Test initial

1. Care consideraţi că sunt provocările legate de educaţie în

contextul societăţii contemporane?

Educaţia este unul dintre fenomenele care a apărut o dată cu

societatea umană, suferind pe parcursul evoluţiei sale, modificări
esenţiale. De la acţiunea empirică de pregătire a tinerei generaţii
pentru viaţa socială, educaţia a parcurs un drum lung, devenind o
adevărată ştiinţă cu statut propriu. Epoca actuală a informatizării, a
călătoriilor interplanetare, a interdependenţelor culturale, economice
sau de altă natură, pune probleme cu care omenirea nu s-a confruntat
niciodată în istoria sa. Obiectivată în cele trei ipostaze (formală,
nonformalăşi informală), educaţia este chemată săformeze
personalităţi uşor adaptabile la nou,creative şi responsabile.

Realitatea contemporană demonstrează că rolul şcolii nu numai

că nu s-a diminuat, ci a devenit tot mai complex. Ideile libertăţii şi
descătuşării, umanismului şi creativităţii în educaţie ne îndeamnă să
distrugem zidul de nepătruns al gândirii materialiste care ani în şir a
creat stereotipii eronate. În actualul context, avem nevoie de o
educaţie dinamică, formativă, centrată pe valorile autentice.

Se afirmă, că unul dintre elementele definitorii ale societăţii

contemporane este schimbarea. Noul mileniu în care păşim a moştenit
însă multe probleme sociale, economice şi politice, care, deşi au
marcat în mare măsură ultima jumătate de secol, sunt departe de a-şi fi
găsit soluţiile. Dintre aceste probleme menţionăm: terorismul
internaţional, rasismul, creşterea numărului săracilor, a analfabeţilor şi
a şomerilor, etc.

Analfabeţi nu sunt doar cei ce nu ştiu să scrie şi să citească, ci

şi cei care au deficienţe în cunoştinţele de bază, vorbindu-se de
analfabetismul funcţional, iar mai nou şi de cel computerial. Educaţia
caută să contribuie la ameliorarea acestor probleme prin acţiuni
specifice de prevenţie. Datorită eşuării în a găsi soluţii putem spune că
educaţia se află în situaţie de criză. Prin criză se înţelege decalajul
dintre rezultatele învăţământului şi aşteptările societăţii. Dintre
soluţiile specifice şi generale găsite enumerăm:

- inovaţii în conceperea şi desfăşurarea proceselor educative;

- introducerea noilor tipuri de educaţie în programele şcolare;

-întărirea legăturilor dintre acţiunile şcolare şi cele

extracurriculare;

- formarea iniţialăşi continuă a cadrelor didactice;

-conlucrarea dintre cadre didactice, elevi, părinţi şi

responsabili de la nivel local;

- organizarea de schimburi de informaţii între statele europene;

- regândirea procesului de educaţie în vederea integrării cu

succes a tinerilor în viaţa profesionalăşi socială.

Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi

tipuri de educaţie dintre care:

- educaţia relativă la mediu (educaţia ecologică);

- educaţia pentru pace şi cooperare;

- educaţia pentru sănătate;

- educaţia interculturală;

- educaţia în materie de populaţie sau demografică;

- educaţia pentru schimbare şi dezvoltare;

Noile educaţii s-au impus într-un timp foarte scurt, dat fiind
faptul că ele corespund unor trebuinţe de ordin sociopedagogic din ce
în ce mai bine conturate. În ciuda situaţiei paradoxale în care se
găseşte, în pofida obstacolelor cu care se confruntă, educaţia este
invitată să pregătească într-o manieră activă, mai constructivăşi
dinamică, generaţia viitoare. În aceste condiţii, noile educaţii vinsă
pregătească un comportament adecvat, adică raţional, care să atenueze

în parte şocul viitorului.

2. Ce calităţi sunt necesare unui profesor de succes?

Calităţile unui bun profesor nu se referă doar la competenţa sa

didactică, ci şi la capacităţile empatice şi sociale. Astfel, a avea
competenţe de specialitate în funcţie de domeniul predat şi pedagogice
este important, dar nu de ajuns pentru a fi într-adevar un profesor
apreciat de către elevii săi.

Calitaţile unui bun profesor imlică a avea anumite abilităţi

sociale de a părunde în viaţa interioara a grupului de elevi, abilitati
empatice, de a intelege copiii si a putea privi lumea prin ochii lor, si
nu in ultimul rand, valori superioare, caci profesorul este un model
pentru elevii sai.

Printre calitatile unui bun profesor, cele mai importante sunt

tactul si talentul pedagogic, capacitatea de a forma mintea tinerilor, de
a preda in mod creativ si de a nu se limita doar la un monolog
plictisitor. De multe ori, nu ceea ce spune un profesor este important,
ci modul in care o spune. Predarea unei lectii printr-un lung monolog
nu starneste interesul elevilor, mai mult, ii deranjeaza pe acestia, caci
se simt complet ignorati in aceasta interactiune intr-un singur sens.
Modul in care un profesor comunica cu elevii sai este esential, iar
daca acesta gaseste moduri atractive de a prezenta informatiile si
incearca o interactiune adevarata cu elevii sai, rezultatele se vor
observa imediat.

Printre calitatile unui bun profesor, dragostea pentru copii este

esentiala. Un bun profesor are o vocatie interioara pentru comunicarea
adecvata a informatiei, dar el trebuie si sa iubeasca si sa inteleaga
copiii. Atitudinea profesorului fata de copii pune amprenta asupra
relatiilor in clasa, iar daca acesta le arata elevilor sai dragoste, respect
si intelegere, procesul didactic va fi mult simplificat.
 Empatia este si ea foarte importanta cand se vorbeste despre
calitatile unui bun profesor: acesta trebuie sa cunoasca psihologia
tinerilor, sa stie cum functioneaza mintea lor si in primul rand sa poata
sa ii inteleaga pe copii. Empatia inseamna intuitie, intelegere, a putea
sa patrunzi in lumea interioara a copilului sau a tanarului si a putea sa
privesti lucrurile si din perspectiva sa. Inseamna si a putea sa iti
cunosti cat se poate de bine fiecare elev si sa preconizezi care dintre ei
va manifesta anumite dificultati in anumite situatii. Nu este o calitate
prea des intalnita.

Printre calitatile unui bun profesor se afla si competentele

sociale: un profesor care stie sa comunice cu elevii sai trebuie sa fie
sociabil, dezinvolt, deschis, sa aiba abilitati de relationare dezvoltate.
Un profesor introvertit si inchis in sine nu va avea vreun rezultat si nu
va impresiona prin nimic pe elevii sai.

Calitatile unui bun profesor includ si tact, maiestrie pedagogica

si talent oratoric. Daca profesorul stie nu numai in ce forma sa
prezinte informatia, ci si cu ce tonalitate si volum sa o prezinte, atunci
va capta in mod sigur atentia elevului.

Alte calitati ale unui bun profesor: abilitati organizatorice,

capacitatea de a organiza materia predata in segmente usor de corelat,
de a pregati fiecare lectie astfel incat sa fie mai accesibila, dar si mai
interesanta pentru elevii sai. Si mai mult, capacitatea de a tine fiecare
lectie intr-o maniera interactiva, care sa implice elevii si sa le ceara
opinia. Daca elevul este integrat in predare, daca i se cere parerea si se
tine cont de aceasta, el va deveni incontestabil mai atent la
informatiile oferite.

In concluzie, un profesor model ar trebui astfel sa isi formeze

un stil pedagogic democratic si nu autoritar, sa tina cont de nevoile
elevului, nu numai de obligatiile lui, sa aiba acea vocatie pentru
cariera lui, vocatie ce inseamna atat motivatie interioara, cat si
dragoste pentru copii. Printre calitatile ideale ale unui bun profesor se
numara si talentul pedagogic, abilitatile sociale si empatice si
capacitatea de a relationa nu doar cu clasa de elevi, ci si cu fiecare
elev in parte.

Copiii au nevoie de afectiune, securitate si de stima de sine, iar

aceste nevoi trebuie asigurate atat in mediul familial, cat si in cel
scolar, asta pentru o dezvoltare personala armonioasa a viitorului
adult. Un profesor – cum din nefericire sunt multi – care isi ignora
elevii, ii ironizeaza, este nervos si se bazeaza exclusiv pe autoritatea
sa, nu numai ca nu va avea rezultate didactice bune, ci va afecta si
dezvoltarea personalitatii copilului.

3. Din experiența personală prezentați una/două situații

preblemă care pot să apară în activitatea didactică.

Copilul este un ,,mic univers” , iar creşterea şi devenirea lui ca

adult reprezintă un drum lung şi anevoios, plin de urcuşuri şi
coborâşuri. Încă de la naştere, fiinţa umană începe un amplu proces de
învăţare, pe care îl continuă pâna în momentul în care trece în nefiinţă.
Aşadar, învăţarea, reprezintă conceptul cheie în jurul caruia gravitează
dezvoltarea şi devenirea umană. Mica şcolaritate este perioada când se
modifică mult regimul de muncăşi de viaţă, şcoala introducând în
fluxul activităţii copilului un anumit orar, anumite planuri şi programe
cu valoare structurantă pentru activitate. Mediul şcolar, în care copilul
de şase ani este primit, diferă de cel familial, el fiind creat pentru o
muncă disciplinată, continuă, organizată . În cadul acestui mediu care
oferă copilului în locul grupului de joacă o colectivitate cu numeroase
întrepătrunderi mentale, afective, morale.

Adaptarea la viaţa şcolară, la ocupaţiile şi relaţiile şcolare

presupune o maturitate din partea copilului, care să-i insufle
capacitatea de a se lipsi de afectivitatea îngustă din mediul familial şi
de interesele immediate ale jocului, pentru a pătrunde într-un nou
univers de legături sociale şi a-şi asuma îndatoriri.

Pe baza studiilor de specialitate s-a demonstrat faptul că unii

copii întâmpină dificultăţi în adaptarea la viaţa şcolară determinate de
instabilitate neuropsihică, de conflicte afective de origine
sociofamilială( încăpăţânare, negativism), precum şi de sarcinile
copleşitoare din mediul şcolar, dascăli dificili, clase suprapopulate.
Toate aceste probleme duc la comportamente de retragere în sine,
împrăştiere.

Noul mediu social provoacă micilor şcolari sentimente de

frică. Este foarte importantăsocializarea copiilor prin grădiniţă, care,
pusă între familie şi şcoală contribuie la atenuarea şocului începutului
de şcoală.

În şcoală copiii învaţă să-şi stăpânească pornirile emoţionale,

să se situeze alături de ceilalţi şi să deguste plăcerea competiţiei. Se
compară între ei în funcţie de anumite criterii (performanţă, aptitudini,
vestimentaţie, sociabilitate, moralitate) constatându-se astfel ranguri,
dominanţe. Subordonări, superiorităţi şi inferiorităţi. Ei se pot situa pe
primul loc în raport cu un criteriu sau pe ultimul în raport cu altul.

Perioada de adaptare şcolară nu se consumă la fel pentru toţi

copiii. Sunt preşcolari care, aflaţi în pragul şcolarităţii, manifestă
negativism, părinţii plângându-se că aceştia au devenit brusc
capricioşi, neascultători, chiar impertinenţi.

O altă categorie de preşcolari manifestă, potrivit cercetătorilor,

o conduit diferită de cea descrisă anterior. Copiii se comport
neconflictual, sunt liniştiţi, ascultători, nu protestează în faţa adulţilor,
se ocupă mult cu jocul, preferându-l învăţării.

4. Exemplificți cateva demersuri de reformă în domeniul

educațional despre care ați auzit sau citit dezbateri la TV, radio,
resă.

În România anului 2000, nu mai este un secret pentru nimeni

faptul că analfabetismul a atins incredibila cifră, neoficială, de 20%,
profesorii au închis şcolile o lună intrând in grevă fiindcă nu mai
puteau trăi din salariu şipentru acest "delict" Ministerul Educaţiei
Naţionale (MEN), in lipsa unei soluţii omeneşti, şi-a dat in judecată
profesorii! In 1997, elevii au ieşit pe străzi să protesteze contra
învăţământului prea mult, adică a măririi numărului de probe la
bacalaureat.

Reforma lui Spiru Haret

După promulgarea Legii Instrucţiunii Publice (1864) prin care

învăţământul devine unitar în intreaga ţarăstabilindu-se ciclurile de
studii: primar (4 ani, obligatoriu), secundar (7 ani) si universitar (3
ani), statul era obligatsă înfiinţeze câte o şcoala in fiecare comunăşi să
subvenţioneze cărtile şi rechizitele şcolare ale copiilor lipsiţi
demijloace.

5. Cum vedeți relația scoală- familie- comunitate în

prezent?

Informarea si formarea părinţilor în ceea ce priveşte

şcolaritatea copilului presupune, cel puţin, ca fiecare părinte să
cunoască: obligaţiile legale privind educaţia copilului; drepturile de
care dispune pentru educaţia copilului; importanţa atitudinii lui pentru
reuşita şcolară a copilului; metodele de colaborare cu şcoala. În acest
scop este necesar un dialog între profesori si părinţi; profesorii trebuie
să primească o pregătire în materie de relaţie cu părinţii iar
competenta lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine
profesională; părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a juca rolul lor
educativ în cooperare cu profesorii; şcolile trebuie să asigure
(asociaţiilor) părinţilor asistenta necesară.

Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate

este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală şi, mai târziu, in
viaţă. Atunci când părinţii, elevii si ceilalţi membri ai comunităţii se
consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor
o comunitate de suport care începe sa funcţioneze. Parteneriatele
trebuie văzute ca o componentă esenţiala în organizarea şcolii şi a
clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă
activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor
publice. Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de
continuare a proceselor de reânnoire a cunoştinţelor, deprinderilor si
valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice,
educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente si
Şcoala este un mediu social organizatoric în care universul copilului
se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne.Educaţia este
cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţie pe care copilul o primeşte
în familie, în şcoală şi de la comunitate.

Relația scoală-familie-comunitate este una în care fiecare

factor interacționează între ei. Colaborarea dintre şcoală şi familie
presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine
de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele
pe care le comportă această acţiune.

Pentru consolidarea unui set de valori stabil şi coerent care

sprijină şcoala în formarea la copii a conduitei favorabile, a unui stil
de viaţă sănătos mintal, emoţional, fizic şi socio-moral am urmărit
implicarea familiei şi a comunităţii printr-un parteneriat. Familia
reprezintă elementul cheie în socializarea copilului cu ceilalţi copii din
clasă fiind consultată cu privire la activităţile
educative( extracurriculare) şi cu privire la activităţile opţionale pe
care doresc să le desfăşoare copiii (literatură pentru copii).

Atunci când elevii, părinţii, comunitatea devin şi se considera

parteneri in educaţie, in jurul elevilor se formează o comunitate de
suport, care poate funcţiona ca un angrenaj bine pus la punct.
Parteneriatele reprezintă o componentă esenţială in organizarea si
desfaşurarea activităţii în şcoală şi in clasele de elevi. Ele nu mai sunt
considerate doar o simplă activitate opţională sau o problemă de
natura relaţiilor publice.

Trebuie avut în vedere că şcolile de toate gradele sunt

organizaţii responsabile pentru educaţia formală a copiilor şi a
adolescenţilor şi au obligaţia să se achite de această responsabilitate,
ca parte a sistemului social ce include şi familiile si comunitaţile.
 Istoria societaţii româneşti cunoaşte o lungă perioadă in care
familia deţinea,aproape exclusiv rolul de educator social al copilului.
Complexitatea sporită a societaţii actuale a dus la diferenţierea
factorului educativ, la specializarea lor. S-ar putea crede că această
specializare avea drept rezultat, automat, dezvoltarea armonioasă a
copilului, indiferent de intersectarea acţiunilor si măsurilor luate. 

Iată câteva principii ale colaborării familie şcoală:

- copiii să se implice ca participanţi activi în interacţiunile

familie şcoala, centrată pe învăţare;

- să ofere tuturor parinţilor oportunităţi de a participa activ la

experienţele educaţionale ale copiilor lor, chiar dacă vin sau nu
la şcoală,

- colaborarea familie şcoala să fie folosită pentru rezolvarea

problemelor dificile şi, drept cadru de sărbatorire a realizarilor,
a performanţelor deosebite,

- relaţia dintre cele doua instituţii atât de importante să

constituie fundamentul restructurării educaţionale şi al
reinnoirii comunităţii;

Eficienţa profesională a cadrelor didactice, a administratorilor

şi a întregului personal al şcolii să fie maximizată prin dezvoltarea
unor abilitaţi concrete, esenţiale, conexiuni cu părintii şi comunitatea.

Atunci când părintii, elevii şi ceilalti membri ai comunităţii

devin şi se consideră parteneri în educaţie, în jurul elevilor se
formează o comuniune de suport, care poate funcţiona ca un angrenaj
bine pus la punct. Parteneriatele reprezintă o componentă esenţiala în
organizarea şi desfăşurarea activităţii în şcoală şi în clasele de elevi.
Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opţională sau o
problemă de natura relaţiilor publice.

În relaţia şcoală-familie pot apărea dificultaţi de ordin

comportamental, intalnite atat la părinţi, cât şi la profesori şi la
conducerea şcolii, sau de ordin material; relaţia respectivă cere un
surplus de efort din punct de vedere material şi de timp. Aceste
dificultaţi pot apărea din părerile divergente privind responsabilitatea
statului şi a familiei cu referire la educaţia copiilor, libertatea de
alegere a şcolii, de către parinţi, impactul familial asupra rezultatelor
şcolare ale copilului, randamentul pedagogic şi datoria parentală,
participarea la gestionarea şi procesul decizional din şcoală.

6. Cum apreciați rolul practicii pedagogice în formarea

viitoarelor cadre didactice?

Practica pedagogica a studentilor este activitatea organizata de

catre cadre didactice universitare si profesori-mentori, printr-un
parteneriat: Universitate-Inspectorat Scolar, Facultate-Scoala de
aplicatie. Obiectivele intermediare si specifice, tipurile de activitati si
formele de organizare a acestora se subordoneaza obiectivului general
al practicii pedagogice: invatarea si exersarea profesiunii didactice.

Obiectivele generale ce stau la baza formarii viitoarelor

competente generale si pe care le avem in vedere prin activitatea de
practica pedagogica, sunt urmatoarele:

- cunoasterea documentelor curriculare si scolare pe care se

fundamenteaza organizarea si conducerea procesului didactic;

- efectuarea / exersarea unor activitati specifice procesului de

invatamant, urmarind valorificarea cunostintelor de Psihologia
educatiei, Pedagogie,    Didactica specialitatii.

- formarea/dezvoltarea capacitatii de a cunoaste elevii, in

vederea tratarii diferentiate a acestora.

- dezvoltarea capacitatii de autoevaluare

- implicarea in realizarea unor activitati complementare

lectiilor    desfasurate in scoala si in afara scolii.

7. Indicați câteva documente pe care le utilizează cadrul

didactic în activitatea de clasă?

Documentele pe care le utilizează cadrul didactic în activitatea

de clasă sunt: curriculum, plan cadru, caietul educatoarei, planificare
anuală, planificare săptămânală, caiet de observații, fișe
psihopedagogice etc.

8. Dezvoltați scurte explicații despre termenii: sistem de

învățământ, predare, învățare, evaluare.

Sistemul de învatamânt  reprezinta principalul subsistem al

sistemului de educatie, care se refera laorganizarea institutionala a
învatamântului. În cadrul sistemului de învatamânt sunt reunite
institutiile specializate implicate în procesul deeducatie, cercetare si
cultura, responsabile de realizarea în mod organizat, planificat si
metodic adezideratelor educative. Sistemul de învatamânt cuprinde
institutiile scolare(scoala primara,gimnaziul, liceul, învatamântul
profesional si superior!, organizate pe trepte, cicluri si ani de studii.

Predarea este activitatea dominanta a profesorului, de calitatea

acesteia depinzand, in mare masura, starea de pregatire a elevilor.
Calitatea activitatii de predare este data de potentialul ei transformator.
In opinia profesorului Ioan Cerghit, principalele acceptiuni ale predarii
sunt urmatoarele: predarea ca transmitere, predarea ca oferta de
experiente, predarea ca forma de dirijare a invatarii, predarea ca gestiune a
invatarii si predarea ca ansamblu de comportamente didactice specifice .

Invatarea este procesul prin care se naste sau se modifica o

activitatea ca raspuns la o situatie data.

Procesul invatarii este deosebit de amplu si de complex.

Majoritatea metodelor clasice considera ca invatarea se realizeaza prin
extragerea cunostiintelor de la experti.

Evaluarea este o examinare sistematică a valorii sau a

caracteristicilor unui proces, a unui plan de acțiune (program) sau a
unui obiect. Evaluarea este parte a unui proces decizional. Ea include
emiterea unui aviz asupra valorii, prin colectarea sistematică și
analizarea informațiilor despre ea în raport cu anumite criterii.
 9. Formulează o opinie personală despre motivația alegerii
unei cariere didactice.

Dupa părerea mea motivațiile alegerii unei cariere didactice

pot fi:

- șansa oferită prin această meserie de a împărtăşi şi altora

cunoştinţele acumulate;

- satisfacţiile oferite de către profesia didactică;

- mărimea vacanţelor;

- şansa de a continua să se ocupe de un domeniu de interes

- plăcerea de a lucra cu copiii, dorinţa de a ajuta copiii în a

avea succes şi pasiunea pentru subiectul/disciplina pe care o vor
preda.

- condiţii de muncă favorabile exercitării în bune condiţii a

profesiei

- dragostea față de copii