UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII

MASTER ANUL I
SPECIALITAEA: LITERATURĂ ROMÂNĂ ÎN CONTEXT EUROPEAN

Referat
La Tema:
Mircea Cărtărescu – Totul ca o obsesie auctorială
(Florina Pârjol - ,,Carte de identități. Mutații ale
autobiograficului în proza românească de după 1989”)

A elaborat studenta:
Janina Buzoi (Știrbu)
LRCE I
 Mircea Cărtărescu – Totul ca o obsesie auctorială

Termenul de ,,autoficțiune” a intrat în ultimul deceniu și în vocabularul critic românesc

ajungând să denumească orice deviație autobiografică pe care autorul, încă reticent la propunerea
de a spune un ,,eu” răspicat, în epoca individualismului democratic, alege să o manevreze atunci
când vrea să se mute cu armele și bagajele în interiorul ficțiunii sale.

Conceptul de autoficțiune își găsește la Florina Pîrjol o definiție nuanțată cu exemple din
proza românească recentă. ,,Autoficțiunea” un concept recent, cu definiții în progres, un concept
care își trăiește actualmente epoca de glorie, îndeosebi prin scriitura feminină. Cartea Florinei
Pîrjol reprezintă fără îndoială, prima abordare temeinică a celui mai semnificativ fenomen literar
postrevoluționar: invazia autobiografismului sub diversele lui forme, specii și nuanțe.

Despre Mircea Cărtărescu se știe că este poet, prozator, critic literar, publicist, fiind unul
dintre cei mai cunoscuți și bine cotați scriitori români la ora actuală. Obsesia la care face referire
Florina Pîrjol când discută despre Mircea Cărtărescu este aceea a ,,Totului”. Spaimele
scriitorului de a-și rata (încheia prea devreme) proiectul, de a ieși din literatură, de a nu mai
putea scrie devin o temă fundamentală a jurnalelor cărtărăsciene. Obsesia ,,Totului” definitorie
pentru Cărtărescu, nu e vizibilă doar în geometria complicată a narațiunilor sale ci și în această
opțiune de a trece prin toate genurile literaturii.

Opera lui Cărtărescu, o epopee a eului (eurilor) își găsește adevăratul sens doar privită în
ansamblu, iar adevăratul sens e unul de proiect identitar, existențial. Tenta autobiografică a
scrierilor lui Mircea Cărtărescu nu devine întru totul vizibilă, așa cum observă Florina Pîrjol,
decât citind-o integral și observând recurențele (date, locuri, nume, istorii personale). Florina
Pîrjol își începe actul critic plecând de la unul din textele de debut în proză ,,Visul” (1989”)
notând că figura autorului este cea care vertebrează întregul discurs. Jocurile de măști ale
autorului sunt mult mai vizibile în cele trei volume din ,,Orbitor”. În nuvela intitulată ,,REM”,
un spectaculos microroman, figura auctorială se dizolvă între aceea a naratorului-păianjen și în
cea a personajului Vali ,,un puști spălăcit și debusolat”, cu semnalmentele realiste ale autorului.
Deși persoana I (asociată autobiograficului) alternează cu persoana a III-a (asociată ficțiunii)
există câțiva indici referențiali difuzi ce par să deturneze lectura ficțională: naratorul e un
păianjen cu percepția și conștiința unui scriitor. Personajul Vali e scriitor și va scrie, de exemplu,
peste doi ani prima povestire din acest volum ,,Ruletistul”. Vali ,,scriitorașul pârlit” care ,,va
ajunge profesor la o școală minusculă” de la marginea capitalei este în mod clar, o interfață a
autorului, care nu scapă nicio ocazie pentru a se proiecta, narcisic, în eroii săi. Nu lipsesc nici
detaliile reale, verificabile: locuri din București, nume de reviste (,,Amfiteatru”, ,,Echinox”) sau
situațiile verosimile ,,felii din viață”.
 Următorul text la care se oprește Florina Pîrjol și pe care îl consideră mult mai bogat în
indici referențiali și deci mai lizibil într-o eventuală cheie autobiografică este nuvela ,,Jocul”
redenumită ,,Mendebilul”.

Naratologic, nuvela este descrisă în studiul monografic al lui Andrei Bodiu, dedicat lui
Mircea Cărtărescu. ,,Mendebilul” este o amintire din copilărie, narată de un prozator de ocazie,
profesor necăsătorit și blazat. Pentru început, modelul este homodiegetic și poliscopic, tot cu un
eu-narant ca martor. Martorul – narator revine în timpul copilăriei, în lumea blocului său din
Ștefan cel Mare, refăcând straniile întâmplări petrecute de-a lungul unei veri. Textul nu are
pronunțate note autobiografice, dar se creionează prin introspecție identitatea personajului-
narator-autor. Folosirea persoanei I este primul pas în orientarea lecturii către referențial și
autobiografic și numirea naratorului-martor: ,,mincinosul”. Un amănunt important din lista
operatorilor de identificare a personajului cu autorul este identificarea profesională (care mai
conține: aspect fizic, origini, educație, mediu socio-cultural ș.a.) care plasează în mod limpede
receptarea în zona non-ficțională.

Dotat cu o structură interioară eminamente romantică, așa cum observă Florina Pîrjol,
post-modern, prin tehnicile folosite (autoreferențialitatea este o preocupare a întregii generații),
autorul ,,Nostalgiei” jonglează cu perspectivele, identitățile și timpurile, creionând un fascinant
univers autotelic. Autoficțiunea, ca superbă scriitură egocentrică, bate orice altă ficțiune.

Sâmburele epopeii lui Cărtărescu nu este căutarea obsedantă a sensului ci a sensurilor,

nu a eului (prea mic pentru a îngloba toate vocile, pentru a deregla toate simțurile), ci a eurilor
care se conțin unele pe altele. Trilogia ,,Orbitor” este opera cea mai izbutită a lui Mircea
Cărtărescu atingând o siguranță nemărginită a eului proiectat în literatură. Mecanica
rememorativă a autobiografiei e, însă, doar o pistă falsă în roman, așa cum remarcă Florina Pîrjol
în ,,Carte de identități”, pentru că Orbitor este, așa cum au remarcat mulți dintre critici, un
arhitext în care se regăsesc, fie și ca simple exerciții, mai multe stiluri și chiar mai multe tipuri de
convenții romanești, programând o aparentă lectură autobiografică unui text lipsit, însă, de
intenția reală a mărturisirii. Această formă ascunsă de discurs ,,adevărat” permite atașarea
trecutului (istoric, literar, imaginar) la memoria personală, dar nu de dragul exemplarității (cum
fac bunăoară, autobiografii) ci mai curând a unei reciprocității în care ficțiunea eului, ca ramă
discursivă totalizantă, reflectă toate ficțiunile realității.

Deși mimează capriciile memoriei–arbitrariul și aleatorul ei, asociațiile riscante,

fragmentarismul, fidel unei poetici postmoderniste în care dominanta epistemologică e înlocuită
de una ontologică, autorul, creator de lumi ocupă un spațiu fertil: această zonă deschisă, acest
limb de nesiguranță între amintire (referențial) și ficțiune. Promisiunea adevărului, sub forma
unor cereri de încredere (,,secționează-mi ființa adevărată, așa cum ai tăia un copac, și ai găsi
inele concentrice, pe Mircea în Mircea în Mircea”) este dezmințită de neîncetata proliferare a
sensurilor, a eurilor (un lung șir de multipli de Mircea) a lumilor.
 Referindu-se la tipul aparte de autoficțiune a scriitorului Florina Pîrjol afirmă: ,,În mod
cu totul convențional, l-am putea situa între cele două mari tipuri de autoficțiune: referențială
(Doubrovsky) și ficțională (Colonna)”. Vincent Colonna, pe de o parte dă o definiție termenului,
vorbind de un gen literar, în care scriitorul se află în centrul textului, ca într-o autobiografie
(adică este eroul lui), dar își transfigurează existența și identitatea.

Criza cărtăresciană vine din imposibilitatea de a spune totul, de a actualiza perfect lumile
interioare în scris, din frica de a nu scrie o carte ,,imposibilă” și ,,ilizibilă”. Proiectul
cărtărescian, pentru care ultima frontieră nu înseamnă doar forțarea limitelor eului și chiar ale
literaturii, suprapunerea vieții și a literaturii, devine o călătorie mistică, un pelerinaj: ,,să mă
întorc acolo unde nimeni nu s-a întors, să-mi amintesc ce nimeni nu-și amintește, să înțeleg ce
nici un om nu poate să înțeleagă, cine sunt, ce sunt”. Angoasa e dublă: imposibilitatea rostirii,
dar și imposibilitatea lecturii. Frica de a scrie ilizibil este și frica de a scrie: ,,neadevărat”.
Pendularea aceasta între ,,spun adevărul” și ,,nu spun adevărul, fabulez” este un gest specific
pentru genul auto-ficțional.

Substanța memoriei, statutul ei ambiguu, contradictoriu sunt un alt indicator al

autoficțiunii. Elementul de forță, cel care dă conexiunea trilogiei ,,Orbitor” este reiterarea până
la excesiv a figurii auctoriale, în toate ipostazele posibile multiplicat inclusiv în celelalte
personaje (secundare în raport cu un uriaș anormal, omniscient și omnipotent). În ,,Orbitor”
toate se raportează la acest Mircea rostit în toate gamele imaginabile, în toate variantele lui
onomastice, totul îl conține și îl reflectă pe Mircea.

Scrisul autoficțional, sau așa cum este el denumit cu termenul francez original,
,,l'autofiction”, este așadar de ficțiune surprinzătoare, paradoxală, autoreflexivă, care se întoarce
asupra sa însăși în timp ce creează spațiul necesar în care autorul să se poată autodefini sau chiar
mai mult auto-crea. Aceasta presupune fuziunea dintre registrul autobiografic și ficțional, fără
însă ca textul rezultat să înceteze a fi ficțiune – motiv pentru care a fost denumită o specie
hibridă, al cărei obiectiv este ficționalizarea eului auctorial, mai precis demersul prin care autorul
se constituie într-un personaj imaginar devenind un element constituitiv al spațiului pe care îl
imaginează.