odată gîndi: asta nu e bine. Sărutul acesta era
lot ceea ce fusese crescută să o îngrozească şi să evite,
dar ştia - trup, minte, şi suflet - că nimic în viaţa ei nu
fusese aşa corect. Fusese născută pentru acest bărbat
şi petrecuse mulţi ani încercînd să accepte că el fusese
născut pentru altcineva.
Dovada că a greşit era cea mai splendidă plăcere
Imaginabilă.
L-a dorit, a vrut aceasta, a dorit modul în care o făcea
el să se simtă.
Voia să fie frumoasă, chiar dacă numai în ochii unui
singur bărbat.
Erau, gîndi ea visătoare, în timp ce el o întindea pe
perna de pluş a băncii trăsurii, singurii ochi care contau.
îl iubea. întotdeauna îl iubise. Chiar acum, cînd era
aşa de furios pe ea, încît de abia îl recunoştea, cînd era
aşa de furios pe ea, că nici măcar nu fusese sigură că-l
mai place, că-l mai iubeşte.
Şi voia să fie a lui.
Prima oară cînd a sărutat-o acceptase aceste avan­
suri cu o plăcere pasivă, dar de data aceasta era
hotărîtă să fie un partener activ. încă nu putea să creadă
că era aici, cu el, şi în mod cert nu era gata să-şi permită
să viseze, că el ar putea să o sărute vreodată în mod
normal.
Aceasta nu mai trebuie să se întîmple. S-ar putea ca
niciodată să nu mai simtă greutatea lui extraordinară
presînd-o, sau pipăitul scandalos al limbii lui pe a ei.
Avea o singură şansă. O şansă să facă din asta o
amintire, care să dureze o viaţă întreagă. O şansă să
ajungă la fericire.
 Mîine ar putea să fie îngrozitor, ştiind că el va gn»l
altă femeie cu care să rîdă, să glumească şi chiar sâ b»
însoare, dar astăzi...
Astăzi era al ei.
Şi pe Dumnezeul ei, intenţiona să facă din acest sflrut
o amintire deosebită.
întinse mîna şi îi atinse părul. Ezitant la început « ■
doar pentru că era aşa de hotărîtă să fie un partenif
activ şi plin de dorinţă, nu însemna că avea o cheli
pentru ce făcea. Buzele lui erau blînde, alungîndu-i din
minte toate motivele şi gîndurile, totuşi, nu putea să nu
remarce că părul lui se simţea exact ca al Eloisei, pa
care îl periase de nenumărate ori, în timpul anilor lor d«
prietenie. Şi cerul să o ajute...
Chicoti.
Aceasta îi atrase lui atenţia şi o privi cu un zîmbet
amuzat.
- Pardon? întrebă el. Ea clătină din cap, încercînd
să-şi şteargă zîmbetul de pe faţă, conştientă că pierduse
bătălia. O, nu, trebuie, insistă el. Ar fi imposibil să merg
mai departe, fără să cunosc motivul chicotitului. Ea îşi
simţi obrajii arzînd, ceea ce o izbi ca fiind ceva ridicol de
bolnăvicios, lată-o aici, pe pernele unei trăsuri, purtîndu-se
total greşit şi doar acum avea decenţa să roşească? j
Vorbeşte, murmură el muşcînd-o uşor de ureche. Ea
clătină din cap. Buzele lui găsiră exact locul de pe gît,
unde se simţea pulsul bătînd. Spune-mi.
Tot ce făcu ea - tot ce putu să facă - era să geamă, |
arcuindu-şi gîtul pentru a-i oferi şi mai mult acces.
Rochia, care nici măcar nu realizase că-i fusese
parţial descheiată, alunecă în jos expunîndu-i clavicula
şi privea cu fascinaţie buimacă cum buzele lui trasau
linia acesteia, pînă cînd toată faţa lui ajunse periculos de
aproape de sîni.
- O să-mi spui? şopti el încolţindu-i uşor pielea cu dinţii.
- Ce să-ţi spun? gîfîi ea.
 I Buzele Iul erau periculoase, deplasîndu-se în jos,
lip o i mai jos.
- De ce ai rîs? Timp de mai multe secunde Penelope
■ nu putu nici măcar să-şi amintească despre ce vorbea
I «I. Mîna lui îi prinse sînul prin rochie, ca într-o cupă. Am
I ia te necăjesc aşa, pînă cînd ai să-mi spui, ameninţă el.
Răspunsul Penelopei fu o arcuire a spatelui, aban-
Idomndu-şi sînul şi mai deplin în încleştarea lui.
I îi plăcea să fie necăjită.
- Imi dau seama, murmură el lăsîndu-i corsajul în jos
| şi mişcîndu-şi mîna în aşa fel, încît palma să-i atingă
I sfîrcul. Aşa că probabil am să - mîna i se opri, apoi fu
retrasă de pe ea - mă opresc.
- Nu, gemu ea.
- Atunci spune-mi. Ea îşi privi sînul, hipnotizată la
vederea lui, gol şi accesibil privirii lui Colin. Spune-mi,
şopti el înghiontindu-o uşor, astfel încît respiraţia lui îi
mîngîie trupul.
Ceva se declanşă în Penelope, în fiinţa ei, în locuri
despre care nu vorbise niciodată înainte.
- Colin, te rog, îl imploră ea.
El zîmbi, încet şi molcom, satisfăcut şi totuşi încă
flămînd.
- Ce mă rogi? o întrebă.
- Atinge-mă, şopti ea.
Indexul lui alunecă peste umărul ei.
- Aici? Ea scutură din cap cu frenezie. El continuă să
coboare. Mă apropii? murmură el.
Ea dădu afirmativ din cap, cu ochii nedeslipiţi de sîni.
El îi găsi din nou sfîrcul, degetele trasînd spirale
încete, chinuitoare, în jurul lui, apoi pe el şi în timp ce ea
se uita, trupul îi devenea din ce în ce mai încordat.
Şi tot ce putea să audă era respiraţia lui, fierbinte şi
grea ieşindu-i de pe buze.
Apoi...
 - Colin! Numele lui zbură din gura ei gîfîind
sugrumată. Sigur n-ar putea...
Buzele lui se închiseră pe pielea ei şi înainte ca ea sâ
fi simţit mai mult decît căldura lui, alunecă surprinsă de
pe bancă, cu şoldurie presate fără ruşine peste ale lui,
apoi se aşeză la loc, în timp ce el se lipea de ea, ţinînd-o
imobilă şi provocîndu-i doar plăceri.
- O, Colin, Colin, gîfîi ea cu mîinile agăţate de gîtul
lui, apăsate cu disperare pe muşchii lui, nemaidorindu-şl
nimic altceva decît să-l ţină şi să-l ţină şi să nu-i mai dea
drumul niciodată.
El bîjbîi după cămaşă, scoţînd-o din pantaloni şi ea îl
imită strecurîndu-şi mîinile sub pînza cămăşii şi
plimbîndu-le pe pielea fierbinte a spatelui. Niciodată nu
atinsese un bărbat în acest fel; niciodată nu atinsese pe
nimeni astfel.
Cînd îl atinse el gemu, apoi se încordă cînd degetele
ei îi alunecară pe piele. Inima ei făcu un salt. Lui îi plă­
cea; îi plăcea felul cum îl atingea! Nu avea nici cea mal
mică idee ce să facă cu ea însăşi, dar lui totuşi îi plăcea.
- Eşti perfectă, şopti el lipit de ea, cu buzele trasînd
o urmă arzătoare pînă sub bărbia ei. Gura lui o apucă
din nou pe a ei, de data aceasta cu fervoare mărită, iar
mîinile i se strecurară sub ea, pentru a-i cuprinde dosul,
presînd şi frămîntînd şi apăsînd-o pe erecţia lui.
Dumnezeule, cît te doresc, i se tăie lui răsuflarea cobo-
rîndu-şi şoldurile. Vreau să te dezbrac şi să mă cufund
în tine şi să nu-ţi mai dau drumul. Penelope gemu de
dorinţă, incapabilă să creadă cît de multă plăcere putea
să simtă datorită cîtorva cuvinte. El o făcea să se simtă
rea, indecentă şi aşa-de-dorită. Şi n-ar fi vrut să se
termine niciodată. O, Penelope, gemu el, cu buzele şi
mîinile şi mai frenetice. O, Penelope, O, Penelope, O...
îşi înălţă capul. Brusc. O, Doamne!
- Ce e? întrebă ea încercînd să-şi ridice capul de pe
pernă.
 - Trebuie să ne oprim.
Ei îi luă puţină vreme, pentru a recunoaşte însemnă­
tatea afirmaţiei. Dacă trebuiau să se oprească, însemna
că ajunseseră foarte probabil la destinaţie, ceea ce era...
Acasă la ea.
- O, Doamne! începu să-şi încheie corsajul rochiei cu
mişcări febrile. Nu putem să-l rugăm pe vizitiu să con-
tinuie să meargă?
Deja se dovedea o destrăbălată desăvîrşită. Dar în
acest moment nu prea o deranja dacă adăuga
„neruşinată” la lista comportamentelor ei.
El îi luă corsajul din mînă şi i-l fixă la loc.
- Care ar fi posibilitatea, ca mama ta să nu-mi fi
observat trăsura în faţa casei voastre?
- De fapt, cam mică, răspunse ea, dar Briarly în mod
cert a văzut-o.
- Majordomul vostru îmi recunoaşte trăsura? întrebă
el neîncrezător.
Ea dădu din cap. ^
- Ai venit şi ieri. îşi aminteşte întotdeauna astfel de
lucruri.
Buzele lui se strîmbarăîn mod hotărît şi cu înverşunare.
- Atunci, foarte bine, rosti el. Aranjează-te puţin.
- Pot să fug pînă sus, în camera mea, rosti Penelope.
Nimeni n-o să mă vadă.
- Mă îndoiesc, zise el ameninţător băgîndu-şi
cămaşa în pantaloni şi netezindu-şi părul.
- Nu, te asigur...
- Şi eu te asigur pe tine, rosti el, sărind peste vorbele
ei. O să fii văzută. îşi umezi degetele, apoi le trecu prin
păr. Arăt prezentabil?
- Da, minţi ea. Dar în realitate, arăta mai curînd
îmbujorat, cu buzele umflate şi cu părul care nu voia să
se aranjeze nici pe departe conform modei.
- Bine. Sări jos din trăsură şi îi întinse mîna.
- Vii şi tu înăuntru? întrebă ea.
 El se uită la ea, ca şi cum înnebunise brusc.
- Sigur că da.
Ea nu se mişcă, prea uluită de comportamentul Iul,
pentru a le putea porunci picioarelor să coboare. în mod
cert, nu exista nici un motiv ca el să o însoţească I
înăuntru. Categoric, buna cuviinţă nu o cerea şi...
- Pentru numele lui Dumnezeu, Penelope, rosti el
apucînd-o de mînă şi trăgînd-o jos. Ai de gînd să te
măriţi cu mine, sau nu?
 Capitolul 14

Ea se izbi de asfalt.
După părerea el, cel puţin, era mai graţioasă decît o
creditau cei mai mulţi dintre cunoscuţi. Era o dansatoare
bună, putea să cînte la pian cu degete perfect poziţio­
nate şi putea de obicei să navigheze printr-o cameră
aglomerată, fără să se ciocnească de un număr prea
mare de oameni, sau de mobile.
Dar cînd Colin îi făcu propunerea de căsătorie, destul
de pragmatică la urma urmei, piciorul ei - în clipa aceea
pe jumătate afară din trăsură - nu găsi alt punct de
sprijin decît aerul, şoldul ei stîng găsi bordura şi capul ei
găsi picioarele lui Colin.
- Dumnezeule mare, Penelope, exclamă el ghemuin-
du-se lîngă ea. Eşti bine?
- Destul de bine, reuşi ea să răspundă, căutînd o
groapă în pămînt, care să poată să se deschidă, astfel
încît să se tîrască înăuntru şi să moară.
- Eşti sigură?
- Nu am nimic, răspunse ea ţinîndu-se de obraz, care
era sigură că acum purta ampreta perfectă a vîrfului
ghetei lui Colin. Doar puţin surprinsă, asta e tot.
- De ce?
- De ce? îl îngînă ea.
- Da, de ce?
 Ea clipi. O dată, de două ori, apoi iar.
- Ei bine, trebuie că are legătură cu menţionare! 1
căsătoriei de către tine.
El o ridică neceremonios în picioare, aproape dizlo*
cîndu-i umărul în timpul acţiunii.
- Ei bine, ce ţi-ai închipuit că am să spun?
Ea îl privi neîncrezătoare. Era nebun?
- Nu aşa ceva, răspunse pînă la urmă.
- Nu sînt un bădăran, mormăi el.
Ea îşi scutură praful şi pietrişul de pe mîneci.
- Niciodată n-am spus că eşti, doar...
- Pot să te asigur, continuă el arătînd mortal de
ofensat, că nu m-am purtat cu o femeie de nivelul tău, 1
aşa cum am făcut-o cu tine, fără să o cer în căsătorie.
Penelope rămase cu gura căscată, ceea ce o făcu să se
simtăca o bufniţă. Nu ai niciun răspuns? întrebă el.
- încă mai încerc să asimilez cele rostite de tine,
admise ea. El îşi puse mîinile în şolduri şi o privi cu o
clară lipsă de indulgenţă. Trebuie să admiţi, continuă ea
cu bărbia căzută şi ajungînd să-l privească cu îndoială
printre gene, că a sunat mai curînd ca şi cum ai...ca şi
cum ai fi spus-o - ca şi cum ai fi făcut o cerere în ]
căsătorie şi mai înainte.
El se încruntă.
- Categoric că n-am făcut. Acum ia-mă de braţ,
înainte de a începe să plouă. Ea ridică ochii spre cerul
senin şi albastru. în ritmul în care mergi tu, rosti el
nerăbdător, vom fi tot aici şi peste cîteva zile.
- Eu... ei bine... Ea îşi drese glasul. Sînt sigură că poţi
să mă ierţi, pentru lipsa mea de calm, în faţa unei astfel
de surprize uluitoare.
- Acum vorbeşti pe ocolite? bombăni el.
- Pardon?
Mîna lui se încleştă de braţul ei.
- Hai să mergem.
 - Colin! aproape ţipă ea poticnindu-se, în timp ce
urca scările. Eşti sigur...
- Niciodată n-am fost mai sigur ca acuma, rosti el
aproape nepăsător. Părea destul de încîntat de el, ceea
ce o deruta, pentru că ar fi făcut pariu pe toată averea ei
- şi ca lady Whistledown, adunase realmente o avere -
câ nu intenţionase să o ceară în căsătorie, pînă în clipa
In care trăsura se oprise în faţa casei ei. Poate că nici
chiar cînd cuvintele i-au părăsit buzele. El se întoarse
spre ea. Trebuie să bat?
- Nu, eu... Oricum el bătu, sau mai bine zis izbi în
uşă. Briarly, rosti Penelope cu o încercare de zîmbet,
cînd majordomul deschise uşa pentru a-i primi.
- Domnişoară Penelope, murmură el cu o sprinceană
ridicată de surpriză. Făcu un semn către Colin: domnule
Bridgerton.
- Doamna Featherington e acsă? întrebă Colin brusc.
- Da, dar...
- Excelent. Colin intră trăgînd-o pe Penelope după el.
Unde e?
- în salon, dar trebuie să vă spun...
însă Colin era deja pe hol, cam la jumătata drumului,
cu Penelope la un pas în urma lui. (Nu că ar fi putut să
fie în altă parte, avînd în vedere cît de puternic i se
încleştase lui mîna pe antebraţul ei).
- Domnule Bridgerton! strigă majordomul, părînd
uşor panicat.
Penelope se întoarse, cu toate că picioarele ei
continuau să-l urmeze pe Colin. Briarly nu intra niciodată
în panică. în legătură cu nimic. Dacă el credea că ea şi
Colin nu trebuiau să intre în salon, avea un motiv
întemeiat.
Poate chiar...
O, nu.
Penelope se propti pe călcîie, alunecînd pe duşu­
meaua de lemn tare, în timp ce Colin o trăgea de braţ.
 - Colin, rosti ea înghiţind prima silabă. Colin!
- Ce e? întrebă el, fără să se oprească din mers.
- Eu cred...Aaaah! Tocurile care alunecau se agăţară
de marginea covorului, determinînd-o să zboare înainte.
El o prinse scurt şi o puse din nou pe picioare.
- Ce e? Ea privi nervoasă uşa salonului. Era uşor
întredeschisă, dar poate că înăuntru era destul zgomot,
pentru ca mama ei să nu-i fi auzit apropiindu-se.;
Penelope... o grăbi Colin nerăbdător.
- Ei... Mai era încă timp să scape, nu-i aşa? Privi
frenetic în jur, deşi nu-şi închipuia că va găsi o soluţie
problemelor ei, undeva pe hol.
- Penelope, rosti Colin de data aceasta bătînd din
picior, care dracu’ e problema?
Ea se uită în urmă, la Briarly, care pur şi simplu ridică
din umeri.
- Se pare că n-ar fi cel mai bun moment, pentru a 1
vorbi cu mama.
El ridică o sprinceană, arătînd exact cum arătase
majordomul cu cîteva secunde în urmă.
- Doar nu intenţionezi să mă refuzi, nu-i aşa?
- Nu, sigur că nu, rosti ea grăbită, cu toate că încă nu
acceptase cu adevărat faptul că el chiar avusese intenţia
să i se ofere.
- Deci e un moment excelent, declară el, tonul lui
nemaipermiţînd alte proteste.
- Dar e...
- Ce? M arţi, gîdi ea disperată. Şi tocmai trecuse de
prînz, ceea ce însemna... Să mergem, rosti Colin mer-
gînd cu paşi mari şi, înainte ca ea să-l poată opri,
împinse uşa deschizînd-o.

Primul gînd al lui Colin, cînd a păşit în salon, a fost că

ziua, care în mod categoric nu se desfăşurase deloc aşa
cum anticipase el cînd s-a sculat din pat de dimineaţă,
se transformase în cea mai grozavă încercare.
 Căsătoria cu Penelope era o idee neobişnuit de raţio­
nală şi totodată surprinzător de atrăgătoare, dacă priveai
recenta lor ciocnire din trăsură ca pe o dovadă.
Cel de al doilea gînd al lui a fost că tocmai intrase în
cel mai rău coşmar al său.
Pentru că mama Penelopei nu era singură în salon.
Toţi Featheringtonii, legali şi oficiali, erau acolo, îm­
preună cu soţiile asortate şi chiar şi o pisică.
Era cea mai înfricoşătoare adunare la care fusese
vreodată martor. Familia Penelopei era... ei bine... cu
excepţia lui Felicity (pe care întotdeauna o suspectase;
cum ar fi putut să aibă încredere cineva într-o persoană,
care era aşa bună prietenă cu Hyacinth?), familia ei
era... ei bine...
Nu se putea gîndi la un cuvînt potrivit... în mod cert,
nimic măgulitor (deşi îi plăcea să creadă că ar putea să
evite o insultă făţişă), dar realmente, exista un calificativ,
ce efectiv îi ilustra uşor estompat, dar destul de discu­
tabil, familia ei era de o prostie băgăcioasă şi chinuitoare
- şi cineva nu putea să uite asta, nu, cu Robert Huxley
alăturat recent clanului - şi incomod de zgomotoasă.
Aşa că, el zîmbi doar. Zîmbetul lui uriaş, mare, priete­
nos, uşor răutăcios. Funcţionase aproape întotdeauna şi
astăzi n-a făcut excepţie. Cei din familia Featherington i-au
zîmbit la rîndul lor şi - slavă Domnului - n-au spus nimic.
Cel puţin nu imediat.
- Colin, rosti pînă la urmă doamna Featherington
vizibil surprinsă. Ce frumos din partea ta să o aduci pe
Penelope acasă, la întrunirea noastră de familie.
- întrunirea de familie? o îngînă el. Apoi se uită la
Penelope, care stătea lîngă el părînd de-a dreptul
bolnavă.
- Din fiecare marţi, afirmă ea zîmbind slab. Nu ţi-am
spus niciodată?
 - Nu, răspunse el, deşi reflectă că, în mod evident,
întrebarea fusese destinată auditorilor. Nu, n-al
menţionat-o.
- Bridgerton! zbieră Robert Huxley, care era însurat
cu sora mai mare a Penelopei, Prudence.
- Huxley, i-o întoarse Colin, făcînd un pas discret
înapoi. Era mai bine să-şi protejeze timpanele, dacă acesta
hotăra să-şi părăsească locul de lîngă soacra-văduvă.
Mulţumită cerului, Huxley a rămas pe loc, dar celălalt
cumnat al Penelopei, bine-intenţionatul dar lipsitul de
creier Nigel Berbrooke, traversă camera, salutîndu-l pe
Colin cu o lovitură grea peste spinare.
- Nu te aşteptam, rosti jovial Berbrooke.
- Nu, murmură Colin. Nu-mi închipuiam.
- La urma urmei e doar familia, rosti Berbrooke, iar tu
nu faci parte din familie. Nu din familia mea, cel puţin, i
- Oricum, nu încă, murmură Colin furîndu-i o privire
Penelopei. Ea roşi.
Apoi se uită din nou la doamna Featherington, care
părea că e gata să leşine de emoţie. Prin zîmbetul
arborat, Colin scoase un oftat. Nu intenţiona să-i audă
comentariul privind posibila aderare la familie. Pentru un
anumit motiv, voia să reţină totul ca un element de
surpriză, înainte de a cere mîna Penelopei. Dacă Porţia
Featherington i-ar fi cunoscut anticipat intenţiile, probabil
că ar fi deformat totul (în mintea ei, cel puţin), astfel încît
să fie nevoie, într-un fel, să orchestreze ea însăşi
acţiunea.
Şi pentru un motiv anume, Colin găsi asta extrem de
dezagreabil.
- Sper că nu deranjez, se adresă el doamnei
Featherington.
- Nu, sigur că nu, rosti ea repede. Sîntem încîntaţi să
te avem aici, la întrunirea fam iliei. Dar arăta mai curînd
ciudat, nu în mod clar nehotărîtă în legătură cu prezenţa
lui acolo, dar în mod clar nesigură care trebuia să fie
 următoarea ei mişcare. îşi muşcă buza inferioară, apoi
îndrăzni o privire fugară spre Feiicity, dintre toţi ceilalţi.
Colin se întoarse spre Feiicity. Ea se uita la Penelope,
cu un mic zîmbet secret fixat pe figură. Penelope o
privea pe mama ei, cu gura răsucită într-o grimasă
iritată.
Privirea lui Colin trecu de la un Featherington la altul,
în mod clar, ceva clocotea sub aparenţele de aici şi,
dacă el nu încerca să descopere (A) cum să evite să fie
prins în cursa unei conversaţii cu rudele Penelopei, dar
(B) să reuşească totuşi să lanseze o cerere în căsătorie
ei bine, ar fi fost chiar curios să afle ce cauzase tot
acest secret, privirile tainice aruncate înainte şi înapoi
între femeile Featherington.
Doamna Featherington îi aruncă o ultimă privire lui
Feiicity, făcu un mic gest despre care Colin putea să jure
că însemna: stai dreaptă, apoi îşi fixă atenţia asupra lui
Colin.
- Nu vrei să iei loc? întrebă ea zîmbind larg şi bătînd
cu palma locul de pe sofa, de lîngă ea.
- Desigur, murmură el pentru că realmente nu mai
exista nici o posibilitate de scăpare. El trebuia să ceară
mîna Penelopei şi chiar dacă nu voia în mod deosebit să
o facă în faţa tuturor Featheringtonilor (şi a celor doi soţi
insipizi), totuşi era prins aici, cel puţin pînă cînd i se va
prezenta o ocazie politicoasă să scape. Se întoarse şi îi
oferi braţul femeii pe care intenţiona să o facă mireasa
lui. Penelope?
- Ei, da, desigur, se bîlbîi ea punîndu-şi mîna pe
îndoitura cotului său.
- O, da, zise doamna Featherington, ca şi cum uitase
cu desăvîrşire de prezenţa fiicei ei. Ne pare teribil de
rău, Penelope. Nu te-am văzut. Eşti aşa bună, te rog, să
te duci să-i ceri bucătăresei să mărească ce i-am co­
mandat? în mod cert, vom avea nevoie de mai multă
mîncare cu domnul Bridgerton aici.
 - Desigur, rosti Penelope cu colţurile buzelor tremurînd. i,
- Nu poate să o sune? întrebă tare Colin.
- Ce? rosti distrată doamna Featherington. Ei bine,
presupun că poate, dar va dura mai mult şi Penelopei
nu-i pasă dacă se duce, nu-i aşa?
Penelope dădu uşor din cap
- îmi pasă mie, rosti Colin.
Doamna Featherington scoase un mic Oh! surprins,
apoi continuă:
- Foarte bine. Penelope, ei, de ce nu te aşezi tu
acolo? Arătă cu capul spre un scaun, ce era aşezat mal
lateral.
Felicity, care stătea exact vizavi de mama ei, sări în sus.
- Penelope, te rog, stai pe locul meu.
- Nu, rosti fermă doamna Featherinton. Suferi din
cauza vremii, Felicity. Trebuie să stai jos.
Lui Colin îi trecu prin minte că Felicity prezenta ima- |
ginea unei sănătăţi perfecte, totuşi ea se aşeză la loc. 1
- Penelope, rosti tare Prudence de lîngă fereastră, fl
Am nevoie să vorbesc cu tine.
Penelope privi fără sperannţă de la Colin la i
Prudence, apoi la Felicity, şi la mama ei.
Colin o trase mai aproape.
- Şi eu am nevoie să vorbesc cu ea, rosti el cu glas
egal.
- Corect, bine, presupun că există spaţiu pentru amîn-
doi, rosti doamna Featherington făcîndu-i loc pe sofa.
Colin era prins între bunele maniere, care-i fuseseră j
inoculate încă de la naştere, şi nevoia copleşitoare de a
o sugruma pe femeia, care într-o zi va fi soacra lui. Nu
avea idee de ce o trata pe Penelope ca pe un fel de copil '
vitreg, nefavorit.
- Ce te-a adus pe la noi? strigă Robert Huxley.
Colin îşi astupă urechile - nu putu să reziste - apoi
spuse:
- Am fost...
 - O, Dumnezeule, se agită doamna Featherington,
nu vreau să-l interogăm pe oaspetele nostru, nu-i aşa?
Colin nu credea realmente că întrebarea lui Huxley
constituia un interogatoriu, dar nici nu voia să o insulte
pe doamna Featherington spunînd asta, aşa că mai
curînd dădu din cap şi spuse ceva complet lipsit de sens
ca:
- Da, ei bine, desigur.
- Desigur ce? întrebă Philippa.
Philippa era căsătorită cu Nigel Berbrooke şi Colin
considerase întotdeauna că s-au potrivit perfect.
- Pardon? întrebă el.
- Ai spus „desigur”, zise Philippa. Desigur ce?
- Nu ştiu, răspunse Colin.
- O, bine, atunci, de ce ai...
- Philippa, rosti tare doamna Featherington, poate că
ar trebui să aduci tu mîncarea, deoarece Penelope a
uitat să sune după ea.
- O, regret, interveni repede Penelope încercînd să
se ridice în picioare.
- Să nu te preocupe, rosti Colin cu un zîmbet blînd,
apucînd-o de mînă şi trăgînd-o din nou pe scaun. Pot să
rezolve mama ta şi Prudence.
- Philippa, rosti Penelope.
- Ce e cu Philippa?
- Philippa poate să o facă, nu Prudence.
El se întreba ce se întîmplase cu creierul ei, deoarece
undeva între trăsura lui şi această sofa, în mod evident
se evaporase.
- Contează? întrebă el.
- Nu, nu cu adevărat, dar...
- Felicity, îi întrerupse doamna Featherington, de ce
nu-i vorbeşti domnului Bridgerton de acuarelele tale?
Colin nu-şi putea imagina un subiect mai puţin intere­
sant, dar se întoarse totuşi spre cea mai tînără
Featherington cu un zîmbet prietenos şi întrebă:
 - Cum sînt acuarelele?
însă Felicity, blnecuvîntată fie-i inima, îi oferi şi ea un
zîmbet şi nu spuse decît:
- îmi imaginez că sînt frumoase, mulţumesc.
Doamna Featherington arăta ca şi cum tocmai
înghiţise un ţipar viu, cînd exclamă:
- Felicity!
- Da? răspunse aceasta cu dulceaţă.
- Nu i-ai spus că ai cîştigat un premiu. Se întoarsa I
spre Colin. Acuarelele lui Felicity sînt într-adevăr unice. |
Se răsuci apoi spre Felicity. Vorbeşte-i domnului
Bridgerton despre premiu.
- O, nu-mi imaginez că l-ar interesa.
- Sigur că da, fu convinsă doamna Featherington.
în mod normal, Colin s-ar fi amestecat în astfel de
discuţii. Sigur că sînt interesat, pentru că la urma urmei
era un tip extrem de binevoitor, dar făcînd asta ar fi
validat declaraţia doamnei Featherington şi, poate că din
punct de vedere critic, ar fi distrus buna dispoziţie a lui
Felicity.
Şi Felicity părea că e foarte bine dispusă.
- Philippa, rosti ea, nu te duci după bucate?
- O, adevărat, replică Philippa. Am uitat cu totul. Me­
reu fac asta. Vino cu mine, Nigel. Ai putea să-mi ţii companie.
- Dă-i drumul! rosti radios Nigel. Apoi el şi Philippa
părăsiră camera chicotind tot timpul.
Colin îşi reafirmă convingerea că întîlnirea
Berbrooke-Featherington fusese cu adevărat bună.
- Cred că am să mă duc în grădină, anunţă deodată
Prudence, apucîndu-l pe soţul ei de braţ. Penelope, de
ce nu vii cu mine?
Aceasta deschise gura cîteva secunde, înainte de
a-şi da seama ce ar trebui să spună, ceea ce o făcu să
arate ca un peşte aiurit. Pînă la urmă, fizionomia ei
căpătă o expresie hotărîtă şi spuse:
- Nu cred, Prudence.
 - Penelope! exclamă doamna Featherington.
- Am nevoie să-mi arăţi ceva, motivă Prudence.
- Sînt convinsă că e nevoie de mine aici, răspunse
Penelope. Pot să vin la tine mai tîrziu, în după-amiaza
asta, dacă doreşti.
- Am nevoie de tine acum.
Penelope îşi privi surprinsă sora, în mod clar neaş-
teptîndu-se la aşa multă îndărătnicie.
- Regret, Prudence, repetă ea. Cred că sînt necesară
aici.
- Nonsens, rosti doamna Featherington cu degajare.
Felicity şi cu mine putem să-i ţinem companie domnului
Bridgerton.
Felicity sări în picioare.
- O, nu! exclamă ea cu ochii mari şi inocenţi. Am uitat
ceva.
- Ce ai putut să uiţi? întrebă doamna Featherington
printre dinţi.
- Offf... acuarelele. Se întoarse spre Colin cu un
zîmbet dulce şi vesel. Ai vrut să le vezi, nu-i aşa?
- Sigur că da, murmură el hotărînd că îi place foarte
mult de sora mai mică a lui Penelope. Să văd de ce sînt
unice.
- Cineva ar putea să spună că sînt obişnuite, rosti
Felicity dînd din cap cu convingere.
- Penelope, interveni doamna Featherington încer-
cînd în mod evident să-şi ascundă plictiseala, eşti aşa
de amabilă să aduci tu acuarelele lui Felicity?
- Penelope nu ştie unde sînt, informă repede Felicity.
- De ce nu-i spui tu?
- Pentru numele lui Dumnezeu, explodă pînă la urmă
Colin, las-o pe Felicity să se ducă. Oricum, am nevoie de
o clipă de intimitate cu dumneata.
Se lăsă tăcerea. Era prima oară, cînd Colin
Bridgerton îşi pierdea firea în public. în spatele lui, o auzi
pe Penelope scoţînd un uşor suspin, dar cînd se uitâ la ;
ea, aceasta îşi ascunse cu mîna un mic zîmbet.
Şi asta îl făcu pe el să se simtă ridicol de bine..
- O clipă de intimitate? îl îngînă doamna Featherington 1
ducîndu-şi mîna la piept. îşi aruncă ochii la Prudence şl j
la Robert, care încă se mai aflau lîngă fereastră. Imediat
aceştia părăsiră camera, deşi nu înainte ca Prudence sa
bombăne puţin.
- Penelope, rosti doamna Featherington, poate că ar
trebui să o însoţeşti pe Felicity.
- Penelope rămîne, afirmă Colin.
- Penelope? întrebă doamna Featherington cu îndo* ^
ială.
- Da, răspunse el încet, în caz că ea încă nu înţele*
sese ce voia el să spună. Penelope.
- Dar...
Colin îi aruncă o astfel de privire, încît ea se trase
înapoi şi îşi aşeză mînile în poală.
- Am plecat! ciripi Felicity ieşind din cameră. Dar
înainte de a închide uşa în urma ei, Colin o văzu făcîndu-l ]
repede cu ochiul Penelopei.
Şi aceasta zîmbi, dragostea pentru sora ei mai mică ;
strălucind clar în ochii ei.
Colin se relaxă. Nici nu realizase pînă acum ce
încordare îi provocase nefericirea Penelopei. Fusese cu
adevărat nefericită. Bunule Dumnezeu, de abia aştepta
să o scoată din sînul acestei familii ridicole.
Buzele doamnei Featherington se depărtară, în încer­
carea slabă de a zîmbi. Se uita de la Colin la Penelope
şi înapoi, apoi în final spuse:
- Voiai să-mi spui ceva?
- Da, răspunse el, nerăbdător să rezolve odată
problema. Aş fi onorat, dacă mi-o vei da în căsătorie pe
fiica ta.
Pentru o clipă, doamna Featherington nu avu nici o
reacţie. Apoi ochii ei deveniră mari şi rotunzi, gura îi
deveni tot rotundă, trupul ei - ei bine, trupul ei era deja
rotund - şi îşi lovi palmele una de alta, incapabilă să
ipună nimic altceva, decît:
- Oh! Oh! Apoi: Felicity! Felicity!
Porţia Featherington sări în picioare, alergă la uşă şi
pur şi simplu ţipă ca o cumătră:
- Felicity! Felicity!
- O, mamă, gemu Penelope închizînd ochii.
De ce o chemi pe Felicity? întrebă Colin ridicîndu-
se în picioare.
Doamna Featherington se întoarse spre el curioasă:
- Nu vrei să te însori cu Felicity?
Colin pur şi simplu avu impresia că l-ar putea lovi
damblaua.
- Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Nu vreau să mă
însor cu Felicity, se repezi el. Dacă aş fi vrut să mă
căsătoresc cu Felicity, nu trebuia să o trimit sus, după
afurisitele alea de acuarele, nu-i aşa?
Doamna Feagtherington înghiţi în sec încurcată.
- Domnule Bridgerton, zise ea frîngîndu-şi mîinile. Nu
înţeleg.
El o privi cu oroare, ce se transformă apoi în dezgust.
- Penelope, rosti el apucînd-o de mînă pe aceasta şi
trăgînd-o pînă o lipi de el. Vreau să mă însor cu Penelope.
- Penelope? repedă doamna Featherington. Dar...
- Dar, ce? o întrerupse el, cu o voce de-a dreptul
ameninţătoare.
- Dar... dar...
- E în regulă, Colin, rosti grăbită Penelope. Eu...
- Nu, nu e deloc în regulă, explodă el. N-am dat
niciodată impresia că sînt cîtuşi de puţin interesat de
Felicity.
Aceasta apăruse în uşă, îşi dusese mîinile la gură şi
dispăru repede, închizînd cu
înţelepciune uşa în urma ei.
 - Da, zise Penelope împăciuitoare, aruncîndu-i o
privire rapidă mamei ei, dar Felicity nu e măritată şi... v
- Nici tu nu eşti, sublinie el.
- Ştiu, dar eu sînt mai bătrînă şi...
- Iar Felicity e un copil, scuipă el cuvintele. Doamne J
sfinte, să mă însor cu ea ar fi ca şi cum m-aş însura cu
Hyacinth.
- Ei, cu excepţia incestului, rosti Penelope. El îi aruncă ]
o privire total lipsită de umor. Adevărat, adăugă ea, mal
mult pentru a umple tăcerea. E o neînţelegere groaz­
nică, nu-i aşa? Nimeni nu mai spuse nimic. Ea se
întoarse spre mama ei.
- Mamă?
- Penelope! murmură aceasta şi Penelope ştiu că
mama ei nu-i punea o întrebare; mai curînd continua
să-şi exprime neîncrederea, că s-ar putea însura cu ea
Collin.
Şi vai, asta o rănea atît de tare. Ai fi crezut că se
obişnuise cu asta pînă acum.
- Mi-ar plăcea să mă mărit cu domnul Bridgerton, j
rosti Penelope încercînd să-şi adune cît mai multă ]
demnitate putea. M-a cerut şi eu am spus da.
- Ei bine, sigur că ai spus da, replică mama ei. Ar fi
trebuit să fii idioată să spui nu.
- Doamnă Featherington, rosti Colin încordat.
Sugerez să-mi trataţi viitoarea soţie cu mai mult respect.
- Colin, nu e nevoie, interveni Penelope punîndu-şi
mîna pe braţul lui, adevărul era însă că inima ei o luase
razna. S-ar putea ca el să nu o iubească, dar îi păsa de
ea. Nici un bărbat nu putea să apere o femeie cu atîta
vehemenţă protectoare, dacă nu-i păsa puţin de ea.
- Ba e nevoie, replică el. Pentru numele Domnului,
Penelope, am venit cu tine. Am subliniat în mod absolut,
că am nevoie să fii prezentă aici, practic am trimis-o pe
Felicity afară să aducă acuarelele. De ce naiba ar fi
crezut cineva că o voiam pe ea?
 Doamna Featherington deschise şi închise gura de
mai multe ori, înainte de a spune pînă la urmă:
- Mi-e dragă Penelope, desigur, dar...
- Dar o cunoşti? îi spuse Colin. E drăguţă, inteligentă
şi are un simţ al umorului minunat. Cine n-ar vrea să se
însoare cu o femeie ca asta?
Penelope s-ar fi topit grămadă pe duşumea, dacă nu
s-ar fi ţinut de mîna lui.
- Mulţumesc, şopti ea, fără să-i pese dacă mama ei
a auzit-o, nici chiar să-i pese dacă el a auzit-o. într-un fel
avea nevoie să spună cuvîntul, pentru ea însăşi.
Nu e ce credea ea că e.
Figura lady-ei Danbury i se ivi în faţa ochilor, cu ex­
presia ei caldă şi uşor vicleană.
Ceva mai mult. Poate că Penelope era într-adevăr
ceva mai mult şi poate că el, Colin, era singura per­
soană, care şi-a dat seama de asta.
Asta o făcea să-l iubească şi mai mult.
Mama ei îşi drese glasul, apoi făcu un pas înainte şi
o îmbrăţişă pe Penelope. Era, la început, o îmbrăţişare
ezitantă de ambele părţi, dar apoi Porţia îşi strînse
braţele în jurul fiicei ei născută a treia şi cu un strigăt
sugrumat, Penelope se trezi îmbrăţişînd-o la rîndul ei.
- Te iubesc, Penelope, rosti Porţia, şi sînt foarte
încîntată pentru tine. Se dădu înapoi şi-şi şterse o
lacrimă. Am să mă simt singură fără tine, cu adevărat,
pentru că mi-am închipuit că vom îmbătrîni împreună,
dar acesta n-ar fi fost cel mai bun lucru pentru tine şi
presupun că pentru asta e făcută o mamă. Penelope
oftă cu putere, apoi luă orbeşte batista lui Colin, pe care
el o scosese deja din buzunar şi o flutura în faţa ei. Vei
învăţa şi tu asta cîndva, adăugă Porţia bătînd-o uşor pe
braţ. Se întoarse spre Colin şi mai zise: sîntem încîntaţi
să-ţi urăm bun venit în familia noastră.
 El dădu din cap, nu grozav de călduros, dar Penelopf
se gîndi că făcuse un efort de-a dreptul simpatic, avînd
în vedere cît de furios fusese cu o clipă înainte.
Penelope zîmbi şi îl strînse de mînă, conştientă cA
era pe cale să se implice în aventura vieţii ei.
 Capitolul 15

- Ştii, zise Eloise la trei zile după ce Colin şi Penelope

făcuseră anunţul lor surprinzător, e pur şi simplu păcat
că lady Whistledown s-a retras, pentru că asta ar fi fost
bomba ce încununa cei zece ani.
- în mod cert, din punctul de vedere al lady-ei
Whistledown, murmură Penelope ridicînd ceaşca la
buze şi ţinîndu-şi ochii îndreptaţi spre ceasul de pe
peretele salonului oficial al lady-ei Bridgerton. Era mai
bine să nu se uite direct la Eloise. Aceasta avea darul să
depisteze secretele din ochii cuiva.
Era nostim. Penelope petrecuse ani întregi, fără să-i
fie teamă că Eloise ar putea să descopere adevărul
despre lady Whistledown. Cel puţin, fără să-i fie prea
tare teamă, dar acum, că ştia Colin, se simţea ca şi cum
secretul ei plutea în aer, ca particulele de praf ce
aşteptau să se strîngă într-un nor de cunoaştere.
Poate că familia Bridgerton era ca un joc de domino.
Odată ce unul dintre ei descoperea ceva, era doar o
problemă de timp înainte ca toţi să afle.
- Ce vrei să spui, întrebă Eloise întrerupînd gîndurile
pline de nervi ale Penelopei.
- Dacă îmi amintesc bine, rosti aceasta cu multă
grijă, cîndva a scris să ar trebui să se retragă, dacă mă
voi mărita vreodată cu un Bridgerton.
 Ochii Eloisei ieşiră aproape din orbite:
- Aşa a spus?
- Sau ceva de genul acesta, confirmă Penelope,
- Glumeşti, rosti Eloise scoţînd un fel de „pfui”, în timp
ce-şi flutura mîna pentru a înlătura afirmaţia. N-ar fi fost
niciodată aşa de crudă. Penelope tuşi, fără să creadă cu
adevărat că ar putea să înlăture subiectul oprindu-şi o
firmitură de biscuit în gît, dar încercă totuşi. Nu, real­
mente, insistă Eloise. Ce a spus?
- Nu-mi amintesc exact.
- încearcă.
Penelope trase de timp punînd ceaşca jos şi întinzînd 9
mîna după alt biscuit. Erau singure la ceai, ceea ce era
neobişnuit. Dar lady Bridgerton îl trăsese după ea pe
Colin pe un drum legat de viitoarea căsătorie - stabilita J
de acum într-o lună - iar Hyacinth era plecată la cum- I
părături cu Felicity, care, aflînd noutăţile Penelopei, îşi '
încolăci braţele în jurul surorii ei şi îşi ţipă bucuria, pînâ <
cînd urechile Penelopei amorţiră. Imediat ce momentul I
trecu, totul deveni minunat.
- Ei bine, rosti Penelope mestecînd o bucată de
biscuit, cred că a spus că, dacă eu mă mărit cu un ]
Bridgerton, va fi sfîrşitul lumii pe care o ştie ea şi, cum n-
ar fi în stare să dea de capul sau coada unei astfel de
lumi, va trebui să se retragă imediat.
Eloise o privi o clipă.
- Ţi-ai adus aminte exact?
- Nimeni nu uită astfel de lucruri, obiectă Penelope. <
- Hmmm. Nasul Eloisei se încreţi cu dispreţ. Ei bine, j
pot să spun că a fost de-a dreptul oribil din partea ei.
Acum doresc de două ori mai mult ca ea să mai scrie, i
- Eşti o prietenă foarte bună, Eloise, rosti calmă
Penelope.
- Da, confirmă Eloise cu un oftat afectat. Ştiu. Cea
mai bună.
 Penelope zîmbi. Răspunsul plin de vervă al Eloisei îi
dovedi că nu se afla într-o dispoziţie emotivă, sau
nostalgică. Ceea ce era bine. Exista timp şi loc pentru
toate. Penelope a spus ce voise să spună şi ştia că
Eloise îi împărtăşea sentimentele, chiar dacă în această
clipă prefera să glumească şi să o tachineze.
- Trebuie să mărturisesc, totuşi, rosti Eloise întinzînd
mîna după alt biscuit, că tu şi Colin m-aţi surprins.
- Şi pe mine m-a surprins, admise Penelope cu
prefăcătorie.
- Nu că n-aş fi încîntată, se grăbi Eloise să adauge.
Nu există nimeni altcineva, pe care să o consider sora
mea. Ei bine, în afară de cele pe care le am deja,
desigur. Şi dacă aş fi visat vreodată că voi doi eraţi
înclinaţi spre asta, sînt sigură că m-aş fi amestecat
teribil.
- Ştiu, rosti Penelope, hazul forţîndu-i buzele să se
ridice la colţuri.
- Da, ei bine - Eloise înlătură comentariul cu o
fluturare a mîinii - nu sînt cunoscută că mi-aş vedea
doar de treburile mele personale.
- Ce ai pe degete? întrebă Penelope aplecîndu-se
înainte, pentru a vedea mai bine.
- Ce? Asta? O, nimic. Totuşi îşi puse mîinile în poală.
- Nimic? zise Penelope. Lasă-mă să văd. Arată ca
nişte pete de cerneală.
- Ei bine, sigur că aşa arată. Este chiar cerneală.
- Atunci de ce n-ai spus aşa, cînd te-am întrebat.
- Pentru că, zise Eloise cu impertinenţă, nu e treaba ta.
Penelope se trase înapoi, şocată de tonul dur al
Eloisei.
- îmi pare foarte rău, rosti rigidă. N-am avut idee că e
un subiect aşa sensibil.
- O, nu e, afirmă repede Eloise. Nu fi proastă. Doar
că sînt neîndemînatică şi nu pot să scriu fără să-mi
umplu degetele cu cerneală. Presupun că aş putea
să-mi pun mănuşi, dar atunci acestea vor fi pătate şi v*
trebui să le înlocuiesc tot timpul şi pot să te asigur că nu
doresc să-mi cheltuiesc întreaga mea alocaţie - sărac*
cum e - pe mănuşi.
Penelope se uită la ea, în timpul acestei lungi expli­
caţii, apoi întrebă:
- Ce scrii?
- Nimic, rosti Eloise. Doar scrisori.
Din tonul brusc al Eloisei, Penelope putea să spun*
că nu prea voia să expună subiectul unor explorări 1
ulterioare, însă era aşa de neobişnuit de evazivă, încît
nu putu să reziste să nu întrebe:
- Cui îi sînt adresate?
- Scrisorile?
- Da, răspunse Penelope, cu toate că îi trecu prin '
minte că era destul de evident.
- O, nimănui.
- Ei bine, dacă nu e un jurnal, atunci nu pot fi adre- 1
sate nimănui, îşi afirmă Penelope nerăbdarea adăugînd 1
o uşoară inflexiune vocii ei.
Eloise îi aruncă o privire vag sfidătoare.
- Astăzi eşti destul de băgăreaţă.
- Numai pentru că tu ai fost aşa evazivă.
- Sînt adresate Francescăi, rosti Eloise cu un mic ]
zîmbet.
- Ei bine, de ce n-ai spus aşa?
Eloise îşi încrucişă braţele.
- Poate că n-am apreciat faptul că m-ai luat la
întrebări.
Penelope rămase cu gura căscată. Nu-şi putea aminti
ultima oară cînd ea şi Eloise avuseseră ceva, care să se
apropie de o ceartă.
- Eloise, rosti ea, şocul resimţit răzbătîndu-i din voce,
ce nu e în regulă?
- Nu e nimic în neregulă.
 - Nu e adevărat. Eloise nu spuse nimic, strînse doar
din buze şi se uită pe fereastră, o încercare clară de a
pune capăt discuţiei. Eşti supărată pe mine? insistă
Penelope.
- De ce aş fi supărată pe tine?
- Nu ştiu, dar e clar că eşti.
Eloise scoase un mic oftat.
- Nu sînt supărată.
- Ei bine, ai tu ceva.
- Sînt doar... sînt doar... Clătină din cap. Nu ştiu ce
sînt. Neliniştită, presupun. Indispusă.
Penelope rămase tăcută, în timp ce digera informaţia,
apoi rosti blînd:
- E ceva ce pot face eu?
- Nu. Eloise zîmbi strîmb. Dacă ar fi fost ceva, poţi fi
sigură că te-aş fi rugat deja să o faci. Penelope simţi
ceva aproape ca un hohot ce se ridica din ea. Cit de mult
îi semăna Eloisei, să facă un asemenea comentariu!
Presupun că e... începu aceasta ridicînd bărbia. Nu, nu
contează.
- Ba da, zise Penelope întinzîndu-se şi luîndu-şi prie­
tena de mînă. Spune-mi.
Eloise îşi trase mîna eliberînd-o şi privi în altă parte.
- Ai să crezi că sînt o proastă.
- Poate, rosti Penelope cu un zîmbet, totuşi vei ră-
mîne cea mai apropiată prietenă a mea.
- O, Penelope, dar nu sînt, rosti tristă Eloise. Nu merit
să spui asta.
- Eloise, nu spune astfel de prostii. Aş fi înnebunit
încercînd să navighez prin Londra, prin societatea şi
protipendada ei, fără tine.
Eloise zîmbi.
- Ne-am distrat, nu-i aşa?
- Ei bine, da, cînd eram cu tine, admise Penelope.
Restul timpului am fost afurisit de nefericită.
 - Penelope! Nu cred că te-am auzit vreodată spunînd
cuvinte injurioase.
Penelope îi aruncă un zîmbet timid.
- Am terminat. Şi în afară de asta, n-ar fi fost posibil
să mă gîndesc la un adjectiv mai bun, pentru a descrie
viaţa unei fete nedansate, în mijlocul protipendadei.
Eloise scoase un chicotit neaşteptat.
- Asta seamănă cu un titlu de carte, pe care mi-ar
plăcea să o citesc: O fată nedansată în m ijlo c u l1
protipendadei.
- Nu, dacă n-ai fi înclinată spre tragedie.
- O, haide, n-a putut să fie chiar o tragedie. Putea să
fie romantic. La urma urmei, ai beneficiat de un final
fericit.
Penelope zîmbi. Ce ciudat era, într-adevăr avusese
un final fericit. Colin era un logodnic drăguţ şi atent, cel
puţin în cele trei zile, de cînd juca acest rol. Şi nu a putut
să-i fie deosebit de uşor: fuseseră subiectul mai multor
speculaţii şi cercetări, decîtîşi putuse imagina Penelope.
Să spui că protipendada a fost şocată de logodna
Penelopei ar fi fost un adevăr spus doar pe jumătate.
însă, cu toate că îi plăcea să anticipeze şi să reflec­
teze asupra căsătoriei ei în devenire, era totuşi puţin
deranjată de straniul comportament al Eloisei.
- Eloise, rosti ea serioasă, vreau să-mi spui ce te-a
supărat aşa.
Eloise oftă.
- Am sperat că ai uitat de asta.
- Am învăţat să fiu tenace de la o maestră, comentă
Penelope.
Aceasta o făcu pe Eloise să zîmbească, dar numai
pentru o clipă.
- Mă simt aşa lipsită de loialitate, rosti ea.
- Ce ai făcut?
- O, nimic. îşi puse mîna pe inimă. Totul e aici
înăuntru. Eu... Se opri, se uită în altă parte fixîndu-şi
ochii pe ciucurii covorului, dar Penelope suspectă că nu
vedea mai nimic. Cel puţin nimic, în afară de ceea ce îi
umbla prin minte. Sînt aşa de fericită pentru tine,
continuă Eloise, cuvintele rostogolindu-se în izbucniri
ciudate, punctate de pauze grele. Şi gîndesc cinstit că
pot cu adevărat să spun că nu sînt geloasă. Dar, în
acelaşi timp...Penelope aşteptă ca Eloise să-şi adune
gîndurile. Sau poate să-şi adune curajul...în acelaşi timp,
reluă ea, atît de încet încît Penelope abia o putea auzi,
presupun că întotdeauna m-am gîndit la tine ca la o
celibatară, ca şi mine. Eu am ales această viaţă. Ştiu că
eu am ales-o. Puteam să mă mărit.
- Ştiu, rosti blînd Penelope.
- Dar n-am făcut-o, pentru că niciodată nu mi s-a
părut corect şi n-am vrut să accept nimic mai puţin, decît
ceea ce au fraţii şi surorile mele. Şi acum, Colin, rosti ea
arătînd spre Penelope.
Aceasta nu menţionă că, niciodată Collin nu i-a spus
că o iubeşte. Nu părea să fie timpul, sau genul de treabă
pe care ar fi vrut să o împărtăşească. în afară de asta,
chiar dacă nu o iubea, totuşi credea că îi păsa de ea şi
asta era suficient.
- N-aş fi vrut să nu te măriţi, explică Eloise. Dar nu
m-am gîndit niciodată că o vei face. închise ochii părînd
că agonizează. Tot ce am spus e aşa urît! Te-am insultat
îngrozitor.
- Nu, nu m-ai insultat, rosti Penelope, chiar crezînd
asta. Nici eu nu m-am gîndit că mă voi mărita vreodată.
Eloise dădu din cap tristă.
- Şi, într-un fel, asta făcea ca tot... totul să fie în
regulă. Eu aveam aproape douăzeci şi opt de ani şi nu
eram măritată şi tu aveai deja douăzeci şi opt şi erai tot
nemăritată, şi ne-am avut întotdeauna una pe alta. Dar
acum, tu îl ai pe Colin.
- Dar tot te mai am şi pe tine. Cel puţin sper asta.
 - Sigur că da, rosti cu pasiune Eloise. Dar nu va mal
fi la fel. Tu va trebui să-i fii credincioasă soţului tău. Sau
cel puţin asta spun toţi, adăugă cu o sclipire uşor răută­
cioasă în ochi. Colin va fi pe primul plan şi aşa trebuie sa
fie. Şi, cinstit, adăugă cu un zîmbet puţin cam şmecher,
va trebui să te ucid dacă n-ai face-o. E fratele meu
preferat, la urma urmei. Şi nu e de el să aibă o soţie
neloială. La aceasta Penelope rîse tare. Mă urăşti? O
întrebă Eloise.
Penelope dădu din cap.
- Nu, rosti blînd. Pot chiar să spun că te iubesc şi mal
mult, pentru că ştiu ce dificil trebuie să fi fost, să fii
cinstită cu mine în această privinţă.
- Sînt aşa bucuroasă că spui asta, zise Eloise cu un
oftat puternic şi dramatic. Am fost îngrozită că vei spune,
că singura soluţie ar fi să-mi găsesc şi eu un soţ.
Gîndul îi trecuse Penelopei prin minte, dar clătină din
cap şi zise:
- Sigur că nu.
- Bine. Pentru că mama o spune tot timpul.
Penelope zîmbi stîmb.
- Aş fi surprinsă, dacă n-ar face-o.
- Bună ziua, doamnelor!
Cele două femei ridicară ochii şi-l văzură pe Colin in-
trînd în cameră. Inima Penelopei făcu un salt la vederea
lui şi se trezi ciudat de lipsită de aer. Inima ei făcuse mici
salturi ani întregi, de cîte ori intra el într-o cameră, dar
acum era altfel, mai intens.
Poate pentru că ea ştia.
Ştia ce însemna să fii cu el, să fii dorită de el.
Ştia că va fi soţul ei.
Inima îi sări din nou.
Colin scoase un geamăt puternic.
- Aţi mîncat toată mîncarea?
- A fost doar o farfuriuţă cu biscuiţi, rosti Eloise în
apărarea lor.
 - Asta nu e ceea ce am fost făcut să cred, bombăni
Colin. Penelope şi Eloise schimbară o privire, apoi amîn-
două izbucniră în rîs. Ce e? mai întrebă Colin aplecîndu-se
pentru a depune un sărut rapid şi respectuos pe obrazul
Penelopei.
- A sunat aşa sinistru, explică Eloise. Nu e decît mîncare.
- Nu e niciodată doar mîncare, rosti Colin căzînd
zgomotos pe un scaun. Penelope continua să se în­
trebe, cînd va înceta să o furnice obrazul. Aşa, continuă
el luînd un biscuit pe jumătate mîncat din farfuria Eloisei,
despre ce vorbeaţi voi două?
- Despre Lady Whistledown, răspunse prompt Eloise.
Penelope se înecă cu ceaiul.
- Adevărat, comentă Colin calm, dar Penelope
detectă o nuanţă desluşită în glasul lui.
- Da, confirmă Eloise. îi spuneam Penelopei că e
realmente păcat că s-a retras, pentru că logodna voastră
ar fi fost o sursă preţioasă de bîrfă, pentru tot anul.
- jnteresant cum funcţionează totul, murmură Colin.
- Îhî, fu de acord Eloise, şi în mod cert ar fi dedicat un
întreg editorial balului de logodnă, de mîine seară.
Penelope nu-şi coborî de la buze ceaşca. Mai vrei puţin?
o întrebă Eloise.
Penelope confirmă din cap şi îi întinse ceaşca, astfel
că rată ocazia, de a o ţine în dreptul feţei drept paravan.
Ştia că Eloisei îi scăpase numele lady-ei Whistledown,
pentru că nu voia ca el să ştie că avea sentimente
amestecase în legătură cu căsătoria lui, totuşi, ar fi dorit
din toată inima să fi spus orice altceva, ca răspuns la
întrebarea lui Colin.
- De ce nu suni, să ceh mai multe de mîncat? îl
întrebă Eloise pe Colin.
- Am făcut-o deja, răspunse el. Wickham m-a întîm-
pinat în hol şi m-a întrebat dacă nu mi-e foame. Aruncă
în gură ultima bucăţică din biscuitul Eloisei. Deştept
băiat, Wickham ăsta.
 - Unde te duci astăzi, Colin? întrebă Penelope,
nerăbdătoare să înlăture ferm subiectul privind-o pe lady
Whistledown.
El imprimă capului său o mişcare circulară.
- Să mă ia naiba dacă ştiu. Mama m-a cărat din
magazin în magazin.
- Oare nu ai treizeci şi trei de ani? întrebă Eloise cu
dulceaţă. El îi răspunse cu o încruntare. Mă gîndeam câ
ai depăşit vîrsta, cînd mama putea să te care după ea,
asta e tot, murmură ea.
- Mama ne va căra după ea şi cînd vom fi bătrîni şl
ne vom tîrî picioarele, ştii bine, răspunse el. în afară de
asta, e aşa de încîntată să mă vadă însurat, încît
realmente nu pot să mă hotărăsc să-i stric plăcerea.
Penelope oftă. Ăsta trebuie că era motivul pentru
care îl iubea pe acest om. Oricine îşi trata mama aşa de
frumos, nu putea să fie decît un excelent soţ.
- Dar pregătirile tale de nuntă în ce stadiu se află? o
întrebă Colin pe Penelope.
Ea nu intenţionase să se strîmbe, dar oricum aşa făcu.
- N-am fost niciodată atît de epuizată, de cînd mă
ştiu, admise ea.
El întinse mîna şi apucă o fărîmitură mai mare de pe
farfuria ei.
- Trebuie să fugim amîndoi.
- O, am putea cu adevărat? întrebă Penelope, cuvin­
tele zburîndu-i de pe buze cu o grabă neaşteptată.
El clipi.
- De fapt glumeau, cu toate că pare o idee grozavă.
- Am să fac rost de o scară, rosti Eloise bătînd din
palme, să te poţi urca în camera ei şi să o furi.
- Există şi un copac, interveni Penelope. Colin nu va
întîmpina nici o greutate.
- Doamne sfinte, rosti el, nu vorbeşti serios, nu-i aşa?
- Nu, oftă ea. Dar aş putea fi serioasă. Dacă şi tu ai fi.
 - Eu nu pot. Ştii ce i-ar provoca asta mamei? El îşi
roti ochii. Să nu mai vorbesc de a ta.
Penelope oftă.
- Ştiu.
- Mă va urmări şi mă va ucide, rosti Colin.
- A mea, sau a ta?
- Amîndouă. Şi-ar uni forţele. Făcu un semn cu capul
spre uşă. Unde e mîncarea?
- De abia ai ajuns, Colin, rosti Eloise. Dă-le puţin timp.
- Şi eu, care am crezut că Wickham e un vrăjitor, bo­
dogăni el, capabil să cheme mîncarea bătînd din palme.
- Am venit, domnule! se auzi vocea lui Wickham, pe
cînd intra în cameră cu o tavă mare.
- Aţi văzut? rosti Colin ridicînd din sprîncene, întîi
către Eloise apoi către Penelope. V-am spus eu.
- De ce, întrebă Penelope, am impresia că voi auzi
aceste cuvinte de pe buzele tale, de nenumărate ori, în
viitor?
- Mai ales din cauză că aşa va fi, sublinie Colin. Vei
învăţa repede - îi aruncă un rînjet obraznic - că aproape
întotdeauna am dreptate.
- O, te rog, mormăi Eloise.
- Pot să o am de partea mea pe Eloise, afirmă
Penejope.
- împotriva soţului tău? El îşi puse o mînă pe inimă
(în timp ce cealaltă se întinse după un sandvici). Mă simt
lezat
- încă nu eşti soţul meu.
Colin se întoarse spre Eloise.
- Pisicuţa are ghiare.
Eloise ridică din sprîncene.
- N-ai realizat asta, înainte de a o cere în căsătorie?
- Sigur că am realizat, rosti el muşcînd din sandvici,
dar n-am crezut că le va folosi împotriva mea.
Şi apoi se uită la ea cu o expresie atît de fierbinte şi
măiastră, încît oasele Penelopei se lichefiară.
 - Ei bine, anunţă Eloise ridicîndu-se brusc în picioare,
cred că vă voi permite vouă în-curînd-însurăţei un
moment sau două de intimitate.
- Ce anticipaţie pozitivă din partea ta, murmură Colin.
Eloise îl privi cu o strîmbătură mofturoasă a gurii.
- Totul pentru tine, dragă frate. Sau mai curînd,
adăugă ea cu o expresie din ce în ce mai vicleană, totul
pentru Penelope.
Colin se ridică şi se întoarse spre logodnica lui.
- Politica mea e să nu mă bag în mijlocul unei
ciorovăieli Bridgerton.
- Oho! rîse pe înfundate Eloise. Mi-e teamă că nu vei
putea să o respecţi, doamnă în-curînd-Bridgerton. Şi în
afară de asta, adăugă ea cu un zîmbet răutăcios, dacă
crezi că asta e o ciorovăială, de-abia aştept să vezi o
ceartă adevărată.
- Vrei să spui că n-am văzut încă? întrebă Penelope.
Atît Eloise cît şi Colin clătinară din cap, într-un fel care o
făcu să-i fie frică. O, Doamne! Există ceva ce ar trebui să
ştiu, mai întrebă ea.
Colin rînji aproape ca un lup.
- Acum e prea tîrziu.
Penelope îi aruncă Eloisei o privire neajutorată, dar
tot ce făcu aceasta fu să rîdă, în timp ce părăsea camera
închizînd uşa ferm după ea.
- Ei bine, asta a fost frumos din partea Eloisei,
murmură Colin.
- Ce anume? întrebă inocentă Penelope.
Ochii lui străluciră.
- Uşa.
- Uşa? Oh! scînci ea. Uşa.
Colin zîmbi, mutîndu-se pe sofa alături de ea. Exista
ceva încîntător în legătură cu Penelope, într-o după-
amiază ploioasă. De abia o văzuse de cînd deveniseră
logodnici - planurile de nuntă aveau menirea să
 provoace aşa ceva unui cuplu - deşi nu-i părăsise
gîndurile nici cînd dormea.
Era nostim ce se întîmplase. Petrecuse ani întregi,
fără măcar să se gîndească la ea, decît cînd se afla în
fata lui, şi acum era permanent în fiecare gînd al lui.
în fiecare dorinţă.
Cum s-a întîmplat asta?
Cînd s-a întîmplat?
Şi oare conta cu adevărat? Poate că singurul lucru
important era că el o voia şi ea e - cel puţin va fi - a lui.
Odată ce i-a pus inelul în deget, întrebările cum, de ce şi
cînd, vor deveni ¡relevante, cu condiţia ca această
nebunie pe care o simţea să nu dispară niciodată.
îi atinse obrazul cu degetul, ridicîndu-i faţa în sus,
spre lumină. Ochii ei străluciră cu anticipaţie şi buzele ei
- dragă Doamne, cum a fost posibil ca bărbaţii din
Londra să nu fi observat niciodată ce perfecte erau?
El zîmbi. Asta era o nebunie permanetă. Şi nu putea
fi mai încîntat.
Colin nu se opusese niciodată căsătoriei. Pur şi sim­
plu se opusese unei căsătorii neinteresante. Nu fusese
mofturos; doar că dorea pasiune şi prietenie şi o con­
versaţie inteligentă şi hohote bune de rîs, acum ca
întotdeauna. O soţie de care să nu vrea să se despartă
niciodată.
Surprinzător, se pare că găsise toate astea în
Penelope.
Tot ce trebuia făcut acum era să asigure ca Marele ei
Secret să rămînă aşa. Un secret.
Pentru că nu credea că ar putea să suporte durerea,
pe care o văzuse în ochii ei, dacă ar fi fost alungată din
societate.
- Colin? şopti ea, răsuflarea tremurîndu-i pe buze
făcîndu-l să dorească cu adevărat să o sărute.
Se aplecă.
- Hmmm?
 - Erai aşa tăcut.
- Mă gîndeam.
- La ce?
El îi oferi un zîmbet indulgent.
- Ai petrecut realmente prea mult timp cu sora mea,
- Ce înseamnă asta? întrebă ea cu buzele con* I
tractate, în aşa fel încît el ştiu că niciodată nu va simţi
nici o remuşcare, dacă va rîde de el. îl va ţine cu picioi* I
rele pe pămînt, femeia asta.
- Se pare, rosti el, că ai căpătat o anumită predli*
poziţie pentru persistenţă.
- Dar e o treabă bună.
Buzele lor erau încă despărţite de cîţiva centimetri, \
dar nevoia de a continua conversaţia aţîţătoare era preţ
puternică.
- Atunci cînd îţi recunoşti supunerea faţă de soţul tAu,
murmură el, e o trebă bună.
- O, adevărat?
- Şi cînd te ţii tenace de umerii mei, atunci cînd 1«
sărut, şi asta e o treabă bună. Ochii ei întunecaţi
deschiseră mari, atît de încîntători încît el simţi nevoit | | f l
adauge: nu crezi?
Apoi ea îl surprinse:
- Cam aşa? întrebă punîndu-şi mîinile pe umerii Iul,
Tonul ei era îndrăzneţ, ochii flirtau.
Dumnezeule, îi plăcea că l-a surprins.
- E un început, rosti el. Ar trebui totuşi - îşi mişca um|
din mîini pentru a le acoperi pe ale ei, apâsîndufl
degetele pe pielea lui - să mă ţii puţin mai hotărît. |
- îmi dau seama, murmură ea. Ce spui dacâ ri m
să-ţi mai dau drumul niciodată?
El se gîndi la asta o clipă.
- Bine, răspunse realizînd că era o semnificaţie fltal
adîncă în cuvintele ei, indiferent dacă inenţionase a|>ll
sau nu. Este exact ceea ce spuneam.
 Şi apoi cuvintele nu mai fură suficiente. îşi lipi buzele
do ale ei, acestea rămînînd blînde o secundă, înainte ca
foamea să pună stăpînire pe el. O sărută cu o pasiune,
po care nici el nu ştia că o posedă. Nu era vorba de
dorinţă - sau cel puţin nu era doar dorinţă.
I Era vorba de nevoie.
I Era vorba de o senzaţie ciudată, fierbinte şi aprigă din
Hlnţa lui, care-l îndemna să-şi revendice drepturile
•mipra ei, să o pecetluiască într-un fel ca fiind a lui.
I O dorea cu disperare şi nu avea absolut nici o idee,
Cum va fi posibil să suporte o lună întreagă, pînă la
I nuntă.
Colin? oftă Penelope, tocmai cînd el o întinsese cu
ipntele pe sofa.
îi sărută faţa, apoi ceafa şi buzele lui erau mult prea
[ocupate, pentru a emite altceva în afară de o şoaptă:
| Mmmm?
Sîntem...Oh!
El zîmbi, în momentul în care cu dinţii îi încolţea blînd
, lobul urechii. Dacă ea putea termina o propoziţie,
Innoamnă că în mod clar nu o zăpăcea chiar aşa de mult
I olt k o cuvenea.
Ce spuneai? murmură el, apoi o sărută mai apăsat
p» (jură, doar pentru a o chinui.
I După aceea îşi luă buzele de pe ale ei, suficient timp
Alt »a să spună:
Eu tocmai...apoi el o sărută din nou, beat de
l'l.i core cînd ea gemu de dorinţă.
Regret, rosti el strecurîndu-şi mîinile grăbit pe sub
Wvul rochiei şi folosindu-le pentru a le face tot felul de
biruri rele pulpelor ei. Ce spuneai?
Spuneam? întrebă ea cu ochii sclipind.
I 11 îşi mişcă mîinile mai sus, pînă cînd îi mîngîie
puitoa din spate a genunchilor.
Spuneai ceva, rosti el apăsîndu-şi şoldurile pe ea,
pentru că, gîndi cinstit, dacă n-ar face-o ar lua foc chiar
în acel moment. Cred, şopti el strecurîndu-şi mîna peste
pielea catifelată a coapsei ei, că intenţionai să spui c*
vrei să te ating aici.
Ea gîfîi, apoi gemu, apoi reuşi cumva să spună: 4
- Nu cred că asta era ceea ce am intenţionat hA
spun.
El zîmbi lipit de ceafa ei.
- Eşti sigură?
Ea dădu afirmativ din cap.
- Atunci vrei să mă opresc?
Ea clătină din cap. Frenetic.
îşi dădu seama că putea să fie a lui, chiar acum,
Putea să facă dragoste cu ea chiar acolo, pe sofaul
mamei lui şi nu numai că l-ar fi lăsat, dar s-ar fi bucurul,
în felul în care orice fameie ar fi făcut-o.
N-ar fi o cucerire, n-ar fi nici măcar seducţie.
Ar fi mai mult decît atît. Poate chiar...
Iubire.
Colin îngheţă.
- Colin? şopti ea deschizînd ochii. Iubire? Nu er|
posibil. Colin? Sau poate că era. E ceva în neregulă?
Nu că i-ar fi fost frică de iubire, sau nu credea asia
Doar că nu...se aşteptase la aşa ceva.
întotdeauna a crezut că dragostea cade peste im
bărbat ca un trăznet, că într-o zi te duci la o petrecere, In
plictiseşti pînă la lacrimi şi apoi vezi o femeie şl «IM
instantaneu că viaţa ta s-a schimbat pentru totdeaunft
Aşa s-a întîmplat cu fratele lui Benedict şi cerul ştie o l ni
şi soţia lui Sophie erau neînchipuit de fericiţi gl M
retrăseseră la ţară.
Dar treaba asta cu Penelope...s-a furişat peste |)
Schimbarea a fost lentă, aproape letargică şi dacă AM*
era dragoste, ei bine...
Este dragoste. N-ar trebui să ştie?
O privi îndeaproape, curios, gîndindu-se că ponte |M
găsi răspunsul în ochii ei, sau să-l extragă din parul «I,
 SEDUCĂTORUL DOMN BRIDGERTONE 257
------------------------------------------
mm din felul în care corsetul rochiei ei era dat la o parte
fio cai uşor necinstite. Poate că, dacă s-ar uita la ea
d#stul de mult, ar şti.
- Colin? şopti ea începînd să fie îngrijorată.
O sărută din nou, de data aceasta cu o hotărîre
firoce. Dacă asta e iubire, n-ar deveni evidentă atunci
Clnd se sărută?
Dar dacă mintea şi trupul acţionau separat, atunci
Hrutul avea clar legătură cu trupul, deoarece, în timp ce
Confuzia din mintea lui continua să fie la fel de
ineoţoşată ca întotdeauna, nevoia trupului se trans­
formase într-un foc mistuitor.
■ Drace, devenea chiar dureroasă. Şi hotărît lucru, nu
JHittta să facă nimic în legătură cu asta, aici, în salonul
Glumei lui, chiar dacă Penelope ar fi fost un participant
plin de bunăvoinţă.
Sg retrase, lăsîndu-şi mîna să alunece pe piciorul ei,
Ipr« tivul rochiei.
Nu putem să o facem aici.
Ştiu, rosti ea, aşa de tristă încît mîna lui se opri pe
inunchiul ei şi aproape că îşi pierdu hotărîrea de a face

r Ireabă corectă şi de a ţine seama de ceea ce-i dicta

fcoenţa.
Gîndi profund şi repede. Era posibil să poată face
Ifugoste cu ea şi nimeni nu i-ar deranja. Cerul ştie că, în
lldrna lui actuală, ar fi o strădanie rapidă şi stînjenitoare.
I Cînd e nunta? şopti el.
i Peste o lună.
I - Ce ar trebui pentru a schimba data, să fie peste
■nun sâptămîni?
I h i se gîndi o clipă.
Mituire sau şantaj. Poate că amîndouă. Mamele
NIMtre nu vor fi cu uşurinţă convinse.
11 gemu, lăsîndu-şi şoldurile să cadă peste ale ei,
Hm|> de un moment delicios, înainte de a se scula cu
Şitutute. Nu putea să o aibă acum. Va fi soţia lui. Va fi
destul timp pentru tumbele de la amiază, pe sofale ilicit«,
dar îi era dator să folosească un pat, pentru prima oarl,
cel puţin.
- Colin? chemă ea, îndreptîndu-şi rochia şi netezln*
du-şi părul, cu toate că nu exista nici un mod de a fao»
ca aspectul ei se apropie măcar de prezentabil, fâr* t) J
oglindă, o perie pentru cap şi poate chiar o camerist®, I
Ceva nu e în regulă?
- Te doresc, şopti el. Ea ridică ochii la el uimită. Am
vrut doar să ştii asta, rosti el. Nu vreau să crezi că m «m
oprit pentru că nu-mi placi.
- Oh! Arăta ca şi cum ar fi vrut să spună ceva; arftlu
aproape absurd de fericită la vorbele lui. Mulţumeso ol 1
ai spus asta.
El îi luă mîna şi o strînse.
- Arăt dezordonată? întrebă ea.
El dădu afirmativ din cap.
- Dar eşti dezordonata mea, şuşoti el.
Şi era foarte încîntat de asta.
 Capitolul 16

Cum lui Colin îi plăcea să meargă pe jos şi făcea

mlwsea asta pentru a-şi limpezi mintea, nu era nici o
Surpriză că petrecu mare parte din ziua următoare
»«vorsînd Bloomsbury...şi Fitzrovia...şi Marylebone...şi
unii multe din cartierele Londrei, pînă cînd ridicînd ochii
|M iz ă că se afla în mijlocul lui Mayfair, în Grosvenor
MUare, pentru a fi exacţi, lîngă Casa Hastings, domi-
(Hllu! din oraş al ducilor de Hastings, dintre care ultimul
*» Intîmpla să fie însurat cu sora lui, Daphne.
I 1recuse o vreme de cînd stătuseră de vorbă, în afară
•in pălăvrăgeala din familie. Dintre toate rudele lui,
feftphne era cea mai apropiată de el ca vîrstă şi întot-
•i"Bima au avut o legătură cu adevărat specială, cu toate
[|A nu se vedeau unul pe altul la fel de des ca înainte, din
iu/u frecventelor călătorii ale lui Colin şi a vieţii de
C Iniile solicitante a lui Daphne.
K Cnsa Hastings era una din acele conace enorme, pe
I hmîb Io puteai găsi răspîndite prin Mayfair şi St.James.
Mm«* şi pătrăţoasă, clădită din piatră elegantă de
[rtiflliind, era impozantă în splendoarea ei ducală.
■ Cooa ce face ca totul să fie şi mai amuzant, se gîndi
• hIiii cu un zîmbet crispat, e că sora lui era ducesă. Nu
ImiIoii să-şi imagineze pe cineva mai puţin semeţ sau
Impozant! De fapt, Daphne întîmpinase greutăţi să-şi
găsească un soţ, cînd ieşise pe piaţa mariajelor, tocmii
din cauză că era aşa de prietenoasă şi îţi era lesne sC In
apropii de ea. Domnii aveau tendinţa să o considn»
doar prietenă, nu o viitoare mireasă.
Dar toate astea s-au schimbat, cînd l-a întîlnlt pa
Simon Bassett, duce de Hastings şi acum era 0 '
matroană respectabilă în cadrul societăţii, cu patru copil,
de zece, nouă, opt şi şapte ani. Lui Colin i se p ă rţi
ciudat uneori că sora lui era mamă, printre toate celelalti
lucruri, în timp ce el ducea încă o viaţă de celibatar,
liberă şi independentă. Cu doar un singur an diferent!
între ei, el şi Daphne trecuseră întotdeauna împreunl
prin diversele stadii ale vieţii. Chiar şi cînd s-a măritat,
lucrurile n-au părut prea diferite; pentru că ea şi Simon
participau la aceleaşi petreceri ca şi el şi aveau mult#
interese comune.
Apoi ea a început să nască şi, în timp ce Colin era
încîntat ca întotdeauna să primească în viaţa lui un nou
nepot sau nepoată, fiecare apariţie a acestora a făcut ca
Daphne să se schimbe, într-un fel în care el nu se
schimbase.
Dar, se gîndi el zîmbind, cînd figura Penelopei îl I
apăru în minte, presupun că toate acestea se vor
schimba, în curînd.
Copii. Era un gînd destul de plăcut, de fapt.
Nu intenţionase în mod conştient să o viziteze pe
Daphne, dar acum că se afla aici, îşi închipui că ar putea
să se oprească şi să o salute, aşa că urcă treptele de la
intrare şi dădu o loviturăt puternică ciocănelului de ara­
mă. Jeffries, majordomul, deschise uşa aproape imediat. '
- Domnule Bridgerton, rosti el. Sora voastră nu vă
aştepta.
- Nu. Am hotărît să-i fac o surpriză. E acasă?
- Mă duc să văd, rosti majordomul cu o mişcare a
capului, cu toate că amîndoi ştiau că Daphne n-ar refuza
niciodată să primească pe vreun membru al familiei ei.
 Colin aşteptă în salon, ca Jeffries să o informeze pe
Daphne de venirea lui, mişcînduse de colo-colo alene,
simţindu-se prea plin de neastîmpăr pentru a sta jos, sau
într-un singur loc. După cîteva minute, Daphne apăru în
uşă, arătînd uşor răvăşită, dar fericită ca întotdeauna.
Şi de ce n-ar fi? se întrebă Colin. Tot ce a dorit
vreodată în viaţă era să fie soţie şi mamă şi părea că
realitatea depăşise cu mult visele ei.
- Bună, surioară, rosti el cu un zîmbet dulceag, în
timp ce traversa încăperea pentru a o îmbrăţişa rapid.
Ai... Făcu un semn spre umărul lui.
Ea se uită la propriul umăr, apoi zîmbi cu şiretenie,
cînd văzu pata mare de un cenuşiu întunecat, de pe
materialul roz pal al rochiei.
- Cărbune, explică ea mîhnită. Am încercat să o învăţ
pe Caroline să deseneze.
- Tu? întrebă Colin cu îndoială.
- Ştiu, ştiu, rosti ea. Nici n-ar fi putut să aibă un
profesor mai prost, dar ieri a hotărît că îi place arta, aşa
că eu sînt tot ce poate primi, după un anunţ aşa din
scurt.
- Ai putea să o duci să-l vadă pe Benedict, sugeră
Colin. Sînt sigur că ar fi fericit să-i predea o lecţie sau
două.
- Gîndul deja mi-a trecut prin minte, dar sînt sigură
că, pînă voi reuşi eu să fac aranjamentele, ea se va
îndrepta spre alt ţel. Făcu un semn spre sofa. Stai jos.
Pari ca un leu în cuşcă, mişcîndu-te în felul acesta.
El se aşeză, deşi se simţea neplăcut de agitat.
- Şi înainte de a cere tu, rosti Daphne, să ştii că i-am
spus deja lui Jeffries să vadă de mîncare. Nişte
sandviciuri ar fi suficiente?
- Poţi să-mi auzi stomacul chiorăind, din partea
cealaltă a camerei?
- Din partea cealaltă a oraşului, mi-e teamă. Rîse. Ştii
că de cîte ori tună, David spune că e stomacul tău?
 - O, Dumnezeule mare! bombăni Colin, totuşi chicoti, d
Nepotul lui era un tip destul de deştept.
Daphne zîmbi larg, cînd se aşeză pe pernele sofaltl
încrucişîndu-şi elegant mîinile în poală.
- Ce te aduce pe la noi, Colin? Nu că ai avea nevoi#
de un motiv, desigur. îmi face întotdeauna plăcere să t i
văd.
El ridică din umeri.
- Sînt doar în trecere.
- l-ai vizitat pe Anthony şi pe Kate? întrebă ea. Casi
Bridgerton, unde fratele lor mai mare locuia cu familia,
era chiar dincolo de piaţetă, vizavi de Casa Hasting*, I
Benedict şi Sophie sînt şi ei acolo, cu copiii, ajutînd Ia
pregătirea balului de logodnă a ta, de diseară.
El clătină din cap.
- Nu, mi-e teamă că tu eşti victima pe care am ales-o, j
Ea zîmbi din nou, dar de data aceasta cu o expre«li
mai blîndă, temperată de o doză clară de curiozitate 1
- Ceva nu e în regulă?
- Nu, sigur că nu, zise el repede. De ce întrebi? j
- Nu ştiu. îşi înclină capul într-o parte. Arăţi ciudMl, 1
asta e tot.
- Doar obosit.
Ea dădu din cap, în cunoştinţă de cauză.
- Planuri de nuntă, sînt sigură.
- Da, rosti el profitînd de scuză, deşi, pe viaţa Iul, nu I
era nici măcar sigur ce încerca să ascundă de ea.
- Ei bine, îmi amintesc prin ce treci tu, rosti ea ou • I
strîmbătură morocănoasă a buzelor, e de o mie de (tfl I
mai rău pentru Penelope. E întotdeauna mai rău p«ntry I
femeie. Crede-mă.
- în privinţa nunţilor sau a orice altceva? întrebi W
blajin.
- Orice, răspunse ea prompt. Ştiu că voi bărbulli
credeţi că voi aveţi de fapt toată responsabilitatlu,
dar...Femeile au mult mai multe de făcut decît bărbaţii
 Mni ales la nuntă. Cu toate probele pe care sînt sigură
I cfl Penelope a trebuit să le facă la rochia de mireasă,
probabil că se simte ca o pernă de ace.
l-am propus să fugim, rosti Colin cu ton de conver-
1 latie, şi am impresia că a sperat că eram serios.
Daphne chicoti.
Sînt aşa încîntată că te însori cu ea, Colin.
El dădu din cap, neavînd intenţia să spună ceva,
l totuşi pînă la urmă îi rosti numele:
Daff...
Da?
I El deschise gura, apoi:
- Nu contează.
O, nu. Nu aşa, rosti ea. Acum mi-ai stîrnit cu ade-
I Vflrat curiozitatea.
I El bătu darabana cu degetele pe sofa.
Presupun că mîncarea va sosi în curînd?
Eşti chiar flămînd, sau mai curînd încerci să schimbi
llubiectul?
- întotdeauna sînt flămînd.
I Ea rămase tăcută cîteva secunde.
Colin, întrebă în final cu voce calmă şi deosebit de
M ljlnă, ce intenţionai să-mi spui?
El sări în picioare, prea agitat pentru a rămîne liniştit
|l începu să se mişte de colo-colo. Apoi se opri, se
Ifnioarse spre ea şi se uită la figura ei interesată.
Nu e nimic, începu el să spună, atîta doar că nu era
loltlur nimic şi... Cum poate cineva să ştie? îi scăpă lui,
«liroape inconştient că nu terminase explicaţia, pînă
ftllnd ea întrebă:
Ce să ştie cineva?
El se opri la fereastră. Părea că e gata să plouă. Va
hfabiii să împrumute o trăsură de la Daphne, dacă nu
Voia să ajungă înmuiat, din cauza drumului lung pînă
«linsa. Şi totuşi, nici măcar nu ştia de ce se gîndeşte la
precipitaţii, pentru că ceea ce voia în realitate să şti«
era...
- Ce să ştie cineva, Colin? repetă Daphne.
El se întoarse şi dădu drumul cuvintelor, libere.
- De unde ştii dacă e dragoste? Pentru o clipă ea s#
uită la el, cu ochii mari şi căprui plini de surpriză, cu
buzele depărtate şi totuşi mute. Uită că am întrebat asta
bombăni el.
- Nu! exclamă ea sărind în picioare. Sînt b ucu ro a ii
că ai întrebat. Foarte bucuroasă...Aş spune doar oâ
sînt... surprinsă.
El închise ochii, complet dezgustat de sine însuşi
- Nu-mi vine să cred că te-am întrebat aşa ceva.
- Nu, Colin, nu fi prostuţ. E realmente...minunat ol
m-ai întrebat. Şi pot chiar să-ţi spun ce flatată mă simt oft
ai venit la mine, cînd...
- Daphne... rosti el ameninţător. Ea avea un fel d« •
se depărta de subiect, iar el nu era în toane aşa d*
bune, pentru a-i urmări gîndurile rătăcitoare.
Impulsivă, ea se duse şi-l îmbrăţişă; apoi mîinll« «I
rămaseră pe umerii lui, şi spuse:
- Nu ştiu.
- Pardon?
Ea dădu uşor din cap.
- Nu ştiu cum să afli dacă e dragoste. Cred o l
diferit pentru fiecare.
- Tu cum ai ştiut?
Ea îşi muşcă buza inferioară mai multe secundl|
înainte de a răspunde:
- Nu ştiu.
- Ce?!?
Ridică din umeri neajutorată.
- Nu-mi amintesc. E aşa de mult. Doar că... am f t ilţ
- Deci tu spui, rosti el sprijinindu-se de perva/i
ferestrei şi încrucişîndu-şi braţele, că, dacă cineva
ştie că e îndrăgostit, atunci probabil că nu e.
 - Da, rosti ea ferm. Nu! Nu, nu asta am vrut să spun.
Atunci ce ai înţeles?
Nu ştiu, rosti ea slab.
El o privi.
De cînd eşti măritată? bombăni el.
Colin, nu mă ironiza. încerc să-ţi fiu de ajutor.
Iar eu apreciez încercarea, dar cu adevărat,
I Daphne, tu...
Ştiu, ştiu, îl întrerupse ea. Nu sînt de nici un folos.
Dnr, ascultă-mă. îţi place Penelope? Apoi oftă oripilată.
[ Vorbim de Penelope, nu-i aşa?
Sigur că da, o repezi el.
Scoase un suspin de uşurare.
Bine, pentru că dacă n-ar fi fost aşa, pot să te asigur
nn n-ai fi primit nici un sfat.
Plec, rosti el abrubt.
Nu, nu pleca, îl imploră ea punîndu-şi mîna pe
| brutul lui. Rămîi, Colin, te rog.
I El o privi, oftînd şi simţindu-se înfrînt.
Mă simt ca un ticălos.
Colin, zise ea ghidîndu-l spre sofa şi împingîndu-l
I plna cînd se aşeză, ascultă-mă. Dragostea evoluează,
*»»* schimbă în fiecare zi. Nu este ca un trăznet căzut din
I ow, care te transformă brusc în alt bărbat. Ştiu că
Mmiodict pretinde că pentru el aşa s-a întîmplat şi e
»Mitul de simpatic, dar să ştii, Benedict nu e normal.
Colin ar fi vrut foarte mult să îmbuce ceva, dar pur şi
I Umplu nu avea energie. Pentru mine n-a fost aşa,
mlnugâ Daphne, şi nu cred că a fost aşa nici pentru
llmon, deşi sincer, nu cred că l-am întrebat vreodată.
Ar fi trebuit.
| Ea făcu o pauză, în timp ce gura ei forma un cuvînt,
flolnd-o să arate ca o pasăre surprinsă.
De ce?
B H ridică din umeri.
1 - în felul acesta ai fi putut să-mi spui şi mie.
 - Ce, crezi că la bărbaţi e altfel?
- Totul e altfel.
Ea se strîmbă.
- încep să simt o doză bună de milă faţă da
Penelope.
- O, categoric ar trebui, fu el de acord. Am să fiu un
soţ groaznic, poţi să fii sigură.
- Nu-i adevărat, zise ea bătîndu-l uşor pe braţ. De ca
naiba spui asta? N-ai să-i fii niciodată necredincios.
- Nu, fu el de acord. Rămase tăcut pentru moment fl j
cînd în sfîrşit vorbi din nou, vocea lui era blîndă. Dar
s-ar putea să nu o iubesc, în felul în care merită ea.
- S-ar putea. Ea ridică mîinile, într-un gest de exaa* I
perare. Pentru numele cerului, Colin, însăşi faptul că stal
aici întrebînd-o pe sora ta despre iubire, înseamnă pro» J
babil că eşti la mai mult de jumătatea drumului către oa,
- Crezi?
- Dacă n-aş fi crezut asta, afirmă ea, n-aş fi spus-Oi I
Oftă. încetează să te mai gîndeşti aşa intens, Colin. Val
găsi căsătoria mult mai uşoară, dacă pur şi simplu îl j
permiţi să fie aşa.
O privi suspicios.
- Cînd ai devenit aşa filozoafă?
- Cînd ai trecut pe la mine să mă vezi şi ai adui
vorba, rosti ea prompt. Te însori cu persoana potriviţi, j
încetează să mai fii aşa îngrijorat.
- Nu sînt îngrijorat, rosti el automat, dar în mod onft
era, aşa că nici măcar nu se strădui să se apere, clnd I
Daphne îi aruncă o privire extrem de sarcastică. Dar m ii
pentru că era îngrijorat dacă Penelope e sau nu femula
potrivită. Era sigur de asta.
Nu era îngrijorat nici de vreme, dacă va fi frumoa la
nunta lui. Era sigur şi de asta.
Nu, era îngrijorat în legătură cu nişte lucruri prostimii
Dacă o iubea sau nu. Nu din cauză că ar fi fost sflrşlliil
lumii, dacă ar fi iubit-o (sau sfîrşitul lumii, dacă n ar N
lubit-o), ci din cauză că găsea extrem de neliniştitor să
nu ştie exact ce simţea.
- Colin?
Ridică privirea la sora lui, care se uita la el cu o
•xpresie destul de amuzată. Se ridică, intenţionînd să
plece înainte de a deveni stînjenit din cauza neputinţei
do a-şi reveni, apoi se aplecă şi o sărută pe obraz.
Mulţumesc, zise el.
- Şi acum te duci la casa Bridgerton? întrebă ea.
De ce, ca să mă simt prost şi în faţa lui Anthony?
Sau a lui Benedict, rosti ea. E şi el acolo.
Problema cu familiile mari era că, cineva nu era
niciodată lipsit de ocazia de a se prosti în faţa rudelor
Ide.
Nu, zise el cu un zîmbet mic şi strîmb. Cred că mă
duc acasă.
Pe jos? oftă ea.
El îşi aruncă ochii spre fereastră.
Crezi că s-ar putea să plouă?
la trăsura mea, Colin, insistă ea, şi te rog aşteaptă
Otleva sandviciuri. E sigur că va fi un munte întreg şi
Iacă pleci înainte să apară, voi mînca eu jumătate şi
Ipoi mă voi urî pentru asta, tot restul zilei.
El dădu din cap şi se aşeză la loc. Şi fu încîntat că a
(Acut aşa. Era întotdeauna amator de somon afumat. De
fapt. luă o farfurie cu el în trăsură, privind pe fereastră
ploaia ce a căzut tot drumul pînă acasă.

Cînd familia Bridgerton organiza o petrecere, o făcea

NţMi cum trebuie.
r Şi cînd familia Bridgerton organiza un bal de lo-
pndna... ei bine, dacă lady Whistledown ar mai fi publi-
nti, cronica evenimentului ar fi ocupat cel puţin trei coloane.
Iar acest bal de logodnă, pus la punct de abia în
Ulllmole clipe (datorită faptului că nici lady Bridgerton şi
nici doamna Featherington nu voiau să le dea copiilor lor
 ocazia de a-şi schimba intenţiile, din cauza unei lungi
logodne), putea cu uşurinţă să fie calificat drept
petrecerea Sezonului.
Deşi făcea parte din el, se gîndea Penelope confuz®, |
avea puţin de a face cu petrecerea în sine şi mai mult cu
nesfîrşitele speculaţii în jurul întrebării: de ce naiba Colin
Bridgerton a ales-o de soţie pe nimeni altcineva decît pa
Penelope Featherington. N-a fost la fel de rău, cînd j
Anthony Bridgerton s-a însurat cu Kate Sheffield, cart, I
ca şi Penelope, nu fusese considerată niciodată un
diamant de primă mărime. Dar cel puţin Kate nu er*
bătrînă. Penelope nici nu era în stare să numere, de cit*
ori auzise cuvintele fată bătrînă, şoptite pe la spatele al,
în timpul ultimelor zile.
Dar, cu toate că bîrfele erau supărătoare, nu o necă­
jeau prea tare, deoarece încă se mai legăna pe norul
propriei sale fericiri. O femeie nu putea să petreacă tontâ
viaţa ei de adultă îndrăgostită de un bărbat, ca apoi a|
nu fie aproape idiot de fericită, atunci cînd el a cerut-o da
nevastă.
Chiar dacă nu putea încă să-şi dea seama cum s a i
întîmplat.
Se întîmplase. Asta era tot ce conta.
Şi Colin era tot ce ar fi putut să viseze cineva oa
logodnic. A stat lîngă ea toată seara, parcă lipit cu gI«I,
iar Penelope nici măcar nu şi-a dat seama că făcea aata,
pentru a o proteja de bîrfe. în realitate, părea că aproapa
nici nu realiza ce se spune.
Era aproape ca şi cum ...Penelope zîmbi visătoartj
Era aproape ca şi cum Colin rămăsese lîngă ea, penlrU1
că voia să fie acolo.
- Ai văzut-o pe Cressida Twombley? îi şopti Elolaa la
ureche, în timp ce Colin dansa cu mama lui. E verda il*
invidie.
- E vorba doar de rochia ei, rosti Penelope cu o figuri
impresionant de sinceră.
ft Eloise rise.
O, aş vrea ca lady Whistledown să mai scrie. Ar fi
Hftts o în ţeapă.
Am impresia că s-a bănuit că lady Whistledown e
•n, rosti cu grijă Penelope.
Pfui! Nu cred nici o clipă că Cressida e lady
p/hlstledown şi am impresia că nici tu.
Probabil că nu, acceptă Penelope. Ştia că secretul
I I ar fi fost mai bine păstrat, dacă ar fi declarat că are
încredere în afirmaţiile Cressidei, dar toată lumea care o
[cunoştea ar fi găsit asta atît de neobişnuit, încît ar fi
Mvonit de-a dreptul bănuitori.
Cressida n-a vrut decît bani, continuă Eloise cu
llttpreţ. Sau poate notorietate.
Sau poate amîndouă.
Penelope se uită la duşmanca ei, care îşi avea curtea
V!/*vi. Obişnuitul ei grup de prieteni se învîrtea pe acolo,
iltu .Haturi de ei veniseră noi oameni, foarte probabil
Cliiloşi în legătură cu zvonul Whistledown.
[ Ei bine, cel puţin notorietate a reuşit să obţină.
* Eloise fu de acord.
Nu pot nici măcar să-mi imaginez de ce a fost
Itata. în mod cert, nu mai există nici un fel de relaţie
Iftlro voi două şi nici cu vreunul dintre noi.
F Colin a insistat.
I Eloise se întoarse spre ea cu gura căscată.
De ce?
' Ponelope suspecta că principalul motiv a fost recenta
llnoltiraţie a Cressidei, că ar fi lady Whistledown. Cea
inul mare parte din protipendadă nu era sigură dacă a
minţii sau nu, dar nimeni nu voia să refuze să o invite la
|jn uveniment, în cazul că totuşi spusese adevărul.
Iar Colin şi Penelope nu aveau nici un motiv să ştie
BMva.
i Insa Penelope nu putea să-i dezvăluie asta Eloisei,
ftţrt ca îi spuse restul istoriei, care era încă adevărată.
 - Mama ta n-a vrut să provoace alte bîrfe tăind-o (Im
pe listă şi Colin a spus de asemenea...
Ea roşi. Fusese realmente grozav de dulce.
- Ce? întrebă Eloise.
Penelope nu putu să vorbească fără să zîmbeascl, I
- A spus că vrea ca Cressida să fie obligată să mA
vadă triumfînd.
- O, Doamne! Ce vorbă! Eloise arăta ca şi cum at II
avut nevoie să se aşeze jos. Fratele meu e îndrăgostiţii
îmbujorarea Penelopei se transformă într-un roşu
violent. Este, exclamă Eloise. Trebuie să fie. O, poţi
să-mi spui. El nu ţi-a declarat?
Era ceva pe cît de minunat, pe atît de oribil Iii
izbucnirea Eloisei. Pe de o parte, întotdeauna a împărţit
cele mai frumoase momente ale vieţii ei, cu una din ool«
mai bune prietene, iar bucuria şi emoţia Eloisei erau Im
mod cert contagioase.
Pe de altă parte însă, toate astea nu erau neapiial
justificate, pentru că el nu o iubea. Sau cel puţin nu 10 I
spusese.
Dar se purta ca şi cum ar fi făcut-o! Penelopt «a
agăţă de acest gînd, încercînd să se concentreze atu
pra lui, mai curînd decît asupra faptului că el niciod|ll
nu rostise cuvintele.
Faptele vorbeau mai mult decît vorbele, nu-i aşa? ■
Şi faptele lui o făceau să se simtă ca o prinţesa. I
- Domnişoară Featherington! Domnişoară Featheringtjml
Penelope privi la stînga şi se lumină. Vocea aceea IUI
putea să aparţină altcuiva, decît lady-ei Danbury.
- Domnişoară Featherington, rosti lady D an b U ffl
făcîndu-şi loc cu bastonul prin mulţime, pînă cînd ajunfl|H
în faţa Penelopei şi a Eloisei.
- Lady Danbury, ce plăcere să vă văd.
- Ei, ei, ei. Faţa ridată a lady-ei Danbury aproaj»*
întineri, de forţa zîmbetului ei. E întotdeauna o plAnaff ■
l »1 mă vezi, spre deosebire de ce spun ceilalţi. Şi tu, tu
I Afurisită mică! Uite ce ai făcut.
Nu este cea mai bună treabă? întrebă Eloise.
| Penelope o privi pe cea mai bună prietenă a ei. Cu tot
molanjul de emoţii, Eloise participa alături de ea
I întotdeauna cinstită şi onestă. Brusc nu mai conta că se
«flmi în mijlocul unei săli de bal aglomerate, cu toată
I lumea privind-o ca şi cum era un fel de specimen
biologic aparte. Se întoarse şi o îmbrăţişă pe Eloise cu
Monta puterea şoptindu-i la ureche:
Te iubesc.
Ştiu că mă iubeşti, îi răspunse Eloise tot în şoaptă.
I Lady Danbury bătu tare cu bastonul în podea.
Sînt tot aici, doamnelor!
O, scuze, rosti Penelope sfioasă.
E în regulă, afirmă lady Danbury, cu o indulgenţă
IflAobişnuită la ea. E într-adevăr plăcut să vă văd pe voi
tloun fetelor îmbrăţişîndu-vă, mai curînd decît să vă
■junghiaţi pe la spate, dacă ştiţi ce înseamnă asta.
Mulţumesc că aţi venit să mă felicitaţi, rosti
Jinelope.
I N-aş fi ratat asta pentru nimic în lume, zise lady
| Hnnbury. Ei, ei, ei. Cu toţi nebunii ăştia care încearcă
m f.ii dea seama ce ai făcut, pentru a-l determina să se
limoare cu tine, cînd tot ce ai făcut cu adevărat, a fost să
Iii Iu însăţi.
| Buzele Penelopei se deschiseră şi lacrimile îi înţe­
pau ochii.
| Vai, lady Danbury, e pur şi simplu cel mai frumos...
I Nu, nu, o întrerupse lady Danbury cu glas puternic,
hlmic de genul acesta. N-am timp şi nici înclinaţie pentru
lAntlmentalisme.
Dnr Penelope observă că îşi scosese batista şi îşi
Mmpona discret ochii.
 - O, lady Danbury, rosti Colin întorcîndu-se la ele şl
strecurîndu-şi braţul posesiv sub al Penelopei. Ce bini
că vă văd.
- Domnule Bridgerton, îi adresă ea un salut scurt. Am
venit doar să o felicit pe mireasa ta.
- A, sînt sigur că merită toate felicitările.
- Hmmmm. Cuvinte adevărate şi toate celelalte, rost)
ea. Cred că s-ar putea să ai dreptate. E un trofeu, nul
mare decît realizează cineva.
- Eu realizez, rosti el cu o voce scăzută şi mortal du
serioasă, încît Penelope crezu că e gata să leşine din
cauza fiorului ce i-l transmise. Şi rog să mă scuzaţi,
continuă Colin cu glas egal, trebuie să-mi duc logodnic®
să-l întîlnească pe fratele meu...
- M-am întîlnit cu fratele tău, îl întrerupse Penelopt,!
- Consideră asta o tradiţie, rosti el. Trebuie sa 1«
recomand în mod oficial familiei.
- O! Ea simţi o puternică fierbinţeală internă, la gîndul
de a deveni o Bridgerton. Cu drăguţ!
- Aşa cum spuneam, rosti Colin, lui Anthony i-ar plA
cea să ţină un toast, apoi eu trebuie să o invit pw
Penelope la vals.
- Foarte romantic, rosti aprobator lady Danbury.
- Da? Ei bine, eu sînt genul romantic, rosti Colin oy
graţie. Eloise scoase un rîset puternic. El se în to *f||J
spre ea cu o sprinceană ridicată arogant. Sînt, repeţi *1
- De dragul Penelopei, replică ea, sper cu putart
astav
- întotdeauna se poartă aşa? o întrebă lady DanbU'v
pe Penelopte.
- Cea mai mare parte a timpului.
Ea dădu din cap.
- E o treabă bună. Copiii mei arareori vorbesc unul OU ,
altul. în afară de clipa cînd sînt bolnavi, desigur. F'iii «l
simplu n-au nimic în comun. Trist, dar adevărat.
Colin strînse mai puternic braţul Penelopei.
 - Trebuie cu adevărat să plecăm.
Desigur, murmură ea, dar cînd se întoarse ca să se
îndrepte spre Anthony, pe care îl vedea în partea
cealaltă a camerei, stînd lîngă mica orchestră, auzi o
bruscă agitaţie la uşă.
Atenţie! Atenţie!
, într-o secundă, sîngele i se scurse din obraji.
O, nu, se auzi ea şoptind. Asta nu trebuia să se
Intîmple. Nu în seara aceasta, oricum.
Atenţie!
Luni, gemu ea în sinea ei. îi transmisese tipografului
cn luni. La balul Mottram.
Ce se întîmplă? întrebă lady Danbury.
Zece băieţi, nu mai mari decît nişte ştrengari, intrară
«Inrgînd în sală ţinînd în mînă coli de hîrtie şi aruncîndu-
I» in sus ca pe nişte dreptunghiuri mari de confeti.
Ultimul editorial al lady-ei Whistledown! ţipau ei.
Cltiţi-I acum! Citiţi adevărul.
 Capitolul 17

Colin Bridgerton era faimos din mai multe motive.

Era faimos pentru felul cum arăta, ceea ce nu era o
surpriză, pentru că toţi bărbaţii Bridgerton erau faimoşi
pentru felul cum arătau.
Era faimos pentru zîmbetul lui seducător, care putaa
să înmoaie inima unei femei dintr-o sală aglomerata da
bal şi nu numai o dată făcuse o tînără să leşine.
Era faimos pentru farmecul lui discret, abilitatea Iul »1«
a face ca oricine să se simtă la largul lui, cu un zîmbal
blînd şi un comentariu amuzant.
Pentru ceea ce nu era faimos, şi de fapt mult*
persoane ar fi jurat că nici nu are aşa ceva, «ia
irascibilitatea.
Şi datorită remarcabilului său (pînă acum nefoloiH)
autocontrol, nimeni nu o descoperi nici în acea noapla
cu toate că soţia sa în devenire s-ar fi putut trezi a dona
zi cu vînătăi serioase pe braţ.
- Colin, oftă ea uitîndu-se la locul unde o strîngea,
Dar el nu putea să-i dea drumul. Ştia că îi face iflu
ştia că nu era o treabă grozav de plăcută faptul câ-l lAoa#
rău, dar era aşa de afurisit de furios în clipa aceen ţi H
strîngea de braţ pentru tot, şi-şi pierduse firea în Iota I
cinci sute din cele mai apropiate şi mai dragi cunoştlnţfi
Una peste alta, gîndea că făcea ce trebuie.
 O să o ucidă. Imediat ce va descoperi un mod de a o
icoate din sala asta de bal uitată de Dumnezeu, în mod
categoric o să o omoare. Căzuseră de acord că lady
Whistledown aparţinea trecutului. Dar acum, se pare că
nu se va întîmpla aşa. Pur şi simplu, ea atrăgea dezas-
I trul. Ruina.
E fabulos! exclamă Eloise apucînd o foaie de ziar
din aer. Absolut, pozitiv, straşnic. Pariez că a renunţat să
no retragă, pentru a celebra logodna voastră.
N-ar fi frumos? rosti tărăgănat Colin.
Penelope nu spunea nimic, dar arăta foarte, foarte
I palida.
O, ceruri!
Colin se întoarse spre sora lui, rămasă cu gura
I OAscată în timp ce citea articolul.
Apucă o foaie de asta şi pentru mine, Bridgerton!
I Oomandă lady Danbury, pocnindu-l peste picior cu bas-
I Ionul. Nu-mi vine să cred că scoate ziarul sîmbăta.
■trnbuie să fie ceva bun.
Colin se aplecă şi ridică două foi de hîrtie de pe
■uşumea, dîndu-i una lady-ei Danbury şi uitîndu-se la
M i din mîna lui, cu toate că era absolut sigur că ştia
HKiict ce scria acolo.
■ Şi avea dreptate.
Nu există nim ic ce să dispreţuiesc mai mult, decît
m ţfnnul care crede că e amuzant să o bată cu palma
m idescendent pe mînă pe o doamnă, murmurînd: ,JE
UVtrogativa unei fem ei să-şi schimbe intenţiile.” Şi,
wkmtru că sim t că întotdeauna trebuie să -ţi su sţii
ntltmatiile prin acţiune, mă străduiesc să-mi menţin
l g o rile şi hotărîrile ferme şi reale.
I lată de ce, Amabile C ititor, cînd mi-am scris editorialul
t/w 19 aprilie, am intenţionat cu adevărat să fie ultimul.
| fiituşi. evenimente care n-au depins de mine (sau de
tfVobarea mea) mă silesc să pun din nou tocul pe hîrtie,
W fitru ultima oară.
 Doamnelor şi Domnilor, Prezenta Autoare NU est0
lady Cressida Twombley. Aceasta nu e nim ic altceva
decît o impostoare ordinară, şi m i-ar frînge inima să vad
anii mei de muncă grea atribuiţi uneia ca ea.
Documentele Societăţii Lady-ei Whistledown^
14 aprilie 1824

- E cea mai bună faptă pe care am văzut-o vreodatl,

şopti veselă Eloise. Poate că sînt o fiinţă rea, pentru ol
niciodată n-am simţit o atare bucurie la prăbuşirea urmi
persoane.
- Prostii! rosti lady Danbury. Eu ştiu că nu sînt o fllntl
rea şi totuşi găsesc această acţiune încîntătoare.
Colin nu spunea nimic. Nu avea încredere în v o o il
lui. Nu avea încredere nici în el însuşi.
- Unde e Cressida? întrebă Eloise ridicînd capul
văzut-o cineva? Fac pariu că deja a luat-o la g o ifll
Trebuie că e mortificată. Eu aş fi mortificată, dacă aş fl !ft
locul ei.
- T u n-ai să fii niciodată ea, rosti lady Danbury. E ftlfl
persoană mult prea decentă.
Penelope nu spunea nimic.
- Totuşi, continuă Eloise jovială, cuiva aproape o l H
pare rău de ea.
- Dar numai aproape, rosti lady Danbury.
- O, în mod sigur. Cu adevărat aproape, daca § i
spunem adevărul.
Colin stătea doar acolo, scrîşnind din dinţi.
- Iar eu am să-mi păstrez cele o mie de lire! cotcodll
lady Danbury.
- Penelope! exclamă Eloise, dîndu-i un ghiont |
cotul. N-ai scos o vorbă. Nu e minunat ce se întîm pllf
Penelope aprobă din cap şi zise:
- Nu pot să cred. Strînsoarea lui Colin de pe brutul 1
se accentuă. Vine şi fratele tău, şopti ea.
 El se uită spre drepta. Anthony se îndrepta cu paşi
mari spre el, cu Violet şi Kate foarte aproape în urma lui.
- Ei bine, asta aproape că ne scoate pe noi din
scenă, comentă Anthony, cînd se opri lîngă Colin. Apoi
salută din cap doamnele: Eloise, Penelope, lady Danbury!
- Nu cred că o să mai asculte cineva toastul lui
Anthony, afirmă Violet uitîndu-se prin cameră. Zumzetul
se atenuase. Foi de ziar rătăcite încă mai zburau prin
aer şi oamenii plonjau după cele care aterizaseră deja
pe duşumea. Zvonul şoaptelor era constant şi aproape
enervant, iar Colin simţea că ţeasta îi face explozie.
Trebuia să iasă. Acum. Sau cel puţin, cît mai repede
posibil.
Capul îi urla şi se simţea luînd foc în propria piele. Era
ceva asemnător cu pasiunea, cu excepţia faptului că nu
•ra pasiune, era furie, era jignire şi acel sentiment teribil
şl întunecat că a fost trădat de singura persoană, care ar
fl trebuit să stea fără discuţie alături de el.
Era ciudat. Ştia că Penelope poseda acel secret şi că
•vea cel mai mult de pierdut. Aceasta o privea pe ea, nu
|)o el; ştia din punct de vedere raţional cel puţin. Darîntr-un
(«I încetase să mai conteze. Acum erau o echipă şi totuşi
mii acţionase fără el.
Nu avea dreptul să se pună într-o poziţie atît de
precară, fără să-l consulte pe el mai întîi. El era soţul ei,
•tiu va fi, şi era datoria lui dată de Dumnezeu să o pro­
beze, indiferent dacă ea voia sau nu.
Colin? îl chemă mama lui. Te simţi bine? Arăţi cam
eludat.
Ţine toastul ăla, rosti el întorcîndu-se spre Anthony.
Pmielope nu se simte bine şi trebuie să o duc acasă.
Nu te simţi bine? o întrebă Eloise. Ce nu e în
f»(|ula? N-ai spus nimic.
Spre lauda Penelopei, reuşi un destul de credibil:
O mică durere de cap.
 - Da, da, Anthony, zise şi Violet, dă-i drumul şi ţine-tl
cuvîntarea acum, astfel încît Colin şi Penelope să poată
dansa. Ea nu poate pleca, pînă nu vorbeşti tu.
Anthony aprobă, apoi le făcu un semn lui Colin şl
Penelopei să-l urmeze în faţa celorlalţi. Un trompetist
lansă o notă puternică din trompetă, semnalîndu-le parti­
cipanţilor să facă linişte. Toţi se supuseră, probabil din
cauză că-şi închipuiau că următorul anunţ va fi în
legătură cu lady Whistledown.
- Doamnelor şi domnilor, începu Anthony cu glas tar»
acceptînd o cupă de şampanie de la un valet. Ştiu că toţi
sînteţi intrigaţi de recenta intruziune a lady-fl J
Whistledown în petrecerea noastră, dar trebuie să v«
rog stăruitor să vă amintiţi motivul pentru care ne-am
adunat aici în această seară.
Ar fi trebuit să fie un moment perfect, se gîndi Colin
fără pasiune. Ar fi trebuit să fie seara de triumf u
Penelopei, noaptea ei de strălucire, în care să arnts
lumii ce frumoasă şi drăguţă şi deşteaptă e în realitatn
Era noaptea lui, în care să arate publicului intenţiile Iul
bune şi reale, să se asigure că fiecare ştie că el o ni«
sese pe ea şi, la fel de important, că şi ea l-a ales pe »1
însă tot ce voia să facă era să o apuce de umeri şl nl
o scuture, pînă cînd îşi ieşea din minţi. Ea a periclitai
totul. Şi-a riscat tot viitorul.
- în calitate de cap al familiei Bridgerton, continui
Anthony, îmi face o mare plăcere de cîte ori una dlntfi j
rudele mele îşi alege mireasa. Sau mirele, adăugă sl h i
un zîmbet, făcînd semn spre Daphne şi Simon.
Colin se uită la Penelope. Stătea foarte dreapta f|
foarte liniştită, în rochia ei de satin albastru ca il>*
gheaţă. Nu zîmbea, ceea ce trebuie că le părea ciudat
celor cîteva sute de persoane care o priveau. Dar puni»
că îşi vor închipui că e nervoasă. Existau sute de oamfrnl
care o priveau, la urma urmei. Oricine ar fi fost nervos,
 Deşi, dacă cineva ar fi stat chiar lîngă ea, aşa ca el,
ar fi putut să vadă panica din ochii ei, ridicarea şi
coborîrea accelerată a pieptului, în timp ce respiraţia îi
devenea din ce în ce mai rapidă şi mai neregulată.
Era înspăimîntată.
Dumnezeule! Trebuia să fie înspăimîntată. Înspăimîn-
tatâ de ceea ce i se putea întîmpla, dacă secretul ei
Ieşea la iveală. Înspăimîntată de ceea ce / s-ar putea
întîmpla, cînd vor avea ocazia să stea de vorbă.
De aceea, concluzionă Anthony, am marea bucurie
lâ ridic paharul în cinstea fratelui meu Colin şi a miresei
lui în devenire, Penelope Featherington. Pentru Colin şi
Penelope!
Colin se uită la mîna lui şi realiză că cineva îi pusese
In ea un pahar de şampanie. Ridică paharul, fu gata să-l
duca la buze, apoi îi trecu prin cap că cel mai bine ar fi
ou în loc de asta să-l atingă de gura Penelopei. Mulţimea
Ovnţionă sălbatic şi el o privi cînd ea luă o înghiţiură, apoi
•Itn şi alta, forţată să continue să bea, pînă cînd el îi luă
pnharul, ceea ce nu făcu pînă cînd nu termină de băut.
Apoi realiză că demonstraţia lui copilărească de pu­
iet» îl lăsase fără băutură, ceea ce de fapt îşi dorea cu
(jlNperare, aşa că luă paharul din mîna Penelopei şi îl
Iftdu peste cap dintr-o singură sorbitură.
Mulţimea ovaţionă şi mai tare.
I El se aplecă şi îi şopti la ureche:
Acum o să dansăm. O să dansăm, pînă cînd restul
Şerticipanţilor ni se va alătura şi nu vom mai fi centrul
llwnţiei. Apoi tu şi cu mine ne vom strecura afară. Şi
■lunci vom vorbi.
f Bărbia ei se ridică într-o mişcare de acceptare de-abia
ipercoptibilă.
El o luă de mînă şi o conduse pe ringul de dans,
punindu-şi cealaltă mînă pe talia ei, în timp ce orchestra
|l«mi primele acorduri ale valsului.
 - Colin, şopti ea, n-am intenţionat să se întîmple aşa
ceva.
El îşi fixă pe faţă un zîmbet. La urma urmei, acesta se
presupunea că e primul lui dans oficial cu logodnica Iul. j
- Nu acum, porunci el.
- Dar...
- Peste zece minute. Am o mulţime să-ţi spun, dar
pentru moment, nu vom face decît să dansăm.
- Am vrut doar să spun...
Mîna lui se încordă în jurul ei, într-un gest de avar- ■
tizare de neconfundat. Ea îşi strînse buzele şi se uita l l 1
faţa lui un scurt moment, apoi privi în lături.
- Ar trebui să zîmbesc, şopti ea continuînd să-l priveascâ, J
- Atunci zîmbeşte.
- Şi tu trebuie să zîmbeşti.
- Ai dreptate, zise el. Aşa voi face.
Dar n-o făcu.
Penelope simţi că se încruntă. La drept vorbind, aval
senzaţia că e gata să plîngă, dar pînă la urmă reti|l
să-şi ridice colţurile buzelor. Toată lumea o privea - cal fl
puţin întreaga omenire - şi ştia că îi examinau fiecaia
mişcare, catalogînd fiecare expresie care-i trecea paula
trăsături.
Petrecuse ani întregi simţindu-se invizibilă şi ura j
aceasta. Dar acum, ar fi dat totul pentru cîteva scuita 1
momente de anonimat.
Nu, nu tot. Pe Colin nu l-ar fi dat. Dacă a-l avea pa al
însemna că va trebui să petrecă tot restul vieţii mii
supravegherea strictă a protipendadei, merita asta. 01
dacă va trebui să-i îndure furia şi dispreţul, ca parte din
căsătoria lor, atunci merita şi asta.
Ştia că va fi furios pe ea pentru publicarea ultimului
editorial. Mîinile i-au tremurat, cînd a rescris cuvintala |I
a fost terifiată tot timpul cît a stat în biserica St.Brlde (la
fel ca şi pe drumul pînă acolo şi înapoi), sigură câ el va
 tăbărî asupra ei în orice clipă anulînd nunta, pentru că
nu putea să suporte să fie însurat cu lady Whistledown.
Şi totuşi, o făcuse.
Ştia că el îşi închipuie că a făcut o greşeală, dar ea
pur şi simplu nu putea să-i permită Cressidei Twombley
sa se folosească de munca ei de o viaţă. Oare era prea
mult să-i ceară lui Colin să încerce cel puţin să vadă totul
din punctul ei de vedere? Ar fi fost destul de greu să
permită cuiva să pretindă că e lady Whistledown, dar în
ce o privea pe Cressida, era de neconceput. Penelope
muncise prea din greu şi îndurase prea multe din partea
Cressidei.
Mai ştia şi că el nu o va părăsi, odată ce logodna lor
devenea publică. Aceasta a fost o parte a motivului
pentru care îl instruise în mod insistent pe editorul ei să
livreze ziarele luni, la balul Mottram. Ei bine, aceasta şi
(nptul că părea cu adevărat greşit să se întîmple la
propriul ei bal de logodnă, mai ales cînd Colin era atît de
Imporiva ideii.
Să-l ia naiba pe domnul Lacey! Sigur a făcut asta
pnntru a creşte difuzarea ziarului şi impactul dezvăluirii.
Ştia destule despre societate citind-o pe Whistledown,
pontru a-şi da seamă că un bal de logodnă Bridgerton va
ll ocazia cea mai rîvnită a Sezonului. De ce trebuia să
flonteze, ea nu ştia, pentru că creşterea interesului faţă
dfi Whistledown nu ducea la mai mulţi bani în buzunarul
Iul Whistledown se sfîrşise cu adevărat şi nici Penelope
Rlcl domnul Lacey nu vor mai încasa nici o liră din
publicarea sa.
În afară de faptul...
Penelope se încruntă şi oftă. Trebuie că domnul
liscey spera că ea îşi va schimba hotărîrea.
Mina lui Colin se strînse şi mai tare în jurul taliei ei şi
s«îşi ridică ochii. Şi el o privea, cu ochii aceia strălucind
vr»r/i, chiar şi în lumina luminărilor. Sau poate era doar
faptul că ea ştia că sînt verzi. Putea să-şi închipuie ca
sînt smaralde, în întuneric.
El făcu un semn spre ceilalţi dansatori de pe ringul do
dans, care era acum plin de lume.
- E timpul să scăpăm de aici, rosti el.
La semnul lui, ea răspunse tot cu un semn din cap. |
Deja spuseseră familiei lui că nu se simţea bine şi ca
voia să meargă acasă, aşa că nimeni nu va judeca prea
aspru plecarea lor. Şi dacă nu era chiar de rigeur să fi»
singuri în trăsura lui, ei bine, uneori regulile erau
încălcate pentru perechile logodite, în special în seri atfl
de romantice.
Un hohot de rîs ridicol şi panicat îi scăpă de pe buze, I
Seara se dovedea a fi cea mai puţin romantică, din toata
viaţa ei.
Colin o privi tăios, cu o sprinceană arogantă ridicall I
întrebător.
- Nimic, rosti Penelope.
El o strînse de mînă, dar nu cu prea multă afecţiuni, I
- Vreau să ştiu, rosti el.
Ea ridică din umeri fatalistă. Nu putea să-şi imagintui I
ce putea să facă, sau să spună, pentru a nu (noi 1
noaptea mai rea decît era deja.
- Mă gîndeam doar că, se presupune că seari I
aceasta putea să fie romantică.
- Ar fi putut să fie, rosti el cu cruzime.
Mîna lui alunecă de pe talia ei, dar cu cealaltă mîni II J
apucă degetele uşor, pentru a o conduce prin mulţlm»,
pînă trecură dincolo de uşile franţuzeşti, afară pe teraM. I
- Nu aici, şopti Penelope privind neliniştită înapnl, -I
spre salonul de bal.
El nu-i învrednici comentariul cu nici un răspun», IM «
loc de asta trăgînd-o mai departe prin noaptea »1«
cerneală, pînă după colţ, unde erau singuri.
 Dar nu se opriră nici acolo. Cu o privire rapidă, pentru
a se asigura că nu e nimeni în jur, Colin împinse o uşă
mică şi modestă şi o deschise.
- Ce e aici? întrebă Penelope.
Răspunsul lui fu o împingere mai fermă în spatele ei,
pînă fură înăuntru, în culoarul întunecos.
- Sus, zise el făcînd un semn spre nişte trepte.
Penelope nu ştia dacă era cazul să fie speriată sau
îngrozită, dar oricum urcă scările, perfect conştientă de
prezenţa fierbinte a lui Colin, chiar în spatele ei.
După ce urcă mai multe rînduri de scări, Colin făcu un
pas înaintea ei şi deschise altă uşă, uitîndu-se atent în
hol. Era gol, aşa că făcu un pas înainte trăgînd-o după
ol, înaintînd tăcut (în timp ce Penelope recunoştea locul,
ca fiind camerele particulare ale familiei), pînă cînd
■(unseră la o cameră în care ea nu intrase niciodată.
Camera lui Colin. Ştiuse dintotdeauna unde era. Dar
Iu toţi anii aceia, cînd venise aici pentru a o vizita pe
tloise, nu făcuse altceva decît să-şi plimbe degetele pe
uşa grea din lemn. Ani întregi Colin locuise aici, la
Numărul Cinci, dar şi după aceea mama lui a insistat
IA i păstreze camera intactă, pentru el. Nu se ştie
niciodată cînd va putea să aibă nevoie de ea, a spus ea
|l se dovedise că a avut dreptate, mai devreme în timpul
Bozonului, cînd Colin se întorsese din Cipru şi nu avea
Inca o casă închiriată.
| El împinse uşa şi o trase înăuntru, după el. Dar
Camera era întunecată şi ea se împiedică, iar cînd încetă
mi se mai mişte, a fost pentru că trupul lui era exact în
fata ei.
[ El o apucă de braţe pentru a o stabiliza, însă după
Iceea nu o mai lăsă să plece, o ţinea doar acolo, în
întuneric. Nu era o îmbrăţişare, nu adevărată, dar trupul
,11 ora alături de el, în toată lungimea lui. Nu putea să
Vnda nimic, dar putea să-l simtă şi să-l miroasă şi să-i
audă respiraţia plutind prin aerul nopţii şi mîngîindu-l
blînd obrazul.
Era o agonie.
Era un extraz.
Mîinile lui alunecară încet în jos pe braţele ei goale,
torturîndu-i fiecare nerv şi apoi brusc, se depărtă cu un
pas de ea.
Apoi - linişte.
Penelope nu era sigură la ce să se aştepte. Va ţipa la
ea, o va dojeni, îi va cere să se explice.
Dar el nu făcu nimic din toate astea. Stătea doar
acolo în întuneric, forţînd deznodămîntul, forţînd-o sn
spună ceva.
- Ai putea...ai putea să aprinzi o lumînare? întrebă ow
în sfîrşit.
- Nu-ţi place întunericul? rosti el tărăgănat.
- Nu acuma. Nu ca acesta.
- Aha, murmură el. Deci vrei să spui că altul ţl-ar
plăcea? Degetele lui se aflau dintr-odată pe pielea «I
urmărind marginea corsajului.
Apoi dispărură.
- Nu, rosti ea cu voce tremurată.
- Să nu te ating? Vocea lui devenise ironică şl
Penelope era încîntată că nu putea să-i vadă faţa. Doaf
eşti a mea, nu-i aşa?
- Nu încă, îl avertiză ea.
- O, ba eşti. Ai urmărit asta. De fapt, totul a fost chlaf
inteligent sincronizat, aşteptînd să faci anunţul final la
balul nostru de logodnă. Ştiai că nu vreau să publlol
acest ultim articol. Ţi-am interzis! Am fost de acord... *■
- N-am fost niciodată de acord!
El îi ignoră izbucnirea.
- Ai aşteptat pînă cînd...
- N-am fost de acord niciodată, ţipă din noui
Penelope, avînd nevoie să clarifice faptul că nu Ml
călcase cuvîntul. Indiferent ce făcuse, nu l-a minţit. I I
 bine, în afară de păstrarea secretului Whistledown timp
de peste o duzină de ani, dar în mod cert nu fusese
singurul înşelat. Da, admise ea, pentru că nu părea
Corect să înceapă să mintă acum. Ştiam că nu m-ai
paraşi. Dar speram...
Vocea ei se stinse şi fu incapabilă să termine.
Ce ai sperat? întrebă Colin, după o linişte nesfîrşită.
Am sperat că mă vei ierta, şopti ea. Sau cel puţin că
ma vei înţelege. întotdeauna am crezut că eşti felul de
bărbat care...
Ce fel de bărbat? întrebă el, de data aceasta după
o mică pauză.
E pur şi simplu vina mea, rosti ea obosită şi tristă.
Io am pus pe un piedestal. Ai fost aşa de drăguţ toţi
•ceşti ani. Presupun că am crezut că eşti incapabil de
Orice altceva.
Ce dracu’ am făcut, care n-a fost drăguţ? întrebă el.
|T**-am protejat, m-am oferit ţie, am...
Nu ai încercat să vezi situaţia aceasta, din punctul
mou de vedere, îl întreupse ea.
Pentru că acţionezi ca o idioată! aproape urlă el.
După care se lăsă tăcerea, felul de tăcere care zgîrîie
tiiichile, mănîncă sufletele.
Nu pot să-mi imaginez ce altceva mai este de spus,
fonti în final Penelope.
Colin se uită în altă parte. Nu ştia de ce face asta;
■intru că oricum, nu putea să o vadă în întuneric. Dar
liv u din tonul vocii ei îl tulbură. Părea vulnerabilă,
jihosita. Dornică şi cu inima frîntă. îl făcea să dorească
ia (i înţeleagă, sau cel puţin să încerce, cu toate că ştia
»■A oa a făcut o greşeală îngrozitoare. Fiecare mică
nuanţa din vocea ei îi atenua furia. Era încă furios, dar
lll pierduse dorinţa de a o demonstra.
O să fii descoperită, să ştii, rosti el cu voce joasă şi
lOnlrolată. Ai umilit-o pe Cressida; va fi mai mult decît
furioasă şi nu se va potoli, pînă cînd nu o va descoperi
pe adevărata lady Whistledown.
Penelope se mişcă uşor; putea să-i audă foşentul
rochiei.
- Cressida nu e suficient de deşteaptă, pentru a-şi da
seama că eu sînt, şi, în plus, nu intenţionez să mai scriu
nici un alt editorial, aşa că nu va mai exista nici o ocazie
să apară şi să dezvăluie ceva. Se lăsă tăcerea, apoi
adăugă: ai promisiunea mea în legătură cu asta.
- E prea tîrziu, rosti el.
- Nu e prea tîrziu, protestă ea. Nimeni nu ştie! Nimeni
nu ştie în afară de tine şi ţie ţi-e aşa ruşine cu mine, încît
pot să suport.
- O, pentru numele Domnului, Penelope, o repezi el.
Nu mi-e ruşine cu tine.
- Eşti aşa de bun te rog să aprinzi lumina? se
lamentă ea.
Colin traversă camera şi răscoli într-un sertar după o
lumînare şi mijlocul de a o aprinde.
- Nu mi-e ruşine cu tine, repetă el, dar cred că
acţionezi nebuneşte.
- S-ar putea să ai dreptate, rosti ea, dar trebuie să fac
ceea ce cred eu că e corect.
- Nu gîndeşti deloc, rosti el întorcîndu-se să-i pri­
vească faţa, în timp ce aprindea flacăra. Să uit, dacă vrei
- deşi nu pot - ce se va întîmpla cu reputaţia ta, dacă
lumea descoperă cine eşti în realitate. Să uit că lumea te
va diseca, că vor vorbi despre tine pe la spate.
- Oamenii aceştia nu merită să te îngrijoreze, rosti
ea, cu spatele drept ca un băţ.
- Poate că nu, fu de acord el încrucişîndu-şi braţele
şi privind-o. Cu înverşunare. Dar asta va durea. Nu-ţi va
plăcea, Penelope. Şi nici mie.
Ea înghiţi convulsiv în sec. Buuun! Poate că va
ajunge şi la ea.
 - Dar să uit toate astea, continuă el. Ai petrecut ulti­
ma decadă insultînd oamenii, Ofensîndu-i.
- Am spus şi o mulţime de lucruri foarte drăguţe, pro­
testă ea, cu ochii întunecaţi strălucind de lacrimi nestăpînite.
- Sigur că da, nu aceştia sînt oamenii de care va
trebui să fii îngrijorată. Vorbesc despre cei furioşi, cei
insultaţi. Făcu un pas înainte şi o apucă de braţe.
Penelope, rosti el insistent, vor exista oameni care vor
dori să te rănească.
Vorbele lui erau destinate ei, dar se întoarseră şi îi
străpungeau propria lui inimă.
încercă să-şi imagineze viaţa fără Penelope. Era
imposibil.
Doar cu cîteva săptămîni înainte ea era...Se opri,
gîndind. Ce fusese ea? O prietenă? O cunoştinţă? Cineva
pe care o văzuse, dar nu o remarcase cu adevărat?
Şi acum era logodnica lui, curînd va fi mireasa lui. Şi
poate...poate era ceva mai mult decît atît. Ceva mai
profund. Ceva chiar mai preţios.
- Ceea ce vreau eu să ştiu, ceru el, forţînd deliberat
conversaţia să revină la subiect, astfel încît mintea lui să
nu o ia pe nişte căi atît de periculoase, este: de ce nu ai
profitat de alibiul perfect, dacă scopul era de a rămîne
anonimă.
- Pentru că scopul n-a fost să rămîn anonimă! ţipă ea
dîrză.
- Vrei să fi descoperită? întrebă el privind-o cu gura
căscată în lumina luminării.
- Nu, sigur că nu, răspunse ea. Dar aceasta e munca
mea. Aceasta e activitatea vieţii mele. Asta e tot ceea ce
pot să demonstrez în viaţă şi dacă nu pot să profit de pe
urma ei, voi fi damnată dacă altcineva o va face.
Colin deschise gura pentru a-i da o replică, dar spre
surpriza lui, nu avea nimic de spus. Munca vieţii ei.
Penelope făcuse ceva în viaţă.
El nu.
 S-ar putea să nu reuşească să-şi pună semnătura pe
această activitate, dar cînd rămîne singură în camera ei,
poate să privească la realizările trecute, să le revadă şl I
să-şi spună: asta e. Pentru aceasta am trăit.
- Colin? şopti ea, uimită de tăcerea lui.
Era uluitoare. Nu ştia cum de nu realizase înainte,
cînd ştia deja că e deşteaptă, drăguţă, spirituală şi plina
de resurse. Dar toate aceste adjective, şi multe altele la 1
care nu se gîndise încă, nu adăugau nimic la adevărata 1
ei statură.
Era surprinzătoare.
Iar el era...Dumnezeule de sus! Era gelos pe ea.
- Plec, rosti ea blînd întorcîndu-se şi îndreptîndu-se ]
spre uşă.
O clipă, el nu reacţionă. Mintea lui era încă împietrită,
ameţită de revelaţie. Dar cînd văzu mîna ei pe clanţa
uşii, ştiu că nu poate să o lase să plece. Nu în noaptea
asta, şi niciodată.
- Nu, rosti el răguşit micşorînd distanţa dintre ei, prin 1
trei paşi mari. Nu, rosti din nou. Vreau să rămîi.
Ea ridică ochii spre el, ochii ca două lacuri pline de
confuzie.
- Dar ai spus...
El îi prinse faţa în mîini cu tandreţe.
- Uită ce am spus.
Şi atunci a fost momentul cînd a realizat că Daphne
avusese dreptate. Pentru el dragostea n-a fost ca o
lovitură de trăsnet din cer. A început cu un zîmbet, un l
cuvînt, o privire ademenitoare. în fiecare secundă
petrecută în prezenţa ei crescuse, pînă cînd a ajuns în z
acest moment şi deodată ştiu.
O iubea.
Era încă furios pe ea, pentru că a publicat acest ultim .
articol, şi îi era îngrozitor de ruşine de el însuşi, pentru
că era de fapt gelos pe ea că şi-a găsit preocuparea şl
scopul vieţii, însă cu toate acestea, o iubea.
 Şi dacă o lăsa să iasă pe uşa aceea acum, nu şi-o va
ierta niciodată.
Poate că aceasta era definiţia iubirii, cînd vrei pe
cineva, cînd ai nevoie de ea, cînd o adori, chiar dacă eşti
îngrozitor de furios şi chiar gata să o legi de pat, doar
pentru a o opri să plece şi să provoace şi mai multe
necazuri.
Aceasta era noaptea. Acesta era momentul. Se
înăbuşea de emoţie şi trebuia să i-o spună. Trebuia să i-
o arate.
- Rămîi, şopti el şi o trase la el, dur, flămînd, fără
scuze sau explicaţii. Rămîi, rosti din nou, conducînd-o
spre patul lui. Şi cînd ea nu spuse nimic, el rosti pentru
a treia oară: Rămîi.
Şi ea dădu afirmativ din cap.
O luă în braţe.
Aceasta era Penelope şi aceasta era iubirea.
 Capitolul 18

în momentul în care Penelope acceptă dînd din cap -

de fapt în momentul dinaintea acceptării - ea ştiu că e
de acord cu mai mult decît un sărut. Nu era sigură ce
l-a făcut pe Colin să se răzgîndească, de ce fusese atît
de furios cu un minut în urmă şi atît de drăgostos şl
tandru în următorul.
Nu era sigură, dar adevărul era - că nu-i păsa.
Un lucru ştia - nu făcea asta, nu o săruta aşa de
dulce, pentru a o pedepsi. Unii oameni pot să-şi
folosească dorinţa ca o armă, seducţia ca o răzbunare,
dar Colin nu era unul dintre ei.
Pur şi simplu aşa ceva nu exista la el.
El era, cu tot felul lui de a fi dezinvolt şi zburdalnic, cu
toate glumele, tachinările şi umorul lui hîtru, un bărbat
bun şi nobil. Şi va fi un soţ bun şi nobil.
Ştia asta, tot aşa de bine cum se cunoştea pe sine
însăşi.
Şi dacă o săruta pasionat, lungind-o pe patul lui,
acoperindu-i trupul cu al lui, era pentru că o dorea,
pentru că îi păsa suficient de ea, pentru a-şi domoli furia.
îi păsa de ea.
Penelope îl sărută la rîndul ei, cu toată emoţia pe
care o simţea, în fiecare colţişor al sufletului ei. Simţise
dragoste pentru acest bărbat ani şi ani şi ceea îi lipsea
ca experienţă, completă prin fervoare. îl apucă de păr,
se zvîrcoli sub el, fără să-i pese de aparenţe.
De data aceasta nu erau într-o trăsură, sau în salonul
mamei lui. Nu le era teamă că vor fi descoperiţi şi nici nu
avea nevoie să se asigure, că trebuia să arate
prezentabilă peste zece minute.
Era noaptea în care putea să-i arate tot ce simţea
pentru el. Va răspunde la dorinţa lui cu a ei proprie şi
tăcută îşi va face jurămintele de iubire, fidelitate şi
devotament.
Cînd noaptea se va sfîrşi, el va şti că îl iubea. S-ar
putea să nu-i spună cu vorbe - s-ar putea nici măcar să
nu le şoptească - dar va şti.
Sau poate că deja ştia. Era nostim: fusese aşa de
uşor să-şi ascundă viaţa secretă ca lady Whistledown, şi
aşa de incredibil de greu să-i interzică inimii ei să i se
oglindească în ochi, de fiecare dată cînd îl privea.
- Cînd am început să te doresc aşa de mult? şopti el,
aplecîndu-şi capul foarte uşor peste al ei, pînă cînd vîrful
nasurilor li se atinseră şi ea putu să-i vadă ochii, întune­
caţi şi fără culoare în lumina slabă a luminărilor, dar atît
de verzi în mintea ei, fixîndu-i pe ai ei. Respiraţia lui era
fierbinte, privirea îi era fierbinte şi o făcea să se simtă şi
ea fierbinte pe tot trupul, cum nici măcar nu-şi permisese
să creadă vreodată.
Degetele lui pipăiră spatele rochiei, pipăiră expert
nasturii, pînă cînd ea simţi materialul cedînd, la început
de peste sîni, apoi de pe coaste, apoi din jurul taliei.
Şi apoi, nu mai era nimic.
- Dumnezeule! rosti el cu vocea doar puţin mai
puternică decît respiraţia, eşti aşa frumoasă.
Şi pentru prima oară în viaţa ei, Penelope crezu că
s-ar putea să fie adevărat.
Era ceva extraordinar şi excitant să fii aşa de intim
goală în faţa altei fiinţe umane, dar nu simţea nici un fel
de ruşine. Colin se uita la ea cu atîta căldură atingînd-o
aşa de respectuos, încît nu putea să simtă nimic altceva,
decît un copleşitor semn al destinului.
Degetele lui se plimbară de-a lungul pielii sensibili
din jurul sînilor, la început aţîţînd-o cu unghiile, apoi
mîngîindu-o mai blînd, în timp ce vîrfurile degetelor se
întorceau la poziţia lor iniţială, de lîngă claviculă.
Ceva ticăi în ea. Nu ştia dacă e atingerea lui, sau felul
în care se uita la ea, dar ceva o făcu să se schimbe. 1
Se simţea ciudat, straniu.
Minunat.
El se aşeză în genunchi pe pat, alături de ea, în ci
îmbrăcat, privind-o cu un sentiment de mîndrie de
proprietar şi de dorinţă.
- N-am visat niciodată că ai putea să arăţi aşa, şopti
el mişcînd mîna, pînă cînd palma lui îi mîngîie uşor
sfîrcul. N-am visat niciodată că te voi dori atît. Penelope
trase aer în piept, ca un spasm al senzaţiei care o ]
răvăşea. Dar ceva în cuvinele lui era neliniştitor şi el
trebuie că a văzut reacţia din ochii ei, pentru că întrebă:
ce e? Ce e greşit?
- Nimic, începu ea să spună, apoi se controlă.
Căsătoria lor trebuia să se bazeze pe onestitate şi nu
ajuta niciunuia, dacă îşi ascundeau sentimentele. Dar
cum ai crezut că arăt? întrebă ea cu blîndeţe. O privea
confuz, derutat de întrebare. Ai spus că n-ai visat
niciodată că aş putea să arăt aşa, explică ea. Cum ai
crezut că arăt?
- Nu ştiu, admise el. Pînă acum cîteva săptămîni, nici
nu m-am gîndit la asta.
- Şi de atunci? insistă ea, nu prea sigură de ce sim­
ţea nevoia să-i spună, dar ştiind că totuşi avea nevoie.
într-o clipă o încălecă, apoi se aplecă, pînă cînd
materialul vestei lui se frecă de abdomenul şi de sînii ei,
pînă cînd nasul lui o atinse şi respiraţia lui fierbinte îi
înfioră pielea.
 - De atunci, mîrîi el, m-am gîndit la această clipă de
mii de ori, mi-am imaginat sute de perechi diferite de
sîni, toţi frumoşi, dezirabili, plini şi cerşindu-mi atenţia,
dar nimic şi, dă-mi voie să repet asta în caz că nu m-ai
auzit de prima dată, nim ic nu se compară cu realitatea.
- Ohoo! Era tot ce putea să-i treacă prin cap să spună.
El îşi scoase haina şi vesta, pînă cînd rămase doar în
cămaşa de pînză fină şi în pantaloni, apoi nu făcu nimic
decît o privi, cu un zîmbet răutăcios, răutăcios, apărut
într-un colţ al buzelor, cînd ea se agită sub el, fierbinte şi
flămîndă sub privirea lui neînduplecată.
Apoi, exact cînd era sigură că nu va mai putea
suporta nici o secundă, el se întinse şi îi acoperi sînii cu
ambele mîini, strîngînd-o uşor, în timp ce testa greutatea
si forma lor. Gemu puternic, apoi îi supse, depărtîndu-şi
degetele în aşa fel ca sfîrcurile să ţîşnească printre ele.
- Vreau să te văd stînd în şezut, suspină el, pentru ca
să-i pot vedea în totalitate, frumoşi şi mari. Apoi vreau să
mă strecor în spatele tău şi să-i prind în palme. Buzele
lui îi găsiră urechea şi vocea lui scăzu pînă la o şoaptă.
Şi vreau să fac asta în faţa oglinzii.
- Acum? ţipă ea.
El păru că se gîndeşte o clipă, apoi clătină din cap.
- Mai tîrziu, îngînă el, apoi repetă cu un ton mai ho-
tărît: mai tîrziu. Penelope deschise gura să-l întrebe ceva
- nu avea idee ce - dar înainte de a putea să scoată un
sunet, el mumură: mai întîi ăsta, şi-şi puse gura pe un
sîn, aţîţîndu-l la început cu un curent blînd de aer, apoi
închizîndu-şi buzele în jurul sfîrcului şi rîzînd pe înfun­
date, cînd ea scînci de surpriză şi lovi patul cu pumnii.
El continuă să o tortureze, pînă cînd ea crezu că e
gata să ţipe, apoi el se mută la celălalt sîn şi repetă totul
de la început. Dar de data aceasta îşi eliberă una din
mîini şi părea că se află peste tot - necăjind, tentînd,
gîdilînd. Era pe pîntecul ei, apoi pe şold, apoi pe gleznă,
strecurîndu-se sub fustă.
 - Colin, gîfîi Penelope zvîrcolindu-se sub el cînd dege
tele lui îi atinseră pielea delicată din spatele genunchiului,
-încerci să fugi, sau să vii mai aproape? murmura «I,
fără ca buzele lui să-i părăsească sînul.
- Nu ştiu.
- Bine.
Coborî de pe ea şi încet îşi scoase hainele pe care 1«
mai avea, la început cămaşa din pînză fină şi apoi
cizmele şi pantalonii. Şi toate acestea, în timp ce nu Io
permise ochilor lui nici măcar o dată să-i părăsească pe
ai ei. Cînd termină, se apucă de rochia ei ajunsă deja în
talie, apoi în jurul şoldurilor, degetele lui apăsîndu-st
uşor pe dosul neted, cînd o ridică, pentru a scoate
materialul de sub ea.
Rămase în faţa lui, cu nimic altceva decît în ciorapii
transparenţi şi fini ca o şoaptă. Apoi făcu o pauză şl
zîmbi, era prea mult pentru un bărbat să nu se bucure de
ce vedea, apoi îi scoase din picioare, aruncîndu-i pe
duşumea, după ce îi înlăturase şi de pe degete.
Ea tremura în aerul serii şi el se lungi lîngă ea,
apăsîndu-şi trupul pe al ei, infuzînd-o cu căldura lui, în
timp ce-i savura pielea fină ca mătasea.
Avea nevoie de ea. Era umilitor cît de multă nevoie
avea de ea.
Se întărise, era fierbinte şi atît de disperat de răvăşit
de dorinţă, încît era o minune că încă mai putea să vadă
bine. Şi apoi, chiar cînd trupul lui ţipa după eliberare, fu
cuprins de un calm ciudat, un simţ al controlului
neaşteptat. Undeva de-a lungul acestui drum încetase
să mai fie vorba de el. Era vorba de ea - nu, era vorba
de ei, de această unire şi iubire minunată, pe care de
abia acum începuse să o aprecieze.
O voia - Dumnezeu ştie cît - o voia - dar voia ca şi
ea să tremure sub el, să ţipe de dorinţă, să-şi legene
capul dintr-o parte în alta, în timp ce el o purta spre
desăvîrşire.
 Voia să-i placă şi ei, să-l iubească şi să ştie că, atunci
cînd se aflau unul în braţele celuilalt, năduşiţi şi împliniţi,
«a îi aparţinea.
Pentru că în ce-l privea, deja ştia că el îi aparţinea ei.
- Spune-mi dacă fac ceva ce nu-ţi place, rosti el,
surprins de felul cum vocea îi tremura rostind vorbele.
- N-ai fi în stare să faci aşa ceva, şopti ea atingîndu-i
obrazul.
Nu înţelegea. Aceasta aproape îl făcu să zîmbească,
probabil că ar fi zîmbit cu adevărat, dacă nu ar fi fost aşa
concentrat să facă din aceasta, din prima ei experienţă,
una desăvîrşită. Dar cuvintele ei înăbuşite - n-ai fi în
stare - nu însemnau decît un lucru - că nu avea idee ce
însemna să faci dragoste cu un bărbat.
- Penelope, rosti el blînd punîndu-şi mîna peste a ei.
Trebuie să îţi explic ceva. Aş putea să te rănesc.
Niciodată cu intenţie, dar s-ar putea şi...
Ea clătină din cap.
- N-ai fi în stare, rosti ea din nou. Te ştiu. Uneori cred
că te cunosc mai bine decît mă cunoc pe mine însămi.
N-ai face niciodată nimic, care să mă poată răni.
El scrîşni din dinţi şi încercă să nu geamă.
- Nu intenţionat, rosti cu o urmă de exasperare în
voce, dar aş putea şi...
- Lasă-mă pe mine să judec, rosti ea luîndu-i mîna şi
ducînd-o la gură, pentru un singur sărut pornit din inimă.
Iar în ce priveşte alt...
- Ce alt?
Ea zîmbi şi Colin trebui să clipească, pentru că putea
să jure că ea arăta ca şi cum se amuza pe socoteala lui.
- Mi-ai zis să-ţi spun, dacă mi-ai face ceva ce nu-mi
place, îi aminti ea. El îi privi faţa de aproape, brusc
fascinat de felul cum buzele ei formau cuvintele. Dar îţi
promit, se jură ea, totul îmi va plăcea.îmi va plăcea tot,
rosti ea din nou, pentru că sînt cu tine. El îi luă faţa în
mîini, privind-o ca şi cum era creatura cea mai minunată
care umblase vreodată pe pămînt. Te iubesc, şopti ea,
Te-am iubit ani întregi.
- Ştiu, rosti el surprinzîndu-se pe sine însuşi cu acest«
cuvinte. Ştiuse, presupusese, dar îşi alungase din minte,
pentru că dragostea ei îl stînjenea. Era greu să fii iubit d«
cineva decent şi bun, cînd tu nu puteai să-i înapoiezl
sentimentul. Dar nu putea nici să o respingă, pentru ca
o plăcea şi pentru că nu era capabil să se ierte, daca
i-ar fi călcat în picioare sentimentele. Şi nu putea nici sa
flirteze cu ea, din aceleaşi motive.
Aşa că-şi spusese că, indiferent ce simţea ea, nu era
cu adevărat iubire. Fusese uşor să încerce să se con- 1
vingă că era mai curînd orbită de el, că nu înţelegea ce
era adevărata dragoste (aşa cum nici el nu înţelegea!) şl 1
că, pînă la urmă, ea va găsi pe altcineva şi îşi va crea o I
viaţă fericită şi plină de satisfacţii.
Acuma gîndul că ea ar fi putut să se mărite cu altul, îl |
lăsă aproape paralizat de spaimă.
Stăteau unul lîngă altul şi ea se uita la el cu inima în '
priviri, cu întreaga ei figură însufleţită de fericire şi mulţu- 1
mire, ca şi cum în sfîrşit se simţea liberă, acum că
spusese ce spusese. Iar el realiză că expresia ei nu 1
avea nici o urmă de speranţă. Nu-i spusese că-l iubeşte
pentru a-i auzi răspunsul. Nici măcar nu aşteptase un
răspuns.
li spusese că-l iubeşte, doar pentru că aşa voise ea
Pentru că asta era ceea ce simţea ea.
- Şi eu te iubesc, şopti el depunînd un sărut puternic
pe buzele ei, înainte de a se depărta pentru a-i putea
vedea reacţia.
Penelope se uită la el un timp foarte îndelungat,
înainte de a răspunde. în final, înghiţind în sec ciudat şi
convulsiv, rosti:
- Nu trebuie să spui asta, doar pentru că aşa am
făcut eu.
 - Ştiu, răspunse el zîmbind. Ea îl privea, ochii larg
deschişi fiind singura mişcare de pe faţa ei. Şi tu ştii
asta, adăugă el blînd. Ai spus că mă cunoşti mai bine
decît te cunoşi pe tine însăţi. Şi ştii că n-aş fi spus
niciodată aceste cuvinte, dacă n-aş fi crezut în ele.
Şi aşa cum stătea întinsă şi goală în patul lui, legă­
nată în îmbrăţişarea lui, Penelope realiză că într-adevăr
ştia. Colin nu minţise în legătură cu nimic important şi ea
nu-şi putea imagina nimic mai important, decît momentul
acesta pe care-l împărtăşeau.
O iubea. Nu era nimic la care se aşteptase şi nimic
care şi-ar fi permis vreodată să spere, şi totuşi aşa era,
un miracol luminos şi strălucitor în inima ei.
- Eşti sigur? şopti ea.
El confirmă din cap, trăgînd-o mai aproape în braţele lui.
- Mi-am dat seama în seara aceasta. Cînd te-am
rugat să rămîi.
- Cum... Dar nu termină întrebarea. Deoarece nu era
nici măcar sigură ce întrebare fusese. Cum ştia el că o
iubeşte? Cum se întîmplase? Cum îl făcea să se simtă?
Dar într-un fel, trebuie că el şi-a dat seama că ea nu
putea să-şi transforme gîndurile în cuvinte, pentru că zise:
- Nu ştiu. Nu ştiu cînd. Nu ştiu cum şi, ca să fiu cinstit,
nici nu-mi pasă. Dar ştiu foarte bine că e adevărat: te
iubesc şi mă urăsc pe mină însumi că nu te-am văzut, pe
tine cea adevărată, în toţi aceşti ani.
- Colin, nu... pledă ea. Fără învinuiri. Fără regrete.
Nu în această noapte.
Dar el zîmbea punîndu-i un deget pe buze, pentru a
înceta să-l mai roage.
- Nu cred că te-ai schimbat, rosti el. Cel puţin nu prea
mult. Dar într-o zi am descoperit că mă uitam la ceva
diferit, cînd te priveam. Ridică din umeri. Poate că eu
m-am schimbat. Poate că eu m-am maturizat.
îi puse şi ea un deget pe buze făcîndu-l să tacă, la fel
cum făcuse şi el.
 - Poate că şi eu m-am maturizat.
- Te iubesc, rosti el aplecîndu-se să o sărute. Şi de
data aceasta ea nu putu să mai răspundă, pentru că
gura lui rămase peste a ei, flămîndă, solicitantă şi foarte, 1
foarte seducătoare.
Părea că el ştie exact ce să facă. Fiecare atingere a I
limbii lui, fiecare încolţire cu dinţii trimetea fiori pînă în I
străfundurile fiinţei ei, aşa că se abandonă bucuriei pure
a momentului, flăcării albe şi fierbinţi a dorinţei. Mîinile Iul 1
erau peste tot, ea îl simţi peste tot, degetele lui pe pielea
ei, piciorul lui croindu-şi drum între picioarele ei.
O trase mai aproape, răsturnînd-o peste el, cînd el se
întinse pe spate. Mîinile lui erau pe fundul ei, trăgînd-o
aşa de tare peste el, că dovada dorinţei lui îi ardea pielea, j
Penelopei i se tăie răsuflarea din cauza acestei reali­
tăţi intime şi şocante, dar respiraţia îi fu acaparată de
buzele lui, ce încă o mai sărutau cu o tandreţe
nestăpînită.
Apoi ea se trezi pe spate, cu el deasupra şi greutatea !
lui o apăsa de saltea, storcîndu-i aerul din plămîni. Gura i
lui se mişcă spre urechea ei, apoi spre gît, şi Penelope
se simţi arcuindu-se sub el, ca şi cum ar fi putut să-şi |
curbeze trupul şi mai aproape de al lui.
Nu ştia ce se presupunea că trebuie să facă, dar ştia
că trebuia să se mişte. Mama ei deja avusese cu ea o
„mică discuţie” şi îi spusese că trebuia să stea liniştită
sub soţul ei şi să-i permită lui să facă tot ce-i plăcea.
Dar nu era posibil să rămînă nemişcată, nu era
posibil să-şi oprească şoldurile să se lipească cu toată
puterea de el, nici picioarele să nu-l înconjoare. Şi nu
voia să-i permită să facă ce-i plăcea - voia să provoace
ea plăcerea şi să o împărtăşească cu el.
Şi voia asta şi pentru ea. Indiferent ce era ceea ce se
întîmpla cu ea - această tensiune, această dorinţă -
avea nevoie să fie eliberată şi nu-şi putea imagina ca
 acel moment, acele simţăminte să nu fie cele mai splen­
dide din viaţa ei.
- Spune-mi ce să fac, rosti ea, urgenţa făcînd ca
vocea să-i fie răguşită.
Colin îi depărtă larg picioarele, trecîndu-şi mîinile de-a
lungul lor, pînă cînd ajunseră în interiorul coapselor, pe
care le strînse:
- Lasă-mă să fac eu totul, rosti el respirînd greu.
Ea îi apucă fesele, trăgîndu-l mai aproape.
- Nu, insistă ea. Spune-mi.
El se opri din mişcare un scurt interval privind-o surprins.
- Atinge-mă, rosti el.
- Unde?
- Oriunde.
Minile ei pe fundul lui se relaxară uşor şi ea zîmbi.
- Uite că te ating.
- Mişcă-le, gemu el. Mişcă-le.
Ea îşi lăsă degetele să se deplaseze spre coapsele
lui, rotindu-se blînd cînd simţi desimea moale a părului.
- Aşa?
El dădu smucit din cap
Mîinile ei alunecară mai departe, pînă cînd fură
periculos de aproape de tăria lui.
- Aşa?
Brusc, el îi acoperi una dintre mîini cu a lui.
- Nu acum, rosti el răguşit. Confuză, se uită la el. Ai
să înţelegi mai tîrziu, mormăi el desfăcîndu-i mai mult
picioarele, înaitne de a-şi strecura mîna între trupurile lor
şi atingîndu-i cel mai intim loc al ei.
- Colin! gîfîi ea.
El zîmbi drăceşte.
- Ai crezut că nu o să te ating aici? Ca pentru a-şi
ilustra ideea, unul din degetele lui începu să danseze pe
carnea ei sensibilă, făcînd-o să se arcuiască în pat,
şoldurile ei ridicîndu-i de fapt pe amîndoi, înainte de a se
lăsa în jos, cînd se înfiora d e dorinţă. Buzele lui îi găsirâ
urechea. E posibil şi mai m u lt, şopti el.
Penelope nu îndrăzni să întrebe ce anume e posibil.
Şi aşa era teribil de mult, fa ţă de ce-i spusese mama el.
El îşi strecură un deget în ea, făcînd-o să suspine din
nou (ceea ce îi cauză lui u n hohot de încîntare), apoi
începu să-l împingă uşor.
- O, Doamne, gemu Penelope.
- Eşti aproape pregătită pentru mine, zise el cu res- ]
pi raţia accelerată. Udă, dar strîmtă.
- Colin, ce faci... „
îşi mai alunecă un d e g e t înăuntru, punînd efectiv I
capăt oricărei ocazii avută d e ea, de a vorbi inteligent, j
Se simţea larg desfăcută şi totuşi îi plăcea. Trebuie
că era o fiinţă rea, cu su fletu l destrăbălat, pentru că tot
ce voia era să-i desfacă şi mai mult picioarele, şi mai
mult, pînă cînd i se deschidea în totalitate. Iar în ce o i
privea, el putea să-i facă orice, să o atingă oricum, că tot
îi făcea plăcere.
Atîta timp cît nu se oprea.
- Nu mai pot aştepta m ult, gîfîi el.
- Nu aştepta.
- Te doresc.
Ea întinse mîinile şi îi prinse faţa în palme, forţîndu-l i
să se uite la ea.
- Şi eu te doresc.
Şi atunci degetele lui dispărură. Penelope se simţi ]
ciudat de scobită şi golită, d ar numai o secundă, pentru
că apoi în locul acela de intrare apăru altceva, ceva tare
şi fierbinte şi foarte, foarte solicitant.
- S-ar putea să te rănească, rosti Colin scrîşnind din
dinţi, ca şi cum se aştepta el însuşi la durere.
- Nu-mi pasă.
Trebuia să facă în aşa fel încît să-i fie ei cît mai bine.
Trebuia.
 - Voi fi blînd, rosti el, deşi dorinţa lui era acum atît de
sălbatică, încît nu avea idee cum ar fi fost posibil să-şi
ţină promisiunea.
- Te vreau, rosti ea. Te vreau şi am nevoie de ceva,
dar nu ştiu de ce.
El se împinse cu încă un centimetru, dar simţea de
parcă l-ar fi înghiţit în întregime.
Ea rămase tăcută sub el, singurul sunet era respiraţia
aspiră de pe buzele ei.
încă un centimetru, încă un pas mai aproape de rai.
- O, Penelope, suspină el proptindu-se în braţe,
pentru a se menţine deasupra ei, fără să o strivească cu
greutatea lui. Te rog spune-mi că totul e bine. Te rog.
Pentru că dacă ar fi spus altceva, intenţiona să se
omoare, dar să se tragă din ea.
Ea dădu din cap, dar spuse:
- Am nevoie de o secundă.
El înghiţi în sec, forţîndu-şi respiraţia să iasă pe nas
în rafale scurte. Era singurul mod în care se putea
concentra, ca să se poată opri. Ea probabil că avea
nevoie să se dilate împrejurul lui, să permită muşchilor
să se relaxeze. Nu primise niciodată înainte în ea un
bărbat şi era aşa de extraordinar de strîmtă.
Totuşi, nu putea să aştepte pînă cînd putea ea să
facă ceva, încît să nu fie nevoie să se retragă.
Cînd o simţi relaxîndu-se uşor sub el, se împinse în
ea mai mult, pînă cînd ajunse la dovada de netăgăduit a
inocenţei ei.
- O, Doamne, gemu el. Acum o să te doară. Nu pot
să fac nimic, decît să-ţi promit că nu se va întîmpla decît
de această dată şi că n-am să te rănesc prea tare.
- De unde ştii? îl întrebă ea.
El închise ochii agonizînd. Aşa crezuse ea, că poate
să-l întrebe.
- Ai încredere în mine, zise el surprins de întrebare.
 „ AP°' se împinse şi mai mult, introducîndu-se compM,
ingropîndu-se în căldura ei, pînă cînd realiză că alun
sese acasă.
- Of! gîfîi ea, figura demonstrîndu-i şocul.
- Eşti bine?
Ea dădu din cap.
- Aşa cred.
El se mişcă încet.
- Şi aşa e bine?
Ea dădu din nou din cap, dar faţa ei arăta surprinsl,
năucită puţin.
Şoldurile lui Colin începură să se mişte după cum
voiau, incapabile să rămînă liniştite, cînd în mod clar eru
aproape de orgasm. Ea era pur şi simplu perfecta
sţringindu-l şi cînd realiză că gîfîielile ei erau de dorinţa
şi nu de durere, îşi permise să continue şi să se aban­
doneze dorinţei copleşitoare ce îi bîntuia sîngele.
Sub el, ea dădea din picioare, iar el se ruga să se
poata reţine, pînă va avea şi ea orgasm. Respiraţia el
era accelerată şi fierbinte, iar degetele i se înfipseserâ
necruţător în umerii lui şi şoldurile i se agitau sub el
biciuindu-i aproape frenetic nevoia.
Şi apoi izbucni. Un sunet de pe buzele ei, mai dulce
decit oricea altceva, care-i atinse urechile. îi ţipă numele
in timp ce tot trupul îi era încordat de plăcere şi el gîndea
- Cîndva o voi privi. îi voi vedea faţa, cînd va aiunae ia
apogeu. *
„ Par nu astăzi. El ajunsese deja, şi ochii lui erau
închişi pradă extazului sălbatic al împlinirii. Numele ei îi
ţişni de pe buze, cînd o pătrunse pentru ultima oară
apoi se prăbuşi peste ea, lipsit total de energie.
Timp de un minut întreg se aşternu tăcerea, nimic
decit ridicarea şi coborîrea piepturilor lor, ce se lupteau
după o gură de aer, aşteptînd ca iureşul uriaş al trupu­
rilor să se liniştească întîlnind beatitudinea tulburătoare
simţită de cineva în braţele celui pe care-l iubeşte.
 Sau cel puţin aşa gîndea Colin că trebuie să fie.
Fusese cu femei şi înainte, dar de abia acum realizase
că nu făcuse niciodată dragoste, pînă cînd nu o iubise
pe Penelope în patul lui şi începuse dansul acela intim,
cu o sărutare pe buzele ei.
Aceasta nu semăna cu nimic din ce simţise vreodată
înainte.
Aceasta era dragostea.
Şi el intenţiona să o reţină, cu amîndouă mîinile.
 Capitolul 19

N-a fost foarte greu să devanseze data nunţii.

Pe cînd se întorcea acasă la el, în Bloomsbury (după
ce a lăsa-o pe furiş pe extrem de răvăşită Penelope în
casa ei din Mayfair), lui Colin îi trecu prin cap că ar putea
exista un motiv foarte bun, pentru a se căsători mai
devreme, decît mai tîrziu.
Desigur, era improbabil ca ea să rămînă însărcinată
după doar un singur contact. Şi, trebuia să admită, că,
chiar dacă rămăsese însărcinată, copilul va apărea la
opt luni de la ceremonie, ceea ce nu era prea suspect,
într-o lume plină de copii născuţi la şase luni, sau cam
atît, de la nuntă.
Aşa că, realmente, nu era o nevoie urgentă să se
devanseze nunta.
Cu excepţia faptului că el aşa dorea.
Deci avu o mică „discuţie” cu cele două mame, în
care el se exprimă cu mare grijă, fără să spună exact
nimic explicit, iar ele fură de acord cu planul lui de a
grăbi nunta.
Mai ales de cînd le indusese în eroare, făcîndu-le să
creadă că intimitatea dintre el şi Penelope avusese loc
cu cîteva săptămîni în urmă.
O, ei bine, cîteva mici minciunele nu erau un păcat
prea mare, atunci cînd serveau la ceva mai bun.
 Şi o nuntă grăbită, reflectă Colin stînd în pat în fiecare
noapte, retrăind timpul petrecut cu Penelope şi adesea
dorind ca ea să fie acolo, lîngă el, în mod d a r servea la
ceva mai bun.
Mamele, care deveniseră inseparabile în ultimele zile
de cînd plănuiau nunta, au protestat la început împotriva
schimbării, fiindu-le teamă de bîrfele de prost gust (care
în acest caz ar fi fost cu totul adevărate), dar lady
Whistledown veni, în mod indirect, în ajutorul lor.
Zvonurile, care o înconjurau pe lady Whistledown şi
pe Cressida Twombley, dacă nu cumva cele două erau
de fapt una şi aceeaşi persoană, făceau furori în Londra
şi fuseseră văzute şi auzite destule pînă acum. De fapt,
discuţia era atît de omniprezentă, atît de total imposibil
de a scăpa de ea, încît nimeni nu se oprise să ia în
consideraţie faptul că data nunţii Bridgerton-
Featherington fusese schimbată.
Ceea ce se potrivea foarte bine cu intenţiile celor
două familii.
Cu excepţia, poate, a lui Colin şi a Penelopei, nici
unul dintre ei simţindu-se deosebit de bine, cînd discuţia
revenea la lady Whistledown. Penelope se obişnuise
pînă acum, desigur; deoarece în ultimii zece ani nu
trecuse nici o lună, fără ca cineva să nu facă speculaţii
nefondate în prezenţa ei, despre identitatea lady-ei
Whistledown. Dar Colin era încă aşa de supărat şi furios
în legătură cu viaţa ei secretă, că ajunsese să se simtă
prost şi ea. încercase să abordeze subiectul de cîteva
ori, dar el strînsese din buze şi îi spusese că nu voia să
vorbească despre asta.
Ea nu putu decît să deducă că îi era ruşine cu ea.
Sau nu cu ea, în mod precis, ci de activitatea ei ca lady
Whistledown. Ceea ce era o lovitură pentru inima ei,
pentru că scrisul era una din paginile vieţii ei, la care se
referea cu un sentiment de mare mîndrie ca pentru un
fapt împlinit. Făcuse ceva. Ceva ce devenise, chiar dacă
nu putea să-şi semneze munca cu numele ei, un succes
colosal. Cîţi dintre contemporanii ei, bărbaţi sau femei,
puteau să declare asta?
Putea să fie gata să o lase pe lady Whistledown în
urmă şi să-şi trăiască noua ei viaţă ca doamna Colin
Bridgerton, soţie şi mamă, dar asta nu însemna în nici
un caz că îi era ruşine de ceea ce făcuse.
Dacă s-ar putea ca şi Colin să devină mîndru de
realizările ei!
O, credea cu fiecare fibră a fiinţei ei, că o iubea. Colin
n-ar fi minţit niciodată în legătură cu aşa ceva. Avusese
destul de multe cuvinte inteligente şi zîmbete provo­
catoare, pentru a face o femeie să se simtă fericită şi
mulţumită, chiar şi fără vorbe deosebite despre iubire, pe
care de fapt nu o simţea. Dar poate că era posibil - într-a-
devăr, după ce observase comportamentul lui Colin,
acum era sigură că era posibil - ca o persoană să
iubească pe cineva şi totuşi să se simtă prost şi ruşinat,
din cauza acelei persoane.
Penelope nu se aşteptase ca asta să o rănească atît
de tare.
într-o după-amiază, cu cîteva zile înainte de nuntă, se
plimbau prin Mayfair, cînd ea încercă să atace din nou
problema. Nu credea şi nici nu-şi putea imagina că atitu­
dinea lui se schimbase miraculos, faţă de ultima oară
cînd menţionase subiectul, dar nu era în stare să se
oprească. în afară de asta, spera că fapul că se aflau în
public, unde toată lumea putea să-i vadă, îl va forţa pe
Colin să-şi menţină zîmbetul pe faţă ascultînd ce avea
ea de spus.
Calculă în gînd distanţa pînă la Numărul Cinci, unde
erau aşteptaţi la ceai.
- Cred, rosti estimînd că îi rămăseseră cinci minute
de vorbit, înainte ca el să o facă să intre şi să schimbe
subiectul, că avem o treabă neterminată, despre care
trebuie să vorbim.
 El ridică o sprinceană şi se uită la ea cu un zîmbet
curios, totuşi amuzat. Ştia exact ce încerca el să facă:
să-şi folosească farmecul şi personalitatea plină de
spirit, pentru a orienta discuţia spre ceea ce voia el. Dar
într-un minut, zîmbetul acela va deveni copilăreşte de
strîmb şi el va spune ceva menit să schimbe subiectul,
fără ca ea să-şi dea seama, ceva ca...
- E ceva prea serios, pentru o astfel de zi însorită.
Ea strînse din buze. Nu era exact ceea ce se aştep­
tase, dar în mod cert era un ecou al sentimentului ei.
- Colin, rosti încercînd să aibă răbdare, vreau să nu
încerci să schimbi subiectul, de fiecare dată cînd ridic
problema lady-ei Whistledown.
Vocea lui se înălţă, totuşi controlată:
- Nu-mi vine să cred că te aud rostind numele ei, sau
presupun că ar fi trebuit să spun numele tău. Şi, în afară
de asta, tot ce am făcut a fost să constat ce vreme
frumoasă este.
Penelope ar fi vrut, mai mult ca orice, să-şi prop­
tească picioarele cu fermitate pe trotuar şi să-l facă să
se oprească, dar se aflau în public (greşeala ei, presu-
pse, că alesese un astfel de loc, pentru a începe disc­
uţia), aşa că păşi în continuare, cu un pas calm şi liniştit,
cu toate că degetele i se strînseră transformîndu-se în
pumni mici şi tensionaţi.
- Noaptea trecută, cînd a fost publicat ultimul meu
editorial - ai fost furios pe mine, afirmă ea.
El ridică din umeri.
- Am depăşit momentul.
- Nu cred.
El se întoarse spre ea, cu o expresie plină de condes­
cendenţă.
- Acum îmi spui tu ce anume simt?
Un astfel de atac răutăcios nu putea să rămînă fără
replică.
- Nu asta e ceea ce se presupune că face o soţie?
 - Nu eşti încă soţia mea.
Penelope numără pînă la trei - nu, mai bine pînă la
zece - înainte de a răspunde:
- Regret că ceea ce am făcut te-a supărat, dar n-am
avut altă posibilitate.
- Ai avut toate posibilităţile din lume, dar în mod cert
eu n-am să dezbat problema asta aici, în Bruton Street.
Şi erau într-adevăr pe Bruton Street. O, la nalbal
Penelope calculase greşit cît de repede mergeau. Mal
avea doar un minut, sau cam atît, înainte de a ajunge la
treptele din faţă de la Numărul Cinci.
- Pot să te asigur, rosti ea, că cine-ştii-tu nu-şi va
încălca niciodată hotărîrea de a se retrage.
- Cu greu pot să-mi exprim uşurarea.
- Aş vrea să nu fii aşa sarcastic.
El se întoarse spre ea cu ochi strălucitori. Expresia Iul
era aşa de diferită de masca de plictiseală amabilă, ce
fusese acolo cu doar cîteva clipe mai înainte, încît
Penelope aproape se împiedică.
- Ai grijă de ceea ce vrei, Penelope, rosti el. Sarcas­
mul este singurul cu care pot să-mi ţin sentimentele
reale în frîu, şi crede-mă, nici tu n-ai vrea să le vezi cu
adevărat.
- Cred că vreau, rosti ea cu voce mică, deoarece
adevărul era că nu era sigură dacă voia.
- Nu a trecut nici o zi, de cînd am fost forţat să mă
opresc şi să iau în considerare ce trebuie să fac pe
lume, pentru a te proteja să nu-ţi dai în vileag secretul.
Te iubesc, Penelope. Dumnezeu să mă ajute, dar te
iubesc. Penelope putea să facă acelaşi lucru, fără să
apeleze la ajutorul lui Dumnezeu, dar declaraţia lui de
dragoste fusese destul de drăguţă. în trei zile, continuă
el, voi fi soţul tău. Voi depune un jurămînt solemn, să te
protejez, pînă ce moartea ne va despărţi. înţelegi ce
înseamnă asta?
 - Să mă salvezi de minotaurii răpitori? încerca ea să
glumească. Dar expresia lui îi spuse că nu gâsaa nimic
amuzant în asta. Aş vrea să nu fi fost aşa turios
bombăni ea.
El se întoarse spre ea cu o expresie neîncrezătoare
ca şi cum nu credea că avea dreptul să bombăn^ască
despre nimic.
- Dacă sînt furios, este pentru că nu apreciem faptul
că am descoperit ultimul tău editorial, în acelaşi tim p cu
toţi ceilalţi.
Ea dădu din cap, prinzîndu-şi buza inferioara î ntre
dinţi, înainte de a spune.
- îmi cer scuze pentru asta. în mod cert aveai dreptul
să ştii dinainte, dar cum aş fi putut să-ţi spun? Ai fj
încercat să mă opreşti.
- Exact.
Acum se aflau doar la cîteva case depărtare ¿e
Numărul Cinci. Dacă Penelpe voia să-l întrebe mai multe
trebuia să o facă repede.
- Eşti sigur...începu ea, apoi se opri, fără sg fje
convinsă că voia să continuie să întrebe.
- De ce să fiu sigur?
Ea scutură uşor din cap.
- Nimic.
- în mod categoric, nu e nimic.
- Mă întrebam...Privi într-o parte, ca şi cum Vederea
peisajului citadin londonez ar fi putut într-un fel sg-i dea
curajul necesar pentru a continua. Mă întrebam doar
- Dă-i drumul, Penelope.
Nu era genul lui să fie atît de nepoliticos, dar tonul o
provocă să acţioneze.
- Mă întrebam, rosti ea, dacă nu cumva te simţi
stînjenit de... eh...
- De viaţa ta secretă? completă el tărăgănat.
- Dacă aşa vrei tu să-i spui, consimţi ea. Mie mi-a
trecut prin cap că poate stînjeneala ta nu te va abate cu
totul de la dorinţa de a-mi proteja reputaţia, dacâ voi (1 I
descoperită.
- Ce, întrebă el cu un ton tăios, înţelegi precis prin a«1«Y ,
Ea deja îşi expusese întrebarea; nu mai era nimlo du
făcut acum, decît să rămînă complet onestă.
- Cred că ţi-e ruşine cu mine.
El o privi trei secunde bune, înainte de a răspund«: I
- Nu mi-e ruşine cu tine. Ţi-am spus-o deja o dată, oft
nu-mi e.
- Atunci, ce e?
Pasul lui Colin şovăi şi, înainte de a realiza ce face*
trupul, se opri nemişcat în faţă la Numărul Trei. Casa
mamei lui se afla doar la două case depărtare şi era cu
desăvîrşire convins că erau aşteptaţi la ceai, încă d«
acum cinci minute şi...
Şi nu putu să-şi convingă picioarele să se mişte.
- Nu mi-e ruşine cu tine, rosti el din nou, mai mult din
cauză că nu putea să se determine să-i spună adevărul
- că era gelos. Gelos pe realizările ei, gelos pe ea.
Era un sentiment aşa dezagreabil, o emoţie aşa
neplăcută. îl rodea creindu-i o vagă senzaţie de ruşine,
de fiecare dată cînd cineva menţiona numele lui lady
Whistledown, care, dată fiind tendinţa curentă de bîrfă a
Londrei, se întîmpla zilnic, la fiecare zece minute. Şi nu
era deloc sigur ce să facă în legătură cu asta.
Sora lui, Daphne, comentase odată că el întotdeauna
a părut că ştie ce să spună, cum să-i facă pe alţii să se
simtă bine. Se gîndise la asta mai multe zile, după cele
afirmate de ea, şi ajunsese la concluzia că abilitatea lui
de a-i face pe alţii să se simtă bine cu ei înşişi, trebuia
să-l facă să lupte împotriva propriilor lui sentimente.
Era un om care se simţise întotdeauna deosebit de
confortabil în propria piele. Nu ştia de ce fusese astfel
binecuvîntat - poate că era de la părinţii lui cei buni,
poate a fost un simplu noroc. Dar acum se simţea
stîngaci şi dezagreabil şi asta se strecura în fiecare
 colţişor al vieţii lui. Se repezise la Penelope, de-abia
putea vorbi despre implicaţii.
Şi totul se datora acestei gelozii detestabile şi ruşinii
care o însoţea.
Oare chiar aşa să fie?
Ar fi fost gelos pe Penelope, dacă n-ar fi simţit că
ceva din propria lui viaţă lipseşte?
Era o întrebare prihologică interesantă. Sau cel puţin
ar fi fost, dacă s-ar fi referit la oricine altcineva, nu la el.
- Mama ne aşteaptă, rosti el amabil ştiind că astfel
evita problema şi urîndu-se din această cauză, dar
incapabil să facă orice altceva. Şi mama ta va fi acolo,
aşa că ar fi mai bine să nu întîrziem.
- Deja am întîrziat, sublinie ea.
El o luă de braţ şi o trase spre Numărul Cinci.
- Cel mai bun motiv să nu mai pierdem vremea.
- Mă eviţi, zise ea.
- Cum aş putea să te evit, cînd eşti chiar aici, la braţul
meu?
Asta o făcu să se încrunte.
- Eviţi răspunsul la întrebarea mea.
- Vom discuta asta mai tîrziu, rosti el, cînd nu vom sta
în mijlocul străzii cu - cerul ştie - cîţi se uită la noi pe
fereastră.
Şi apoi, pentru a demonstra că nu mai acceptă nici un
protest, îşi puse mîna pe spatele ei şi o împinse nu-prea-
blînd în sus pe scările de la Numărul Cinci.

O săptămînă mai tîrziu, nimic nu se schimbase, cu

excepţia faptului că Penelope îşi schimbase numele de
familie.
Nunta fusese magică. A fost o acţiune nu prea vastă,
spre exasperarea societăţii londoneze. Iar noaptea
nunţii - ei bine, şi aceasta a fost magică.
Şi, de fapt, însăşi căsnicia era o magie. Colin era un
soţ minunat - provocator, amabil, atent...
 Cu excepţia momentului, cînd se pomenea subiectul
lady Whistledown.
Apoi el deveni...ei bine, Penelope nu era sigură ce
devenise, în afară de faptul că nu mai era el însuşi.
Dispăruse graţia lui uşoară, limba volubilă, toate
minunile care făcuseră din el omul pe care-l iubea de
atîta vreme.
într-un fel, era chiar nostim. De atîta vreme, toate
visele ei se învîrtiseră în jurul căsătoriei cu acest om. Şi la
un moment dat, aceste vise ajunseseră să includă şi
faptul de a-i face cunoscută viaţa ei secretă. Cum ar fl
putut să nu o facă? în visele Penelopei, căsătoria cu Colin
era o unire perfectă şi asta însemna onestitate completă.
în vis, ea îl făcea să se aşeze jos şi cu timiditate îl
revela secretul. El reacţiona la început cu neîncredere,
apoi cu plăcere şi mîndrie. Ce remarcabilă fiinţă a fost,
să prostească toată Londra atîţia ani. Ce mucalit din
partea ei să scrie astfel de întorsături inteligente de
frază. O admira pentru resursele ei, o preţuia pentru
succesul ei. în unele dintre vise, el chiar îi sugera să
devină reporterul ei secret.
Păruse că e genul de treabă care l-ar bucura pe
Colin, genul amuzant, o sarcină adiacentă, cu care s-ar
delecta.
Dar nu acesta a fost modul în care s-au desfăşurat
lucrurile.
A spus că nu-i e ruşine cu ea şi poate chiar îşi în­
chipuia asta cu adevărat, dar ea nu putea să se deter­
mine să-l creadă. îi văzuse faţa cînd a jurat că orice
doreşte el era să o protejeze. Protecţia era un simţămînt
aprig şi arzător, dar cînd Colin vorbea despre lady
Whistledown, ochii lui erau inexpresivi şi lipsiţi de energie.
încercase să nu se simtă aşa dezamăgită. încercase
să-şi spună că nu avea dreptul să se aştepte ca el să
trăiască aşa, ca în visele ei, că impresia ei despre el
fusese nejustificat de idealizată, dar...
 Dar tot mai dorea să fie omul la care visase.
Şi se simţea atît de vinovată, pentru fiecare împun­
sătură a decepţiei. Acesta era Colin! Colin, pentru nu­
mele cerului! Colin, care era atît de aproape de perfec­
ţiune, cum nici o fiinţă umană nu ar putea spera vreodată
să fie. Nu avea dreptul să-i găsească vini, şi totuşi...
Şi totuşi asta făcea.
Voia să fie mîndru de ea. Voia asta mai mult decît
orice pe lume, mai mult decît îl voise pe el, în toţi aceşti
ani în care îl privise de departe.
Dar preţuia căsătoria şi lăsînd la o parte momentele
dificile, îşi preţuia soţul. Şi astfel încetă să o mai
pomenească pe lady Whistledown. Era obosită să vadă
expresia închisă a lui Colin. Nu voia să mai vadă cutele
adînci de neplăcere din jurul gurii lui.
Nu era ca şi cum ar fi putut să evite subiectul penru
totdeauna: orice apariţie în societate părea că aduce în
discuţie alter-ego-ul ei. Dar acasă nu trebuia să pome­
nească subiectul.
Şi aşa, într-o dimineaţă la micul dejun sporovăind
amabil, în timp ce fiecare parcurgea ziarul din ziua
aceea, ea încercă alte subiecte.
- Crezi că vom face o călătorie în luna de miere?
întrebă ea punînd o porţie generoasă de gem de zmeură
pe brioşa ei. Probabil că nu trebuia să mînînce aşa mult,
dar gemul era realmente gustos şi în afară de asta,
întotdeauna mînca mai mult, cînd era stresată.
Se încruntă, la început spre brioşă, apoi spre nimic
deosebit. Nu realizase că era aşa stresată. Credea că
fusese în stare să împingă problema lady-ei
Whistledown în străfundul minţii ei.
- Poate că anul acesta, mai tîrziu, răspunse Colin
întinzînd mîna după gem, cînd termină ea. Dă-mi pîinea
prăjită, eşti bună? Ea se execută în tăcere. El ridică
privirea, atît la ea cît şi la farfuria cu peşte afumat - nu
prea era sigură. Pari dezamăgită, continuă el.
Penelope? adăugă nedumerit. Ea clipi. Pari dezamăgită,
repetă el.
- O, da. Ei bine, sînt, aşa îmi închipui. îi adresă un
zîmbet şovăitor. N-am fost niciodată nicăieri, tu ai fost
peste tot şi bănuiesc că mi-am închipuit că ai putea să
mă duci şi pe mine într-un loc, care ţi-a plăcut în mod
special. Grecia, poate. Sau poate Italia. întotdeauna am
vrut să văd Italia.
- Ţi-ar plăcea, murmură el distrat, cu atenţia îndrep­
tată mai mult asupra ouălor, decît a ei. Mai ales Veneţia,
cred.
- Atunci de ce nu mergem acolo?
- Aşa vom face, rosti el înfigînd furculiţa într-o felie do
bacon şi aruncînd-o în gură. Dar nu acum. Penelopt
pescui o urmă de gem de pe brioşa ei şi încercă să nu
arate prea abătută. Dacă vrei să ştii, adăugă Colin cu un
oftat, motivul pentru care nu vreau să plecăm este...Se
uită la uşa deschisă, strîngînd din buze plictisit. Ei bine,
nu pot să o spun aici.
Ochii Penelopei se măriră.
- Vrei să spui despre... Trasă un W mare pe faţa de masa.
- Exact.
îl privi surprinsă, puţin uimită că adusese în discuţi*
subiectul şi, mai mult, că nu părea să fie teribil de supa
rat din această cauză.
- Dar de ce? reuşi ea să întrebe în final.
- Dacă secretul iese la iveală, rosti el criptic, în cai
că era vreun servitor prin preajmă, aşa cum era de
obicei, mi-ar plăcea să mă aflu la Londra, pentru «
evalua pagubele.
Penelope se micşoră în scaun. N-a fost niciodată
plăcut ca cineva să se refere la tine ca la o paguba.
Ceea ce tocmai făcuse el. Ei bine, indirect, cel puţin. Se
uită la brioşa ei, încercînd să se hotărască dacă îi m»
foame. Nu-i era, nu cu adevărat.
Dar oricum, o mîncă.
 Capitolul 20

Cîteva zile mai tîrziu, Penelope se întorcea de la o

expediţie de cumpărături cu Eloise, Hyacinth şi Felicity
şi-l găsi pe soţul ei aşezat la masa de scris din biroul lui.
Citea ceva, neobişnuit de cufundat, dintr-o carte sau un
document necunoscut.
- Colin?
Ridică brusc capul. Trebuie că nu o auzise venind,
ceea ce era surprinzător, pentru că nu făcuse nici un
efort de a-şi înăbuşi paşii.
- Penelope, rosti el ridicîndu-se în picioare, în timp ce
ea intra în cameră, cum a fost, ei, ce ai făcut, cît ai fost
plecată?
- Am fost la cumpărături, afirmă ea cu un zîmbet
amuzat.
- Adevărat. Aşa e. Se mişcă uşor de pe un picior pe
altul. Şi ai cumpărat ceva?
- O bonetă, răspunse ea, tentată să adauge şl trei
Inele cu diamant, doar pentru a vedea dacă o ascultă.
- Bine, bine, murmură el, în mod evident nerăbdător
sa se întoarcă la ceea ce se afla pe biroul lui.
- Ce citeşti? întrebă ea.
- Nimic, răspunse aproape din reflex, apoi adăugă: ei
bine, de fapt e unul din jurnalele mele.
 Faţa lui avea o expresie ciudată, puţin timidă, puţin ■
sfidătoare, aproape ca şi cum ar fi fost stînjenit că a fost ^
prins şi totodată sfidînd-o să întrebe mai multe.
- Pot să mă uit şi eu? întrebă ea, menţinîndu-şi vocea
blîndă şi, spera ea, neameninţătoare. Era ciudat să-ţi j
închipui că el se simţea nesigur în legătură cu ceva. |
Menţionarea jurnalului său, totuşi, părea că a scos la
iveală o vulnerabilitate, care era surprinzătoare... şl j
impresionantă.
Penelope petrecuse atît de mult timp din viaţa el
considerîndu-l pe Colin un monument invincibil de 1
fericire şi veselie. Era încrezător în el, frumos, plăcut şl 1
inteligent. Ce uşor este să fii un Bridgerton, se gîndise 1
ea adesea.
Existaseră aşa de multe situaţii - mai multe decît i
putea să numere - cînd sosea acasă de la ceaiul cu ]
Eloise şi familia ei, se ghemuia pe pat şi visa că s-ar fl I
născut Bridgerton. Viaţa era uşoară pentru ei. Erau ţ
deştepţi, atractivi, bogaţi şi toată lumea părea că-i place. 1
Şi nu puteai să-i urăşti că duc o asemenea existenţi I
splendidă, pentru că erau aşa drăguţi.
Ei bine, acum era şi ea o Bridgerton, prin căsători# ■
dacă nu din naştere, şi era adevărat - viaţa era mal 1
frumoasă în calitate de Bridgerton, deşi avea mai puţin fl
de a face cu orice mare schimbare din ea însăşi decît In 1
realitate, pentru că era nebuneşte de îndrăgostită du
soţul ei şi printr-o minune extraordinară, el îi îm părtăşii I
sentimentul.
Dar viaţa nu era perfectă, nici chiar pentru familia
Bridgerton.
Chiar şi Colin - băiatul de aur, omul cu cel mai uşor
zîmbet şi cu un umor diavolesc - avea părţile lui du*
bioase. Era hărţuit de vise neîmplinite şi de o neslflu»
ranţă secretă. Ce incorectă fusese cînd îi evaluase viaţi,
fără să-i atribuie nici o slăbiciune.
 - Nu am nevoie să văd tot jurnalul, îl asigură ea din
nou. Poate doar unul sau două paragrafe scurte. La
alegerea ta. Poate ceva ce-ţi place în mod special.
El se uită la caietul deschis privindu-l absent, ca şi
cum cuvintele erau scrise în chineză.
- Nu ştiu ce să aleg, murmură el. Totul e la fel, realmente.
- Nu e adevărat. Eu înţeleg asta mai bine decît
oricine. Eu... Brusc privi în lături, realizînd că uşa era des­
chisă şi repede se duse şi o închise. Am scris nenu­
mărate articole, continuă ea, şi te asigur, nu sînt la fel.
Pe unele le-am adorat. Zîmbi nostalgic amintindu-şi
efluviile de saisfacţie şi mîndrie ce se revărsau peste ea,
de fiecare dată cînd scria ceea ce gîndea şi care se
dovedea a fi un fragment deosebit de bun. E adorabil,
ştii ce vreau să spun? El clătină din cap. Sentimentul pe
care-l ai, încercă ea să explice, cînd tocmai ţi-a i dat
seama că ceea ce ai ales să scrii este perfect. Şi poţi să
npreciezi asta şi mai mult, după ce te-ai aşezat, te-ai
prăbuşit în scaun şi te-ai uitat descurajat la foaia albă de
hîrtie neavînd idee ce să spui.
Ştiu asta, afirmă el.
Penelope încercă să nu zîmbească.
- Ştiu că ai cunoscut acest prim sentiment. Eşti un
scriitor splendid, Colin. Ţi-am citit lucrarea. El ridică ochii
alarmat. Doar puţin, după cum ştii, îl asigură ea. N-aş fi
citit niciodată jurnalele tale, fără să fiu invitată. Roşi,
imintindu-şi exact cum a ajuns să citească pasajul
despre călătoria lui în Cipru. Eşti bun, Colin. Aproape
magic şi, undeva în sinea ta, trebuie că ştii asta.
El se uita la ea, părînd că pur şi simplu nu ştia ce să
«pună. Era o expresie pe care ea o văzuse pe
nenumărate figuri, dar niciodată pe faţa lui, şi era aşa de
dtraniu şi de ciudat. Ar fi vrut să plîngă, ar fi vrut să-şi
■runce braţele în jurul lui. Şi cel mai mult, fu apucată de
Intensa nevoie de a readuce zîmbetul pe faţa lui.
 - Ştiu că ai trăit zilele acelea pe care le-ai descris,
insistă ea. Cele cînd ai ştiut că ai scris ceva bun. Se uită
la el plină de speranţă. Ştii ce vreau să spun, nu-i aşa?
El nu răspunse. Ştii, sublinie ea. Ştiu că ştii. Nu poţi fi
scriitor şi să nu ştii asta.
- Nu sînt scriitor, rosti el.
- Categoric eşti. Făcu un semn spre jurnal. Dovada e
chiar acolo. înaintă cu un pas: Colin, te rog. Te rog, aş
putea să citesc puţin? Pentru prima oară, el arăta
nehotărît, ceea ce Penelope consideră că e o mică vic­
torie. Tu ai citit deja aproape tot ce am scris eu vreodată,
îl linguşi ea. E drept să... Se opri cînd îi văzu figura. Nu
ştia cum să o descrie, dar arăta închis, depărtat,
intangibil. Colin? şopti ea.
- Mai curînd ţin asta pentru mine, rosti el curtenitor.
Dacă nu te superi.
- Nu, sigur că nu mă supăr, zise ea, dar amîndoi ştiau
că minte.
Colin stătea liniştit şi tăcut, încît ea nu avu de ales
decît să se scuze lăsîndu-l singur în cameră, privind
neajutorat uşa.
O rănise.
Nu conta dacă nu intenţionase. Ea îi întinsese o mîn*
şi el n-a fost în stare să o ia.
Şi partea cea mai rea era că ştia că ea nu înţeleg«,
Ea gîndea că îi e ruşine cu ea. îi spusese că nu, dnr
pentru că nu putuse să se hotărască să-i spună adevărul
- că era gelos - nu putea să-şi imagineze că ea l-a crezut,
Drace, nici el n-ar fi crezut. Arăta în mod clar ca 9I
cum minţea, pentru că într-un fel, minţea. Sau cel putln
refuza să spună adevărul, ceea ce îl făcea să se simtl
prost.
Dar în clipa cînd i-a amintit că el a citit tot ce a sori«
ea, ceva în fiinţa lui devenise negru şi urît.
Citise tot ce scrisese ea, pentru că a publicat tot c« «
scris. în timp ce mîzgălelile lui se ascundeau stupid« 9!
lipsite de viaţă în jurnalele lui, scoase la lumină doar cînd
nimeni nu le vedea.
Oare conta că cineva scria, dacă nimeni nu citea
niciodată ce a scris? Oare cuvintele însemnau ceva,
dacă nu erau niciodată auzite?
Niciodată nu avusese în vedere publicarea jurnalelor,
pînă cînd Penelope nu-i sugerase asta, cu cîteva săptă-
mîni în urmă; acuma gîndul îl consuma zi şi noapte (cînd
nu se consuma cu Penelope, desigur). Dar era cuprins
de o teamă puternică. Ce va fi dacă nimeni nu voia să-i
publice lucrarea? Ce era dacă cineva i-o publica, dar
numai din cauză că familia lui era bogată şi puternică?
Colin voia, mai mult decît orice, să fie el însuşi, să fie
cunoscut pentru realizările lui, nu pentru numele sau
poziţia lui, şi nici pentru zîmbetul şi şarmul lui.
Şi apoi apărea cea mai înspăimîntătoare perspectivă
dintre toate: ce ar fi fost dacă scrierile lui erau publicate
şi nu plăceau nimănui?
Cum ar fi putut să facă faţă acestei situaţii? Cum ar fi
rezistat în faţa eşecului?
Sau, nu cumva era şi mai rău, dacă rămînea aşa cum
era acum: un laş?

Mai tîrziu în aceeaşi seară, Penelope se extrase pînă

la urmă din scaun şi bău o ceaşcă de ceai reconfortantă,
după care îşi pierdu vremea fără ţintă prin dormitor şi la
sfîrşit se aşeză între perne, cu o carte pe care nu se
putea hotărî să o citească. Din camera lui veni Colin.
La început nu zise nimic, stătea doar acolo şi zîmbea,
doar că nu era unul din zîmbetele lui obişnuite - genul
acela care îl lumina din interior şi-l făcea pe cel căruia îi
nra adresat să zîmbească la rîndul lui.
Acesta era un zîmbet mic, un zîmbet timid.
Un zîmbet de scuze.
Penelope lăsă cartea să se odihnească pe pieptul ei.
- Pot? întrebă Colin indicînd locul gol de lîngă ea.
 Penelope se grăbi să se tragă mai spre dreapta. 1
- Sigur că da, murmură punînd cartea pe noptiera de
alături. ■
- Am însemnat cîteva pasaje, rosti el întinzîndu-i jur- 1
naiul, în timp ce se aşeza pe marginea patului. Dacă ţi-ar
plăcea să le citeşti, să-ţi - îşi drese glasul - spui
părerea, ar fi... Tuşi din nou. Ar fi acceptabil.
Penelope privi jurnalul din mîna lui, legat elegant în I
piele stacojie, apoi ridică ochii spre el. Avea o faţă
serioasă şi ochi sumbri şi, cu toate că stătea absolut 1
impasibil - fără mişcări nervoase, fără neastîmpăr - ea
îşi dădea seama că e nervos.
Nervos. Colin! Părea cel mai ciudat lucru imaginabil. I
- Aş fi onorată, rosti ea blînd luînd amabilă caietul din
mîna lui. Observase că într-adevăr cîteva pagini erau
marcate cu panglici şi, cu degete grijulii, îl deschise la 1
unul din locurile alese.

14 martie 1819
Highlands e ciudat de cafeniu.,, j f l
- Asta a fost cînd am vizitat-o pe Francesca în Scoţia, f
o întrerupse el. Penelope îi aruncă un zîmbet uşor
indulgent, ceea ce voia să fie o blîndă mustrare pentru j
că a întrerupt-o. lartă-mă, mormăi el.
Cineva ar crede, cei puţin cineva din Anglia, ar cred§
că a ici m unţii şi văile sînt de un verde bogat c» j
smaraldul. La urma urmei, Scoţia se află pe aceeaşi
insulă şi, după toate aparenţele, suportă aceeaşi ploalt
care bîntuie Anglia.
M i s-a spus că aceste înălţim i ciudat de cafenii u t
numesc platouri şi sînt lipsite de vegetaţie, dezolanta I
Ş i-ţi tulbură sufletul.
- Asta cînd eşti sus, la înălţime, completă el. Cînd tw
afli mai jos, sau lîngă mare, e cu totul altfel. Penelope nit
întoarse spre el şi îl privi fix. Regret, mai mormăi el.
 - Poate că te-ai simţi mult mai bine, dacă n-ai citi
peste umărul meu, sugeră ea. El clipi surprins. Cred că
ai citit toate astea înainte. La privirea lui inexpresivă,
adăugă: aşa că nu ai nevoie să le citeşti şi acum. Aştep­
tă reacţia lui, dar nu apăru nimic. Deci, nu ai nevoie să
te apleci peste umărul meu, termină ea.
- O! Se depărtă cu cîţiva centimetri, lartă-mă.
Penelope îl privi în dubiu.
- Pleacă de pe pat, Colin.
Arătînd mult mai calm, Colin coborî din pat şi se lăsă
să cadă pe un scaun, în cel mai îndepărtat colţ al ca­
merei, cu braţele încrucişate şi bătînd din picior, într-un
ritm nebunesc de nerăbdare.
Poc poc poc. Poc poc poc.
- Colin!
Ridică privirea, cu adevărat surprins.
- Ce e?
- încetează să mai baţi din picior!
El se uită la piciorul lui, ca la un obiect străin.
- Băteam din picior?
- Da.
- O! îşi strînse braţele la piept şi mai tare. Regret.
Penelope îşi îndreptă atenţia spre jurnal.
Poc poc.
Ea ridică brusc capul.
- Colin!
El îşi puse ferm picioarele pe covor.
- Nu pot să mă opresc. Nici măcar nu-mi dădeam
seama ce fac. îşi luă braţele de pe piept, lăsîndu-le pe
braţele tapiţate ale scaunului, dar nu părea deloc
relaxat; degetele de la ambele mîini fiindu-i încordate şi
crispate. Ea se uită la el cîteva clipe, aşteptînd să vadă
dacă avea cu adevărat intenţia să rămînă liniştit. N-am
na mai fac, o asigură el. Promit.
Ea îi aruncă o ultimă privire evaluatoare, apoi îşi
îndreptă atenţia înapoi, la cuvintele din faţa ei.
 Ca popor, scoţienii îi dispreţuiesc pe englezi şi multe
s-a r putea spune cu adevărat despre asta. Dar
individual, sînt calzi şi prietenoşi, gata să împartă un
pahar de whisky cu tine, o masă caldă, sau să-ţi ofere un
loc cald pentru dormit. Un grup de englezi - sau, cu
adevărat, orice englez în uniformă - nu va beneficia de
un călduros bun venit în satul scoţian. Dar, dacă un
saxon solitar ar merge agale pe principala lo r stradă -
populaţia locală îl va saluta cu braţele deschise şi
zîmbete largi.
Acesta a fost cazul, cînd s-a întîm plat să fiu la
Inveraray, pe m alurile lu i Loch Fyne. Un oraş curat, bine
conceput, care a fost proiectat de Robert Adam, cînd
ducele de A rgyll ahotărît să mute tot satul, pentru a face
loc noului său castel, oraş aşezat pe marginea apei, cu
clădirile lu i albe în şiruri aliniate, ce se întîlnesc în
unghiuri drepte (în mod cert, o realitate ciudat de
ordonată pentru cineva cum sîn t eu, crescut în
intersecţiile dezordonate ale Londrei).
Am luat cina la George Hotel, bucurîndu-mă de un
whisky bun, în loc de obişnuita bere, singura băutură tar»
la un stabilim ent sim ilar din Anglia, cînd am realizat că nu
aveam nici o idee cum să ajung la următoarea meu
destinaţie, şi nici cît tim p îm i va lua pentru a ajung»
acolo. L-am contactat pe proprietar (un anume Clark), {
i-am făcut cunoscută intenţia mea de a vizita Blair Castl»
şi apoi n-am mai putut să fac nimic, decît să clipesc uluit
şi confuz, cînd restul ocupanţilor hanului s-au amestecat
în vorbă dîndu-m i sfaturi.
„B la ir Castle? bubuia dom nul C lark (era un tip
zgomotos, nefăcut pentru vorbirea blîndă). Ei bine, daca
vrei să te duci la B lair Castle, va trebui să te îndrepţi sprt
apus, spre Pitlochry, iar de acolo spre nord.”
Afirm aţia stîrni un corde a p ro b ă ri-ş i un ecou la fel (fa
puternic de dezaprobări.
 O, nu! ţipă cineva (al cărui nume am aflat m ai tîrziu
că era McBogei). Va trebui să traverseze Loch Tayşi nu
s-a încercat niciodată o reţetă mai mare a dezastrului.
Mai bine, de aici să se îndrepte spre nord, apoi spre
apus.
- Da, se băgă în vorbă al treilea, dar după aceea va
da în drum peste Ben Nevis. Vrei să spui că un munte e
un obstacol mai mic decît un lac m ititel?
- // numeşti pe Loch Tay mititel?Am să-ţi zic că m-am
născut pe m alul lui L och Tay şi nimeni nu-l va numi m ititel
în prezenţa mea. (N-am idee cine a spus asta, sau dacă
era cel dinainte, dar a fost spus cu un mare sentim ent şi
convingere).
- Sau are nevoie să meargă pînă la Ben Nevis. Şi
poate să o ia spre apus la Glencoe.
- O, ho, ho şi o sticlă de whisky! Nu există drum
decent, care să pornească din Glencoe spre apus.
încerci să-l ucizi pe bietul om?"
Şi aşa mai departe şi tot aşa. Dacă cititorul a observat
că m-am oprit să scriu cine a spus şi ce, este pentru că
larma vocilor era aşa de copleşitoare, încît era im posibil
sa le separi pe una de alta şi a continuat la fel, tim p de
cel puţin zece m inute, pînă cînd bătrînul Angus
Campbell, de optzeci de ani dacă nu mai mult, a luat
cuvîntul şi, din respect, toată lumea s-a liniştit.
„Ceea ce trebuie să facă el, h îrîi Angus, este să
meargă spre sud pînă la Kintyre, apoi să se întoarcă spre
nord şi să traverseze Firth o f Lorne, la M ull, astfel încît să
poată după aceea să-i dea bătaie spre tona, să
mwigheze pe Skye, să traverseze uscatul la Ullapool, şi
înapoi spre Inverness, să-şi aducă omagiile la Culloden
f i de acolo, poate să meargă spre sud la Blair Castle
oprindu-se în Grampian şi, dacă alege asta, ar putea să
vadă cum se face o adevărată sticlă de whisky.”
Intervenţia lu i fu întîmpinată de o linişte absolută. în
final, un tip curajos a subliniat:
 - Dar asta va dura luni întregi.
- Şi cine spune că nu? zise bătrînui Campbell, cu o
vagă urmă de beligeranţă. Saxonul e aici pentru a vedea
Scoţia. Poţi să-mi spui tu mie, că poate zice că a făcut
aşa ceva, dacă tot ce a făcut a fost să urmeze o linie
dreaptă, de aici la Perthshire?
Am descoperit că zîmbesc şi am luat hotărîrea pe loc. '
Voi urma exact ruta lu i şi, cînd mă voi întoarce la Londra,
voi şti în inim a mea că am cunoscut Scoţia.
Colin se uita la Penelope cînd citea. Din cînd în cînd
zîmbise şi inima lui făcuse un salt, apoi brusc realiză câ
zîmbetul ei devenise permanent şi că buzele i se strîn- ]
seseră, ca şi cum voia să-şi înăbuşe rîsul.
Colin realiză că şi el zîmbea.
Fusese aşa de surprins de reacţia ei, la citirea pentru
prima oară a scrierilor lui; răspunsul ei fusese atît de
pasionat şi totuşi a fost atît de analitică şi precisă cînd a
vorbit cu el despre asta. Acum totul avea sens, desigur.
Şi ea era scriitoare şi probabil mai bună decît el şi, din
toate lucrurile înţelese de ea în această lume, cel mal
bine înţelegea cuvintele.
Era greu de crezut că i-a trebuit aşa de mult timp pen
tru a-i cere sfatul. Frica, presupunea el, l-a oprit. Frica 9I
grija şi toate acele emoţii stupide, pe care pretinsese cA
le lăsase în urmă.
Cine ar fi ghicit că părerea unei femei va fi aşa du
importantă pentru el? Lucrase la jurnale ani întregi, j
înregistrîndu-şi cu grijă călătoriile, încercînd să prindă In j
ele mai mult decît ce văzuse şi ce făcuse, încercînd sA
capteze ce sim ţise. Şi niciodată nu le arătase nimănui.
Pînă acum.
N-a existat nimeni căruia să fi vrut să i le arate. Nu,
nu era adevărat. Adînc în inima lui, ar fi vrut să le aratt
cîtorva persoane, dar se pare că niciodată n-a fo»l
timpul potrivit, sau îşi închipuise că vor minţi spunînd oA
ceva e bun cînd de fapt nu era, doar pentru a-i menaja
sentimentele.
Penelope însă era altfel. Ea era scriitoare. Şi era a
naibii de bună. Şi dacă ea spunea că înregistrările din
jurnal erau bune, putea să creadă că acesta e adevărul.
Ea îşi ţuguie uşor buzele, în timp ce întorcea pagina,
apoi se încruntă cînd degetele ei nu găsiră aderenţă.
După ce îşi umezi degetul mijlociu, reuşi să întoarcă
pagina şi începu să citească din nou.
Şi să zîmbească din nou.
Colin dădu drumul respiraţiei, pe care nici nu reali­
zase că şi-o ţinuse.
în final, ea puse caietul în poală, lăsîndu-l deschis la
paragraful pe care îl citea. Şi ridicînd ochii, zise:
- îmi imaginez că ai vrut să mă opresc la sfîrşitul
pasajului aceluia?
Nu era chiar ceea ce se aşteptase el să spună şi asta
îl ameţi.
- Ei, cum vrei, se bîlbîi el. Dacă vrei să citeşti mai
mult, foarte bine, cred eu.
A fost ca şi cum soarele a poposit dintr-odată în
zîmbetul ei.
- Sigur că vreau să citesc mai mult, izbucni ea. De-
abia aştept să văd ce s-a întîmplat cînd te-ai dus la
Kintyre şi Mull şi - încruntîndu-se, controlă în caietul
deschis - şi la Skye şi Ullapool şi Culloden şi Grampian
se uită din nou în caiet - o, da, şi Blair Castle, desigur,
dacă ai reuşit vreodată să ajungi acolo. Bănuiesc că ai
plănuit să-ţi vizitezi prietenii.
El dădi din cap.
Murray, afirmă el referindu-se la un coleg de şcoală,
■I cărui frate era ducele de Atholl. Dar trebuie să-ţi spun,
ca nu am urmat ruta exactă descrisă de bătrînul Angus
Campbell. Dintr-un singur motiv, nici măcar n-am găsit
drumurile ce legau jumătate din locurile pe care le
menţionase el.
 - Poate, rosti ea cu ochii larg deschişi şi visători, acolo
e locul unde trebuie să mergem în călătorie de nuntă.
- Scoţia? întrebă el surprins. Nu vrei să mergem într-un ,
loc cald şi exotic?
- Pentru cineva care n-a călătorit mai departe de
două sute de kilometri de Londra, rosti ea, Scoţia e 1
exotică.
- Pot să te asigur, zise el cu un zîmbet, în timp ce
traversa camera şi se aşeza pe marginea patului, că
Italia e şi mai exotică. Şi mai romantică.
Ea roşi, ceea ce-l încînta.
- O, zise ea privind uşor stînjenită.
- O să mergem în Scoţia altă dată, o asigură el. De
obicei mă trezesc îndreptîndu-mă spre nord, cam la i
cîţiva ani sau aşa ceva, oricum pentru a o vizita pe
Francesca.
- Am fost surprinsă că mi-ai cerut părerea, rosti I
Penelope după o scurtă tăcere.
- Cui altcuiva i-aş fi cerut-o?
- Nu ştiu, replică ea, brusc foarte interesată de modul |
cum degetele ei se încleştaseră de cuvertura patului. I
Presupun că fraţilor tăi.
El îşi puse mîna peste a ei.
- Ce ştiu ei despre scris?
Ea ridică bărbia şi ochii limpezi, calzi şi căprui îi I
întîlniră pe ai lui.
- Ştiu că apreciezi părerea lor.
- Adevărat, consimţi el, dar pe a ta o apreciez şi mai
mult.
El îi privi faţa de aproape, cum jucau emoţiile pe
trăsăturile ei.
- Dar ţie nu-ţi place cum scriu, zise ea cu o voce ]
ezitantă şi plină de speranţă în acelaşi timp.
El îşi puse mîna pe obrazul ei, ţinînd-o acolo cu ]
gingăşie, asigurîndu-se că şi ea se uita la el în timp ce
vorbea:
 - Nimic nu poate fi mai neadevărat, zise el cu o inten­
sitate arzătoare în cuvinte. Cred că eşti o scriitoare
minunată. Te referi exact la esenţa persoanei, cu o
simplitate şi un discernămînt fără egal. Timp de zece ani
i-ai făcut pe oameni să rîdă. l-ai făcut să se cutremure,
l-ai făcut să gîndească. Penelope. l-ai făcut pe oameni
să gîndească. Nu ştiu ce realizare ar putea fi mai mare.
Şi să nu mai spun, continuă el ca şi cum nu putea să se
mai oprească, acum că începuse, că ai scris mai ales
despre societate. Ai scris despre societate şi ai făcut
asta nostim, interesant şi spiritual, cînd toţi ştim că mult
mai adesea, aceasta e mai mult decît mărginită.
Pentru o lungă perioadă de timp, Penelope nu putu
să spună nimic. Fusese mîndră de munca ei ani de zile
şi zîmbise în secret, de cîte ori auzea pe cineva citînd
din unul din articolele ei sau rîzînd la una din glumele ei
muşcătoare. Dar nu avusese pe nimeni cu care să
împartă triumful ei.
Să fie anonimă a fost o perspectivă singuratică.
Dar acum îl avea pe Colin. Şi chiar dacă lumea n-o să
ştie niciodată că lady Whistledown a fost de fapt
Penelope Featherington, modesta, insignifianta şi fata-
bătrînă-pînă-în-ultima-clipă-posibilă, Colin ştia. Şi Penelope
ajunsese să-şi dea seama că, chiar dacă aceasta nu era
tot ce conta, totuşi conta cel mai mult.
Dar ea încă nu înţelegea atitudinea lui.
- Atunci, de ce, întrebă ea cu vorbe calme şi cu grijă,
devii aşa distant şi rece, cînd vine vorba despre asta?
Cînd vorbi, cuvintele lui erau aproape un murmur:
- E greu de explicat.
- Sînt un bun ascultător, afirmă ea blîndă.
Mîna lui, care îi mîngîiase faţa aşa de iubitoare, îi
căzu în poală. Şi spuse ceva la care ea nu se aşteptase.
- Sînt gelos. Ridică din umeri neajutorat. îmi pare rău.
 - Nu ştiu ce înţelegi prin asta, zise ea neintenţionînd
să şoptească, dar lipsindu-i vocea pentru altceva mai
bun.
- Uită-te la tine, Penelope. El îi luă ambele mîini într-ale
lui şi o întoarse pentru a ajunge faţă în faţă. Ai obţinut un
succes uriaş.
- Un succes anonim, îi aminti ea.
- Dar tu ştiai, eu ştiu şi de fapt nu despre asta
vorbesc. îi eliberă una dintre mîini şi îşi trecu degetele
prin păr, în timp ce-şi căuta cuvintele. Tu ai făcut ceva.
Ai realizat ceva.
- Dar şi tu ai...
- Eu ce, Penelope? o întrerupse cu vocea devenită
agitată, în timp ce se ridică în picioare şi începu să se
plimbe de colo-colo. Eu ce am?
- Ei bine, mă ai pe mine, rosti ea, dar cuvintelor ei le
lipsea forţa. Ştia.că nu la asta se referise el.
El o privi obosit.
- Nu vorbesc despre asta, Penelope...
- Ştiu.
- Am nevoie de ceva la care să mă refer, îi întrerupse
el vorba blîndă. Am nevoie de un scop. Anthony are unul
şi Benedict are unul, dar eu numai mărunţişuri.
- Colin, nu-i adevărat. Tu eşti...
- Sînt plictisit să se creadă despre mine că nu sînt
nimic decît un...o opri el scurt.
- Ce, Colin? întrebă ea, puţin uimită de expresia de
dezgust ce îi traversă brusc figura.
- Cristoase din cer, înjură el cu voce joasă şi cu litera
S şuierînd pe buzele lui. Ochii ei se deschiseră mari.
Colin nu era omul care să înjure. Nu pot să cred, mur­
mură el cu capul mişcîndu-se brusc spre stînga, parcă
înfiorat.
- Ce e? îl imploră ea.
- Mă plîng în faţa ta, rosti el nevenindu-i să creadă.
M-am plîns ţie în legătură cu lady Whistledown.
 Ea se strîmbă.
- O mulţime de oameni au făcut asta. Sînt obişnuită.
- Nu pot să cred. M-am plîns ţie că lady Whistledown
mă numea seducătorul.
- Pe mine mă numea lămîie răscoaptă, zise ea încer-
cînd să fie uşuratică.
El încetă să se mai mişte, destul de mult timp pentru
a-i arunca o privire plictisită.
- Rîdeai tot timpul de mine, cînd suspinam că singu­
rul mod în care voi fi amintit de generaţiile viitoare, va fi
cel din articolele Whisteldown?
- Nu, exclamă ea. Sper că mă cunoşti mai bine decît atît.
El dădu din cap neîncrezător.
- Nu pot crede că stăteam acolo, plîngîndu-mă ţie că
nu realizasem nimic, cînd tu realizai Whistledown.
Ea se dădu jos din pat şi rămase în picioare. Era impo­
sibil să mai stea acolo, în timp ce el se mişca de colo-
colo ca un tigru în cuşcă.
- Colin, n-aveai de unde să ştii.
- Adevărat. Ar fi fost o ironie de toată frumuseţea,
dacă n-ar fi fost îndreptată împotriva mea.
Penelope deschise gura să vorbească, dar nu ştia
cum să spună tot ce era în inima ei. Colin avea aşa multe
realizări, încît ea nici nu era în stare să le numere. Nu
era ceva pe care-l puteai lua în mînă, ca o ediţie din
Documentele Societăţii lady-ei Whistledown, dar erau tot
atît de speciale.
Poate şi mai mult.
Penelope îşi amintea toate momentele în care făcuse
el lumea să zîmbească, toate ocaziile cînd trecuse pe
lîngă fetele acelea populare de la baluri şi invitase la dans
o fată nedansată. Se gîndi la toate legăturile puternice,
aproape magice, pe care le avea cu rudele lui. Dacă
acestea nu erau realizări, nu ştia ce erau.
 Dar ştia că nu erau genul de jaloane importante, de
care vorbea el. Ştia că are nevoie de un scop, o
îndeletnicire.
Ceva care să arate lumii că e mai mult decît credeau
ei că este.
- Publică-ţi amintirile din călătorii, rosti ea.
- Nu sînt...
- Publică-le, insistă ea. încearcă-ţi norocul şi vezi
dacă te poţi lansa.
Ochii lui îi întîlniră pe ai ei o clipă, apoi se fixară pe
jurnalul lui, aflat încă în poala ei.
- E nevoie să fie pregătite pentru tipar, bombăni el.
Penelope rîse, penru că ştia că a învins. Şi învinsesi
şi el. încă nu ştia asta, dar aşa era..
- Oricine are nevoie să fie editat, zise ea, zîmbetul
extinzîndu-i-se cu fiecare cuvînt. Ei bine, cu excepţia mea,
bănuiesc, îl provocă ea. Dar nu vom şti niciodată, pentru
că n-am avut pe nimeni care să-mi editeze lucrările.
El ridică brusc privirea.
- Cum ai făcut asta?
- Ce să fac?
Buzele lui se strînseră nerăbdătoare.
- Ştii ce vreau să spun. Cum ai realizat editorialele?
Era nevoie de ceva mai mult decît să le scrii. Trebuia «I
le tipăreşti şi să le distribui. Cineva trebuie că ştia cine eyll
Ea scoase un lung suspin. Păstrase aceste secret#
atît de mult timp, încît se simţea ciudat să le împart!*
şească acum, chiar şi soţului ei.
- E o istorie lungă, zise ea. Poate că ar trebui sa ne
aşezăm.
El o conduse înapoi în pat şi amîndoi se aranjarl
confortabil, rezemaţi de perne şi cu picioarele întinse ]
- Eram foarte tînără cînd am început, rosti ea. NuflMi
şaptesprezece ani. Şi s-a întîmplat accidental.
El zîmbi.
 - Cum s-a putut ca ceva de acest gen să se întîmple
accidental?
- Am scris în glumă. Mă simţeam aşa mizerabil, în
acel prim Sezon al meu. Se uită la el cu seriozitate. Nu
ştiu dacă-ţi aminteşti, dar cîntăream o tonă la vremea
aceea şi nici acum nu sînt aşa subţire cum cere moda.
- Eu cred că eşti perfectă, rosti el loial.
Ceea ce, gîndi Penelope, e parţial motivul pentru care
şi ea gîndea despre el că era perfect.
- Oricum, continuă ea, nu prea eram fericită, aşa că
am scris un reportaj foarte acid despre petrecerea la
care participasem cu o seară înainte. Apoi am scris altul,
şi altul. Pe atunci nu le semnam lady Whistledown. Le
scriam doar din distracţie şi le ascundeam în biroul meu.
Cu excepţia unei zile, în care am uitat să le mai ascund.
El se aplecă înainte extrem de concentrat.
- Ce s-a întîmplat?
- Toţi din familia mea erau plecaţi şi ştiam că vor fi
plecaţi destul timp, pentru că asta se întîmpla cînd
mama încă se mai gîndea că poate să o transforme pe
Prudence într-un diamant de primă calitate şi de aceea
făceau tot timpul cumpărături. Colin îşi mişcă mîna prin
aer, semnalînd că înţelegea punctul ei de vedere. Oricum,
continuă Penelope, am hotărît să lucrez în salon, deoa­
rece camera mea era umedă şi rece. Dar apoi a trebuit
sa... ei bine, ştii tu.
- Nu, rosti el.
- Am lipsit un timp din cameră. Cînd m-am întors,
consilierul tatălui meu se afla acolo. Şi citea ceea ce
Bcrisesem. Eram oripilată!
- Ce s-a întîmplat?
- Nici n-am putut vorbi în primul minut. Apoi am rea­
lizat că rîdea şi nu pentru că îşi închipuia că sînt nebună,
cl pentru că îşi închipuia că sînt bună.
- Ei bine, eşti într-adevăr bună.
 - Acum ştiu asta, rosti ea cu un zîmbet silit, dar amin-
teşte-ţi, aveam doar şaptesprezece ani. Şi scrisesem
acolo nişte lucruri oribile.
- Despre oameni oribili, sînt sigur, interveni el.
- Ei bine, da, totuşi... închise ochii, în timp ce amin­
tirile dădeau năvală în creierul ei. Erau oameni foarte po­
pulari. Oameni cu influenţă. Oameni care nu mă plăceau
prea mult. Nu contează cu adevărat că erau oribili, dacă
ceea ce scrisesem era dat în vileag. De fapt, ar fi fost şl
mai rău, pentru că erau într-adevăr oribili. Aş fi fost dis­
trusă şi mi-aş fi distrus întreaga familie, odată cu mine. j
- Apoi ce s-a întîmplat? îmi închipui că a fost ideea Iul
să publici.
Penelope dădu din cap.
- Da. El a făcut toate aranjamentele cu tipograful,
care la rîndul lui i-a găsit pe băieţii cu distribuţia. Şi a fost
ideea lui să îi dăm drumul gratis primele două săptămînl,|
Spunea că era nevoie să atragem protipendada.
- Eram plecat din ţară, cînd a început să apară ziarul, \
rosti Colin, dar îmi amintesc că mama şi surorile mei»
mi-au spus totul despre el.
- Oamenii au bombănit cînd, după două săptămîni du
gratuitate, vînzătorii au început să ceară bani, rosti
Penelope. Dar au plătit toţi.
- O idee strălucită a consilierului tău, murmură Colin, i
- Da, avea simţ practic.
El observă că folosise timpul trecut.
- Avea?
Dădu din cap tristă.
- A murit acum cîţiva ani. Ştia că era bolnav, aşa qA
înainte de a muri m-a întrebat dacă vreau să continui,
Presupun că aş fi putut să mă opresc atunci, dar nu
aveam nimic altceva de făcut în viaţa mea şi în mod cori
nici perspectiva unei căsătorii. Ridică ochii repede. Nu
voiam să spun... Asta a fost tot.
 Buzele lui se curbară într-un zîmbet de auto-de-
zaprobare.
- Va trebui să mă dojeneşti cît vrei, pentru că nu te-am
cerut cu ani în urmă. Penelope îi returnă zîmbetul. Nu
era minunat că iubea un astfel de om? însă, continuă el
ferm, numai după ce termini povestirea.
- Adevărat, spuse ea forţîndu-şi mintea să se în­
toarcă la problema discutată. După ce domnul...Ridică
ochii ezitînd. Nu sînt sigură dacă să-i rostesc numele.
Colin ştia că e sfîşiată între dragostea şi încrederea
în el şi loialitatea faţă de un om care, după toate proba­
bilităţile, a fost ca un tată pentru ea, odată ce al ei
personal părăsise pămîntul.
- E în regulă, rosti el blînd. Nu mai există. Numele lui
nu mai contează.
Lăsă să-i scape un oftat blînd.
- Mulţumesc, rosti muşcîndu-şi buza de jos. Asta nu
pentru că nu am încredere în tine. Eu...
- Ştiu, afirmă el asigurînd-o şi strîngînd-o de mînă.
Dacă vrei să mi-l spui mai tîrziu, e bine. Dacă nu, va fi la
fel de bine.
Ea dădu din cap cu buzele strînse şi cu acea ex­
presie încordată a oamenilor care încearcă din greu să
nu plîngă.
- După ce a murit, am colaborat direct cu directorul
ziarului. Am stabilit un mod de a-i parveni articolele şi
plata a continuat ca întotdeauna - făcută într-un cont
secret pe numele meu.
Colin îşi trase sufletul, cînd se gîndi cît de mulţi bani
trebuie că a primit ea de-a lungul anilor. Dar cum putuse
sâ cheltuiască din ei, fără să trezească suspiciuni?
- Ai scos din ei? întrebă el.
Ea dădu din cap.
- După ce am scris cam patru ani, stră-mătuşa mea
a decedat şi şi-a lăsat averea mamei mele. Consilierul
tatălui meu a întocmit testamentul. Nu avusese foarte
mulţi bani, aşa că eu scoteam din banii mei pretinzînd că
fuseseră ai ei. Faţa Penelopei se lumină uşor, cînd clă­
tină din cap tulburată. Mama a fost surprinsă. Nu visase
niciodată că mătuşa Georgette era aşa de bogată. Luni
întregi nu i-a pierit zîmbetul de pe buze. N-am văzut
niciodată ceva asemănător.
- A fost foarte amabil din partea ta, rosti Colin.
Penelope ridică din umeri.
- A fost singurul mod în care puteam să-mi folosesc
banii.
- Dar i-ai dat mamei tale, sublinie el.
- E mama mea, rosti ea, ca şi cum aceasta trebuia să
explice totul. M-a sprijinit. Totul s-a desfăşurat cu bine. El
ar fi vrut să spună mai multe, dar n-o făcu. Porţia
Featherington era mama Penelopei şi dacă Penelope
voia să o iubească, n-o să o oprească el. De atunci,
continuă Penelope, nu i-am mai atins. Ei bine, nu pentru
mine. Pe unii i-am donat în scop caritabil. Faţa ei luase
o expresie încordată. Sub anonimat.
El nu spuse nimic un moment, îşi lăsă timp să se
gîndească la tot ce făcuse ea în ultima decadă, atît ca
ea însăşi, cît şi în anonimat.
- Dacă acum vrei bani, rosti el în final, poţi să-i folo­
seşti. Nimeni nu te va întreba de unde îi ai. Eşti o Bridgerton,
la urma urmei. El ridică cu modestie din umeri. E bine
cunoscut că Anthony a stabilit nişte fonduri ample pentru
toţi fraţii lui.
- Nici măcar n-aş şti ce să fac cu ei.
- Cumpără-ţi ceva nou, sugeră el. Nu le place tuturor
femeilor să facă cumpărături?
Ea îl privi cu o expresie ciudată, aproape impenetrabilă.
- Nu sînt sigură că înţelegi ce mulţi bani am, rosti ea
ambiguă. Nu cred că aş putea să-i cheltuiesc pe toţi.
- Atunci pune-i deoparte pentru copiii noştri, rosti el.
Am fost norocos că tatăl şi fratele meu au considerat
potrivit să mă înzestreze, dar nu toţi fii sînt aşa de
norocoşi.
- Şi fiicele, îi aminti Penelope. Fetele noastre trebuie
să aibă proprii lor bani. Separat de zestre.
Colin trebui să zîmbească. Astfel de aranjamente
erau rare, dar avea totală încredere în Penelope, pentru
a mai insista.
- Orice doreşti, rosti el drăgăstos.
Ea zîmbi şi oftă, lăsîndu-se pe perne. Degetele ei
dansau alene pe dosul mîinii lui, dar ochii priveau în
depărtare şi el se îndoia că e conştientă de mişcările ei.
- Am o mărturisire să-ţi fac, rosti ea cu voce liniştită
şi chiar cu o urmă de timiditate.
El o privi şovăitor.
- Mai mare decît Whistledown?
- Diferită.
- Ce anume?
Ea îşi luă ochii de pe locul de pe perete, pe care
părea că îl fixează şi îi dădu lui toată atenţia.
- Am simţit că sînt puţin - îşi muşcă buzele făcînd o
pauză şi căutînd cuvintele potrivite - cam nerăbdătoare
cu tine în ultima vreme. Nu, nu e bine, adăugă ea. De
fapt, decepţionată.
Lui începu să i se răspîndească în piept un sentiment
ciudat.
- Decepţionată, cum adică? întrebă cu grijă.
Ea ridică uşor din umeri.
- Ai părut aşa supărat pe mine. în legătură cu Whistledown.
- Ţi-am spus deja că asta din cauză...
- Nu, te rog, puse ea o mînă blîndă pe pieptul lui. Te
rog, lasă-mă să termin. Ţi-am spus că îmi închipuiam că
din cauză că îţi era ruşine cu mine şi am încercat să
ignor asta, dar m-a rănit aşa de tare. Am crezut că ştiu
cine eşti şi nu-mi venea să cred că persoana care se
considera aşa de sus în comparaţie cu mine, e în stare
să simtă o astfel de ruşine pentru ce am realizat. El o
privea în linişte aşteptînd să continue. Dar nostimada
este... Se întoarse spre el cu un zîmbet înţelept. Nostimada
este că, n-a fost din cauză că îţi era ruşine. Ci pentru că
ai fi vrut să faci şi tu însuţi ceva asemănător. Ceva ca
W histledown. Acum pare o prostie, dar eram aşa
îngrijorată că nu erai bărbatul perfect din visurile mele.
- Nimeni nu e perfect, afirmă el calm.
- Ştiu. Se aplecă în faţă şi impulsivă depuse un sărut
pe obrazul lui. Eşte omul imperfect al inimii mele şi asta
e chiar mai bine. întotdeauna te-am crezut infailibil, că viaţa
ta era un basm, că tu nu ai griji, sau temeri, sau vise
nerealizate. Realmente, n-a fost corect din partea mea.
- Nu mi-a fost niciodată ruşine cu tine, Penelope,
şopti el. Niciodată.
Cîteva momente rămaseră amîndoi tăcuţi, apoi ea
adăugă:
- Iţi aminteşti cînd te-am întrebat dacă am putea să
facem un voiaj de nuntă întîrziat?
El dădu din cap.
- De ce n-am folosi din banii Whistledown pentru asta?
- Voiajul de nuntă va fi suportat de mine.
- Bine, rosti ea cu o expresie trufaşă. Poţi să îi iei din
alocaţia ta trimestrială.
Se uită la ea şocat, apoi izbucni în rîs.
- Intenţionezi să-mi dai nişte mărunţiş? întrebă el inca­
pabil să-şi controleze rînjetul ce i se răspîndise pe faţă.
- Nişte bani de autor, îl corectă ea. Aşa încît să poţi
lucra la jurnalele tale.
- Bani de autor, cugetă el. îmi place cum sună.
Ea zîmbi şi îşi puse mîna pe mîna lui.
- îmi place de tine.
El o strînse de degete.
- Şi mie îmi place de tine.
Penelope suspină punîndu-şi capul pe umărul lui.
- Oare viaţa ar putea să fie chiar aşa de minunată?
- Eu aşa cred, murmură el, cu convingere.
 Capitolul 21

O săptămînă mai tîrziu, Penelope stătea la biroul din

salonul ei, citind jurnalele lui Colin şi făcînd note pe o
foaie separată de hîrtie, de cîte ori avea o întrebare sau
un comentariu. El o rugase să-l ajute editîndu-i lucrările,
o sarcină pe care ea o găsi emoţionantă.
Era desigur nespus de bucuroasă că el îi încre­
dinţase această misiune critică. însemna că are încre­
dere în judecata ei, că o considera deşteaptă şi
inteligentă şi simţea că putea să se uite în cele scrise de
el şi să le îmbunătăţească.
Dar exista ceva mai mult decît atît, ce o făcea fericită.
Avea nevoie de un proiect, de ceva de făcut. în prima zi
după abandonarea Whistledown savură din plin noul
timp liber pe care-l avea. Era ca şi cum plecase în va­
canţă, pentru prima oară în zece ani. Citise ca o nebună
- toate romanele şi cărţile pe care le cumpărase. Şi
făcuse lungi plimbări, călărise prin parc, stătuse în curtea
din spatele casei ei de pe Mount Street, bucurîndu-se de
vremea frumoasă de primăvară şi îndreptîndu-şi faţa
spre soare, un minut sau două cel mult - suficient cît
să-i simtă căldura, dar nu destul de mult, încît să-i
schimbe culoarea feţei.
 Apoi, desigur, nunta şi miriadele de amănunte legate
de ea îi ocupaseră tot timpul. Aşa că nu avusese prea
multe ocazii să realizeze ce anume îi lipsea din viaţă.
Cînd îşi scrisese editorialele, scrisul nu-i luase prea
mult timp, dar fusese nevoie să fie permanent în alertă,
privind şi ascultînd. Iar cînd nu scria, se gîndea cum să
scrie, încercînd cu disperare să-şi amintească o turnură
inteligentă de frază, pînă cînd ajungea acasă şi o punea
pe hîrtie.
Avusese mintea ocupată şi nu realizase cît de mult îl
lipseau provocările minţii, pînă acuma, cînd i se oferise
din nou ocazia.
Tocmai îşi notase o întrebare privind descrierea vilei
din Toscana de la pagina 143 din volumul doi al
jurnalelor, cînd majordomul bătu discret la uşa deschisă,
pentru a-şi face cunoscută prezenţa.
Penelope zîmbi timid. Avea tendinţa să se lase
absorbită în întregime de munca ei, dar Dunwoody
învăţase din experienţă şi din greşeli că, dacă voia să-i
atragă atenţia, trebuia să facă puţin zgomot.
- Un vizitator, doamnă Bridgerton, zise el.
Penelope ridică privirea cu un zîmbet. Era probabil
una din surorile ei, sau poate una din rudele Bridgerton.
- Adevărat? Cine e?
El făcu un pas înainte şi îi înmînă o carte de vizită.
Penelope o privi şi i se tăie respiraţia, la început din
cauza şocului, apoi de amărăciune. Imprimate cu litere
clasice negre impunătoare, pe un fond crem deschis,
erau două cuvinte simple: Lady Twombley.
Cressida Twombley? De ce naiba venea la ea?
Penelope începu să se simtă prost. Cressida n-ar fi
venit niciodată, dacă nu avea un motiv neplăcut.
Cressida nu făcea nimic, dacă nu era ceva neplăcut.
- Aţi dori să-i spun să plece? întrebă Dunwoody.
- Nu, răspunse Penelope cu un suspin. Nu era laşă
şi Cressida Twombley n-o să reuşească să o transforme
în aşa ceva. Am să o văd. Doar lasă-mi puţin timp, să
pun puţină ordine în hîrtii. Dar... Dunwoody se opri aplecîn-
du-şi capul într-o parte şi aşteptînd-o să continue. O, nu
mai contează, murmură Penelope.
- Sînteţi sigură, doamnă Bridgerton?
- Da. Nu. Oftă. Tremura şi încă o răutate se adăuga
pe lista deja lungă a Cressidei - o transformase pe Penelope
într-o bîlbîită. Ce vreau să spun e că - dacă se mai află
aici după zece minute, te rog să inventezi o urgenţă,
care-mi solicită prezenţa. Prezenţa mea imediată.
- Cred că se poate aranja.
- Excelent, Danwoody, îi mulţumi Penelope cu un
zîmbet slab. Era probabil cel mai uşor mod de a scăpa
de ea, dar nu avea încredere că ea, în timpul conver­
saţiei, ar putea găsi un motiv destul de bun, pentru a o
face pe Cressida să plece şi, ultimul lucru pe care îl
dorea, era să fie imobilizată în salon împreuă cu ea toată
după-amiaza, ca într-o cursă..
Majordomul dădu din cap şi plecă, iar Penelope scă­
pă de hărţii aşezîndu-le în teanc, închise jurnalul lui
Colin şi-l puse deasupra, astfel încît adierea ce venea de
la fereastra deschisă să nu poată împrăştia foile de pe
birou. Se ridică în picioare şi se îndreptă spre sofa, se
aşeză în mijloc sperînd că arată relaxată şi calmă.
Ca şi cum o vizită a Cressidei Twombley ar fi putut
vreodată să se numească relaxantă.
O clipă mai tîrziu, Cressida apăru intrînd pe uşa
deschisă, în timp ce Dunwoody îi rostea numele. Ca de
obicei, arăta frumoasă, cu părul ei blond coafat impe­
cabil. Cu pielea fără cusur, cu ochii ce străluceau şi
îmbrăcămintea de ultimă modă şi cu geanta ce se
potrivea perfect cu veşmintele.
- Cressida, rosti Penelope, ce surprinzător să te văd.
Surprinzător fiind cel mai politicos adjectiv, pe care putea
să-l emită în aceste circumstanţe.
 Buzele Cressldei se curbară într-un zîmbet misterios,
aproape felin.
- Sînt convinsă că aşa e, murmură ea.
- Nu vrei să iei loc? întrebă Penelope, mai mult din
cauză că aşa trebuia. Petrecuse o viaţă întreagă fiind
politicoasă şi era dificil să se oprească acum. Făcu un
semn cu capul spre un scaun din apropiere, cel mai lipsit
de confort din întreaga încăpere.
Cressida se aşeză pe marginea scaunului şi, dacă îl
găsi mai puţin decît plăcut, Penelope nu putea să-şi dea
seama din expresia ei. Poziţia era elegantă, zîmbetul
deloc şovăitor şi arăta aşa de rece şi calmă, cum oricine
ar fi avut dreptul să fie.
- Sînt sigură că te întrebi de ce mă aflu aici, rosti
Cressida. Nu avea nici un motiv să nege, aşa că
Penelope dădu din cap. Apoi, brusc, Cressida întrebă:
cum ţi se pare viaţa de femeie măritată?
Penelope clipi.
- Pardon?
- Poate fi o schimbare surprinzătoare, zise Cressida.
- Da, rosti Penelope cu grijă, dar foarte bine-venită.
- Hmmm, da. Trebuie că acum ai îngrozitor de mult
timp liber. Sînt sigură că nu ştii ce să faci cu el.
O senzaţie de furnicare se răspîndi pe pielea Penelopei.
- Nu înţeleg ce vrei să spui, zise ea.
-N u ?
Cînd deveni evident că Cressida aştepta un răspuns,
Penelope răspunse destul de ţîfnoasă.
- Nu, nu înţeleg.
Cressida rămase tăcută o clipă, dar expresia ei de
pisică-la-oala-cu-smîntînă vorbea imens. Se uită în jurul
camerei, pînă cînd ochii îi căzură pe biroul unde stătuse
mai înainte Penelope.
- Ce sînt hîrtiile acelea? întrebă ea.
Ochii Penelopei se abătură la hîrtiile de pe birou,
aşezate în teanc perfect sub jurnalul lui Colin. Nu exista
posibilitatea ca Cressida să ştie ce conţin. Penelope
stătea deja pe sofa, cînd intrase ea în cameră.
- Nu-mi dau seama de ce te-ar interesa hîrtiile mele
personale, rosti ea.
- O, nu o lua ca o ofensă, afirmă Cressida cu un mic
hohot, pe care Penelope îl găsi mai curînd înspăimîn-
tător. Făceam doar conversaţie de politeţe întrebînd cum
te simţi.
- Aşa, zise Penelope încercînd să umple liniştea care
urmă.
- Sînt o fină observatoare, rosti Cressida. Penelope
îşi ridică sprîncenele a întrebare. De fapt, puterea mea
ascuţită de observaţie e destul de bine cunoscută în cele
mai bune cercuri ale societăţii.
- Atunci trebuie că nu am nici o legătură cu aceste
cercuri impresionante, murmură Penelope.
Dar Cressida era prea implicată în propriul ei discurs,
pentru a-l accepta pe al Penelopei.
- lată de ce, rosti ea gînditoare, am considerat că pot
convinge protipendada că eu sînt realmente lady
Whistledown.
Inima Penelopei îi bubuia în piept.
- Deci admiţi că nu eşti? întrebă ea cu grijă.
- O, sînt sigură că ştii că nu sînt.
Penelopei începu să i se strîngă gîtul. într-un fel - nu
va şti niciodată cum - reuşi să-şi menţină calmul şi să
rostească:
- Pardon!
Cressida zîmbi, dar reuşi să transforme expresia ei
fericită în ceva viclean şi crud.
- Cînd am apărut cu acest truc, m-am gîndit: n-am ce
să pierd. Sau conving pe toată lumea că sînt lady
Whistledown, sau nu mă vor crede şi atunci voi părea
destul de deşteaptă, cînd voi spune că pretindeam doar
că sînt, pentru a putea astfel să descopăr adevăratul
vinovat. Penelope rămase foarte tăcută, foarte calmă.
 Dar situaţia nu a evoluat conform planurilor mei»,
completă Cressida. Lady Whistledown s-a dovedit mult
mai prefăcută şi mai isteaţă decît am bănuit eu. iţi
îngustă ochii, apoi îi îngustă şi mai mult, pînă cînd faţa
ei, în mod normal drăguţă, căpătă un aer sinistru. Ultimul
ei articolaş m-a transformat într-un obiect de batjocura.
Penelope nu comentă, abia îndrăznind să respire.
Apoi...continuă Cressida cu vocea coborînd într-un
registru inferior. Apoi tu - tu ! - ai avut insolenţa să mfl
insulţi în faţa întregii protipendade.
Penelope scoase un mic oftat de uşurare. Poate câ
Cressida nu-i cunoaşte secretul. Poate că era vorba
doar de insulta publică, atunci cînd Penelope o acuzase
că minte şi spusese - Doamne sfinte, ce a spus? Ceva
teribil de crud, era sigură, dar în mod cert pe deplin
meritat.
- Aş fi putut să tolerez insulta, dacă ar fi venit din
partea altcuiva, mai spuse Cressida. Dar din partea
cuiva ca tine - ei bine, aceasta nu putea rămîne fără
reacţie.
- Ar trebui să te gîndeşti de două ori, înainte de a mă
insulta în propria mea casă, rosti Penelope cu voce
joasă. Şi apoi... adăugă ea, cu toate că nu-i plăcea să se
ascundă în spatele numelui soţului ei. sînt o Bridgerton
acum. Beneficiez de protecţia lor.
Ameninţarea Penelopei nu lăsă nici o urmă pe masca
satisfăcută, care era frumoasa figură a Cressidei.
- Cred că mai bine ar trebui să asculţi ce am de spus,
înainte de a profera ameninţări.
Penelope ştia că trebuia să asculte. Era mai bine să
ştie ce ştia Cressida, decît să închidă ochii şi să creadă
că totul era bine.
- Dă-i drumul, rosti ea cu un glas deliberat nepoliticos.
- Ai făcut o greşeală hotărîtoare, rosti Cressida îndrep-
tîndu-şi degetul arătător spre Penelope şi clătinîndu-l
 înainte şi înapoi, într-o mişcare de tic-tac. Nu ţi-ai dat
seama că eu niciodată nu uit o insultă, aşa e?
- Ce încerci să spui, Cressida? Penelope ar fi vrut ca
vorbele ei să pară puternice, pline de forţă, dar se auziră
doar ca o şoaptă.
Cressida se sculă şi se depărtă încet de Penelope,
buzele ei mişcîndu-se uşor în timp ce mergea, mişcare
asemănătoare aproape cu o fanfaronadă.
- Dă-mi voie să văd, dacă pot să-mi aduc aminte
cuvintele tale exacte, rosti ea lovindu-şi obrazul cu de­
getul. O, nu, nu, nu-mi aduce aminte. Sînt sigură că îmi
vor apărea în minte. O, da, îmi reamintesc. Se întoarse
pentru a-i face faţă Penelopei: cred că ai spus, că ţi-a
plăcut întotdeauna lady Whistledown. Apoi - şi pentru a-ţi
acorda credit, a fost o întorsătură de frază evocativă şi
memorabilă - ai spus că ţi s-ar sfărîma inima, dacă s-ar
dovedi că e cineva ca lady Twombley. Cresside zîmbi.
Asta eram eu.
Gura Penelopei se uscă. Degetele i se crispară. Şi
pielea i se făcu de gheaţă.
Cu toate că nu-şi amintea exact ce spusese cînd a
insultat-o pe Cressida, îşi amintea totuşi ce scrisese în
acel ultim articol final, cel care fusese distribuit din
greşeală la balul ei de logodnă. Cel care...
Cel pe care Cressida îl izbea acum pe masa din faţa ei.
Doamnelor şi Domnilor, Prezenta Autoare NU este
lady Cressida Twombley. Ea nu e nim ic altceva decît o
impostoare uneltitoare şi m i s-ar frînge inima să văd că
anii mei de muncă grea sînt atribuiţi uneia ca ea.
Penelope se uită la cuvinte, cu toate că le ştia pe
dinafară.
- Ce vrei să spui? întrebă ea, cu toate că era con­
vinsă că încercarea ei de a se preface că nu ştie exact
ce înţelegea Cressida era inutilă.
- Eşti mai deşteaptă decît atît, Penelope Featherington,
rosti Cressida. Ştii că ştiu.
 Penelope continua să privească pagina de ziar
simplă şi incriminatoare, incapabilă să-şi ia ochii de Itt
cuvintele acelea fatidice...
M i s-ar frînge inima.
S-ar frînge inima.
- N-ai nimic de spus? întrebă Cressida şi cu toate cfl
nu putea să-i vadă faţa, Penelope îi simţi zîmbetul dur şl
îngîmfat.
- Nimeni nu te va crede, şopti Penelope.
- De-abia pot să cred eu însămi, rosti Cressida cu un
rîs aspru. Tu, dintre toţi oamenii! Dar se pare că al
ascuns totul în profunzime şi ai fost puţin mai deşteaptă
decît lăsai să se înţeleagă. Destul de deşteaptă, adăuga
cu emfază evidentă, pentru a şti că odată ce aprind
această scînteie de bîrfă remarcabilă, noutatea se va
răspîndi ca un incendiu.
Mintea Penelopei se învîrtea în cercuri ameţitoare şl
neplăcute. O, Doamne, ce o să-i spună lui Colin? Cum îi
va spune? Ştia că trebuie, dar de unde va găsi cuvintele?
- La început, nimeni nu va crede, continuă Cressida.
Ai avut dreptate în legătură cu asta. Dar apoi vor începe
să gîndească şi încet, dar sigur, piesele de puzzle îşi vor
găsi locul potrivit. Cineva îşi va aminti că ţi-a spus ceva
ce a ajuns în editorial. Sau că ai participat la o anumită
petrecere. Sau că au văzut-o pe Eloise Bridgerton
vîrîndu-şi nasul peste tot şi fiecare ştie că voi două vă
spuneţi totul una alteia.
- Ce vrei? întrebă Penelope cu voce scăzută şi chi­
nuită, ridicîndu-şi capul, pentru a-şi înfrunta duşmanca.
- A, bine, iată întrebarea pe care o aşteptam. îşi duse
mîinile la spate şi începu să meargă încolo şi încoace, l-am
dedicat acestei probleme o groază de gînduri. De fapt,
am evitat ideea de a veni să te văd timp de aproape o
săptămînă, pînă m-am putut hotărî asupra chestiunii.
Penelope înghiţi în sec, neplăcut impresionată de
faptul că Cressida îi cunoştea cel mai adînc secret de
 aproape o săptămîhă şi, între timp, ea îşi trăise viaţa
lipsită de griji, inconştientă că cerul e gata să se
prăbuşească asupra ei.
- Am ştiut de la început, desigur, continuă Cressida,
că vreau bani. Dar întrebarea a fost - cîţi? Soţul tău e un
Bridgerton, desigur, aşa că are fonduri mari, totuşi e fiul
cel mai mic şi cu un buzunar nu chiar la fel de dolofan ca
al vicontelui.
- Cît, Cressida? interveni Penelope. Ştia că aceasta
lungea vorba, doar pentru a o tortura, dar ea avea o
mică speranţă că va spune o cifră, înainte de a o da gata.
- Atunci am realizat, continuă Cressida ignorînd între­
barea Penelopei (şi dovedind astfel că avusese drep­
tate), că şi tu trebuie să fii foarte bogată. Doar dacă nu
eşti o nebună cu adevărat - şi ai luat în consideraţie
doar succesul de a-ţi ascunde micul secret atît de mult
timp. însă mi-am revizuit părerea iniţială despre tine, aşa
că nu cred că eşti nebună - trebuie că în toţi aceşti ani
ai adunat o avere scriind editorialele. Şi după aspectul
exterior - aruncă o privire încruntată rochiei de după-
amiază a Penelopei - nu i-ai cheltuit. Aşa că nu pot decît
să deduc că banii se află într-un mic cont discret, undeva
într-o bancă, aşteptînd doar să fie scoşi.
- Cît, Cressida?
- Zece mii de lire.
Penelopei i se opri respiraţia.
- Ai înnebunit!
- Nu. Cressida zîmbi. Sînt doar foarte, foarte isteaţă.
- Nu am zece mii de lire.
- Cred că minţi.
- Te asigur că nu! Şi chiar nu minţea. Ultima oară
cînd a primit extrasul de cont, avea 8.246 lire, deşi
presupunea că de atunci valoarea a crescut cu cîteva
lire. Era o sumă uriaşă, desigur, destulă pentru a face o
persoană rezonabilă fericită, timp de mai multe vieţi, dar
 nu erau zece mii şi oricum, nu voia să-i dea Cressldil
Twombley.
Aceasta zîmbi senină.
- Sînt sigură că îţi dai seama ce ai de făcut. Pentru
economiile tale şi banii soţului tău, zece mii de lire sînt o
sumă neînsemnată.
- Zece mii de lire nu sînt niciodată o sumă neînsemnat*,
- De cît timp ai nevoie pentru a aduna banii? întrebi
Cressida, ignorînd complet izbucnirea Penelopei. O zl?
Două?
- Două zile - repetă Penelope căscînd gura. N-aş
putea să o fac nici în două săptămîni!
- A, deci înseamnă că ai banii.
- Nu-i am!
- O săptămînă, rosti Cressida cu voce ascuţita.
Vreau banii într-o săptămînă.
- N-am să ţi-i dau, şopti Penelope, mai mult pentru
ea, decît pentru Cressida.
- Ba ai să mi-i dai, replică încrezătoare Cressida.
Dacă nu, te distrug.
- Doamnă Bridgerton! Penelope ridică ochii şi-l văzu
pe Dunwoody stînd în uşă. S-a ivit o problemă urgentă,
care necesită prezenţa voastră, afirmă el. Imediată.
- Perfect, rosti Cressida îndreptîndu-se spre uşă. Eu
mi-am făcut treaba. Trecu dincolo de uşă, apoi cînd
ajunse pe hol se întoarse, astfel că Penelope fu forţată
să o privească, încadrată perfect de portal. O să aud
curînd de tine? întrebă ea cu voce prietenoasă şi
inocentă, ca şi cum nu vorbise despre altceva mai
serios, decît despre invitaţia la o petrecere, sau poate
despre ordinea de zi a unei întruniri de caritate.
Penelope îi adresă o mică mişcare din cap, doar
penru a scăpa de ea.
Dar asta nu mai conta. Uşa din faţă a putut să bubuie
închizîndu-se, Cressida a putut să plece, dar necazurile
Penelopei nu plecau nicăieri.
 Capitolul 22

Trei ore mai tîrziu, Penelope încă mai era în salon,

încă mai stătea pe sofa, încă mai privrea în gol, încă mai
încerca să-şi imagineze cum să-şi rezolve problemele.
De fapt avea doar o singură problemă, dar datorită
dimensiunilor ei, ar fi putut să fie la fel de bine şi o mie.
Nu era o fiinţă agresivă şi nici nu putea să-şi amin­
tească ultima dată cînd avusese vreun gînd violent, dar
în acel moment, ar fi putut să-i sucească bucuroasă gîtul
Cressidei Twombley.
Se uită la uşă cu un sentiment adînc de eşec, aştep-
tîndu-şi soţul să vină acasă, ştiind că fiecare secundă o
ducea şi mai aproape de momentul adevărului, cînd va
trebui să-i mărturisească tot.
El n-ar spune: ţi-am zis eu. Niciodată n-ar spune aşa
ceva.
Totuşi, ar gîndi.
Nu-i trecu prin minte nici măcar o clipă, că ar fi trebuit
să ţină totul secret faţă de el. Ameninţările Cressidei nu
erau genul de treburi, pe care cineva să le ascundă de
soţ şi în afară de asta, va avea nevoie de ajutorul lui.
Nu era sigură ce trebuia să facă, dar indiferent ce, nu
ştia cum să rezolve singură.
Exista însă un lucru pe care-l ştia cu siguranţă - nu
voia să-i dea bani Cressidei. Nu era nici o posibilitate ca
ea să se mulţumească cu cele zece mii de lire, nu, atunol
cînd considera că poate să obţină şi mai mult. Daci
Penelope capitula acum, va trebui să-i dea Cressidel
bani, tot restul vieţii.
Ceea ce însemna că într-o săptămînă, Cressidi
Twombley ar spune întregii lumi că Penelope Featherington
Bridgerton e faimoasa lady Whistledown.
Penelope recunoştea că avea doar două alternative.
Putea să mintă şi să spună că Cressida e nebună şi sa
spere că toată lumea o va crede; sau putea să încerce
să găsească un mod de a întoarce revelaţia Cressidei în
avantajul ei.
Dar pe viaţa ei, nu ştia cum.
- Penelope? Vocea lui Colin. Ar fi vrut să se arunce
în braţele lui, dar în acelaşi timp, de abia putea să se
hotărască să se întoarcă. Penelope? Acum suna preo­
cupat, mărindu-şi viteza paşilor, cînd traversă camera.
Dunwoody mi-a spus că a fost aici Cressida.
Se aşeză lîngă ea şi îi atinse obrazul. Ea se întoarse
şi îi văzu faţa, cu colţurile ochilor încreţite de îngrijorare,
cu buzele uşor depărtate, cînd îi murmură numele.
Şi atunci a fost momentul cînd şi-a permis să plîngă.
Nostim cum putuse să se abţină pînă atunci, să ţină
totul în ea pînă l-a văzut pe el. Dar acum, că era acolo,
tot ce a putut să facă a fost să-şi îngroape faţa la căldura
pieptului lui, şi să se strîngă mai aproape, cînd braţele lui
o înconjurară.
Ca şi cum el ar fi putut cumva să facă să dispară
toate problemele ei, doar prin prezenţa lui.
- Penelope? chemă el din nou cu voce blîndă şi îngri­
jorată. Ce s-a întîmplat? Ce nu e în regulă? Penelope
dădu doar din cap, mişcarea trebuind să fie suficientă,
pînă putea să se gîndească la cuvinte, să-şi adune
curajul, să se oprească din plîns. Ce ţi-a făcut?
 - O, Colin, rosti ea adunîndu-şi oarecum energia,
pentru a se trage suficient în spate, ca să-i vadă faţa.
Ştie!
Obrazul lui se albi.
- Cum?
Penelope îşi trase nasul şi îl şterse cu dosul mîinii.
- Nu e vina mea, şopti ea.
El îi dădu batista, fără a-şi lua ochii de la figura ei.
- Nu, nu e vina ta, rosti el tăios.
Buzele ei zîmbiră trist. Ştia că vocea lui aspră era
destinată Cressidei, dar şi ea o merita, tot aşa de bine.
- Nu, rosti ea cu glasul plin de resemnare, chiar aşa
e. S-a întîmplat exact cum ai spus tu. Nu am dat atenţie
la ce scriam. Am exagerat.
- Ce ai făcut? întrebă el.
îi spuse totul, începînd cu intrarea Cressidei şi termi-
nînd cu cererea ei de bani. Mărturisi că această biată
recurgere la vorbe o să constituie distrugerea ei şi, fără
ironie, simţea realmente că îi va fi frîntă inima.
Tot timpul cît vorbi, îl simţi cum se depărtează de ea.
O asculta, dar nu era acolo, cu ea. Ochii lui aveau o
privire ciudată, depărtată şi erau îngustaţi, intenşi.
Complota ceva. Era sigură de asta.
O îngrozea.
Şi o emoţiona.
Indiferent ce plănuia, indiferent la ce se gîndea, totul
era pentru ea. Ura că prostia ei fusese cea care l-a forţat
să intre în această dilemă, dar nu putea să îndepărteze
unda de emoţie, care îi străbătea fiinţa cînd îl privea.
- Colin? chemă ea ezitantă. Vorbise timp de un minut
întreg şi el tot nu spusese nimic.
- Am să am grijă de tot, rosti el. Nu vreau să te
îngrijoreze nimic.
- Te asigur că e imposibil, rosti ea cu voce tremurătoare.
 - îmi iau în serios jurămintele de la nuntă, răspunse
el cu un ton aproape înfricoşător de egal. Cred că am
promis să te respect şi să te păstrez.
- Lasă-mă să te ajut, zise ea impulsivă. Am putea
rezolva împreună asta.
Un colţ al gurii lui se ridică într-o urmă de zîmbet.
- Ai vreo soluţie?
Ea dădu din cap.
- Nu. M-am gîndit toată ziua şi nu ştiu...totuşi...
- Totuşi, ce? întrebă el ridicînd din sprîncene.
Buzele ei se desfăcură, apoi se strînseră, apoi se
desfăcură din nou cînd zise:
- Ce ar fi să solicit ajutorul lady-ei Danbury?
- Plănuieşti să-i ceri să o plătească ea pe Cressida?
- Nu, zise ea, cu toate că tonul vocii lui îi spunea că
nu fusese o întrebare serioasă. Intenţionez să o rog să
fie eu.
- Pardon?
- Oricum, toată lumea crede că ea e lady Whistledown,
explică Penelope. Cel puţin, o mulţime de oameni. Dacă
ea va voi să anunţe...
- Cressida ar respinge-o pe loc, o întrerupse Colin.
- Cine ar crede-o pe Cressida, împotriva lady-ei
Danbury? Penelope se întoarse spre el cu ochi mari şi
serioşi. N-aş îndrăzni să o contrazic pe lady Danbury în
nici o problemă. Dacă ea ar spune că e lady Whistledown,
probabil că şi eu însămi aş crede-o.
- Ce te face să crezi că poţi să o convingi să mintă
pentru tine?
- Ei bine, răspunse Penelope muşcîndu-şi buza
inferioară, mă place.
- Te place? repetă Colin.
- Da, să ştii. Cred că i-ar face plăcere să mă ajute,
mai ales pentru că o detestă pe Cressida, tot atît de mult
ca mine.
 - Crezi că dragostea ei pentru tine o va face să mintă
toată protipendada? întrebă el plin de îndoială.
Se foi pe locul ei.
- Merită să întreb.
El se ridică cu o mişcare bruscă şi se îndreptă spre
fereastră.
- Promite-mi că n-ai să apelezi la ea.
- Dar...
- Promite-mi.
- Promit, rosti ea, dar...
- Niciun dar, afirmă el. Dacă vom avea nevoie, o vom
contacta pe lady Danbury, dar nu înainte ca eu să am
ocazia să mă gîndesc la altceva. îşi trecu mîna prin păr.
Trebuie să existe şi altă soluţie.
- Avem o săptămînă la dispoziţie, rosti ea blajină, dar
nu găsi cuvinte de speranţă şi era dificil să-şi imagineze
că, la rîndul lui, Colin ar găsi.
El se întoarse, cu faţa atît de dură, parcă era la militărie.
- Mă întorc curînd, rosti el îndreptîndu-se spre uşă.
- Dar unde te duci? ţipă Penelope sărind în picioare.
- Trebuie să mă gîndesc, rosti el făcînd o pauză cu
mîna pe uşă.
- Nu poţi să gîndeşti aici, cu mine? şopti ea.
Figura i se îmblînzi şi se întoarse alături de ea. Apoi
îi murmură numele, luîndu-i tandru faţa în palme.
- Te iubesc, rosti cu voce joasă şi plină de pasiune.
Te iubesc cu tot ceea ce sînt, cu tot ce am fost şi cu tot
ce sper să fiu.
- Colin...
- Te iubesc cu trecutul meu şi te iubesc pentru viitorul
meu. Se aplecă şi o sărută, o dată, blînd, pe buze. Te
iubesc pentru copiii pe care îi vom avea şi pentru anii pe
care îi vom petrece împreună. Te iubesc pentru fiecare
din zîmbetele mele şi, mai mult, pentru fiecare din zîmbe-
tele tale. Penelope se sprijini de spătarul unui scaun din
apropiere. Te iubesc, repetă el. Ştii asta, nu-i aşa? Ea
aprobă din cap, închizînd ochii, cînd el îşi plimbă mîinile
pe obrazul ei. Am treburi de făcut, rosti el mai departe, şl
nu voi fi în stare să mă concentrez, dacă mă gîndesc la
tine, îngrijorat că vei plînge, întrebîndu-mă dacă suferi.
- Sînt bine, şopti ea. Sînt bine, acum că ţi-am spus.
- Am să rezolv totul, jură el. Am nevoie doar să crezi
în mine.
Ea deschise ochii mari.
- Cu preţul vieţii mele.
El zîmbi şi deodată ea ştiu că vorbele lui erau ade­
vărate. Totul va fi în regulă. Poate că nu astăzi, poate că
nu mîine, dar în curînd. Tragedia nu putea să coexiste,
într-o lume luminată de zîmbetele lui Colin.
- Nu cred că se va ajunge la asta, rosti el drăgăstos,
dîndu-i o mică lovitură afectuoasă pe obraz, înainte de
a-şi lăsa braţele în jos. Se îndreptă apoi spre uşă, întor-
cîndu-se. Nu uita de petrecerea surorii mele, de diseară.
Penelope lăsă să-i scape un scurt geamăt.
- Trebuie? Ultimul lucru pe care vreau să-l fac este să
ies în public.
- Trebuie, rosti Colin. Daphne nu organizează prea
des baluri şi ar fi distrusă dacă n-am participa.
- Ştiu, zise Penelope cu un suspin. Ştiu, ştiam asta
chiar dacă am protestat, lartă-mă.
El zîmbi strîmb.
- E în regulă. Ai dreptate să nu prea ai chef, astăzi.
- Da, admise ea încercînd să-i întoarcă zîmbetul. Aşa
e, nu?
- Mă întorc mai tîrziu, promise el.
- Unde te...începu ea întrebarea, apoi se opri. în mod
evident, el nu voia să-i pună nimeni nici o întrebare în
acel moment, nici chiar ea.
Dar, spre surpriza ei, răspunse:
- Să-l văd pe fratele meu.
- Pe Anthony?
-D a .
 Ea dădu încurajator din cap murmurînd:
- Du-te. Eu voi fi bine. Familia Bridgerton întotdeauna
îşi găsise forţa în familie. Dacă el avea nevoie de sfatul
fratelui său, atunci trebuia să se ducă neîntîrziat la el.
- Nu uita să te pregăteşti pentru balul lui Daphne, îi
aminti el.
Ea îi adresă un salut cu o jumătate de inimă şi-l privi
cum părăseşte încăperea.
Apoi se duse la fereastră, pentru a-l privi trecînd, dar
nu apăru. Trebuie că s-a îndreptat direct spre grajduri,
prin spate. Oftă permiţîndu-i spatelui ei să se odih­
nească pe pervazul ferestrei ca sprijin. Nu realizase cît
de mult ar fi dorit să-l zărească încă o dată.
Voia să ştie ce plănuia.
Voia să poată fi sigură că avea un plan.
Dar în acelaşi timp, se simţea ciudat de uşurată.
Colin va face totul corect. A spus că aşa va face şi el nu
minte niciodată.
Ea ştia că ideea de a solicita ajutorul lady-ei Danbury
nu era o soluţie perfectă, dar dacă nu apărea Collin cu o
idee mai bună, ce altceva ar putea să facă?
Pentru moment, va încerca să-şi scoată totul din
minte. Era aşa epuizată, aşa obosită şi ceea ce avea
nevoie acum era să închidă ochii şi să nu se gîndească
la nimic, decît la ochii verzi ai soţului ei, la lumina
strălucitoare a zîmbetului său.
Mîine.
Mîine îl va ajuta pe Colin să rezolve problemele.
Astăzi trebuie să se odihnească. Va aţipi puţin rugîn-
du-se să adoarmă şi va încerca să-şi dea seama, cum
va face faţă întregii societăţi în această seară ştiind că şi
Cressida va fi acolo, privind-o şi aşteptînd să facă o
mişcare greşită.
Cineva ar crede că, după aproape o duzină de ani în
care a pretins că nu era nimic altceva decît fata
nedansată Penelope Featherington, a ajuns să fie
obişnuită să joace un rol şi să-şi ascundă propriu
personalitate.
Dar aceasta a fost cînd secretul ei era în siguranţa,
Acum, totul era diferit.
Penelope se făcu ghem pe sofa şi închise ochii.
Acum totul era diferit, dar asta nu însemna că trebuii
să fie mai rău, nu-i aşa?
Totul va fi bine. Trebuie. Trebuie să fie.
Nu-i aşa?

Colin începu să regrete hotărîrea de a lua trăsura,

pînă la casa fratelui său.
Ar fi vrut să meargă pe jos - folosirea viguroasă a
picioarelor şi a muşchilor părea singura supapă social
acceptabilă pentru furia lui. Totuşi recunoştea că timpul
era esenţa şi, cu tot traficul, o trăsură putea să-l trans­
porte pînă la Mayfair mai repede decît puteau propriile
lui picioare.
Dar acum părea că zidurile se apropiaseră şi aerul
era prea gros, şi, la naiba, ăsta nu era un camion cu
lapte ce bloca strada?
Colin scoase capul pe geam.
- Dumnezeule mare, bombăni el observînd scena
Geamuri sparte umpleau strada, laptele curgea peste tot
şi nu putea să spună cine făcea mai măre gălăgie - caii,
încă priponiţi în hamuri, sau doamnele de pe trotuar, ale
căror rochii fuseseră stropite cu lapte de sus pînă jos.
Colin sări din trăsură, intenţionînd să ajute la
descongestionarea situaţiei, dar deveni repede clar că
Oxford Street va rămîne blocată pentru încă cel puţin o
oră, cu sau fără ajutorul lui. Controlă să vadă dacă de
caii camionului cu lapte se ocupa cineva în mod cores­
punzător, îl informă pe vizitiul lui că o să continuie să
meargă pe jos şi plecă.
Se uită sfidător la feţele fiecărei persoane pe lîngă
care trecea, bucurîndu-se în mod pervers de felul în care
îşi întorceau privirile, cînd dădeau cu ochii de ostllltatng
lui evidentă. Aproape ar fi vrut ca unul dintre el ha
comenteze ceva, doar pentru a putea avea pe cineva In
care să se repeadă. Nu conta că singura persoana pe
care voia să o sugrume era Cressida Twombley; în acest
moment oricine putea să devină o ţintă bună.
Mînia îl dezechilibra, îl făcea iraţional. Cum nu era de
obicei.
încă nu era sigur ce i s-a întîmplat, cînd Penelope i-a
spus despre ameninţările Cressidei. Era mai mult decît
mînie, mai mult decît furie. Era ceva fizic; curgea prin
venele lui, pulsa sub piele.
Voia să lovească pe cineva.
Voia să dea cu piciorul în ceva, să izbească un perete
cu pumnul.
Fusese furios cînd Penelope şi-a publicat ultimul
articol. Şi crezuse că ar fi fost imposibil să simtă vreo­
dată o furie mai mare.
Dar greşise.
Sau poate că aceasta era un fel diferit de furie.
Cineva încerca să rănească persoana pe care o iubea
mai mult decît orice pe lume.
Cum ar putea să tolereze asta? Cum ar putea să
permită să se întîmple aşa ceva?
Răspunsul era simplu. Nu putea.
Trebuia să stopeze lucrurile. Trebuia să facă ceva.
După atîţia ani de rătăcire prin viaţă rîzînd de efor­
turile caraghioase ale altora, era timpul să intre el însuşi
în acţiune.
Ridică ochii, oarecum surprins că se afla deja la Casa
Bridgerton. Nostim cum acum nu-i mai părea un cămin.
Crescuse acolo, dar acum evident era casa fratelui său.
Căminul lui era în Bloomsbury. Căminul lui era alături
de Penelope.
Căminul lui era oriunde se afla Penelope.
 - Colin? Se întoarse. Anthony se afla pe trotuar, în
mod clar revenit dintr-o plimbare, sau de la o întîlnlre.
Anthony făcu un semn spre uşă: intenţionai să baţi?
Colin se uită la fratele lui inexpresiv, realizînd de abia
atunci că stătea perfect liniştit pe trepte, numai
Dumnezeu ştie de cît timp.
- Colin? chemă din nou Anthony, cu sprîncenele
încruntate de grijă.
- Am nevoie de ajutorul tău, zise. Era tot ce trebuia
să spună.

Penelope era deja îmbrăcată pentru bal, cînd came­

rista îi aduse un bilet de la Colin.
- Dunwoody l-a primit de la un mesager, .spuse
camerista înainte de a face o scurtă revernţă şi a o lăsa
pe Penelope singură, să citească biletul..
Aceasta îşi strecură degetul înmănuşat în plic şi îl
desfăcu scoţînd o singură coală de hîrtie, pe care văzu
scrisul de mînă fin şi ordonat, ce îi devenise atît de
familiar de cînd începuse să editeze jurnalele lui Colin.

Am să merg la bal de unul singur, în seara aceasta. Tu

du-te, te rog, la Numărul Cinci. Mama, Eloise şi Hyacinth
te aşteaptă să mergeţi împreună la Casa Hastings.
Cu dragoste, Colin

Pentru cineva care scria aşa de bine în jurnalele lui,

se pare că scrisorile nu-i erau prea la îndemînă,se gîndi
Penelope cu un zîmbet strîmb.
Se ridică, netezindu-şi mătasea fină a rochiei. Ale­
sese o rochie de culoarea ei favorită - verde-gri - în
speranţa că va putea să-i dea curaj. Mama ei spusese
întotdeauna că, atunci cînd o femeie arată bine, se simte
bine şi era sigură că mama avea dreptate. Cerul ştie, că
petrecuse vreo opt ani buni din viaţa ei simţindu-se
prost, în rochii în care mama ei insistase că arată bine.
 Părul îi fusese aranjat într-o coafură montantă uşor
liberă, care îi avantaja fizionomia, iar camerista strecu­
rase cîte ceva printre şuviţe (lui Penelope îi era teamă să
întrebe ce), scoţînd în evidenţă luminozitatea culorii
roşcate a părului.
Părul roşu nu era foarte la modă, desigur, dar Colin
spusese odată că-i place felul în care lumina luminărilor
se răsfrîngea în el.
Cînd coborî scările, trăsura aştepta deja şi vizitiului i
se spusese să o ducă la Numărul Cinci. în mod clar,
Colin avusese grijă de tot. Penelope nu era sigură de ce
nu o surprindea; nu era genul de bărbat care să uite
amănuntele. Dar astăzi era preocupat. Părea ciudat că
avusese timp să dea instrucţiuni personalului, în legă­
tură cu transportarea ei la casa mamei lui, cînd putea şi
ea să dea singură ordinele, tot aşa de bine.
El sigur că plănuia ceva. Dar ce? Se ducea să o
interpeleze pe Cressida Twombley şi să o expedieze
într-o colonie de deţinuţi?
Nu, era prea melodramatic.
Poate că aflase vreun secret despre ea şi plănuia să
o şantajeze la rîndul lui. Tăcere pentru tăcere.
Penelope dădu din cap aprobator, în timp ce trăsura
rula pe Oxford Street. Acesta e răspunsul. Se potrivea
cu Colin, să apară cu ceva aşa diabolic de inteligent. Dar
ce secret despre Cressida ar fi putut să dezgroape, într-un
timp atît de scurt? în toţi anii cît ea a fost lady
Whistledown, nu auzise nici măcar o şoaptă cu adevărat
scandaloasă legată de numele Cressidei.
Cressida era mediocră, Cressida era meschină, dar
niciodată nu a păşit dincolo de regulile impuse de
societate. Singurul gest cu adevărat îndrăzneţ pe care
l-a făcut, a fost să declare că e lady Whistledown.
Trăsura coti spre sud, în Mayfair şi, cîteva minute mai
tîrziu, se opri în faţa Numărului Cinci. Eloise probabil că
pîndise la fereastră, pentru că pur şi simplu zbură pe
trepte în jos şi s-ar fi izbit de trăsură, dacă vizitiul n-ar fi
coborît în exact acel moment şi nu i-ar fi blocat drumul.
Eloise sărea de pe un picior pe altul aşteptînd ca
vizitiul să deschidă portiera; de fapt părea atît de nerăb­
dătoare încît Penelope fu surprinsă că nu a trecut pe
lîngă vizitiu şi nu s-a apucat să deschidă singură trăsura,
în sfîrşit, ignorînd oferta de ajutor a vizitiului, ea urcă
împiedicîndu-se de rochie şi rostogolindu-se pe podea
din această cauză. Imediat ce se ridică, se uită în toate
părţile, cu faţa crispată într-o expresie extrem de tainică,
şi smulse portiera pentru a o închide, aproape retezîndu-i
nasul vizitiului în desfăşurarea acţiunii.
- Ce se întîmplă? întrebă Eloise.
Penelope o privea nedumerită.
- Aş putea să întreb şi eu acelaşi lucru.
- Vreau să ştiu ce se întîmplă. Şi am nevoie să ştiu în
seara asta.
Penelope era aproape sigură că soţul ei nu i-ar fi
spus surorii lui despre încercarea de şantaj a Cressidei,
nici dacă planul lui era să o determine pe Eloise să-i facă
o morală mortală Cressidei.
- Nu ştiu ce vrei să spui!
- Trebuie că ştii ce vreau să spun! insistă Eloise
aruncîndu-şi privirea înapoi spre casă. Uşa din faţă era
deschisă. O, fir-ar să fie! Mama şi Hyacinth sosesc deja.
Spune-mi!
- Ce să-ţi spun?
- De ce ne-a trimis Colin un bileţel abominabil de
criptic, prin care ne instruia să rămînem toată seara
alături de tine, ca lipite cu clei.
- Aşa a făcut?
- Da, şi dă-mi voie să adaug că a subliniat cuvîntul clei.
- Ştii despre ce era notiţa?
Penelope dădu din cap negînd. Ceea ce nu era o
minciună totală, îşi spuse ea. Pentru că realmente, nu
ştia ce plănuise Colin pentru această seară.
 Chiar atunci portiera se deschise şi Hyacinth sări
înăuntru
- Penelope! strigă ea cu entuziasm. Ce se întîmplă?
- Nu ştie, răspunse Eloise în locul ei.
Hyacinth îi aruncă surorii ei o privire plictisită.
- Mi-am închipuit că te-ai strecurat deja aici.
Violet băgă la rîndul ei capul înăuntru.
- Vă certaţi? o întrebă pe Penelope.
- Doar puţin, răspunse aceasta.
Apoi Violet se aşeză lîngă Hyacinth, vizavi de Penelope
şi de Eloise.
- Foarte bine, nu că aş putea să vă opresc. Dar
trebuie să întreb totuşi, ce a înţeles Colin cînd ne-a scris
să stăm alături de tine, ca lipite cu clei?
- Sînt absolut sigură că nu ştiu.
Ochii lui Violet se îngustară, parcă ar fi evaluat
sinceritatea Penelopei.
- A fost chiar emfatic. A subliniat cuvîntul clei, să ştii!
- Ştiu, răspunse Penelope, odată cu Eloise care
tocmai spunea:
- l-am zis eu.
- L-a subliniat de două ori, adăugă Hyacinth. Hyacinth
ridică doar din umeri.
Totul e foarte şocant.
- De fapt, rosti Penelope nerăbdătoare să schimbe
subiectul, sau cel puţin să-l devieze puţin, mă întreb cum va
fi îmbrăcat Colin? Aceasta atrase atenţia tuturor. A plecat
de acasă în ţinuta de după-amiază, explică Penelope şi nu
s-a mai întors. Nu pot să-mi imaginez că sora voastră ar
accepta la balul ei altceva decît haine de seară.
- O fi împrumutat ceva de la Anthony, rosti Eloise
înlăturînd întrebarea. Sînt exact de aceeaşi talie. La fel
ca şi Gregory, de fapt. Numai Benedict e altfel.
- Cu doi centimetri mai înalt, preciză Hyacinth.
Penelope dădu afirmativ din cap simulînd interesul, în
timp ce se uita pe fereastră. Tocmai încetiniseră,
probabil că vizitiul încerca să navigheze prin înghesuiala
de trăsuri ce umplea Grosvenor Square.
- Cîte persoane sînt aşteptate în seara aceasta?
întrebă Penelope. Daphne nu organizează petreceri prea
des, dar lipsa frecvenţei e suplinită de amploarea lor.
- Eu aş spune, murmură Hyacith, că urăsc mulţimea,
în seara aceasta n-am să reuşesc să respir ca lumea.
- Sînt norocoasă că ai fost ultimul meu copil, i se
adresă Violet cu o afecţiune obosită. După tine, n-aş mai
fi avut energie pentru nimic, sînt sigură.
- Atunci, păcat că nu am fost prima, afirmă Hyacinth
cu un zîmbet obraznic. Gîndeşte-te ce atenţie mi s-ar fi
dat. Să nu mai vorbim de avere.
- Dar şi aşa moşteneşti destul, rosti Violet.
- Şi întotdeauna ai reuşit să găseşti modul de a
ajunge în centrul atenţiei, o tachină Eloise.
Hyacinth zîmbi doar.
- Ştii, începu Violet întorcîndu-se spre Penelope, că
toţi copiii mei se vor afla printre participanţi, în seara
aceasta? Nu pot să-mi amintesc ultima oară, cînd am
fost împreună cu toţii.
- Dar ce spui de petrecerea de ziua ta? întrebă Eloise.
Violet dădu din cap.
- Gregory n-a putut să plece de la universitate.
- Nu cumva se aşteaptă de la noi să ne aliniem după
înălţime şi să intonăm un cîntec festiv? întrebă Hyacinth
doar pe jumătate în glumă. Parcă văd: Cîntăreţii Familiei
Bridgerton. Am face o avere pe scenă.
- Eşti într-o dispoziţie belicoasă în seara aceasta, i se
adresă Penelope.
Hyacinth ridică din umeri.
- Trebuie să o mărităm repede, afirmă Eloise către
mama ei.
- Întîi tu, îi aruncă Hyacinth.
- Lucrez în direcţia aceasta, rosti Eloise criptic.
 - Ce? Sonoritatea cuvîntului fu amplificată de faptul
că explodase din trei guri deodată.
- Asta e tot ce intenţionez să spun, afirmă Eloise cu
un atare ton, încît toate ştiură că într-adevăr asta intenţiona.
Penelope se întoarse spre Eloise:
- N-o să ai nici o şansă.
Eloise ridică doar bărbia şi privi pe fereastră.
- Am ajuns, anunţă ea.
Cele patru doamne aşteptară ca vizitiul să deschidă
portiera, apoi coborîră una după alta.
- Doamne, rosti Violet aprobatoare. Daphne s-a
întrecut pe ea însăşi.
Era greu să nu te opreşti şi să priveşti. Toată Casa
Hastings parcă ardea de lumini. Fiecare fereastră fusese
împodobită cu luminări, iar brăţările de metal de afară
purtau torţe, ca şi sumedenia de valeţi care întîmpinau
trăsurile.
- Ce păcat că lady Whistledown nu e aici, rosti
Hyacinth, cu o voce care pentru moment îşi pierduse
tonul obraznic, l-ar fi plăcut.
- Poate că este aici, rosti Eloise. De fapt, probabil că
este.
- Daphne a invitat-o pe Cressida Twombley? întrebă
Violet.
- Sînt sigură că da, răspunse Eloise. Asta nu pentru
că aş crede că ea e lady Whistledown.
- Nu cred că cineva îşi mai închipuie aşa ceva,
răspunse Violet cînd puse piciorul pe prima treaptă.
Veniţi fetelor, noaptea ne aşteaptă.
Hyacinth făcu un pas înainte, pentru a o însoţi pe
mama ei, în timp ce Eloise rămase alături de Penelope.
- Există magie în aer, rosti Eloise privind în jur, ca şi
cum n-ar fi văzut niciodată un bal londonez. O simţi?
Penelope se uită doar la ea, temîndu-se că dacă
deschide gura, îi vor scăpa toate secretele. Eloise avea
dreptate. Era ceva ciudat şi electrizant în legătură cu
noaptea, un fel de energie scînteietoare - aşa cum se
simte cineva, înainte de o furtună cu tunete şi fulgere.
- Aproape simţi că va avea loc o schimbare, cugetă
Eloise, ca şi cum viaţa cuiva ar putea să se transforme
total, într-o singură noapte.
- Ce spui acolo, Eloise? întrebă Penelope, alarmată
de privirea din ochii prietenei ei.
- Nimic, zise aceasta ridicînd din umeri. Dar un
zîmbet misterios îi rămăsese pe buze, în timp ce o
înconjura pe Penelope cu braţele şi murmură: hai să
mergem. Noaptea ne aşteaptă.
 Capitolul 23

Penelope fusese la Casa Hastings de cîteva ori, atît

la petreceri oficiale, cît şi la vizite ocazionale, dar nu
văzuse niciodată ca impozanta clădire veche să arate
mai frumos - sau mai magic - ca în această seară.
Ea şi doamnele Bridgerton se aflau printre primii
sosiţi: lady Bridgerton spunea întotdeauna că e ceva
grosolan din partea membrilor familiei să-şi facă apariţia
printre ultimii. Şi era chiar plăcut să ajungi aşa devreme;
pentru că Penelope putea să vadă decoraţiunile, fără să
fie înghiontită de mulţimea din jur.
Daphne hotărîse să nu folosească pentru bal o
anumită tematică, cum fusese balul egiptean de săptă-
mîna trecută şi cel grecesc de cu o săptămînă înainte.
Mai degrabă, decorase casa cu aceea eleganţă simplă,
în care trăia ea în fiecare zi. Sute de lumînări împodo­
beau pereţii şi mesele, clipind în noapte, reflectînd enor­
mele candelabre care atîrnau din tavan. Ferestrele erau
drapate cu un material lucios argintiu, de felul celui cu
care cineva îşi imagina că e îmbrăcată o zînă. Chiar şi
sevitorii îşi schimbaseră livreaua. Penelope ştia că
servitorii familiei Hasting de obicei erau îmbrăcaţi în albas­
tru şi auriu, dar în seara aceasta albastrul era împodobit
cu argintiu.
 Toate acestea puteau aproape să facă o femeie să se
simtă ca o prinţesă de basm.
- Mă întreb cît au costat toate astea, medită Hyacinth
cu ochii larg deschişi.
- Hyacinth! o dojeni Violet bătînd-o pe fiica ei pe braţ.
Ştii că e nepoliticos să întrebi astfel de lucruri.
- N-am întrebat, sublinie Hyacinth. Mă minunam
doar. Şi în afară de asta, e vorba de Daphne.
- Sora ta e ducesă de Hastings, afirmă Violet şi ca
atare are anumite obligaţii faţă de situaţia ei. Ai face bine
să-ţi aminteşti asta.
- Dar nu eşti de acord, începu Hyacinth apucînd
braţul mamei ei şi strîngîndu-o uşor de mînă, că e mai
important să-mi amintesc pur şi simplu că e sora mea?
- lată-te ajunsă şi aici, rosti Eloise cu un zîmbet.
Violet oftă.
- Hyacinth, sînt sigură că ai să mă omori.
- Nu, n-am s-o fac, replică aceasta. Gregory o va
face.
Penelope se trezi înăbuşindu-şi rîsul.
- Nu-I văd încă pe Colin, rosti Eloise ridicînd capul.
- Nu? Penelope scrută încăperea. Surprinzător.
- Ţi-a spus că va fi aici, înainte de sosirea ta?
- Nu, răspunse Penelope, totuşi dintr-un motiv oare­
care am crezut că aşa va fi.
Violet o bătu uşor pe braţ.
- Sînt sigură că va sosi în curînd, Penelope. Şi astfel,
vom afla cu toţii care e secretul acela mare, care l-a făcut
să insiste să rămînem lîngă tine. Nu, adăugă ea repede
cu ochi măriţi şi alarmaţi, că am considera asta un fel de
corvoadă. Ştii destul de bine că adorăm compania ta.
Penelope îi oferi un zîmbet cald.
- Ştiu. Sentimentul e reciproc.
Existau doar cîţiva oameni înaintea lor, la locul de
primire, aşa că nu au aşteptat prea mult pentru a putea
să o salute pe Daphne şi pe soţul ei Simon.
 - Ce se întîmplă cu Colin? întrebă Daphne fără altă
introducere, imediat ce fu sigură că alţi oaspeţi nu se
aflau prin aproiere, pentru a o auzi.
Deoarece întrebarea părea să-i fie adresată direct,
Penelope se simţi obligată să răspundă:
- Nu ştiu.
- Ţi-a trimis şi ţie un bilet? întrebă Eloise.
Daphne dădu din cap.
- Da, trebuie să stăm cu ochii pe ea, a scris el.
- Poate fi şi mai rău, rosti Hyacinth. Noi trebuie să
stăm lîngă ea, ca lipite cu clei. Se aplecă înainte. A
subliniat cuvîntul clei.
- Şi eu care credeam că nu sînt o corvoadă, glumi
zeflemitor Penelope.
- O, nu eşti, zise Hyacinth în vervă, dar există ceva
amuzant în legătură cu cuvîntul d ei. Parcă îţi face limba
să-ţi alunece plăcut, nu crezi? Clei. Cleeeeei.
- E normală, întrebă Eloise, sau a înnebunit?
Hyacinth o ignoră, cu o ridicare din umeri.
- Să nu mai menţionez dramatismul situaţiei. Mă simt
ca şi cum aş face parte dintr-un mare complot de spionaj.
- Spionaj, gemu Violet. Cerul să ne ajute pe toţi!
Daphne se aplecă înainte cu mare dramatism.
- Ei bine, ne-a spus...
- Nu concurezi cu nimeni, nevastă, interveni Simon.
Ea îi aruncă o privire plictisită, înainte de a se în­
toarce spre mama şi surorile ei şi a completa:
- Ne-a rugat să ne asigurăm că stă departe de lady
Danbury.
- Lady Danbury! exclamară toate.
Cu excepţia lui Penelope, care avea idee de ce a
putut Colin să dorească să stea departe de bărîna
contesă. Probabil că avea un plan mai bun, decît intenţia
ei de a o face pe lady Danbury să mintă, spunîndu-le
tuturor că ea era lady Whistledown.
 Probabil că el a descoperit vreun secret oribil despre
Cressida.
Penelope era aproape ameţită de încîntare.
- Am crezut că erai prietenă bună cu lady Danbury, i
se adresă Violet.
- Sînt, răspunse Penelope încercînd să arate uimită.
- E ceva foarte curios, rosti Hyacinth bătîndu-şi
obrazul cu arătătorul. Foarte curios, într-adevăr.
- Eloise, interveni brusc Daphne, eşti foarte tăcută în
seara aceasta.
- Cu excepţia momentului, cînd a spus că sînt
nebună, sublinie Hyacinth.
- Hmmmm? Eloise privea în zare - sau poate la ceva
din spatele lui Daphne şi al lui Simon - şi nu le dădea
nici o atenţie. O, ei bine, nu am nimic de spus, presupun.
- Tu? întrebă cu îndoială Daphne.
- Exact la ceea ce mă gîndeam şi eu, zise Hyacinth.
Penelope fu de acord cu Hyacinth, dar hotărî să-şi
reţină părerea pentru ea. Nu se potrivea cu Eloise să
nu-şi spună părerea, mai ales într-o noapte ca aceasta,
care era din ce în ce mai încărcată de mister, cu fiecare
secundă care trecea.
- Toate aţi spus totul aşa de bine, rosti Eloise. Ce aş
mai fi putut eu să adaug la această discuţie?
Ceea ce o uimi pe Penelope, ca fiind foarte ciudat,
într-adevăr Eloisei îi stătea în caracter sarcasmul şiret,
totuşi considerase întotdeauna că are ceva de adăugat
într-o discuţie.
Eloise ridică doar din umeri.
- Ar trebui să ne mişcăm, rosti Violet. Se pare că
stăm în calea celorlalţi oaspeţi.
- Ne vedem mai tîrziu, promise Daphne. Şi - oh! Toţi
se aplecară spre ea. Probabil că vreţi să ştiţi, şopti ea,
că lady Danbury încă n-a venit.
- Ceea ce-mi simplifică misiunea, rosti Simon părînd
puţin cam obosit de toată tevatura.
 - Dar pe a mea nu, afirmă Hyacinth. Eu va trebui să
stau în continuare lipită de ea.
- Ca încleiată, terminară cu toţii propoziţia, inclusiv
Penelope.
- Ei bine, aşa voi face, afirmă Hyacinth.
- Vorbind de clei, zise Eloise, cînd trecură de Daphne
şi de Simon. Penelope, nu crezi că ai putea să te
descurci doar cu două dintre noi, o vreme? Aş vrea să
plec o clipă.
- Merg cu tine, anunţă Hyacinth.
- Nu puteţi merge amîndouă, interveni Violet. Colin
sigur n-a vrut ca Penelope să rămînă doar cu mine.
- Atunci, aş putea să mă duc, cînd se întoarce ea? se
strîmbă Hyacinth. Nu e ceva ce se poate evita.
Violet se întoarse.
- Eşti sigură că doreşti să rămînem alături de tine? o
întrebă pe Penelope.
- Nu cred că am de ales, răspunse Penelope
amuzată de schimbul lor de cuvinte.
- Du-te, i se adresă Violet Eloisei. Darîntoarce-te repede.
Aceasta îi făcu mamei ei un semn din cap, apoi, spre
surprinderea tuturor, se duse şi o îmbrăţişă repede pe
Penelope.
- Asta, din ce cauză? întrebă ea cu un zîmbet afectuos.
- Fără motiv, răspunse Eloise, cu un zîmbet ase­
mănător cu al lui Colin. Cred doar că aceasta va fi o
noapte specială pentru tine.
- Aşa crezi? întrebă cu grijă Penelope, nesigură de
ce voia să spună Eloise.
- Ei bine, e evident că ceva se pune la cale, rosti
Eloise. Nu e genul lui Colin să acţioneze aşa secretos.
Şi vreau să-ţi ofer sprijinul meu.
- Ai să te întorci în doar cîteva minute, rosti Penelope.
Indiferent ce se va întîmpla - dacă într-adevăr se va
întîmpla ceva - n-ai să pierzi nimic.
Eloise ridică din umeri.
 - A fost un impuls. Un impuls generat de anii înde­
lungaţi de prietenie.
- Eloise Bridgerton, ai devenit sentimentală cu mine?
- La această oră tîrzie? zise Eloise cu o privire
prefăcut jignită. Nu cred.
- Eloise, o întrerupse Hyacinth, ai de gînd să pleci?
Nu pot să aştept toată noaptea.
Şi cu o fluturare rapidă a mîinii, Eloise dispăru.
In următoarea oră, se învîrtiră pe acolo, amestecîn-
du-se printre ceilalţi oaspeţi şi mişcîndu-se - Penelope,
Violet şi Hyacinth - ca o singură fiinţă uriaşă.
- Cu trei capete şi şase picioare, remarcă Penelope,
cînd se îndreptă spre fereastră, cu cele două femei
Bridgerton zorind alături de ea.
- Pardon? întrebă Violet.
- Ai vrut cu adevărat să te uiţi pe fereastră, bombăni
Hyacinth, sau doar ne-ai testat? Şi unde e Eloise?
- Mai mult să vă testez, admise Penelope. Şi sînt
sigură că Eloise a fost reţinută de unul dintre oaspeţi. Ştii
la fel de bine ca mine că există multe persoane aici, din
compania cărora e de-a dreptul dificil să iei pe cineva.
- Hmmm, fu răspunsul lui Hyacinth. Cineva are
nevoie să verifice din nou definiţia cleiului.
- Hyacinth, rosti Penelope, dacă ai nevoie să te scuzi
pentru cîteva minute, te rog dă-i drumul. O să fiu foarte
bine. Se întoarse spre Violet. Şi tu la fel. Dacă ai nevoie
să pleci, promit că voi rămîne chiar aici în colţ, pînă la
întoarcerea ta.
Violet se uită la ea oripilată.
- Şi să încalc cuvîntul dat lui Colin?
- Ei, i-aţi dat cu adevărat cuvîntul? întrebă Penelope.
- Nu, dar era ceva cuprins în solicitarea lui. Sînt
sigură. O, uite! exclamă ea deodată, lată-l!
Penelope încercă să-i facă soţului ei un semn discret,
dar toate încercările ei prudente fură anulate de
fluturarea viguroasă a mîinii lui Hyacinth şi de strigătul ei:
 - Colin!
Violet oftă.
- Ştiu, ştiu, rosti Hyacinth fără să regrete. Ar trebui să
mă comport ca o doamnă.
- Dacă ştii asta, rosti Violet arătînd cu fiecare cen­
timetru ca o mamă ce era, atunci de ce nu te porţi aşa?
- Şi ce ar mai fi nostim în asta?
- Bună seara, doamnelor, rosti Colin sărutînd mîna
mamei lui, înainte de a-şi lua locul calm alături de
Penelope şi a-şi strecura braţul în jurul mijlocului ei.
- Ei bine? întrebă Hyacinth. Colin ridică o sprinceană.
Intenţionezi să ne spui? insistă ea.
- Toate la timpul lor, dragă surioară.
- Eşti un mizerabil, murmură Hyacinth.
- Aşa ziceam şi eu, murmură Colin uitîndu-se în jur.
Ce s-a întîmplat cu Eloise?
- E o întrebare foarte bună, bombăni Hyacinth, exact
cînd Penelope rostea:
- Sînt sigură ca se va întoarce imediat.
El dădu din cap, fără să arate grozav de interesat.
- Mamă, rosti apoi întorcîndu-se spre Violet, cum te
simţi?
- Ai trimis bileţele criptice în tot oraşul, afirmă Violet,
şi acum vrei să ştii cum mă simt?
El zîmbi.
- Da.
Violet începu să-şi agite un deget spre el, ceva ce
interzisese propriilor ei copii să facă, în public.
- O, nu, n-ai să faci asta, Colin Bridgerton. N-o să te
eschivezi de la o explicaţie. Sînt mama ta. Mama ta!
- Sînt conştient de gradul nostru de rudenie,
murmură el.
- Să nu te apuci să dansezi şi să mă distragi, cu o
frază inteligentă şi un zîmbet ademenitor!
- Crezi că zîmbetul meu e ademenitor?
- Colin!
 - Dar, consimţi el, ai spus ceva foarte reuşit.
Violet clipi.
- Aşa am făcut?
- Da. în legătură cu dansul. îşi aplecă uşor capul într-o
parte. Cred că aud un vals.
- Eu nu aud nimic, rosti Hyacinth.
- Nu? Păcat. El o apucă de mînă pe Penelope.
Haide, nevastă. Cred că e valsul nostru.
- Dar nimeni nu dansează, sublinie Hyacinth.
El îi aruncă un zîmbet satisfăcut.
- O vor face.
Apoi, înainte să aibă cineva posibilitatea de a co­
menta, o trase pe Penelope de mînă şi se strecurară prin
mulţime.
- Nu voiai să valsezi? întrebă Penelope cu răsuflarea
tăiată, imediat după ce au trecut de mica orchestră, ai
cărei membri păreau să facă o pauză mai lungă.
- Nu, am vrut doar să scap, explică el strecurîndu-se
printr-o uşă laterală şi trăgînd-o şi pe ea după el.
Cîteva clipe mai tîrziu urcau o scară îngustă şi se stre­
curau într-un fel de salonaş, unde singura lumină prove­
nea de la torţele pîlpîitoare, aprinse dincolo de fereastră.
- Unde sîntem? întrebă Penelope privind în jur.
Colin ridică din umeri.
- Nu ştiu. Pare să fie un loc tot aşa de bun ca oricare.
- Vrei să-mi spui şi mie ce se întîmplă?
- Nu, mai întîi am să te sărut.
Şi înainte ca ea să fi avut ocazia să răspundă (nu că
ar fi vrut să protesteze!), buzele lui le aflară pe ale ei,
într-un sărut flămînd, insistent şi tandru, în acelaşi timp.
- Colin! gîfîi ea în fracţiunea de secundă în care el
şi-a tras respiraţia.
- Nu acum, murmură el sărutînd-o din nou.
- Dar...ceea ce fu înăbuşit şi pierdut între buzele lui.
Era un fel de sărut care o învăluia din cap pînă-n
picioare, de la dinţii care îi atingeau buzele, pînă la
 mîinile care o strîngeau de fund şi îi alunecau pe spi­
nare. Era felul de sărut care putea cu uşurinţă să-i înmoaie
genunchii şi să o facă să leşine pe sofa, permiţîndu-i lui
să facă orice cu ea, cu cît mai rău, cu atît mai bine, deşi
se aflau doar la cîtiva metri depărtare de cei peste cinci
sute de membri ai protipendadei, doar că...
- Colin! exclamă ea reuşind într-un fel să-şi elibereze
gura de sub a lui.
- Ş şşşt-
- Colin, trebuie să te opreşti.
El arăta ca un căţeluş rătăcit.
-Trebuie?
- Da, trebuie.
- Presupun că o să spui că, din cauza tuturor oame­
nilor care se află dincolo de uşă.
- Nu, deşi e un motiv foarte bun pentru a fi luat în
considerare.
- Să-l iau în considerare şi apoi să-l resping, nu?
întrebă el plin de speranţă.
- Nu, Colin... Se eliberă din braţele lui şi se trase cu
cîtiva paşi mai departe, ca nu cumva apropierea lui să o
facă să uite de ea. Colin, trebuie să-mi spui ce se întîmplă.
- Ei bine, rosti el încet,te sărutam...
- Nu asta am vrut să spun, şi tu ştii bine.
- Foarte bine. Apoi se depărtă, paşii lui răsunînd
puternic în urechile ei. Şi cînd se întoarse, expresia lui
se schimbase, devenind mortal de serioasă. Am hotărît
ce să fac în legătură cu Cressida.
- Adevărat? Ce? Spune-mi.
Figura lui căpătă o expresie uşor îndurerată.
- De fapt, cred că ar fi mai bine dacă nu ţi-aş spune,
pînă cînd planul nu e pus în aplicare.
Ea se uită la el neîncrezătoare.
- Nu poţi să fii serios.
- Ei bine... Se uita nerăbdător la uşă, în mod clar
sperînd să scape.
 - Spune-mi, insistă ea.
- Foarte bine. Oftă, apoi oftă din nou.
- Colin!
- Am să fac un anunţ, rosti el, ca şi cum asta ar fi
explicat totul.
La început ea nu spuse nimic, gîndind că poate totul
va deveni clar, dacă aştepta o clipă şi reflecta. Dar nu
funcţionă, aşa că întrebă cu vorbe blînde şi pline de
grijă:
- Ce fel de anunţ?
Faţa lui deveni de neclintit.
- Am să spun adevărul.
Ei i se tăie răsuflarea.
- Despre mine? El dădu afirmativ din cap. Dar nu se
poate!
- Penelope, eu cred că e cea mai bună rezolvare.
începu să o cuprindă panica şi îşi simţi plămînii insu­
portabil de sub presiune.
- Nu, Colin, nu poţi! Nu poţi face una ca asta! Nu e
secretul tău, ca să-l poţi dezvălui!
- Vrei să o plăteşti pe Cressida tot restul vieţii tale?
- Nu, sigur că nu, dar pot să o rog pe lady Danbury...
- N-o s-o rogi pe lady Danbury să mintă pentru tine,
se repezi el. Asta nu e de nivelul tău şi ştii destul de bine.
Penelope răsuflă din greu, din cauza tonului lui tăios.
Dar profund în ea, ştia că el are dreptate. Dacă ai fi fost
aşa dornică să-i permiţi cuiva să-ţi uzurpe identitatea,
continuă el, atunci n-ar trebui decît să-i permiţi Cressidei
s-o facă.
- Nu pot, şopti ea. Nu ea.
- Bine. Atunci e timpul ca amîndoi să ne ridicăm şi să
facem faţă situaţiei.
- Colin, şopti ea. Am să fiu distrusă.
El ridică din umeri.
- O să ne mutăm la ţară. Ea clătină din cap, încercînd
cu disperare să găsească argumente potrivite. El îi luă
 mîinile în ale lui. Contează chiar aşa de mult? întrebă el
cu blîndeţe. Penelope, te iubesc. Atîta timp cît sîntem
împreună, vom fi fericiţi.
- Nu e vorba de asta, replică ea încercînd să-şi
retragă mîna din ale lui, ca să-şi poată şterge lacrimile.
Dar el nu-i dădu drumul
- Atunci, de ce? o întrebă.
- Colin, şi tu vei fi distrus, şopti ea.
- Nu-mi pasă. Ea îl privi nevenindu-i să creadă.
Vorbise cu atîta uşurinţă, cu atîta nepăsare despre ceva
care îi va schimba întreaga viaţă, o va schimba în aşa fel
cum nici nu-şi putea el imagina. Penelope, reluă el cu o
voce atît de rezonabilă, încît ea de abia putea să
suporte. E singura soluţie. Ori spunem noi lumii, ori o va
face Cressida.
- Am putea să o plătim, şopti ea.
- Asta e ceea ce vrei realmente să faci? întrebă el.
Să-i dai toţi banii pentru care ai muncit aşa de greu atîţia
ani? Atunci, tot atît de bine, ai putea să o laşi să spună
lumii că ea a fost lady Whistledown.
- Nu pot să te las să faci asta, zise ea. Nu cred că
înţelegi ce înseamnă să fii aruncat în afara societăţii.
- Tu ştii? contracară el.
- Mai bine ca tine!
-Penelope...
- încerci să acţionezi ca şi cum n-ar conta, dar ştiu că
în sinea ta nu simţi aşa. Ai fost atît de supărat pe mine
cînd am publicat ultimul articol, şi asta pentru că ai crezut
că n-ar fi trebuit să permit secretului să iasă la iveală.
- Aşa cum era de aşteptat, remarcă el. Am avut
dreptate.
- Vezi? zise ea vehementă. Vezi? Eşti încă supărat
pe mine din cauza asta!
Colin expiră îndelung. Conversaţia nu se îndrepta în
direcţia sperată. în mod cert, nu intenţionase să-i arunce
în faţă vechea lui insistenţă ca ea să nu spună nimănui
nimic despre viaţa ei secretă.
- Dacă n-ai fi publicat acel ultim articol, zise el, nu
ne-am afla în această situaţie, asta e adevărat, dar
acum chestiunea e pusă în discuţie, nu crezi?
- Colin, şopti ea. Dacă spui lumii că sînt lady Whistledown
şi ei reacţionează în modul în care credem noi că o vor
face, n-am să-ţi văd niciodată publicate jurnalele.
Inima lui se opri.
Deoarece acesta a fost momentul, cînd în sfîrşit a
înţeles-o.
înainte îi spusese că-l iubeşte şi îi arătase dragostea
ei în toate felurile, pe care şi le închipuise. Dar niciodată
înainte nu fusese aşa de clară, aşa de cinstită, aşa de
sensibilă.
în tot acest timp - cît ea l-a implorat să nu facă
anunţul - acţionase doar pentru el.
înghiţi în sec nodul care i se pusese în gît, luptînd
să-şi găsească cuvintele, luptînd chiar să respire.
Ea întinse mîna şi îl atinse, ochii ei implorînd, cu
obrajii încă uzi de lacrimi.
- N-aş putea să-mi iert niciodată, rosti ea. Nu vreau
să-ţi distrug visele.
- N-au fost niciodată visele mele, pînă cînd te-am
întîlnit pe tine, murmură el.
- Nu vrei să-ţi publici jurnalele? întrebă ea clipind
confuză. Şi faci asta pentru mine?
- Nu, rosti el, pentru că ea nu merita altceva decît o
sinceritate totală. Vreau. Este visul meu. Dar e un vis pe
care tu mi l-ai oferit.
- Asta nu înseamnă că pot să-l iau înapoi.
- N-ai s-o faci.
- Ba da, eu...
- Nu, rosti el cu forţă. N-ai s-o faci. Şi renunţînd la
publicarea muncii mele...ei bine, asta nu va aduce nici o
 lumină asupra adevăratului meu vis, care e să-mi petrec
tot restul vieţii cu tine.
- Asta vei putea întotdeauna, rosti ea încet.
- Ştiu. Zîmbi şi apoi deveni destul de încrezut. Ce am
avea de pierdut?
- Probabil că mai mult decît am putea noi să ghicim
vreodată.
- Sau probabil mai puţin, îi aminti el. Nu uita că eu
sînt un Bridgerton. Şi acum eşti şi tu. Deţinem puţină
putere în oraşul ăsta.
Ochii ei se deschiseră mari.
- Ce vrei să spui?
El ridică din umeri cu modestie.
- Anthony e pregătit să-ţi ofere întregul lui sprijin.
- l-ai spus lui Anthony? i se tăie ei răsuflarea.
- A trebuit să-i spun. E capul familiei. Şi sînt foarte
puţini oameni pe acest pămînt, care ar îndrăzni să-l
înfrunte.
- O! Penelope îşi muşcă buza de jos, gîndindu-se la
toate astea. Apoi, pentru că
trebuia să ştie, întrebă: şi ce a spus?
- A fost surprins.
- Mă aşteptam.
- Şi de-a dreptul încîntat.
Faţa ei se lumină.
- Adevărat?
- Şi amuzat. A spus că nu poate decît să admire pe
cineva, care a putut să păstreze un secret ca acesta atît
de mulţi ani. A zis că de-abia aşteaptă să-i spună lui
Kate.
Ea dădu din cap.
- Presupun că va trebui să faci anunţul. Secretul e
dezvăluit.
- Anthony nu va discuta cu nimeni, dacă îi cer eu,
rosti Colin. Asta nu are nimic de a face cu faptul că eu
vreau să spun lumii adevărul. Ea îl privi în aşteptare,
prudentă. Adevărul este, continuă Colin apucînd-o d«
mînă şi trăgînd-o mai aproape, că sînt mîndru de tine.
Ea simţi cum zîmbeşte şi era foarte ciudat, pentru ca,
doar cu cîteva minute înainte, nu putuse să-şi imagineze
că va mai zîmbi vreodată.
El se aplecă, pînă cînd îi atinse nasul cu al lui.
- Vreau ca toată lumea să ştie cît de mîndru sînt de
tine. După cît îmi dau eu seama, nu va fi nici măcar o
singură persoană în Londra, care să nu recunoască
acum cît de inteligentă eşti.
- Dar s-ar putea să mă şi urască, rosti ea.
- S-ar putea, fu el de acord, dar asta va fi problema
lor, nu a noastră.
- O, Colin, suspină ea. Te iubesc. E o treabă exce­
lentă, într-adevăr.
El zîmbi.
- Ştiu.
- Nu, chiar aşa e. Am crezut şi înainte că te iubesc şl
sînt sigură că aşa era, dar nu semăna cu ceea ce simt
acum.
- Bine, rosti el cu o lumină posesivă în ochi, îmi
place. Acum vino cu mine.
- Unde?
- Aici, rosti deschizînd o uşă.
Spre amuzamentul Penelopei, se treziră într-un mic
balcon, care domina sala de bal.
- O, Doamne sfine, înghiţi ea în sec încercînd să-l
tragă înapoi, în camera întunecată din spatele lor. încă
nu-i văzuse nimeni, încă mai puteau să scape.
- Ei, ei, o admonestă el. Curaj, iubito!
- N-ai fi putut să aşterni ceva pe hîrtie? şopti ea
insistentă. Sau să spui cuiva să răspîndească zvonul?
- Asta nu seamănă deloc cu măreţul gest de a lua
hotărîrea total.
Ea înghiţi convulsiv. în timp ce treaba va fi făcută, se
va dovedi dacă e într-adevăr măreaţă.
 - Nu sînt obişnuită să mă aflu în centrul atenţiei, rosti
ea încercînd să-şi amintească să respire în ritm normal.
El o strînse de mînă.
- Nu-ţi face griji, eu sînt obişnuit. Se uită peste
mulţime, pînă cînd ochii lui îl găsiră pe unul din oaspeţii
lor, cumnatul lui, ducele de Hastings. La semnul lui Colin,
ducele se îndreptă spre orchestră.
- Simon ştie? gîfîi Penelope.
- l-am spus cînd am sosit, murmură Colin absent.
Cum crezi că am putut să găsesc camera asta cu balcon?
Apoi s-a întîmplat un fapt remarcabil. Un veritabil
fluviu de valeţi apăru ca de niciunde şi începură să
împartă fiecărui oaspete cupe înalte cu şampanie.
- lată-le şi pe ale noastre, rosti Colin aprobator, luînd
două pahare ce aşteptau într-un colţ. Exact cum am
cerut. Penelope îl luă în linişte pe al ei, încă incapabilă
să înţeleagă tot ce se petrecea în jur. Probabil că acum
e puţin cam răsuflată, adăugă Colin cu un fel de şoaptă
conspirativă, care ştia că era menită să o facă să se
simtă bine. Dar e cel mai bun lucru, pe care am putut
să-l fac în aceste circumstanţe.
Pe cînd Penelope îl strîngea terorizată de mînă,
privea neajutorată cum Simon făcu orchestra să tacă şi
determină mulţimea de participanţi să-şi îndrepte atenţia
spre fratele şi sora lui din balcon.
Fratele şi sora lui, se gîndi ea minunîndu-se. Familia
Bridgerton avea cu adevărat unitate. Niciodată nu se
gîndise ca va trăi ziua, în care un duce se va referi la ea
ca la sora lui.
- Doamnelor şi domnilor, anunţă Colin, vocea lui
puternică şi încrezătoare bubuind în sală. îmi face
plăcere să propun un toast, pentru cea mai r e m a r c a b i l ă
femeie din lume. U n murmur scăzut se răspîndi prin
încăpere şi Penelope îngheţă privindu-i cum toţi se uitau
la ea. Sînt căsătorit de curînd, continuă Colin f e r m e c î n d
participanţii cu zîmbetul lui seducător, aşa că sînteţi
 rugaţi să mă toleraţi, pentru că sînt bolnav de iublro
Rîsete prieteneşti izbucniră în mulţime. Ştiu că mult!
dintre voi aţi fost surprinşi cînd am rugat-o pe Penelop#
Featherington să fie soţia mea. Şi eu am fost.
Se auziră căteva chicoteli lipsite de amabilitate, dar
Penelope rămase perfect calmă şi mîndră. Colin spu
sese adevărul. Ştia că aşa e. Colin întotdeauna spunea
adevărul.
- Nu am fost surprins că m-am îndrăgostit de ea,
sublinie el aruncîndu-i mulţimii o privire care nu îi per
mitea să comenteze, ci că mi-a trebuit aşa de mult timp
pînă mi-am dat seama. O cunosc de ani de zile, ştiţi şl
voi, continuă el cu vocea îmblînzită, dar cumva n-am
avut niciodată timp să-i privesc fiinţa, să văd cît do
frumoasă, strălucitoare şi inteligentă femeie a devenit.
Penelope putea să-şi simtă lacrimile prelingîndu-i-s»
pe faţă, dar nu putea să se mişte. De abia putea sâ
respire. Se aşteptase să dezvăluie secretul şi în loc du
asta îi oferea acest dar incredibil, declaraţia lui specta­
culoasă de iubire.
- Aşa că, mai zise Colin, faţă de voi toţi care sînteţl
martori, mi-ar plăcea să spun: Penelope...Se întoarse
spre ea luîndu-i mîna în a lui şi continuînd: te iubesc. Te
ador. Venerez pămîntul pe care calci. Reveni cu faţa spre
oaspeţi şi ridicînd paharul adăugă: pentru soţia mea!
- Pentru soţia ta! strigară ei pătrunşi de magia
momentului.
Colin bău, Penelope bău, cu toate că nu putea să nu
se întrebe, cînd intenţiona să le spună totul, motivul real
al acestui anunţ.
- Pune-ţi paharul jos, iubito, murmură el luîndu-l din
mîna ei şi punîndu-l deoparte.
- Dar...
- Mă întrerupi prea mult, o mustră el, apoi o imobiliza
într-un sărut pasionat, chiar acolo în balcon, în faţa
întregii protipendade.
 - Colin! gîfîi ea, cînd el îi oferi ocazia de a respira.
Apoi zîmbi cu tandreţe şi spectatorii îşi murmurară
aprobarea.
- O, şi încă ceva! îi strigă el mulţimii. Acum toţi tropă­
iau din picioare, atîrnînd de fiecare cuvînt al lui. Plec de
la petrecere mai devreme. Chiar acum, de fapt. Zîmbi cu
înţeles către Penelope. Sînt sigur că veţi înţelege.
Bărbaţii din mulţime strigară aţîţaţi, în timp ce
Penelope deveni roşie ca sfecla.
- Dar înainte de asta^ mai am un ultim lucru să vă
spun. Un ultim lucru mic. în caz că nu mă credeţi, declar
că soţia mea e scriitoare, cea mai inteligentă, cea mai
încîntătoare femeie din toată Londra.
- Nuuuuuu! se auzi o voce din spate şi Penelope îşi
dădu seama că era Cressida.
Dar Cressida nu putea să domine mulţimea, niciunul
dintre ei nedîndu-i voie şi neascultîndu-i ţipetele de
durere.
- Aţi putea să spuneţi că soţia mea are două nume
de fată, rosti el gînditor. Desigur toţi o cunoaşteţi ca
Penelope Featherington, ca şi mine de altfel. Dar ceea
ce nu ştiţi şi ceea ce eu n-am fost suficient de deştept
să-mi dau seama, pînă cînd nu mi-a spus ea...Făcu o
pauză, aşteptînd să se instaleze liniştea în încăpere...
este că e totodată strălucitoare, spirituală şi magnifică
de-ţi taie răsuflarea...O, toţi ştiţi despre ce vorbesc, rosti
el cu braţele îndreptate spre mulţime. Daţi-mi voie să
v-o recomand pe soţia mea... rosti el, dragostea şi
mîndria lui plutind prin cameră... lady Whistledown!
Pentru o clipă nu se întîmplă nimic, era doar linişte.
Aproape ca şi cum nimeni nici nu îndrăznea să respire.
Apoi se auzi. Poc. Poc. Poc. încet şi metodic, dar cu
o asemenea forţă şi hotărîre, încît fiecare a trebuit să se
întoarcă şi să se uite, să vadă cine îndrăznise să
întrerupă liniştea şocantă.
Era lady Danbury.
 îşi pusese bastonul în braţele cuiva şi îşi ţinea braţele
sus, bătînd tare şi plină de mîndrie din palme, şi făcînd
o reverenţă mîndră şi încîntată.
Apoi altcineva începu să bată din palme. Penelope îşi
îndreptă privirea să vadă cine...
Anthony Bridgerton.
Apoi Simon Basset, duce de Hastings.
Şi apoi femeile Bridgerton, şi apoi femeile Featherington
şi apoi altul şi altul, mai mulţi şi mai mulţi, pînă cînd
întreaga încăpere ovaţiona.
Penelopei nu-i venea să creadă.
Mîine s-ar putea să-şi amintească să fie furioşi pe ea,
să se simtă iritaţi că au fost prostiţi aşa de mulţi ani, dar
în seara aceasta...
în seara aceasta tot ce puteau să facă era să admire
şi să ovaţioneze.
Pentru o femeie, care a trebuit să-şi desfăşoare
activitatea în secret, era tot ce visase vreodată.
Ei bine, aproape totul.
Cel la care visase cu adevărat vreodată stătea acum
alături de ea, cu braţul înlănţuindu-i mijlocul. Şi cînd
ridică ochii la el, la faţa lui iubită, el îi zîmbi cu o astfel de
dragoste şi mîndrie, încît i se opri respiraţia.
- Felicitări, lady Whistledown, murmură el.
- Prefer doamna Bridgerton, replică ea.
El zîmbi.
- Excelentă alegere.
- Putem să plecăm? şopti ea.
- Chiar acum? Ea dădu din cap.
- O, da, rosti el entuziasmat.
Şi nimeni nu-i mai văzu mai multe zile.
 Epilog

Bedford Square, Bloomsbury

Londra, 1825

- E aici! E aici!
Penelope ridică privirea de pe hîrtiile răspîndite pe
pupitrul ei. Colin stătea în uşa micului ei birou, ţopăind
de pe un picior pe altul ca un şcolar.
- Cartea ta? exclamă ea sărind în picioare, atît de
repede pe cît îi permitea trupul diform. O, Colin, lasă-mă
să văd. Lasă-mă să văd. Nu mai pot să aştept! El nu
putu să-şi reprime zîmbetul, cînd îi dădu cartea. Oooo,
rosti ea cu respect ţinînd în mînă volumul subţire cu
coperţi din piele. O, Doamne! Duse cartea la nas şi
inhală profund. Ţie îţi place mirosul de cărţi noi?
- Uită-te la asta, uită-te la asta, rosti el nerăbdător
arătînd numele lui de pe copertă.
Penelope rosti radioasă:
- Priveşte cît de elegant arată. îşi trecu degetul peste
cuvintele scrise, în timp ce citea: „Un englez în Italia" de
Colin Bridgerton.
El părea gata să facă explozie de mîndrie.
- Arată bine, nu-i aşa?
- Arată mai bine decît bine, arată perfect! Cînd va
apare Un englez în Cipru?
 - Editorul mi-a spus că peste vreo şase luni. După
aceea, vor să lanseze şi Un englez în Scoţia.
- O, Colin, sînt aşa mîndră de tine.
El o trase în braţele lui, lăsîndu-şi bărbia să se odih­
nească pe creştetul ei.
- N-aş fi putut să o fac, fără tine.
- Ba da, ai fi putut, răspunse ea loială.
- Fii liniştită şi acceptă premiul.
- Foarte bine, zise ea zîmbind la gîndul că nu putea
să-i vadă faţa, singur n-ai fi putut. în mod sigur, n-ai fi
putut niciodată să le publici, fără un editor aşa talentat ca
mine.
- Nu vrei să auzi proteste din partea mea, rosti el
încet sărutînd-o pe păr, înainte de a-i da drumul. Stai jos,
adăugă el. Nu trebuie să stai în picioare atîta timp.
- Mă simt bine, îl asigură ea, dar oricum se aşeză.
Colin fusese prevenitor în mod deschis, din prima clipă
în care i-a spus că e însărcinată; dar acum, că mai avea
doar o lună după calculele ei, era de nesuportat.
- Ce e cu hîrtiile astea? întrebă el privind mîzgălelile
ei.
- Astea? O, nimic. Se apucă să le aşeze într-un
teanc. Doar un mic proiect la care lucram.
- Adevărat? Se aşeză în faţa ei. Ce e?
- E... ei bine... de fapt...
- Ce e, Penelope? întrebă el părînd deosebit de amu­
zat de bîlbîielile ei.
- De cînd am terminat de editat jurnalele tale, m-am
ocupat doar de mărunţişuri, explică ea, şi am descoperit
că îmi lipseşte scrisul.
El zîmbea, în timp ce se apleca spre ea.
- La ce lucrezi?
Ea roşi; şi nici nu era sigură de ce.
- La un roman.
- Un roman? Vai, dar e minunat, Penelope!
- Aşa crezi?
 - Sigur că aşa cred. Cum se numeşte?
- Ei bine, am scris doar cîteva duzini de pagini, rosti
ea, şi e multă treabă de făcut, dar cred că, dacă nu mă
hotărăsc să schimb prea multe, îi voi spune Fata nedansată.
Ochii lui deveniră calzi, aproape înceţoşaţi de lacrimi.
- Adevărat?
- E puţin cam autobiografic, admise ea.
- Doar puţin? replică el.
- Doar puţin.
- Dar are un final fericit?
- O, da, rosti ea cu pasiune. Trebuie.
- Trebuie?
Ea întinse mîna peste pupitru şi o puse peste a lui.
- Un final fericit este tot ce pot eu să creez, şopti ea.
Nu aş şti cum să scriu altceva.

SFÎRŞIT
 C o lin B r id g e r t o n r e v in e la L o n d ra

d in t r -o lu n g ă c ă lă t o r i e î n s tr ă in ă ta te şi

d e s c o p e ră c ă n im ic d in v ia ţ a lu i n u m a i

e la f e l c a în a in t e - în s p e c ia l P e n e lo p e

F e a th e r in g to n . F a t a p e c a re o c u n o ş te a

d e c în d e r a m ic ă a în c e p u t d in t r -o d a tă

s ă -i b în t u ie v is e le . D a r , c în d d e s c o p e ră

că P e n e lo p e a re s e c re te , acest b u r la c

s e d u c ă to r tr e b u ie să se h o tă ra s c ă d a c ă

e a e s te o p r im e jd ie p e n tru e l sau e s te

iu b ir e a p e c a re o c a u tă d e o v ia ţă ?