Universitatea “Ovidius” Constanţa

Facultatea de Ştiinţe Economice

Departamentul de Administrare a Afacerilor

Note de curs :

ECONOMIA TURISMULUI

Specializarea: E.C.T.S.

Titular curs:

Conf. univ. dr. Ion-Dănuţ JUGĂNARU

Anul universitar 2020-2021

ECONOMIA TURISMULUI
 Capitolul I – Concepte, definiţii şi noţiuni introductive privind turismul

Turismul, ca ramură a sectorului terţiar şi, totodată, ca ramură de interferenţă, reprezintă

o opţiune strategică importantă pentru dezvoltarea multor economii naţionale, datorită efectelor
sale benefice în plan economic, social, cultural, precum şi, într-o anumită măsură, asupra
mediului natural. Sunt numeroase ţările care au depus eforturi investiţionale şi organizatorice
importante în dezvoltarea activităţii de turism, iar rezultatele pozitive s-au concretizat în
creşterea numărului de turişti, a numărului de zile-turist şi a volumului încasărilor obţinute din
turism.
Urmare dinamicii deosebit de ridicate, înregistrată în ultimele două decenii, s-a ajuns la
efecte importante ale turismului în plan economic, la scară mondială, respectiv la participarea
acestuia cu cca. 10% la crearea produsului mondial brut şi cu cca 9% la numărul locurilor de
muncă, devenind, totodată, cel mai important component al comerţului internaţional. Deosebit
este şi aşa-numitul „efect multiplicator al turismului”, respectiv faptul că turismul antrenează
numeroase alte ramuri economice, a căror activitate depinde, în mare măsură, de fenomenul
turistic (în special, construcţiile şi serviciile, în general, agricultura, industria alimentară,
industria materialelor de construcţii, a prelucrării lemnului etc.)
La efectele economice ale turismului trebuie adăugate şi cele sociale, activităţile turistice
răspunzând unei multitudini de nevoi, de la cele de odihnă şi recreare, de îngrijire a sănătăţii,
până la cele de îmbunătăţire a nivelului de cunoaştere, de cultură şi instruire, de comunicare,
etc. S-a ajuns, astfel, ca, din punct de vedere statistic, peste 50% din populaţia lumii să fie
antrenată, anual, în circulaţia turistică.
În numeroase ţări ale lumii, turismul reprezintă un adevărat „motor” al creşterii
economice, atât pentru multe ţări în curs de dezvoltare, cât şi pentru numeroase ţări cu economii
dezvoltate.
Este vorba, în primul rând, de un turism de masă, răspândit la nivel global, dar şi de
numeroase nişe de piaţă, adresate unor categorii restrânse de beneficiari.
Dacă turismul permite ţărilor în curs de dezvoltare să-şi atragă investiţii străine, să-şi
recupereze valuta investită, să creeze locuri de muncă şi să-şi îmbunătăţească infrastructura, tot
turismul este cel care contribuie, pe de altă parte, din ce în ce mai mult, la distrugerea mediului,
la pierderea sau deteriorarea patrimoniului, la destabilizarea unor culturi, etc.
Fenomenul turistic nu este unul nou, primele forme de turism fiind practicate încă din
perioada Antichităţii. În istoria omenirii, preocupările pentru călătorie au fost continue, ca şi
dorinţa de a descoperi şi redescoperi locuri, culturi noi, etc.
„Meritul” societăţii noastre contemporane este acela de a aduce turismul, altădată rezervat
unor elite, la îndemâna tuturor şi de a face din acesta un produs oferit „consumului de masă”1.
Marea inovaţie a secolului XX, în materie de turism, a fost transformarea turismului într-
o veritabilă „industrie fără fum”.

1.1. Conceptele de turism şi turist

Conceptul de turism a apărut după cel de turist. Noţiunea de turism vine de la transcripţia
în limba engleză a cuvântului francez „tour”, utilizat în Anglia în secolul al XVIII-lea. „Marele
Tour” („The Tour”) evoca, în acea perioadă, călătoria de studii, dezinteresată, pentru
descoperiri culturale, cu precădere, pe care o efectua, în Europa, tânărul aristocrat englez.
Această călătorie iniţiatică, menită să permită cunoaşterea unor culturi străine, avea ca finalitate
perfecţionarea educaţiei respectivilor tineri.

1
Joël Raboteur, Introduction à l’économie du tourisme, L’Harmattan, Paris, 2000, p. 8
 Efectuarea acestui „tur” îl consacra, de fapt, pe respectivul tânăr, ca „Gentleman”. Aşadar,
în acea perioadă, cuvântul „turist” era aplicabil, îndeosebi, călătorilor englezi şi abia în secolul
al XIX-lea avea să fie extinsă şi pentru călătorii francezi, în bună măsură datorită publicării
operei lui Stendhal, intitulată Memoriile unui turist (1838)2.
La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a ajuns la o anumită uniformizare a terminologiei
privind turismul, astfel că, puteau fi regăsite, în multe limbi, cuvinte precum turism şi turist.
Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) defineşte turistul ca fiind „orice persoană care
se află într-o altă ţară sau în alt loc, situat în ţara sa de reşedinţă, altul decât cel ce corespunde
domiciliului său obişnuit şi pentru care motivul principal al vizitei este altul decât acela de a
exercita o activitate remunerată la locul vizitei sale”.
La rândul său, OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică),
referindu-se la turiştii străini, îi defineşte pe aceştia ca fiind persoane care nu îşi au reşedinţa
în ţara de destinaţie şi sunt admişi în acea ţară pe baza unei vize (dacă aceasta este cerută),
pentru motive de petrecere a timpului liber (agrement), recreare, vacanţă, vizite la prieteni şi
rude, sănătate sau tratament medical sau pentru pelerinaje religioase. Turiştii trebuie să
petreacă cel puţin o noapte (să înnopteze) într-o unitate de cazare colectivă sau privată, în ţara
de destinaţie, iar durata sejurului lor nu poate depăşi 12 luni3.
În privinţa turismului, OECD a formulat propria sa definiţie, respectiv: „activităţile
persoanelor care călătoresc către sau îşi petrec sejururile în afara mediului lor obişnuit, pentru
o perioadă consecutivă de mai puţin de un an, pentru plăcere, afaceri sau alte motive, cu nu au
legătură cu exercitarea unei activităţi remunerate la locul vizitat”4.
Definiţia dată noţiunii de turism, de Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) este
următoarea5: Activităţile desfăşurate de persoane, pe durata călătoriilor şi sejururilor, în locuri
situate în afara reşedinţei lor obişnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu depăşeşte un an (12
luni), cu scop de loisir*, pentru afaceri sau alte motive.
Turismul reprezintă o componentă a călătoriei, prin călătorie înţelegând, în sens larg,
deplasare, de la o localitate, la alta. Turismul înseamnă activitatea de a călători în afara mediului
obişnuit al unei persoane, în orice scop (cu câteva excepţii, în primul rând atunci când persoana
respectivă urmează să desfăşoare, în locul în care călătoreşte, o activitate remunerată sau se află
în situaţii precum efectuarea de tratamente clinice, arest, închisoare, etc.).

1.2. Categorii de turişti

În majoritatea statelor lumii sunt acceptate şi utilizare clasificările de bază ale OMT
privind categoriile de turişti, realizate în 1963, respectiv 1968, clasificări vizând două criterii
principale: motivele călătoriei (sejurului) şi durata voiajului (sejurului).
Motivul principal al călătoriei (vizitei) este acel motiv în absenţa căruia călătoria sau vizita
nu ar mai fi fost efectuată.
Motivul călătoriei este criteriul prin care se face distincţia dintre turişti şi ceilalţi călători.
În anul 1963, OMT a propus clasificarea în şase grupe a motivelor pentru care oamenii
fac turism:
- timp liber, odihnă, vacanţe;
- vizite la rude şi prieteni;
2
Idem
3
Recommendations on Statistics of International Migration, Revision 1, Statistical papers, Series M, Nr. 58, United
Nations, New York, 1998 (Glossary)
4
Tourism Satellite Account: Recommended Methological Framework, Eurostat, EECD, WTO, UNSD, 2001
5
O.M.T., Recommandations sur les statistiques du tourisme, Nations Unies, New York, 1993, p. 5
* Noţiunea de loisir semnifică timp liber, respectiv “timpul liber de care poate dispune o persoană în afara
ocupaţiilor sale obişnuite…”, ca factor de influenţă a cererii turistice [vezi Gabriela Stănciulescu (Coordonator),
Lexicon de termini turistici, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 177].
 - afaceri, motive profesionale;
- îngrijirea sănătăţii;
- pelerinaje şi alte motivaţii religioase;
- alte motive.
În 1968, OMT a propus o clasificare a turiştilor în trei categorii:
a) – turiştii propriu-zişi, care călătoresc de plăcere, în timpul lor liber;
b) – turiştii de afaceri, cărora le sunt asimilaţi toţi cei care călătoresc din motive
profesionale;
c) alte categorii de turişti.

După durata sejurului pot fi identificate două categorii de vizitatori:

a) excursioniştii (vizitatori de o zi, care nu înnoptează în locul vizitat)
b) turiştii propriu-zişi (adică acei vizitatori care stau cel puţin o noapte în locul vizitat).

1.3. Definiţii utilizate în turismul internaţional

În funcţie de o ţară dată, conform definiţiilor EUROSTAT6, se pot distinge trei forme
elementare ale turismului:
1) Turismul intern, cuprinzând activităţile rezidenţilor unei ţări care călătoresc doar în
interiorul acelei ţări, dar în afara reşedinţei lor obişnuite.
2) Turismul receptor, cuprinzând activităţile non-rezidenţilor care călătoresc într-o ţară
dată, alta decât cea unde îşi au reşedinţa obişnuită.
3) Turismul emiţător (emitent), cuprinzând activităţile rezidenţilor unei ţări date, care
călătoresc şi îşi petrec sejururile într-o altă ţară decât cea în care îşi au reşedinţa lor obişnuită.
Aceste forme elementare ale turismului pot fi combinate între ele, în mai multe moduri,
rezultând următoarele categorii ale turismului:
a) Turismul interior, format din turismul intern şi turismul receptor;
b) Turismul naţional, format din turismul intern şi turismul emiţător (emitent);
c) Turismul internaţional (al unei ţări), format din turismul emiţător şi turismul receptor.
O definiţie oficială a turismului internaţional a fost adoptată, la solicitarea O.M.T., în
cadrul Conferinţei internaţionale privind statisticile şi sondajele, în iulie 1991. Această definiţie
porneşte de la noţiunea de „vizitator” şi face distincţia dintre „turist” şi „vizitator de o zi” sau
„excursionist”.
Clasificarea călătorilor internaţionali, realizată de Organizaţia Mondială a Turismului,
este prezentată în figura nr. 1.

Figura nr. 1: Clasificarea călătorilor internaţionali

6
www.ec.europa.eu/eurostat
Sursa: Organizaţia Mondială a Turismului (OMT)
1.3.1. Vizitatorul internaţional

Orice persoană aflată într-o călătorie între două sau mai multe ţări reprezintă un călător
internaţional. Dacă respectiva călătorie prezintă interes pentru turism, atunci ne referim la
„vizitator”, care reprezintă conceptul de bază în ansamblul statisticilor turismului. Conform
definiţiei oficiale a O.M.T., nu toţi călătorii sunt vizitatori. Astfel, în cadrul statisticilor,
termenul de „vizitator internaţional” desemnează „orice persoană care vizitează o ţară, alta
decât cea în care aceasta îşi are reşedinţa sa obişnuită, pentru o perioadă care să nu depăşească
12 luni şi al cărei motiv principal al vizitei este altul decât cel de a exercita o activitate
remunerată în ţara vizitată”.
Cele două criterii avute în vedere pentru a face distincţia dintre vizitatori şi ceilalţi
călători internaţionali sunt7: reşedinţa şi motivaţia călătoriei.
- Criteriul reşedinţei (al rezidenţei) indică faptul că se referă la toate persoanele care nu
îşi au locul lor de reşedinţă în ţara vizitată, inclusiv cetăţenii unei ţări care locuiesc în
mod permanent (îşi au domiciliul permanent) în străinătate. Astfel, un cetăţean al unei
ţări A, având reşedinţa în ţara B şi care vizitează ţara C, cheltuie banii pe care i-a
câştigat în ţara B şi este influenţat, în decizia de alegere a destinaţiei turistice, de
eforturile de promovare turistică a ţării C, vizând ţara B. Astfel, este normal ca acest
turist să fie înregistrat, în statisticile oficiale, după ţara sa de reşedinţă şi nu după
naţionalitatea sa, în scopul de a putea cunoaşte cât mai precis diferitele pieţe turistice
şi transferurile de valută efectuate.

7
Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, 2e édition, Economica, Paris, 2007, pp. 8-9
 - Criteriul motivaţiei călătoriei stabileşte o distincţie clară între vizitatori şi persoanele
care se deplasează într-o ţară pentru a munci acolo şi pentru a fi retribuit pentru munca
sa.
La aceste două criterii ar mai trebui adăugat şi un al treilea, respectiv ca perioada de
şedere în ţara vizitată, să nu depăşească 12 luni consecutive, depăşirea acestei perioade
transformându-l pe vizitator (din punct de vedere statistic) în rezident al acelei ţări.
Aşadar, vizitatorul internaţional reprezintă orice persoană care călătoreşte într-o altă
ţară decât cea în care îşi are reşedinţa, pentru mai puţin de 12 luni şi al cărui principal scop al
călătoriei este diferit de exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat.

1.3.2. Turistul internaţional

Turiştii internaţionali constituie una dintre cele două categorii de vizitatori

internaţionali, alături de excursionişti. Atunci când durata deplasării atinge sau depăşeşte 24 de
ore, respectiv când vizitatorii petrec o noapte în ţara vizitată, aceştia sunt consideraţi a fi
„turişti”, în timp ce aceia a căror deplasare durează mai puţin de 24 ore, deci fără a comporta o
înnoptare, sunt consideraţi a fi „vizitatori de o zi” sau „excursionişti”.
Următoarele categorii de călători nu trebuie incluşi în categoria de vizitatori
internaţionali8:
a) Persoanele care intră sau ies dintr-o ţară ca imigranţi, inclusiv persoane care îi
însoţesc sau li se alătură;
b) Persoanele cunoscute sub denumirea de „lucrători la graniţă”, care locuiesc în
apropierea graniţei şi lucrează în ţara învecinată;
c) Diplomaţii, personalul consular şi membrii forţelor armate care călătoresc, din ţara
lor de origine, către ţara în care au fost repartizaţi, inclusiv personalul casnic care li se alătură
sau îi însoţesc;
d) Persoanele care călătoresc ca refugiaţi sau nomazi;
e) Persoanele aflate în tranzit, care nu intră, formal, într-o ţară, prin controlul
paşaportului, precum pasagerii aflaţi în tranzit aerian, care rămân, pentru o scurtă perioadă, într-
o anumită zonă a terminalului sau pasagerii transferaţi direct între aeroporturi sau terminale, ori
pasagerii unei nave cărora nu li permite să debarce.
Definiţia turiştilor internaţionali este, deci, următoarea: Turiştii internaţionali sunt
vizitatori temporari, care se află, pentru cel puţin 24 de ore, dar pentru mai puţin de 12 luni, în
ţara vizitată şi pentru care motivele principale ale călătorie pot fi grupate în:
- loisir (petrecerile timpului liber), vacanţă, sănătate, religie, sport;
- afaceri, familie, deplasări profesionale.
Din această definiţie se poate remarca faptul că termenul de turist nu se aplică doar
„vacanţierilor”, adică persoanelor plecate în vacanţă, incluzând, de exemplu, şi persoanele
aflate în călătorii de afaceri.

1.3.3. Vizitatorul de o zi (excursionistul)

Vizitatorul de o zi sau excursionistul este acel vizitator (internaţional, în acest caz) care
nu petrece nicio noapte într-o unitate de cazare, colectivă sau individuală, în locul, respectiv
ţara vizitată.
În turismul internaţional, importanţa economică a excursioniştilor poate să fie foarte
mare, îndeosebi pentru micile ţări insulare, care primesc pasageri ai navelor de croazieră. Atât

8
***Eurostat, Newcronos, www.ec.europa.eu/eurostat
timp cât respectivii vizitatori înnoptează la bordul navei, aceştia sunt înregistraţi, în principiu,
în localitatea unde acostează navele, la rubrica „vizitatori de o zi” şi nu la cea de „turişti”.
Pentru o destinaţie turistică (localitate, staţiune, ţară), mai importanţi decât vizitatorii de
o zi sau excursioniştii sunt turiştii, care „consumă” mai multe servicii turistice, inclusiv pe cele
de cazare, pentru cel puţin o noapte.

1.4. Factorii determinaţi ai evoluţiei turismului

Turismul evoluează sub influenţa unui număr mare de factori9, ce acţionează, în mod
global sau parţial, asupra unei forme sau componente a activităţii turistice. Factorii respectivi
participă, în diferite proporţii, la determinarea fenomenului turistic, în funcţie de conţinutul lor
specific, de momentul şi locul impactului. Pe de altă parte, intercondiţionalitătile acestor factori,
simultaneitatea acţiunii lor potenţează efectul final, făcând, astfel, dificilă descifrarea aportului
fiecăruia dintre ei.10
Cei mai importanţi factori ai evoluţiei turismului pot fi consideraţi următorii: creşterea
economică, oferta turistică, evoluţia demografică şi timpul liber.
Pentru a putea fi cuantificate influenţele acestor factori, este necesară structurarea lor în
categorii relative omogene. Există numeroase modalităţi de clasificare a determinanţilor
turismului, precum şi de evaluarea a mărimii şi sensului acţiunii acestora.
• Astfel, una dintre cele mai importante clasificări se realizează după criteriul conţinutului
sau naturii factorilor determinanţi. Conform acestui criteriu, putem distinge următoarele
categorii de factori:
a) economici (veniturile populaţiei şi modificările acestora, oferta turistică, preţurile şi
tarifele produselor turistice etc.);
b) tehnici (performanţele mijloacelor de transport, dotările tehnice ale structurilor de
primire turistică sau ale agenţilor de turism);
c) sociali (procesul de urbanizare, timpul liber, moda – în sensul preferinţelor pentru
anumite destinaţii sau produse turistice, etc.)
d) demografici (evoluţia populaţiei, modificarea duratei medii a vieţii, structura populaţiei
pe vârste, pe categorii socio-profesionale sau pe alte criterii);
e) psihologici, educativi şi de civilizaţie (nivelul de instruire, dorinţa de cunoaştere, de
cultură, caracterul individual, temperamentul indivizilor);
f) naturali (aşezarea geografică a obiectivelor şi echipamentelor turistice, relieful, clima,
elemente ale florei şi faunei, poziţia fată de căile de comunicaţii);
g) organizatorici şi politici (regimul vizelor, formalităţile de frontieră, facilităţi acordate
turismului organizat, varietatea tipologică a aranjamentelor turistice, conflictele sociale,
militare, etnice, religioase, etc.).
• După un alt criteriu, cel al duratei acţiunii lor în timp, factorii pot fi:
a) cu acţiune permanentă (sau de durată), precum: creşterea dimensiunilor timpului liber,
modificările veniturilor populaţiei, mişcarea demografică, etc.);
b) sezonieri (cu acţiune ciclică): succesiunea anotimpurilor, structura anului
şcolar/univeristar, activităţile din agricultură, etc.
c) conjuncturali (accidentali), printre care: condiţiile meteorologice, crizele economice,
financiare sau politice, catastrofele naturale, atacurile teroriste, confruntările armate,
etc.).
• În funcţie de importanţa sau rolul lor în determinarea fenomenului turistic, factorii pot
fi grupaţi în următoarele categorii:
9
Minciu Rodica, Economia Turismului, ediţia a III-a, revizuită și adăugită, Ed. Uranus, București,2005, pp.39-49
10
Minciu Rodica, Baron P., Neacșu N., Economia turismului, Univ. Independentă “Dimitrie Cantemir”, București,
1993, p.17
 a) primari, având rol definitoriu asupra evoluţiei circulaţiei turistice (oferta turistică,
veniturile populaţiei, mutaţiile demografice, preţurile, timpul liber);
b) secundari (complexitatea formalităţilor de viză şi control la frontieră, acordarea unor
facilităţi, climatul internaţional sau regional, etc.)
• După direcţia de acţiune a factorilor ce influenţează turismul, aceştia pot fi împărţiţi în:
a) factori exogeni, ce cuprind elemente de ordin mai general, din afara ofertei turismului,
şi care stimulează sau, dimpotrivă, împiedică dezvoltarea acestuia. Dintre aceşti factori,
fac parte: evoluţia demografică, evoluţia veniturilor populaţiei, creşterea gradului de
urbanizare, sporirea mobilităţii populaţiei, datorită creșterii gradului de “motorizare”
etc.
b) factori endogeni, ce se referă la modificările din conţinutul activităţii turistice:
diversificarea gamei de produse şi servicii oferite, nivelul tarifelor practicate şi
acordarea unor facilităţi, dotarea cu forţă de muncă, nivelul de pregătire al personalului,
etc.
• O altă clasificare are drept criteriu orientarea influenţei factorilor asupra celor două
categorii corelative ale pieţei. Conform acestui criteriu, există:
a) factori ai cererii turistice: venituri, timp liber, grad de urbanizare;
b) factori ai ofertei turistice: diversitatea şi calitatea serviciilor, costul prestaţiilor,
condiţiile naturale, baza tehnico-materială;
c) factori ai confruntării dintre cerere şi ofertă: calitatea infrastructurii, existenţa, calitatea
şi diversitatea ofertei agenţiilor de voiaj, cadrul legislativ, etc.
Există şi alte modalităţi şi criterii de clasificare a factorilor de influenţă ai turismului, ce
pot fi utilizate în funcţie de scopurile analizelor. Este important să fie înţeles faptul că aceşti
factori acţionează simultan, cu intensităţi diferite, în anumite perioade de timp, fiind foarte
dificilă separarea şi cuantificarea exactă a influenţei fiecăruia.
În continuare sunt prezentaţi câţiva dintre cei mai importanţi factori determinanţi ai
turismului:
• Veniturile populaţiei. Majoritatea specialiştilor din domeniu apreciează experienţa
veniturilor ca fiind principala condiţie pentru manifestarea cererii turistice.
Acest indicator exprimă, în mod sintetic, nivelul de dezvoltare economică şi socială al
unei ţări sau regiuni, sau indirect, posibilităţile populaţiei respective pentru practicarea formelor
de turism, suportul material al dezvoltării turismului. De regulă, nivelul de dezvoltare
economică-financiară se măsoară prin nivelul produsului naţional brut (PIB) pe locuitor.
Veniturile populaţiei au ca destinaţie, în primul rând, satisfacerea unor nevoi vitale ale
oamenilor, reprezentând aşa-numitul “consum obligatoriu”, ce are dimensiuni relativ constante,
deoarece este determinat de caracterul cvasilimitat al nevoilor fiziologice ale indivizilor. În al
doilea rând, disponibilităţile băneşti ale populaţiei sunt cheltuite pentru satisfacerea unor cerinţe
legate de satisfacerea unui anumit grad de confort şi, abia în ultimă instanţă, restul
disponibilităţilor bănesţi se alocă pentru obţinerea unor bunuri şi servicii legate de petrecerea
timpului liber. Odată cu cresterea globală a veniturilor sale, partea destinată acoperirii nevoilor
fundamentale ale fiecărui individ scade relativ, devenind, astfel, mai mari, disponibilităţile
băneşti pentru aşa-numitele “consumuri libere”.
Staticianul german Ernst Engel a demonstrat, cu rigoare stiinţifică, existenţa unor
legităţi în repartizarea veniturilor pe diferite categorii de necesităţi, precum si în modificarea
structurii acestor nevoi, în funcţie de variaţia veniturilor.
Conform acestor legităţi, cheltuielile pentru turism, ce fac parte din categoria
consumurilor libere, se află în corelaţie directă cu evoluţia veniturilor, iar variaţia lor este, de
regulă, mai amplă11. Altfel spus, o creştere a veniturilor băneşti, într-o anumită proporţie, ar
conduce la o sporire, într-o proporţie mai mare sau cel puţin egală, a cheltuielilor pentru turism.
Influenţa veniturilor asupra turismului este atât cantitativă, întrucât conduce la
modificarea numărului de turişti şi de zile-turist, dar şi calitativă, determinând alegerea unor
destinaţii mai îndepărtate, a unor structuri de primire turistică de categorii superioare de confort,
opţiunea pentru anumite tipuri de mijloace de transport, etc.
Măsurarea influenţei veniturilor asupra cererii sau consumului turistic se poate realiza
utilizând coeficientul de elasticitate ( Ev) , potrivit relaţiei:
∆𝐶 ∆𝑉 𝐶1−𝐶0 𝑉1−𝑉0
Ev = 𝐶 : 𝑉 = 𝐶0 : 𝑉0

unde:
C = cererea sau consumul turistic;
V = veniturile;
∆ = variaţia
Prin valorile luate, situate, de regulă, între + 1,2 şi + 1,4 , coeficientul de elasticitate
indică o legătură directă şi puternică între modificarea veniturilor populaţiei şi cea a cererii/
consumului turistic.
În România, de exemplu, în condiţiile diminuării semnificative a veniturilor reale ale
populaţiei, în perioada 1991 – 2000, s-a înregistrat o diminuare importantă a circulaţiei turistice,
coeficientul de elasticitate luând valori cuprinse între 1,6 şi 2,0.

• Preţurile şi tarifele. Acestea reprezintă un alt important factor determinant al evoluţiei

turismului. Datorită complexităţii activităţii turistice, influenţa preţurilor şi tarifelor se
desfăşoară pe mai multe planuri. Acţiunea acestora poate viza ansamblul produsului
turistic sau numai una (ori mai multe) dintre componentele sale : transport, cazare,
alimentaţie, agrement etc.
Preţurile şi tarifele se stabilesc în raport cu destinaţia turistică, respectiv cu zona, cu
perioada de pe parcursul anului (în funcţie de sezon), cu categoria de confort a structurilor de
primire turistică sau a mijloacelor de transport utilizate, etc.
În general, preţurile şi tarifele mai ridicate limitează accesul la serviciile turistice,
conducând la scăderea numărului de turişti şi de zile-turist, la reducerea duratei medii a
sejurului şi a gamei de servicii turistice achiziţionate de turişti. Pe de altă parte, preţurile şi
tarifele mai reduse stimulează, în general, cererea pentru anumite categorii de turişti.
În practică, relaţia dintre preţuri/tarife şi dezvoltarea turismului este mult mai complexă,
existând şi situaţii de reacţii adverse, cum ar fi situaţia în care, tarife scăzute ori reducerea
drastică a acestora să genereze neîncrederea turiştilor în calitatea serviciilor, ceea ce conduce
la refuzul acestora de a cumpăra asemenea produse sau servicii.
Comensurarea influenţei preţurilor şi tarifelor asupra turismului se realizează utilizând
coeficientul de elasticitate Ep, potrivit relaţiei:
∆𝐶 ∆𝑃 𝐶1−𝐶0 𝑃1−𝑃0
Ep = = 𝐶 : 𝑃 = 𝐶0 : 𝑃0
unde:
P = preţul;
C = cererea;
∆ = variaţia
Coeficientul de elasticitate ia, de regulă, valori negative, ca expresie a reacţiei contrare
a celor două fenomene, şi mai mici decât -1. Explicaţia acestei sensibilităţi mai reduse a
turismului faţă de preţuri constă în faptul că variaţiile de preţ sunt mai puţin spectaculoase,

11
Minciu, Rodica, op. cit., p. 42
acestea afectează mai uniform categoriile de consumatori, clientela este mai fidelă faţă de
anumite destinaţii turistice, se manifestă o anumită rigiditate a obiceiurilor de consum ş.a.
Reacţia consumatorului de produse şi servicii turistice poate fi influenţată, însă şi de
modificări ale preţurilor sau tarifelor produse pe alte pieţe decât cea turistică (autovehicule,
carburanţi, echipamente, etc.)
Oferta turistică reprezintă un factor cu influenţă directă asupra consumului turistic.
Aceasta cuprinde resursele turistice naturale şi antropice, echipamentele, forţa de muncă şi
produsele turistice, componente ce exercită o mare forţă de atracţie asupra fluxurilor turistice.
Existenţa acestor resurse turistice este esenţială pentru dezvoltarea turistică a unei
localităţi sau a unei zone. Sunt, însă, numeroase situaţii în care, resurse mai modeste, având
valoare turistică mai redusă, au devenit mai atractive pentru turişti, prin calitatea superioară a
prestaţiilor, prin dotări şi amenajări corespunzătoare, care să favorizeze practicarea unor forme
de turism mai puţin dependente de cadrul natural (turismul de afaceri, de cumpărături, de
recreare, etc.).
Progresul tehnic influenţează gradul de mobilitate a populaţiei, favorizând deplasarea
în scop turistic, dar acţionează şi asupra altor fenomene, precum: urbanizarea, industrializarea,
calitatea mediului înconjurător, acestea acţionând, la rândul lor, asupra dezvoltării turismului.
Deosebit de importantă este influenţa dezvoltării transporturilor asupra turismului.
Orice manifestare vizând perfecţionarea căilor şi mijloacelor de transport, precum şi a gradului
de dotare cu automobile, determină variaţii ale mişcării turistice.
De asemenea, progresul tehnic acţionează şi asupra dotării cu echipamente şi utilaje mai
performante a structurilor de primire turistică având funcţiuni de cazare, alimentaţie publică,
agrement sau tratament, precum şi asupra activităţii agenţilor de turism (prin utilizarea
sistemelor de rezervare computerizată, a comunicării prin internet, etc.).
Procesul de urbanizare determină o serie de mutaţii în structura nevoilor populaţiei,
influenţând direct şi evoluţia turismului. Dincolo de avantajele urbanizării asupra dezvoltării
economice şi creşterii calităţii vieţii, aceasta provoacă şi o serie de efecte negative, precum
poluarea mediului şi creşterea solicitării nervoase a locuitorilor, în special în marile oraşe.
Apare, astfel, nevoia de „evadare” din aceste aglomeraţii urbane, spre zone nepoluate, linişte,
pentru odihnă, recreare, distracţie, îndeosebi la sfârşit de săptămână, dar şi în perioadele de
vacanţe sau concedii.
Evoluţia demografică, respectiv dinamica populaţiei şi unităţile ce intervin în structura
acestora, pe vârste, profesii, medii, etc., influenţează în mod direct dezvoltarea turismului.
Astfel, prin creşterea numărului de locuitori, se creează premisele sporirii numărului de
turişti potenţiali. In privinţa structurii pe vârste a populaţiei, trebuie subliniată participarea în
proporţii diferite, a grupelor de vârstă, la mişcarea turistică. Fenomenul îmbătrânirii populaţiei,
creşterea duratei medii a vieţii, a condus la sporirea numărului persoanelor de „vârsta a treia”,
adică a acelor persoane cu cele mai mari disponibilităţi de timp liber. Dacă aceştia dispun şi de
venituri importante, aşa cum se întâmplă în ţările occidentale, unde pensiile medii ating valori
ridicate, acest segment de populaţie devine o clientelă ideală pentru activităţile turistice.
Şi distribuţia populaţiei pe categorii socio-profesionale prezintă o importanţă deosebită
pentru determinarea fenomenului turistic. Studiile au demonstrat că segmentele de populaţie cu
nivel superior de pregătire, precum şi întreprinzătorii (patronii) manifestă mai multă înclinaţie
către consumul turistic, atât datorită unei percepţii deosebite asupra semnificaţiei călătoriilor,
dar şi pentru că dispun de mijloace băneşti necesare. La cealaltă extremă se poziţionează
lucrătorii agricoli şi locuitorii din mediul rural, atât datorită structurii anului de producţie
agricolă, cât şi ca urmare a gradului mai scăzut de pregătire şi a unei alte ierarhizări a nevoilor,
din partea acestora.
 Un factor determinant al evoluţiei turismului, de importanţă deosebită, este timpul
liber. Evoluţiile acestuia condiţionează manifestarea cererii pentru consumul produselor
turistice.
Treptat, în ultimele decenii, datorită progreselor înregistrate în activitatea economică, a
avut loc şi o continuă diminuare a duratei zilei şi a săptămânii de lucru, precum şi creşterea
duratei concediului de odihnă plătit, care, în majoritatea ţărilor lumii (cu unele excepţii, în
special Japonia şi SUA, unde este mai redus) este de cca 30 zile/an.
Turismul, ca modalitate plăcută de petrecere (ocupare) a timpului liber, se poate practica
în special la sfârşit de săptămână şi în perioadele de concedii sau vacanţe.

1.5. Impactul economic al turismului

Fiind unul dintre cele mai dezvoltate dintre sectoarele economice, la nivel mondial,
călătoriile și turismul creează un număr mare de locuri de muncă, duce la creșterea exporturilor
și generează prosperitate în întreaga lume.12
Acest sector cuprinde o gamă largă de activități menite să servească și să sprijine
vizitatorii interni, internaționali, pe cei având motivația de afaceri sau personale pentru
călătoriile lor.
În cadrul analizei anuale realizate de Consiliul Mondial al călătoriilor și turismului, prin
care se cuantifică impactul economic global al călătoriilor și turismului în 185de țări și 25 de
regiuni ale lumii, cercetările au evidențiat că acest sector a înregistrat 10,4% din Produsul Intern
Brut global și a creat 319 milioane de locuri de muncă, adică cca 10% din totalul locurilor de
muncă, în anul 2018.
În privința cheltuielilor turistice înregistrate majoritatea acestora (78,5% din total) au
fost realizate oentru călătoriile din perspective de petrecere plăcută a timpului liber (leisure),
față de 21,5%, pentru călătoriile de afaceri.
Călătoriile și turismul au avut o contribuție de 10,4% la PIB-ul la nivel modnial, în 2018
(cca 8.800 miliarde $ SUA)13.
Acest sector a realizat 6,5% dn exporturi, la nivel global, și 27,2% din exporturile de
servicii.
Turismul intern, care a înregistrat 71,2% din totalul cheltuielilor turistice, în anul 2018,
a avut cea mai mare creștere, în cadrul țărilor cu economie în curs de dezvoltare, continuă să
sprijine dezvoltarea economică regională.
Pe primele 5 locuri în topul mondial pe țări, ca piețe ale turismului mondial, s-au clasat
SUA, China, Japonia și Germania, care, împreună, totalizează 47% din PIB-ul obținut din piața
mondială a turismului și călătoriilor.
Analizând evoluțiile pe marile regiuni turistice ale lumii și pe subregiuni, observăm că,
regiunea Aia-Pacific rămâne cu rezultatele cele mai performante, cu o creștere de 6,4%, dar
peformanța Americii de Nord, cu o creștere anuală de 8,6%, este cu totul remarcabilă.
Aceste creșteri demonstrează nu numai elasticitatea sectorului și capacitatea sa de a
reveni de pe urma șocurilor legate de problemele de securitate a turiștilor, dar și de abilitatea sa
de a răspândi beneficiile pe care le aduce în întreaga lume.
Pe de altă parte, această creștere creează noi locuri de muncă. Călătoriile și turismul,
care, deja, asigură unul din fiecare 10 locuri de muncă pe planetă și care a creat unul din 5 noi
locuri de muncă, la nivel mondial, în ultimii 5 ani, reprezintă, totodată, un motor, dinamic al
oportunităților de angajare în muncă. Locuri de muncă din sectorul călătoriilor și turismului

12
Manzo, Gloria Guevara, Foreword, Travel & Tourism Economic Impact, 2019, World Travels Tourism
Council, 2019
13
WTTC, Travel & Tourism Economic Impact, 2019
spijină, în mod deosebit, femeile, tinerii și alte grupuri sociale care sunt, adeseori,
marginalizate.
Factorii ce influențează fluxurile de călători, la nuvel mondial, precum atractivitatea
călătoriilor, în perioada următoare.

1.5.1.Factori determinați ai creșterii turismului, la nivel mondial

Factori determinați ai creșterii turismului, conform Organizației Mondiale a trurismului,

sunt:14
• Mediul economic favorabil
- În anul 2018, PIB-ul la nivel mondial a crescut cu 3,6%
- Modificările ratei de schimb valutar au fost, în general, moderate
- Rate scăzute ale dobânzilor

• O creștere puternică a cererii pentru călătoriile aeriene

- Creștere cu 6% a traficului internațional aerian de pasageri, măsurat în venituri pasager
Kilometri (RPKS);
- Niveluri stabile ale prețului la carburant și tarife mai mici (cu 60% mai mici decât în
1998)
- În ultimele două decenii, numărul de perechi unice de orașe conectate de curse aeriene
a fost mai mult decât dublu, atingând peste 20.000, la costurile cele mai joase ce au
existat vreodată.

• Tehnologiile digitale modelează experiența călătoriilor

- Inteligența artificială transformă turismul, de la asistență virtuală pentru companii,
făcându-le capabile să ofere experiențe hiper-personalizate către clienți și să le
îmbunătățească performanțele în afaceri;
- Un număr în creștere de destinații măsoară fenomenul turistic în timp real, pentru un
management mai bun al fluxurilor vizitatorilor.

• Îmbunătățirea facilităților privind vizele turistice

- Vizele obținute online (eVisas) și vizele obținute la sosirea la destinațiesunt în creștere,
în timp ce numărul vizelor obținute în mod tradițional se află în descreștere
- Cu toate acestea, mai mult de jumătate (53%) din populația lumii încă a mai avut nevoie
de vize tradiționale în anul 2018.

• Schimbări în societate
Sustenabilitatea și competitivitatea merg mână în mână cu destinațiile, iar afacerile pot
deveni mai competitive, prin utilizarea mai eficientă a resurselor, promovarea conservării
biodiversității și a acțiunilor pentru abordarea schimbărilor climatice.
Din analiza politicilor în turism din 101 state membre ale OMT, problematica
sustenabilității a reprezentat o problemă cheie în cadrul acestora.15
Astfel:
- 100% dintre politicile în turism se referă la sustenabiliate ca obiectiv;
- 67% dintre acestea se referă la eficiența utilizării resurselor;
- 64% dintre ele au legătură cu sustenabilitate și competitivitate;

14
OMD(2019), International Tourism Highlights, 2019 Edition, UNWTO, Madrid, p.4-5
15
OMT(2019), International Tourism Highlights, 2019 Edition, UNWTO, Madrid, p.5
 - 55% se referă în mod extensiv la sustenbailitate;
- Durata media a politicilor turistice este de 10 ani.
1.5.2. Ritmul de creștere al turismului internațional continuă să-l depășească pe
cel al economiei globale

Condus de o economie globală relativ puternică, de o clasă de mijloc aflată în creștere,

în țările cu economie emergentă, de avansul tehnologic, de noile modele de afaceri, de costurile
accesibile ale călătoriilor turistice, și de facilitățile de oținere a vizelor, sosirile internaționale
de turism au crescut cu 5%, în 2018, ajungând la 1,4 miliarde. Această cifră a fost atinsă cu doi
ani mai devreme, față de previziunile Organizației Mondiale a Turismului.
În același timp, încasările din exporturi generate de turism au crescut la 1700 miliarde
USD. Aceste rezultate fac din sectorul turismului o adevărată forță globală pentru creșterea și
dezvoltarea economică, ducând la crearea de locuri de muncă mai multe și mai bune și servind
drept catalizator pentru inovare și antreprenoriat. Pe scurt, turismul ajută la crearea de vieți mai
bune și servind drept catalizator pentru inovare și antreprenoriat. Pe scurt, turismul ajută la
crearea de vieți mai bune pentru milioane de persoane și la transformarea întregii comunități.
Creșterea numărului de sosiri ale turiștilor internaționali și a încasărilor de pe urma
acestora continuă să fie superioară creșterii economiei mondiale, atât pentru țările cu economie
emergentă, cât și pentru cele cu economiile avansate, care beneficiază de pe ruma creșterii
veniturilor din turism.
În ultimii 7 ani, consecutivi, exporturile din turism au crescut întru-un ritm mai rapid
decât cel al exporturilor de mărfuri, reducând deficitul comercial în numeroase țări.
Cu astfel de creșteri, este nevoie de o mai mare responsabilitate în asigurarea unui
management al destinației mai eficient, care să minimizeze efectele adverse ale turismului.
Conducerea turismului într-o manieră sustenabilă, pentru beneficiul tuturor este o
problemă mai delicată decât oricând. Trebuie să înregistrăm creșteri în valoare, decât doar în
volum. Digitalizarea, inovarea, o accesibilitate mai bună și o schimbare a societății se așteaptă
să continue schimbarea sectorului turismului.
Atât destinațiile, cât și companiile din acest sector vor trebui să se adapteze, pentru a rămâne
competitive, iar, în același timp, acestea să folosească turismul ca mijloc de atingere a
Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă (Suistenaible Development Goals) și pen-tru a construi
un viitor mai bun pentru toți, arata Secretarul General al OMT, domnul Zurab Pololikashvili
.16
Anul 2018 a fost cel de al 9-lea an consecutiv de creștere sustenabilă.Turismul și-a continuat
expansiunea, de-a lungul timpului în pofida șocurilor ocazionale, demonstrând puterea și
elasticitatea acestui sector.

1.6. Fluxurile turistice internaţionale

Un flux turistic este reprezentat de „un număr de persoane care circulă între un bazin de
cerere şi unul de ofertă” turistică17, iar modul de formare şi amploarea acestuia sunt condiţionate
de caracteristicile celor două bazine, precum şi de o serie de factori, de o mare diversitate, care
determină intensitatea şi structura circulaţiei turistice internaţionale.
Privit din această perspectivă, turismul internaţional poate fi considerat a fi totalitatea
fluxurilor ce iau naştere între ţările sau regiunile emiţătoare şi cele receptoare de turişti18.

16
OMD(2019), International Tourism Highlights, 2019 Edition, UNWTO, Madrid, p.2
17
Cristureanu, Cristiana, Economia şi politica turismului internaţional, Editura ABEONA, Bucureşti, 1992, p. 81
18
Minciu, Rodica, op. cit., p. 57
 Dacă turismul emiţător este concentrat într-un număr redus de ţări ale lumii, având
economii dezvoltate şi, în mod corespunzător, locuitori ale căror venituri sunt suficient de mari
pentru a-şi permite să cumpere produse turistice, ţările receptoare de turişti sunt cu mult mai
numeroase, cuprinzând atât ţări cu economie dezvoltată, cât şi ţări în curs de dezvoltare.
• Bazinele de cerere turistică se află, deci, în principal, în ţările dezvoltate, din
punct de vedere economic, unde trăiesc persoane cu venituri ridicate, care îşi pot
permite să plătească preţul unor călătorii internaţionale. Aceste ţări se mai
numesc şi importatoare de turism (de servicii turistice), deoarece călătoriile
rezidenţilor în alte ţări presupun efectuarea de cheltuieli valutare, în mod similar
cumpărării de bunuri din import.
• Bazinele de ofertă turistică se află în zonele unde există atracţii turistice
(naturale şi antropice) deosebite, iar ţările unde se află locurile respective sunt
considerate exportatoare de servicii turistice, acestea beneficiind de încasări
valutare din vânzarea prestaţiilor turistice, ca urmare a cheltuielilor realizate, în
ţările respective, de către turiştii străini care le vizitează.

1.6.1. Motivaţii pentru realizarea călătoriilor turistice internaţionale

Există mai multe categorii de motivaţii principale pentru realizarea călătoriilor

internaţionale în scop turistic, acestea constituindu-se, astfel, în principalele cauze ale formării
fluxurilor turistice internaţionale.
François Vellas clasifică aceste motivaţii în trei categorii principale19: cele motivate de
preţuri, de climat şi de diverse motive personale ale turistului.
a) Preţurile reprezintă motivaţii esenţiale în decizia turiştilor de a călători în afara
frontierelor ţării unde aceştia îşi au reşedinţa obişnuită. Diferenţele dintre nivelurile preţurilor
produselor turistice practicate în diferitele ţări ale lumii, pentru oferte similare, ca nivel de
confort, diversitate a serviciilor şi calitatea acestora, se explică prin nivelul mai scăzut al
salariilor din industria turistică, în unele ţări, majoritatea aflate în curs de dezvoltare. Iar dacă
ţinem seama de faptul că turismul reprezintă o „industrie a mâinii de lucru” (adică utilizează un
număr mare de lucrători, mulţi dintre aceştia cu niveluri scăzute de calificare), ponderea
costurilor cu forţa de muncă în costurile totale fiind ridicată, atunci putem înţelege mai bine de
ce pot să apară diferenţe importante ale preţurilor unor produse turistice similare, în funcţie de
costul forţei de muncă utilizate în turism, în ţări diferite.
Acest „diferenţial al preţurilor” este deosebit de important, de exemplu, pentru
motivaţiile turiştilor nord-americani care vizitează Mexicul sau ţările Americii latine sau pentru
vest-europenii care îşi aleg ca destinaţii unele ţări din Asia de Sud-Est şi Pacific.
b) Climatul reprezintă, de asemenea, un motiv determinant pentru caracterul
internaţional al turismului. O serie de ţări din Europa de Sud, precum şi insule din Caraibe, din
Oceanul Indian şi din Pacific, beneficiază, din plin, de avantajul acestui factor, oferind
„garanţia” că, acolo, turiştii vor găsi un climat cald, cu plaje însorite şi posibilitatea de a face
baie, în mări sau oceane în care temperatura apei este optimă pentru „thalasoterapie”.
c) Motivele personale ale turistului se pot clasifica, la rândul lor, în 6 categorii
principale:
- Loisir* şi vacanţe, aceasta fiind principala motivaţie pentru călătoriile realizate
în afara timpului obişnuit, afectat activităţilor profesionale. Motivele pot fi diverse:
odihnă, dorinţa de „smulgere” sau „evadare” din mediul său obişnuit, descoperiri
culturale, vizite la rude şi prieteni, practicarea unor sporturi etc.

19
Vellas, François, op. cit., pp. 10-11
 - Afaceri, respectiv călătorii întreprinse în cadrul activităţilor profesionale. În
această categorie sunt incluşi voiajorii comerciali, membrii echipajelor de aeronave sau
nave maritime care efectuează escale în diferite ţări, funcţionarii guvernamentali şi ai
organizaţiilor internaţionale aflaţi în misiune, salariaţii care lucrează la instalarea unor
utilaje sau echipamente în alte ţări (pentru durate de până la un an).
- Congrese şi alte reuniuni, respectiv călătorii realizate pentru a participa la
congrese sau la alte tipuri de reuniuni (seminarii, colocvii, conferinţe, mese rotunde etc.).
După alţi autori20, atât turismul de reuniuni, cât şi turismul practicat de
participanţii la manifestări expoziţionale (fie ca expozanţi, fie ca vizitatori profesionali),
precum şi călătoriile-stimulent, reprezintă componente ale turismului de afaceri.
- Sănătate, respectiv călătorii întreprinse fie pentru a beneficia de îngrijiri
medicale, fie pentru îmbunătăţirea nivelului de sănătate, prin acţiunile ce ţin de medicina
profilactică (preventivă): „repunerea în formă”, thalasoterapie, balneoterapie etc. Sunt
incluse, în această categorie, şi sejururile în staţiunile termale şi tratamentele terapeutice
de orice natură (oncţiuni sau împachetări cu nămol, inhalare de gaze cu efect terapeutic
etc.).
- Studii, respectiv călătoriile realizate pentru a asista la cursuri sau pentru formare
sau perfecţionare profesională, într-o instituţie de formare ale cărei cursuri pot să dureze
un întreg an şcolar sau chiar mai mult.
- Religie, respectiv călătoriile întreprinse pentru a participa la un pelerinaj sau
pentru o vizită la un loc sfânt.
Într-o altă abordare, se poate aprecia că21 un turist îşi va alege o destinaţie turistică
internaţională în următoarele situaţii:
- oferta de vacanţă a ţării în care îşi au domiciliul obişnuit este limitată;
- produsele turistice oferite în ţara sa sunt inaccesibile, fie datorită preţurilor ridicate,
fie datorită faptului că respectivele produse sunt mai bine vândute la export, adică
turiştilor străini;
- absenţa unor produse turistice din oferta internă a ţării de domiciliu (de exemplu,
posibilitatea de practicare a unor cure balneo-medicale sau a talazoterapiei ori a
sporturilor de iarnă etc.);
- cererea pentru unele produse turistice având caracter de unicat în lume (de exemplu,
vizitarea Sfinxului şi a piramidelor egiptene, a locurilor sfinte, la Ierusalim ori a
Turnului Eiffel, la Paris etc.).
În funcţie de aceste motive, corelate şi cu altele22, cum ar fi: existenţa unor factori
naturali deosebiţi, dorinţa de cunoaştere, participarea la evenimente cultural-artistice, ştiinţifice
sau profesionale etc., fluxurile turistice se mai pot clasifica în două mari categorii23:
a) „Sunlust”, care sunt fluxuri asociate turismului de soare ori determinat de alte condiţii
naturale (existenţa zăpezii, a unor izvoare termale etc.). În alegerea unor astfel de
destinaţii, principalele criterii de selecţie sunt preţurile şi distanţele.
b) „Wonderlust”, respectiv turismul de cunoaştere (având motivaţii culturale – de
participare la diverse manifestări culturale, artistice, sportive, de vizitare a unor
monumente, muzee sau a unor obiective naturale deosebite). Factorul decisiv în alegerea
destinaţiei este, în aceste cazuri, calitatea ofertei şi diferenţierea acesteia faţă de ofertele
interne, de produse similare.

* Timp liber, de care poate dispune o persoană, în afara ocupaţiei sale obişnuite (conform Lexiconului de
termeni turistici – coordonator Gabriela Stănciulescu, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002, p. 177)
20
Davidson, R., Business Travel, Pitman Publishing, Londra, 1994, p. 1
21
Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, Economica, Paris, 1995, p. 28
22
Minciu, Rodica, op. cit., p. 57
23
Gray, P. H., International Travel – International Trade, Lexington Books, Londra, 1970, p. 117
 1.6.2. Mecanismul de formare a fluxurilor turistice internaţionale

Fluxurile turistice internaţionale reprezintă una dintre cele mai dinamice componente
ale schimburilor economice internaţionale. Ponderea cea mai mare, în circulaţia turistică
internaţională, o au fluxurile turistice interne şi cele intra-regionale (realizate între ţările situate
în aceeaşi regiune turistică).
Statisticile internaţionale arată că peste trei sferturi dintre voiajele internaţionale se
desfăşoară pe distanţe scurte, cele mai multe dintre acestea fiind realizate în interiorul sau între
ţările cu economie dezvoltată, din Europa, America de Nord şi Asia24. Analiza fluxurilor
turistice internaţionale se realizează utilizând atât indicatori fizici (numărul de sosiri la
frontiere), cât şi valorici (încasări din turismul internaţional).

1.6.2.1. Formarea, în spaţiu, a fluxurilor turistice internaţionale

La scară globală, câteva bazine turistice emiţătoare domină fluxurile turistice

internaţionale. Astfel, principalele 10 ţări emiţătoare de turişti, împărţite între America (SUA
şi Canada), Europa (Germania, Marea Britanie, Franţa, Olanda, Italia, Belgia şi Spania) şi Asia
(Japonia), reprezintă, împreună, peste 40% din bazinele de cerere turistică la nivel mondial.
Acestea reprezintă principalele ţări bogate ale lumii.
Mai mult de jumătate dintre turiştii internaţionali au, de fapt, domiciliul în ţări europene,
ceilalţi provenind de pe continentul american (sub 20%) şi din Asia de Sud şi Pacific (regiune
ce înregistrează cele mai ridicate ritmuri de creştere ale sosirilor de turişti internaţionali, în
ultimii ani), în timp ce, împreună, Africa şi Asia de Sud abia ating 3%.
Ţările cu economie dezvoltată reprezintă atât marii emiţători de turişti, cât şi
principalele destinaţii turistice ale lumii, astfel că ambele „capete” ale fluxurilor turistice
mondiale sunt situate, în principal, în Europa şi America de Nord. De fapt, la nivel mondial,
există trei mari bazine de destinaţie turistică sau „trei mari lacuri de vacanţă ale lumii”, cum le-
a denumit Georges Cazes25, amplasate în jurul periferiilor meridionale ale marilor regiuni
emiţătoare, care reprezintă „inima” sistemului, precum şi la frontierele destinaţiilor turistice
emergente. Cel mai important dintre acestea este bazinul euro-mediteranean, cu o concentrare
turistică mai mare pe ţărmul nordic al Mării Mediterane. Celelalte două sunt: bazinul Asia de
Est şi Pacific şi bazinul America de Nord – Caraibe, zonă denumită şi „Mediterana
americană”26.
Repartiţia fluxurilor turistice în jurul celor trei mari bazine de destinaţie evidenţiază
caracterul discontinuu al spaţiului turistic şi caracterizează, la scară mondială, inegalităţile,
observabile pe plan economic, ale nivelului de dezvoltare sau ale puterii de cumpărare ale
diferitelor regiuni ale lumii.
Cele trei mari bazine turistice prezintă trei caracteristici comune27, respectiv:
1) Apropierea de marile „surse de bogăţie”, ce constituie „rezervoarele” de
turişti care deţin o parte importantă a populaţiei cu putere de cumpărare suficient de
mare pentru a-şi permite consumuri turistice importante, cu caracter ludic şi recreativ,
în cadrul sejururilor lor în străinătate.
2) Bazinele respective suprapun două zone constituite din ţări cu niveluri de
viaţă extrem de contrastante. Astfel, cele mai vechi ţări frecventate aparţin categoriei
ţărilor celor mai bogate, în timp ce „prelungirile” lor meridionale corespund categoriei

24
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 114
25
Cazes, G., Fondements pour une géographie du tourisme et des loisirs, Bréal, Paris, 1992
26
Stock, M. (coordonator), Le tourisme. Acteurs, lieux et enjeux, Belin, Paris, 2003, p. 131
27
Idem, p. 140
 ţărilor în curs de dezvoltare. Avantajele economice şi sociale favorizează o „glisare”
a fluxurilor turistice, de la un ţărm, la altul, al Mediteranei, către graniţele Asiei de
Sud – Est şi către Sudul frontierei Statelor Unite ale Americii sau Mexicului, spre
ţărmurile din America Centrală. Aceste fluxuri răspund unei puternice atracţii a
turiştilor pentru regiunile cele mai însorite, indiferent că este cazul unui climat
mediteranean, subtropical sau tropical. În aceste locuri, sezoanele turistice sunt mult
mai etalate în timp. Fiecare dintre aceste bazine este dominat de clientele regionale,
privilegiate, ce reprezintă între 2/3 şi 3/4 din totalul turiştilor, situaţie explicabilă prin
apropierea geografică dintre locul de domiciliu şi cel de destinaţie turistică.
Deplasările respective, ce urmează aproximativ aceleaşi fuse orare, facilitează
realizarea de sejururi scurte, fără ca turiştii să sufere de neplăcerile legate de decalajele
de fusuri orare.
3) Existenţa unor legături privilegiate, de ordin istoric, cultural, lingvistic,
politic etc. Astfel, vechile colonii au păstrat, în general, utilizarea limbilor europene,
facilitând primirea persoanelor de diferite naţionalităţi, care vorbesc aceste limbi.
Circulaţia turistică este facilitată, de asemenea, şi de procedurile de simplificare a
formalităţilor vamale şi de frontieră, prin acorduri bilaterale privind adaptarea unor
măsuri comune în acest scop.

Fluxurile turistice internaţionale se împart în două mari categorii, care se completează

sau se alimentează reciproc28, respectiv:

1) Fluxuri intra-regionale (în interiorul aceloraşi regiuni turistice)

2) Fluxuri inter-regionale (între marile regiuni turistice ale lumii).

De remarcat că, la nivel mondial, fluxurile intra-regionale au cea mai mare pondere în
totalul fluxurilor turistice, de cca 80%.
1) Circulaţia turistică intra-regională
Se pot distinge două categorii de fluxuri turistice intra-regionale:
a) – Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în aceeaşi
regiune cu ţările vizitate (de exemplu, turiştii italieni care vizitează Spania)
b) – Cele create de cererea turiştilor care îşi au reşedinţa în ţări aflate în afara
regiunii vizitate (de exemplu, turiştii americani sau japonezi care vizitează,
succesiv, Spania, Franţa şi Italia, ţări aflate în aceeaşi regiune turistică,
generând, astfel, un flux turistic intra-regional).
Ponderea cea mai mare o au fluxurile intra-regionale din prima categorie, menţionată
mai sus.
Europa şi America de Nord deţin, împreună, peste 70% din totalul fluxurilor intra-
regionale, la nivel mondial. Statisticile arată că cca 85% din călătoriile în Europa provin tot din
ţări europene. Cele mai importante fluxuri turistice intra-europene sunt următoarele29:
- cel orientat pe direcţia Nord – Sud , de tip sunlust;
- cel având ca punct de pornire ţările vest-europene, cu economie dezvoltată, către
destinaţii aflate în ţările din Estul continentului, ce dispun de oferte variate (fluxuri de
tip wonderlust şi sunlust).
Mai recent, după anul 1990, a început să se dezvolte şi un flux invers, pornind din Estul
continentului, spre ţările din Vestul Europei, mai slab, ca intensitate, dar în continuă acreştere
şi având ca motivaţie dorinţa de cunoaştere, de tip wonderlust.
28
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), pp. 114-116
29
Minciu, Rodica, op. cit. (2005), p. 58
 Motivele pentru care Europa se menţine ca lider în turismul intra-regional sunt30
următoarele:
- Europa cuprinde un număr mare de ţări, cu potenţial turistic variat, diferit şi de mare
valoare;
- Deplasarea turiştilor, dintr-o ţară în alta, se realizează pe cale terestră (rutieră şi
feroviară), ceea ce face să scadă preţul transportului, respectiv al călătoriei turistice;
- Cea mai mare parte a turismului intra-regional se realizează între ţări limitrofe;
- Apartenenţa la Uniunea Europeană şi absenţa ori simplificarea formalităţilor de
trecere a frontierei facilitează deplasările turistice.
Cea de-a doua mare destinaţie turistică a lumii, după Europa, este continentul american,
în cadrul căruia, principalele fluxuri intra-regionale se desfăşoară între SUA şi Canada, precum
şi dintre aceste două ţări şi destinaţii din zona Mării Caraibelor şi din America Centrală.
În privinţa regiunii Asia de Est şi Pacific, fluxurile turistice intra-regionale au fost
dominate, mult timp, în special de turiştii japonezi, care frecventează, în special, ţări învecinate:
China, inclusiv Hong Kong, Taiwan şi Coreea de Sud, dar, în ultimul deceniu, turistii chinezi
au devenit cei mai numeroşi.
2) Circulaţia turistică inter-regională
Cele mai importante fluxuri turistice inter-regionale sunt reprezentate de călătoriile
turiştilor europeni spre America de Nord, în special din motive de afaceri, precum şi spre Asia
de Est şi Pacific, motivate, în principal, de dorinţa cunoaşterii culturii şi civilizaţiei acestor
zone, dar şi, tot mai mult, în ultimii ani, pentru turismul de tip sunlust.
Un alt flux turistic important este cel ce pleacă din America de Nord spre Europa şi spre
Orientul Îndepărtat, atât pentru turismul de afaceri, cât şi pentru cel de vacanţă. La acestea, mai
poate fi menţionat şi fluxul turiştilor europeni spre continentul african (în special în câteva ţări
ale Africii de Nord şi în Africa de Sud).
Continentul european se menţine, în ultimele decenii, ca prima destinaţie turistică
mondială, chiar şi în condiţiile în care au apărut noi destinaţii mondiale, ce atrag, anual, tot mai
mulţi turişti şi, astfel, îşi sporesc, continuu, cota de piaţă. Dacă în anul 1995 Europa deţinea o
pondere de două treimi din totalul turiştilor internaţionali, în prezent, ponderea este de cca 51%,
deşi, în valori absolute, numărul turiştilor care au vizitat Europa a fost în creştere, de la un an
la altul.
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au marcat începutul unei scăderi a volumului
fluxurilor turistice spre şi dinspre America de Nord, reducerea numărului turiştilor americani
înregistrând un mare declin, în toate regiunile importante, receptoare de turişti şi, în special, în
Europa, fenomen care s-a atenuat treptat, în anii următori. America de Nord şi cea de Sud
primesc, împreună, în medie, în jurul a 10 milioane de turişti pe an, din Europa, fluxurile
respective îndreptându-se, în special, spre marele bazin al ofertei de pe Coasta de Vest a SUA.
Urmează, ca pondere a destinaţiilor, Insulele Caraibe şi America Centrală. Spre această zonă se
îndreaptă turiştii din America de Nord, precum şi din Europa şi Japonia.
Din punctul de vedere al ritmului de creştere a circulaţiei turistice, prima regiune a lumii,
ca destinaţie turistică, este continentul asiatic. Asia de Vest primeşte circa jumătate din numărul
de turişti care vizitează acest continent, iar fluxurile ce înregistrează cea mai importantă
dinamică sunt cele ale turiştilor europeni care au ca destinaţie Asia de Est şi de Sud.
Cea de a patra destinaţie mondială regională este Africa. Spre acest continent s-au
înregistrat chiar diminuări ale fluxurilor turistice, în ultimii ani. Circa 70% din totalul numărului
de turişti veniţi în Africa se opresc în nordul continentului, majoritatea lor fiind europeni, iar,
mai recent, a crescut numărul celor ce ajung în Africa de Sud.

30
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), p. 115
 1.6.2.2. Formarea, în timp, a fluxurilor turistice internaţionale

O caracteristică a fluxurilor turistice, în comparaţie cu celelalte componente ale

circuitului economic mondial, o constituie etalarea inegală în timp, prin sezonalitate.
Cauzele sezonalităţii turistice sunt31, pe de o parte, naturale (poziţia geografică,
succesiunea anotimpurilor, condiţiile de climă, atractivitatea şi varietatea valorilor culturale,
istorice, de artă), acestea datorându-se, în principal, climei, cât şi unor cauze (condiţii)
economico-organizatoare şi sociale (printre care, structura anului şcolar şi universitar, regimul
concediilor plătite şi durata lor etc.).
Dimensiunile optimului sezonier pentru turism şi recreare variază, în distribuţia sa pe
glob. Astfel, este bine cunoscut exemplul zonei Mediteranei, unde sezonul cald este lung, de
peste 6 luni/an. Factorii naturali influenţează sezonalitatea fluxurilor turistice, acţionând în zona
bazinului ofertei turistice, respectiv la destinaţiile turistice32.
Sezonalitatea cea mai accentuată se înregistrează spre ţările cu industrie turistică
dezvoltată, precum Austria, Elveţia, Portugalia, Italia, Turcia etc. Dimensiunea relativă a
sezonalităţii este cu atât mai mare, cu cât valorile coeficienţilor sezonalităţii sunt mai mari,
respectiv când există diferenţe mai mari între circulaţia turistică din luna cu aflux turistic minim
şi cea din luna cu aflux turistic maxim33.
În alte ţări, printre care Germania, ţările scandinave, Japonia, Australia sau Marea
Britanie, circulaţia turistică este etalată mai uniform, pe parcursul anului, în principal datorită
ofertei turistice, care nu depinde de factorii naturali (climă, relief), fiind o ofertă specializată,
în principal, pe turismul de afaceri, de reuniuni şi de week-end.
Analizând situaţia Spaniei, putem constata o sezonalitate scăzută, în această ţară, în
pofida specificului ofertei, dependente de climă. Explicaţia constă în politica turistică adoptată
şi în eforturile conjugate, din partea autorităţilor publice şi a investitorilor din turism, care şi-
au fixat ca principal obiectiv prelungirea sezonului turistic, obiectiv pe care l-au atins. Un alt
exemplu, aparent paradoxal, ca şi în cazul Spaniei, dar situat la cealaltă extremă, este cel al
Belgiei, care înregistrează o sezonalitate deosebit de accentuată, în raport cu oferta sa turistică,
axată, în special, pe turismul de afaceri şi de congrese. Această situaţie se explică prin poziţia
geografică a Belgiei, expusă sezonalităţii manifestate în ţările vecine (Olanda, Germania şi
Franţa), spre care şi din care fluxurile turistice tranzitează această ţară, îndreptându-se spre alte
destinaţii turistice.

1.7. Indicatorii circulaţiei turistice

Printre indicatorii cei mai reprezentativi pentru caracterizarea circulaţiei turistice se

folosesc: numărul turiştilor, numărul mediu de turişti, număr de zile-turist; durata medie a
sejurului, încasările din turism, densitatea circulaţiei turistice, preferinţa relativă a turiştilor etc.
O parte din aceşti indicatori (număr turişti, număr zile turist, încasările din turism) se obţin
direct din informaţiile furnizate de sursele amintite.
Indicatorul număr de turişti se obţine din cumularea informaţiilor cuprinse în diferite
documente statistice, calculându-se efectiv la sfârşitul anului calendaristic, dar şi pe perioade
mai mici, în funcţie de nevoile utilizatorului. Acest indicator se poate determina pe total
circulaţie turistică sau pe tipuri de acţiuni, zone turistice etc.
Indicatorul număr mediu de turişti se obţine prin punerea în relaţie a numărului de
turişti cu o anumită perioadă, putând obţine, astfel: numărul mediu de turişti pe zi, lună sau pe

31
Idem, pp. 119-120
32
Jugănaru, I.-D., Managementul restructurării în turismul românesc de litoral, Teză de doctorat, ASE
Bucureşti, 2004, anexa 13
33
Cristureanu, Cristiana, op. cit. (2006), pp. 119-120
litoral, la munte etc. Acest indicator arată intensitatea circulaţiei turistice într-un anumit interval
(calendaristic sau sezon turistic):

NT =
T ,
n
unde: T – suma turiştilor înregistraţi într-o perioadă dată
n – numărul zilelor din perioada respectivă
Numărul înoptări sau numărul zile-turist se obţine din înregistrările în spaţiile de
cazare, prin însumarea numărului de zile de şedere ale fiecărui turist; se poate determina pe
tipuri de unităţi de cazare, pe tipuri de acţiuni, pe zone provenienţă a turiştilor etc.
Durata medie a sejurului se calculează ca raport între total zile –turist (NZT) şi
numărul de turişti (T):

DS =
 NZT
T
Acest indicator arată timpul mediu (nr. de zile) de rămânere a turiştilor în spaţiile de
cazare şi reflectă, astfel, posibilitatea ofertei de a reţine turistul, într-o anumită zonă, regiune
etc.

Densitatea circulaţiei turistice pune în legătură directă circulaţia turistică cu populaţia

rezidentă a ţării (zonei, regiunii) receptoare. Acest indicator se calculează ca raport între
numărul turiştilor sosiţi în zona X (T) şi populaţia rezidentă a zonei X (P):

D=
T
P
De regulă, acest indicator are valoare subunitară, dar există şi zone (de ex., în jud.
Constanţa, în perioada de sezon turistic estival, se atinge un nivel de cca 2,12 la densitatea
circulaţiei turistice) sau ţări (Spania, Austria) în care valoarea este supraunitară.

Preferinţa relativă a turiştilor oferă informaţii privind orientarea geografică a

fluxurilor turistice emise de un bazin de cerere (zonă, ţară etc); se calculează ca raport între
numărul de turişti dintr-o ţară Y care se îndreaptă spre o ţară X (T1) şi populaţia rezidentă a ţării
de origine Y (P):

Pr =
 T1
P
O altă metodă de obţinere a preferinţei relative a turiştilor o reprezintă punerea în relaţie
a numărului de turişti dintr-o ţară A, care vizitează o ţară B (T1) şi totalul emisiunii turistice a
ţării respective A (T). Această metodă este însă mai puţin practicată, datorită faptului că nu
toate ţările urmăresc fluxul de turişti (emisia turistică):

FR =
 T1
T
Dintre indicatorii valorici, cei mai des utilizaţi sunt: volumul total al încasărilor din
turism, care se urmăreşte pe zone turistice, pe tipuri de acţiuni, pe societăţi comerciale, etc. şi
încasarea medie pe zi –turist (turist), care se calculează ca raport între volumul încasărilor şi
numărul zile-turist (turişti).
Statisticile interne ale fiecărei ţări pot crea condiţii pentru calcularea altor indicatori,
conţinutul şi valoarea lor informaţională fiind expresia acurateţei metodelor utilizate.
 Indicatorii fizici şi valorici ai circulaţiei turistice se folosesc în practica internă şi
internaţională şi fac obiectul dărilor de seamă statistice ale organismelor internaţionale (OMT,
WTTC, OECD, etc).