Universitatea de Ştiinţe Agricole şi

Medicină Veterinară a Banatului „Regele

Mihai I Al României” din Timişoara

Facultatea: Horticultură si Silvicultură

Specializarea: Silvicultură

Referat 8. Ecologia comportamentului de hranire

Îndrumător: Student:
Sef lucrari Dr. Ing. Dârlea Auruța Panici Cristina

TIMIȘOARA
2021-2022
 Ecologia comportam8entului de hranire

Ecologia comportamentală , de asemenea , numit Ecoethology este studiază știința a

comportamentului animalelor în primul rând mediul natural , în special pentru o mai mare
evolutive . Ecoetologii au mai multe abordări metodologice care combină teoria, eșantionarea și
observarea, iar studiile lor se referă mai ales la modul în care animalele își îndeplinesc funcțiile
vitale. Hrănirea, împerecherea reproductivă, stabilirea teritoriului și beneficiile vieții în grup
pentru a asigura succesul reproducerii individuale sunt câteva dintre principalele teme de
cercetare din această disciplină.

Originea și principiile ecologiei comportamentale

Nașterea unei discipline științifice

Două curente științifice majore au împărtășit terenul pentru compararea comportamentului

dintre om și animal. Unul, care emană din psihologia experimentală umană, științele cognitive și
comportamentismul , a dat naștere psihologiei comparative ; cealaltă, provenită din etologie , s-a
împărțit în două abordări, pe de o parte etologia cognitivă , iar pe de altă parte ecologia
comportamentală.
De la mijlocul anilor 1970, această nouă abordare, născută la joncțiunea etologiei și ecologiei ,
dar și a biologiei populației și a științelor evoluției, pune întrebări precum: de ce un animal de o
anumită specie se comportă caracteristic într-o anumită situație? În termeni mai tehnici, se
reduce la întrebarea în ce măsură comportamentele legate de supraviețuire și reproducere depind
de mediu . Ecologia comportamentală (ecologia comportamentală ) abordează aceste probleme,
concentrându-se pe valoarea de supraviețuire a mediului natural în comportament.
Cartea fondatoare a disciplinei este cea a lui John R. Krebs și Nicholas B. Davis, An
Introduction to Behavioral Ecology , în 1981. În urma acestei publicații, ecoetologia a fost
instituționalizată odată cu crearea Societății Internaționale de Ecologie Comportamentală, care
organizează un congres internațional la fiecare doi ani și, din 1990, publică în colaborare cu
Universitatea din Oxford o revistă intitulată Behavioral Ecology .
Obiectivele ecologiei comportamentale

Programul de cercetare în ecoetologie acoperă domenii la fel de diverse precum recunoașterea

individuală, orientarea în spațiu, comunicarea în cadrul grupului și, mai general, procesele
evolutive care au determinat comportamentul și viața cognitivă a animalului. Ecologia
comportamentală insistă în special pe distincția introdusă de etologul Niko Tinbergen , între așa-
numitele cauze distale și așa-numitele cauze proximale ale comportamentului animalelor.
Cauzele distale desemnează mecanismele care, pe parcursul istoriei evolutive a unei specii de
animale date, au selectat apariția unui comportament dat în repertoriul comportamental al speciei
în cauză. Cauzele proximale desemnează motivele care fac ca, într-un anumit context , un astfel
de animal să se comporte într-un astfel sau alt mod.
Strategiile comportamentale își obțin cea mai mare parte a valorii din succesul reproductiv,
potrivit ecoetologilor. Cu toate acestea, succesul reproductiv este cu atât mai mare cu cât
organismul tinde spre optim, adică spre cea mai bună relație între, pe de o parte, consumul de
energie și asumarea riscurilor, pe de o parte, pe de altă parte, eficiența comportamentului. Cu alte
cuvinte, cu cât sunt mai mici costurile (în ceea ce privește consumul de energie și riscuri) și cu
cât beneficiile sunt mai mari, cu atât este mai mare valoarea de supraviețuire a
comportamentului, în sensul că optimizează șansele de reproducere. De asemenea, am observat
că mulți dintre termenii folosiți de ecoetologi se referă la economie : strategia optimă este de
fapt descrisă ca o funcție a unui calcul cost / beneficiu, a unui buget (raportul dintre cheltuieli și
rentabilitate), a „investițiilor (în căutarea mâncare, în reproducere), evaluări (zbor sau luptă?),
anticipații (ce va aduce un comportament altruist și nu mai egoist?) etc.

Alte metafore pot descrie în mod eficient diferitele strategii ale lumii animale. Așa că vorbim
de înșelăciune în plover , care face să creadă într-o aripă ruptă pentru a ține un prădător departe
de cuibul său, de mimetism cu monkfish , care flutură o momeală sub formă de vierme cu
ajutorul unui apendice pe cap. , pentru a prinde pești care se apropie, uzurparea insectelor
mirmecofile, care își ascund identitatea chimică pentru a pătrunde în furnicar, furtul resurselor
alimentare și sclavia în furnici , violarea unei femele de către un bărbat atunci când acesta din
urmă anulează ritualurile de împerechere, răpirea larvelor și nimfe (cleptobioză) la furnici,
raiduri și războaie la insectele sociale și primatele .
Toate aceste strategii sunt descifrate în lumina valorii lor adaptive ( fitness ), a diferenței
reproductive și a succesului reproductiv. Rețineți totuși că diferența fundamentală cu ființa
umană provine din faptul că gradul de conștiință (sau de intenționalitate ) și de inteligență nu este
același: în ceea ce privește animalul, este vorba de adaptări particulare, produse de selecția
naturală sau selecția sexuală . Prin urmare, ipotezele predictive din ecoetologie caută să
descopere strategii comportamentale și să evalueze gradul lor de eficacitate (printr-un calcul cost
/ beneficiu). Acest lucru îi interesează și pe oameni, deoarece una dintre provocările ecologiei
comportamentale constă în testarea principiului gradualist al lui Darwin , conform căruia există o
continuitate între funcțiile cognitive animale și umane. Prin urmare, valoarea explicativă a unei
astfel de abordări este bogată, în măsura în care ne permite să ne situăm comportamentul într-o
perspectivă evolutivă și să ne ajute să înțelegem substratul biologic al funcțiilor cognitive umane.

Diferitele metode: de la eșantionare la observații

În general, alegerile metodologice ale ecoetologiei sunt strâns legate de constrângerile teoretice
ale acestei discipline. Scopul este de a descoperi mecanismele cognitive care stau la baza
fenomenelor adaptive, specifice nișei ecologice a speciilor studiate: astfel oamenii de știință
trebuie să compare fie speciile apropiate din punct de vedere fiscal și confruntate cu diferite
probleme cognitive, fie speciile îndepărtate, dar confruntate cu probleme cognitive similare
(pentru exemplu în aceeași nișă ecologică). Acestea fiind spuse, este întotdeauna o problemă de
testare a unei ipoteze inițiale, fie printr-o abordare experimentală, fie printr-o observație pe teren.

Metode de prelevare și măsurare

Ecoetologii folosesc diferite mijloace pentru a colecta date. Există patru tipuri de eșantionare .
Prima, prelevarea de probe, implică studierea unui factor prin realizarea unui instantaneu al unei
situații particulare la momentul t (cum ar fi aranjarea animalelor într-un grup). În eșantionarea
centrată, observatorul se concentrează pe comportamentul tuturor animalelor dintr-un eșantion și
poate repeta de mai multe ori până când se obțin date suficient de fiabile (de exemplu, poate fi
instructiv să studieze comportamentul unui număr de animale în timpul rituri sexuale ).
Eșantionarea continuă se concentrează pe un singur individ, pentru a studia toate trăsăturile lor
comportamentale pe o perioadă destul de lungă. În cele din urmă, eșantionarea prin randomizare
(„la întâmplare ”) constă în înregistrarea tuturor evenimentelor comportamentului , ale oricărui
subiect și în orice ordine: avantajul său este de a evita prejudecățile datorate unei selecții
(conștiente sau inconștiente) a variabilelor de către observator, dar dezavantajul său este că îi
lipsește precizia și este mai puțin metodic decât eșantionarea anterioară.

Diferitele metode de testare

Odată formulată o ipoteză generală (care poate fi împărțită în mai multe ipoteze operaționale),
aceasta poate fi testată fie prin experimentare, fie prin analiză comparativă (bazată pe observații
naturaliste), fie prin simulare computerizată: în ambele prime cazuri, abordarea trebuie să
conducă la o modelare teoretică; în acest din urmă caz, rezultatele simulării trebuie verificate
prin observații și măsurători. Să luăm o ipoteză care solicită observații pe teren: saltul în loc în
gazela lui Thomson . Vom vedea că ipoteza se constituie atât ca interpretare, cât și ca predicție.
Alcock (1993) relatează că, după ce a văzut un prădător , gazela sare în locul său, arătându-și
oglinda gluteală cu o haină albă; el își imaginează cinci ipoteze posibile: semnalul de alarmă
destinat congenerilor săi, efectul confuziei (de către toți cei care fug, gazelele împiedică
prădătorul să se concentreze asupra unei anumite pradă), coeziunea socială (celelalte gazele,
avertizate, pot scăpa într-o coordonată semnalul non-profitabilității (gazela îi indică prădătorului
că efectul surpriză a eșuat și că va fi dificil să-l ajung din urmă), observarea (în sărituri, gazela își
mărește câmpul vizual și poate detecta mai mulți prădători). Cu toate acestea, studiile de teren au
stabilit, prin eliminare, că ipoteza corectă este semnalul non-profitabilității. Într-adevăr, gazelele
solitare, de asemenea, sărind pe loc, putem exclude primele două supoziții. Mai mult, dacă acest
tip de salt avea funcția de coeziune socială, gazela, chiar și atunci când este scoasă din grup, ar
trebui să-și direcționeze oglinda gluteală către semeni, ceea ce nu este cazul. În cele din urmă,
gazelele sar pe loc la fel de bine în iarba înaltă ca în savana, ceea ce exclude ideea că saltul
servește pentru o mai bună observare. Interpretarea corectă a comportamentului permite astfel o
predicție: saltul în loc ar trebui să aibă consecința descurajării prădătorilor, ceea ce se observă
într-adevăr.
Un al doilea exemplu ilustrează procesul înainte și înapoi între simulare și observație:
colectarea de midii din Oystercatcher Haematopus ostrolegus . Calculul cost / beneficiu
(cantitatea de calorii per midie împărțită la timpul necesar deschiderii) sugerează că pasărea
trebuie să prefere moluște mai mari. Dar nu este cazul: dacă alege midii relativ mari, acestea nu
sunt cele mai mari. De ce ? Apoi adăugăm o nouă constrângere pentru a încerca să modelăm
comportamentul stridiei, presupunând că dificultatea de a deschide crustaceele crește odată cu
mărimea. Prin compararea primului model (profitul maxim al midiilor mari) și al doilea (profit
limitat de dificultatea deschiderii celor mai mari), vedem că noua curbă prezice că stridiile ar
trebui să prefere midiile de dimensiuni în jur de 50 mm. Din nou, experiența contrazice această
predicție: eșantionarea arată că pasărea selectează moluștele care măsoară între 35 și 40 mm. De
fapt, revenind la observație, ne dăm seama că un factor a fost neglijat: midiile mai mari nu pot fi
folosite de stridii și, prin urmare, nu pot intra în construcția modelului. Odată efectuată această
corecție, valoarea prezisă de noul model teoretic devine consecventă cu faptele.

Cele trei concepte cheie ale ecoetologiei

Mancarea
Orice cheltuială de energie trebuie compensată printr-o căutare de energie nouă, adică printr-o
căutare de hrană . Strategiile din acest domeniu sunt opuse: unele specii cheltuiesc puțină energie
căutându-și hrana, dar petrec mult timp acolo (de exemplu, păianjenul pe pânza sa), în timp ce
altele, dimpotrivă, au o mare cheltuială de hrană . energie, într - un minim de timp ( ghepard
graba în câteva secunde pe ei prada , la o viteză de 100 km / h). Eficiența hrănirii pentru hrană
este rezultatul unui compromis între energia consumată și energia dobândită: este evident că un
animal care, pentru a se hrăni singur, cheltuie mai multă energie decât câștigă s-ar dovedi a fi un
strateg sărac. Sunt luați în considerare și alți factori, legați în special de riscuri ( prădare , rivali,
lipsa supravegherii descendenților etc.).
 Căutarea este descrisă în termeni de accesibilitate și disponibilitate a resursei. Accesibilitatea
include timpul de manipulare, adică timpul necesar pentru a obține prada și energia pe care
animalul trebuie să o cheltuiască pentru a o obține. Timpul de manipulare include timpul de
recunoaștere, timpul de urmărire și ucidere, precum și timpul de consum. În ceea ce privește
energia necesară cercetării, aceasta depinde parțial de disponibilitate, adică de densitatea prăzii
din mediu. Rata de rentabilitate pe care o obține un animal pe unitate de timp petrecut în căutarea
sa depinde, așadar, atât de disponibilitatea, cât și de accesibilitatea alimentelor. Cei trei factori
relevanți sunt astfel timpul (de cercetare), energia (cheltuită pentru cercetare) și densitatea
(resurselor, care influențează primii doi factori). Un alt concept util este cel al rentabilității .
Rentabilitatea alimentelor este definită ca valoarea energetică netă (adică valoarea brută minus
energia cheltuită) împărțită la timpul de manipulare. S-a observat că, într-o situație de alegere
(pradă mai mult sau mai puțin mare în același timp și aceeași energie consumată), animalele își
maximizează rentabilitatea, alegând cea mai mare pradă accesibilă, fără ca mecanismele de
evaluare a acestora să fie încă foarte clar (așa cum am văzut cu exemplul stridiorului).
Pentru speciile care efectuează ceea ce se numește căutare de hrană centralizată (animalul își
aduce captura în cuib sau în colonia sa ), ecoetologii s-au interesat de distanța de mișcare
(corespunzătoare distanței parcurse între locul de hrănire și „domesticul” site-ului), făcând o
serie de ipoteze confirmate de studii de teren. Astfel, cu cât distanța de mișcare este mai mare, cu
atât durata misiunii și încărcătura de alimente cresc. La fel, călătoria de întoarcere este
întotdeauna mai scurtă decât călătoria de ieșire, pentru simplul motiv că animalul cântărește mai
mult după căutarea sa.
În același sens, am observat la veverițele cenușii un calcul de compromis între rentabilitate și
riscul de prădare. Într-adevăr, aceste rozătoare sunt supuse unei dileme: fie își maximizează
rentabilitatea consumându-și hrana pe loc, și riscă să fie surprinși de un prădător; sau nu își
asumă riscuri, ci în detrimentul profitabilității luării lor. Soluția este o relație între distanța de
mișcare și timpul de manipulare: înclinația veveriței de a-și îndepărta captura scade odată cu
distanța de parcurs și crește odată cu mărimea alimentelor.

Teritoriul
Animalele își „marchează” teritoriul , prin urme olfactive sau altele. Oricine îl poate apăra
deschis (de exemplu, demonstrând agresivitate), dar de cele mai multe ori, animalele se evită
reciproc și atrag astfel zone mai mult sau mai puțin închise asupra lor. Teritoriul este intim
dependent de resurse (fie că sunt alimente sau parteneri), mai exact de calitatea lor, de distribuția
lor în spațiu și timp și, în cele din urmă, de concurența pe care o implică acestea. Observăm că cu
cât alimentele sunt distribuite mai dens și de calitate, cu atât este mai evidentă apărarea
teritoriului. Pare logic să-și apere teritoriul cu atât mai bine atunci când este bogat în resurse și de
dimensiuni reduse. La fel, cu cât resursele sunt mai repede reînnoite, cu atât mai puțin frecvente
sunt luptele teritoriale.
Competiția pentru alimentare se supune o lege numită distribuție ideală liberă, că distribuția
concurenților este proporțională cu densitatea resurselor disponibile. Cele Somnul sunt de sase
ori mai probabil, de exemplu, în zonele în care algele se hrănesc cresc de șase ori mai repede; cu
toate acestea, distribuția lor se face în mod liber, fără a exista neapărat un conflict, în măsura în
care noii veniți sunt capabili să obțină informații despre starea resurselor locului de hrănire.
Vorbim în acest caz de concurență prin exploatare. Există totuși un alt tip de concurență, cea
care se desfășoară prin excludere. Excluderea constă în apărarea unui teritoriu și a resurselor sale
printr-o întreagă gradație de mijloace, care variază de la un semnal simplu pe distanțe lungi
(cântec la păsări sau mirosuri pentru mamifere) până la combatere, inclusiv intimidare.
De lupi sau vulpi folosesc urina pentru a marca teritoriul lor, în timp ce bursuci folosesc
excrementele lor. Prin urmare, delimitarea unui teritoriu este mai subtilă decât ne imaginăm
uneori, deoarece este însoțită de interpretarea anumitor semne și implică gestionarea resurselor
disponibile.

Viața de grup
Comportamentul social prinde contur, în lumea animală, prin comportamente sexuale și
parentale, care explică comunicarea și relațiile dintre indivizi. Există specii destul de solitare
( urși , de exemplu) și altele care sunt dimpotrivă sociabile ( furnici ), gradul de sociabilitate fiind
direct legat de supraviețuirea și strategiile de reproducere: astfel, fluturi din genul Heliconius , cu
colorare care indică carne necomestibilă, trăiesc în grupuri pentru a-și crește efectul vizual și a
descuraja posibilii prădători.

Cele mai importante influențe de mediu asupra dimensiunii grupului sunt hrana și prădătorii.
John Crook a fost primul, în anii 1960, care a aplicat una dintre metodele menționate mai sus, și
anume compararea speciilor înrudite care se confruntă cu diferite probleme cognitive, deoarece
acestea sunt legate de diferențele ecologice. Crook a lucrat la 90 de specii de țesători , păsări care
trăiesc în Africa și Asia. Aceste păsări prezintă organizații sociale foarte diverse, în funcție de
specie. În special, speciile de pădure sunt solitare, își ascund cuiburile și sunt monogame (deci o
absență a dimorfismului sexual ), în timp ce țesătorii de savane trăiesc în benzi, cuibăresc în
colonii și sunt poligame (deci un dimorfism puternic). . O astfel de diferență se explică prin doi
factori menționați anterior: hrana și prădătorii. Hrana în pădure este dificil de găsit, prădătorii
mai discreți, adică formidabili. Acesta este motivul pentru care cei doi părinți nu sunt prea mult
pentru a-i hrăni și a-i privi pe tineri; în plus, culorile lor plictisitoare oferă un camuflaj bun. În
schimb, mâncarea este relativ densă și abundentă în savană , iar prădătorii sunt expuși. Atunci
este util ca țesătorii să-și traverseze teritoriul în benzi pentru a-și găsi mai ușor mâncarea, care
oricum va fi în cantitate suficientă. Prin urmare, aspectul arătător al masculilor este mai puțin
periculos.
Unul dintre avantajele evidente ale vieții sociale este vigilența sporită față de prădători. Un
animal solitar este obligat să petreacă mai mult timp monitorizându-și mediul imediat decât un
animal care trăiește într-un grup. Am observat că, cu cât dimensiunea grupului crește, cu atât
vigilența generală a acestui grup (proporția de timp când cel puțin un animal urmărește
împrejurimile) crește, de asemenea: acesta este cazul strutilor . Un alt beneficiu al socializării
este așa-numitul efect de diluare: un animal care se alătură unui grup este statistic mai puțin
probabil să fie victima agresiunii. Acesta este motivul pentru care caii se regrupează mai ușor
vara, din cauza muștelor de cal . Există și alte avantaje, cum ar fi vânătoarea de grup (haite de
lupi , lei ), apărarea de grup ( bivoli , porumbei ), reproducerea în cooperare ( țesătorii de
savane).
 Cu toate acestea, viața în grup are dezavantajele sale, deoarece tinde să crească concurența
pentru alimente și parteneri sexuali. De exemplu, există un efect tulburător în vânătoarea
colectivă, animalele, din cauza numărului lor, cauzând fugirea prăzii lor. Cazul concurenței
sexuale este la fel de evident: atunci când grupul este dens, lupta este mai acerbă, la fel ca în
cazul elefantelor . Lupta poate fi mai indirectă, dar la fel de mortală, ca la corbii negri care
canibalizează ouăle și puii congenerilor lor, pentru a le împiedica să se reproducă. Grupul de
viață favorizează , de asemenea , parazitismul , paraziti in curs de dezvoltare tot mai bine ca
grupurile sunt mari, așa cum este cazul pentru rândunelele cu fata alba
Bibliografie:
https://ro.frwiki.wiki/wiki/%C3%89cologie_comportementale
https://ro.wikipedia.org/wiki/Comportament_teritorial
https://ro.warbletoncouncil.org/ecologia-del-comportamiento-6029