TITU MAIORESCU

„Am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din
Iași: Rosetti, Carp, Pogor, acum și Negruzzi […]; alcătuim o societate bazată pe principii de
încetățenit”; scria Titu Maiorescu către sora sa, Emilia, cu ocazia înființării Societății „Junimea”.
Titu Maiorescu reprezintă o figură remarcabilă a culturii române. A fost un om politic,
critic literar, eseist, scriitor, estetician, profesor, filosof, jurist și membru fondator al Academiei
Române. Pe lângă acestea, Maiorescu întemeiază Societatea literară „Junimea”. Poate fi
considerat o așa-zisă „piatră de fundament” pe care s-au construit operele marilor scriitori
precum: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
Criticul se naște pe data de 15 februarie 1840 la Craiova. Tatăl său, teolog prin formație,
Ioan Trifu adoptă numele „Maiorescu” pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. În anul 1851,
Maiorescu termină clasa I la gimnaziul românesc din Șchei, unde face cunoștință cu Anton Pann.
Cu ocazia strămutării familiei sale la Viena, tânărul Titu urmează clasele 2-6 la Gimnaziul
Academic, anexă a Academiei Tereziene. După absolvirea ciclului gimnazial, acesta
frecventează cursurile Academiei Tereziene, timp în care începe redactarea „Însemnărilor
zilnice” (jurnal ținut până în 1917, sub forma a 42 de caiete), scrieri ce îl înfățișează drept un
caracter puternic, ambițios și iubitor de ordine. În 1858, îsi finalizează cursurile în calitate de șef
de promoție. Au urmat multe alte studii universitare și post-universitare: cel de la „Giessen”
(Berlin), unde obține doctoratul „magna cum laude”; licența în litere și filosofie la „Sorbona”
(decembrie 1860), și licența în drept (la Paris, pe data de 28 noiembrie 1861), cu teza „Du régime
dotal”. În 1857, trimite, sub pseudonimul „Aureliu” o prezentare a unor traduceri din Jean Paul
revistei „Gazeta de Transilvania”. Această încercare este considerată prima tentativă de
publicistică a lui Maiorescu. Pe lângă activitățile universitare, tânărul preda psihologia la
pensioane particulare și limba franceză celor patru copii ai familiei Kremnitz, printre care se
numără si Clara, ce avea să îi devină, mai târziu, soție.
Se stabilește în România în anul 1862, mai precis la Iași, unde este numit procuror de
către Tribunalul de Ilfov. În toamna aceluiași an, ocupă poziția de profesor la Universitatea din
Iași și director al Gimnaziului central. Fiind un dascăl eminent, este rapid promovat. Astfel,
devine rector al Universităţii ieşene (18 septembrie 1863) şi director la Şcoala normală „Vasile
Lupu” (octombrie 1863), unde predă pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea.
Poziția de inspector școlar îi permite să inițieze, pentru prima dată ţara noastră, practica
pedagogică a elevilor, printre care se număra şi Ion Creangă.
În paralel, pune bazele Societății „Junimea” (1863), alături de Petre P. Carp, Iacob
Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti. Maiorescu, drept mentor al grupării, reprezintă noua
generație susținută de un spirit critic remarcabil, impunându-i în viața culturală pe scriitorii care
au transformat această perioadă în „epoca marilor clasici”.
Începând cu 1 martie 1857, coordonează editarea revistei „Convorbiri literare”.
 În 1866, Titu Maiorescu adresează pe larg problematica ortografiei, în scrierea „Despre
scrierea limbii române”. Acest studiu, bazat pe fapte ștințifice, formulează prima teză a
concordanței dintre formă și fond, facând referire la necesitatea adaptării alfabetului (latin) și a
principiului fonetic în ortografie, în cazul unei limbi de origine latină.
„Teoria formelor fără fond”, lansată în cadrul studiului „În contra direcției de astăzi, în
cultura română” (1868) este o altă lucrare cu mare impact în epocă. Titu Maiorescu identifică
problemele de fond, propunând soluții. Teoria are un fundament filozofic, dezvoltând 3 principii:
autonomia valorilor; unitatea între cultură și societate; unitatea între fond și formă atât în cultură,
cât și în dezvoltarea socială.
„O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” ocupă primele numere (martie-
iunie) ale revistei „Convorbiri literare”. Studiul conține o evaluare lucidă a liricii momentului,
fiind compusă din 2 părți: „Condițiunea materială a poeziei” și „Condițiunea literară a poeziei”.
Plecând de la afirmația că știința vizează adevărul și poezia, frumosul, Maiorescu stabilește că
adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul, idei manifestate în materie sensibilă. Prin
„Condițiunea ideală” a poeziei, Maiorescu înțelege sentimentele, nicidecum idei sau cugetări
abstracte.
Titu Maiorescu poartă, în numele adevărului, lupte împotriva poeziilor neinspirate, a
limbii artificiale. O astfel de luptă este înfățișată în articolul „Beția de cuvinte” (1873). Criticul
tratează problema atrăgând atenția asupra anumitor „simptome”, precum: „o cantitate nepotrivită
a vorbelor în comparație cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte”; „întrebuințarea
cuvintelor seci care produc o confuzie naivă”; „pierderea oricărui șir logic”; „contrazicerea
gândurilor puse laolaltă”; „violența nemotivată a limbajului”.
Maiorescu devine om politic în 1871, fiind ales deputat pe listele grupării conservatoare.
Mai târziu, este numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în mai multe cabinete
conservatoare. Cu această ocazie, va dezvolta numeroase proiecte de lege pentru a reforma
învătământul (introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee, reorganizarea
învătământului rural, etc). La 1877, se stabilește definitiv la București. Ca urmare a fuziunii
junimiștilor cu conservatorii, Titu Maiorescu devine unul din liderii Partidului Conservator.
Politicianul preia preşedinţia Consiliului de Miniştri de la colegul său, Petre P. Carp. Cu ajutorul
acestei funcții, a prezidat în iulie 1913 Pacea de la Bucureşti, privind armistiţiul cu Bulgaria în
Al Doilea Război Balcanic. În urma tratatului încheiat, România a primit Cadrilaterul. În 1914,
se retrage din politică, iar la 18 iunie 1917 se stinge din viață, la vârsta de 77 de ani.
„În sfârşit, combatând forțele fără fond, conservatorul Maiorescu a putut prevesti, în
viziunea lui organicistă asupra istoriei, riscul rupturilor şi al revoluţiilor de care gândirea
secolului XX a fost intoxicată. Proletcultisrnui anilor '50 avea în junimism un adversar mult mai
redutabil, şi nu doar literar, decât era capabil să-şi dea seama. După cum, logica limpede şi
nenegociabilă, a spiritului rnaiorescian se cuvine invocată cu tărie astăzi, când domneşte
confuzia valorilor şi a criteriilor, în artă, în politică, în mentalități.”1
Bibliografie slay
1
Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură”, anul 2008, Pitești: Editura Paralela 45, pg 376
 1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Titu_Maiorescu, accesat la data de 26/05/22
2. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Titu_Maiorescu, accesat la data de 26/05/22
3. Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură”, anul 2008, Pitești:
Editura Paralela 45, pg 376

CONVORBIRI LITERARE

Iacob Negruzzi preciza „Sub numele de <<Convorbiri Literare>> va apărea la două

săptămâni o revistă în formatul stinsei România Literară”.
La 1 martie 1867 în Iași, apare, pentru prima dată, o revistă literară numită „Convorbiri
literare”. Fondată de Titu Maiorescu, în prima lună de aparție a avut un triaj de 300 de
exemplare. Abonamentul era unul lunar, costând un galben. Deși producția a fost întreruptă între
1944 și 1970, revista continuă să fie publicată și în zilele de astăzi.
Revista a reprezentat organul de presă al Societății literare „Junimea”. Până în 1886
funcționează la Iași, avându-l ca director pe Iacob Negruzzi (1867-1895). Din 1844, revista apare
la București.
„Convorbiri literare” întrunește marii scriitori ai epocii: Eminescu, Caragiale, Creangă,
apoi Alecsandri, Slavici și mulți alții. Printre operele ce își fac apariția pe paginile revistei se
numără: mari texte eminesciene („Luceafărul”); capodoperele lui Caragiale („O noapte
furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”); operele lui Creangă („Amintiri din copilărie”); etc. Se poate
spune că junimiștii câștigă, impunându-și valorile prin intermediul publicațiilor „Convorbiri
literare”, lupta declanșată de Maiorescu împotriva mediocrității și a imposturii. În cuvintele lui
Nicolae Manolescu, s-a schimbat „criteriul de omologare a literaturii”.
Cu timpul, în urma unor serii de schimbări de administrație, publicația „Convorbiri
literare” este reprofilată, devenind, o revistă de erudiție, în care predominau studiile de filozofie,
istorie și lingvistică.
În prezent, pe paginile revistei semnează reprezentanți de seamă ai literaturii
contemporane. Se păstrează, însă, interesul pentru afirmarea tinerilor scriitori.
În plus, directorul revistei, Cassian Maria Spiridon, tipărește în 2019, la editura Muzeului
Literaturii Române, un veritabil roman, avându-i ca eroi pe toți membrii „Junimii”, numit
„Convorbiri literare. Povestea unei reviste”.

BIBLIOGRAFIE
1. https://moldova.europalibera.org/a/28341564.html, accesat la data de 27/05/22
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Convorbiri_literare, accesat la data de 27/05/22
3. https://www.proquest.com/openview/6cfedda6317973d1ac03428771dc78cb/1?pq-
origsite=gscholar&cbl=1606359, accesat la data de 27/05/22