TESTAMENT, de Tudor Arghezi

Eseu structurat cu tema „Arta poetică modernistă ”

Modernismul, în sens larg, reprezintă o tendinţă de înnoire în arta şi literatura secolului XX,
caracterizată prin negarea tradiţiei şi prin impunerea unor noi principii de creaţie. În literatura română,
reprezintă o doctrină estetică promovată de Eugen Lovinescu, prin intermediul revistei şi al cenaclului
„Sburătorul”. Arta modernă este marcată de o permanentă nevoie de a inova şi de un imbold de negare
constantă a modelelor clasice, oricare ar fi acestea.
Revendicat de clasici şi de moderni deopotrivă, Tudor Arghezi realizează o operă poetică originală.
Pornind de la aspectele liricii tradiţionale, oferă alternative poetice moderne, printr-un limbaj şocant prin
neaşteptate asocieri lexicale sau semantice, abordând în creaţia sa o tematică vastă. „Testament”, de Tudor
Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, aşezată în
fruntea primului volum arghezian „Cuvinte potrivite” (1927) şi are rol de manifest literar, fiind o artă poetică
modernă, deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii,
despre rolul artistului în societate. Este o artă poetică modernă, întrucât poetul aduce o inovatoare imagine a
artistului, a creaţiei, introduce în poezia românească pentru prima dată estetica urâtului şi organizează textul
poetic încălcând regulile prozodice.
Titlul poeziei este structurat sintetic, dintr-un singur substantiv nearticulat „Testament”, care, în sens
denotativ, are dublă accepţie. În sens propriu, cuvântul-titlu desemnează un act juridic în care sunt formulate
ultimele dorinţe ale unei persoane pentru a fi duse la îndeplinire după moartea sa. În accepţie religioasă, face
trimitere la cele două părţi ale Bibliei, Vechiul şi Noul Testament, în care sunt adunate învăţăturile apostolilor
adresate omenirii. Din această accepţie religioasă derivă şi sensul conotativ al termenului, Arghezi înţelegând
prin creaţie o moştenire spirituală adresată urmaşilor cititori.
Tema poeziei o constituie creaţia literară, lăsată ca moştenire unui fiu spiritual, idee exprimată de
autor chiar în incipitul discursului liric: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-o
carte.”
Textul poetic este conceput ca un solilocviu, fiind un monolog adresat de autor unui fiu spiritual,
căruia îi este lăsată drept unică moştenire „cartea”, care este un simbol al operei literare.
Din punct de vedere compoziţional, discursul liric este organizat în şase strofe cu număr inegal de
versuri, încălcarea regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului.
Lirismul subiectiv al textului poetic se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct, iar
la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii: forme pronominale de persoana I şi a II-a (eu, noi, ţi, te),
forme verbale de persoana I şi a II-a (nu voi lăsa, iscat-am, prefăcui, să urci) şi substantivul în vocativ „fiule”.
Organizarea discursului liric se realizează în jurul metaforei „carte”, ce ocupă un loc central în
această artă poetică şi este un element de recurenţă. Arta poetică este, în viziune argheziană, rezultatul
acumulărilor spirituale „de la străbunii mei până la tine”, din trecut şi până în contemporaneitate. Cartea este,
pe rând, „treaptă”, „hrisovul cel dintâi”, „leagăn”, dar şi „cuvinte potrivite” sau „slova de foc şi slova făurită”.
În concepţia autorului, creaţia literară este rezultatul talentului, al harului divin, dar şi al muncii deopotrivă.
„Măritişul” slovei de foc cu slova făurită este o definiţie metaforică a poeziei, înţeleasă ca o „împerechere”
dintre inspiraţia divină şi truda poetică.
Materialul poetic se organizează însă şi printr-o serie de relaţii de opoziţie între diferitele ipostaze ale
cărţii: „sapa/condei”; „brazda/călimară”; „venin/miere”, „îndemnuri pentru vite/cuvinte potrivite”,
„să-mbie/să-njure”, „robul (făuritorul de artă)/Domnul (cititorul)”.
Arta poetică argheziană este una de factură modernistă, poetul introducând pentru prima dată în
literatura română conceptul de „estetică a urâtului”, preluată de la scriitorul francez Charles Baudelaire,
considerând că orice aspect al realităţii, indiferent cât de grotesc, poate constitui material poetic: „din bube,
mucegaiuri şi noroi / iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”; „făcui din zdrenţe/ muguri şi coroane”.
Un al element inovator al liricii argheziene este limbajul eclectic, poetul valorificând diferite
straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme (hrisov), regionalisme (grămădii), cuvinte populare (râpi),
termeni religioşi (icoane, credinţă, Dumnezeu), neologisme (obscur). Acest inedit amestec lexical exprimă
transformarea limbii „cu-ndemnuri pentru vite” în „cuvinte potrivite”.
Opera literară „Testament”, de Tudor Arghezi este, aşadar, o artă poetică modernă pentru că poetul
devine, în concepţia lui Arghezi, un „făuritor” al cuvântului, iar poezia este o simbioză între harul divin şi
efortul creator al artistului. În opinia mea, încălcarea rigorilor prozodice, introducerea esteticii urâtului,
precum şi limbajul eclectic sunt tot atâtea argumente în favoarea modernităţii poeziei, aşezând această artă
poetică nu doar în fruntea creaţiei argheziene, ci şi pe culmile literaturii române.