1..

ASIGURARI SI REASIGURARI: NECESITATEA SI FORME DE MANIFESTARE

Asigurarea – constituie un sistem de relaţii economice, care implică aportul unui mare număr de
persoane fizice şi juridice la constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind ameninţate
de aceleaşi pericole, în existenţa şi activitatea lor, concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi
înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare,
probabile, posibile dar nesigure.
Asigurările au un conţinut complex iar formele sub care se perfectează sunt variate. Cu toate
acestea ele au anumite elemente comune, respectiv:

 subiectele,
 părţile implicate,
 obiectul asigurării,
 interesul în promovarea asigurării,
 despăgubirea de asigurare,
 perioada de asigurare.
ASIGURĂTORUL este persoana juridică (societatea de asigurări) care are ca obiect de
activitate realizarea de operaţiuni de asigurare şi constituirea fondului de asigurare, contractarea
asigurării, plata unor despăgubiri (în cazul asigurărilor de bunuri), acoperirea unor prejudicii
provocate terţelor persoane (în cazul asigurării de răspundere civilă ) plata sumei asigurate şi a
altor indemnizaţii de asigurare rezultate din asigurările de persoane.
Asiguratul este:

 persoana juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, îşi

asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente;
 persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa sa;
 persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce
unor terţe persoane.
Agent de asigurare – persoană fizică sau persoană juridică ce desfăşoară activitate profesională
în baza mandatului acordat de asigurător, avînd dreptul să încheie, în numele şi din contul
asigurătorului, contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de
mandat, fără să aibă calitatea de asigurător, reasigurător, agent bancassurance sau de broker de
asigurare şi/sau de reasigurare.
Riscul asigurat este fenomenul sau evenimentul la producerea căruia societatea de asigurări este
obligată prin lege sau contract să achite asiguratului sau beneficiarului asigurarii despagubirea
de asigurare la bunuri sau suma asigurată în cazul persoanelor.
1) După regimul juridic

 asigurări prin efectul legii

 asigurări facultative sau contractuale
 Asigurările prin efectul legii se caracterizează prin faptul că relaţiile de asigurare dintre
asigurat şi asigurător (referitor la drepturi şi obligaţii, tehnici de asigurare, constatarea şi
evaluarea pagubelor, stabilire despăgubirilor cuvenite, etc sunt reglementate prin acte normative
cu caracter obligatoriu. Asigurări de acest fel se practică în toate ţările lumii cu variaţii de la o
ţară la alta.
Asigurările facultative – se caracterizează prin faptul că relaţiile de asigurare dintre asigurat şi
asigurător se stabilesc prin liberul consimţământ al părţilor în baza unui contract de asigurare.
2) După obiectul asigurat:
  de bunuri
 de persoane
 de răspundere civilă
 de risc financiar
Asigurările de bunuri au ca obiect valorile materiale, animalele posibil a fi distruse de
calamităţi naturale sau de accidente. Ca forme ale asigurărilor de bunuri: asigurarea clădirilor,
construcţiilor şi a conţinutului lor, asigurări de transport, a culturilor agricole, a autovehicolelor,
gospodăriilor persoanelor fizice etc.
Asigurări de persoane au ca obiect persoanele fizice pentru cazurile de deces, invaliditate
permanentă totală sau parţială din accident, de supravieţuire, de atingere a unei vârste, etc.
Asigurările depersoane sunt: asigurări de viaţă şi de accidente.
Asigurările de răspundere civilă au ca obiect răspunderea unei persoane fizice sau juridice
pentru pagubele cauzate unor bunuri aparţinând unui terţ sau vătămarea unui terţ.
Asigurările de răspundere civilă au următoarele forme: asigurarea de răspundere civilă auto,
asigurarea de răspundere a medicilor, a constructorilor, a proiectantului, a producătorului, a
proprietarului, etc.
Prin această asigurare se protejează patrimoniul asiguratului, deoarece când el produce un
prejudiciu unui terţ asigurătorul şi-a asumat răspunderea şi intervine în despăgubirea persoanei
prejudiciate.
Asigurarea de risc financiar are ca obiect pierderea pe care asiguratul ar putea-o suferi în urma
neâncasării obligațiilor financiare pe care clienții săi le au față de acesta și preluarea acestor
pierderi de către asigurător.
3.După riscurile asumate (asigurate) se pot întâlni o serie de forme de asigurare, denumirea lor
fiind suprapusă cu riscul care se asigură:

 asigurări de viaţă
 asigurări de accidente
 asigurări de furt
 asigurări de incendiu
 asigurări riscuri de transport
 asigurări de răspundere civilă a persoanei
 asigurare medicală de călătorie în străinătate
 asigurări de risc financiar
 asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate
4.După natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare:

 asigurarea directă
 coasigurare
 reasigurare
Asigurarea directă- este asigurarea propriu zisă, implicând în mecanismul ei părțile între care
intervine relația de asigurare, respectiv asiguratul şi asigurătorul între care intervine contractul de
asigurare.
Coasigurarea – constituie o formă de asigurare directă în care asiguratul încheie contractul de
asigurare pentru masa bunurilor asigurabile cu mai multe societăţi de asigurare în acelaşi timp
dar în cotă parte; riscurile preluate fiind greu de asumat de către o singură societate de
asigurare.La fel şi răspunderea se va face în cote părţi dar în plan global satisfăcând pretenţiile
asiguratului.
Reasigurarea – constituie o asigurare indirectă, de fapt este o asigurare a asigurătorului.
Apariţia reasigurătorului este o necesitate datorită creşterii valorii bunurilor aduse de către
asiguraţi şi o cerinţă impusă asigurătorului de a face faţă unor riscuri grele. Prin reasigurare,
asigurătorul cedează unui reasigurător o parte mai mică sau mai mare din riscurile asumate de la
asiguraţii săi şi primele aferente. Bineânţeles reasigurătorul va participa la plata despăgubirii cu
o cotă parte corespunzătoare riscului asumat.
Prin reasigurare se înțelege operațiunea de împărțire a riscurilor de asigurare intre mai mulți
asiguratori. Reasigurarea constituie asigurarea asiguratorului fiind o asigurare de al doilea grad,
indirecta care leagă un asigurator direct (cedentul) de un reasigurator (cesionarul).
Operațiunea de primire în reasigurare poartă denumirea de reasigurare activă iar cele de cedare în
reasigurare, reasigurare pasivă.
1. Reasigurări active. În acest caz, în calitate de reasigurător, societatea de reasigurare preia de la
parteneri (terțe societăți de asigurare) o parte din riscurile aferente unor contracte de asigurări ale
acestora; încasează partea corespunzătoare din prime cedate de parteneri; participă la plata unor
cote părți din despăgubiri, corelate cu riscurile preluate; suporta o cota parte din cheltuielile de
achiziții și administrarea asigurărilor pe care le-a efectuat asiguratorul, proporțional cu cota de
risc preluată.
2. Reasigurări pasive. In acest caz, societatea de asigurare in calitate de asigurător cedează,
difuzează, o parte din riscurile aferente asigurărilor încheiate, altor societăți care efectuează
reasigurări. Totodată asiguratorul, in calitatea sa dobândită, de reasigurat, cedează cota-parte
corespunzătoare de prime; primește de la reasigurator cote de participare la cheltuielile de
achiziție si administrare a asigurărilor (adică “refacții asupra primelor la asigurări cedate in
reasigurare”), pe care le evidențiază ca venituri din activitatea de reasigurare. La producerea
cazului asigurat societățile de reasigurare care au preluat cote din riscurile cedate de reasigurat,
au obligația de a participa la acoperirea pagubelor respective.
3. Retrocesiunea constituie o varianta a reasigurării active (primire in reasigurare), când
reasiguratorul, preluând o parte din riscurile unor asigurări, de la reasigurați, cedează la rândul
sau altor societati de reasigurare, o parte din riscurile preluate si, corespunzător, o parte din cota
de prime încasate. In acest cadru are loc o divizare, o pulverizare, a riscurilor asupra altor
societati de asigurare.
4. Coasigurarea (participarea) constituie o metoda de dispersare a riscurilor dar in faza încheierii
asigurării. In acest caz, de la început, asiguratul încheie contractul de asigurare cu mai multe
societati de asigurare, fiecare in parte preluând o anumita cota de risc pe care o suporta
independent, contra unei cote parți din prima de asigurare. In coasigurare, asiguratul are relații
directe cu asiguratorii.
Prin contractul de asigurare , asiguratul se obligă să plătescă o primă de asigurare
asigurătorului, iar acesta ia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment, obligîndu-se ca, la
producerea evenimentului, să plătească asiguratului sau unei terţe persoane, denumită beneficiar,
o îndemnizaţie – despăgubiri sau suma asigurată – în limitele convenite.
Contractul de asigurare prezintă anumite trăsături caracteristice. Astfel, contractul de
asigurare:
1.este un contract consesual, adică se încheie valabil prin simplul consimţămînt al părţilor. Acest
contract este valabil din momentul în care asigurătorul şi asiguratul şi-au exprimat acordul de
voinţă cu privire la conţinut. Forma scrisă este cerută de legiuitor din dorinţa de a proteja
interesele asiguranţilor şi al terţilor
2. este un contract sinalagmatic, adică părţile contractante îşi asumă obligaţii reciproce şi
interdependente. Asigurantul se obligă să facă declaraţii de risc exacte, în atenţia asigurătorului,
atât la încheierea contractului, cât şi la producerea sinistrului; totodata asigurantul se obligă să
achite primele de asigurare datorate; la rândul său asigurătorul se obligă să acopere riscul
asiguratului, în cazul producerii acestuia, acordând îndemnizaţia cuvenită. Asigurătorul este ţinut
să-şi respecte obligaţia contractuală numai în măsura în care asiguratul şi-a onorat obligaţiile sale
contractuale. În caz contrar, asiguratul decade din drepturi, când contractul este lovit de nulitate
sau contractul rămâne valabil pe o sumă asigurată mai mică. Reciprocitatea nu operează, decât
atunci când asiguratul şi-a respectat integral obligaţiile asumate faţă de asigurător;
3. este un contract aleatoriu, adică la incheierea acestuia părţile nu cunosc existenţa sau
întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract. Obligaţiile
asumate de asigurant şi asigurător depind de un eveniment viitor şi incert. Acest eveniment
comportă pentru fiecare dintre părţi o şansă de câstig sau un risc de pierdere. Caracterul aleator
este esenţial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentru care se solicită încheierea
contractului ar fi cert, iar momentul producerii lui ar fi cunoscut de părţi asigurarea nu ar mai
avea sens, riscul respectiv urmînd să fie acoperit cu certitudine de către asigurător;
4. este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte urmăreşte să obţină un folos, o
contraprestaţie în schimbul obligaţiei ce îşi asumă. La fel ca şi alte contracte oneroase (de
vânzare-cumpărare, de schimb, de locaţie, împrumut), contractul de asigurare este opus
contractului gratuit (de donaţie, comod etc.), care presupune obligaţii numai pentru una din părţi,
iar nu pentru amândouă. Asiguratul beneficiază de protecţie pe care i-o oferă asigurătorul, care
preia asupra sa riscul asigurat, nu în mod gratuit, ci în schimbul unei plăţi sub forma unei prime
de asigurare sau a cotizaţiei după caz;
5. este un contract succesiv, adică se eşalonează în timp. Asigurătorul se angajează să acopere un
anumit risc o perioadă foarte lungă de timp (spre exemplu, în cazul contractului de asigurare de
deces pe o perioadă nelimitată) cu plata anuală sau subanuală a primei sau o perioadă foarte
scurtă (pe timpul duratei unui zbor aerian între două puncte geografice) cu plata integrală a
primei la incheierea contractului;
6. este un contract de adeziune, adică deşi este redactat şi împrimat de asigurător, la el a aderat
asiguratul. La asigurările de persoane, asigurătorul întocmeşte poliţe de asigurare tip, în care
toate condiţiile contractuale – termen valabilitate, suma asigurată, cota de primă etc. – sunt
standard. În asemenea cazuri, solicitanţilor – asiguraţi potenţiali – nu le rămine decît să le
accepte sau să le refuze în bloc (asigurările de bunuri de valoare mari), asigurătorul elibereaza un
proiect de contract (o ofertă) pe care îl/o negociază cu viitorul asigurat;
7. este un contract de bună credinţă, adică presupune că executarea acestuia să se facă cu bună
credinţă de către părţi. Întrucât asigurătorul acceptă preluarea unui risc, bazându-se pe
informaţiile furnizate de solicitantul unei asigurări sau determină cuantumul despăgubirii pe care
urmează să o acorde asiguratului tot pe baza informaţiilor provenite de la acesta, fără putinţă de a
le verifica de fiecare dată, atunci când se constată că informaţiile puse la dispoziţia asigurătorului
nu au fost corecte, reaua credinţă a asiguratului se sancţionează de o manieră foarte severă.
Contractul de asigurare trebuie să conţină următoarele clauze:
o numele sau denumirea părţilor contractante, numărul de identificare de stat,
domiciliul sau sediul lor;
o obiectul asigurării;
o riscurile care se asigură;
o începutul şi durata asigurării;
o suma asigurată;
 o prima de asigurare, locul şi termenele de plată;
o modalitatea de modificare, reziliere şi încetare a contractului;
o condiţiile de plată a despăgubirii de asigurare şi/sau a indemnizaţiei de asigurare;
o drepturile şi obligaţiile părţilor;
o răspunderea părţilor;
o jurisdicţia soluţionării litigiilor;
Contractul de asigurare încetează de drept prin acordul părţilor, precum şi:
o la neachitarea de către asigurat a primei de asigurare în mărimea şi în termenul
stabilit;
o la expirarea termenului său de acţiune;
o la îndeplinirea de către asigurător a obligaţiilor contractuale;
o la lichidarea asiguratului persoană juridică sau la decesul asiguratului persoană
fizică;
o la lichidarea asigurătorului, în modul stabilit de legislaţie;
Contractul de asigurare este nul în cazurile prevăzute de legislaţie sau dacă a fost încheiat:
o în condiţii care contravin prezentei legi şi/sau care defavorizează situaţia
asiguratului în raport cu legislaţia în vigoare;
o asupra unor bunuri declarate ca fiind obţinute ilicit, sechestrate sau arestate ori
care urmează a fi confiscate în temeiul unei sentinţe judecătoreşti definitive;
o cu o persoană neautorizată să încheie contracte în numele asigurătorului;
o după producerea evenimentului pentru care contractul de asigurare prevede plata
despăgubirii de asigurare sau a indemnizaţiei de asigurare.

2. Decontari fără numerar. Instrumente de plată

a. Identificați principalele caracteristici ale decontărilor fără numerar
Operaţiunile prin intermediul viramentului sunt operaţiuni de decontare prin care este
creditat contul beneficiarului plăţii şi este debitat contul plătitorului, iar băncii ii revine rolul de
intermediar.
Decontările prin virament se caracterizează prin principii:
 sunt reglementate;
 se efectuează prin conturi bancare;
 se efectuează cu acceptul titularului de cont (excepţia – dispoziţia incaso);
 se efectuează în documente tipizate şi acceptate de comun acord;
 se efectuează în termenii stabiliți;
 se efectuează contra plată (beneficiarul este obligat să plătească comisionul);
 după derularea fiecărei operaţiuni se înştiinţează atât beneficiarul, cât şi plătitorul.
Viramentul presupune următoarele noţiuni:
Plătitorul – persoana care este beneficiarul unei valori, mărfuri, servicii sau este obligat
prin nişte angajamente.
 Emitentul documentelor de plată (în majoritatea cazurilor este plătitor).
Beneficiarul – este persoana care beneficiază de creditarea contului.
Banca plătitoare – este banca plătitorului.
Banca intermediară (în RM - BNM) – pentru a facilita decontările prin virament.
Banca beneficiarului (destinatarului) – banca care este împuternicită de a recepţiona
sumele de la plătitor şi de a transmite instrumentele de plată însoţite de extrasul din cont.
Recepţionare – este operaţiune ce constă în primirea informaţiei referitoare la o
modalitate de plată.
Autentificare – constă în determinarea valabilităţii documentului de plată recepţionat.
Acceptul – este însoţit de punerea semnăturii şi amprentei băncii receptoare, fără care nu
se face operaţiunii de decontare.
Refuzul – banca receptoare poate refuza sau stopa procesul de derulare operaţiunii în
cazul când:
 nu este corect întocmită dispoziţia de plată;
 suma din cont este mai mică decât cea necesară;
 termenul expirat a documentului.
Confirmare sau avizul.
După derularea oricărei operaţiuni este emis un extras din cont.
Actualmente derularea decontărilor prin virament se efectuează:
 Între numărul mare de clienţi şi bănci
 Timpul derulării operaţiunii scade
 Cresc relaţiile de colaborare între bănci
b. Caracterizați instrumentele de plată fără numerar
Instrumentele circulației monetare fără numerar

 Cecul
 Cambia
 Bilet la ordin
 Cardul bancar
Modalități de plată prin virament

 Ordinal de plată
 Dispoziția de plată
 Acreditivul
 Incasoo
 Cerere- dispoziție de plată
c.Formulați procedura decontărilor prin dispoziția de plată, incaso, acreditiv,
cambie, card
Cambia sau trata este un ordin scris şi necondiţionat dat de o persoană (trăgătorul)
unei alte persoane (trasul), de a plăti o anumita suma de bani, la vedere sau la un anumit termen,
unei terţe persoane (beneficiarul) sau la ordinul acesteia.
Beneficiarul cambiei este cel care va încasa contravaloarea cambiei, respectiv trăgătorul însuşi, o
terţă persoană sau o bancă.
O cambie trebuie să conţină anumite elemente:

 denumirea de cambie;
 ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată;
 numele celui care trebuie să plătească (trasului);
 specificarea scadenţei (în lipsă înseamnă,,la vedere”);
 arătarea locului unde trebuie făcută plata;
 numele beneficiarului;
 data şi locul emiterii cambiei;
 semnătura celui care emite cambia (a trăgătorului).
Cambia trebuie acceptată de tras. Acceptarea este angajamentul luat de către tras, faţă de orice
posesor legitim de a plăti cambia la scadenţă.
Scadenta este termenul la care cambia este exigibila si trebuie platita. Scadenta trebuie sa
rezulte din textul titlului si trebuie sa fie certa, adica sa indice cu precizie ziua sau termenul maxim
in interiorul caruia creditorul trebuie sa se prezinte la plata.
Scadenta trebuie sa fie unica, titlul cu scadente succesive fiind nul. Cambia care
poarta o scadenta anterioara datei de emitere sau o scadenta ce nu se poate verifica este nula.
Trasul nu este obligat prin lege să accepte dar, în cazul în care acceptă, el devine debitorul
(obligatul) principal.
Prezentarea cambiei la acceptare poate fi:
- facultativă, putând fi făcută până la scadenţă, sau
- obligatorie, atunci trăgătorul indică expres în titlu acest fapt, fixând sau nu, un termen
pentru prezentare sau atunci când cambia este plătibilă la un anume timp de la vedere, în
termen de un an de la data emiterii.
Perceperea în mod incontestabil a mijloacelor băneşti din conturile bancare ale debitorului se
efectuează de către bancă în baza ordinului incaso emis de către persoana abilitată prin lege cu
acest drept, cu excepţia perceperii în mod incontestabil a mijloacelor băneşti din conturile
bancare ale Trezoreriei de Stat.
Ordinul incaso se emite în limba de stat şi se înaintează atât la contul deschis în lei
moldoveneşti cât şi la contul deschis în valută străină, utilizând formularul tipizat în dependenţă
de posibilităţile tehnice.
Ordinul incaso se emite:
a) în 2 exemplare - în cazul în care emitentul ordinului incaso este în calitate de beneficiar;
b) în 3 exemplare - în cazul în care emitentul este împuternicit prin lege cu dreptul de a
emite ordin incaso în numele unei terţe persoane.
Primul exemplar al ordinului incaso se legalizează cu semnăturile persoanelor cu drept de
semnătură şi amprenta ştampilei emitentului. În cazul în care ordinul incaso se emite de către
persoana împuternicită de a emite ordin incaso în numele unei terţe persoane, în acesta se indică
rechizitele beneficiarului (terţei persoane)
Ordinul incaso se prezintă la banca la care se deserveşte emitentul nu mai târziu de o zi
lucrătoare după ziua emiterii. În cazul prezentării ordinului incaso emis în baza documentului
executoriu, emitentul este obligat să anexeze originalul acestuia. Banca aplică pe primul
exemplar al ordinului incaso menţiunile necesare şi îl remite băncii plătitoare, dacă s-a constatat
că:
a) emitentul are dreptul conform prevederilor actelor normative în vigoare de a emite ordin
incaso;
b) ordinul incaso a fost întocmit în conformitate cu prevederile Regulamentului;
c) informaţia din documentul executoriu corespunde cu informaţia indicată în ordinul incaso
(în cazul existenţei documentului executoriu).;
Ordinul incaso se remite de către banca care deserveşte emitentul în aceeaşi zi spre executare
băncii plătitoare cu documentul executoriu prin intermediul poştei sau al persoanei împuternicite
a emitentului. Ordinul incaso care nu poate fi remis băncii plătitoare spre executare, se restituie
emitentului împreună cu documentele aferente. Pe versoul ordinului incaso se indică motivul
restituirii, data, luna, anul şi se aplică semnătura funcţionarului responsabil şi ştampila băncii.
În cazul în care plătitorul (contribuabilul/debitorul) este un titular de cont bancar al băncii în
proces de insolvabilitate sau lichidare sau în cazul în care plătitorul este o bancă în proces de
insolvabilitate sau lichidare, ordinul incaso, după verificare, se remite de către banca care
deserveşte emitentul sau de către emitent spre executare nemijlocit administratorului în
oficiu/administratorului insolvabilităţii comisiei de lichidare (lichidatorului).
Banca plătitoare acceptă spre executare ordinul incaso, dacă sunt respectate următoarele
condiţii:
a) ordinul incaso este emis de către persoana abilitată prin lege;
b) ordinul incaso este întocmit în conformitate cu prevederile Regulamentului;
c) ordinul incaso este însoţit de originalul documentului executoriu (în cazul în care acesta a
fost întocmit în baza documentului executoriu);
d) informaţia din documentul executoriu corespunde cu informaţia indicată in ordinul incaso
(în cazul existenţei documentului executoriu);
e) pe ordinul incaso sunt aplicate semnătura şi amprenta ştampilei băncii în care se
deserveşte emitentul;
f) mijloacele băneşti în cont sunt suficiente pentru executarea totală sau parţială a sumei
înscrise în ordinul incaso şi disponibile pentru a fi utilizate (asupra acestora nu este
aplicată procedura de suspendare/sechestrare sau în urma aplicării acesteia a fost
asigurată suma necesară).
Ordinul incaso neacceptat spre executare se restituie de către banca plătitoare băncii în care se
deserveşte emitentul sau nemijlocit emitentului, cu menţiunea aplicată pe verso despre motivele
neexecutării, data, luna, anul, semnătura funcţionarului responsabil şi ştampila băncii.
Pe ordinul incaso acceptat spre executare, banca plătitoare aplică menţiunile necesare.
La efectuarea plăţii parţiale, banca aplică pe versoul tuturor exemplarelor ordinului incaso
menţiunea cu privire la suma plăţii parţiale, data, luna şi anul, semnătura şi ştampila băncii, iar în
cazul existenţii documentului executoriu menţiunile nominalizate se aplică şi pe versoul acestuia.
Banca plătitoare trece la scăderi suma totală sau parţială înscrisă în ordinul incaso în ziua primirii
acestuia spre executare.
Ordinul incaso se transmite cu suma totală sau parţială în aceeaşi zi (1 - în dosar, 2 – plătitorului,
3 - băncii în care se deserveşte emitentul împuternicit cu dreptul de a emite ordin incaso în
numele unei terţe persoane, pentru a fi prezentat emitentului).
După executarea ordinului incaso în sumă totală sau parţială, banca plătitoare aplică pe versoul
originalului documentului executoriu suma executată, data efectuării plăţii, semnătura
funcţionarului responsabil şi ştampila băncii şi îl remite emitentului prin intermediul băncii în
care se deserveşte acesta.
Banca beneficiară, după recepţionarea ordinului incaso de la banca plătitoare efectuează în
aceeaşi zi lucrătoare controlul corectitudinii indicării contului bancar şi codului fiscal al
beneficiarului.
Dacă este corect - efectuează următoarele:
a) înregistrează în aceeaşi zi lucrătoare mijloacele băneşti în contul bancar al beneficiarului;
b) tipăreşte 2 exemplare ale ordinului incaso, 1 - beneficiarului, 2 - în dosar.
În caz contrar - restituie băncii plătitoare suma respectivă nu mai târziu de ziua lucrătoare
următoare celei în care aceasta a fost primită, întocmind un ordin de plată indicând codul
tranzacţiei şi referinţa la ordinul incaso transmis eronat de banca plătitoare.

Acreditiv. Vanzarea de marfuri si furnizarea de servicii cumparatorilor straini comporta riscuri

suplimentare in raport cu comertul pe plan intern. Desi interesele partilor raman aceleasi,
cumparatorul tine ca prestatiile sa fie oferite, iar vanzatorul ca plata sa fie efectuata. In
tranzactiile internationale riscurile cresc. Aceste riscuri pot fi reduse prin utilizarea unor tehnici
de decontare a tranzactiilor, reglementate si acceptate pe plan international.

Acreditivul documentar, este cea mai utilizata modalitate de plata in cadrul relatiilor comerciale
internationale. Derularea operatiunilor cu acreditivul documentar este reglementata de catre
Regulile si Uzuantele Uniforme (R.U.U.) privind creditul documentar, elaborate de Camera
Internationala de Comert din Paris. Aceste reguli au fost publicate pentru prima data la Lisabona
in 1951 si revizuite de mai multe ori.
Acreditivul documentar reprezinta o modalitate de plata des utilizata in schimburile
economice internationale, potrivit careia platile se fac dintr-o suma de bani rezervata in mod
special de catre cumparator (importator) in contul sau, contra prezentarii de catre furnizor , intr-
un termen fixat, a documentelor ce dovedesc indeplinirea obligatiilor privind expedierea
marfurilor sau prestarea serviciilor, in conformitate cu conditiile stabilite anterior prin contractul
comercial.
Partile participante la operatiunile generate de utilizarea acreditivului sunt urmatoarele:

 ordonatorul acreditivului (importatorul) care in calitate de cumparator este cel ce initiaza

deschiderea acreditivului
 banca emitenta a acreditivului (ordonatoare), respectiv banca importatorului, care
efectueaza deschiderea acredititvului
 beneficiarul acredititvului reprezentat de furnizorul marfurilor (exportatorul) sau
prestatorul de servicii
 banca mandatata, respectiv banca furnizorului, care are obligatia de a aviza beneficiarul
in privinta deschiderii acreditivului si de a urmari in tocmai indeplinirea conditiilor de
utilizare ale acestuia.
Procedura de deschidere a acreditivului documentar include doua etape principale:
 A. prezentarea cererii de deschidere a acreditivului.
Cererea este intocmita de catre ordonator si include toate instructiunile referitoare la acredtiv. De
regula, cererea se intocmeste intr-o limba de uz international. In cerere se mentioneaza
urmatoarele date:

 numele si adresa beneficiarului (nume, adresa, cod fiscal, nr. cont);

 banca beneficiarului (nume, adresa completa, cod SWIFT);
 valoarea (suma in cifre si litere);
 valuta;
 valabilitatea acreditivului (pana la 25 de zile);
 conditia cum se face plata (la vedere, la termen, prin acceptare, prin negociere, plata
mixta);
 locul de incarcare al marfii (localitate,tara);
 conditia de livrare a marfurilor, conform INCOTERMS 2000;
 termenul cand trebuie prezentate documentele specificate la banca pentru a incasa suma,
sau pentru acceptare sau negociere;
 alte precizari: livrari partiale permise/nepermise, transbordari permise/nepermise, cine
suporta comisioanele bancare, forma acreditivului (revocabil/irevocabil,
confirmat/neconfirmat), modul de realizare (prin plata la vedere/prin acceptare/ prin
negociere), transferabil/netransferabil.
B. elaborarea propriu-zisa a acreditivului.
Pe baza instructiunilor de la clientul sau, banca emitenta intocmeste acreditivul documentar
pe care il transmite beneficiarului prin intermediul bancii sale. Toate instructiunile corespund
celor din cererea de deschidere, fara amendamente si traduceri in alta limba. Astfel banca care
deschide un acreditiv documentar poarta o raspundere a decontarii datorita angajamentului de
plata asumat.
Elementele acreditivului documentar
Acreditivul trebuie sa contina, inca de la deschidere, toate datele necesare derularii sale, care pot
fi structurate:
(a) elemente definitorii;
 data și locul emiterii
 data și locul expirarii valabilității
 tipul acreditivului
 suma
 valuta
 detalii privind marfa
 locul de încărcare și destinația mărfii
 termenul de încărcare a mărfii
(b) elemente referitoare la documente;
 documente de transport
 facture
 certificatul de calitatete
 certificatul de inspecție
 certificatul de origine
 certificatul fitosanitar sau cel veterinary
 polita de asigurare
      (c) elemente referitoare la rambursare.
 Cardul bancar reprezinta un instrument de decontare, care, pe de o parte, asigura
posesorului autorizat achizitionarea de bunuri sau servicii, fara prezenta efectiva a numerarului,
iar pe de alta parte, permite legatura financiara dintre comercianti si consumatori (prin acces intr-
un cont bancar).
Totodata, cardul bancar este un instrument universal de plata, permitand retragerea de
numerar de la ghiseele automate bancare. ce constituie cheia de acces a dirijarii contului de card.
Este un suport de tranzactie standardizat, securizat si informatizat care are urmatoarele
elemente obligatorii:
 numarul cardului,
 numele si prenumele detinatorului,
 data emiterii si expirarii valabilitatii,
 denumirea si sigla emitentului,
 o banda magnetica
 rubrica pentru semnatura titularului.
Cardul permite dirijarea unuia sau mai multor conturi. Prin intermediul cardului bancar se
poate efectua plata pentru marfuri si servicii, ridicarea banilor in numerar. Cardul se emite pentru
o perioada anumita, de obicei 1- 4 ani. La expirarea termenului de valabilitate a cardului el este
prelungit, adica se elibereaza un nou card, pentru acelasi cont.
În funcţie de modul de păstrare a informaţiei, există:
 card cu microprocesor – conţine un microprocesor în care se păstrează informaţia şi care
permite reînnoirea ei (smart card-carduri inteligente);
 card cu bandă magnetică – păstrează informaţia pe această bandă magnetică,
 carduri mixte – informaţia care nu necesită actualizare se păstrează pe bandă magnetică,
iar cea actualizată pe microprocesor.
În funcție de proveniența mijloacelor bănești disponivile în cont
 Cardurile de debit prezinta urmatoarele caracteristici:
 asigura utilizatorului achizitia de bunuri si servicii,
 sau retrageri de numerar, fara prezenta efectiva a insemnelor monetare;
 conditia esentiala a acestor carduri este existenta unor fonduri intr-un cont de
card, si efectuarea de cheltuieli in limita soldului disponibil;
 in cazul depasirii soldului, bancile acorda credite la dobanzi ridicate, ceea ce
constituie o modalitate profitabila a bancilor de oferire a unor produse si servicii
catre populatie;
 Cardurile de debit cu overdraft se obtin, de obicei, in urma unei conventii dintre firma
angajatoare si o banca care are in portofoliu acest produs.
Overdraftul este o facilitate oferita angajatilor firmelor ce au incheiat conventii cu
bancile. Cunoscut si ca descoperit de cont, acesta consta in faptul ca posesorul unui astfel
de card are acces la un credit stabilit de banca emitenta impreuna cu firma angajatoare. In
general, creditul oferit reprezinta echivalentul a max 3 venituri lunare nete.
În funcţie de zona de acceptabilitate, cardurile pot fi:

 Carduri naţionale. Aceste carduri au o valabilitate numai pe teritoriul naţional şi se pot

emite de băncile locale, fie sub marca şi firma lor, fie sub marca şi denumirea unei
instituţii 135 internaţionale specializate. Cardurile au o utilizare tipică, adică pentru
eliberări de numerar şi efectuarea de plăţi din disponibil sau din credite.
 Carduri internaţionale. Asemenea carduri se emit de instituţiile internaţionale sau de
băncile locale care au devenit membre ale sistemelor internaţionale pentru carduri, dar
numai sub marca şi firma sistemului internaţional folosit. Cele mai cunoscute sisteme
internaţionale sunt VISA INTERNATIONAL şi EUROPAY INTERNATIONAL,
sisteme folosite şi în ţara noastră.
În funcţie de scopul utilizării, cardurile se clasifică în:

 carduri personale, titularii cărora sunt persoanele fizice;

 carduri de afaceri (business), titularii fiind persoanele juridice. Astfel de carduri sunt
carduri multifuncţionale, cunoscute şi sub denumirea de carduri corporative.
Ordinul de plata este o dispozitie neconditionata, data de catre emitentul acesteia,
unei unitati bancare receptoare, de a pune la dispozitia unui beneficiar o anumita suma de bani.
O astfel de dispozitie este considerata a fi ordin de plata daca:
 societatea bancara receptoare intra in posesia sumei respective fie prin debitarea unui
cont al emitentului, fie prin incasarea ei de la emitent;
 nu prevede ca plata trebuie facuta la cererea beneficiarului.
El se utilizeaza pentru acoperirea unor obligatii certe sau viitoare, precum si pentru
crearea unor creante privind suma ce se va plati. Este folosit, de regula, in sfera
operatiunilor necomerciale.
Ordinul de plata se poate utiliza numai prin existenta disponibilului in contul din care se
va face plata si poate fi revocat, in orice moment, pana la efectuarea platii.
Partile implicate in ordinul de plata, sunt:
  Ordonatorul – initiaza operatiunea, stabileste conditia platii, constituie sursa de fonduri
necesare, plateste sau poate revoca plata( inainte de executie).
 Beneficiarul – cel in favoarea caruia se efectueaza plata; se conformeaza conditiilor
prevazute in ordinul de plata.
 Bancile
 Banca ordonatoare – da dispozitia pentru efectuarea platii prin ordinul de plata si
la care se constituie sursa de fonduri;
 Banca platitoare – banca la ghiseele careia se achita suma in contul beneficiarului.
Ordinul de plata trebuie sa contina obligatoriu urmatoarele mentiuni:
 ordinul neconditionat de a plati o anumita suma de bani;
 numele sau denumirea beneficiarului si, dupa caz, numarul contului acestuia deschis la
banca
 numele sau denumirea platitorului, numarul contului acestuia deschis la
 denumirea societatii bancare initiatoare
 denumirea societatii bancare receptoare
 elementul sau elementele care sa permita autentificarea emitentului de catre societatea
bancara initiatoare
Ordinul de plata se semneaza de catre compartimentul decontari-contabilitate pentru
intocmire si pentru inregistrare in 'Jurnalul de casa pentru plati” si se trimite la casieria bancii pe
cale interna. Casierul bancii urmareste existenta stampilei bancii si verifica autenticitatea
semnaturilor persoanelor din banca din spatiul 'verificat', verifica identitatea persoanei
beneficiare, cu datele inscrise in ordinul de plata, dupa care elibereaza, sub semnatura,
beneficiarului suma de bani respectiva. Ordinul de plata semnat de casier se claseaza de acesta la
actele de casa ale zilei respective. Inregistrarea in debitul contului din care se plateste suma se
realizeaza in baza jurnalului de casa pentru plati.