Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate istorică pe care

astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din zorii evului mediu de
cronicari, oameni politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca modernă unii istorici maghiari şi
austrieci au contestat, din motive politice, originea latină a poporului român şi formarea poporului
român în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi oamenii de cultură români au combătut acea teorie
(numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că românii sunt un popor de origine slavă care s-au
format la sudul Dunării de unde au emigrat apoi la nordul Dunării. A început astfel o dispută între
istoriografia română şi austriacă dar mai ales maghiară cu privire la originea românilor şi formarea
poporului român, care s-a prelungit până astăzi.

2. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale

În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat faptul că
românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui
netrecându-i prin minte să conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la sudul
Dunării, erau numiţi în izvoarele străine vlahi sau valahi (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi
etc.).

Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani aparţin unor surse
bizantine. În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de informaţie în tratatul său
militar Strategikon. Cronicarul bizantin Ioan Kinnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de la nord de
Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.

Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar numit de istorici
Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum, în traducere,
Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe
teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte faptele eroice ale primilor
conducători maghiari. În acest context sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în
Transilvania, unde Anonymus menţionează existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau
conduşi de voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.

În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini) sau
români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin) au scris în operele lor despre originea romană a
poporului român, aducând argumente istorice şi etnografice.

3. Teoria imigraţionistă despre formarea poporului român. Argumente pro şi contra

În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o teorie greşită despre formarea
poporului român, numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria Daciei transalpine din 1781). El
susţinea că românii s-au format ca popor la sudul Dunării de unde au emigrat la nordul Dunării în secolul
XIII. El afirma că dacii au fost exterminaţi total de către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a
retras toată populaţia din Dacia, în secolul III, lăsând aici un teritoriu gol. Pe acest teritoriu s-au aşezat
maghiarii în secolul X. Tot el mai spunea că poporul român este de origine slavă.
Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de austrieci şi
condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte
naţionalităţi. Românii îşi cereau drepturi pornind de la argumentele istorice că sunt cei mai vechi
locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului popor roman şi că drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv în
evul mediu de către nobilimea maghiară, care a cucerit Transilvania în secolele XI-XIII.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, au adus argumente
lingvistice şi istorice care să combată teoria imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific originea romană a
poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut,
în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative, demonstrând
originea pur romană a poporului român. Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit
Supplex Libellus Valachorum, scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii
imperiale la Viena pentru apărarea românilor şi drepturilor lor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când românii au
protestat faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria
imigraţionistă. Istoricul austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea
Studii româneşti din 1871, de aceea teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui Roesler. El a
susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini târzii şi nesiguri, exterminarea totală a dacilor în războaiele
cu romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de mai puţin de 200 de ani, retragerea completă a
populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III. Aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un
teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul XIV. Românii vorbesc o limbă slavă, considera el,
o dovadă importantă fiind aceea că prima oară au scris cu litere chirilice. El considera că nu există ştiri
care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I.

Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că teoria lui Roesler este falsă. Unul
dintre cei mai cunoscuţi este Alexandru D. Xenopol. Principalele argumente ştiinţifice ale istoricilor
români sunt:

Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de origine daco-romană existente până
azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o continuitate neîntreruptă de locuire din antichitate
până în evul mediu.

Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României, au fost descoperite
unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se ocupau cu agricultura, este foarte clar că
singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea daco-romană.

Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României s-au descoperit obiecte de cult
creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o altă dovadă arheologică a continuităţii daco-
romanilor.

Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în alte teritorii cucerite de romani.
Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată că poporul român a
existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).

Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului XIX), caracterul latin al
limbii române nu a fost cu nimic afectat.

4. Teoria imigraţionistă în secolul XX

Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi reargumentată. În 1920, prin
tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze României Transilvania. Pentru istoriografia
maghiară această teorie a devenit un punct de plecare pentru a demonstra drepturile teritoriale ale
Ungariei asupra Transilvaniei.

Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi argumente pentru a combate teoria
imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Gheorghe
Brătianu. Vasile Pârvan a adus numeroase izvoare arheologice în sprijinul continuităţii. Gheorghe
Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937, scrisă iniţial în limba
franceză), a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice, arheologice, etnografice şi lingvistice
care combat teoria imigraţionistă. Aceasta este până astăzi cea mai complexă lucrare pe această temă.

În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceauşescu, teoria imigraţionistă a fost
combătută constant, de data aceasta argumentele care au fost invocate priveau mai ales civilizaţia
dacilor. Regimul comunist a privilegiat elementul dac în comparaţie cu cel roman deoarece în
propaganda comunistă romanii erau consideraţi asupritori.

5. Teoria imigraţionistă astăzi

Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o drept insuficient

argumentată, unii istorici maghiari au reluat-o până astăzi, publicând-o în principalele limbi europene.
Dar disputa în jurul continuităţii românilor nu mai poate avea în prezent o miză politică majoră.
Graniţele statelor europene nu se mai trasează astăzi pe baza argumentelor istorice, iar integrarea în
Uniunea Europeană presupune ca rezolvate conflictele teritoriale. Totuşi, această dispută tulbură încă
spiritele în rândul românilor şi maghiarilor.

Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor de înaltă valoare
ştiinţifică elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus argumente în acest. Sintezele oficiale de
istorie ori dicţionarele enciclopedice (gen Larousse sau Encyclopedia Britanica) au acceptat poziţia
oficială a istoriografiei române cu privire la formarea poporului român. Deci romanitatea românilor
trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca o realitate istorică.