,

IZVOARELE DE DREPT

Hodea Bahgdan (IMAN 2105)

Definitie:
Izvorul de drept reprezintă sursa dreptului într-o societate care asigură organizarea. Principalul
izvor de drept în societatea modernă este actul normativ, adică actul autorității publice
competente cuprinzând norme juridice, reprezentat prin noțiunea de lege, ce constituie ansamblul
de reguli a căror aplicare este garantată de stat.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebește izvoarele de drept scrise (actul normativ)
de izvoarele de drept nescrise (obiceiul, norma socială, cutuma). De asemenea există o distincție
între izvoarele de drept oficiale (legea sau jurisprudența) de cele neoficiale (obiceiul și doctrina).

Izvoarele de drept scrise

Actul Normartiv
Definitie;
Actul normativ este un izvor de drept creat de organele autorităţii publice, care conţine reguli
generale şi obligatorii a căror aplicare, la nevoie, este asigurată prin forţă de constrîngere a
statului. Orice act normativ emis de SFS va avea efecte juridice, numai în cazul publicării
acestuia în Monitorul Oficial, pentru că doar astfel, poate servi drept bază normativă.
Istoric:
Codul Hammurabi (1792-1750 î.Chr.) este legea cu cea mai mare vechime pe care o
cunoastem. Codul normeaza majoritatea situatiilor civile si penale specifice vremii. Invocarea în
textul citat a conceptelor de ordine si dreptate probeaza ca, înca cu patru milenii în urma, existau
în constiinta umana modelele sau valorile privind ordinea relatiilor din comunitate.
Legile lui Manu (India antica) reprezinta un document legislativ versificat, având o puternica
factura religioasa si filosofica. Aceste legi exprima exigente morale în care se recomanda
blândetea si dragostea fata de toate vietuitoarele; fata de oameni se interzice orice actiuni
vatamatoare, chiar si gândul rau. Dreptatea este misiunea regelui. Omenirea este cârmuita si
protejata de pedeapsa; numai "frica de pedeapsa îngaduie tuturor creaturilor miscatoare si
nemiscatoare de a se bucura de ceea ce le apartine si de a-si respecta îndatoririle" . Dreptul
vechilor hindusi reprezinta un amestec de reguli cutumiare si de precepte religioase.
Legea celor XII Table prin romani instrumentul legislativ a dobândit autoritatea pe care o are si
astazi. În secolul al V-lea î.Chr. Legea celor XII Table a fost expusa în Forum. Primele doua
table cuprind dispozitii de procedura, a treia înfatiseaza norme referitoare la caile de executare,
în a patra se fac referiri la puterea parinteasca, a cincea si a sasea se refera la tutela, mosteniri si
proprietate, a saptea si a opta precizeaza care sunt dispozitiile asupra obligatiilor si delictelor, în
a noua si a zecea se circumscriu regulile de drept public si religios si în ultimele doua table se
invoca dispozitii diverse. Suferind inerente modificari de-alungul vremii, Lgea celor XII Table
reprezinta totusi principalul izvor normativ pentru legiuitorii Imperiului Roman si din teritoriile
care au mostenit civilizatia romana. La peste 1000 de ani de la expunerea ei în Forum, s-a
constituit colectia Corpus juris civilis a lui Justinian, care a devenit sursa si modelul clasic pentru
teoreticienii si practicienii dreptului în secolele urmatoare.
Legea, Act Normativ suprem:
Legea este actul normativ juridic adoptat și elaborat de către parlament ,conform unei proceduri
determinate în vederea reglementării unui domeniu principal al vieții sociale.Legea este act
normativ juridic cu forță juridică superioară în sistemul legislației.
Deoarece legea reglementeaza cele mai importante relatii sociale si datorita faptului ca aceasta
reglementare este primara, originara (nu are nici o îngradire sau nu reclama nici o autorizare
derivând din acte normative altele decât legea), ea reprezinta principalul izvor de drept.
Legeaconsfinteste juridic, spre exemplu, sistemul politic al unei societati, institutia proprietatii,
bugetul statului, infractiunile si pedepsele etc.
Asadar, legea dispune de o forta juridica superioara tuturor celorlalte acte normative ale statului.
Numai Constitutia se suprapune normativ legii, fiind ea însati o lege, o lege fundamentala. Însa.
ca emanatie a organului reprezentativ, legea detine o pozitie ierarhic superioara între izvoarele de
drept, încât celelate acte normative i se subordoneaza; criteriul legalitatii lor se configureaza
numai în raport cu legea.

Izvoarele de drept nescrise

Cutuma/ Obiceiul juridic

Definitie:
Cutuma reprezinta regula cristalizata în decursul timpului si acceptata cu rang de lege din
stramosi.
La general:
Contextul social al convietuirii umane a generat permanent uzuri, obisnuinte, datini, precum si
alte forme ale ceea ce am putea numi generic obicei. Dar nu orice obicei a devenit izvor de drept.
A dobândit aceasta calitate doar obiceiul sanctionat (recunoscut) prin încorporare într-o norma
oficiala, ori acela care a fost invocat de parti în fata unei instante de judecata, iar aceasta l-a
validat ca norma juridica.
Se întelege ca simpla repetare a unor practici nu asigura formarea unei cutume; practica însasi
trebuie sa fie altceva decât o suma de activitati desfasurate mecanic-existential; ea genereaza
cutuma daca da curs unor necesitati sociale si daca, totodata, este uniforma si se aplica repetat pe
o anumita durata, astfel încât sa-si gaseasca reflexul necesar în sistemul activitatilor omenesti.
Trebuie mentionat totusi ca înserarea obiceiului în dreptul contemporan prezinta o seama de
dificultati. Obiceiul contravine caracterului organizat al activitatii legislative si rigurozitatii
actului normativ. De asemenea, prin ambiguitatea interpretarii, poate întretine arbitrariul.
Totodata, obiceiul nu este sincron ritmului devenirii sociale si, implicit, dinamicii activitatii
nomative, în raport cu care generarea spontana a obiceiului este prea lenta.
De aceea, cutuma constituie doar cu titlu exceptional un izvor de drept si numai daca legea
trimite expres la obicei; acesta reglementeaza raporturi juridice de importanta locala. Daca, în
conditiile precizate, în unele ramuri de drept cutuma mai este prezenta într-o oarecare masura, în
cadrul dreptului penal rolul ei este cu totul exclus.

Doctrina Juridica
Doctrina juridica (stiinta juridica) rezida în demersul conceptual, în analizele, investigatiile si
interpretarile pe care teoreticienii dreptului le dau fenomenalitatii juridice. Desi constituie o
forma riguroasa si sistematica de cunoastere a fenomenului juridic în ansamblul sau, cu toate
acestea stiinta juridica nu reprezinta, nici ea, un izvor de drept. Însa argumentul stiintific se poate
afirma, datorita valorii intrinseci, ca recomandare oportuna practicii judiciare, în solutionarea
unei cauze, ori ca propunere însusita de legiuitor si investita cu forta normativa.
Doctrina juridica generalizeaza ceea ce este esential în conduitele individuale si în situatiile
juridice concrete, formulând, în functie de exigentele intereselor sociale, principii generale. În
virtutea acestui fapt, ea nu se pronunta numai asupra a ceea ce este normat si apartine legalitatii,
dar si asupra a ceea ce nu este normat, însa constituie o virtualitate juridica.
Exemplu:
Este specific dreptului precedentelor crearea lui jurisprudentiala (judge made law): hotarârile
instantelor de judecata au efecte nu doar asupra partilor din proces, ci pot deveni izvor de drept si
pentru alte procese, cu conditia sa existe o ratiune identica (ratio decidendi). Altfel spus,
judecatorul are capacitatea de a institui reguli noi de drept. În raport cu statutul acestor reguli,
legile existente se transforma într-un izvor secundar de drept; ele ramân corective ale dreptului
jurisprudential, investit cu întâietate.
Concluzia exemplului:
Dupa cum s-a observat, dreptul precedentelor opune rezistenta la nou, nereusind sa depaseasca
închistarea traditiei si sa ofere modele juridice rezonante schimbarilor sociale. Practica judiciara
(jurisprudenta, caroce bullshit) a pierdut, odata cu dezvoltarea activitatii normative a statului,
importanta ce o avea în perioada formarii dreptului, asa cum s-a întâmplat si cu obiceiul juridic.