TRATATUL DE LA LISABONA: INTRODUCERE

Tratatul de la Lisabona răspunde nevoii de a reforma structura şi modul de funcţionare a

Uniunii Europene (UE). Extinderile succesive ale UE au dus numărul statelor membre la 27. Prin
urmare, era necesară o adaptare a funcţionării instituţiilor şi a modalităţilor de luare a deciziilor la
nivel european.
În plus, Tratatul de la Lisabona a permis reformarea mai multor politici ale UE. Acesta a
redefinit şi a consolidat acţiunile întreprinse la nivel european.

ISTORIC
O primă tentativă de reformă a avut loc odată cu elaborarea Tratatului de instituire a unei
Constituţii pentru Europa. Obiectivul era de a înlocui tratatele fondatoare ale UE cu o Constituţie
Europeană.
Constituţia a fost semnată la Roma la 29 octombrie 2004. Totuşi, înainte de a intra în
vigoare, aceasta trebuia să fie ratificată de toate statele membre. Procesul de ratificare s-a soldat cu
un eşec în mai multe state membre.
La 23 iulie 2007, o nouă conferinţă interguvernamentală a fost convocată la Lisabona,
pentru a găsi o alternativă la Tratatul constituţional şi pentru a continua reformele. Ideea unei
Constituţii Europene a fost, prin urmare, abandonată şi au avut loc noi negocieri pentru elaborarea
unui tratat de modificare.
La 13 decembrie 2007, cei 27 de şefi de stat sau de guvern din UE au semnat la Lisabona
noul tratat de modificare. Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce
a fost ratificat de toate statele membre în conformitate cu cerinţele lor constituţionale.

DIFERENŢELE FAŢĂ DE TRATATUL DE INSTITUIRE A UNEI

CONSTITUŢII PENTRU EUROPA
Tratatul de la Lisabona este, în mare parte, inspirat de Tratatul constituţional. Majoritatea
reformelor instituţionale şi politice avute în vedere în Constituţie sunt reluate în Tratatul de la
Lisabona, dar prezentate sub o formă diferită.
Tratatul constituţional era menit, într-adevăr, să abroge tratatele fondatoare ale UE, pentru a
le înlocui cu un text unic: Constituţia pentru Europa. În schimb, Tratatul de la Lisabona nu
înlocuieşte tratatele fondatoare, doar le modifică, cum au făcut şi tratatele de la Amsterdam şi Nisa
anterior. Astfel, Tratatul de la Lisabona se prezintă sub forma unei serii de amendamente aduse
tratatelor fondatoare.
Această schimbare de formă nu are consecinţe în plan juridic, dar are un efect semnificativ
în plan simbolic şi politic. Ideea unei Constituţii Europene a fost abandonată, iar dreptul european
rămâne stabilit de tratatele internaţionale.
Astfel, UE se bazează în continuare pe cele două tratate fondatoare: Tratatul privind
Uniunea Europeană şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene a fost totuşi redenumit „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”

CONTRIBUŢIILE ADUSE DE TRATATUL DE LA LISABONA

Tratatul de la Lisabona:
 reformează instituţiile şi îmbunătăţeşte procesul decizional al UE;
 consolidează dimensiunea democratică a UE;
 reformează politicile interne ale UE;
 consolidează politica externă a UE.
Aspecte instituţionale
 Reforma instituţiilor UE era necesară datorităcreşterii numărului de state membre..
Tratatul de la Lisabona modifică astfel normele privind compoziţia Comisiei, a Parlamentului
European, a Comitetului Regiunilor şi a Comitetului Economic şi Social European.
În plus, Tratatul de la Lisabona reformează procesul decizional din cadrul Consiliului.
Acesta elimină efectiv vechiul sistem de vot ponderat şi introduce o nouă definiţie a majorităţii
calificate pentru votarea deciziilor.
Tratatul de la Lisabona creează, de asemenea, două noi funcţii în arhitectura instituţională a
UE:
 preşedintele Consiliului European;
 Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate.
De asemenea, Tratatul de la Lisabona şi-a propus să clarifice şi să îmbunătăţească
funcţionarea UE. Acesta elimină vechea structură bazată pe piloni în favoarea unei noi repartizări a
competenţelor între UE şi statele membre. Tratatul de la Lisabona simplifică, de asemenea,
procedurile legislative şi tipologia actelor juridice adoptate în cadrul UE.
În plus, Tratatul de la Lisabona conferă o mai mare flexibilitate funcţionării UE. Acesta
introduce o serie de clauze instituţionale menite să faciliteze construcţia europeană în anumite
domenii politice. S-a facilitat, de asemenea, punerea în aplicare a cooperării consolidate între statele
membre.
Consolidarea democraţiei europene
Unul dintre obiectivele Tratatului de la Lisabona este de a consolida democraţia europeană,
mai ales cu scopul de a accentua legitimitatea deciziilor şi de a apropia UE de cetăţenii săi. Astfel,
puterile Parlamentului European au fost consolidate în mod semnificativ. De asemenea, Tratatul de
la Lisabona conferă parlamentelor naţionale un rol mai important în cadrul UE.
În plus, Tratatul de la Lisabona instituie iniţiativa cetăţenească, care permite cetăţenilor să participe
mai activ la construcţia europeană.
Politicile interne ale UE
Una dintre cele mai importante modificări se referă la spaţiul european de libertate,
securitate şi justiţie. Tratatul de la Lisabona sporeşte competenţele UE în ceea ce priveşte:
 controlul la frontiere, azilul şi imigraţia;
 cooperarea judiciară în materie civilă;
 cooperarea judiciară în materie penală;
 cooperarea poliţienească.
De asemenea, Tratatul de la Lisabona clarifică competenţele UE în domeniul politicilor
economice, sociale şi energetice. Acesta stabileşte ca nou obiectiv crearea unui spaţiu european de
cercetare.
Politica externă a UE
Acţiunea UE pe plan internaţional a fost consolidată. Mai întâi de toate, Tratatul de la
Lisabona conferă o mai mare coerenţă şi vizibilitate politicii externe şi de securitate comune a UE.
UE dobândeşte astfel personalitate juridică, ceea ce îi permite să negocieze şi să fie parte
contractantă la tratatele internaţionale. În plus, UE este reprezentată de acum înainte pe scena
internaţională de Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate.
De asemenea, politica de securitate şi apărare comună face acum obiectul unei secţiuni a
tratatelor fondatoare. Obiectivele pe termen lung vizează instituirea unei apărări europene comune.

În cadrul pilonul al III-lea se creează „Eurojust” – ul.

Ideea adoptării Constituţiei Europene
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa pentru Uniunea Europeană (TCE) a
fost semnat de către reprezentanţi ai Statelor Membre pe 29 Octombrie 2004, şi a fost supus
procesului de ratificare de către Statele membre pînă cînd, în 2005, votanţii francezi (29 mai) şi
olandezi (1 iunie) l-au res-pins în cursul referendumurilor. Eşecul înregistrat de constituţie în a
cîştiga sprijinul popular în aceste două ţări a făcut ca şi alte ţări să amîne sau să oprească procedura
de ratificare. Dacă ar fi fost ratificat,Tratatul ar fi intrat în vigoare pe1 noiembrie2006. Astăzi, mai
mult ca niciodată, într-o lume în evoluţie constantă, Europa trebuie să facă faţă unor noi provocări:
globalizarea economiei, evoluţia demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de
energie şi noile ameninţări la adresa securităţii. Iată provocările secolului al XXI-lea. Iar acestea
nuţin cont de frontiere. Statele membre nu mai sunt în măsură săfacă faţă singure tuturor acestor
probleme. Pentru a găsi soluţii şi a răspunde preocupărilor cetăţenilor, era necesar de un efort
colectiv la nivel european. Europa trebuia să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente şi
coerente, adaptate nu numai la funcţionarea unei Uniuni recent extinse de la 15 la 27de state
membre, ci şi la transformările rapide prin care trecea lumea de astăzi. Prin urmare, regulile care
stau la baza coo-perării dintre ţări trebuieau revizuite. Acesta şi este obiectivul tratatului semnat la
Lisabona, la 13 decembrie 2007. Liderii europeni au convenit asupra unor noi reguli ţinînd cont de
schimbările politice, economice şi sociale şi dorind, în acelaşi timp, să răspundă aspiraţiilor şi
speranţelor europenilor. Tratatul de la Lisabona stabileşte care sunt competenţele UE şi mijloacele
pecare aceasta le poate utiliza şi modifică structura instituţiilor şimodul de funcţionare a acestora.
În consecinţă, caracterul democratic şi valorile fundamentale ale Uniunii sunt consolidate.
Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007). Necisitatea adoptării.
Caracteristica generală
La Lisabona, la 13 decembrie 2007. liderii europeni au convenit asupra unor noi reguli
ţinînd cont de schimbările politice,economice şi sociale şi dorind, în acelaşi timp, să răspundă
aspiraţiilor şi speranţelor europenilor. Tratatul de la Lisabona stabileşte care sunt competenţele UE
şi mijloacele pe care aceasta le poate utiliza şi modifică structura instituţiilor şi modul defuncţionare
a acestora. În consecinţă, caracterul democratic şi valorile fundamentale ale Uniunii sunt
consolidate. Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei
conferinţe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană şi Parlamentul
European. Toate cele 27 de state membre l-au ratificat urmînd proceduri variate, în funcţie de
constituţia naţională. Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de “Tratatul de
Reformă”, este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. Numele
oficial,complet,este “Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană
şi aTratatului de instituire a Comunităţii Europene”. Textul tratatului s-a finalizat în urma unui
summit neoficial la Lisabona la 19 octombrie 2007, iar la 13 decembrie 2007 tratatul a fosts emnat
de către reprezentanţii celor 27 de state membre ale UE. Potrivit articolului 6, intrarea în vigoare a
Tratatului era iniţial programată pentru 1 ianuarie 2009, în cazul în care toate instrumentele de
ratificare vor fi fost depuse anterior acestei date sau,în caz contrar, în prima zi a lunii următoare
celei în care a fost depus ultimul instrument de ratificare. Cum Republica Cehă a ratificat tratatul
abia la 3 noiembrie 2009, ultima dintre cele 27de ţări membre care a îndeplinit această procedură, el
a intrat învigoare la 1 decembrie 2009.
Există trei motive fundamentale pentru care era nevoie de acest Tratat:
 o mai mare eficienţă în procesul de luare a deciziilor;
 mai multă democraţie prin conferirea unui rol mai important Parlamentului European şi
parlamentelor naţionale;
 o mai mare coerenţă pe plan extern.
Toate acestea îi vor permite Uniunii să promoveze mai bine interesele cetăţenilor săi.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără a le
înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face
faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.
Schimbările instituţionale ale Uniunii Europene adusede Tratatul de la Lisabona
(2007)
1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi
parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi
ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine.
2. Un rol consolidat pentru Parlamentul European: ales direct de către cetăţenii Uniunii
Europene, acesta are noi atribuţii majore privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile
internaţionale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării
politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziţie de egalitate cu Consiliul de
Miniştri(care reprezintă statele membre) în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a
legislaţiei Uniunii Europene.
3. O mai mare implicare a parlamentelor naţionale.
4. Orice stat membru poate să-şi retragă statul de membrual UE.
5. O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativeicetăţenilor, un milion de cetăţeni
din diferite state membre potcere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
6. Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliul de Miniştri este
extins la noi domenii politice,astfel încît procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai
eficient.
7. Tratatul de la Lisabona creează funcţia de preşedinte al Consiliului European (ales pentru
un mandat de doi ani şi jumătate), introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei
şi rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a
Parlamentului European şi include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile
financiare. Spre deosebire de tratatele existente, Tratatulde la Lisabona prevede că fiecare stat
membru va avea propriul comisar. Parlamentul European poate avea cel mult 751 demembri, iar
fiecare stat membru poate avea maxim 96 şi minim 6 reprezentanţi.
8. Solidaritate între statele membre.
9. Mai multă siguranţă pentru toţi.
10. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentelede politică externă de care
dispune Europa sunt regrupate atît în ceea ce priveşte elaborarea, cît şi adoptarea noilor politici.
Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga
lume.
11. Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate, vice-preşedinte a Comisiei.
12. Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferiÎnaltului Reprezentant sprijinul
necesar. Ajutor umanitar.Democratizarea procesului decizional în contextul Tratatului de la
Lisabona (2007) Votul cu majoritate calificată din Consiliu este extins la noi domenii politice, astfel
încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea
majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei,
reflectînd astfel dubla legitimitatea Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci cînd o decizie
esteluată prin votul a 55% din statele membre, reprezentînd cel puţin 65% din populaţia
Uniunii.Tratatul de la Lisabona creşte numărul domeniilor politice în care Parlamentul European,
ales prin vot direct, trebuie să aprobe legislaţia UE alături de Consiliul alcătuit din miniştri naţionali
(procedura de „codecizie”).În Consiliul de Miniştri, sistemul standard de vot va fi „votul cu
majoritate calificată”. Acesta se va baza pe principiul dublei majorităţi. Pentru a fi adoptate în
Consiliul de Miniştri,deciziile trebuie să fie susţinute de 55% din statele membre (în prezent,15 din
27 de ţări ale UE), reprezentînd cel puţin 65% din populaţia UE. Pentru a elimina posibilitatea ca un
număr foarte mic de state membre, dintre cele mai populate, să poată bloca adoptarea unei decizii, o
minoritate de blocaj trebuie să fie alcătuită din cel puţin patru state membre. În caz contrar, se va
considera că majoritatea calificată este atinsă chiar dacă nu este îndeplinit criteriul populaţiei.
Tratatul de la Lisabona extinde aria de aplicare a votului cu majoritate calificată la noi domenii
politice. Este în interesul Uniunii Europene să se simplifice procesul decizional, inclusiv în domenii
precum lupta împotriva schimbărilor climatice, securitatea energetică şi ajutorul umanitar de
urgenţă în zonele sensibile de pe glob. Cîteva dintre celelalte modificări se referă la aspecte precum
iniţiativele cetăţenilor, protecţia diplomatică şi consulară şi diferite aspecte procedurale.Votul în
unanimitate rămâne necesar în domenii precum fiscalitatea, politica externă, apărarea şi securitatea
socială.
Noul serviciu european în cadrul PESC (Tratatul de laLisabona ). Diplomaţia Uniunii
Europene
Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de “Tratatul de Reformă”,
este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. Numele oficial, complet,este
“Tratatul de la Lisabona de modificare aTratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene”. Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la
Lisabona la 19 octombrie 2007, iar la13decembrie2007 tratatul a fost semnat de către reprezentanţii
celor 27 de state membre ale UE. El a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. UE devine un actor pe
scena internaţională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât
în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei
o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. De asemenea, utilizează forţa
dobîndită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova
interesele şi valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale
statelor membre în domeniul afacerilor externe. Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, care este şi unul din vicepreşedinţii Co-misiei, va creşte
impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE. Funcţia de Înalt Reprezentant nu creează
noi puteri, ci simplifică acţiunea externă a UE, eliminînd suprapunerile şi confuziile. Înaltul
Reprezentant ia măsuri în domeniul politicii externe, pe baza deciziilor adoptate în unanimitate de
cele 27 de state membre ale UE, iar rolul său este de a completa, nu dea înlocui politica externă sau
eforturile diplomatice ale statelor membre. A fost creat şi Noul Serviciu european pentru acţiune
externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.UE va avea circa 7000 de diplomaţi, peste
130 vor activa peste hotarele UE începînd cu 01 decembrie 2010.
Rolul Parlamentelor naţionale ale UE în contextul Tra-aului de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona prevede o mai mare implicare a parlamentelor naţionale:
parlamentele naţionale pot participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în
special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci
când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar. În special, parlamentele naţionale pot
acţiona în calitate de „gardieni” ai principiului de subsidiaritate. (Acest principiu este destinat să
garanteze faptul că deciziile sunt luate cît mai aproape de cetăţeni şi că se verifică constant dacă ac-
ţiunea întreprinsă la nivel comunitar este justificată, avînd în vedere posibilităţile disponibile la
nivel naţional, regional sau local). Parlamentele naţionale au puterea de a influenţa deciziile în faza
iniţială a elaborării unei propuneri, înainte ca aceasta să fie analizată în detaliu de Parlamentul
European şi de Consiliul de Miniştri. Alături de rolul consolidat al Parlamentului European,
implicarea parlamentelor naţionale conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea
legitimităţii acţiunilor Uniunii. Pentru prima dată, parlamentele naţionale sunt recunoscute ca
făcând parte integrală din structura democratică aUniunii Europene. Sunt introduse prevederi
speciale destinate să ajute parlamentele naţionale să se implice mai îndeaproape în activitatea
Uniunii. Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009. Pentru a intra în vigoare, Tratatul
de la Lisabona a trebuit să fie ratificat de către cele 27 de state membre. Fiecare stat membru a avut
libertatea de a decide, în conformitate cu regulile sale con-stituţionale, dacă această ratificare se va
face prin referendum sau prin vot parlamentar. Spre deosebire de tratatele existente,Tratatul de la
Lisabona prevede că fiecare stat membru va avea propriul comisar. Parlamentul European poate
avea cel mult751 de membri, iar fiecarestatmembrupoateaveamaxim96şiminim 6
reprezentanţi.Tratatul de la Lisabona creează un nou post permanent,cel de Preşedinte al Consiliului
European, numit de ConsiliulEuropean pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Acest aspect
conferă mai multă continuitate şi stabilitate activităţii Consiliu-lui European.Tratatul de la Lisabona
creează, de asemenea, postul de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica
desecuritate, care este în acelaşi timp şi unul dintre vicepreşedinţii Comisiei şi prezidează lucrările
Consiliului Relaţii Externe. Aceasta va aduce mai multă coerenţă în acţiunea externă şi va contura
profilul UE pe scena internaţională, creând o identitatea Uniunii.
Iniţiativa cetăţănească în contextul Tratatului de la Lisabona (2007)
Tratatul de la Lisabona introduce iniţiativa cetăţenilor europeni. Noua dispoziţie privind
democraţia participativă prevede că un milion de cetăţeni provenind dintr-un număr semnificativ de
state membre pot lua iniţiativa de a invita Comisia să prezinte orice propunere adecvată referitoare
la aspecte care, în opinia cetăţenilor, necesită un act legislativ elaborat la nivelul Uniunii în scopul
aplicării Tratatului de la Lisabona. Detaliile cu privire la această procedură vor fi stabilite prin
legislaţie.
 Uniunea Europeană - persoană juridică unică. O nouă etapă a modernizării Uniunii
Europene în contextul Tratatului de la Lisabona (2007)
Prin Tratatul de la Lisabona se creează un nou cadru instituţional mai stabil şi mai
eficient.Tratatul de la Lisabona creează funcţia de preşedinte al Consiliului European (ales pentru
un mandat de doi ani şi jumătate), introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei
şi rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a
Parlamentului European şi include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile
financiare.Spre deosebire det ratatele existente, Tratatul de la Lisabona prevede că fiecare stat
membru va avea propriul comisar. Parlamentul European poate avea cel mult 751 de membri, iar
fiecarestatmembrupoateaveamaxim96 şi minim 6 reprezentanţi. Instrumentele de politică externăde
care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce priveşteelaborarea, cât şi adoptarea noilor
politici. Tratatul de la Lisa-bona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săidin
întreaga lume. De asemenea, utilizează forţa dobîndită deEuropa în domeniul economic, umanitar,
politic şi diplomaticpentru a promova interesele şi valorile europene pe plan mon-dial, respectând,
în acelaşi timp, interesele specificealestatelormembre în domeniul afacerilor externe. Prin Tratatul
de la Li-sabona Uniunea Europeană areo personalitate juridică unică,ceea ce îi întăreşte puterea de
negociere, determinând-o să fiemai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pen-tru
ţările terţe şi organizaţiile internaţionale. Numirea unui ÎnaltReprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de se-curitate, care este şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşteimpactul,
coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE. Funcţiade Înalt Reprezentant nu creează noi puteri, ci
simplifică acţiu-nea externă a UE, eliminând suprapunerile şi confuziile. Înaltul Reprezentant ia
măsuri în domeniul politicii externe, pe baza deciziilor adoptate în unanimitate de cele 27 de state
membreale UE, iar rolul său este de a completa, nu de a înlocui politica externă sau eforturile
diplomatice ale statelor membre.
Obiectivul principal al politicii Uniunii în domeniul cooperării pentru dezvoltare în
contextul Tratatului de laLisabona
Tratatul de la Lisabona introduce, pentru prima dată, o bază juridică pentru ajutorul
umanitar. Această prevedere subliniază specificitatea politicii şi aplicarea principiilor dreptului
internaţional, în special principiile imparţialităţii şi nediscriminării.Tratatul de la Lisabona
menţionează clar că reducerea şi eradicarea sărăciei reprezintă obiectivul principal al politicii
Uniunii în domeniul cooperării pentru dezvoltare. Acesta trebuie avut învedere când UE pune în
aplicare politici care pot afecta ţările în curs de dezvoltare. Acest lucru implică faptul că politica de
cooperare pentru dezvoltare este o politică de sine stătătoare şi nu se situează în prelungirea politicii
externe şi de securitate comună. În cazul unui ajutor financiar urgent, Consiliul va hotărî cu
majoritate calificată, la propunerea Comisiei. Aceasta înseamnă că, în viitor, ajutorul financiar va
putea fi furnizat mai rapid. În Tratatul de la Lisabona, ajutorul pentru cooperare şi ajutorul umanitar
sunt considerate„competenţe comune paralele”- ceea ce înseamnă că Uniunea desfăşoară o politică
autonomă,care nu împiedică statele membre să-şi exercite competenţele şi nici nu transformă
politica proprie într-una „complementară”politicilor statelor membre.
 CONSTITUTIA UE

In urma aprobarii Declaratiei de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European

hotaraste infiintarea unei Conventii Europene, care sa pregateasca procesul de reforma a UE.
Rezultatul dezbaterii este reprezentat de elaborarea proiectului Constitutiei europene.
Studiind rolul politicii militare in noua Constitutie Europeana, constatam ca se acorda o
mare atentie Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC), dar si unei politici comune de
aparare. Referintele normative ale politicii militare sunt concrete si presarate cu numeroase
constrangeri. Tratatul constitutional va inlocui toate tratatele actuale pe linie de PESC, prin
refondarea dispozitiilor referitoare la spatiul de libertate, securitate si justitie, si va permite statelor
membre sa-si amelioreze capacitatile de actiune intr-un cadru comun.
Europa a gasit motivarile necesare unei politici externe a Uniunii Europene dupa inertia
manifestata fata de criza balcanica si imposibilitatea de a se impune in recenta criza din Golf. In fata
unor provocari majore, Europa nu are politica externa.
Marile puteri, Franta, Marea Britanie si Germania, desfasoara agende de politica externa
proprii, dar nu au o agenda comuna in cadrul UE.
Strategiile statelor membre pot sa corespunda sau sa se coordoneze, dar si sa se contrazica
sau sa fie opuse, insa niciodata nu formeaza o politica singulara. UE, putere economica unificata,
care atarna greu in lume, are numeroase, mici si mandre politici externe care nu dau greutate.
Cu toate acestea, deja de cativa ani buni, Europa a reusit sa dezvolte o proiectie externa
comuna, uneori insa injusta. Chiar daca nu dispune de o veritabila politica unitara si coerenta in fata
marilor provocari internationale, UE propune, mai mult sau mai putin, actiuni externe si mecanisme
de cooperare prin intermediul diferitelor sale institutii. Din aceasta zona apar problemele de
coerenta, de coordonare si, deci, apare si necesitatea aprofundarii procesului de integrare europeana
la care este chemat sa raspunda noul tratat constitutional.
Noua constitutie integreaza si rationalizeaza diferitele tratate care stau la baza UE. Proiectul
de tratat constitutional este adoptat la 29 octombrie 2004, la Roma, in acelasi local unde s-a semnat
in 1957 Tratatul Comunitatii Europene Economice (TCEE). Este validata de PE in luna ianuarie
2005 si urmeaza sa fie ratificata de catre statele membre.
Organizarea Tratatului Constitutiv in patru parti demonstreaza constituirea unui corp de
reguli cu nivel maxim de abstractizare, generalizare dar si caracterizate prin posibilitatea facila de
intelegere de catre cetatean, care sa constituie nu numai un fundament juridic solid pentru o Uniune
Europeana extinsa.
Adoptarea unei Constitutii Europene va reprezenta un pas important pentru ca Uniunea
Europeana sa devina un actor global. In conditiile in care adoptarea unei Constitutii este de natura
sa aprofundeze in mod decisiv integrarea politica la nivelul Uniunii, prin disparitia “traditionalilor”
piloni (pilonul comunitar, politica externa si de securitate comuna si cooperarea in materie judiciara
sa politieneasca – J.A.I.), un astfel de instrument ar servi ca un adevarat “catalizator” pentru
consacrarea Uniunii ca un actor international de prim rang la nivelul societatii internationale.
Dupa incercarea nereusita din 2003 de adoptare a proiectului de tratat, s-a realizat o solutie
echitabila, care sa satisfaca principalele grupuri de state.
Tratatul constitutional consacra dubla majoritate – spre deosebire de sistemul actual, care
consacra o “tripla majoritate”.
Ideea dublei majoritati in cazul votului cu majoritate calificata marcheaza desprinderea de
sistemul “Nisa”, evitandu-se posibilitatea constituirii unei “minoritati de blocaj” constituita dintr-un
numar redus de state mari.
Prin “majoritatea calificata 12 state (intr-o UE de 25) sau un numar reprezentand 35,01% din
populatia UE au posibilitatea de a respinge o initiativa legislativa; consecinta este ca va consolida
statele mici si mijlocii in raport cu cele mari. Minoritatea de blocaj trebuie sa includa cel putin 4
membri ai Consiliului, altfel majoritatea calificata se considera realizata. Scopul este de a evita ca
cele trei state mari sa nu dispuna de un drept de veto.
 Aceste dispozitii se refera la situatia-regula, si-anume cand propunerea de act legislativ vine
din partea Comisiei.
Sistemul de majoritate dubla se va aplica incepand cu anul 2009 – pana la acel moment,
functionand un sistem apropiat de cel actual. Numarul de voturi pe care il detine fiecare stat, in
perioada tranzitorie, este precizat in Protocolul – Anexa III a Tratatului Constitutional. Romania va
dispune de 14 voturi.
Un alt tip de majoritate calificata, cand propunerea nu vine din partea Comisiei ori a
Ministrului afacerilor externe al UE (situatia-exceptie), si anume: 72% din numarul Statelor
Membre, reprezentand cel putin 65% din populatia UE.
De mentionat este faptul ca Partea a III-a a Tratatului prevede proceduri speciale.
Compromisul final a fost realizat si pe baza unor mecanisme “de flexibilitate”, si asa-
numitele “frane de urgenta”.
Atributul de text constitutional prezinta un puternic impact, atat psihologic, cat si juridic. Un
text constitutional confera individualitate si coerenta sistemului ordinii juridice comunitare.
Totodata, un text constitutional fundamenteaza vointa statelor si popoarelor Uniunii de a
fundamenta o organizatie care tinde sa depaseasca caracterul strict interguvernamental. Din punct
de vedere formal, Constitutia poate fi privita ca un Tratat. Din punct de vedere substantial, aceasta
reprezinta cu adevarat o lege fundamentala, in sensul teoriei clasice a dreptului constitutional – act
care reglementeaza modalitatile de exercitare a puterii.
Majoritatea calificata, respectiv mentinerea influentei asupra deciziilor de catre anumite
state, a fost depasita prin votul cu dubla majoritate – de state si populatie –, respectiv 55% state –
65% populatie, cu introducerea elementului de control suplimentar reprezinta una din mizele acestui
proiect de constitutie europeana.
Cu ocazia Consiliului European de la Laeken, sefii de stat si de guvern au luat decizia de a
constitui o Conventie al carei rol a fost acela de a gasi solutii pentru a face fata noilor provocari cu
care Uniunea Europeana se confrunta. Noile circumstante ce trebuiau luate in considerare se situau
atat pe plan intern (nevoia de a aduce Uniunea si Institutiile sale mult mai aproape de cetateni), cat
si pe plan international (fenomenul globalizarii, in principal).
Sarcina esentiala a acestei Conventii a fost aceea de a redefini Uniunea Europeana, in sensul
cresterii rolului sau atat fata de cetatenii sai (in sensul apropierii fata de acestia), cat si pe plan
mondial.
Conventia si-a inceput activitatea in martie 2002 si reprezinta o metoda noua (a mai fost
utilizata cu ocazia elaborarii Cartei drepturilor fundamentale a UE) de revizuire a tratatelor, metoda
mai deschisa si mai transparenta.
Un prim proiect, continand primele 16 articole ale Tratatului, a fost prezentat de Conventie
la 7 februarie 2003.
In iunie 2003, in conformitate cu calendarul stabilit, Conventia a prezentat Consiliului
European de la Salonic textul integral al Proiectului de Tratat Constitutional. Un proiect revizuit si
completat al Tratatului a fost publicat la 18 iulie 2003.
In toamna anului 2003 au demarat lucrarile Conferintei Interguvernamentale. Dupa esecul
Consiliului European de la Bruxelles din 17 decembrie, a urmat Summit-ului din 17-18 iunie 2004,
in urma caruia a fost adoptat textul final.
Semnarea Tratatului, dupa operarea ajustarilor necesare si realizarea traducerii in toate
limbile oficiale ale Uniunii, a fost stabilita pentru 29 octombrie 2004, la Roma – loc simbolic din
perspectiva semnarii primelor tratate institutive ale Comunitatilor Europene.
Structura Tratatului constitutional, este una quadripartita (cele patru parti fiind precedate de
un Preambul), la care urmeaza a se adauga o serie de Protocoale ce vor fi considerate necesare dupa
finalizarea discutiilor. De asemenea Carta Drepturilor Fundamentale, care a fost transpusa ca parte a
II-a a Tratatului, are un preambul propriu. Aspectele cele mai importante sunt prezentate in Partile I
si II.
Partea I reglementeaza aspectele fundamentale ale Uniunii Europene: definitie, obiective,
structura, competente.
 Partea a II-a inglobeaza Carta Drepturilor Fundamentale, adoptata la Nisa in 2000. Articolul
II-111 al proiectului Constitutiei europene contine dispozitii privitoare la domeniul de aplicare al
Cartei, reluand dispozitiile articolului 6 §2 TCE cu privire la statele membre, dar si jurisprudenta
CJCE.
Astfel, dispozitiile prezentei Carte se adreseaza institutiilor, organismelor si agentilor
Uniunii, cu respectarea principiul subsidiaritatii, precum si statelor membre, atunci cand acestea
pun in aplicare dreptul Uniunii.
Prezenta Carta nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii in afara competentelor
Uniunii si nici nu creeaza nici o competenta si nici o responsabilitate noua pentru Uniune si nu
modifica competentele sau responsabilitatile stabilite in celelalte parti ale Constitutiei.
Acest articol reglementeaza, pe cale de consecinta, delimitarea dintre sfera de aplicare a
Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a Cartei Drepturilor Fundamentale. Astfel, CEDO se
aplica statelor, in timp ce Carta Drepturilor Fundamentale se aplica institutiilor, organismelor si
agentiilor Uniunii, dar si statelor membre, atunci cand pun in aplicare dreptul Uniunii. Se observa
insa ca actiunea statelor membre, atunci cand pun in aplicare dreptul Uniunii reprezinta un element
de congruenta intre sferele de aplicare ale celor doua instrumente juridice – ceea ce este de natura sa
conduca la anumite dificultati, in special in situatia cand U.E. nu este inca parte la C.E.D.O.
Care va fi relatia dintre CEDO si Carta Drepturilor Fundamentale atunci cand U.E. va
deveni parte la CEDO, in conformitate cu articolul I-9? In mod clar, pentru un act al statului in
domenii care nu sunt de competenta U.E. va fi competenta Curtea de la Strasbourg, dupa epuizarea
cailor de recurs interne. Pentru actele institutiilor, organelor, organismelor sau agentiilor Uniunii, va
fi competenta CEDO dupa epuizarea cailor de recurs interne care vor fi reprezentate de actiunea in
fata CJUE intemeiata pe dispozitiile Cartei Drepturilor Fundamentale. Probleme se ridica in
legatura cu actele statelor membre atunci cand pun in aplicare dreptul Uniunii – teoretic, CEDO ar
putea judeca un caz dupa epuizarea cailor de recurs interne nationale ale statelor; cu toate acestea,
exista si posibilitatea unui recurs in fata CJUE. Probabil va fi in sarcina jurisprudentei sa elucideze
aceasta situatie.
Partea a III-a reglementeaza politicile si functionarea Uniunii Europene, avand un continut
cu caracter tehnic ridicat, care, in cea mai mare parte reia prevederile Tratatului instituind
Comunitatea Europeana si Tratatului asupra Uniunii Europene.
Partea a IV-a contine dispozitiile finale ale Tratatului. Un aspect important care trebuie
remarcat este faptul ca Tratatul Constitutional ofera, pentru prima data, un instrument juridic unic,
mult mai usor de utilizat decat multitudinea de tratate constitutive si modificatoare existenta in
prezent.
Tratatul constitutional se va caracteriza prin natura juridica multipla. Astfel, acesta va
reprezenta:
a) tratat international – supus regulilor dreptului international public;
b) izvor al dreptului comunitar european;
c) text constitutional – document ce constituie fundamentul unei ordini juridice, ordinea
juridica comunitara. In acest sens, este emergenta “subramura” a dreptului comunitar:
dreptul constitutional comunitar.
Aspectele institutionale importante ale Tratatului constitutional, succint, sunt:
a) Comisia Europeana va avea din 2014 un numar de membri de doua treimi din numarul
statelor membre, in baza principiului care va sta la baza acestei formule – rotatia egala
intre state.
b) Parlamentului European include o crestere a pragului minim de reprezentare, de la 4 la 6
europarlamentari/stat – in raport cu formula propusa de Conventia privind viitorul
Europei, o crestere a numarului total al membrilor Parlamentului la 750 si stabilirea unui
prag maxim de 96 de europarlamentari/stat.
c) Acordarea de statut juridic Cartei Drepturilor Fundamentale, respectiv de statut
constitutional.
 d) Apropierii Uniunii Europene de cetateni prin: introducerea principiilor democratiei
reprezentative si al democratiei participative, cresterea transparentei, deschiderea catre
public (caracterul public al dezbaterilor Consiliului), cresterea rolului Parlamentului
European, introducerea initiativei legislative populare, cresterea rolului Parlamentelor
nationale, sporirea flexibilitatii mecanismelor de adoptare a deciziilor in raport cu
evolutiile ulterioare.
e) Dobandirea de personalitate juridica de catre Uniunea Europeana, ce pune capat
dezbaterilor teoretice controversate pe aceasta tema
f) Inglobarea intr-un text constitutional a regulii consacrate prin jurisprudenta Curtii de
Justitie a Comunitatilor Europene a prioritatii dreptului comunitar in raport cu dreptul
intern al statelor.
Situatia prezenta
Inaintea ultimei largiri – mai 2004 – noua din cele zece state au organizat referendumuri
legate de integrare. Cand tratatul constitutional a fost semnat – iunie 2004 – zece din cele 25 de
state au decis sa ratifice documentul prin referendumuri si nu prin procedura parlamentara.
Reanimarea tratatului constitutional sau o eventuala inlocuire a acestuia cu un alt document va
trebui sa tina cont de precedentele francez si olandez, care au indus o serioasa stare de confuzie in
UE.
15 state au ratificat tratatul constitutional 1; 8 nu inca, iar cateva dintre acestea nu au nici
macar intentia sa incerce. 2 au incercat si nu au reusit. Elitele politice franceze si olandeze sustin ca
nu vor cere electoratelor lor sa voteze inca o data; mai mult, decizia lor nu este negociabila.
Lectia plebiscitelor. Europa a devenit o problema politica de-a lungul Europei. Liniile de
divergenta se traseaza nu in functie de rolul institutiilor UE, ci in jurul dezbaterii conceptului de
model politico-economic pe care Europa trebuie sa il adopte2.
Plebiscitele au sanctionat contextul si nu textul. Votul este legat mai degraba de
performantele guvernelor nationale, ale UE sau largirii decat de prevederile tratatului. Nevoia de
strategii de schimbare a contextului prin definirea largirii si a democratiei.
In viitor, orice initiativa privind largirea sau adancirea UE va solicita organizarea de
referendumuri.
Votul impotriva Constitutiei europene din Franta si Olanda, a aratat ca cetatenii lor numai
doresc sa urmeze politica guvernele lor, decat atunci cand au certe beneficii de bunastare si
securitate. Si asta in conditiile in care 52% dintre europeni considera ca tara lor este avantajata de
apartenenta la UE.
Presedintia austriaca promite roadmap pentru Summit-ul din iunie 2006; dar nu exista un
consens.
Partidul Dreptate si Justitie din Polonia4 considera Tratatul de la Nisa ca un document
excelent care trebuie pastrat in forma sa actuala; in Marea Britanie sunt numeroase voci in favoarea
mentinerii Tratatului de la Nisa, chiar daca Primul ministru Tony Blair este avocatul schimbarii
acestuia.
La ora actuala, totusi, exista un curent favorabil tratatului constitutional. Punctul de plecare
il constituie ignorarea voturilor francez si olandez 5. In favoarea acestei optiuni se pronunta, primul
ministru luxemburghez Jean-Claude Juncker, sprijinit de Austria6, Belgia si Spania, dar si de catre
Parlamentul european.
Declaratia atasata tratatului constitutional reitereaza ca daca 80% dintre statele membre il
ratifica, Consiliul european trebuie sa se reuneasca pentru a analiza situatia. Se spera ca alte sase
state membre il vor ratifica, Consiliul european printr-o reuniune speciala vor forta Franta si Olanda
sa organizeze o noua votare a acestuia7.
Exista propunerea adaugarii unei “declaratii sociale” la tratatul constitutional, care sa
atenueze temerile francezilor.
Statele care vor prelua presedintia – Germania si Portugalia – au declarat public ca vor
depune eforturi sa resusciteze constitutia.
 Mini-tratatul
Parintii fondatori ai UE au intuit pericolele unei perspective constitutionale 9. Majoritatea
statelor membre conduse de guvernul francez se pronunta pentru renuntarea la tratatul constitutional
si pentru elaborarea unui nou “mini-tratat” care sa amendeze tratatele existente dar sa nu se
numeasca constitutie.
Tratatul nu poate fi resuscitat, dar parti din cadrul acestuia pot fi transferate intr-un nou
tratat.
“Mini-tratatul” va include cateva dintre cele mai importante dar necontroversate prevederi
ale constitutiei – cum ar fi postul de ministru de externe si presedintele UE, reducerea numarului de
comisari si introducerea “dublei majoritati”.
Pachetul de modificari va fi ratificat de parlamente fara a mai fi nevoie de un vot popular.
Exista totusi, riscul ca unele state membre sa doreasca sa il supuna referendumului si astfel sa il
supuna riscului blocajului.
Varianta croata. In cazul in care procesul de elaborare al “mini-tratatului” va demara in
prima parte anului 2007, documentul poate fi gata inaintea incheierii negocierilor cu Croatia (2008
sau 2009). Textul va putea fi atasat tratatului de integrare ca un protocol si votat pe parlamentele
nationale. Varianta teoretic posibila, dar improbabila.
Exista temerea ca va fi foarte greu sa fie obtinut acordul a 27 de guverne asupra textelor din
tratatul constitutional care sa fie pastrate. Astfel, mai multe state membre mici au manifestat un
entuziasm scazut fata de postul de ministru de externe al UE, in timp ce statele mari sustin existenta
acestei institutii. Germanii insista pentru pastrarea Cartei drepturilor fundamentale, document care
este controversat pentru englezi.
Negocierile “mini-tratatului” care probabil se vor raporta la curentele traditionale: “viziunea
Monnet” si “viziune Spinelli”12 vor trebui sa armonizeze relatia intre proiectele europene si cetatenii
europeni pentru a nu transforma UE intr-o chestiune mai putin populara.
Tratatul trebuie sa sufere modificari minore dar care sa duca la cresterea eficientei UE.
“Mini-tratatul” sa se refere la: sistemul de vot, politica externa, compunerea Comisiei
Europene. Sa nu mai concepute texte mari, lungi, greoaie, ci de preferat texte simple cu un singur
scop; decuplarea popularitatii guvernelor nationale de importanta viitorului Europei. O varianta ar fi
codificarea prevederilor de politica externa ale UE intr-un singur document care sa faca UE efectiva
la nivel global, un document care sa ofere o pozitie puternica in negocierile cu US, China si India.
Optiunea votarii de catre parlamente a viitorului “mini-tratat”. Impactul referendumurilor
francez si olandez nu poate fi ignorat. Ramane de vazut cum va evolua situatia in cazul Danemarca
si Irlanda, dar si de luat in calcul ca si alte guverne care se vor afla sub presiune.
O noua agenda politica care sa tina cont de faptul ca “adancirea” va fi mult mai
controversata decat “largirea”.
Lansarea unui proiect integrationist de mare anvergura atractiv – cum au fost piata unica sau
moneda unica. Nu institutiile ci politicile vor fi prioritare. Ideea “o masura potrivita pentru toti” este
controversata (moneda unica, acordul Schengen, piata fortei de munca). Mutarea accentului de la
tratate la grupuri avansate in continuitatea integrarii europene. Antecedentele (constituirea acordul
Schengen si transformarea acestuia intr-o comunitate integrata de securitate, armonizarea taxelor de
baza in “eurozona”, grupul statelor care accepta liberalizarea pietii de servicii, dezvoltarea
comunitatii europene de aparare) par fi ademenitoare, mai ales ca fondatorii vor impune celor
ulterior veniti un meniu à la carte.
Largirea va crea castigatori si perdanti economici, realitatea economica impunand la randul
sau noi aliniamente politice.
Alegerile europene din 2009 sa devina momentul deschiderii discutiilor despre chestiunile
pan-europene. Guvernele europene sunt de acord ca actualele tratate vor fi rescrise dupa alegerile
prezidentiale din Franta. Totusi se considera ca schimbarea lui Jacques Chirac nu este suficienta
pentru schimbarea contextului. Viitorul depinde de aparitia de noi personalitati si politici acolo unde
statele singure nu pot sa se exprime (politica externa, migratie, securitate, energie, perfectionarea
pietii unice, continuarea procesului de extindere in Balcani). Declararea unui moratoriu pana in
toamna anului 2009, data numirii noi Comisii Europene. Constrangerea deriva din conflictul dintre
barierele institutionale, pe de o parte, si, valurile de extindere.
Cresterea importantei dimensiunii diplomatice a structurilor de decizie in defavoarea celor
politice, pentru a ajuta guvernele sa realizeze acorduri ferite de cenzura populara in sensul sprijinirii
politicilor UE.

This is a brief comment of the recent events related to the adoption of the European Constitutional
Treaty. The conditions for treaty adopting the Treaty made from itself a defeat. But this is the
premise for a new start: people around Europe can start talking about the European identity, the
borders of Europe, the social model, etc. The idea of a federal Europe can be an option for the
future.

Sampanie, intonarea imnului Europei, Giscard d’Estaing vesel si zambitor flancat de

steaguri albastre cu stelute galbene dublate de drapelele nationale ale celor 15, delegati din partea
statelor membre si a celor candidate, parlamentari, Dominique Villepin, Joschka Fischer si Louis
Michel, diversi invitati, precum si un numar impresionant de ziaristi, iata care era imaginea finala a
salii Parlamentului UE din Bruxelles la 18 iulie 2003, ultima zi a desfasurarii sesiunii comune a
Conventiei privind Viitorul Europei. Penduland indecis intre adunare constituanta, menita sa
redacteze un proiect de constitutie (varianta maximalista) si cadrul general de dezbateri care sa
ofere solutii fara caracter obligatoriu conferinta interguvernamentale din toamna anului 2003
(varianta maximalista) care s-a desfasurat la Roma, Conventia privind Viitorul Europei a reusit sa
produca un document final care a influentat in mod cert continutul proiectului Constitutiei
Europene, respins in urma referendumului din Franta si Olanda.
Conventia
Din acest punct de vedere, nu poate trece neobservata o posibila comparatie a acestui forum
cu istorica Adunare de la Philadelphia care, autorizata la inceput doar cu amendarea prevederilor
acordului confederatie americane din 1781, a jucat in final rolul de adunare constituanta in
elaborarea Constitutiei Statelor Unite ale Americii (1787). Trebuie spus de la inceput ca rezultatele
Conventiei de la Bruxelles au fost modeste in comparatie cu redactarea Constitutiei de la
Philadelphia, ultima reusind sa-si depaseasca mandatul initial, si anume modificarea actului
confederativ si lasarea la latitudinea sefilor statelor americane de a adopta modificarile propuse de
Adunare. Parintii Fondatori au propus o noua constitutie pe care fiecare stat trebuia sa o voteze, in
caz contrar ramanand in afara noii federatii. Constitutia Americana putea fi adoptata chiar daca 1/5
din statele membre nu o ratificau. Din pacate, Conventia de la Bruxelles a optat pentru o
imbunatatire a sistemului interguvernamental si nu pentru o solutie federala care ar fi revolutionat
Uniunea Europeana, asa cum se intamplase cu Adunarea Constituanta de la Philadelphia. Aparent,
mandatul Conventiei de la Bruxelles a fost mai larg decat cel al Adunarii de la Philadelphia, fiind
definit in termeni mai vagi si care lasa loc initiativei constitutionale si solutiilor juridice creatoare
insa Europa secolului XXI nu se poate compara cu America secolului XVIII, unde tinerele state
americane, slab populate si dezvoltate, nu avusesera timpul necesar pentru formarea unei identitati
separate. Lipsa unitatii lingvistice a europenilor este o alta explicatie a diferentelor dintre cele doua
modele constitutionale. Care au fost insa modificarile concrete, in raport cu Tratatul de la Nisa?
Proiectul Constitutional
Conventia de la Bruxelles a propus modificarea actualei formule a celor trei entitati separate
(three pillar structure) in sensul contopirii lor intr-un singur tratat constitutional care sa asigure
Uniunii personalitatea juridica necesara in planul relatiilor internationale. Apoi, s-a introdus Carta
Europeana a Drepturilor Omului ca parte integrala a viitoarei constitutii, aspect care precizeaza cu
claritate care sunt valorile si obiectivele Uniunii Europene. In plus, s-a propus crearea unei noi
institutii, si anume aceea a Ministrului de Externe care s-o inlocuiasca pe aceea a Inaltului
Reprezentant (Javier Solana) si pe a Comisarului pentru Relatii Externe din cadrul Comisiei
Europene (la acel moment Chris Patten. O alta noutate a vizat institutia responsabila in adoptarea
deciziilor strategice ale Uniunii, am numit aici Consiliul European, pentru care s-a propus alegerea
unui presedinte ales pe o perioada de 2 ani si jumatate. O astfel de presedintie inlocuieste actualul
sistem prin rotatie, in care la fiecare 6 luni o alta tara membra preia aceasta importanta pozitie. In
schimb, sistemul presedintiei prin rotatie se va pastra la nivelul Consiliului de Ministrii ai Uniunii
Europene (format din reprezentanti ai guvernelor statelor membre), in cadrul Consiliului Afacerilor
Generale, institutie care ii are in componenta pe ministrii de Externe ai celor 15 2. In acest fel, s-a
dat satisfactie statelor mici care mai putea juca un rol important in Consiliul de Ministri. In aceeasi
cheie poate fi vazuta si propunerea de infiintare a posturilor de comisar asociat care sa satisfaca
noua propunere de limitare a numarului comisarilor europeni la 15.
Aceasta masura preconizata era conceputa a face fata situatiei unei Uniuni cu 25 sau 28 de
state, situatie in care ar trebui sa existe 25 sau 28 de comisari! Una peste alta, a reiesit in mod
evident o politica a pasilor marunti, mai exact unul inainte dublat imediat de o poticnire mascata in
mod elegant (un alt exemplu, propunerea Conventiei de alegere a Presedintelui Comisiei de catre
Parlamentul European, diminuata considerabil de o a doua recomandare prin care candidatul la
aceasta functie nu e desemnat de Parlament, ci de Consiliul European) si a creat deja numeroase
nemultumiri. Astfel, in urma lucrarilor Conventiei s-a mentinut in continuare aceeasi structura
paralela intre statele membre si Uniune. In plus, lipsa unui raspuns coerent la urmatoarea intrebare:
cine va conduce Uniunea Europeana, Presedintele Consiliului European sau Presedintele Comisiei
Europene? Cel putin, dupa viitoarele schimbari legislative, ultima institutie va capata o legitimitate
sporita, odata ce va fi aleasa in mod democratic de Parlament, spre deosebire de Presedintele
Consiliului European, care va fi ales de reprezentantii statelor membre in Consiliul European printr-
o procedura a usilor inchise. O alta controversa era legata de o posibila criza intre Parlament si
Consiliul European, in situatia in care propunerea pentru alegerea candidatului la functia de
Presedinte al Comisiei nu va intruni asteptarile parlamentarilor europeni. In acest sens, Conventia
nu a reusit elaborarea criteriilor desemnarii persoanei viitorului presedinte, mai exact daca este
vorba de criterii politice (de exemplu, candidatul partidului care a castigat alegerile europene), desi
exista prevederea ca in acest proces “se vor lua in considerare alegerile din Parlamentul European”
(articolul I-26: Presedintele Comisiei Europene, Conventia Europeana, 12 iunie 2003). Alta
problema neclarificata era raportul dintre viitorul Ministru de Externe si viitorul Presedinte al
Consiliului European. Astfel, in proiectul constitutional, ministrul de Externe conduce politica
externa si de securitate a UE (art. I-27, 1).
In acelasi timp, un alt articol (I-21, 2) prevedea ca Presedintele Consiliului European asigura
reprezentarea Uniunii in aspecte legate de aceeasi materie, consacrata sub denumirea abreviata
CFSP (Common Foreign and Security Policy). Cum isi puteau corela activitatea cele doua institutii
in conditiile in care ele apartin unor organisme separate, mai exact Consiliului European si respectiv
Comisiei Europene, cu prioritati si interese diferite? Din pacate, modul de reglementare transforma
deja ministrul de externe intr-un om de paie, fara influenta reala in privinta politicii externe a
Uniunii Europene, o persoana fara viitor. Cert este ca atat Consiliul European, cit si Consiliul de
Ministri ramaneau dominate de statele membre care detin atributele esentiale in materia de politica
externa si de securitate. In acest sens, a prevalat curentul interguvernamentalist care favorizeaza
statele membre, spre deosebire de federalisti care sustin interesele Comisiei si ale Parlamentului
European. Totusi, propunerea extinderii votului cu majoritate calificata in dauna celui in
unanimitate, inclusiv in domenii privind justitia si afacerile interne, favoriza in mod indubitabil
pozitia federalista. In acest domeniu, incepand din 2009 se propunea si introducerea unui sistem de
vot al dublei majoritati (o majoritate a statelor membre si a 60% din populatia UE), care sa
eficientizeze procesul de luare a deciziilor. Pe de alta parte, votul in unanimitate se pastreaza in
domenii fundamentale ca stabilirea taxelor si impozitelor, politica sociala si afacerile externe.
Retinerea prerogativelor nationale asupra acestor materii a fost necesara pentru ca noua constitutie
sa poata fi votata si in tari mai putin entuziaste cand vine vorba de Uniunea Europeana, cum ar fi
Marea Britanie. Tony Blair putea sustine votarea constitutiei in tara sa, pe baza argumentului ca
suveranitatea nationala a Marii Britanii va supravietui si dupa intrarea in vigoare a constitutiei
europene, desi nici asa nu era sigur ca proiectul constitutional va fi votat. Nimeni nu se astepta insa
ca proiectul sa fie respins in Franta sau Olanda. Din toate aceste propuneri se putea decela aceeasi
abordare neo-functionalista in care se opteaza pentru modificari relativ modeste, dar care sa produca
mai tarziu, printr-un proces de spill-over (diseminare), o integrare la nivel macro, in arii in care nu a
fost posibila o reglementare initiala 3. Dar ce s-a intamplat ulterior finalizarii proiectului
constitutional al Conventiei privind viitorul Europei?
Forma finala
Textul a fost supus dezbaterii Conferintei Interguvernamentale, care a fost imputernicita sa
decida continutul definitiv al viitoarei constitutii europene. Conferinta a inceput pe 4 octombrie
2003 si s-a bucurat de participarea sefilor de guvern si ministrilor de externe a statelor membre ale
Uniunii Europene. Consiliul European de la Bruxelles din iarna anului 2003 nu a reusit sa ajunga la
o formula de compromis astfel incat discutiile au continuat pana la Conferinta Consiliului European
din iunie 2004, desfasurata sub Presedintia Irlandei. Principalele controverse au fost legate de
sistemul de vot in Consiliul de Ministrii, cu implicatii deosebite privind ponderea dintre votul
statelor mari in comparatie celelalte mai mici. De altfel, pe acest subiect s-a inregistrat si
modificarea cea mai importanta a propunerii initiale a Conventiei. Proiectul final, adoptat cu
ajutorul inestimabil al Presedintiei irlandeze, a impus o noua definitie a votului din Consiliul de
Ministri. Majoritatea calificata in Consiliu, inseamna, potrivit legislatorului european, o dubla
majoritate, aceea de 55% dintre statele membre reprezentand 65% din populatia Uniunii Europene.
Spre deosebire de propunerea Conventiei se observa elevarea procentului statelor membre pentru
adoptarea unei decizii (de la simpla majoritate la 55%) apoi cresterea procentului reprezentand
ponderea populatiei (de la 60% la 65%) precum si introducerea a unor noi instrumente. Astfel, cu
scopul de a evita ca numai o mica minoritate de state membre (primele trei, cele mai numeroase ca
pondere numerica) sa fie capabile sa blocheze o decizie a celorlalte state, o astfel de minoritate
trebuie sa fie compusa din cel putin 4 state. Mai mult, un numar de state membre reprezentand cel
putin 3/4 din numarul tarilor care au alcatuit acea minoritate puteau cere ca votul sa fie amanat
pentru ca discutiile sa continue pana la data atingerii unui consens mai larg in Consiliul de Ministri.
Noua constitutie extindea substantial procedura co-deciziei (luarea deciziilor printr-o procedura care
implica participarea Consiliului de Ministri si a Parlamentului European), 95% din viitoarea
legislatie europeana ar fi putut fi adoptata pe baza acestui reguli 4.Nu se retinuse prevederea initiala
a Conventiei cu privirea la mentinerea unui numar de 15 comisari dublati de comisarii asociati (vezi
supra) ci se optase pentru mentinerea sistemului actual, un comisar pentru fiecare stat membru, pana
in anul 2014. Dupa aceasta data, Comisia Europeana ar fi cuprins un numar de comisari
corespunzator cu 2/3 din numarul statelor membre din acel moment, in concordanta cu un sistem de
rotatie intre tarile Uniunii. In sfarsit trebuie observat ca s-a retinut propunerea initiala prin care se
acorda cetatenilor europeni dreptul de initiativa legislativa, in cazul in care exista un milion de
semnaturi provenite dintr-un numar de state semnificativ. Cu exceptia modificarilor de care am
vorbit, proiectul Conventiei pentru viitorul Europei a fost adoptat in forma prezentata mai sus, ceea
ce denota succesul unei formule devenita un standard in practica constitutionala. Intorcandu-ne la
capitolul controverse, ar fi de mentionat discutiile legate de includerea in preambulul Constitutiei a
unei referinte privitoare la divinitate. Dupa lungi dezbateri in Conventie, se optase pentru o varianta
in care se vorbea doar despre “mostenirea religioasa” a Europei (alaturi de cea umanista si
culturala) fara o mentionare expressis verbis a lui Dumnezeu. Intr-adevar, constitutia presupune un
contract politic intre toti cetatenii polisului european, fara deosebire de credinta religioasa, dar care
presupune garantarea libertatii gandirii si a opiniilor. Prin urmare, aceasta optiune negativa nu
implica ideea ca Dumnezeu ar fi murit, ci se explica prin spiritul de toleranta care trebuie sa
defineasca orice comunitate politica.
Esecul ca premisa a unui nou inceput
Cum a fost posibila ratarea adoptarii Constitutiei Europene, mai ales ca proiectul
constitutional parea bine cumpanit, intr-o adunare democratica, Conventia pentru viitorul Europei,
creata special pentru redactarea actului care ar fi trebuit sa dea un nou imbold Europei Unite?
Tocmai aici rezida prima cauza datorita careia proiectul constitutional nu a fost adoptat. Daca s-ar fi
prevazut ca proiectul constitutional european sa intre in vigoare daca un numar majoritar (si nu in
unanimitate) de state membre il ratifica, atunci actuala criza provocata de respingerea constitutiei de
francezi nu ar fi avut loc. Postularea votarii in unanimitate a Constitutiei Europene s-a dovedit a fi
un principiu pagubos iar ideea federalista a esuat. De ce nu este posibila articularea unui proiect cu
valente federale in Europa? Cauzele sunt legate de slabiciunea miscarii federaliste din Europa, de
conservatorismul statelor membre care au mostenit o structura inter-guvernamentala si care pare a fi
pe placul tuturor, de potentialul organizational enorm al fiecarui stat de a controla si redistribui
resursele proprii si in loialitatea nationala puternica a cetatenilor pentru tara de origine. De ce au
votat francezii negativ? Datorita confuziei intre directiva Bolkenstain si prevederile constitutionale
datorita opozitiei impotriva Turciei si, in al treilea rand, datorita fricii cetatenilor francezi de noii
veniti din Est care ar distruge modelul social, model care arata deja destul de gaurit. Insa toate
aceste trei motive nu au nimic de a face cu Constitutia Europeana, un act care facea posibila
functionarea Uniunii Europene cu 25 sau 27 de state in componenta. Ar mai fi de observat si alt
aspect: majoritatea francezilor traiesc cu sentimentul ca pamantul este plat iar ei se afla exact in
mijloc. Se vor trezi vreodata din acest vis? Totusi, respingerea proiectului constitutional are si
consecinte pozitive5. S-a creat un spatiu al discutiei intre europeni, oamenii vorbesc, dezbat in
sfarsit teme ca identitatea europeana, unde se termina Europa, ce este de facut cu modelul social etc.
Ideea unei Europe pe baze federale, cu acele state care au vointa si capacitatea de a face acest pas,
poate fi o optiune cu viitor.