Sunteți pe pagina 1din 11

Articolul 17.

Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-un raport
conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvîrşirii unei infracţiuni. Aceste fapte constituie
şi obiectul raportului procesual-penal care intervine între persoane cu interes opus. Pe parcursul
procesului penal părţile şi alţi participanţi cu dreptul la acţiuni legale îndreptate spre apărarea
intereselor lor, inclusiv la asistenţa unui apărător.
Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. Dreptul de apărare
constă în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care potrivit legii le au
justiţiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistenţa apărătorului este unul din componentele
dreptului de apărare şi se realizează prin: darea de sfaturi şi îndrumări, întocmirea de cereri şi
demersuri1.
Dreptul la apărare, este prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele naţionale ale
multor state, inclusiv R.M.
Codul de procedură penală a R.M. în art. 17 arată valoarea de principiu obligaţiei statului
de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul procesului penal, părţilor (bănuitului, învinuitului,
inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după
caz, reprezentate de un apărător ales sau în caz de necesitate, numit din oficiu şi remunerat din
bugetul de stat.
Formularea acestui principiu, în CPP al R.M. ca “asigurarea dreptului la apărare” diferă,
după conţinut de situaţia “asigurarea dreptului de apărare”. Această formulare însă nu reduce
totalitatea formelor de exercitare a dreptului de apărare doar la prezenţa unui avocat. Art. 17, al. 2
al Codului de procedură penală prescrie obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de
judecată de a asigura participanţilor la procesul penal deplină exercitare a drepturilor lor
procesuale în condiţiile prevăzute de lege procesuală. Formularea menţionată este una legală şi
include în sine toate prerogativele, facultăţile şi posibilităţile exercitării apărării unei persoane.
Avînd în adere importanţa fundamentală a dreptului de apărare, constituţie R.M. în art. 26
consacră garanţia dreptului la apărare.
Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în Convenţia Europeană
pentru apărarea Drepturilor Omului în art. 6, p. 3, lit. c) prevede că orice persoană acuzată de o
infracţiune are dreptul să se apere singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, şi dacă nu
dispune de mijloace necesare pentru al plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un avocat din
oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer. În Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din
9.XI. 1998, nr. 30. “Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în
procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului p. 6. Curtea stabileşte criteriile cînd
interesele justiţiei cer prezenţa avocatului:
a) în caz de complexitate sporită a cauzei;
b) în dependenţă de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur
– urmează a fi luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea fiecărei
persoane în parte;
c) în dependenţă de importanţa şi pericolul faptei de Comiterea căreia este bănuită sau
învinuită persoana.
Principiul asigurării dreptului la apărare, de asemenea, obligă organul de urmărire penală
şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată

1
Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală - Vol. V, Uintilă Dongoroz, Siegfried
Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stăinoiu. Ed. Acad. Române – 2003; All Beck.
din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu, independent de aceste organe (art. 57, al.
(2) p. 14).
Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal, trebuie să posede licenţa de
avocat eliberată în urma susţinerii unui examen de licenţă în modul prevăzut de lege. Această
obligaţie pentru stat (de a testa calităţile profesionale ale avocatului) rezultă din reglementările
internaţionale la care R.M. este parte şi din normele ei interne. Constituţia în art. 26 p.(1)
garantează dreptul la apărare. Această garantare se extinde şi asupra asigurării, dacă este necesar,
a prezenţei unui avocat din oficiu. Diferenţa dintre avocatul ales şi cel din oficiu trebuie să se
limiteze doar la sursa remunerării activităţii sale şi să nu afecteze calitatea asistenţei juridice
acordate de el. Garantarea dreptului de apărare este realizată şi prin o serie de norme din CPP al
R.M. care cuprind ca şi Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului în art. 6 p. 3:
- să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi de o manieră
detaliată asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa. (şi în articolele 64 CPP al
R.M.);
- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii sale.
Acest drept implică toate acţiunile îndreptate spre apărarea persoanei, inclusiv acceptarea
sau nu a audierii; prima audiere şi următoarele să fie realizate în prezenţa apărătorului ales sau
numit din oficiu; să dispună de consultaţii cu avocatul său fără limită de timp, chiar şi pînă la
audierea lui în calitate de bănuit.
Dreptul de apărare este unul complex. Pe lîngă asistenţa unui avocat legea Procesual
penală prevede garantează şi alte mijloace care realizează dreptul de apărare. Organele de
urmărire penală sunt obligate în virtutea principiului oficialităţii, să aibă în vedere din oficiu toate
aspectele care sînt în favoarea părţii (art. 19 CPP al R.M.)
În legea procesual penală majoritatea normelor ce reglementează drepturile şi obligaţiile
părţilor implicate în cauză, în special bănuitului, învinuitului şi inculpatului sunt axate pe
realizarea eficientă a apărării lor.
Principiul asigurării dreptului la apărare stabilesc, în art. 17 al CPP al R.M. şi în art. 26 al
Constituţiei R.M., că părţile, în tot cursul procesului au dreptul să fie asistate de avocat ales sau
unit din oficiu. Codul de Procedură penală specifică noţiunea de “părţi” care au acest drept:
bănuitul, învinuitul, inculpatul. Partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să asigure participanţilor
la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale. Codul prevede obligaţia
organului de urmărire penală de a-i asigura părţii prezenţa avocatului ales sau, după caz din oficiu
(art. 57 al. 2 p. 14 CPP al R.M.).
Pentru a înlătura abuzurile din partea subiecţilor oficiali ai procesului penal procedura
interzice organului de urmărire penală să refuze participarea avocatului la audierea martorului sau
părţii vătămate. Mai mult, acest drept pentru martor, împiedică folosirea informaţiei pe care o
depune, împotriva sa în cazul în care poate deveni bănuit sau învinuit pe dosar. Art. 63 al. 6
interzice integrarea în calitate de martor a persoanei faţă de care există anumite probe că a săvîrşit
o infracţiune. Aceste două norme funcţionează într-un mod de completare reciprocă pentru a fi
înlăturat potenţialul abuz al organelor de drept.
Este interzis, de asemenea, orice amestec în actualitatea persoanelor care exercită apărarea
în limitele legale este sancţionată.
Jurisprudenţa Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului pe cauzele Can
a/Austriei (1985) si Campbell şi Fill a/Regatului Unit (1984), recunoaşte dreptul persoanelor la o
comunicare nestingherită cu avocatul lor între patru ochi. Prezenţa poliţiştilor sau al altor
persoane de pază în timpul consultaţiilor nu permite realizarea deplină a acestui drept. Totuşi,
Curtea în cauza Compbell şi Fell a evidenţiat că în anumite împrejurări excepţionale, Statul poate
limita aceste consultaţii particulare, atunci cînd există acţiuni temeinice pentru a bănui avocatul că
abuzează de situaţia sa profesională, acţionînd în secret în înţelegere cu clientul său pentru a
ascunde sau distruge probe sau obstrucţionînd în mod serios mersul justiţiei. Tot Curtea, în cauza
Domenichini a/Italiei (1966), a apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori de la un prizonier
către avocatul lui constituie o încălcare a art. 6(3) (6) al CEDO.
Dreptul de apărare implică şi dreptul persoanei de a se apăra singur. CPr.P al R.M.
stabileşte acest drept ca pe unul principal, deoarece impunerea unui apărător în mod forţat ar
încălca însuşi principiul dreptului de apărare. Nu trebuie interpretat în acest sens art. 69 al CPP
unde sunt enumerate cazurile de participare obligatorie a apărătorului în cauza penală:
- cînd aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;
- cînd persoana nu se poate apăra singură din cauza unor afecţiuni fiziologice sau
mintale;
- cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, este militar în
termen, este minor, cînd i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau
excepţional de gravă şi alte cazuri prevăzute de art. 69 CPP al R.M.
Tot aici este menţionată şi situaţia prezenţei obligatorii a prezenţei avocatului, “cînd
interesele justiţiei o cer”. Hotărîrea Plenului CSI nr. 30 din 09.XI.1998 Cu privire la Practica
aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,
învinuitului şi inculpatului, recomandă a lua în consideraţie unele criterii de a stabili dacă
“interesele justiţiei” cer sau nu prezenţa obligatorie a avocatului:
a) Complexitatea cazului – cu cît este cazul mai complicat, cu atît este mai mare
necesitatea prezenţei obligatorii a avocatului.
b) Capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur;
c) Importanţa şi pericolul faptei se comiterea căreia este bănuită sau învinuită persoana şi
scutinţa probabilă. Acest ultim criteriu poate fi suficient pentru prezenţa obligatorie a
apărătorului.
Asigurarea obligatorie a prezenţei apărătorului trebuie să fie reală şi nu numai formală.
Astfel Curtea EDO în cauza Goddi a/Italia a constatat încălcarea art. 6 (3) © a Convenţiei atunci
cînd avocatul “desemnat” nu a întreprins atunci de fapt pentru apărarea persoanelor şi el au fost
condamnate. Într-o altă cauză Curtea a explicat că prezenţa obligatorie a apărătorului în cazurile
cînd interesele justiţiei o cer nu este o alternativă a dreptului persoanei de a se apăra singur, ci un
drept individual, la care se aplică standarde obiective, de a aprecia dacă realmente persoana se
apără sau nu efectiv. Chiar dacă apare un conflict cînd persoana, căreia i se acordă apărare
obligatorie, nu colaborează cu apărătorul atunci acesta trebuie să fie prezent la acţiunile respective
şi să vegheze asupra legalităţii procesului din punctul de vedere al apărării.
Convenţia deasemenea prevede, în spiritul dreptului de apărare şi dreptul de confruntare
al martorilor (Art. 6 (3) (d)). Curtea recunoaşte încălcarea principiului cînd nu se respectă
egalitatea armelor la audierea martorilor de către organele oficiale şi apărare, prin folosirea unor
cheme diferite, (Bonisch a/Austriei (1985), sau atunci cînd condamnările se întemeiau pe
declaraţiile unor martori anonimi pe care nu i-a putut audia sau pune întrebări apărarea
(Koplovski c/Olandei (1989), Windisele c/Austriei (1990)). Codul de Pr.P al R.M. înlătură aceste
potenţiale încălcări prin reglementările art. 110 stabilind procedura ascultării martorilor cu statut
procesual special (de protecţie a lui).
Părţile dispun de Pr. Dreptului de Apărare pe întreaga perioadă de desfăşurare a Procesului
penal.
Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de Pr. Legalităţii, se corelează cu
procesul oficialităţii, este garantat de principiile respectării demnităţii umane şi folosirea limbii de
procedură şi se întemeiază pe principiul prezumţiei de nevinovăţie2.

Articolul 18.
Procesul de înfăptuire a justiţiei, dintotdeauna a atras şi a interesat membrii societăţii.
Acest interes fiind reciproc şi util. Legiuitorul respectă exigenţele de publicitate a şedinţei de
judecată pentru a demonstra că în orice situaţie cînd are loc o infracţiune, făptuitorul este judecat,
întotdeauna în condiţii legale.
Constituţia R.M. în art. 107 prevede că în toate instanţele judecătoreşti şedinţele de
judecată sunt publice. Constituţia admite, însă nu specifică, în ce situaţii anume se permit
şedinţele de judecată cu uşile închise, în care se respectă toate regulile de procedură.
Codul de Procedură Penală în art. 18 înaintează aceleaşi exigenţe pe care le conţine art. 6
al Convenţiei Europene Drepturilor Omului: Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi
publică. Hotărîrea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate
fi interzis în sala de şedinţe. Excepţiile sunt formulate în acelaşi articol şi cunoaşte cazurile cînd
poate fi limitat accesul persoanelor terţe de a asista la judecată. Şedinţele se pot petrece cu uşile
închise în interesul moralităţii, ordinii publice sau se securităţii naţionale, cînd interesul minorilor
sau protecţia vieţii private a părţilor o cer. Justiţia poate decide şi în alte cazuri, cînd consideră
strict necesară desfăşurarea şedinţei cu uşile închise, atunci cînd datorită unor împrejurări
speciale, publicitatea ar putea prejudicia interesele justiţiei. În aceste cazuri decizia de a examina
dosarul în şedinţă închisă trebuie argumentată şi să fie respectate toate normele procedurii
judiciare.
Jurisprudenţa CEDO, în cauza Le Compte, Vau Lenven si De Meyere c/Belgiei (1981), a
decis că dreptul la publicitate nu este în mod necesar interzis dacă cele două părţi ale procedurii
consimt desfăşurarea judecării în şedinţă secretă.
Caracterul public al şedinţei de judecată, atunci cînd şedinţa nu necesită a fi desfăşurată în
mod secret, este extins asupra tuturor etapelor judecăţii: în fond, în apel, în recurs şi dacă sunt, şi
în cadrul căilor extraordinare de atac.
Art. 316 al Codului de Procedură Penală mai amănunţit unele aspecte ale publicităţii
şedinţei de judecată în care se admite la şedinţă orice persoană care a împlinit vîrsta de 16 ani şi
persoanele neînarmate. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa la şedinţă a minorilor şi a
persoanelor înarmate care sunt obligate să poarte armă din oficiu, în exerciţiul funcţiunii lor.
Aceştea sunt colaboratorii poliţiei care asigură ordinea în şedinţa de judecată, şi în cazurile cînd
persoanele judecate necesită pază sporită.
Întru realizarea acestui principiu legea prevede posibilitatea admiterii reprezentanţilor
mass-media sau a altor persoane care să efectueze înregistrări foro, audio şi video. Aceste acţiuni
sunt permise doar de către preşedintele şedinţei de judecată în limita respectării desfăşurării
normale a judecăţii.
Sancţiunea nerespectării prevederilor legale ce privesc caracterul public al şedinţei de
judecată pot duce la casarea oricărei hotărîri prin folosirea căilor de atac a hotărîrii pronunţate.
(Art. 427 şi 444 (PP). După desfăşurarea şedinţei de judecată hotărîrea adoptată se pronunţă, fără
nici o excepţie, în mod public.
2
“Tratat de Procedură Penală” Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, Ed. ALL Beck 2001, p. 44.
Publicitatea şedinţelor de judecată este dictată de necesitatea transparenţei justiţiei într-o
societate democratică, de rolul educativ general al procesului de înfăptuire a justiţiei, cînd
societatea ştie că orice faptă ilegală este sancţionată; şi de faptul că judecătorii acordă o atenţie
sporită modului în care judecă şi motivează hotărîrile atunci cînd şedinţa este deschisă au cînd se
înregistrează pentru mass-media.

Articolul 19.
Accesul liber la justiţie este principiu ce reiese din interpretarea art. 6 par. al CEDO.
Directivele prevăzute de art. 6 sunt anunţate în art. 19 al CPP. Art. 20 al CRM determină că orice
persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente
împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Nici o lege nu
poate îngrădi accesul liber la justiţie.
Prevedere asemănătoare se remarcă şi-n Pactul Internaţional cu privire la drepturile politice
şi civile (art. 14) unde orice persoană are dreptul în litigiul în care se află să fie examinat de un
tribunal independent.
Importanţa majoră a acestui principiu pentru procesul penal a fost sesizată şi evocată de
Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie3 şi Curţii Constituţionale.4
Art. 6 stipulează că orice persoană are dreptul ca “cauza să fie judecată în mod echitabil”.
Această expresie îmbină numeroase aspecte ale unei bune administrări a justiţiei, printre care se
evidenţiază un drept autonom respectiv dreptul de a avea acces la o instanţă judecătorească care
se constituie a fi unul din cele mai importante elemente ale art. 6 CEDO.
Existenţa acestui drept, chiar în lipsa unei prevederi exprese, a fost reţinută de Curte
pentru prima dată în cauza Golder c. Regatul Unit (1975), conceptul fiind dezvoltat în
jurisprudenţa ulterioară.
Astfel, dacă acuzaţiile sunt retrase într-o modalitate în care asupra acuzatului continuă să
planeze o bănuială de vinovăţie, dreptul său de acces la instanţă este încălcat, încălcîndu-se de
această dată şi prezumţia de nevinovăţie (Cauza Minelli c. Italia, 1983)
Dreptul de acces la o instanţă nu are un caracter absolut, părţile putînd renunţa la aceasta,
cu condiţia că renunţarea să fie făcută într-o manieră clară, evidentă (Neumeistor c. Austria,
1981), (Calozza c Italiei, 1985).
La rîndul său, prin legislaţia internă 5 statele părţi pot stabili anumite limitări ale dreptului
de acces la o instanţă, cu condiţia ca aceasta să nu afecteze dreptul chiar în substanţa sa, să
urmărească un scop legitim şi să existe un raport de proporţionalitate între măsurile restrictive şi
scopul urmărit.
Este cazul regulilor restrictive privind accesul la Justiţie a minorilor şi a persoanelor cu
deficienţe mintale, prevăzute în legislaţia multor state (Goldner c. Regatul Unit).
Dreptul de acces la instanţă în corespundere şi obligarea statelor – părţi de a-l facilita.

3
Hotărîrea Plenului CSS a RM cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale
CRM, nr. 2 din 30.01.1996//Culegere de hotărîri explicative.- Chişinău, 2002.- P. 9
4
Hotărîrea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 97, al. 4 din Codul de Procedură
Penală, nr. 20 din 16.06.97
5
CPP la art. 75 stabileşte persoanele incapabile în procesul penal şi la art. 76 stebileşte că persoanele incapabile nu-şi
pot exercita de sine stătător drepturile procesuale acestea fiind exercitate de reprezentantul ei legal.
Pe planul dreptului intern accesul liber la justiţie este consacrat prin prevederile art. 20 din
Constituţie, nu numai ca un drept fundamental al oricărei persoane, dar mai ales ca un principiu
fundamental al sistemului de garanţii al drepturilor şi libertăţilor.
Rezultă prin urmare, că dreptul persoanei de a se adresa este un drept fundamental, căreia îi
corespunde obligaţia instanţei ca în condiţiile legii să se pronunţe asupra cererii, iar pe de altă
parte deschizîndu-se calea Justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime,
nimănui nu-i este îngăduit ca într-o situaţie conflictuală, să-şi tranşeze singur drepturile sau
interesele.
Din analiza textului constituţional pot fi desprinse cîteva elemente definitorii ale dreptului
de a te adresa Justiţiei şi anume: 1. întrucît textul se referă la orice “persoană” înseamnă că el
cuprinde sub protecţia sa, atît persoane cetăţeni ai RM, cît şi persoane cetăţeni străini apatrizi,
atît persoane fizice şi juridice (în dependenţă de calitatea lor procesuală); 2. Accesul la justiţie
are ca scop nu numai protecţia sau valorificarea drepturilor subiectiv dar şi intereselor
legitime.63. Dacă, uneori, în condiţiile art. 54 din Constituţie, prin lege, se poate proceda la
restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi, exercitarea dreptului de a te adresa în
justiţie nu poate fi nici odată îngrădită.
Problema dirijării noţiunii de justiţie este esenţială pentru a da eficienţa principiului
constituţional al liberului acces la justiţie.
Justiţia în acord cu CEDO şi reglementarea internă este puterea judecătorească. Ea
cuprinde instanţele judecătoreşti şi se exercită de judecători şi judecători de instrucţie, care sunt
independenţi li se supun numai legii.
Legea determină cadrul procedural de realizare a accesului liber la justiţie. Astfel,
posibilitatea sesizării instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime se va realiza pe calea înaintării cererii directe.
În acord cu dispoziţiile art. 6, alin. 1 din CEDO, accesul liber la justiţie se poate realiza
integral, în finalitatea sa, numai printr-un tribunal independent şi imparţial organizat cu
respectarea principiilor puterii judecătoreşti.
De asemenea, liberul acces la justiţie nu se va putea obţine deplin, decît printr-un proces
echitabil,7 în cadrul căruia să se asigure şi să se garanteze toate drepturile inclusiv şi dreptul la
apărare şi libertăţile individuale, respectarea termenului rezonabil şi asigurarea unei instanţe
independente, imparţiale şi legal constituite care va activa în conformitate cu principiul
legalităţii.
Accesul liber la justiţie garantat de către Convenţie trebuie de asemenea să se completeze
cu art. 13 care prevede dreptul la un recurs efectiv (Kudla c. Polonia, 2000). Desigur, accesul
liber la justiţie nu înseamnă numai, posibilitatea înaintării acţiunii sau cererii în instanţa de
judecată, ci şi posibilitatea de a se folosi de căile de atac prevăzute de lege.8
6
Vezi art. 401, al. 1, p. 6 CPP
7
Suplimentar accesului liber la justiţie conţinutul noţiunii de proces achitabil include: a) audierea în prezenţa
acuzatului; b) dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, c) egalitatea armelor; d) dreptul la o procedură
contradictorie; e) dreptul la o hotărîre motivată.
8
În problema contradictorie în cadrul procesului penal a RM ţine de: a) excluderea părţii vătămate din cercul
persoanelor capabile de a inainta cereri în cadrul căilor de atac; b) condiţionarea exercitării dreptului la recursul
împotriva hotărîrilor instanţelor de apel şi recursului în anulare prin semnătura unui avocat specializat, admis de CSJ.
Aceeiaşi prevedere, în cadrul procesului civil, a fost declarată neconstituţională (…….). Procedura în privinţa
Accesul la justiţie, în cazul anumitor categorii de persoane poate fi permis numai dacă se
obţine autorizarea autorităţii competente în lipsa cărora procesul încetează. În această categorie
intră judecătorii,9 cît şi parlamentarii,10 numai după ridicarea imunităţii.
Accesul la justiţie nu ar trebui să fie condiţionat de situaţie financiară a persoanei şi din
acest considerent statele în conformitate cu rezoluţiile Consiliului Europei ar trebui să asigure un
acces real la justiţie.11
Este necesar de subliniat că accesul liber la justiţie poate fi barat de un obstacol de fapt, fie
de drept şi excluderea lor, în cazuri necesare , ce determină faptul că dreptul analizat nu va fi
teoretic şi iluzoriu, ci efectiv.
Acest principiu este asigurat de instituţia incompatibilităţii în procesul penal. Scopul
instituţiei menţionat este asigurarea imparţialităţii instanţei de judecată şi posibilitatea oferită
părţilor, invocănd cazurile de incompatibilitate, de a exclude. Prin intermediul recuzării de la
înfăptuirea justiţiei judecătorul care este direct sau indirect, interesat în soluţionarea cauzei.
O particularitate a art. 19 CPP în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie este obligaţia
organului de urmărire penală, procurorului de a lua toate măsurile legale pentru cercetarea cauzei
sub toate aspectele12 complet13 şi obiectiv14 a circumstanţelor cauzei.
Legea procesual penală a stabilit garanţii procesuale în vederea realizării eficiente a
regulilor enunţate:
1. cazurile de incompatibilitate (art. 37 CPP, art. 54 CPP)
2. nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia (imposibilitatea impunerii
bănuitului, învinuitului de a-şi dovedi nevinovăţia), art. 8, alin. 2
3. neadmiterea datelor obţinute prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau altor
mijloace de constrîngere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei (art. 94, alin. 1. P. 1).
4. Nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită (art. 101, alin. 3).
Instanţa cercetează şi pune la baza hotărîrii este numai probele la cercetarea cărora au avut
acces toate părţile în egală măsură.
Regula examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv are o aplicare fundamentală în
cadrul procesului de apreciere a probelor fiind mecanismul legal de formare a propriei
convingeri a instanţei de judecată şi reprezentantului organului de urmărire penală, procurorului.
Existenţa examinării sub toate aspectele complet şi obiectivă a circumstanţelor cauzei şi
probele prezentate este dictată de necesitatea realizării scopului procesului penal şi aflării
adevărului pe fiecare cauză examinată.
declarării reconstituţionalităţii art. 421 şi 452 CPP. (această prevedere a distrus dreptul părţii vătămate de a înainta
cerere în cadrul căilor de atac care nu mai poate apela la acest drept sub aspectul atăcării laturii penale).
9
Legea
10
Legea
11
a) recomandarea nr. R (81)7 din 14.051981 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind uşurarea,
înlesnirea căilor de acces la justiţie; b) recomandarea nr. R (93)1 din 8.01.1993…., relativă la accesul efectiv la drept
şi justiţie al persoanelor aflate în sărăcie.
12
Asigură cercetarea circumstanţelor cu valoare juridică şi probelor pertinente cu toate calităţile şi semnele lor,
examinarea tuturor versiunilor obiectiv posibile care determină direcţia activităţii probatoare şi exclude
unilateralismul şi subiectivismul în cadrul procesual de probaţiune.
13
Elucidarea tuturor circumstanţelor necesare de stabilit în cauza penală.
14
Stabilirea tuturor circumstanţelor care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului şi inculpatului, cît şi cele care îl
dezvinăvăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuiază sau agravează raspunderea.
Articolul 20.
Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un element al procesului
continuu de democratizare a procesului penal şi armonizării cadrului garanţiilor procesual-penale
cu prevederile tratatelor internaţionale la care RM este parte.
În art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politica se
prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită
să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată. Curtea a statuat că dreptul la
un proces achitabil (art. 6 al Convenţiei) include “dreptul pentru orice “acuzat” în sens autonom
pe care art. 6 îi atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la
propria sa incriminare”(Funke c. Franţa) şi dreptul că acestea sunt norme internaţionale generale
recunoscute care se află în centrul noţiunii de proces echitabil(Saunders c. Regatul Unit). Este
necesar de subliniat că dreptul la libertatea de mărturisire împotriva sa şi-a găsit locul printre
drepturile şi libertăţile persoanei investigate prevăzute de statutul Curţii penale internaţionale
care consemnează în art. 55 că persoană nu poate fi constrînsă să se autoincrimineze sau să se
declare vinovată, constituind o veritabilă garanţie procesuală15.
Principiul dat şi-a găsit reflectarea în multe legislaţii a ţărilor străine16.
Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 CPP şi cuprinde două
reguli.
Prima regulă constă în imunitatea de a depune declaraţii. În procesul penal nimeni nu
este obligat să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului,
logodniciei. Această posibilitate de a nu depune declaraţii ţine de anumite categorii morale cum
sunt constituţia, climenţa, relaţiile de familie17.
Statul nu poate să nu fie interesat în reluarea cît mai urgentă a relaţiilor sociale a
persoanelor în special a celor care au fost condamnate la precaţiune de libertate. Cel mai reuşit
efectele negative ale condamnării se pot anihila în cadrul familiei, relaţiile cu care nu ar trebui să
fie dezorganizate, în special, prin obligarea de a depune declaraţiilor împotriva rudelor apropiate.
Cercul de persoane care intră în categoria de rude apropiate este circumscris exhaustiv la
art. 6, p. 41 şi sunt: copii, părinţii, înfietorii, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici, nepoţi. Pentru a verifica
relaţiile de rudenie între persoane este necesar de a stabili actele de stare civilă eliberate de
organele stării civile. De această prerogativă beneficiază toţi participanţii la procesul penal,
deoarece termenul de “nimeni” conform DEX are sensul de “nici un om, nici o fiinţă”. Dar, de
regulă, acest drept este utilizat de martori şi bănuit, învinuit, inculpat.
Martorul, conform art. 90, al. 2, nu poate fi silită să facă declaraţii contrare intereselor
sale sau ale rudelor sale apropiate cît şi să refuze de a prezenta obiecte, documente, mostre
pentru cercetare comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturesesc
împotriva sa sau a rudelor sale apropiate.
Aducerea la cunoştinţă a acestui drept este pusă în obligaţia organelor de urmărire penală,
procurorului sau a instanţei. În cazul dacă se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului
învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a făcea şi este întrebat dacă acceptă
să facă declaraţii. Nerespectarea acestei prevederi va conduce la faptul că datele obţinute prin
audierea martorului nu vor fi admise ca probe şi nu vor putea să fie puse la baza sentinţei sau
altor hotărîri judecătoreşti. Este important de determinat limitele realizării libertăţii de

15
Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională - între speranţă şi provocare, Revista de Drept Penal 2/99, p.73
16
Amendamentul 5(1791) la Constituţia SUA, art. 51 al Constituţiei Federaţiei Ruse.
17
Ig. Dolea, Imunităţile şi privilegiile martorului în procesul penal, Ana,e,e Ştiinţifice a Facultăţii de Drept.
mărturisire împotriva sa. Cercul de date asupra cărora poate să refuze să facă declaraţii trebuie să
fie limitate la interesele de drept penal ale sale şi ale rudelor sale.
A doua regulă se referă la libertatea de mărturisire împotriva sa sau de a-şi recunoaşte
vinovăţia.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de
urmărire penală procuror, instanţa privitor la dreptul său de a tăcea şi nu de a mărturisi împotriva
sa, precum şi să primească explicaţii asupra dreptului dat.
Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă propuneri demascatoare
împotriva sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis de aplicat orice act prin care se
provoacă unei persoane, cu intenţie, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană
informaţii sau mărturisiri deoarece ele cad sub incidenţa termenului de “tortură” 18. Acţiunile date
cad sub incidenţa art. 308 Cod Penal care stabileşte răspunderea penală pentru infracţiunea de a
face declaraţii. Asupra dreptului de a nu se autoincrimina a statuat şi Plenul Curţii Supreme de
Justiţie care în hotărîrea sa a stipulat că bănuitul, învinuitul nu poate fi silit să mărturisească
împotriva sa însăşi sau să se recunoască vinovat19.
Motivele recunoaşterii dreptului de a tăcea ţin în special de protecţia acuzatorului
împotriva aplicării forţei coercitive abuzive împotriva statului. În particular dreptul de a nu
contribui la propria sa incriminare presupune că, într-o cauză penală acuzaţia caută să-şi
întemeieze argumentaţia fără a recurge la elementele probante, obţinute prin constrîngere sau
presiuni, în pofida voinţei acuzatului. În acest sens, acest drept este strîns legat de principiul
prezumţiei nevinovăţiei(Sanders c. Regatul Unit).

Articolul 21.
Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un element al procesului
continuu de democratizare a procesului penal şi armonizării cadrului garanţiilor procesual-penale
cu prevederile tratatelor internaţionale la care RM este parte.
În art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politica se
prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu fie silită
să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată. Curtea a statuat că dreptul la
un proces achitabil (art. 6 al Convenţiei) include “dreptul pentru orice “acuzat” în sens autonom
pe care art. 6 îi atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la
propria sa incriminare”(Funke c. Franţa) şi dreptul că acestea sunt norme internaţionale generale
recunoscute care se află în centrul noţiunii de proces echitabil(Saunders c. Regatul Unit). Este
necesar de subliniat că dreptul la libertatea de mărturisire împotriva sa şi-a găsit locul printre
drepturile şi libertăţile persoanei investigate prevăzute de statutul Curţii penale internaţionale
care consemnează în art. 55 că persoană nu poate fi constrînsă să se autoincrimineze sau să se
declare vinovată, constituind o veritabilă garanţie procesuală20.
Principiul dat şi-a găsit reflectarea în multe legislaţii a ţărilor străine21.
Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 CPP şi cuprinde două
reguli.
18
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime,inumane saudegradante, art. 1, al. 1
19
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului, nr. 30 din 09.11.1998,
“Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
20
Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională - între speranţă şi provocare, Revista de Drept Penal 2/99, p.73
21
Amendamentul 5(1791) la Constituţia SUA, art. 51 al Constituţiei Federaţiei Ruse.
Prima regulă constă în imunitatea de a depune declaraţii. În procesul penal nimeni nu
este obligat să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului,
logodniciei. Această posibilitate de a nu depune declaraţii ţine de anumite categorii morale cum
sunt constituţia, climenţa, relaţiile de familie22.
Statul nu poate să nu fie interesat în reluarea cît mai urgentă a relaţiilor sociale a
persoanelor în special a celor care au fost condamnate la precaţiune de libertate. Cel mai reuşit
efectele negative ale condamnării se pot anihila în cadrul familiei, relaţiile cu care nu ar trebui să
fie dezorganizate, în special, prin obligarea de a depune declaraţiilor împotriva rudelor apropiate.
Cercul de persoane care intră în categoria de rude apropiate este circumscris exhaustiv la
art. 6, p. 41 şi sunt: copii, părinţii, înfietorii, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici, nepoţi. Pentru a verifica
relaţiile de rudenie între persoane este necesar de a stabili actele de stare civilă eliberate de
organele stării civile. De această prerogativă beneficiază toţi participanţii la procesul penal,
deoarece termenul de “nimeni” conform DEX are sensul de “nici un om, nici o fiinţă”. Dar, de
regulă, acest drept este utilizat de martori şi bănuit, învinuit, inculpat.
Martorul, conform art. 90, al. 2, nu poate fi silită să facă declaraţii contrare intereselor
sale sau ale rudelor sale apropiate cît şi să refuze de a prezenta obiecte, documente, mostre
pentru cercetare comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturesesc
împotriva sa sau a rudelor sale apropiate.
Aducerea la cunoştinţă a acestui drept este pusă în obligaţia organelor de urmărire penală,
procurorului sau a instanţei. În cazul dacă se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului
învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a făcea şi este întrebat dacă acceptă
să facă declaraţii. Nerespectarea acestei prevederi va conduce la faptul că datele obţinute prin
audierea martorului nu vor fi admise ca probe şi nu vor putea să fie puse la baza sentinţei sau
altor hotărîri judecătoreşti. Este important de determinat limitele realizării libertăţii de
mărturisire împotriva sa. Cercul de date asupra cărora poate să refuze să facă declaraţii trebuie să
fie limitate la interesele de drept penal ale sale şi ale rudelor sale.
A doua regulă se referă la libertatea de mărturisire împotriva sa sau de a-şi recunoaşte
vinovăţia.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de
urmărire penală procuror, instanţa privitor la dreptul său de a tăcea şi nu de a mărturisi împotriva
sa, precum şi să primească explicaţii asupra dreptului dat.
Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă propuneri demascatoare
împotriva sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis de aplicat orice act prin care se
provoacă unei persoane, cu intenţie, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană
informaţii sau mărturisiri deoarece ele cad sub incidenţa termenului de “tortură” 23. Acţiunile date
cad sub incidenţa art. 308 Cod Penal care stabileşte răspunderea penală pentru infracţiunea de a
face declaraţii. Asupra dreptului de a nu se autoincrimina a statuat şi Plenul Curţii Supreme de
Justiţie care în hotărîrea sa a stipulat că bănuitul, învinuitul nu poate fi silit să mărturisească
împotriva sa însăşi sau să se recunoască vinovat24.
Motivele recunoaşterii dreptului de a tăcea ţin în special de protecţia acuzatorului
împotriva aplicării forţei coercitive abuzive împotriva statului. În particular dreptul de a nu
22
Ig. Dolea, Imunităţile şi privilegiile martorului în procesul penal, Ana,e,e Ştiinţifice a Facultăţii de Drept.
23
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime,inumane saudegradante, art. 1, al. 1
24
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului, nr. 30 din 09.11.1998,
“Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
contribui la propria sa incriminare presupune că, într-o cauză penală acuzaţia caută să-şi
întemeieze argumentaţia fără a recurge la elementele probante, obţinute prin constrîngere sau
presiuni, în pofida voinţei acuzatului. În acest sens, acest drept este strîns legat de principiul
prezumţiei nevinovăţiei(Sanders c. Regatul Unit).
Judecătorii de la Strasbourg interpretează în mod diferit regulile ce permit formularea
unor raţionamente defavorabile tăcerii unui acuzat pe parcursul interogării sau procesului. Ei
considerase în cazul Mirray v. Regatul Unit că dreptul de a păstra tăcerea nu era un drept absolut.
Deşi el este incompatibil cu această imunitate de a baza o condamnare în excluzivitate sau în
mod esenţial pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul lui de a răspunde la întrebări sau a depune
mărturii, este evident că un asemenea privelegiu nu ar trebui să împiedice de a lua în consideraţie
tăcerea acuzatului, în situaţii, care î mod vădit, cer o explicaţie din partea lui. În plus Curtea
menţionează în plus că concluziile care rezultă din tăcerea unui acuzat, care refuză să furnizeze o
explicaţie benevolă a acţiunilor sau a comportamentului său, reies dintr-un simplu bun-simţ25.
O justificare a dreptului de a nu auto-incrimina ar fi o aplicare a principiului că nimeni nu
poate a fi ţinut a lucra în propria sa pagubă- nemo tenetur se detegere, de aceea singura
recunoaştere a inculpatului nu constituie o dovadă contra acestuia26.
Libertatea de mărturisire împotriva sa nu se condamnă cu nerecunoaşterea săvîrşirii
infracţiunii, dar nici cu recunoaşterea acesteia, în sensul că din moment ce nu contrazice
acuzarea, ar însemna că ar şi recunoaşte-o. Principiul prezumţiei de nevinovăţie justifică tăcerea,
nimeni nefiind obligat să-şi dovedească că el vinovăţia, cu atît mai mult cînd învinuirea este
necredibilă. Încălcarea dreptului de a nu autoincrimina de către organul de urmărire penală va
conduce la neadmiterea datelor care au fost obţinute.
Exercitarea de către învinuit, inculpat a dreptului de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa
sau renunţarea la acest drept nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe
nefavorabile pentru el.
CPP art. 63, al. 6 prevede că interogarea în calitate de martor a persoanei faţă de care
există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune se interzice.
Este pusă în discuţie problema privind dreptul persoanei ce deţine de imunitate de a
renunţa la declaraţiile depuse anterior. Ceea ce ne interesează este faptul dacă renunţarea la
privilegiu este revocabilă. Legea procesual penală stabileşte la art. 371, al. 3 că martorul care
este eliberat prin lege de a face declaraţii împotriva bănuitului, învinuitului, inculpatului nu
acceptă să facă declaraţii în şedinţa de judecată, declaraţiile sale făcute în cursul urmăririi penale
nu pot fi citite în sediul de judecată. Totodată se cere de menţionat că privilegiul nu se poate
extinde şi asupra unei persoane care face declaraţii despre cele comunicate în afara procesului de
către martorul care deţine privilegiul. Cu alte cuvinte, dacă ruda apropiată a relatat unei terţe
persoane despre anumite împrejurări informaţia fiind inclusă în obiectul probaţii, această terţă
persoană va fi pasibilă de ascultare, chiar dacă ruda utilizînd privilegiul renunţă să facă
declaraţii.
Libertatea de mărturisire împotriva sa determină regulile admisibilităţii probelor în procesul
penal ajută la determinarea vinovăţiei persoanei nu doar în baza declaraţiilor sale pe care ea
poate în orice moment să le modifice dar în baza probelor acumulate din mai multe surse care
oferă o viziune mai

25
Dreptul la un proces echitabil, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene privind
Drepturile Omului, Nuala Mole, Catarina Harby, Editat Republica Moldova, 2003, p.41-42.
26
T. Pop, Drept Procesual Penal, vol. II, Tipografia Naţională, S.A., Cluj, p. 330-331.

S-ar putea să vă placă și