Articolul 25.

Săvîrşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal în virtutea căruia
apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi obligaţiile acestuia de a
suporta consecinţele faptei sale. Reacţia societăţii faţă de infracţiune nu este instinctivă, arbitrar ea
este întotdeauna chibzuită şi reglementată avînd un caracter esenţialmente judiciar. Din acest
considerent pentru a soluţiona o cauză penală este necesar de a efectua o activitate de justiţie şi în
măsura în care aceasta se face prin hotărîrea instanţei de judecată avem de a face cu un act
jurisdicţional1.
Justiţia este forma principală de realizare a puterii judecătoreşti şi reprezintă activitatea
instanţei de judecată realizat în cadrul competenţei circumscrise de legi în vederea examinării şi
soluţionării cauzelor penale în corespundere cu legea procesual-penală pentru adoptarea unei
hotărîri legale, întemiate şi juste.
Conceptul de justiţie, adeseori întîlnit şi ca jurisdicţie, are mai multe accepţiuni 2.
Termenul de jurisdicţie provine din limba latină de la iurisdicto, cuvînt compus din ius (drept) şi
dicere (a spune, a pronunţa), care înseamnă a pronunţa dreptul . Jurisdicţia, puterea de a decide
asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii sau totalitate
puterilor date unui magistrat pentru administrarea justiţiei3. Jurisdicţia desemnează totalitatea
organelor prin care statul distribuie justiţia
Conform art. 114 din Constituţie justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte numai de către
instanţele judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale sunt:
Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel şi judecătoriile conform competenţei stabilite de CPP,
dar pentru anumite categorii de cauze penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete de
judecată specializate. Se poate concluziona că din prevederile CPP expuse rezultă 2 accepţiuni a
raţiunii de instanţe. În prim accepţiune se înţelege instanţa judecătorească ca verigă a sistemului
instanţelor judecătoreşti, iar în al doilea sens prin instanţă judecătorească se înţelege completul de
judecată care este un organ judiciar competent să judece cauza penală.
Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată 4 sunt create în
baza legii. Această clauză este consfinţit în art. 6(1) a Convenţiei şi Curtea care în Hotărîrea Zand
c. Austria a menţionat că cauza conform căreia instanţa judecătorească trebuie să fie instituită pin
lege are drept obiectiv evitarea organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza
discreţiei executivului şi că această materie să fie reglementată de către legea parlamentului
(CRM art.72 ).
Conform art. 115, al. 1 constituirea de instanţe nelegitime este interzisă şi ca consecinţă
sentinţele şi alte hotărîri judecătoreşti nu au putere juridică şi nu pot fi executate.. Prin apelarea la
art. 115 al. 2 al CRM putem afirma că prin instanţe nelegitime se are în vedere în primul rînd
instanţe extraordinare5. Este necesar de indicat că dacă înfiinţarea instanţei extraordinare este
1
N.Volonciu, op. cit., p. 8
2
Conform hotărîrii Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM noţiunea
de justiţie este interpretată în sensul că: 1) este un gen de activitate juridică deosebit; 2) sensul
justiţiei este dezvăluit în legătură sistematică cu normele art. 6, 20, 21, 22, 115, 116, 117, 119,
120 din Constituţie.
3
V.C.Cădere, Tratat de procedură civilă, ed. a III-a, Ed. Naţională, bucureşti, 1928, p. 4.
4
Conform Hotărîrii Curtii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM Nr. 21 din 23.06.97 MO nr.
45/24 din 10.07.1997 sunt stabilite caracteristicile instanţei de judecată: 1) Originea legală, 2) permanente, 3) sunt
organe cu jurisdicţii obligatorii, 4) aplică principiul contradictorialităţii şi normele de drept.
5
În perioada anilor 1918-1959, în URSS, ca organe ce înfăptuiau justiţia pe cauze penale funcţionau comisiile
extraordinare ( Стецовский, Судербная власть, М., Дело 2000, с. 128-129
prohibită expres, atunci chestiunea existenţei unei competenţe extraordinare este condiţionată de
existenţa anumitor condiţii speciale cu totul excepţionale. Competenţa instanţei de judecată şi
limitele jurisdicţiei şi modul de desfăşurare a procesului penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar
pentru anumite categorii de cauze sau persoane precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o
anumită perioadă de timp. Există posibilitatea efectuării acţiunilor enunţate mai sus cu condiţia că
ele să nu fie arbitrare, ceea ce imprimă existenţa a 2 caractere: 1. împrejurări total extraordinare,
ceea ce constituie elemente de motivare; 2. prevedere legală. Totuşi este necesar de indicat că
modificările posibile de efectuat în condiţiile art. 25 al. 3 CPP trebuie să ia concordanţă cu art. 54
al Constituţiei care prevede limitele expirării exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi cît şi
art. 16 al Constituţiei care prevede egalitatea persoanelor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
În cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni
precum şi supus unei pedepse penale, decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată
adoptată în corespundere cu prevederile CPP, ceea ce este o confirmare a condiţiei existenţei
prezumţiei de nevinovăţie.
În urma înfăptuirii justiţiei ca finalizare se adoptă actul jurisdicţional care în dependenţă
de posibilitatea părţilor de a ataca acest act poate să aibă caracterul autorităţii de lucru judecat
relativ sau absolută. Autoritatea de lucru este puterea sau forţa acordată de lege hotărîrei
judecătoreşti definitive de afi executată şi de aîmpiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt6.
În doctrina procesual-penală s-a considerat că funcţiunea justiţiei este îndeplinită cînd
puterea judecătorească (n.a. – instanţele de judecată) aplică în concret legile prin hotărîri
susceptibile de executare prin constrîngere sau mai scurt este puterea de a decide asupra cazurilor
(conflictelor) concrete prin aplicarea legii, dreptul sau puterea de a judeca7.
Persoana poate fi declarată vinovată de săvîrşirea infracţiunii precum şi supusă unei
pedepse penale decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată. Nici o altă autoritate a
statului nu este competent de a declara pe cineva vinovat de săvîrşirea infracţiunii şi de al pedepsi.
Această activitate poate fi realizată exclusiv în cadrul procesului penal şi este o finalizare a
înfăptuirii actului de justiţie. Condiţia recunoaşterii vinovăţiei persoanei este existenţa unei
hotărîri definitive a instanţei de judecată de condamnare iar pedeapsa penală, care nu în toate
cazurile real survine, este un efect al recunoaşterii vinovăţiei.
Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecat cauza de acea instanţă şi de acel
judecător în competenţa cărora este dată prin lege. Hotărîrea instanţei de judecată în privinţa
persoanei faţă de care nu s-a respectat competenţa prevăzută de CPP poate fi atacate în cadrul
căilor ordinare şi extraordinare (recursul în anulare) şi în cazul constatării încălcării competenţei
ele vor fi desfiinţate.
Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă8. Din acest considerent legea a
prevăzut modalităţi procesuale de înlăturare a greşelilor strecurate în hotărîrea prin intermediul
exercitării căilor de atac de către cei interesaţi. Activitatea de verificare a sentinţelor şi a altor
hotărîri judecătoreşti este efectuată de către judecător, de la instanţe de judecată superioare, celor
care a adoptat anterior hotărîrea ce este atacată. Controlul judecătoresc declanşat prin folosirea
acelor căilor de atac are misiunea sa specifică, adică să preîntîmpine repetarea unor asemenea

6
Tr. Pop. drept procesual penal, Partea Specială, vol. IV, Cluj, 1948, p. 557.
7
vezi Traian Pop, Drept procesual penal, vol. II, partea generală, Tipografia naţională S.A., Cluj, 1948, p. 81-88.

8
Ioan Leş, Sisteme judiciare, AllBECK, B 2002, p. 40.
greşeli, iar mecanismul de judecată şi soluţionarea se înfăptuieşte în interiorul puterii judecătoreşti
potrivit cu normele de proceduri ce reglementează judecătorul în căile de atac9.
Judecata poate avea loc în fond, apel şi recurs. Curtea a considera în carul Findlay v.
Regatul Unit că instanţa de judecată trebuie să fie împuternicite să adopte o decizie obligatorie,
care să nu fie susceptibilă de a fi modificată de o autoritate nejudiciară.
Adoptarea CPP la 14 martie 2003 a marcat intrarea în cadrul procesului penal a unui nou
actor procesual – judecătorul de instrucţie. Faptul că la art. 29 “instanţele care înfăptuiesc justiţia
în cauzele penale” este inclus şi judecătorul de instrucţie nu înseamnă că şi el înfăptuieşte
justiţia. Argument ar fi faptul că substanţa oricărei activităţi judiciare se materializează în
hotărîrea judecătorească, act prin care se pune capăt unui conflict ivit în sfera relaţiilor sociale,
în cazul de faţă a celor penale.
Judecătorul de instrucţie activează în cadrul exclusiv a instanţelor judecătoreşti –
judecătorilor- ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii (vezi art. 41 CPP) în desfăşurarea
procesului penal ia faza de urmărire penală.
Competenţa a instanţei judiciare de a înfăptui justiţia este dictată de faptul că activitatea
instanţei de judecată este realizată într-un cadru legal de aşa natură să garanteze condiţii optime în
vederea examinării şi adoptării unei soluţii legale şi întemeiate.

Articolul 26.
Independenţa unui judecător care examinează o cauză în instanţă este o condiţie ce tinde
să satisfacă exigenţele legii naţionale şi internaţionale cu privire la calităţile unui judecător care
înfăptuieşte Justiţia.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 în art. 10, prevede dreptul fiecărui
om la o judecată de către un judecător independent şi imparţial. CEDO în art. 6 de asemenea
prevede dreptul oricărei persoane la o judecată echitabilă şi publică de către un tribunal
independent şi imparţial, instituit prin lege.
Codul de procedură Penală în art. 26 declară că la înfăptuirea justiţiei în cauzele penale,
judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, judecînd în baza legii în condiţii care exclud
orice presiune asupra lor. Art. 13 al (2) şi (3) al legii privind organizarea judecătorească interzice
imixtiunea în procesul de înfăptuire a justiţiei. Exercitarea de presiuni asupra judecătorilor în
scopul de a împiedica judecarea completă şi obiectivă a cauzei sau de a influenţa emiterea
hotărîrii judiciare atrage răspundere administrativă sau penală conform legii. Întru realizarea
acestui principiu, de asemenea sunt declarate imixtiune în activitatea judecătorilor mitingurile,
demonstraţiile şi alte acţiuni desfăşurate la o distanţă mai mică de 25 m. de locul în care se
înfăptuieşte justiţia, dacă sunt întreprinse cu scopul de a exercita presiune asupra judecătorilor. Pe
lîngă aceste acţiuni evidente, care pot influenţa judecătorul, legea, creează o serie de condiţii
pentru a asigura calitatea de imparţialitate şi independenţă a judecătorului:
- Procedura de înfăptuire a justiţiei prevăzută de legislaţia procesuală, care
reglementează ordinea în timpul şedinţei de judecată, caracterul obligatoriu al
hotărîrilor judecătoreşti s.a.;
- Procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului îl
protejează de evenimentele abuzuri din partea factorilor de decizie şi a organelor de
stat;

9
Vintilă Dongoroz,Tatat de procedură penală, Ediţia a II-a Bucureşti, 1942, p. 314-342, Vasile Papadopol, Corneliu
Ţuruianu, Apelul penal, 1994, p. 17-32.
 - Declararea inviolabilităţii persoanei judecătorului, locuinţei şi localului de serviciu,
vehiculelor, mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el, corespondenţei, bunurilor şi
documentelor.
Un factor important ce contribuie la independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai
legii este şi procedura specială de pornire a unor proceduri administrative sau penale: doar cu
acordul Consiliului Superior al Magistraturii (în cazul procedurii administrative) şi procesul
penal la iniţiativa Procurorului General al R.M. cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi
al Preşedintelui R.M., sau după caz, al Parlamentului.
Pentru toţi subiecţii de drept în stat se impune o interdicţie generală şi absolută: secretul
deliberării şi interzicerea, de a cere divulgarea lui, interdicţie care asigură protejarea intimei
convingeri a judecătorilor la hotărîrea cauzei. O serie de alte garanţii ce asigură independenţa
judecătorului sunt puse în seama altor organe în stat. Crearea de condiţii organizatorice şi tehnice
favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti, puse, în general, pe seama Ministerului Justiţiei.
Asigurarea materială şi socială a judecătorului este realizată din contul bugetelor de stat
respective.
La soluţionarea cauzelor judecătorii nu trebuie să fie interesaţi de soluţie adoptată. În
toate cazurile în care poate fi pusă la îndoială independenţa sau imparţialitatea judecătorului, el
poate fi recuzat sau poate să se abţină, conform codului de Procedură penală, de la examinarea
dosarului penal.
Pentru a-i asigura judecătorului deplină independenţă la judecarea cauzei Codul de
Procedură Penală prescrie în art. 26 al. (2), norma în baza căreia judecătorul este liber să
examineze materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri, bazate pe probele
cercetate în cauza penală respectivă. Judecătorul, în baza garanţiilor de independenţă ce i se oferă
este obligat în acelaşi timp să se opună oricărei încercări de a exercita presiune asupra sa.
Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de urmărire
penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea preconcepută că acesta a
comis o infracţiune. În acest sens, dacă analizăm hotărîrea Curţii Europene pentru apărarea
Drepturilor Omului pe cazul Findley c/Regatului Unit (1997), Curtea se pronunţă în sensul unei
încălcări al art. 6 al Convenţiei deoarece un membru al tribunalului era, în cadrul funcţiilor sale
profesionale subordonat uneia din părţile în proces, instanţa declarînd că în aşa circumstanţe
“părţile aflate în litigiu se pot îndoi în mod legitim de independenţa acestei persoane. O astfel de
situaţie afectează serios încrederea pe care tribunalele trebuie să o inspire societăţii democratice”.
Aceste standarde pot fi aplicate şi curţilor marţiale. În Republica Moldova este discutabilă
independenţa judecătorului din judecătoria militară atunci cînd procurorul care prezintă acuzarea
în instanţă este superior lui conform gradelor militare. O modificare care ar înlătura acest dubiu ar
fi demilitarizarea judecătorilor din aceste instanţe şi specializarea lor să vizeze doar competenţa
după subiectul special al inculpatului.
Judecătorii de instrucţie beneficiază de acelaşi garanţii în exercitarea atribuţiilor sale de
serviciu, legea stabilind şi pentru ei calitatea de magistrat şi toate garanţiile legale de
independenţă a judecătorilor de instrucţie ca şi pentru ceilalţi judecători. Judecătorii din instanţele
ierarhic inferioare sunt independenţi şi nu se supun în vre-un fel judecătorilor din instanţele
superioare. Imparţialitatea, independenţa şi supunerea judecătorilor numai legii, este confirmată şi
de interdicţia de a sancţiona un judecător dacă hotărîrea pronunţată de el într-o cauză va fi casată
total sau parţial de o instanţă de apel sau de recurs.
 Judecătorii sunt reprezentanţii autorităţii judecătoreşti în stat, se supun doar legii, nu se
supun nici unui subiect de drept în procesul de înfăptuire a justiţiei şi hotărîrii lor sunt executorii
şi obligatorii pentru toţi subiecţii în stat, fiind asigurate de forţe coercitive a organelor de stat.

Articolul 27.
Libera apreciere a probelor ca principiu al procesului penal este strîns legată de regula
cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei şi a probelor.
Aprecierea probelor reprezintă activitatea raţională a organului de urmărire penală
procurorului şi instanţei de judecată în vederea determinării admisibilităţii, pertinenţei veridicităţii
şi utilităţii probelor existente într-o cauză penală.
Desigur părţile din proces fac la rîndul personal sau cu concursul apărătorului o apreciere
a probelor dar hotărîrile lor nu au caracter de act oficial.
Principiul aprecierii probelor într-o măsură majoră determină tipul procesului penal şi
calea spre atingerea scopurilor procesului penal. Procesul penal al Republicii Moldova aparţine
formei procesului penal mixt, care îşi are originea în Revoluţia Franceză de la 1789 şi în care
domina principiul liberei aprecieri a probelor în baza intimei convingeri10.
Legea determină cercul de subiecţi pentru care libera apreciere a probelor nu constituie
doar un drept, ci o obligaţie, din considerentul că în urma hotărîrilor adoptate de ei depinde
vectorul evoluţiei procesului penal şi formarea concluziilor definitive în cadrul probaţiunii.
În rezultatul aprecierii libere a probelor sunt adoptate hotărîri cu caracter oficial
(ordonanţa de punere sub învinuire, hotărîrile privind aplicarea măsurilor preventive, sentinţele
instanţei de judecată), de către subiecţii oficiali ai procesului penal. Ceilalţi participanţi la
procesul penal în urma aprecierii libere probelor au dreptul de a înainta cereri, plîngeri, care
produc efecte doar în urma adoptării unei hotărîri de către organul competent.
Negarea criteriilor dinainte stabilite în cadrul aprecierii libere a probelor nu înseamnă că
aprecierea probelor este realizată arbitrar.
Libera apreciere a probelor înseamnă că legea, indicînd mijloacele de probă din care pot
fi obţinute date prin care se stabilesc circumstanţele necesare de probat, de regulă 11 se reţine de
la indicarea prin intermediul căror mijloace de probă necesită să fie probate circumstanţele care
urmează să fie dovedite în procesul penal. Libera apreciere a probelor exclude posibilitatea
oferirii unei puteri dinainte stabilite unei anumite probe. Această regulă fiind în contrast cu
sistemul probelor legale în care mijloacele de probă sunt limitate şi ierarhizate de lege adică au o
valoare dinainte stabilită12. În acest caz judecătorul doar trebuia să constate dacă, există proba
prevăzută de lege şi să-i acorde forţa probantă tarifată de lege, fiind obligat să tragă din această
concluzia judecăţii. Deci nu putea judeca, după realitatea faptelor, pe baza convingerii sale, ce
după aritmetica stabilită de lege”13.
Judecătorul şi organul de urmărire penală, procurorul apreciază probele în conformitate
cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Convingerea
intimă fiind un rezultat al desfăşurării unui proces psihic în cadrul căruia elementele de ordin
obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau

10
Pentru detalii suplimentare vezi: Alexandru Sava, Aprecierea probelor în procesul penal, Editura Lumina Iaşi,
2002.
11
Art. 97 CPP stabileşte circumstanţele care se constată prin anumite mijloace de probă.
12
Adrian Ştefan Tulbure, Maria Angela Tatu. Despre convingerea organelor judiciare, Revista de Drept Penal 1/02,
pag. 28
13
Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Cluj, 1946, p. 323.
inexistenţa infracţiunii, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei făptuitorului 14. Libera convingere şi
libera apreciere a probelor nu înseamnă arbitrariu, ci libertatea de a aprecia probele în mod
rezonabil, imparţial onest15, iar instanţa de judecată şi organul de urmărire penală şi procurorul
trebuie să-şi motiveze convingerea care pentru a fi controlabilă, trebuie să fie conştientă şi
naţională, să se sprijine pe certitudinea care nu se poate realiza decît printr-o serioasă cercetare şi
o desăvîrşită valorificare a probelor atunci cînd acestea sunt necomplete, echivoce, indirecte şi
mai ales contrazicătoare16. În doctrină17 este prezentă şi analizată importanţa conştiinţei
subiecţilor oficiali în cadrul procesului de apreciere a probelor. Prin aceasta avîndu-se în vedere
coraportul dintre drepturile şi interesele legitime ale persoanelor şi interesul întregii societăţi. O
condiţie indespensabilă aprecierii libere a probelor este ca să nu se ia nici o decizie fără a se
analiza şi aprecia toate probele existente coroborîndu-le unele cu altele. Totalitatea necesară de
probe este determinată prin intermediul obiectului probaţiunii şi pertinenţei probelor, regulilor de
colectare a probelor şi admisibilităţii probelor. Respectarea regulilor enunţate mai sus reprezintă
o garanţie importantă a legalităţii şi temeinicii hotărîrelor procesuale adoptate în cadrul
examinării şi soluţionării cauzelor penale, fiind temelia formării intimei convingeri a subiecţilor
oficiali a procesului penal.
Iplimentarea principiului liberei aprecieri a probelor conduce la asigurarea cu mijloace
procesuale independenţa judecătorilor şi supunerii lor numai legii în cadrul înfăptuirii justiţiei,
cît şi formarea condiţiilor de garantare a independenţei, ofiţerului de urmărire penală şi
procurorul (în condiţiile legii). Aprecierea liberă a probelor se constituie, în final, într-o garanţie
a realizării drepturilor şi libertăţilor persoanei şi în final determină atitudinea instanţei de
judecată vizînd vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, în aplicarea pedepsei penale şi eliberarea
de acestă pedeapsă.

Articolul 28.
În conformitate cu al. 3, art. 1 C.R.M. este un stat de drept şi democratic. O condiţie
indispensabilă existenţei unui stat de drept este proclamarea şi aplicarea consecventă a
principiului legalităţii. Principiul legalităţii este un principiu general al dreptului cu o
aplicabilitate universală în cadrul raporturilor juridice, ce constă în respectarea exactă şi uniformă
a legii de către toţi subiecţii de drept.
Analiza principiului legalităţii procesului penal se poate efectua doar în concordanţă cu
art. 15 al Constituţiei Republicii Moldova care consfinţeşte obligaţia cetăţenilor de a respecta
Constituţia şi legile Republicii Moldova. Obligarea respectării legii este universală şi se extinde
asupra tuturor domeniilor sociale. În art. 1 al. 1 al CPP se prevede că procesul penal reprezintă o
activitate desfăşurată în conformitate cu legea procesual penală. Legalitatea procesului penal
include obligaţia că întreaga desfăşurare a procesului penal, cît şi toată activitatea participanţilor
la procesul penal să se realizeze în conformitate cu legea.
Principiul legalităţii procesuale este o transpunere pe plan procesual a principiului general
de drept al supremaţiei şi respectării necondiţionate a dreptului. Acest principiu se deduce şi din
caracterul de ordine publică a normelor de drept procesual penal.
Principiul cuprins în această regulă de bază priveşte legalitatea procesuală în realizarea
justiţiei penale, legalitatea substanţială a acesteia fiind asigurată prin incidenţa principiului
fundamental de drept penal al legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept penal.
14
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, 1997, p. 267.
15
Traian Pop, op.cit., p. 324.
16
I.Tonoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, p. 68-69.
17
Alexandru Sava, op.cit., pag. 62-64; A.Naschiz, Conştiinţa juridică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 56-57.
 Legalitatea procesuală trebuie să asigure şi respectarea legalităţii substanţiale, fără a i se
substitui acestuia din urmă. Principiul nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege din dreptul
penal îi corespunde în dreptul procesual penal principiul nulla justitia sine lege.
Procesul Penal se desfăşoară în strictă conformitate cu: principiile şi normele unanim
recunoscute ale dreptului internaţional;tratatele internaţionale la care R.M. este parte;prevederile
Constituţiei R.M.;Codul de procedură penală.
În efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti conform art. 3 Constituţiei, urmează să ţină
cont de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu privirea la drepturile şi libertăţile
omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care R.M. este parte. Potrivit prevederilor art. 27 din “Convenţia cu privire la dreptul
tratatelor” încheiată la 23.05.1969 la Viena, statul care este parte la tratatul internaţional nu are
dreptul să nu îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin
legalităţii naţionale18.
Dacă în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică ce urmează a fi
aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale la care R.M. este parte, instanţa va aplica reglementările internaţionale în direct,
motivarea hotărîrii Republica Moldova se obligă să respecte tratatele la care este parte.
Legea internă concretizează această prevedere internaţională, stipulînd că dispoziţiile
tratatelor internaţionale, care după modul formulării, sunt susceptibile de a fi aplicate în
raporturile de drept fără adoptarea de acte normative speciale, au caracter executoriu şi sunt direct
aplicabile în sistemul juridic şi sistemul judiciar al R.M.
Recunoscînd statutul pe care îl are Convenţia în calitate de tratat internaţional în ordinea
juridică internă a R.M. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a oferit următoarele explicaţii:1.
Convenţia constituie o parte integrală a sistemului legal intern şi respectiv urmează a fi aplicativă
direct ca oricare altă lege a RM, cu deosebire că Convenţia are prioritate faţă de vestul legilor
interne care îi contravin; 2.Sarcina primordială cu privire la aplicarea convenţiei îi revine
instanţei naţionale şi nu Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului de al
Strasbourgh.Astfel, în cazul judecării cazurilor, instanţa de judecată urmează să verifice dacă
legea sau actul care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturile şi libertăţile garantate de
CEDO sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de incompatibilitate instanţa va aplica
direct prevederile Convenţiei, menţionînd acest fapt în hotărîrea sa.3.Se atenţionează instanţe
judecătoreşti asupra faptului că pentru aplicarea corectă a Convenţiei este necesară studierea
prealabilă a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourgh, care este unica în drept prin intermediul
deciziilor sale să dea interpelări oficiale aplicării Convenţiei. Instanţele judecătoreşti sunt obligate
să se călăuzească de aceste interpelări19. Obligativitatea respectării precedentelor Curţii este
dictată suplimentar de prevederile art. 427 punctul 15, art. 444 al. 1 p. 15 şi art. 453 al. 1, p. 1
litera d care stabileşte că hotărîrea instanţei de judecată poate fi casată dacă instanţa de judecată

18
Legea Republicii Moldova privind tratatele internaţionale ale R.M., nr.595-XIV, din
24.09.1999, MO al R.M. nr. 24-26/137 din 02.03.2000 prevede dispoziţii asemănătoare în art. 20
“dispoziţiile tratatelor internaţionale care, după modul formulării, sunt susceptibile de a se aplica
în raporturile de drept fără adoptarea de acte normative speciale, au caracter executiv şi sunt
direct aplicabile în sistemul juridic şi sistemul judiciar al Republicii Moldova.
19
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele
de judecată a prevederilor Convenţiei Eoropene cu privire la Drepturile Omului, nr. din .., “Culegere de hotărîri
explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel naţional a drepturilor şi
libertăţilor omului care poate fi repetată, şi-n această cauză.
În conformitate cu art. 7 al Constituţiei R.M. Constituţia R.M. este legea ei supremă
şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor CRM nu are putere juridică. În plan procesual
penal art. 2 al. 3 CPP, această prevedere constituţională se manifestă prin recunoaşterea
supremaţiei Constituţiei asupra legislaţiei procesual penale: “nici o lege care reglementează
desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicţie cu Constituţia
Republicii Moldova“.
Reieşind din aceste prevederi instanţa de judecată în procesul de înfăptuire a justiţiei
urmează să aprecieze conţinutul legii, şi în cazul dacă stabileşte că norma juridică este expusă
într-un act juridic, care nu poate să fi expus controlului constituţionalităţii, instanţa va aplica în
direct legea. Instanţa judecătorească printr-o închiere interlocuitorie informează despre această
Parlamentul şi Curte Supremă de Justiţie20.
Dacă în procesul judecării cauzei instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi
aplicată contravine prevederilor CRM şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus
controlului constituţionalităţii21, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de
Justiţie, care la rîndul său, sesizează Curtea Constituţională spre a rezolva cazurile excepţionale de
neconstituţionalitate22.
Instanţa de judecată, din oficiu sau la propunerea uneia dintre părţi, în orice fază a
judecăţii poate înainta în plen propunerea de a ridica cazurile excepţionale de neconstituţionalitate
a actelor juridice, care urmează să fie aplicate la judecarea cauzei. Propunerea cu privire la
ridicarea cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice se formulează printr-un
demers şi totodată se adoptă hotărîrea de suspendare a procedurii judiciare. Excepţia de
neconstituţionalitate este de ordine publică şi odată invocată ea nu rămâne la dispoziţia părţii care
a invocat-o, neputîndu-se renunţa la soluţionarea deoarece soluţia asupra excepţie este de interes
general23. Curtea Constituţională s-a pronunţat24, apărînd drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei, asupra următorului caz dee neconstituţionalitate a legii procesual penale – dispoziţiile
art. 97 alin. 4 CPP din 1964 prin care se îngrădea dreptul de a contesta ordonanţa de pornire a
procesului penal.
Având în vedere caracterul obligatoriu şi irevocabil al hotărîrelor Curţii Constituţionale,
ultimele sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală, instanţa de judecată şi pentru
persoanele participante la procesul penal. Este lovită de nulitate absolută şi urmează a fi casată
hotărîrea instanţei de judecată, dacă a fost adoptată în baza prevederii legii recunoscute
20
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecatoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova, nr.2 din 30.01.1996, “Culegere de hotărîri
explicative, Chişinău, 2002, pag. 9.
21
Conform al. 2 art. 31 al Legii privind Curtea Constituţională sunt supuse controlului constituţional numai actele
normative adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei R.M.
22
Ridicarea excepţiilor de neconstituţionalitate a actelor juridice, constituie una din garanţiile constituţionale de
apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale a cetăţenilor şi totodată mijlocul procedural pentru realizarea
accesului lor, în calitate de titulari ai drepturilor şi libertăţilor fundamentale la Curtea ConstituţionalăMircea
Iuga,Constituţia- izvor de soluţionare a cazurilor excepţionale de neconstituţionale a actelor normative, Justiţia
Constituţională în R.M., nr. 2-2004, pag. 16.
23
Viorel Paşca. Excepţia de neconstituţionalitate. Chestiune prejudicială în procesul penal,
Revista de Drept penal, nr. 3/1999, pag. 50.
24
Hotărîrea Curţii Constituţionale cu priire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 97, alin. 4 din Codul de
procedură penală, nr. 20 din 16.06.1997, MO al R.M. nr. 43-44 din 03.07.1997.
neconstituţionale (art. 427, p. 14, art. 444 al. 1 p. 14, art. 453 al. 1, p. 1 lit. c CPP). În cazul în care
organul de urmărire penală sau procurorul la faza de urmărire penală constată că prevederea
legală este în contradicţie cu prevederea constituţională, este informat Procurorul General, care
este în drept de a sesiza Curtea Constituţională.
Hotărîrile explicative ale Plenului CSJ în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale
în practica judiciară au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele
judecătoreşti. De iure hotărîrile explicative ale Plenului CSJ nu sunt izvoare de drept a dreptului
procesual penal. Funcţiunea lor este de a da explicaţii judecătorilor, procurorilor şi ofiţerilor de
urmărire penală în privinţa legislaţiei în vigoare. De facto, în opinia unor cercetători, hotărîrile
explicative ale Plenului CSJ reprezintă izvoare ale dreptului procesual penal.
Obligativitatea lor este determinată de autoritatea înaltă a CSJ, profesionalismului şi
calificării superioare a judecătorilor CSJ, temeinicii şi corectitudinii explicaţiilor oferite de
instanţa supremă25. Din aceste considerente a fost justificată introducerea în cadrul Proiectului
Codului de Procedură Penală a regulii, stipulată în art. 2, prin care hotărîrile explicative ale
Plenului CSJ sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, prin acestea încercîndu-se a da un
statut oficial unei stări de fapt existente. În perspectivă considerăm că precedentul judiciar 268
(hotărîrele explicative şi hotărîrele pe cauze concrete adoptate de Curtea Supremă de Justiţie),
într-o perspectivă mai mult sau mai puţin apropiată va deveni izvor de drept 9, desigur cu condiţia
necesară ca precedentul judiciar să nu contravină prevederilor legale manifestînd ca scop
interpretarea detaliată a normelor materiale şi procesuale., avînd în vedere influenţa exercitată de
jurisprudenţa CSJ bazată, de regulă, pe precedentul judiciar şi acele calităţi care le manifestă1010.
În această ordine de idei este necesar de prezentat de facto a precedentului judiciar
prevăzut de art. 427, al. 16, care indică că temei din punct de vedere a recursului împotriva
hotărîrilor instanţei de apel faptul că o normă de drept aplicată în hotărîrea atacată contravine unei
hotărîri de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către CSJ.

25
În doctrină s-au prezentat viziuni diferite vis-a-vi de conţinutul noţiunii de precedent judiciar.
Prin precedent judiciar avîndu-se în vedere doar hotărîrile instanţei supreme pe cauze concrete,
în altă opinie, se includ în noţiune atît hotărîrile pe cauze concrete cît şi hotărîrile explicative ale
instanţei supreme. Pentru detalii vezi Волков К.А., Судебный прецедент в уголовном праве:
за и против», «Российский судья», nr. 7/2003, c. 28-33; Анжелика Ножкина, «Судебная
практика как источник уголовно-процессуального права», Уголовное право, nr. 3/2002,
стр. 80-81, Железнова Н.Д., Судебно-юридическая практика: понятие функции и
структура, «Российский судья», nr. 5/2003, стр.7-11; I.Dolea, Considerente privind
perspectiva utilizării hotărîrilor judecătoreşti ca izvor de drept în procesul penal, pag. 269-272.
26
Avînd în vedere statutul hotărîrii Curţii care interpretează prevederile Convenţiei, cît şi recunoaşterea
precedentului de drept ca izvor de drept la Curtea Penală Internaţională, vezi Nineta Bărbulescu, Curtea Penală
Internaţională - între speranţă şi provocare, Revista de Drept Penal 2/99, p.69).
9

1010
Eficacitatea precedentului judiciar se manifestă prin pronunţarea unei soluţii în baza
cauzelor similare examinate anterior.
Prevezibilitatea se caracterizează prin faptul că este posibil a elabora o bază, un
fundament în vederea examinării unui tip de cauze, pornind de la cauza examinată anterior.
Unitatea constă într-o atitudine comună faţă de cauzele penale analogice. (Analele
Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din moldova, seria “Ştiinţe socioumanistice”, vol. I, Chişinău,
2003, CE USM, pag. 270.
 Cea mai mare importanţă îl poate avea în probaţiunea penală, mai ales cînd este vorba
despre asigurarea drepturilor subiecţilor implicaţi în administrarea probelor.
Principiul lgalităţii în procesul penal are următoarele caracteristici: 1. înfiinţarea prin lege
a instanţelor judecătoreşti, a procuraturii şi a organelor de urmărire penală precum şi desfăşurarea
activităţii acestora în compunerea şi limitele competenţei acordate de lege; 2. respectarea de către
subiecţii oficiali ai procesului penal, pe tot parcursul procesului penal a legilor, a legii procesual
penale şi a altor dispoziţii legale; 3.respectarea integrală a drepturilor procesuale acordate de lege
participanţilor şi utilizarea numai a mijloacelor şi metodelor admise de lege; 4.efectuarea fiecărui
act procesual sau procedural în conţinutul şi formele stabilite de lege.
Pentru asigurare respectării legalităţii în cursul desfăşurării procesului penal legiuitorul a
instituit o serie de garanţii procesuale: 1. nulitatea actelor efectuate cu încălcarea dispoziţiilor
legale care reglementează desfăşurarea procesului penal (ex. art. 251 CPP); 2. decăderea din
exerciţiul unor drepturi procesuale ca sancţiune procesuală; 3.aplicarea unei amenzi judiciare
pentru încălcarea obligaţiunilor procesuale; 4. calificarea ca infracţiune a încălcărilor foarte grave
a legii procesual penale.
Principiul legalităţii procesului penal este aplicabil în egală măsură tuturor activităţilor
instanţei de judecată, părţilor cît şi altor participanţi la procesul penal, toţi fiind obligaţi să
respecte legea în activitatea lor procesuală.
Respectarea principiului legalităţii asigură concomitent respectarea tuturor principiilor
procesului penal situaţia fiind determinată de statutul principiului legalităţii ca principiu cadru şi
ca primă condiţie a existenţei celorlalte principii.

TITLUL II. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ŞI COMPETENŢA LOR

CAPITOLUL I. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI

Articolul 29. Instanţele care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale

Justiţia este una din formele fundamentale ale activităţii statului. Această funcţie implică
existenţa unor structuri statale apte să realizeze activitatea jurisdicţională. Potrivit alin. 1 art. 115
din Constituţie „Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin Curţile de Apel şi
prin judecătorii”. Textul constituţional se regăseşte şi în Legea privind organizarea
judecătorească, ce stipulează şi principiile generale de organizare şi activitate a acestor organe
ale statului. Alin. 1 art. 29 CPP specifică sistemul instanţelor judecătoreşti, reieşind din
competenţa manifestată la examinarea cauzelor penale.
Potrivit alin. 2 art. 115 din Constituţie, pe lîngă sistemul instanţelor de jurisdicţie generală sau
ordinară, pot funcţiona, potrivit Legii, pentru anumite categorii de cauze, judecătorii specializate.
Detaliind dispoziţia constituţională, alin. 2 art. 29 CPP precizează posibilitatea înfiinţării atît a
judecătoriilor specializate, cît şi a unor colegii sau complete specializate (în incinta instanţelor
judecătoreşti de drept comun). Specializarea se va realiza pe anumite categorii de cauze.
Categoriile de cauze penale pot fi selectate după indici diferiţi: sfera relaţiilor sociale afectate
prin infracţiunile comise sau gradul de pericol social al unor infracţiuni (specializare după
materie, ce denotă acea competenţă specială pe care o pot avea anumite organe judiciare – fie
complete, colegii, de a examina infracţiunile dintr-un anumit domeniu ) spre exemplu, ar putea fi
înfiinţate instanţe cu o competenţă specială în ceea ce priveşte infracţiunile din domeniul
afacerilor, infracţiuni de natură fiscală. Un alt criteriu ar putea fi persoana făptuitorului
(specializarea după persoană sau acea competenţă personală a instanţelor, detalii în cele ce
urmează) spre exemplu, în acest sens se preconizează constituirea de complete specializate
pentru judecarea infractorilor minori sau un exemplu tipic – judecătoriile militare, deja existente.
Instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea judiciară în principal în faza judecăţii, dar au
atribuţii în privinţa realizării unor sarcini legate de urmărirea penală.
Reieşind din avantajele ce le prezintă pentru implementarea principiului contradictorialităţii la
faza de urmărire penală (ce asigură respectarea mai efectivă a drepturilor legitime ale
participanţilor la proces) sfera de operare a controlului judiciar al urmăririi penale s-a extins
odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală. Diversitatea atribuţiilor
încredinţate instanţelor judecătoreşti la diferite faze procesuale a condiţionat realizarea unor
schimbări în organizarea activităţii acestor organe, în vederea asigurării imparţialităţii şi justei
soluţionări a cauzei. Astfel, în cadrul judecătoriilor ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii în
desfăşurarea procesului penal în faza de urmărire penală au început să funcţioneze judecătorii de
instrucţie (practică atestată şi în legislaţia multor ţări europene ca Belgia, Franţa, Olanda,
Luxemburg, Spania).

Articolul 30. Compunerea instanţei de judecată

Trebuie făcută distincţia între organele judecătoreşti care înfăptuiesc, potrivit legii, justiţia în
Republica Moldova şi organismele judiciare, care, în acest cadru organizatoric general, participă
în mod concret şi într-o anumită compunere legală la soluţionarea cauzelor penale. Deosebirea
de terminologie din reglementare nu este întîmplătoare, dispoziţiile legale care se referă la
„instanţele judecătoreşti” sau „instanţele de judecată” semnificînd sensuri distincte. Prin instanţe
judecătoreşti (în conformitate cu dispoziţiile constituţionale) se înţeleg verigile care constituie
sistemul unitar al organelor judecătoreşti, aşa cum ele sunt dispuse într-o piramidă de la vîrf şi
pînă la unităţile de bază, sens preluat în art. 29 CPP. Noţiunea de instanţă de judecată, utilizat în
acest articol, are în vedere organul judiciar concret, constituit într-o compunere strict
determinată, dar variabilă după diferite ipoteze precis delimitate şi care este chemat să judece şi
să soluţioneze o anumită pricină penală dedusă în faţa unui organ judecătoresc. Din punct de
vedere organizatoric, la o instanţă judecătorească pot să desfăşoare activitatea jurisdicţională mai
multe instanţe de judecată.
La compunerea instanţelor de judecată din ţară se folosesc ca modalităţi de organizare atît
sistemul unipersonal (judecătorul unic), cît şi colegial, pentru a echilibra avantajele şi
dezavantajele prezentate de ambele modalităţi.
Numărul judecătorilor care vor participa la judecarea cauzelor penale se poate determina din mai
multe considerente, precum: caracterul şi gradul de pericol social al infracţiunii, categoria şi
mărimea eventualei pedepse penale, specificul diferitor faze procesuale etc.
Regula generală este că în toate instanţele de gradul întîi (care vor examina cauza în fond)
cauzele penale se judecă de un singur judecător.
De la această regulă se poate face excepţie – constituirea unui complet format din 3 judecători,
prin valorificarea cazurilor expres prevăzute în prezentul articol. Astfel, la decizia motivată a
preşedintelui instanţei judecătoreşti, cauzele penale asupra infracţiunilor excepţional de grave
(pentru săvîrşirea cărora legea penală prevede pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă, de ex.: (art. 135
CP) Genocidul, (art. 139 CP) Planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului, (art.
337 CP) Trădarea de patrie, (art. 343 CP) Diversiunea etc. ), se vor judeca în prima instanţă de
un complet din 3 judecători.
Dispoziţia în cauză poartă un caracter dispozitiv. Formarea completului de judecată, dintr-un
singur judecător sau mai mulţi, fiind alternativă, se stabileşte, după caz, de preşedintele instanţei
judecătoreşti. Constatînd necesitatea examinării cauzelor penale deosebit de complicate (prin
numărul persoanelor implicate sau particularităţile cazului) sau a celor ce prezintă o mare
importanţă socială (prin rezonanţa ce a preluat-o cazul în societate) într-un complet de 3
judecători, preşedintele instanţei judecătoreşti va emite o decizie motivată în acest sens.
Din analiza prezentului articol rezultă teza generală de colegialitate a instanţei la judecarea căilor
de atac. Colegialitatea este determinată de sarcinile valorificate prin exercitarea căilor de atac:
repararea greşelilor structurate în hotărîrea judecătorească, realizarea uniformităţii în
interpretarea şi aplicarea legii. Reieşind din diversitatea situaţiilor existente şi structura
organizatorică a instanţelor judecătoreşti, legiuitorul a recurs la detalierea strictă a componenţei
numerice a completelor de judecată ce vor examina cauzele în urma căilor de atac. Astfel,
apelurile şi recursurile împotriva hotărîrilor judecătoreşti în cauzele penale pentru care nu este
prevăzută calea de atac apelul (recursul fiind al doilea grad de jurisdicţie), precum şi împotriva
hotărîrilor instanţelor de apel (în acest caz fiind al treilea grad de jurisdicţie, a doua cale ordinară
de atac valorificată) pentru a decide admisibilitatea (procedură prealabilă de verificare ce
anticipă judecarea propriu-zisă a recursului) se judecă de către instanţele respective într-un
complet format din 3 judecători.
Colegiul lărgit al CSJ judecă recursurile împotriva sentinţelor Colegiului penal al CSJ (cazurile
cînd CSJ figurează ca instanţă de fond), împotriva hotărîrilor instanţei de apel (situaţie atestată,
cînd recursul este cel de al treilea grad de jurisdicţie, avînd la judecarea propriu-zisă a
recursului), recursurile în anulare în complet format din 5 judecători.
Plenul CSJ judecă recursurile în anulare în complet format din cel puţin 2/3 din numărul total al
judecătorilor CSJ (dispoziţia normativă indicînd minimul necesar pentru o şedinţă deliberativă).
La judecarea cauzei în revizuire, instanţa trebuie să judece cauza în compunerea pe care o
prevede legea pentru judecarea aceleiaşi cauze în primă instanţă, reieşind din specificul ce îl
comportă această cale extraordinară de atac.
Normele procedurale privitoare la compunerea instanţei au un caracter imperativ, iar
nerespactarea lor atrage după sine casarea hotărîrii pronunţate.

Articolul 31. Schimbarea completului de judecată

Dispoziţia în cauză înscrie regula unicităţii completului de judecată. Măsura este necesară
pentru ca judecătorii să perceapă nemijlocit tot ce s-a dezbătut şi prezentat în şedinţă, pentru a
clarifica unele aspecte care, altfel, nu ar putea fi apreciate şi a trage concluzii juste asupra modului
de soluţionare a cauzei. Derogarea de la regula generală (adică schimbarea completului) se admite
cu respectarea a două condiţii : a) menţinerea aceluiaşi complet să nu fie posibilă, b) desfăşurarea
şedinţei de judecată să nu fi depăşit momentul începerii cercetării judecătoreşti.
Alin. 2 art. 31 CPP prevede că după începerea cercetării judecătoreşti orice schimbare intervenită
în completul de judecată impune reluarea de la început a cercetării judecătoreşti; cercetarea
judecătorească fiind acea parte a judecăţii în care: se administrează şi se verifică probele din
cauza penală, şi instanţa, venind în contact nemijlocit cu întreg materialul probator, îşi formează
convingerea cu privire la întreaga situaţie de fapt.
În acest aliniat legiuitorul a prevăzut, pe cale de excepţie, totuşi, posibilitatea schimbării
membrilor completului de judecată şi continuarea examinării cauzei, la întrunirea cumulativă a
următoarelor condiţii: a) cauza se judecă în fond; b) completul e format din 3 judecători; c) unul
din membrii completului nu poate participa în continuare la judecarea cauzei din motivele
precizate expres: boală îndelungată, deces sau din motivul eliberării din funcţie (art. 25 al Legii
cu privire la statutul judecătorului).
Judecătorului, care intervine în proces, i se oferă timp pentru: a lua cunoştinţă cu materialele
cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, pentru a se pregăti pentru participarea de mai
departe în proces, şi dreptul de a solicita repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în
şedinţă, în lipsa lui, dacă are de concretizat chestiuni suplimentare; pentru a asigura realizarea
efectivă, independentă şi de pe poziţii de egalitate cu ceilalţi membri stabili ai instanţei de
judecată, a atribuţiilor sale.
În vederea examinării cauzei într-un termen rezonabil şi asigurării economiei de mijloace
procesuale, s-a prevăzut posibilitatea menţinerii împuternicirilor judecătorilor transferaţi,
degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie (conform art. art. 24-25 Legii cu privire la
statutul judecătorului), pînă la încheierea judecării cauzei, aflate la faza de terminare, în baza
hotărîrii Consiliului Superior al Magistraturii.
Articolul 33. Incompatibilitatea judecătorului
Una din cerinţele esenţiale pentru buna înfăptuire a justiţiei penale este încrederea deplină pe
care justiţiabilii trebuie să o aibă în organele judiciare penale. Neîncrederea în felul de a-şi
îndeplini atribuţiile de către subiecţi oficiali zdruncină autoritatea hotărîrilor penale şi
subminează prestigiul organelor judiciare şi al justiţiei penale. De aceea, pentru situaţiile în care
prezumţia de imparţialitate şi obiectivitate ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut remedii
procesuale adecvate precum: incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.
Incompatibilitatea se înfăţişează ca situaţia de inadecvare în care se află unul din subiecţii
procesuali-oficiali faţă de o cauză penală şi care constituie un impediment în cea ce priveşte
participarea acestuia la rezolvarea acelei cauze penale.
Incompatibilitatea nu trebuie considerată ca o incompetenţă, ci numai ca o situaţie specială în
care se află un participant oficial faţă de cauză penală. Astfel, ar fi posibil ca unul din cei mai
buni judecători ai unei instanţe să nu poată participa la rezolvarea unui dosar penal, deoarece s-ar
afla în vreunul din cazurile de incompatibilitate.
Prezentul articol prevede diferite cazuri de incompatibilitate posibile în ce ţine de persoana
judecătorului.
(1). Judecătorii care sunt soţi sau rude (în sens larg, fără careva limitări) între ei, nu pot
face parte din acelaşi complet de judecată. Împrejurarea este justificată înlăturînd
posibilitatea ca în cadrul completului să se formeze o grupare, care datorită legăturii de
rudenie, să poată influenţa votul exprimat, ştirbind principiul activităţii colegiale.
(2). 1) Factorul distinctiv al acestui caz de incompatibilitate îl constituie, pe lîngă legăturile
de afiliaţie, fie de rudenie sau similare ei, în urma înfierii, interesul direct sau indirect
manifestat în cauza penală. Atribuirea de către legiuitor a unui conţinut extins expresiei
„interes direct sau indirect”, rezervă posibilitatea înglobării diverselor situaţii ce se pot ivi în
practică.
Autorii Neagu I., Dongoroz V. oferă următoarea descifrare acestei expresii: există un interes
direct în cauză atunci cînd judecătorul, soţul sau vreo rudă figurează ca parte în acea cauză
(interpretarea oferită ar avea tangenţă cu punctul 2 alin. 2 art. 33 CPP RM). Interesul este
indirect cînd soţul sau o rudă a lor este reprezentant legal, apărător al vreunuia din părţile în
proces. De asemenea, indirect va fi interesat judecătorul, dacă între judecător, soţul sau vreo
rudă a acestuia, pe de o parte, şi vreuna din părţi, pe de altă parte, există relaţie de prietenie
ori de duşmănie.
Alţi autori consideră că legăturile date de calitatea de soţ sau rudă între judecător şi
procurorul care a sesizat instanţa ar putea constitui un motiv de recuzare sau abţinere pe
temeiul interesului în cauză. Justificarea acestui caz de incompatibilitate derivă din
necesitatea înlăturării oricărei bănuieli asupra imparţialităţii judecătorului care ar putea fi
afectat în obiectivitatea actelor sale de relaţia avută cu procurorul – titular al funcţiei de
acuzare, esenţialmente separată de funcţia de jurisdicţie, care îi este soţ sau rudă, judecătorul
fiind înclinat să împărtăşească poziţia preluată de procuror în dezbateri.
2) Cazul dat de incompatibilitate este determinat de imposibilitatea cumulării a două funcţii
procesuale distinctive (de judecător şi de parte sau reprezentant, apărător al părţii), reieşind
din esenţa principiului contradictorialităţii. Un alt factor de suspiciune îl constituie legătura
de rudenie sau relaţiile de familie.
3) Sub egida acestui punct sunt acumulate mai multe cazuri de incompatibilitate.
a) Judecători care au participat în acest proces în calitate de experţi, specialişti, martori,
interpreţi, traducători nu pot examina cauza, deoarece, sesizînd personal anumite aspecte,
ar putea avea o părere asupra pricinii, faţă de care judecătorul trebuie să fie independent.
Este evident subiectul care este chemat să evalueze probele (judecătorul) nu poate fi o
persoană care a procurat vreo probă sau a servit ca mijloc de probă.
b) Judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreunuia din părţi este incompatibil să
judece în acea cauză, asupra unui aşa judecător planează dubiul că ar putea fi angajat în
optica părţii a cărei apărare sau reprezentare a exercitat-o. Nu interesează felul
reprezentării (legală sau convenţională) sau calitatea apărătorului (ales sau desemnat din
oficiu) şi nici durata interevenţiei lor în acele calităţi în cauza respectivă.
c) Judecătorul nu poate participa la examinarea cauzei dacă a participat în acest peoces în
calitate de persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, reieşind din suspiciunea
existenţei unei înclinaţii acuzatoriale în soluţionarea cauzei, datorită funcţiei îndeplinite
anterior.
d) Judecătorul nu poate participa la examinarea cauzei dacă a participat în acest proces în
calitate de judecător de instrucţie. Deşi de natură contencioasă, procedura de efectuare a
controlului judiciar al urmăririi penale nu este în sine o activitate de judecată, însă prin
implicaţiile sale procesuale şi prin atamarea, cel puţin din punct de vedere probator, a
unor aspecte strîns legate de fondul cauzei, creiază o stare de incompatibilitate pentru
judecătorul chemat să rezolve ambele chestiuni: de control judiciar al urmăririi şi de
judecare în fond a cauzei. Realizarea controlului judiciar presupune o analiză şi o
evaluare a materialului probator administrat şi creiază o prezumţie de responsabilitate în
ce priveşte soluţia optată.
 4) Împrejurările menţionate la acest punct, deşi exterioare procesului penal în cauză, denotă
existenţa unei păreri determinate asupra unor fapte sau probe ce vor fi examinate în cursul
judecăţii. Iar un judecător cu prejudecăţi nu constituie o garanţie maximă a obiectivităţii.
1) Deşi, între cazurile de incompatibilitate precizate la punctul anterior şi cel de faţă, există
asemănări sub aspectul unei păreri expuse anterior examinării procesului penal în care
persoana în cauză figurează ca judecător, totuşi, distincţiile sunt vădite, în primul caz
opinia este expusă în împrejurări exterioare activităţii instanţelor judecătoreşti, în cel de-
al doilea caz, părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză (în particular, asupra
vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului) a fost expusă sub formă de hotărîri anterioare,
deci într-un cadru procesual. Legiuitorul a prezumat în acest caz că judecătorul care şi-a
formulat anticipat convingerea asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, ar fi un
judecător cu prejudecăţi. Drept exemplu de aşa situaţii pot servi: judecătorul la
soluţionarea unei cauze penale a înlăturat unele declaraţii de martori ca fiind
minciunoase, iar ulterior, i-a judecat pe acei martori pentru comiterea infracţiunii de
mărturie minciunoasă, ori atunci cînd l-a condamnat pe inculpat, reţinînd că declanşarea
conflictului s-a datorat atitudinii violente a părţii vătămate şi apoi a fost desemnat să-l
judece pe acesta din urmă în calitate de inculpat pentru săvîrşirea împotriva primului a
infracţiunii de vătămare corporală sau pot fi cazuri de legătură (conexitate) între o pricină
civilă anterior examinată şi o cauză penală.
2) Cercul cazurilor de incompatibilitate nu este elucidat exhaustiv, legiuitorul permite
invocarea şi altor circumstanţe cu unica condiţie: de îndoială rezonabilă asupra
imparţialităţii judecătorului, ce presupune că suspiciunea invocată să se fundamenteze pe
suficiente elemente de fapte obiective.
(3). Există acest caz de incompatibilitate în situaţia cînd judecătorul a luat parte la
soluţionarea aceleiaşi cauze în altă instanţă (la altă etapă a procesului penal). Poziţiile
inconciliabile constau în poziţia de judecător care a participat la soluţionarea unei cauze şi
poziţia de judecător care ar urma să judece din nou aceiaşi cauză, fie la instanţa superioară,
fie la aceiaşi instanţă după casarea cu trimitere (rejudecare), fiindcă este greu de presupus ca
un judecător ce s-a pronunţat într-o cauză deţine obiectivitatea necesară pentru a exercita
controlul asupra hotărîrii în darea căreia a luat parte sau de a rejudeca altfel aceiaşi cauză
după casare.
Această prevedere nu se extinde asupra membrilor Plenului CSJ, reieşind din principiile de
organizare a acestei structuri a CSJ.
(4). Interdicţiile stabilite de alin. 2 pct. 5 şi alin. 3 nu se aplică judecătorului de instrucţie,
reieşind din specificul activităţii sale. Astfel, judecătorul de instrucţie ce a respins o
propunere de liberare condiţionată nu este incompatibil a soluţiona propunerea ulterioară, din
motivul că a examinat împrejurări noi, care nu existau cu ocazia primei pronunţări; cardinal
fiind faptul, că în asemenea situaţii, judecătorul nu se pronunţă asupra soluţiei cauzei (nu
examinează fondul), ci precaută unele aspecte procesuale (aplicarea măsurilor preventive,
asiguratorii etc.).

Articolul 34. Abţinerea sau recuzarea judecătorului

 În sistemul preconizat de prezentul cod, cazurile de incompatibilitate determină conţinutul
situaţiei procesuale, în timp ce abţinerea şi recuzarea sunt mijloace (formele) de rezolvare a
situaţiei.
(1). Abţinerea este instituţia prin care cel aflat într-unul din cazurile de incompatibilitate
poate cere să fie înlocuit cu o altă persoană, avînd aceeaşi calitate. Abţinerea este o
autorecuzare a organului judiciar, prin ea se previne recuzarea, constituie modalitatea
principală de rezolvare a situaţiei de incompatibilitate şi este o obligaţie morală pentru cel
aflat în cazul de incompatibilitate a cărei neîndeplinire poate atrage sancţionarea sa
disciplinară. Declaraţia de abţinere făcută preşedintelui instanţei trebuie motivată.
(2). Recuzarea este modalitatea legală subsidiarp prin care, în lipsa unei declaraţii de
abţinere, oricare din părţi (personal, prin reprezentant sau apărător) are posibilitatea să
solicite ca persoana incompatibilă să fie împiedicată să participe la procesul penal. Cererea
de recuzare trebuie motivată şi înaintată, ca regulă, pînă la începerea cercetării judecătoreşti,
reieşind din eventualitatea schimbării completului şi asigurarea nemijlocirii examinării
cauzei. Doar sub condiţia aflării întîrziate a motivului recuzării se va admite propunerea de
recuzare.
(3). Instanţa care soluţionează cauza poate aplica, faţă de persoana vinovată, amenda
judiciară, în următoarele condiţii, întrunite cumulativ:
a) cererea de recuzare se înaintează în mod repetat;
b) cu rea-credinţă şi în mod abuziv;
c) cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte intenţii răuvoitoare.
Articolul 35. Procedura soluţionării cererii de recuzare şi a declaraţiei de abţinere
(1). Soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face într-o procedură
specială, simplificată, menită să evite tergiversarea în rezolvarea cauzei, de către instanţa de
judecată în faţa căreia se află cauza, în şedinţă închisă, în alt complet ordinar, fără participarea
celui care declară că se abţine sau este recuzat. Completul de judecată va avea acelaşi număr de
judecători cu cel care este investit să rezolve cauza penală; din complet pot face parte judecătorii
nerecuzaţi din completul iniţial.
(2). Examinarea cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere se face imediat, deoarece, pe
parcursul soluţionării declaraţiei sau cererii, şedinţa de judecată în care au fost invocate cazurile
de incompatibilitate se suspendă. Se oferă posibilitatea de a prezenta argumente atît părţilor, cît
şi persoanei a cărei recuzare se cere. Completul care examinează cazul de incompatibilitate poate
admite sau respinge declaraţia sau cererea.
În situaţia, cînd abţinerea sau recuzarea vizează o parte din judecătorii instanţei (fiind cazul unei
suspiciuni individuale îndreptate personal contra mai multor subiecţi procesuali oficiali, deci în
mod plural), iar cei care nu s-au abţinut ori nu au fost recuzaţi nu sunt suficienţi de a alcătui
completul de judecată, recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară, care, dacă
admite recuzarea sau abţinerea,desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu
instanţa în care s-a produs recuzarea.
Articolul 22.
Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este un principiu al
reglementării raporturilor de Drept şi procedură Penală. Este logic ca o persoană care şi-a ispăşit o
dată pedeapsa pentru o faptă să nu mai fi pus în situaţia de a fi pedepsit încă o dată pentru aceeaşi
faptă. Acest drept include în sine şi interdicţia urmăririi sau judecării repetate, din motiv că sunt
acţiuni inseparabile de procedura atragerii la răspundere penală. Este suficientă repetarea
neîntemeiată a urmăririi penale în privinţa unei persoane pentru a fi încălcat acest principii. Acest
principiu era cunoscut din antichitate la Romani cu denumirea “non bis in idem” care înseamnă:
“nu de două ori pentru acelaşi lucru”, referindu-se la instituţia răspunderii penale.
Protocolul adiţional art. 7 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în
art. 4 prevede că nici o persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită penal de jurisdicţie aceluiaşi
stat pentru săvîrşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o
hotărîre definitivă conform legii şi procedurilor penale ale acelui stat.
Aceste prevederi nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale
aparţinînd statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în
cadrul procedurilor precedente, sunt de natură să afecteze hotărîrea pronunţată. De la această
regulă nu se admit derogări nici în cazurile prevăzute de art. 15 al CEDO; cazuri de război sau
alte pericole publice care ameninţă viaţa naţiunii.
Curtea Supremă de Justiţie în Hotărîrea Pl. Nr. 17 din 19.06.2000 “Privind aplicarea în
practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale “Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale” recomandă o anumită interpretare a unor
termeni din convenţie. Noul cod de procedură penală al R.M. intrat în vigoare din 12 iunie 2003
în art. 22 acordă valoare de principiu al procedurii penale dreptului de a nu fi urmărit, judecat sau
pedepsit de mai multe ori. În legea penală a R.M. acest principiu este cuprins în art. 7 al. 2 Cod
Penal al R.M. din 13 septembrie 2002, care prevede că nimeni nu poate fi supus de două ori
urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.
Regula generală constă în faptul că odată cu pronunţarea şi intrarea în vigoare a sentinţei
judecătoreşti sau emiterea unei hotărîri de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi
penale împiedică reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei
pedepse mai aspre pentru aceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă. Întru realizarea acestui principiu
art. 225 al CPP la al. (1) p. 7 şi 8 prevede că urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost
pornită, nu poate fi efectuată, şi a fi încetată în cazurile în care:
- în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi
temeiuri;
- în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi penale
sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii.
Reluarea urmăririi în aceste cazuri poate acea loc numai dacă apar fapte noi sau recent
descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente au afectat hotărîrea respectivă.
În cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi reluată nu mai tîrziu de un
an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, clasare a cauzei sau
scoatere a persoanei de sub urmărire. Codul de Procedură penală în art. 6 p. 44 defineşte “viciul
fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărîrea pronunţată, ca fiind o
încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii
Moldova şi de alte legi naţionale. Reluarea urmăririi se dispune de către procurorul ierarhic
superior prin ordonanţă dacă se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea
acestor măsuri sau că au dispărut circumstanţele pe care se întemeia încetarea urmăririi penale,
clasarea cauzei sau scoaterea persoanei de sub urmărirea penală. De asemenea reluarea urmăririi
penale se poate dispune şi de către judecătorul de instrucţie (art. 313, al. (2); art. 287 al (2) CPP)
în cazul admiterii plîngerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare, clasare sau
scoatere a persoanei de sub urmărire penală.
Sub incidenţa acestui principiu cade şi situaţia cînd persoana a fost trasă la răspundere
administrativă pentru o faptă. Declanşarea procesului penal în privinţa aceluiaşi făptuitor şi pentru
aceeaşi faptă nu mai este posibilă din motiv că suntem în situaţia sancţionării repetate a unei
persoane pentru aceeaşi faptă.
Art. 458 al. (3) p. 4 prevede că poate fi cerută revizuirea hotărîrea definitivă şi irevocabilă
a instanţei de judecată prin care este achitată persoana dacă s-au stabilit alte circumstanţe de care
nu avea cunoştinţă judecata atunci cînd a dat hotărîrea şi care, ele însele sau împreună cu
circumstanţele stabilite anterior dovedesc vinovăţia celui achitat sau a persoanei cu privire la care
s-a dispus încetarea procesului penal.
Principiul de a nu fi urmărit judecat sau pedepsit de mai multe ori este cuprins şi se
respectă şi în cazul cînd o persoană a fost sancţionată pentru o infracţiune într-un stat străin.
Problema recunoaşterii hotărîrilor judecătoreşti străine implică deducerea termenilor de detenţie
preventivă dintr-un alt stat, iar în caz de începere a executării pedepsei sau executării totale a ei
persoana nu mai este supusă pedepsei repetate pentru aceeaşi faptă.

Articolul 23.
Printre principiile noi care şi-au găsit locul în Codul de procedură penală este şi principiul
asigurării drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi erorilor judiciare
(art. 23 CPP).
Consfinţirea acestui principiu în legislaţia procesuală penală este novatorie din
considerentul că pe parcursul anilor, perioadei anterioare mecanismul justiţiei penale se
perfecţiona doar sub aspectul sistemului “stat-infractor”, lăsînd în acelaşi timp fără atenţia
necesară problema victimelor infracţiunii. Semnificaţia înserării sale procesuale este determinată
de faptul că persoanele care au suportat un prejudiciu sau li s-au încălcat unele drepturi
fundamentale au dreptul de a fi repuşi în situaţia anterioară, indiferent că este victima
infracţiunii, abuzului de serviciu sau a erorii judiciare. Victima în cazurile enunţate mai sus
poate fi atît persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu cît şi bănuitul, învinuitul,
condamnatul.
Îngrijorarea privind asigurarea unei responsabilităţi din partea statului vis-a-vi de
activitatea autorităţilor publice s-a manifestat prin includerea în cadrul actelor internaţionale 27,
cît şi celor naţionale a dreptului la reparaţie (la despăgubire) în cazul cînd are loc o vătămare a
dreptului său de către o autoritate publică, în special în cadrul procesului penal de către subiecţii
oficiali ai procesului penal28.
În vederea înţelegerii conţinutului principiului analizat este necesar de examinat
conceptul de» victimă». Asambleea Generală a ONU a adoptat “Declaraţia principiilor
27
CEDO, art. 5 şi art. 3 al Protocolului nr. 7; Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, art. 14; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 9,
al. 5.
28
Constituţia Republicii Moldova, art. 53, al. ; art. 23 CPP; Legea R.M. privind modul de
reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale
procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, (nr. 1545-XIII din 25.02.95, MO al R.M. nr. 50-51
din 04.06.1998; art. 1405 Legea R.M. Codul Civil nr. 1107-XV din 06.06.2002, MO al
Republica Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002.
fundamentale ale justiţiei privind victimele infracţiunii şi abuzului de putere unde la art. 1 sub
noţiune de victimă sunt considerate personale, cărora individual sau colectiv le-a fost cauzată un
prejudiciu, incluzînd leziunile corporale sau prejudiciul moral, sugerinţe emoţionale, prejudiciu
material sau limitarea esenţială a drepturilor lor fundamentale în rezultatul acţiunii sau inacţiunii
care încalcă legile penale naţionale, inclusiv şi legile care interzic abuzul de putere29.
Conform acestei enumerări a cazurilor de atribuire a persoanelor la categorie de victimă
conchidem că orice persoană în cazul intervenţiei infecţionale se transformă în victimă.
La nivelul paneuropean în art. 1 a Recomandării Consiliului Europei “Cu privire la
statutul procesual al victimelor infracţiunii se stipulează că victima este persoana fizică, căreia i
s-a pricinuit un prejudiciu, inclusiv leziuni corporale sau prejudiciu moral, suferinţe emoţionale
sau prejudiciu material, direct cauzîndu-se prin acţiunile sau infracţiunile care încalcă normele
penale ale statului membru.
În art. 34 al CEDO este indicat că se poate pretinde ca victima a unei încălcări de către
una dintre înalte părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele
sale: orice persoană fizică; orice organizaţie neguvernamentală; orice grup de particulari.
Conceptul de victimă în cadrul CEDO a fost explicat în jurisprudenţa fostei Comisiei
Europene a Drepturilor Omului30, cît şi-n cea a curţii şi nu poate fi apreciat exclusiv în raport cu
reglementarea internă a înaltei părţi contractante.
În cadrul CPP la art. 58, al. 1 prin victimă se are în vedere orice persoană fizică sau
juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Apariţia unui
nou participant la procesul penal, a victimei, este rezultatul unui şir de demersuri doctrinare 31 cît
şi în vederea garantării unei asigurări mai eficiente a drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor lezate prin fapta infracţională.
Încălcarea normelor penale are ca efect apariţia unui conflict de drept penal între
persoana ale cărei drepturi şi interese legitime au fost încălcate(vătămate şi făptuitorul. Legea
împuterniceşte victima să intervină pe lîngă organele (competente) în vederea cererii de pornire a
unei cauze penale, să participe la procesul penal în calitate de parte vătămată şi să-i fie reparate
prejudiciile morale, fizice şi materiale. Rezolvarea soluţionării cauzei (conflictului de drept) stă
în puterea exclusivă a instanţelor de judecată. În vederea aducerii conflictului de drept în sala
justiţiei instanţa este sesizată de procuror, prin rechizitotriu 32, şi prin înaintarea acţiunii civile de
către procuror sau partea civilă.
Victima unei fapte care contribuie componenta de infracţiune dispune de drepturile
prevăzute de art. 58 CPP şi-n special de dreptul de a cere pornirea procesului penal 33, dreptul să

29
Rezoluţia 40/34 a Asambleei Generale ONU din 29.11.1985.
30
Cazul Marckx C.Belgia, 13 iunie 1973; Vijaianathan şi Pushparajah c. Franţei, 27.08.1992; Klass c. RFG, 6.09.1978.
31
Evghenii Martîncic, Apărarea juridică a victimelor, crimelor: aspectele penale şi de procedură
penală, Legea şi Viaţa, nr. ., pag. 16-19.
32
În procesul penal al R.M. nu este prezentă normativ instituţia acţiunii penale comparativ cu
procesul penal al României în care există ca acţiune principală, acţiunea penală şi acţiunea civilă
ca acţiune facultativă.
33
Aceasta oferind posibilitatea constituirii unui cadru juridic necesar (procesul penal) în vederea
tragerii la răspundere penală a făptuitorului, ceea ce, de regulă, oferă satisfacţie interesului penal
al victimei în cadrul procesului penal.
participe la procesul penal în calitate de parte vătămată34 şi dreptul să-i fie reparate prejudiciile
morale, fizice şi materiale35.
Procesul penal al RM permite examinarea concomitentă a acţiunii civile în cadrul
soluţionării cauzei penale de către instanţa de judecată, ceea ce oferă avantaje suficiente
victimei36.
Acţiunea civilă înaintată în procesul penal trebuie să îndeplinească condiţia generală – să
aibă origine dintr-o faptă infracţională şi condiţii particulare care sunt condiţii legale pentru
existenţa răspunderii civile delictuale37.
Scopul înaintării acţiunii civile pentru victimă este de ai fi recuperat (compensat) prejudiciul
acumulat (suferit). Prejudiciul este o pagubă morală, fizică sau materială 38, care poate fi evaluată
în expresie bănească. Termenul de prejudiciu este sinonim cu dauna, paguba avînd toate acelaşi
conţinut. CPP, la art. 219, reglementează modalităţile de reparare a prejudiciului unele
concretizate de jurisprudenţă39 cauzat victimei în urma infracţiunii, cît şi dauna adusă reputaţiei
profesionale care poate fi cauzat nemijlocit prin infracţiune sau se consideră legat de săvîrşirea
infracţiunii.
O problemă viu discutată în doctrină este posibilitatea reparării daunei morale cauzate
prin infracţiune40, care a primit soluţii doctrinare diferite şi contradictorii.

34
Ascensiunea victimei la statutul părţii vătămate oferă o gamă suplimentară de drepturi în
vederea realizării intereselor sale în procesul penal ex: doar partea vătămată (şi nu victima) poate
declara apel (art. 401, al. 1, p. 3) recurs ordinar (art. 421 şi art. 438), recursul în anulare (art.452,
al. 1), revizuirea procesului penal (art. 460, al. 2).
35
Pentru a beneficia de repararea prejudiciilor morale, fizice, materiale şi de alte feluri trebuie: 1)
să înainteze acţiune civilă; 2) să depună cerere pentru a fi recunoscută parte civilă în procesul
penal.
36
1) Procedura este mai rapidă (de regulă termenul soluţionării cauzei penale este mai restrîns,
comparativ cu soluţionarea cauzelor de către instanţa civilă avînd în vedere impactul procesului
penal asupra exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; 2) procedura este mai
puţin costisitoare pentru partea civilă deoarece cheltuielile de judecată de regulă, se trec în contul
statului şi nu sunt suportate de părţi (cum e cazul procesului ….).
37
Existenţa unui prejudiciu; fapta ilicită; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudicie, vinovăţia autorului faptei ilicte şi prejudiciabile.
38
Cît şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzat nemijlocit prin infracţiune sau se
consideră legat de săvîrşirea infracţiunii.
39
Hotărîrea Plenului CSI a R.M. cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre
repararea daunei materiale cauzate prin infracţiuni, nr. 5 din 17.04.1995, «Culegere de hotărîri
explicative», Chişinău, 2002, pag. 141.
Cît şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzat nemijlocit prin infracţiune sau se
consideră legat de săvîrşirea infracţiunii.
40
Pentru detalii vezi Воробьев С.М., Современное развитие института компенсации
морального вреда в российском праве, Российский судья, 3/2004, стр.27-32; Н.Трунов,
Проблемы гражданского иска о компенсации морального вреда в современном уголовном
судопроизводстве, «Российский судья», 10/2001Б стр. 24; А.Эрделевски, Моральный вред
в уголовном праве и процессе, Законность 3/1997, стр. 24
 De perspectivă este introducerea prevederii conform căreia partea vătămată are dreptul să
i se repare din contul statului prejudiciul cauzat în urma infracţiunii. Aceasta necesită crearea
unui fond special care ar distribui resursele financiare în vederea reparării prejudiciului în
conformitate cu hotărîrea instanţei de judecată ( cazul Noii Zelandei, Canada).
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de ai compensat prejudiciul cauzat de
o acţiune sau inacţiune ilegală a organelor de stat este un drept constituţional al persoanei (art. 53
CRM). Potrivit normei constituţionale susmenţionate statul răspunde patrimonial, potrivit legii,
pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvîrşite în procesele penale de către organele de urmărire
penală şi instanţele judecătoreşti.
Legea, la care face referire textul constituţional, privind modul de reparare a prejudiciului
cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor
judecătoreşti concretizează textul constituţional: incluzîndu-i pe procurori ca pasibili de erori, şi
fizează cazurile în urma cărora victima (persoana) poate cere repararea prejudiciului, modul de
executare a hotărîrii (deciziei) cu privire la repararea prejudiciului.
Comportamentul persoanelor oficiale implicate în cadrul procesului penal este
reglementat de legea procesual penală şi legile ce reglementează organizarea şi funcţionarea
instituţiilor în care activează41 cît şi prevederile internaţionale42.
Activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept se exercită nu de puţine ori, prin
intervenţia în sfera intereselor private a unor persoane cărora li se cauzează un prejudiciu.
De menţionat, că în cazurile prevăzute de lege acest prejudiciu este legitim (legal). Din
această perspectivă problema apărării de abuzurile organelor de ocrotire a normelor de drept
implicate în procesul penal capătă o conotaţie actuală.
Abuzul de serviciu, conform Declaraţiei la lit. B p. 18 … fiind acţiuni sau infracţiuni,
care încă, nu prezintă o încălcare a legii penale naţionale, dar este o încălcare a normelor
internaţionale referitoare la drepturile omului.
În Codul penal abuzul de putere sau abuzul de serviciu este reglementat la art. 327.
Sintagma “lezate în drepturi în alt mod” cuprinde cazuri de comitere de infracţiuni din domeniul
justiţiei (vezi art. 306, tragerea cu bună ştiinţă la răspundere penală a unei persoane nevinovate,
art. 307 Pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii, art. 308 Reţinerea
sau arestarea ilegală, art. 309 Constrîngerea de a face declaraţii, art. 310 falsificarea probelor).
Avînd în vedere importanţa respectării principiului constituţional dreptului la libertatea
individuală şi siguranţa persoanei prevederile internaţionale43 ţi naţionale44 stabilesc expres

41
Pentru judecătorii –Legea cu privire la statutul judecătorului, LRM cu privire la organizarea
judecătorească, pentru procurori legea R.M. cu privire la procuratură, pentru ofiţeri de urmărire
penală 1) Legea cu privire la poliţie; Legea cu privire la serviciul şi informaţie şi securitate;
Legea cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei. Regulamentul
Departamentului Vamal.
42
Кодекс поведения должностных лиц по поддержании правопорядка, adoptat prin
Rezoluţia Asambleei Generale a ONU la 17.12.1979.
43
. Pactul şi CEDO.
Кодекс поведения должностных лиц по поддержании правопорядка, adoptat prin Rezoluţia
Asambleei Generale a ONU la 17.12.1979.
44
CPP art. 23, al. 1
dreptul persoanei la reparaţii, despăgubiri în cazul în care a fost victima unei arestări sau
detenţiuni ilegale.
Hotărîrile şi acţiunile persoanelor cu funcţii de răspundere care se află în legătură cauzală
cu obligaţia de a recupera prejudiciile pot fi structurate în trei domenii: 1) hotărîri şi acţiuni,
formal legale, însă obiectiv ilegale, deoarece constrîngerea a fost aplicată unui nevinovat; 2)
abaterile de serviciu, printre care putem evidenţia cele comise intenţionat sau din neglijenţă; 3)
infracţiuni de serviciu45.
Conform Pactului, art. 9, p. 3 detenţiunea persoanelor care urmează a fi transmise în
judecată trebuie să constituie regulă şi de aceea fiecare caz de arestare şi reţinere ilegală trebuie
privit ca un incident extraordinar, ducînd la nesocotirea legalităţţii şi inviolabilităţii persoanei.
Ilegalitatea arestării poate fi constatată în următoarele cazuri: 1) arestul ilegalitatea căruia
se prezumă adică normele formale privind la aplicarea arestării nu au fost încălcate, dar ulterior
persoana a fost recunoscută nevinovată şi prin aceasta aplicarea măsurii date a fost o greşeală; 2)
arestarea, ilegalitatea căruia a fost determinată în cadrul procedurii judiciare. În cazul dat
arestul este rezultatul necalificării insuficiente sau lipsei de bună-credinţă a persoanei cu funcţii
de răspundere din cadrul organului de urmărire penală; 3) săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art.
308 CP.
Considerăm că prin legalitatea arestării preventive se are în vedere respectarea tuturor
normelor procesuale-penale care reglementează ordinea aplicării acestei măsuri preventive şi
procedurii prelungirii arestării persoanei. Este necesar de evaluat conţinutul termenului de
temeinicii care prezintă în materialele prezentate spre a se soluţiona aplicarea sau prelungirea
arestării a informaţiei, inclusiv despre persoana supusă arestării, care confirmă necesitatea
aplicării măsurii preventive arestul sau prelungirea sa.
Eroarea juridică constă în greşita stabilire a faptelor, în cursul procesului penal, avînd
urmare condamnarea definitivă a unui nevinovat sau exonerarea de răspundere a unei persoane
vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni.
Conform art. 1, al. 3 organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate
să activeze în aşa mod încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau
condamnată.
Persoana achitată sau în privinţa căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori
încetarea urmăririi penale pe temei de reabilitare are dreptul să fie repusă în drepturile personale
pierdute precum şi să fie despăgubită pentru prejudiciul care i-a fost cauzat.
Sentinţa de achitare şi ordonanţa motivată a procurorului privind scoaterea persoanei de
sub urmărire duce la reabilitatea completă a inculpatului şi bănuitului, învinuitului.
Temeiurile de reabilitare în cazul încetării urmăriri penale sunt: 1) dacă nu s-a constatat
existenţa faptei infracţiunii; 2) fapta nu a fost săvîrşită de învinuit, bănuit; 3) fapta bănuitului,
învinuitului nu întruneşte elementele infracţiunii; 4) fapta nu este prevăzută de legea penală; 5)
există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Dreptul la repararea prejudiciului, pe lîngă situaţiile (cazurile) analizate mai sus apar în
cazul:

45
Безлупкин Б.Т. Возмещение ущерба, причиненного гражданину незаконными
действиями органов дознания, предварительного следствия, прокуратуры и суда, Москва,
1985, стр. 27-28.
 1) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către Comitetul
de Miniştri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea prejudiciului sau a
realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi reprezentantul Guvernului
Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi în Curtea
Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul
Republicii Moldova.
2) efectuarea măsurilor operative de investigaţie cu încălcarea prevederilor legislaţiei
pînă la intentarea dosarului penal, cu condiţia că în termen de 6 luni de la efectuarea
unor astfel de măsuri, hotărîrea de a intenta un dosar penal n-a fost luată sau a fost
anulată.
Persoana are dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute prin restabilirea
drepturilor de serviciu, la pensie, la locuinţă restituirea ordinilor şi medaliilor de care a fost lipsită.
Este importanta realizării măsurii de înştiinţare a opiniei publice despre adoptarea hotărîrii de
reabilitare a persoanei fizice în cauză dacă anterior au informaţiile privind condamnarea sau
tragerea la răspundere penală a persoanei fizice a fost făcute publice cu mass media.
Existenţa responsabilităţii pecuniare a statului faţă de activitatea ilicită şi ilegală a
agenţilor săi vine să disciplineze comportamentul lor în vederea respectării legislaţiei şi să
asigure recuperarea echitabilă a prejudiciului cauzat victimei în vederea restabilirii, în măsura
posibilă a situaţii preexistente urmării penale46.

Articolul 24.
Săvîrşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal în virtutea căruia
apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi obligaţiile acestuia de a
suporta consecinţele faptei sale. Reacţia societăţii faţă de infracţiune nu este instinctivă, arbitrar ea
este întotdeauna chibzuită şi reglementată avînd un caracter esenţialmente judiciar. Din acest
considerent pentru a soluţiona o cauză penală este necesar de a efectua o activitate de justiţie şi în
măsura în care aceasta se face prin hotărîrea instanţei de judecată avem de a face cu un act
jurisdicţional47.
Justiţia este forma principală de realizare a puterii judecătoreşti şi reprezintă activitatea
instanţei de judecată realizat în cadrul competenţei circumscrise de legi în vederea examinării şi
soluţionării cauzelor penale în corespundere cu legea procesual-penală pentru adoptarea unei
hotărîri legale, întemiate şi juste.
Conceptul de justiţie, adeseori întîlnit şi ca jurisdicţie, are mai multe accepţiuni 48.
Termenul de jurisdicţie provine din limba latină de la iurisdicto, cuvînt compus din ius (drept) şi
dicere (a spune, a pronunţa), care înseamnă a pronunţa dreptul . Jurisdicţia, puterea de a decide
asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii sau totalitate

46
Constantin Păun, Practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, soluţii (rezumate
Cazul C.Velicova contra Bulgaria, R.D.P. 4/01,pag. 161.
47
N.Volonciu, op. cit., p. 8
48
Conform hotărîrii Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM noţiunea
de justiţie este interpretată în sensul că: 1) este un gen de activitate juridică deosebit; 2) sensul
justiţiei este dezvăluit în legătură sistematică cu normele art. 6, 20, 21, 22, 115, 116, 117, 119,
120 din Constituţie.
puterilor date unui magistrat pentru administrarea justiţiei 49. Jurisdicţia desemnează totalitatea
organelor prin care statul distribuie justiţia
Conform art. 114 din Constituţie justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte numai de către
instanţele judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale sunt:
Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel şi judecătoriile conform competenţei stabilite de CPP,
dar pentru anumite categorii de cauze penale pot funcţiona judecătorii, colegii sau complete de
judecată specializate. Se poate concluziona că din prevederile CPP expuse rezultă 2 accepţiuni a
raţiunii de instanţe. În prim accepţiune se înţelege instanţa judecătorească ca verigă a sistemului
instanţelor judecătoreşti, iar în al doilea sens prin instanţă judecătorească se înţelege completul de
judecată care este un organ judiciar competent să judece cauza penală.
Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată50 sunt create în
baza legii. Această clauză este consfinţit în art. 6(1) a Convenţiei şi Curtea care în Hotărîrea Zand
c. Austria a menţionat că cauza conform căreia instanţa judecătorească trebuie să fie instituită pin
lege are drept obiectiv evitarea organizării sistemului judiciar într-o societate democratică în baza
discreţiei executivului şi că această materie să fie reglementată de către legea parlamentului
(CRM art.72 ).
Conform art. 115, al. 1 constituirea de instanţe nelegitime este interzisă şi ca consecinţă
sentinţele şi alte hotărîri judecătoreşti nu au putere juridică şi nu pot fi executate.. Prin apelarea la
art. 115 al. 2 al CRM putem afirma că prin instanţe nelegitime se are în vedere în primul rînd
instanţe extraordinare51. Este necesar de indicat că dacă înfiinţarea instanţei extraordinare este
prohibită expres, atunci chestiunea existenţei unei competenţe extraordinare este condiţionată de
existenţa anumitor condiţii speciale cu totul excepţionale. Competenţa instanţei de judecată şi
limitele jurisdicţiei şi modul de desfăşurare a procesului penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar
pentru anumite categorii de cauze sau persoane precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o
anumită perioadă de timp. Există posibilitatea efectuării acţiunilor enunţate mai sus cu condiţia că
ele să nu fie arbitrare, ceea ce imprimă existenţa a 2 caractere: 1. împrejurări total extraordinare,
ceea ce constituie elemente de motivare; 2. prevedere legală. Totuşi este necesar de indicat că
modificările posibile de efectuat în condiţiile art. 25 al. 3 CPP trebuie să ia concordanţă cu art. 54
al Constituţiei care prevede limitele expirării exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi cît şi
art. 16 al Constituţiei care prevede egalitatea persoanelor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
În cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni
precum şi supus unei pedepse penale, decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată
adoptată în corespundere cu prevederile CPP, ceea ce este o confirmare a condiţiei existenţei
prezumţiei de nevinovăţie.
În urma înfăptuirii justiţiei ca finalizare se adoptă actul jurisdicţional care în dependenţă
de posibilitatea părţilor de a ataca acest act poate să aibă caracterul autorităţii de lucru judecat
relativ sau absolută. Autoritatea de lucru este puterea sau forţa acordată de lege hotărîrei
judecătoreşti definitive de afi executată şi de aîmpiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt52.
În doctrina procesual-penală s-a considerat că funcţiunea justiţiei este îndeplinită cînd
puterea judecătorească (n.a. – instanţele de judecată) aplică în concret legile prin hotărîri
49
V.C.Cădere, Tratat de procedură civilă, ed. a III-a, Ed. Naţională, bucureşti, 1928, p. 4.
50
Conform Hotărîrii Curtii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM Nr. 21 din 23.06.97 MO nr.
45/24 din 10.07.1997 sunt stabilite caracteristicile instanţei de judecată: 1) Originea legală, 2) permanente, 3) sunt
organe cu jurisdicţii obligatorii, 4) aplică principiul contradictorialităţii şi normele de drept.
51
În perioada anilor 1918-1959, în URSS, ca organe ce înfăptuiau justiţia pe cauze penale funcţionau comisiile
extraordinare ( Стецовский, Судербная власть, М., Дело 2000, с. 128-129
52
Tr. Pop. drept procesual penal, Partea Specială, vol. IV, Cluj, 1948, p. 557.
susceptibile de executare prin constrîngere sau mai scurt este puterea de a decide asupra cazurilor
(conflictelor) concrete prin aplicarea legii, dreptul sau puterea de a judeca53.
Persoana poate fi declarată vinovată de săvîrşirea infracţiunii precum şi supusă unei
pedepse penale decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată. Nici o altă autoritate a
statului nu este competent de a declara pe cineva vinovat de săvîrşirea infracţiunii şi de al pedepsi.
Această activitate poate fi realizată exclusiv în cadrul procesului penal şi este o finalizare a
înfăptuirii actului de justiţie. Condiţia recunoaşterii vinovăţiei persoanei este existenţa unei
hotărîri definitive a instanţei de judecată de condamnare iar pedeapsa penală, care nu în toate
cazurile real survine, este un efect al recunoaşterii vinovăţiei.
Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecat cauza de acea instanţă şi de acel
judecător în competenţa cărora este dată prin lege. Hotărîrea instanţei de judecată în privinţa
persoanei faţă de care nu s-a respectat competenţa prevăzută de CPP poate fi atacate în cadrul
căilor ordinare şi extraordinare (recursul în anulare) şi în cazul constatării încălcării competenţei
ele vor fi desfiinţate.
Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă54. Din acest considerent legea a
prevăzut modalităţi procesuale de înlăturare a greşelilor strecurate în hotărîrea prin intermediul
exercitării căilor de atac de către cei interesaţi. Activitatea de verificare a sentinţelor şi a altor
hotărîri judecătoreşti este efectuată de către judecător, de la instanţe de judecată superioare, celor
care a adoptat anterior hotărîrea ce este atacată. Controlul judecătoresc declanşat prin folosirea
acelor căilor de atac are misiunea sa specifică, adică să preîntîmpine repetarea unor asemenea
greşeli, iar mecanismul de judecată şi soluţionarea se înfăptuieşte în interiorul puterii judecătoreşti
potrivit cu normele de proceduri ce reglementează judecătorul în căile de atac55.
Judecata poate avea loc în fond, apel şi recurs. Curtea a considera în carul Findlay v.
Regatul Unit că instanţa de judecată trebuie să fie împuternicite să adopte o decizie obligatorie,
care să nu fie susceptibilă de a fi modificată de o autoritate nejudiciară.

53
vezi Traian Pop, Drept procesual penal, vol. II, partea generală, Tipografia naţională S.A., Cluj, 1948, p. 81-88.

Ioan Leş, Sisteme judiciare, AllBECK, B 2002, p. 40.

54

Vintilă Dongoroz,Tatat de procedură penală, Ediţia a II-a Bucureşti, 1942, p. 314-342, Vasile Papadopol, Corneliu
55

Ţuruianu, Apelul penal, 1994, p. 17-32.