Alexandru Lăpușneanul

Caracterizare de personaj

Costache Negruzzi este un scriitor pașoptist al literaturii române, care

a ilustrat principiile revistei ”Dacia literară” prin nuvela de inspirație
istorică ”Alexandru Lăpușneanul”.
Aceasta se încadrează în ciclul “Fragemente istorice“ din volumul
“Păcatele tinereților“ din anul 1857, dar apare și în primul număr al
revistei “Dacia literară“ din anul 1840.
Opera se încadrează curentului romantism, deoarece conține toate
trăsăturile acestuia: are eroi excepționali, în situții excepționale, cărora
li se exagerează atât calitățile, cât și defectele și care sunt orientați în
relații antagonice și există o ierarhizare în personaje principale,
secundare, episodice.
Izvoarele istorice se află în cronica “Letopisețul Țării Moldovei“, în care
sunt prezentate evenimentele despre Grigore Ureche și Miron Costin.
De asemenea, autorul se inspiră și din a doua domnie a lui Alexandru
Lăpușneanul, din 1564-1569(a doua jumătate a secolului al XVI-lea).
Nuvela este specia genului epic, în proză, de dimensiuni medii, cu un
singur fir narativ, având o intrigă riguroasă și un conflict concentrat,
urmărind evoluția unui personaj într-o perioadă de timp mai
îndelungată.
Opera “Alexandru Lăpușeanul“ este o nuvelă istorică de factură
romantică, datorită temei pe care o ilustrează: istoria medievală a
Moldovei, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, dominată de
personalitatea unui domnitor crud.
O prima trasatura romatica este reprezentata de existenta
personajelor exceptionale in imprejurari exceptionale. Astfel, domnul
este prezentat ca un tiran crud, care domneste dupa bunul plac, pe
cand domnita ii tine partea in prima faza.
O alta trasatura specifica a curentului romatic este inspiratia din istoria
nationala a Moldovei, caci personajul la care se face referire este cel
care a domnit a domnit intre anii 1564-1594.
Elementele de structură și compoziție sunt reprezentative pentru
evoluția unui personaj.
Conflictul nuvelei este unic și concentrat, tipic pentru o scriere istorică:
acela dintre domnitor și boieri. Pe lângă acest conflict politic, este
prezent și unul secundar, între domn și domnița Ruxanda, unul moral,
rezolvat tot prin intermediul celui dintâi.
Perspectiva narativă este una obiectivă, având un narator obiectiv,
omniscient, omniprezent. Acesta narează la persona a III-a, fiind sobru
și detașat. Cu toate acestea, sunt inserate și anumite mărci ale
subiectivității, prin care se remarcă epitetelele(“mârșavul curtenan“,
“mișelul boier“), dar și o adresare direct catre un destinatar
imagianr(“închipuiască-și cineva“).
Narațiunea se desfășoară linear prin înlănțuirea secvențelor narative,
într-un mod cronologic. Din punct de vedere al modurilor de expunere,
se remarcă dialogul, care dramatizează acțiunea. Narațiunea și
descrierea ajută la relatarea faptelor, iar pauzele descriptive prezintă
detaliile personajelor și chiar amănunte despre locațiile reale.
Opera este alcătuită din patru capitole, care corespund momentelor
subiectului și care au titluri semnificative: “Dacă voi nu mă vreți, eu vă
vreu…“, “Ai să dai samă, doamnă!... “, “Capul lui Moțoc vrem…“ și “De
mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu“.
Alexandru Lăpușneanul este personajul principal al nuvelei, construit în
conformitate cu estetica romantică, prin exagerarea calităților și a
defectelor. El întruchipează tipul demonului, eroul excepțional surprins
în împrejurări excepționale.
Portretul său fizic reiese chiar din caracterizarea direct făcută de către
narator, fiind un individ impulsiv (“silindu-se a zâmbi“, “mușchii I se
suceau în râsul acesta“).
Din punct de vedere moral, acesta este prezentat cu o atitudine
jignitoare față de ceilalți (“urâtul caracter“, “tiranul“), chiar având o
“deșănțată cuvântare“).
Este caracterizat direct de către narator, încă de la începutul operei, ca
fiind “îmbrăcat cu toată pompa domnească“. De asemenea, Ruxanda îl
caracterizează în mod direct, spunându-I “Viteazul meu soț!“.
Trăsătura sa fundamentală este sadismul, pe care îl practică încă din
primul capitol, după înscăunare, când deposedează boierii de averi, dar
îi și omoară.
Domnitorul este o personalitate cu atestare istorică. El este fiu de boier,
stolnicul Petre, care luptă cu Joldea, pretendentul Ruxandei. După
întoarcerea sa în Moldova cu oastea primită de la Constantinopol, el își
recăpăta tronul și respinge boierii care îl trădaseră(Spancioc, Stroici,
Veveriță și vornicul Moțoc). Lăpușneanul reușește să se reinstaureze în
scaunul domnesc la Sceva, după fuga lui Tomșa în Valahia.
El este abil, dar și diplomat, deoarece îl iartă pe Moțoc, pentru a îl
condamna mai târziu în fața mulțimii(“Sunt alți trântori de care trebuie
curățat stupul“).
Domnitorul răzbunător preia puterea boierilor și îi deposează de averi,
impunând noi structuri în armată și omorându-i. El manifestă o
autoritate tiranică, pedepsește cu sau fără vină. În fața domniței, își
reprimă însă gesturile.
La Mitropolie, domnitorul este atât disimulat, dar și ipocrit. Acesta are
o atitudine diplomatică, menită să convingă audiența: “Să trăim de
acum în pace, iubindu-ne ca niște frați, pentru că aceasta una din cele
zeci porunci“. Totuși, el este protocolar și rezervat, deoarece îi invită pe
boieri la un ospăț de împăcare.
O scenă semnificativă este omorârea boierilor și înălțarea unei piramide
din capetele celor 47, așezate după rang. Domnitorul este
detașat(“râdea“), pe când Moțoc este terifiat de ceea ce se
întâmpla(“silindu-se a râde ca să placă stăpânului“). Astfel, Lăpușneanul
îl oferă cu sânge rece pe boierul Moțoc mulțimii pentru a ispăși toate
păcatele conducerii. Scena ar trebui să fie un “leac de frică“ pentru
soția sa.
Limbajul său este scurt, amenințător și învăluitor de promisiuni,
denotând o psihologie tulburată. Boala afectează luciditatea lui
Lăpușneanul. Domnitorul se mută în cetatea Hotinului pentru a
urmări evoluția fugarilor Spancioc și Stroici. Mai apoi, se îmbolnăvește
de friguri și cere să fie călugărit pentru a îi fi iertate păcatele, devine
călugărul Paisie.
A doua scenă semnificativă se petrece atunci când domnitorul se
trezește totuși din boală și amenință pe domnița Ruxanda și pe fiul lor,
Bogdan. Domnița e susținută de Spancioc, Stroici și îndemnată de
mitropolitul Teofan și îl otrăvește pe cel care ar fi continuat o viață plină
de cruzime.
Consider că personajul este ilustrativ, deoarece se știe că istoria noastră
medievală a fost dominată de personaje despotice. Astfel, opera
”Alexandru Lăpușneanul” se remarcă prin complexitate și profunzime,
fiind o scriere remarcabilă pentru literatura română.