CURS 13

GLOBALIZAREA. LOCUL ŞI ROLUL ÎN

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ MONDIALĂ

13.1. Apariţia şi dezvoltarea conceptului de globalizare

Astăzi, globalizarea (mondializarea) este unul dintre cei mai utilizaţi termeni în
dezbaterile privind dezvoltarea socială şi economică. Cu toate acestea opiniile despre efectele
globalizării sunt cum nu se poate mai divergente: în timp ce unii văd acest proces ca pe o şansă
pentru ţările sărace de a face faţă cerinţelor actuale ale economiei mondiale, alţii se tem că
globalizarea va avea efecte negative asupra lucrătorilor, punându-le în pericol drepturile sociale
şi va face să crească inegalităţile sociale.
Cea mai simplă definiţie a procesului de globalizare este integrarea economică rapidă
dintre diversele ţări de pe glob. Globalizarea are dimensiuni economice, politice şi culturale -
toate acestea având un important impact asupra mediului social. Globalizarea are ca factori
propulsatori liberalizarea comerţului internaţional şi mobilizarea crescută a investiţiilor străine
FDI şi a fluxurilor financiare pe termen scurt, comunicaţiile rapide determinate în special de
evoluţia spectaculoasă a Internet-ului şi mişcările relativ libere ale forţei de muncă.
Diversele dimensiuni ale procesului sunt interdependente şi se dezvoltă reciproc. Astfel
fluxurile de informaţii care permit tranzacţionările în timp real nu numai că facilitează comerţul
internaţional şi investiţiile, dar fac posibil ca companiile să fie permanent informate asupra
preţurilor internaţionale ale materiilor prime de care au nevoie, putându-se orienta spre
producătorii interni în cazul în care aceştia ar fi mai competitivi. Fluxul internaţional de
tehnologie imaterială - practici de management şi metode de organizare a muncii - reprezintă o
altă faţadă a globalizării.
Ceea ce este mai important, politicile asupra migraţiei internaţionale rămân destul de
prohibitive - cu excepţia unor anumite zone de liber schimb – şi, ca urmare, tendinţa de creştere a
circulaţiei transfrontaliere a forţei de muncă nu este aşa de pronunţată ca în cazul bunurilor şi
serviciilor sau a capitalurilor.
Planeta a cunoscut valuri succesive a ceea ce astăzi se numeşte globalizare, care se întind
de la epoca lui Marco Polo din sec. al XIII-lea. Aceste perioade prezintă puncte comune cu a

1
noastră: expansiunea comerţului, răspândirea tehnologiilor, emigraţiile masive şi încrucişările
culturale – combinaţie de fenomene care trebuie să dea de gândit celor care reduc globalizarea la
un proces strict susţinut de forţele economice.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, globalizarea exista deja pe o scară largă. Scăderea
costurilor de transport a dat un avânt rapid schimbărilor, în 1913 comerţul mondial raportat la
producţia mondială atinsese niveluri care nu se vor mai regăsi înainte de 1970. Dezvoltarea
comerţului a fost însoţită de fluxul de capital fără precedent (echivalentul a 10% din PIB, în
expresie netă, în anumite ţări simultan investitoare şi beneficiare) şi de fluxul emigraţiei (0,5 %
din populaţie pe an pentru multe ţări), în special înspre America (figura 1.)

Figura 1
Cele trei valuri ale globalizării

Sursa: Foreign capital stock/developing country GDP: Maddison (2001), table 3.3.;
Merchandise exports/world GDPŞ Maddison (2001), table F5: Migration: Immigration and
Naturalisation Service (1998)

După cele două războaie mondiale şi Marea Criză, un nou val al globalizării a început,
caracterizat de o nouă scădere a costurilor de transport (la jumătate, în termeni reali, între 1940 şi
1960), expansiunea companiilor multinaţionale moderne, care s-au adaptat pentru evitarea

2
obstacolelor din calea schimburilor impuse de limbă, politici comerciale naţionale şi de alte
elemente, şi creşterea fără precedent a producţiei şi a nivelului de trai.
Mai recent, globalizarea a fost dinamizată de imensa facilitate de schimb şi prelucrare a
informaţiei graţie progreselor tehnologice din informatică şi telecomunicaţii care, începând din
1970, au redus costurile, în termeni reali, cu 99% în aceste două domenii. Aceste progrese
tehnologice nu încetează să îmbunătăţească gama şi calitatea serviciilor putând face obiectul
schimburilor, în special cele care susţin comerţul bunurilor, ceea ce ne duce către o economie
integrată la scară mondială.
Teoria economică reprezentată de modelul schimburilor Heckscher-Ohlin susţine că o
economie mondială total integrată oferă cele mai bune şanse de optimizare a bunăstării omenirii.
Această sugestie se bazează pe libera circulaţie internaţională a bunurilor şi a factorilor de
producţie (capital şi forţa de muncă), pe disponibilitatea informaţiei şi pe un grad crescut al
concurenţei. Totuşi, deşi capitalul şi forţa de muncă nu pot circula liber, avantaje apar şi numai
dacă bunurile sunt schimbate liber.
În lumea reală există numeroase obstacole în calea liberului flux de capital şi forţă de
muncă. Există, de asemenea, importante bariere comerciale. Dar progrese considerabile s-au
realizat în privinţa liberalizării schimburilor după al doilea război mondial. De exemplu, ciclul de
dezvoltare Doha89, a cărui lansare s-a decis recent, va fi al zecelea ciclu de negocieri comerciale
mondiale. Avântul comerţului de mărfuri a fost una din caracteristicile globalizării, câştigurile
generate, în aceste ultime decenii, au depăşit cu mult costurile. S-a estimat că acordul rezultat în
urma negocierilor din Uruguay din 1995 a generat mai mult de 100 de miliarde de dolari pe an,
beneficii nete, atrase esenţial de ţările care au redus cel mai mult obstacolele din calea
schimburilor. Aceste câştiguri induse de schimburi s-au reflectat într-o accelerare a creşterii
economice şi o creştere a nivelului de trai, care sunt mai vizibile în Estul asiatic: venitul real în
Coreea s-a dublat la fiecare 12 ani începând din 1960. În lumea hispanofonă, ţări precum Spania,
Mexic şi Chile au crescut puternic, începând din 1980, contribuţia lor la comerţul mondial şi
venitul pe locuitor prin participarea la globalizare. Un studiu recent 1 al Băncii Mondiale indică
de asemenea că ţările care s-au deschis către comerţ în ultimii douăzeci de ani sunt şi cele care,
în medie, au cunoscut creşterea cea mai rapidă. Aceste ţări în curs de dezvoltare au redus taxele

1
World Bank Globalization, Growth, and Powerty: Building an Inclusive World Economy World Bank Policy
Research Report, New-York, 2004

3
la importuri cu 34% faţă de numai cu 11% în ţările în curs de dezvoltare care, în medie, n-au
înregistrat nici o creştere a venitului pe locuitor în aceeaşi perioadă.
În plus, se ştie că o creştere economică accentuată este însoţită de un recul al sărăciei şi
de o mărire mai pregnantă a speranţei de viaţă. Un alt studiu 90 recent al Băncii Mondiale realizat
de David Dollar şi Art Kraay împinge mai departe raţionamentul: deoarece comerţul este în
general favorabil creşterii economice şi întrucât creşterea economică este în general favorabilă
săracilor – ei estimează că o întărire a creşterii economice induce o mărire a veniturilor săracilor
proporţională cu a întregii populaţii – comerţul este favorabil săracilor.
Integrarea pieţelor de capital a progresat de asemenea considerabil în aceste ultime
decenii. Binefacerile globalizării schimburilor sunt certe, dar ţările în curs de dezvoltare trebuie
să instaureze un ansamblu de măsuri prealabile pentru a trage profit din globalizarea financiară şi
pentru a nu sucomba în faţa riscului crescut al crizelor monetare şi bancare. De aceea
liberalizarea fluxurilor de capital este examinată cu mai multă prudenţă decât în perioada
optimistă de la mijlocul anilor 90. Intrările de capital contribuie la creşterea economică stimulând
investiţiile şi progresul tehnic şi favorizând astfel o dezvoltare financiară eficientă. Deschiderea
spre fluxurile de capital, când este asociată politicilor interne sănătoase, permite accesul ţărilor la
surse de capital mult mai importante pentru finanţarea dezvoltării. Investiţiile străine directe în
special – în opoziţie cu investiţiile de portofoliu care pot fi volatile – accelerează simultan
acumularea de capital şi absorbţia de tehnologii străine care, ca şi comerţul, este recunoscută ca
un factor de creştere economică.
Economia globală se construieşte încă de acum 25 de ani, de la începutul anilor ’70. Ea a
intrat în conştiinţa publică în anii ’90, la sfârşitul Războiului Rece, când tendinţele socialiste au
fost diminuate şi când adepţii pieţei libere au reuşit să convingă opinia publică de superioritatea
capitalismului. Foarte multe naţiuni care adoptaseră cu zeci de ani în urmă, în mod formal,
teoriile marxiste le-au abandonat brusc, aducând, în mod virtual, întregul glob pe orbita pieţei
libere. Economia globală e cu mult mai diferită de economia internaţională (a trecutului apropiat)

Dollar, D., Kraay, A. Trade Growth, and Powerty World Bank Policy Research Working Paper,
90

Washington, D.C. 2004

4
care s-a conturat în secolele XVII – XVIII, odată cu apariţia statelor – naţiune. Pentru sute de
ani, naţiunile au promovat comerţul internaţional pentru a-şi creşte propria bogăţie şi putere, dar
rar ezitau să nu limiteze această activitate atunci când li se părea că e periculoasă pentru starea
economiei.
Mulţi analişti cred că actuala economie globală e rezultatul mai multor tendinţe care abia
recent au fost puse în evidenţă. Una dintre aceste tendinţe este dezvoltarea comunicaţiilor globale
instantanee, posibile datorită tehnologiei, cum ar fi semiconductorii sau comunicaţiile prin
satelit. Posibilitatea de a trimite mesaje oriunde în lume în câteva secunde permite corporaţiilor
să coordoneze operaţiunile lor la scară mondială sau fondurilor de capital să îşi efectueze
tranzacţiile oricând şi oriunde. Tehnologia informaţiilor face efectiv posibilă existenţa
corporaţiei şi a pieţei globale.
O altă tendinţa este valul de dereglementare care a apărut pe la sfârşitul anilor ’70 şi a
slăbit controlul guvernelor naţionale asupra activităţilor economice. Guvernele controlau - unele
dintre ele şi astăzi procedează la fel - fluxurile monetare, obligau corporaţiile să respecte severele
coduri ale muncii şi limitau importurile prin tarife protecţioniste. Multe dintre aceste reguli şi
altele asemenea au fost date uitării sau nu mai au aceeaşi influenţă, astfel permiţând pieţei să
funcţioneze mai liber.
A treia tendinţă - şi poate cea mai importantă - este creşterea enormă a pieţelor globale de
capital, proces ce a început în anii ’70 odată cu colapsul sistemului de la Bretton Woods referitor
la cursurile de schimb fixe. Sistemul de la Bretton Woods, instaurat în 1944 în urma unei
conferinţe internaţionale, consta în fixarea cursului de schimb al diferitelor monede naţionale
faţă de dolarul american (iniţial şi faţă de lira sterlină) care era convertibil în aur. Sistemul nu a
mai funcţionat din 1973 - şi astfel monedele au început să floteze liber - valoarea lor fiind
stabilită de către piaţă, astfel putând să apară profituri uriaşe de pe urma speculaţiilor privind
această valoare în viitor.
Economia globală are limitele ei. Este infinit mai uşor să faci afaceri în interiorul unei ţări
decât între S.U.A. şi Japonia, spre exemplu. Toate ţările au anumite limitări în ceea ce priveşte
comerţul şi investiţiile străine. Dacă locurile de muncă pot fi mutate dintr-o ţară în alta, oamenii
nu au încă această mobilitate. Numai 4% din populaţia lumii trăieşte în afara ţării de origine şi
mulţi dintre aceştia sunt refugiaţi, nu lucrători emigranţi.

5
 Chiar şi în această situaţie, am putea spune că globalizarea este din ce în ce mai integrată
zi de zi. Comerţul internaţional creşte cu aproximativ 8% pe an, de două ori mai mult decât rata
de creştere a producţiei globale. Investiţiile străine cresc în medie cu 12% pe an şi au o valoare
mai ridicată decât cea a comerţului internaţional.
Dintre toate componentele economiei globale, cel mai dezvoltat este sectorul pieţei de
capital care tranzacţionează monedele naţionale. Aceste pieţe sunt foarte puţin reglementate şi
valoarea tranzacţionată zilnică este de aproximativ 1500 de miliarde de dolari zilnic. Doar 15%
din această valoare este cu adevărat vitală deoarece sunt sume provenite din comerţ şi investiţii
internaţionale şi, bineînţeles din hedging - acest procedeu fascinant prin care oamenii de afaceri
cumpără diversele valute pentru a se pune la adăpost de fluctuaţiile cursului de schimb. De aceea
în momentul în care moneda unei ţări se apreciază rapid cei care deţin rezerve din această
monedă pot continua să efectueze tranzacţii şi să plătească datorii în moneda respectivă fără a fi
necesar să o achiziţioneze la noul preţ de pe piaţă. Tot ceea ce depăşeşte acest cadru reprezintă
pură speculaţie, trader–ii vânzând şi cumpărând monede în căutarea unei marje de profit cuprinsă
între 0,05 până la 1% din valoarea tranzacţiei. După cum popoarele din Asia au aflat, aceste pieţe
de capital pot oferi bogăţie, locuri de muncă, industrializare. Tot astfel, după cum au aflat mai
târziu asiaticii şi apoi ruşii aceste pieţe pot face să dispară peste noapte aceste beneficiile
câştigate. Dominaţi de sentimentul nesiguranţei, trader–ii pot instaura haosul peste toate
economiile vulnerabile, din Asia până în Brazilia şi în Rusia, ca, în cele din urmă, să ajungă şi pe
Wall Street, aşa cum s-a întâmplat în 1998 .
Această legătură strânsă între pieţele globale de capital şi economiile naţionale este o
realitate recentă. După cel de-al doilea război mondial, ţările câştigătoare au pus la punct sisteme
naţionale constând în reţele de siguranţă, reguli şi reglementări şi alte tipuri de bariere pentru a
asigura stabilitate monedei lor naţionale şi a economiei de crizele prezente în alte zone ale
globului.
Economia globală, guvernată de tehnologie şi dereglementare a erodat acest sistem de
siguranţă. Un obiectiv principal al procesului de dereglementare a fost să elimine acele limitări
ale volumului fluxurilor de capital ce intrau sau ieşeau dintr-o ţară. Cei ce se ocupă cu
implementarea politicilor la nivel intern şi internaţional se gândesc acum cum să creeze un nou
set de reguli globale care să înlocuiască vechile sisteme de reglementare naţionale. Una dintre
ţintele acestui nou set de reguli se pare că este corporaţia globală.

6
 Ultimii 20 de ani au fost martorii unui amplu proces de restructurare al mediul
corporatist. Sunt aproximativ 50000 de astfel de corporaţii care au ca scop principal să devină
corporaţii globale. Ele se deosebesc de mai vechile companii multinaţionale care dispuneau de
filiale de producţie şi distribuţie peste tot în lume, dar ale căror funcţii vitale erau asigurate de
vechile centrale aflate în ţara de origine.
Acest tip de corporaţie are rareori un departament internaţional, deoarece întreaga
companie este internaţională. Corporaţiile multinaţionale ce au evoluat spre corporaţia globală
sunt Ford Motor Company, General Motors Corporation , Royal Dutch – Shell Group, British
Petroleum – Amoco, Siemens, Nestlé etc. Corporaţiile globale remediază peisajul politic şi
social. În ultimii 50 de ani, corporaţiile mari din S.U.A. şi din alte ţări industrializate formau o
comuniune cu angajaţii proprii şi cu comunităţile printr-un lung şir de acorduri, legi fiscale şi
asupra mediului, activităţi contabile şi alte obligaţii voluntare sau impuse. Corporaţia globală
este acum suficient de mobilă ca să evite aceste obligaţii şi să rupă acea comuniune socială.
Companii care nu aveau înainte drept competitori decât alte companii ce operau de obicei în
acelaşi perimetru geografic, cu care împărţeau aceleaşi obligaţii sociale, concurează acum cu
diverse companii aflate în alta emisferă, în zone care poate că nici nu există legi ale mediului şi
în care nivelul salariilor este de 10% din valoarea celui practicat în ţările de origine - spre
exemplu în Occident. În S.U.A., sute de corporaţii - de la fabricanţii de maşini la producătorii de
electronice - şi-au mutat liniile de fabricaţie în Mexic sau în alte ţări latino – americane, unde pot
obţine costuri mult mai atrăgătoare. Legiuitorii din S.U.A. au încercat să contrabalanseze acest
proces prin reducerea taxelor şi impozitelor.
Corporaţiile, care odată plăteau 30% din totalul taxelor federale, au ajuns la momentul
actual să plătească 12% din totalul acestora. În lumea ţărilor dezvoltate, scăderea impozitelor
percepute corporaţiilor, înseamnă mai puţini bani pentru protecţie socială, ajutoare de şomaj şi
alte ajutoare sociale care au fost iniţial implementate pentru a-i ajuta financiar pe lucrătorii
vulnerabili la schimbările actuale. În viitor, dezbaterile politice se vor axa pe eforturile de a forţa
corporaţiile să-şi onoreze obligaţiile economice şi sociale ce decurg din propria lor apartenenţă
naţională de vreme ce nu mai sunt legate în nici un fel de o anumită locaţie geografică.

7
 13.2. Comerţul mondial între internaţionalizare si globalizare
În ultimii 250 de ani, cu excepţia unei scurte perioade de timp (1913-1950), creşterea
comerţului a depăşit constant creşterea economică de ansamblu. Între 1720 şi 1913, creşterea
comerţului a surclasat de 1,5 ori creşterea PIB. Creşterea redusă a PIB în perioada 1913-1950, în
care s-a înregistrat de altfel cea mai redusă rată din 1820, a fost însoţită de o creştere şi mai
redusă a comerţului, cele două războaie mondiale şi protecţionismul subminând evoluţia pozitivă
a comerţului internaţional. Această perioadă a inclus marea criză economică mondială (1929-
1933). Comerţul a înregistrat, în termeni cantitativi, o reducere fără precedent, cu 60%, naţiunile
încercând să-şi exporte propriile crize economice, inclusiv şomajul, prin intermediul barierelor
comerciale protecţioniste.
În ultimii 50 de ani, comerţul s-a dezvoltat mai rapid decât producţia, crescând astfel
gradul în care economiile naţionale se bazează pe comerţul internaţional în activitatea economică
de ansamblu. Între 1950-2003, creşterea medie anuală a exporturilor de mărfuri a fost peste 6%,
comparativ cu o creştere a producţiei mai mică de 4%. Astfel, comerţul s-a multiplicat de 17 ori,
iar PIB a crescut de circa 6 ori. În cazul produselor manufacturate, comerţul s-a multiplicat de 30
de ori, în timp ce PIB a crescut de 8 ori.
La nivelul anului 2004, măsurat prin export, volumul comerţului mondial s-a situat în
jurul cifrei de 7000 miliarde dolari.
Intensificarea relaţiilor economice internaţionale este ilustrată şi de creşterea investiţiilor
străine directe. Din păcate, nu există date disponibile pentru întreaga perioadă postbelică. Între
1970-2003, investiţiile străine directe au crescut de circa 20 ori, de la 20 miliarde dolari la circa
400 miliarde dolari. Stocul de investiţii străine directe s-a majorat de la 150 miliarde dolari la
finele lui 1970 la 3.205 miliarde în anul 2004.
Nu numai investiţiile străine directe au cunoscut o evoluţie pozitivă. Şi alte tipuri de
fluxuri de capital pe termen scurt şi lung au evoluat în mod asemănător, îndeosebi în ultimii ani.
De exemplu, operaţiunile zilnice de pe piaţa valutară au crescut de la 200 miliarde dolari la
mijlocul anilor '80 la peste 1500 miliarde dolari în 2004, ceea ce reprezintă 85% din rezervele
valutare ale tuturor ţărilor şi evidenţiază dificultăţile pe care acestea le întâmpină atunci când
doresc să influenţeze cursurile de schimb.
Tendinţele de creştere a comerţului şi investiţiilor străine sunt reflectate în creşterea
transportului internaţional. Se estimează că la nivelul anului 1950, transportul maritim de mărfuri

8
s-a ridicat la 500 milioane tone, în 2004 ajungându-se la 5000 tone ceea ce indică înzecirea
cantităţii transportate. În perioada 1950-2003, distanţele exprimate în kilometrii parcurse în cazul
transportului aerian s-au majorat cu peste 20% anual. În aceeaşi perioadă, din punct de vedere al
tonelor transportate pe kilometru, rata anuală medie de creştere a fost de peste 10%. În ceea ce
priveşte transportul informaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii, creşterea
înregistrată a fost mult mai accelerată.
Orientarea geografică a comerţului internaţional. Din datele prezentate rezultă că,
actualmente, economiile naţionale se bazează într-o măsură mult mai mare pe comerţ comparativ
cu situaţia existentă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi, probabil, mai mult decât
oricând.
Globalizarea a afectat tot mai multe ţări. Între 1985-2003, în ţările dezvoltate, gradul de
deschidere spre exterior, exprimat prin ponderea comerţului în PIB, a crescut de la 15% la 25%,
iar în ţările în curs de dezvoltare de la 20% la 40%.
Creşterea mai rapidă a deschiderii din ţările în curs de dezvoltare explică majorarea
ponderii lor în comerţul mondial, de la mai puţin de 25% la circa 30%, în timp ce ponderea
ţărilor dezvoltate a scăzut de la 75% la 70%. Ponderea în exporturile mondiale a Europei
Occidentale şi Americii de Nord a fost relativ stabilă în decursul perioadei 1950-2003, oscilând
între 40% şi 45% pentru Europa Occidentală şi 15-20% în cazul SUA. Ponderea Asiei în
comerţul mondial a crescut de la aproximativ 15% în 1950 la 25% în 2003, în cazul Americii
Latine înregistrându-se o diminuare de la 11% la 8% şi Africii de la 5% la 2%. Ponderea Europei
Centrale şi de Est a cunoscut o evoluţie oscilantă, creşterea din intervalul 1950-1970 fiind urmată
de un declin care s-a accentuat în anii '90, ani de restructurare ce au urmat căderii cortinei de fier.
Cu toate că ponderile relative pentru anumite regiuni s-au diminuat, în termeni valorici
comerţul a cunoscut un trend pozitiv accelerat în toate regiunile.
Structura comerţului internaţional. Structura pe mărfuri a comerţului s-a schimbat
radical în perioada 1950-2003, îndeosebi în cazul produselor agricole şi manufacturate. În 1950,
exporturile de produse agricole reprezentau aproape 50% din exporturile totale de mărfuri, la
nivelul anului 2000 ponderea deţinută de acestea fiind de numai 10%. Exporturile de produse
manufacturate au crescut de la 40% în 1950 la 80% în 2003. Ponderea deţinută de produsele
minerale în exporturile totale de mărfuri a fost mai stabilă, fluctuaţiile din cursul perioadei
analizate reflectând mai ales evoluţiile preţurilor, îndeosebi în cazul ţiţeiului.

9
 Comerţul internaţional cu servicii a crescut aproape de două ori mai rapid decât
comerţul cu mărfuri. În anul 2003, comerţul cu mărfuri a însumat 5500 miliarde dolari (80% din
comerţul mondial), iar comerţul cu servicii 1500 miliarde dolari (peste 20% din comerţul
mondial).
Comerţul şi progresul economic. Creşterea accelerată a comerţului internaţional din
ultimele cinci decenii a fost însoţită de rate de creştere ridicate ale PIB. Exprimat în preţuri
constante şi ajustat în funcţie de creşterea populaţiei, PIB mondial a crescut în medie cu 2% pe
an în intervalul 1950-2003, ceea ce din punct de vedere istoric reprezintă o evoluţie pozitivă,
creşterea medie a venitului pe locuitor în perioada 1820-1913 fiind de numai 0,9% pe an. Aceste
performanţe ale creşterii nu au fost însă identice. Între finele celui de-al doilea război mondial şi
pâna la primul şoc petrolier, creşterea PIB/locuitor a fost de aproape 3%. După ce creşterea a fost
încetinită datorită celor două şocuri petroliere, între 1990-2003 urmează o perioadă de creştere
semnificativă de 1,5%, performanţă îmbunătăţită în cea de-a doua parte a anilor '90.
Experienţe de succes pot fi remarcate în anumite ţări în curs de dezvoltare cu o puternică
orientare comercială, mai ales din Asia, cu rate medii de creştere între 5-7% anual de la începutul
anilor '60. Drept rezultat, a avut loc o scădere substanţială a saraciei, între 1975-2003 aceasta
fiind redusă la jumătate. Ţările cu o mai redusă orientare comercială au înregistrat performanţe
de creştere economică relativ precare.
De-a lungul timpului, comerţul internaţional a îndeplinit un rol decisiv în dezvoltarea
anumitor ţări sau regiuni, aceasta contributie putând fi remarcată mai ales începând cu Evul
Mediu. Oraşe cum ar fi Genova, Amalfi, Veneţia au cunoscut o evoluţie economică oscilantă în
funcţie de performanţele comerciale. Deasemenea, este recunoscut faptul că schimburile
internaţionale au fost un element hotărâtor al procesului de industrializare. Totodată, sunt
recunoscute efectele negative ale protecţionismului comercial.
Schimbarea structurii comerţului mondial a fost însoţită de modificarea structurilor
producţiei şi a PIB naţional. Cea mai mare creştere a producţiei şi a ocupării forţei de muncă în
ţările industrializate în ultimii 25 de ani a fost înregistrată în acele sectoare care au suferit
schimbări tehnologice rapide şi în sectorul terţiar. Concomitent, numeroase ţări în curs de
dezvoltare s-au orientat către producţia produselor manufacturate (textile, produse siderurgice,
bunuri electronice de larg consum etc.) pentru care ţările industrializate erau principalii furnizori.
Astfel, s-a produs o creştere explozivă a exporturilor de produse manufacturate din ţările în curs

10
de dezvoltare. Datorită schimbării structurii producţiei şi comerţului s-au produs ajustări
considerabile datorate globalizării şi comerţului.
În ciuda existenţei razboiului rece, perioada postbelică s-a caracterizat prin stabilitate
politică, afirmarea păcii în majoritatea ţărilor, evoluţie fără precedent în acest secol. În această
perioadă nu au existat conflicte armate între ţările industrializate, dar, din păcate, numeroase ţări
sărace au suferit în urma conflictelor civile.

13.3. Liberalizarea în comerţul internaţional

În dezvoltarea istorică a comerţului internaţional s-au confruntat şi continuă să se
confrunte, atât pe plan teoretic, cât şi în activitatea practică, tendinţa spre liberalizarea
schimburilor dintre state şi tendinţa spre protecţionism. La acestea s-a adăugat în perioada
postbelică tendinţa spre regionalizarea comerţului, în cadrul unor grupări integraţioniste mai mult
sau mai puţin evoluate.
Prin beneficiile pe care le creează pentru toţi participanţii la circuitul economic mondial,
liberalizarea se impune ca tendinţă preponderentă în detrimentul protecţionismului, iar
regionalizarea este privită tot mai mult ca o componentă a procesului de globalizare.
Sistemul comercial multilateral. În cele peste cinci decenii de existenţă, sistemul
GATT/OMC a susţinut liberalizarea comerţului, aceasta fiind principalul său obiectiv, realizările
în acest sens reprezentând esenţa succesului acestuia. Hotarârea guvernelor de a deschide
progresiv pieţele concurenţei externe şi de a le menţine deschise a constituit un element cheie în
atragerea avantajelor globalizării.
Comerţul şi stabilitatea politică. Comerţul reprezintă o componentă a unei strategii
globale de promovare atât a prosperităţii economice, cât şi a stabilităţii politice.
Îndeosebi în anii '40 şi '50, comerţul a fost conceput ca un element cheie al menţinerii şi
promovării păcii în întreaga lume. Acesta a fost unul dintre factorii dominanţi ai tendinţei către
un sistem comercial multilateral liber. În 1947, Truman, preşedintele SUA, afirma că pacea şi
comerţul sunt "indisolubil conexate". Acesta a fost principalul motiv pentru care a fost unul
dintre fervenţii susţinători ai înfiinţării a aşa-numitei la acea vreme Organizaţie a Comerţului
Internaţional.
În decursul istoriei, majoritatea conflictelor armate au avut, cel puţin parţial, drept
fundament motivaţii economice. Înaintea revoluţiei industriale, războaiele au fost de cele mai

11
multe ori determinate de redistribuirea avuţiei existente, ţările încercând astfel sa dobândească
terenuri sau produse de bază preţioase. Începând cu Evul mediu, drumurile comerciale,
monopolurile comerciale s-au constituit într-o sursă de conflict. Cele aproape trei secole de
colonialism ce a afectat cele mai îndepărtate colţuri ale lumii au fost intrinsec legate de protecţia
intereselor comerciale şi de accesul la resurse naturale. Mai recent, controlul resurselor naturale a
continuat să reprezinte un motiv important pentru declanşarea unor conflicte armate în anumite
regiuni ale lumii.
Începând cu revoluţia industrială, costurile economice ale conflictelor s-au majorat,
parţial din motive de natură comercială. Veniturile, avuţia au devenit în mod crescând
dependenţe de capitalul uman şi fizic decât de teren, resurse naturale sau monopoluri comerciale,
tendinţa la care comerţul şi-a adus o contribuţie semnificativă. Creşterea rapidă a productivităţii
capitalului şi muncii au stimulat crearea de noi venituri prin acumularea capitalului fizic şi uman.
De aceea, redistribuirea bogăţiei prin conflicte armate a devenit mult mai puţin atractivă.
Deasemenea, reducerea costurilor transporturilor au facilitat comerţul mondial, determinând
apariţia unor interese mai puternice de conservare a condiţiilor în care câştigurile din specializare
în comerţ pot fi realizate. Aceste tendinţe au majorat considerabil costurile conflictelor militare
în termeni de distrugere a capitalului, avuţiei. Cu cât mai mare este ponderea deţinută de comerţ
în cadrul unei economii, cu atât mai mari sunt costurile potenţiale ale unei conflict.
Integrarea prin intermediul comerţului şi investiţiilor, căreia i se adaugă progresul tehnic,
au indus creşterea accelerată a călătoriilor de afaceri, a turismului, intensificarea comunicaţiilor
internaţionale prin telecomunicaţii, transmisii de televiziune ş.a.m.d. Aceste contacte presupun
cunoaşterea altor societăţi, numeroase relaţii interumane între diverse culturi ceea ce contribuie
la reducerea neînţelegerilor, a prejudecăţilor, intensifică cunoaşterea reciprocă, fiind astfel tot
mai dificil pentru guverne să beneficieze de susţinerea opiniei publice pentru conflictele armate.
Comerţul cu ţările comuniste în perioada războiului rece a fost de mulţi perceput ca fiind o
modalitate de investire în asigurarea păcii.
Totodată, comerţul determina modificarea structurilor, a instituţiilor politice, prin
formarea de asociaţii profesionale ale producătorilor şi comercianţilor şi de structuri
guvernamentale, cum ar fi ministerele comerţului. Aceste instituţii îşi datorează existenţa
comerţului şi devin garanţii derulării optime a activităţii comerciale şi a prevenirii conflictelor
armate, deplasând echilibrul politicii interne către deschidere şi asigurarea păcii.

12
 Reglementarea comerţului internaţional. Acordurile internaţionale, care cuprind un
set de reguli ce asigură liberalizarea comerţului, contribuie la asigurarea păcii şi stabilităţii.
Problemele comerciale pot deveni o sursă a instabilităţii şi conflictelor internaţionale în cazul în
care politicile nu sunt conexate la nivel multilateral. Măsurile protecţioniste, reorietările
politicii comerciale afectează negativ producătorii străini, crescând astfel tensiunile între
naţiuni.
Absenţa mecanismelor de rezolvare a diferendelor ce decurg din protecţionismul
comercial a contribuit la declanşarea conflictelor militare în secolul XIX şi în prima jumatate a
secolului XX. De exemplu, protecţionismul comercial a cauzat probleme de ajustare şi dislocări
profunde în timpul marii crize economice mondiale, şomajul crescând, nivelul de trai fiind
diminuat. Aceasta a impulsionat tendinţele protecţioniste şi devalorizările competitive, ce au
antrenat o diminuare dramatică a comerţului. Declinul cu 60% a volumului comerţului mondial
la începutul anilor '30 este în prezent perceput ca fiind unul dintre motivele importante ale
adâncirii crizei din acea perioadă şi accentuării tendinţelor naţionaliste ce au determinat, în
ultima instanţă, izbucnirea celui de-al doilea război mondial.
În lumina acestor experienţe, sistemul comercial multilateral trebuie să fie înţeles ca una
dintre componentele ordinii economice postbelice în cadrul căreia promovarea păcii a constituit
unul din obiectivele primordiale.
Regula majorităţii diminuează constrângerile şi întăreşte rolul ţărilor mici.
Reglementările ce prevăd liberalizarea comerţului sporesc predictibilitatea accesului pe piaţă.
Mecanismul de soluţionare a diferendelor include elemente ale unui sistem judiciar internaţional
ce dispune în privinţa conţinutului politicii comerciale, minimizând astfel conflictele distructive.
Statuând nediscriminarea ca unul dintre principiile fundamentale ale sistemului, clauza
naţiunii celei mai favorizate contribuie la conturarea politicilor comerciale, permiţând prevalarea
regulilor în detrimentul exercitării forţei. Deasemenea, clauza naţiunii celei mai favorizate
diminuează nesiguranţa ce derivă din modificarea capacităţii de negociere şi a blocurilor de
putere internaţionale, imprimând o tendinţa de corectitudine a politicii comerciale.
Încălcarea de către guverne a angajamentelor în domeniul politicii comerciale devine mai
costisitoare. Principiul tratamentului naţional previne conflictele ce decurg sustragerea prin
politicile interne de la angajamentele privind liberalizarea comerţului. Măsurile de salvgardare au

13
drept scop controlarea şi limitarea tendinţelor protecţioniste, recunoscând în acelaşi timp că din
considerente interne se poate proceda la suspendarea temporară a aplicării acordurilor.
Liberalizarea progresivă contribuie la concentrarea tuturor resurselor naţionale pentru
concurarea pe pieţe mondiale tot mai deschise, în cadrul cărora elementele necunoscute sunt tot
mai mari şi există interese mai reduse pentru redistribuirea avuţiei decât în cadrul unei economii
mondiale stagnante.
Cazul de comerţ liber şi câştigul din comerţ. Avantaj comparativ. Liberalizarea
comerţului determină creşterea veniturilor, a avuţiei. Există două surse ale câştigurilor "clasice"
din comerţ, şi anume cele care derivă din schimburi perfecte şi cele care decurg din specializare.
În alte cazuri, ţările câştigă din comerţ având în vedere că acesta permite exploatarea, în
avantajul lor reciproc, a diferenţelor de gusturi, tehnologii, înzestrarea cu factori. Aceste
diferenţieri stau la baza avantajelor comparative ale ţărilor în comerţul internaţional.
Câştigurile ce decurg din schimburi perfecte apar ori de câte ori doi parteneri, indivizi sau
ţări, îşi evaluează diferit resursele de care dispun, aparând, deci, posibilitatea derulării de
schimburi în avantajul reciproc. Fiecare dintre parteneri renunţă la un anumit consum (îl exportă)
cu scopul de a obţine alte bunuri, servicii de care are mai multă nevoie (ceea ce importă).
Diferenţele de evaluare pot să apară atunci când gusturile sunt similare, dar înzestrarea variază,
însă acestea pot fi datorate şi numai diferenţelor de gusturi. În ambele cazuri, consumatorii sunt
motivaţi să se angajeze în comerţul internaţional.
Mai relevante sunt câştigurile ce derivă din specializarea în producţie. Dacă ţările se
specializează în producţia acelor produse pe care le fabrică cel mai eficient, producţia mondială
totală poate creşte. Prin urmare, toate ţările pot câştiga.
Teoria avantajelor comparative reprezintă una dintre tezele economice fundamentale. În
esenţă, acesta susţine că pot câştiga din comerţ toţi partenerii, indiferent de avantajele absolute
pe care le deţin. Literatura economică identifică două motive importante datorită cărora
producerea eficientă poate diferi în cadrul ţărilor şi anume diferenţele tehnologice şi de
înzestrare cu factori.
Principiul avantajelor comparative susţine că toate ţările câştigă din comerţ, chiar dacă
acestea sunt mai puţin eficiente în toate activităţile sau sunt mai puţin înzestrate cu toţi factorii.
Ceea ce este necesar pentru a putea exista posibilitatea unor câstiguri reciproce din comerţ sunt
diferenţierile în eficienţa relativă în producţie sau în înzestrarea relativă cu factori a ţărilor.

14
Având în vedere că nu există două ţări care să fie identice sub aceste aspecte, specializarea în
comerţ este un caz general ce se aplică tuturor ţărilor.
Pentru ca aceste câştiguri globale să fie realizate în întregime, schimburile internaţionale
nu trebuie restricţionate prin bariere artificiale, iar resursele productive trebuie alocate corect.
Principalul cost al protecţionismului decurge din faptul că furnizează decidenţilor motivaţii
greşite, atrăgând resursele mai ales în sectoarele protejate, fiind ignorate sectoarele pentru care
respectiva ţară deţine avantaje comparative. Rolul clasic al liberalizării comerţului, identificat cu
multe secole în urmă, rezidă în înlăturarea unor astfel de impedimente şi contribuţia la majorarea
veniturilor şi a creşterii.
Liberalizarea comerţului internaţional se realizează pe două căi: reducerea şi eliminarea
taxelor vamale (obstacolelor tarifare) şi reducerea şi eliminarea obstacolelor netarifare (în cadrul
cărora restricţiile cantitative au rolul cel mai important).
Liberalizarea tarifară (vamală). Atunci când o anumită taxă vamală este eliminată,
preţul intern tinde să scadă la nivelul celui mondial. Reducerea preţului stimulează cererea,
reducând concomitent oferta internă. Consumatorii vor fi principalii beneficiari, întrucât
liberalizarea le va permite să consume mai mult, la preţuri mai reduse.
O parte a câştigului consumatorului reprezintă un transfer din câştigul producătorilor,
care vor suferi o reducere a profiturilor. O altă parte este un transfer de la contribuabili, datorită
faptului că veniturile încasate din taxe vamale se diminuează. Economiştii au evidenţiat existenţa
unei a treia părţi, anume reducerea preţului de import pe seama exportatorului, ceea ce reprezintă
câştigul net din liberalizarea comerţului.
Cu alte cuvinte, în cazul comerţului liber, pierderile producătorilor şi contribuabililor sunt
mai reduse decât câştigurile consumatorilor sau, invers, protecţia implică câştiguri pentru
producători şi contribuabili care sunt mai reduse decât costurile suportate de consumatori.
Pierderea netă ce rezultă din protecţie este adeseori numită costul net al tarifului.
Liberalizare netarifară (restricţii cantitative). Consacrând taxele vamale ca
principalul instrument de protejare a economiei naţionale regulile GATT/OMC interzic utilizarea
restricţiilor cantitative. Există puternice argumente economice pentru preferarea protecţiei
tarifare. Pentru a explica implicaţiile asupra bunăstării ale restricţiilor cantitative, cotele vor fi
considerate drept alternative ale taxelor vamale. Pentru a facilita comparaţiile să presupunem că
acestea - cotele - sunt echivalente taxelor vamale, adică permit din punct de vedere cantitativ

15
aceleaşi importuri ca şi taxele vamale. Se va perpetua diferenţierea dintre preţurile mondiale şi
preţurile interne, întrucât restricţionarea importurilor determină majorarea preţurilor interne.
Diferenţa de preţ egală cu taxa vamală echivalentă este cunoscută în literatura de specialitate sub
denumirea de "fixarea preţului cotei".
Preţul cotei multiplicat cu valoarea importurilor exprimate în preţuri mondiale furnizează
o exprimare cantitativă a valorii licenţei de import, care este necesară pentru a realiza importuri
la produse restricţionate cantitativ. Suma nu este colectată de stat sub formă de taxă, ca în cazul
taxei vamale, ci revine deţinătorului licenţei. Această "rentă economică" poate fi însuşită de
nerezidenţi, ceea ce este valabil în cazul restrângerii voluntare a exporturilor sau atunci când
deţinătorul licenţei este un exportator străin. Dar, aceste rente pot fi însuşite şi de către
importatorii interni. În ambele cazuri este posibilă apariţia de acţiuni ale grupurilor de interese.
Cu toate că şi protecţia tarifară poate constitui obiectul acţiunilor grupurilor de interese, procesul
de influenţare este mai profitabil pentru acestea în cazul cotelor. Ca atare, vor fi consumate mai
multe resurse pentru impunerea de cote.
Eliminarea cotelor produce efecte similare celor induse de liberalizarea tarifară.
Preţurile interne se reduc la nivelul celor mondiale şi importurile cresc. De asemenea,
principalii beneficiari sunt consumatorii. Aceşti din urma câştigă, cei care pierd fiind
producătorii şi deţinătorii licenţelor, care nu mai încasează rente.
În cazul în care rentele sunt însuşite de resortisanţi, rezultatul net al liberalizării este egal
cu câştigul ce rezultă din eliminarea unei taxe vamale echivalente. În cazul în care rentele
reveneau nerezidenţilor, câştigul ţării ce procedează la liberalizare este mai mare decât câştigul
presupus de eliminarea unei taxe vamale echivalente, întrucât câştigul net al ţării include atât
pierderea netă, cât şi rentele însuşite anterior de străini.

13.4. Protecţionismul în comerţul internaţional

Există trei situaţii pentru care s-au conturat argumente potrivit cărora liberalizarea
comerţului ar determina nu creşterea, ci reducerea bunastării naţionale. Primul dintre argumente
rezidă în faptul că ţările mari pot să influenţeze într-o mare măsură propriile raporturi de schimb.
Cel de-al doilea argument în favoarea protecţiei se referă la industriile în ascensiune. Cel de-al
treilea constă în politica comerţului strategic.

16
 Raportul de schimb. Raportul de schimb reprezintă raportul dintre preţurile de export
şi preţurile de import ale ţării. Dacă preţurile de export cresc sau dacă preţurile de import scad,
raportul de schimb al ţării se îmbunătăţeşte, deci ea câştigă din comerţ. Dimpotrivă, dacă
raportul se înrăutăţeşte, ţara pierde din comerţ.
Anumiţi economişti argumentează că tarifele vamale pot fi utilizate pentru a influenţa
favorabil raportul de schimb, afectând negativ partenerii comerciali. Acest argument este valabil
atunci când o ţară este suficient de mare, de puternică pentru a putea influenţa decisiv piaţa.
Ideea fundamentală este aceea că atunci când o ţară mare impune un tarif, cei care exportă pe
acea piaţă vor suporta ei înşişi o parte a acestuia prin diminuarea preţului de export. În principiu,
o asemenea acţiune poate determina creşterea bunăstării naţionale dacă câştigurile din raportul de
schimb sunt mai mari decât pierderile consumatorilor.
Din punct de vedere al unei ţări importatoare, aceasta implică faptul că liberalizarea
comerţului poate atrage reducerea bunăstării. Dar, evidenţele empirice arată că pentru o ţară
importatoare câştigurile ce rezultă din influenţarea raportului din schimb sunt în general reduse,
chiar şi în cazul marilor naţiuni comerciale. Majoritatea studiilor privind câştigurile decurgând
din liberalizarea comerţului, care includ şi efectele raportului de schimb, au analizat situaţia SUA
şi Uniunii Europene. În cazul SUA, studiul privind costul protecţiei arată ca preţurile mondiale
de import pentru sectoarele protejate s-ar majora în medie cu 9% prin adoptarea de măsuri de
liberalizare unilaterale, iar pierderile asociate raportului de schimb s-ar ridica la 0,001% din PIB.
Comparând această cifră cu estimarea privind câştigurile nete în termeni de bunăstare rezultate
prin liberalizare de circa 0,2% din PIB, este evident că reducerea bunăstării asociată deteriorării
raportului de schimb este infimă, chiar şi în cazul unei ţări mari cum este SUA.
Studiile privind costurile înrăutăţirii raportului de schimb ca urmare a liberalizării
comerciale unilaterale scot în evidenţă că pierderea pentru bunăstare asociată deteriorării
raportului de schimb diminueaza câştigurile nete datorate liberalizării cu circa 10%. Mai mult,
riscul impunerii unor taxe vamale ridicate ce pot determina pierderi majore pentru consumatori
în ţările importatoare, este destul de ridicat, date fiind informaţiile ce sunt necesare pentru
evitarea unor astfel de consecinţe. Prin urmare, reducerea simultană a taxelor vamale aplicate
diferitelor grupe de mărfuri va anula afectele asupra raportului de schimb, prevalând astfel
câştigurile din liberalizarea comerţului.

17
 Industrie în ascensiune. Un al doilea argument în favoarea protecţiei, semnificativ în
contextul disputelor teoretice privind rolul politicii comerciale în dezvoltarea economică, este
aşa-numita protecţie a industriei în ascensiune.
Ţările în curs de dezvoltare dispun de potenţiale avantaje comparative în anumite
domenii, dar noii producători din aceste ţări nu pot concura cu cei din ţările industrializate.
Astfel este solicitată protecţia temporară pentru a permite noilor sectoare să devină suficient de
puternice pentru a putea concura cu producătorii bine ancoraţi pe piaţă.
Diverse motive au fost utilizate pentru a explica reticenţa investitorilor privaţi de a
dezvolta diferite sectoare industriale în absenţa sprijinului guvernamental. Intervenţia
guvernamentală este justificată de catre aceştia prin prisma diverselor forme de eşecuri de piaţă,
funcţionând imperfect, determină o alocare greşită sau ineficientă a resurselor). De exemplu, s-a
argumentat că datorită absenţei instituţiilor financiare şi existenţei unor pieţe de capital
imperfecte, profiturile iniţiale reduse din anumite sectoare reprezintă o frână pentru activităţile
investiţionale, cu toate că perspectivele pe termen lung ale acestora sunt favorabile.
Cele mai elaborate versiuni ale acestui argument sunt acelea potrivit cărora producătorii
straini sunt deja stabiliţi pe alte pieţe, ceea ce împiedică producătorii locali să pătrundă pe piaţă.
În literatura economică sunt descrise două astfel de cazuri, în ambele insistându-se pe existenţa
unor bariere la intrarea noilor firme care împiedică dezvoltarea industriei locale în ţările în curs
de dezvoltare, aceste bariere fiind consecinţa existenţei firmelor puternice. În primul caz, firmele
care "deschid" pieţele sunt dezavantajate datorită costurilor de început (costurile se reduc pe
măsură ce se acumulează experienţă în respectiva activitate productivă, se măresc deprinderile
muncitorilor). Firmele de pionerat, implicate în noi industrii, generează beneficii sociale pentru
care nu sunt compensate, uneori neputând intra pe piaţă fără intervenţia guvernului. În al doilea
caz, barierele la intrare sunt consecinţa existentei unor informaţii incomplete. Problemele apar
atunci când consumatorii nu identifică caracteristicile produsului, astfel încât firmele trebuie să
se bazeze pe reputaţie, aceasta din urmă fiind concepută drept un indicator al calitaţii produsului.
În acest context, producătorii deja existenti pe piaţă se bucură de un avantaj relativ în raport cu
noile firme ce intră pe piaţă, avantaj existent numai datorită factorului timp.
Utilizarea protecţionismului comercial pentru încurajarea dezvoltării firmelor implicate în
noile industrii poate fi criticată prin prisma mai multor argumente. În primul rând, natura
intrinsecă a esecurilor de piaţă face ca politica comercială să nu reprezinte cea mai bună soluţie.

18
Protecţionismul este ineficient, preferându-se intervenţia asupra surselor primordiale de eşecuri
de piaţă. În general, măsurile indirecte provoacă distorsiuni nedorite ale activităţii economice în
alte sectoare. Astfel, eşecurile pieţei de capital trebuiesc soluţionate direct pe această piaţă, iar
procesele de învaţare prin sprijinirea directă a educaţiei şi formării profesionale şi nu prin
intermediul restricţiilor comerciale.
Trebuie subliniat că este un fapt demonstrat că protectionismul comercial, chiar într-o
maniera indirectă, nu poate constitui o solutie pentru externalităţile legate de industriile tinere
sau pentru eşecurile de piaţă.
Este extrem de dificil pentru guverne să identifice industriile ce necesită un tratament
aparte, datorită unei informări incomplete. Mai mult, există riscul permanentizării protecţiei
temporare şi că ceea ce reprezentase initial o politică de dezvoltare să fie influenţată de diferitele
grupuri de interese. Amploarea acestui risc depinde de natura procesului de adoptare a deciziilor
în ţările ce recurg la astfel de măsuri.
Comerţ strategic. Literatura politicii comerţului strategic a demonstrat că, cel puţin din
punct de vedere teoretic şi în contextul unei pieţe cu concurenţă imperfectă şi/sau a economiilor
de scară, guvernele pot utiliza politica comercială pentru sporirea bunastării naţionale, afectând
negativ situaţia partenerilor comerciali. De exemplu, s-a demonstrat că în condiţiile scăderii
costurilor medii de producţie datorită creşterii producţiei, protecţia faţă de importuri poate
contribui la promovarea exporturilor. Dacă costurile de producţie variabile ale unei firme sunt în
scădere, producţia acesteia creşte. Apoi, dacă o ţara fixează o barieră comercială, producţia
firmei va creşte, costurile acesteia diminuându-se. Firmele străine concurente vor suferi o
evoluţie inversă. Costurile variabile mai reduse ale firmelor locale vor întări poziţia competitivă
a acestora pe alte pieţe. În anumite condiţii, o asemenea politică poate determina creşterea
bunastării naţionale. Modelele teoretice furnizează şi alte exemple în care intervenţia prin
politica comercială atrage creşterea bunastării naţionale.
Pe de alta parte, studiile empirice pun sub semnul întrebării aceste rezultate. De exemplu,
ele demonstrează că în Japonia aplicarea politicii comerţului strategic în cazul industriei de
semiconductori nu a condus la rezultatele dorite. În absenţa protecţiei japoneze, atât SUA, cât şi
Japonia ar fi obţinut creşteri mai mari ale bunăstării. De asemenea, un studiu econometric
detaliat privind politica comerţului strategic evidentiază că în SUA restrângerea voluntară a
exporturilor în domeniul automobilelor aplicată în relaţia cu Japonia a atras pentru prima ţară

19
mentionată pierderi nete, în termeni de bunăstare, de 3 miliarde dolari. Creşterea profiturilor
firmelor americane (10,2 miliarde dolari) a fost mai redusă decât pierderile consumatorilor (13,1
miliarde dolari). O concluzie importantă a acestor studii este aceea că orice câstiguri din
aplicarea politicii comerţului strategic sunt mai degraba reduse.
În plus, în timp ce literatura comerţului strategic sugerează că impunerea unilaterala de
taxe vamale reduse şi/sau subvenţii pot determina creşteri modeste ale bunăstării naţionale, alţi
specialişti au argumentat că, în practică, cea mai bună soluţie (politică preferabilă) este
comerţul liber.
În primul rând, potenţialele câstiguri datorate intervenţiei prin politica comerţului
strategic sunt de cele mai multe ori reduse. În al doilea rând, în practică va fi aproape imposibilă
obţinerea acestor avantaje, datorită dificultăţilor majore existente în aplicarea politicii comerţului
strategic. Ipotezele teoretice sunt extrem de sensibile la factorii comportamentali, la valoarea
elasticitaţii şi a altor parametrii. De obicei, pentru acest gen de probleme nu sunt disponibile
informaţii suficiente. În al treilea rând, alegerea câstigătorilor, a sectoarelor în expansiunea,
implică desemnarea de facto a celor în regres. Sectoarele aflate în expansiune determină
creşterea preţurilor factorilor de producţie şi atragerea resurselor limitate, ceea ce tinde să
constrângă activitatea altor sectoare. În al patrulea rând, asemenea politici presupun pierderi
pentru ţările partenere, existând astfel posibilitatea adoptării de măsuri de retorsiune. În cele din
urmă, guvernele devin victimele anumitor grupuri de interese, fiind mult mai dificilă rezistenţa la
presiunile altora. Încheierea de acorduri comerciale multilaterale se constituie într-o modalitate
eficientă de rezistenţă la presiunile diferitelor grupuri de interese.

13.5.Regionalizarea în comerţul internaţional

Dupa al doilea război mondial, structura economiei mondiale a fost considerată bipolară.
Pe de o parte, ţările occidentale, având ca lider Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, ţările
socialiste, având ca lider URSS, cu mare influenţă şi în grupul ţărilor în curs de dezvoltare.
Ca urmare a încheierii războiului rece, care a caracterizat perioada 1945-1990, se poate
spune că economia mondială tinde să devină tripolară. Conform acestui punct de vedere,
rivalitatea politică şi militară dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a fost înlocuită printr-o
competiţie economică triunghiulară cuprinzând Statele Unite, Germania şi Japonia.

20
 Totuşi, lumea post-război rece evoluează de o manieră mult mai complexă, Europa
Occidentala jucând un rol cheie. Este important să se înţeleagă natura acestor tendinţe, întrucât
implică şi afectează guvernele, firmele şi consumatorii.
Este un fapt că SUA, Germania şi Japonia au devenit, cel puţin pentru perioada actuală,
puterile economice dominante. Dar, realitatea este mult mai complicată. În primul rând, fiecare
din cele trei ţări este participant cu rol de lider la diferite grupări regionale mult mai largi. În al
doilea rând, concomitent cu regionalizarea economică şi politică a lumii, se manifestă cu putere
forţa descentralizatoare a firmelor transnaţionale.
a) Polul american. Statele Unite, Canada şi Mexic sunt în curs de realizare a zonei de
comerţ liber NAFTA, reducând sau eliminând, de o manieră generală, barierele din calea
comerţului şi afacerilor din această parte a lumii.
Este de prevăzut deja un potenţial considerabil pentru mişcarea oamenilor şi resurselor
materiale în cadrul întregului continent nord-american. Este posibil ca zona comercială nord-
americană să se extindă şi asupra Americii de Sud în primii ani ai secolului XXI, începând cu
Argentina, Brazilia şi Chile.
b) Polul european. Germania este, de departe, cea mai importantă economie în Europa.
Dar, crearea unei pieţe unice reprezintă un obiectiv care transcede nu o singură ţară, oricât de
puternică ar fi ea. Ţările membre ale Uniunii Europene au devenit, odată cu eliminarea barierelor
interne din calea comerţului şi investiţiilor, cea mai mare putere comercială.
În prezent, peste 60% din comerţul exterior al ţărilelor membre ale Uniunii Europene se
realizează în interiorul comunităţii. Această pondere a crescut odată cu implementarea Tratatului
de la Maastricht, care a prevăzut constituirea Uniunii Economice şi Monetare şi va creşte pe
măsura aderarii la Uniunea Europeană a ţărilor Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (4) şi a
unor ţări central şi est-europene (11), între care şi România. În acest fel, Europa va deveni la
începutul secolului XXI puterea economică dominantă în lume.
c) Polul asiatic. În aceasta zonă nu există un corespondent de genul NAFTA sau Uniunea
Europeană. Guvernele ţărilor din această regiune nu au întreprins încă un efort pentru a-şi uni
economiile prin eliminarea barierelor din calea comerţului şi investiţiilor. Totuşi, relaţiile
informale comerciale şi de investiţii sunt semnificative. De exemplu, ca şi în cazul Uniunii
Europene, circa 50% din comerţul exterior al ţărilor asiatice se realizează în interiorul acestei
regiuni. Rolul Japoniei este, în special, impresionant. Astfel, cele 7 ţări asiatice membre ale

21
ASEAN (South East Asian Nations), respectiv: Malaezia, Indonezia, Filipine, Thailanda,
Singapore, Brunei şi Darussalem reprezintă, acum, pentru Japonia o piaţă mai mare decât cea a
Statelor Unite. Se prevede că, în viitorul apropiat, Japonia să reprezinte pentru ASEAN cea mai
mare piaţă de export. Pieţe extrem de dinamice sunt şi Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong.
Un caz de excepţie este China. Dacă această ţară va evolua în ritmurile actuale, economia
ei va fi spre anul 2050 aproximativ egală cu cea a Statelor Unite sau Europei Occidentale.
Este rezonabil să se considere că şi în zona Asiei va avea loc un proces de unificare
economică, asemănător celui ce se produce în prezent în America şi Europa, germenele fiind
APEC (Spaţiul Economic Asia-Pacific).
d) Regionalizare versus globalizare. Tendinţa de regionalizare a economiei mondiale,
extrem de puternică, este însoţită de o altă tendinţă, nu mai puţin marcantă şi dramatică, de
creştere a globalizării firmelor internaţionale. Tensiunea dintre cele două curente, în creştere,
reflectă tensiunea dintre procesele de luare a deciziilor: centralizat sau descentralizat.
Uzual, spunem că Franţa exportă vin în Japonia, Japonia exportă autoturisme în Statele
Unite şi Statele Unite exportă avioane în primele două ţări. În realitate, ţările, guvernele fac puţin
mai mult decât a înregistra şi a taxa aceste tranzacţii, care au loc peste frontiere. Firmele sunt
acelea care, în căutare de profit, se angajează în tranzacţii comerciale internaţionale.
În cazul celor mai industrializate ţări, aproape 50% din ceea ce guvernele denumesc
comerţ exterior reprezintă, în realitate, tranzacţii care, depaşind graniţele, se fac în cadrul
diferitelor părţi ale aceleiaşi companii. Este cazul Europei de Vest, SUA şi Japoniei. Acestea
reprezintă tranzacţii între firma mamă dintr-o ţară şi filialele ei din alte ţări. Din punct de vedere
economic, ele sunt tranzacţii, transferuri în interiorul aceleiaşi firme. Astfel, pe un produs finit
expediat din SUA poate să scrie: fabricat în una sau mai multe din urmatoarele ţări - Coreea de
Sud, Hong-Kong, Singapore, Taiwan, Mauritius, Thailanda, Indonezia, Mexic, Filipine, ţara
exactă de origine este "necunoscută".
Întreprinderea globală este în plină ascensiune. Este o consecinţă a concurenţei, dar şi a
efectelor regionalizării economiei mondiale. Progresul tehnologic face posibilă o varietate de
inovaţii comerciale care, deseori, depaşesc obstacolele impuse de guverne sau de grupuri
regionale. Inovaţiile tehnologice şi de afaceri (comunicaţii, transport, sucursale, asocieri,
întelegeri de licentiere, franchising şi de corespondent etc.) schimbă optica asupra relaţiilor

22
economice internaţionale. Harta standard geopolitică este depaşită faţă de harta în apariţie a
afacerilor comerciale şi economice.
În timp ce întreprinderea devine tot mai globală, politicile comerciale ale multor ţări
ramân locale sau zonale. Electoratul este în continuare preocupat de locul de munca şi de ţara lui,
iar politicienii nu pot să neglijeze aceste preocupări. Dar, votanţii sunt şi consumatori, iar în
această calitate îi interesează să cumpere produse ieftine şi bune, indiferent unde sunt fabricate.
Astfel, se poate spune că, în esenţă, consumatorii sunt în prima linie a tranziţiei spre o economie
mondială globală. Cu alte cuvinte, consumatorii votează în fiecare zi în dolari, în euro, în yeni
etc. Deci, votează de fiecare dată când cumpară ceva.
Aceste tensiuni între regionalizare şi globalizare, între centralizare şi descentralizare,
între guvern şi firme, între cele doua ipostaze ale persoanei - lucrător şi consumator - se reflectă
pregnant în eforturile de armonizare a politicilor comerciale şi de liberalizare a comerţului
internaţional, care se desfăşoară în cadrul GATT/OMC.

13.6. Efectul globalizării asupra comerţului din ţările dezvoltate

Schimbările în coordonatele mediului economico-social vizează economia mondială în
ansamblu precum şi, în mod diferenţiat, fiecare economie naţională. Pentru întreprinderea
modernă, mediul extern la care îşi raportează activitatea are tendinţa extinderii spaţiale. Nu este
vorba însă numai de firmele care prin profilul, dimensiunile şi amplasarea lor îşi finalizează
activitatea pe pieţe ale mai multor ţări. Chiar şi întreprinderile care îşi circumscriu activitatea în
limitele pieţei interne sau numai locale sunt expuse efectului unor mutaţii înregistrate pe o scară
mult mai largă decât cea naţională.
Situaţia este explicabilă în condiţiile creşterii interdependenţelor dintre componentele
economiei şi, respectiv, pieţei mondiale. Mecanismele economiei de piaţă implică confruntarea şi
tendinţa de echilibrare a cererii cu oferta pe spaţii geografice din ce in ce mai largi, fluxurile
peste graniţe având drept obiect mărfuri, servicii, capitaluri, tehnologii, forţă de muncă; mai mult
chiar, se inregistrează un “export-import” de crize, de inflaţie şi alte asemenea fenomene ale
mecanismului de piaţă.
În acest cadru se înscrie fenomenul globalizării afacerilor la nivel internaţional, fenomen
ce impune o modificare de atitudine din partea firmelor în raport cu problemele pieţei mondiale.
Tendinţele manifestate de tot mai multe ţări de a-şi marca semnificativ prezenţa pe piaţa

23
internaţională (de exemplu: Olanda realizează 50% din P.N.B. iar Suedia 30%, pe seama
shimburilor economice externe) duc la o diluare a “graniţelor” dintre marketingul intern şi
marketingul internaţional, fără ca direcţiile respective de specializare specificitatea. Această
situaţie se constituie într-o premisă a dezvoltării conceptului de “marketing total”--- abordare
unitară de către firma, subordonată obiectivelor strategice pe care şi le-a fixat, a tuturor pieţelor
legate de activitatea sa (piaţa de aprovizionare, piaţa muncii, a capitalurilor, a asigurărilor, de
desfacere).
Probabil cel mai important factor de succes în marketing îl reprezintă atitudinea. Aceasta
nu poate rămâne exclusiv în coordonatele mediului local al firmei, ci se cere a fi, în tot mai mare
măsură, orientată spre piaţa internaţională. Efortul de integrare economică pe spaţii tot mai largi
ale globului (exemplul Comunităţii Europene poate fi cel mai elocvent) determină schimbări în
exigenţele pieţei internaţionale, ce nu pot fi ignorate de nici o firma ce se doreşte să fie
competitivă.
Implicarea internaţională a unei întreprinderi cere mai multă atenţie faţă de
interdependenţele atăt din spaţiul regional sau naţional, cât şi din cel internaţional. Odată cu
proliferarea societăţilor transnaţionale şi multinaţionale, distanţele în spaţiu îşi pierd treptat
semnificaţia. Avantajele comparative oferite de diferite ţări pe piaţa internaţională a muncii,
precum şi reglementările legislative diferenţiate în materie de politică fiscală, fac ca un produs de
complexitate medie (cum este, de ex: un automobil) să fie rezultatul cooperării filialelor unei
firme transnaţionale din mai multe ţări.
O astfel de segmentare a procesului de producţie poate fi considerată varianta “Golf” a
automobilului Volkswagen, pentru care motorul se fabrică în Mexic, instalaţia de evacuare a
gazelor în Jugoslavia, dispozitivele de frânare în Canada iar caroseria şi montajul se efectuează
în Belgia. De altfel concernul Volkswagen (primul producător de automobile din Europa şi al
patrulea mondial – cu o producţie zilnică, in 1989, de 12.700 de maşini) oferă un sugestiv
exemplu de dezvoltare multinaţională a pieţei unei firme: filialele sale de producţie, desfacere,
service şi activităţi financiare sunt situate în 19 ţări.
Pentru a răspunde exigenţelor pieţei internaţionale, marile companii îşi desfăşoară
activitatea de marketing în condiţiile unor grade diferite de integrare a conducerii filialelor lor
(sau a societăţilor “surori”) de pe meridianele lumii. Gradul de internaţionalizare a firmei devine
astfel un element cu semnificaţii strategice pentru politica sa de piaţa. În mod corespunzător, s-au

24
conturat patru principale orientări în acest domeniu. În timp ce etnocentrismul determină
conducerea firmei să se concentreze asupra operaţiilor de pe piaţa internă, abordând doar pe plan
secundar activităţile internaţionale, motivaţia pentru acestea din urma fiind legată de surplusul
producţiei autohtone în raport cu cererea naţională, policentrismul, recunoscând semnificaţia
pieţelor internaţionale pentru firmă, permit filialelor să acţioneze independent una de alta în
stabilirea obiectivelor şi programelor de marketing. Adoptate în faza de maturitate a unei
companii, orientările regiocentrice şi, respectiv, geocentrice o determină să privească anumite
regiuni ale globului sau întregul mapamond ca pe nişte zone pentru care se cer dezvoltate
programe de marketing regionale, respectiv, mondiale. Ultima variantă duce la maxima
standardizare a programelor de marketing, la proiectarea lor la scară mondială. Un sugestiv
exemplu de orientare geocentrică a activitaţii de piaţă il oferă concernul elvetian NESTLE (situat
în topul mondial al anului 2003 pe locul 16 – cu vânzări de 39,3mild USD, cu un profit de 1,4
mild USD şi funcţionând cu 196.940 salariaţi), care realizează numai cca. 5% din cifra de afaceri
în ţara de origine (Elveţia) şi dispune de societăţi “surori”, cu activitate de sine stătătoare în
Europa, America de Nord şi de Sud, Africa şi Asia.
Procesul de globalizare a pieţelor ridică în faţa marketingului probleme legate atât de
procurarea şi armonizarea informaţiilor de piaţă, cât şi de “modelare” a politicilor mixului de
marketing. În raport cu structurile organizatorice pentru care opteaza, pe baza uneia dintre
orientările activitaţii sale de piaţă, enumerate mai înainte, firma îşi va diferenţia munca de
cercetare-dezvoltare a produselor şi serviciilor, strategiile în materie de preţ, logistica comercială
sau activitatea promotională, urmărind drept finalitate maximizarea profitului global la nivel
internaţional.
O caracteristică actuală a economiei internaţionale, fără urmă de tăgadă, unul dintre
actorii principali în cadrul mediului de afaceri internaţional, corporaţiile multinaţionale s-au
dovedit a fi, în ultimii ani, principalul purtător al capitalului peste hotare, al formării şi
modificării diferitelor tipuri de fluxuri de capital. Extrem de mult menţionate în literatura de
specialitate, prezente mereu în publicaţiile economice, politice şi sociale, aceste tipuri de entităţi
economice au ajuns, fără îndoială, nu numai să influenţeze una sau mai multe pieţe, în particular,
ci chiar să rivalizeze cu guvernele naţionale, să-şi impună normele, valorile proprii şi să schimbe
culturile de afaceri. Principala modalitate de pătrundere a multiplelor tipuri de corporaţii
multinaţionale pe pieţele naţionale ale diferitelor state, în varii domenii de activitate, a fost şi a

25
rămas investiţia directă de capital. De aceea, uneori, însuşi conceptul de flux investiţional este
asociat automat prezenţei şi activităţii acestor firme, mult râvnită de unele ţări, blamată cu
intensitate de altele. Până în prezent, cercetarea economică de specialitate a reuşit, în mare
măsură, să reflecte contribuţia, dimensiunile şi puterea economică proprii corporaţiilor. Dincolo,
însă, de certitudini, rămân multe probleme controversate, cărora nu li s-a găsit încă un răspuns
incontestabil, dovadă a controverselor practice care însoţesc activitatea acestor firme peste
hotarele statelor de origine.
Având forme şi structuri organizatorice extrem de diversificate, ce integrează resursele
materiale şi umane aparţinătoare unui capital "multinaţional”, aceste firme au generat mecanisme
economice noi, au transformat stări de fapt, generând extrateritorializarea activităţii de
producţie, repartiţie, schimb şi consum. Ele au generat apariţia tendinţelor de globalizare a
concurenţei şi de internaţionalizare a diverselor interese economice. Multiplele surse de
specialitate ne permit realizarea unei „fişe” sintetice a acestor firme:
o în lume există şi funcţionează cel puţin 40.000 de corporaţii multinaţionale, având
peste 250.000 de filiale de producţie, cercetare, sau comercializare în alte state decât cel de
origine;
o ele au ajuns să ofere peste 30% din produsul naţional brut mondial, 3/5 din comerţul
mondial cu produse nonagricole;
o deţin 3/4 din capacitatea de inovaţie a întregii omeniri;
o în cadrul corporaţiilor sunt direct angajate peste 73 de milioane de persoane, iar
efectele indirecte produse asupra ocupării şi specializării forţei de muncă sunt cel puţin tot atât
de importante ca şi cele directe;
o stocul cumulat al investiţiilor directe de capital efectuate în străinătate de aceste firme
a ajuns în anul 2002 la impresionanta cifră de 2,6 trilioane de dolari, faţă de numai 519 miliarde
de dolari în 1980 şi 1,7 trilioane în 1990;
o fluxurile anuale de investiţii directe în străinătate au înregistrat în ultimii 10 ani
ritmuri de creştere valorică mai mari decât ritmurile de creştere a schimburilor comerciale
internaţionale;
o deja, în anul 1988 primele 600 de mari corporaţii dădeau circa 25% din întreaga
valoare adăugată a producţiei industriale mondiale;

26
 o între primele 100 entităţi economice ale lumii (măsurate prin diverşi indicatori
economici), 51 sunt în prezent corporaţii multinaţionale, - abia 49 sunt ţări (economii naţionale);
o treime din comerţul mondial reprezintă, de fapt, tranzacţii economice între diferitele
unităţi teritoriale ale aceleiaşi corporaţii multinaţionale (deci, comerţ intrafirmă);
Lista elementelor economice pe care le considerăm importante în definirea noilor
dimensiuni cantitative şi calitative ale fenomenului corporaţii multinaţionale poate continua cu
multe alte elemente pline de semnificaţii. Fără a avea intenţia de a realiza, neapărat, o descriere a
argumentelor pro sau contra corporaţiilor multinaţionale, trebuie, totuşi, să facem precizarea că
argumentele, multe dintre ele pertinente, în favoarea sau împotriva rolului acestor firme sunt
extrem de diversificate.
Transformările care au loc astăzi în economia mondială au atins un ritm extrem de alert.
Aceste transformări se manifestă la toate nivelurile organizării afacerilor adică, atât la cel macro,
mezo-, cât şi la cel microeconomic. O astfel de schimbare permanentă, uneori foarte rapidă,
alteori ceva mai lentă, a factorilor de mediu economic internaţional, influenţează şi antrenează în
mare măsură şi evoluţia întreprinderilor economice. Ceea ce, însă, s-a remarcat cu deosebită
pregnanţă, mai ales în ultimele decenii, au fost transformările pe care le-au suferit corporaţiile
multinaţionale, din punct de vedere evolutiv, al adaptării permanente la mediul de afaceri în care
operează. Constituindu-se într-o succesiune de faze sau etape consecutive, aceste schimbări la
care au fost supuse firmele de afaceri constituie un întreg proces de redimensionări şi realocări
de fonduri, în scopul menţinerii lor la parametri înalţi ai competitivităţii internaţionale.
Urmărind în permanenţă să sporească eficienţa economică a activităţilor, pe termen scurt,
mediu sau lung, să crească vânzările, să câştige noi pieţe de desfacere şi să dezvolte noi
capacităţi de producţie, dând un răspuns adecvat mişcărilor concurenţei, de-a lungul timpului,
firmele au căutat noi oportunităţi de afaceri în afara spaţiului economic al ţărilor de origine.
Activitatea lor economică a fost supusă, astfel, unui intens proces de internaţionalizare. Deşi, aşa
cum menţionează unii autori, este greu să se vorbească, încă, despre o teorie a internaţionalizării
întreprinderii, deoarece nici măcar termenul, în sine, nu este pe deplin clarificat, totuşi, în linii
mari, acesta este folosit pentru a descrie creşterea graduală a implicării firmei în afacerile
internaţionale, respectiv modul în care ea reacţionează la schimbările de mediu economic în care
evoluează.

27
 Etapele internaţionalizării activităţilor celor mai multe dintre firmele multinaţionale se
consideră a fi, în principal, cinci.
Prima etapă începe o dată cu manifestarea dorinţei firmei de a-şi extinde vânzările, prin
efectuarea de exporturi, pe noi pieţe, aflate în alte ţări. La început, firma realizează acest lucru
apelând la serviciile oferite de către intermediarii comerciali, fie ei simpli agenţi de vânzări sau
cumpărări, fie comisionari. Datorită dimensiunilor nu prea mari ale firmei, aceasta apelează la
serviciile intermediarilor, deoarece nu cunoaşte bine condiţiile concrete de pe piaţa unde doreşte
să-şi extindă afacerile. Aceasta are în vedere evitarea riscurilor care ar rezulta din efectuarea de
investiţii în capacităţi proprii, externe, de vânzare sau cumpărare. În multe situaţii, apelând la
serviciile intermediarilor, firma beneficiază de aportul acestora în adaptarea produsului la
cerinţele clientelei locale, în oferirea de servicii post-vânzare, ca şi într-o oarecare coordonare a
planurilor de afaceri, dacă sunt urmărite mai multe tipuri de produse cumpărate şi vândute. În
aceste situaţii riscul ca intermediarii să nu răspundă întocmai cerinţelor trasate de firmă se
consideră mai mic decât cel ca investiţia într-o filială proprie de comerţ să nu aibă succes. Firma
mai apelează la serviciile intermediarilor de afaceri şi în situaţia în care doreşte să negocieze
contracte de cedare a licenţei de fabricaţie, sau a dreptului de proprietate. De asemenea, mai
există şi situaţiile în care firma comercializează produse care sunt dificil sau imposibil de
deplasat. În această categorie se înscriu firmele care-şi „vând experienţa” în construcţia de
autostrăzi în alte ţări, sau oferă servicii medicale, de consulting, turistice, recurgând, în acest sens
la alte firme din ţările gazdă.
Dar firma nu se va limita mult timp la astfel de metode de desfăşurare a afacerilor în
exterior, în condiţiile în care pieţele sunt favorabile produselor sale, sau dacă concurenţa începe
să-şi facă simţită prezenţa în ţările respective. Ea va căuta să-şi îmbogăţească experienţa din
activitatea pe alte pieţe, îşi va mări segmentele de piaţă unde se va impune, va deveni mai
puternică, în condiţiile în care ea va reuşi să-şi menţină un grad mai înalt de competitivitate în
faţa concurenţei. Va urmări, în acelaşi timp, să-şi exercite tot mai mult controlul asupra formei,
condiţiilor şi termenilor în care se desfăşoară activităţile sale în străinătate şi să gestioneze
resursele proprii alocate la faţa locului. Este cunoscut că avantajele folosirii intermediarilor
constau, în principal, în experienţa lor în comercializarea produselor pe segmente mai mici sau
mai mari de piaţă, în faptul că le sunt familiare condiţiile specifice de pe pieţele în care activează
şi în capacitatea unora de a oferi diferite servicii aferente serviciului comercializat. În acelaşi

28
timp, dezavantajele recurgerii la serviciile lor sunt, uneori, majore. Un agent, în multe situaţii
este liber să servească mai mulţi clienţi, iar firma reprezentată este pusă, de multe ori, în situaţia
de a cheltui sume suplimentare doar pentru a se asigura că intermediarii servesc în mod optim
interesele ei în afaceri. În plus, formele directe prin intermediere nu oferă firmei reprezentate
posibilitatea obţinerii celui mai bun preţ la export, din cauza părţii din acesta alocate
comisionului.
De aceea, în cea de a doua etapă, dacă va avea puterea să o facă, firma va dori să devină
proprietara directă a reţelelor de comercializare a produselor care o interesează. Astfel, ea va
trece la dezvoltarea propriilor facilităţi specializate în acest scop în străinătate, va înfiinţa primele
filiale de vânzare. De regulă, privind lucrurile într-o manieră evolutivă, aceste filiale nu se vor
limita la negocierea şi încheierea de contracte de import - export, urmate de operaţiuni de acest
gen, ci, treptat, ele vor asigura şi alte servicii, cum sunt: trierea mărfurilor, ambalarea, marcarea,
stocarea, distribuţia, serviciile post-vânzare şi altele, care, o dată cu pregătirea specialiştilor
proprii, vor constitui premisa transformării lor, în timp, în filiale de producţie. Acest lucru este,
bineînţeles, valabil în cazul în care ele vor fi parte a unei strategii de extindere a firmei-mamă în
acea zonă.
În etapa a treia a internaţionalizării, o parte a procesului de producţie este transferată
din ţara de origine într-o ţară străină, pe calea investiţiilor directe. Această producţie din
străinătate poate lua locul exporturilor dinspre ţara de origine către piaţa statului gazdă, în
situaţia în care ea este destinată acesteia. În altă ordine de idei, producţia din străinătate poate
suplimenta producţia obţinută în statul de origine, sau poate fi complet independentă de aceasta.
Indiferent de situaţii, investiţia directă efectuată poate avea ca obiect implementarea unui activ
complet nou în străinătate, sau poate fi făcută în scopul de a prelua un obiectiv deja existent. Faţă
de etapa a doua, firma a înregistrat un progres, deoarece, în această etapă, ea nu se mai limitează
la a deţine în proprietate doar obiective de comerţ, ci, prin noile investiţii efectuate, are în
proprietate şi facilităţi de producţie. Trebuie să amintim, în acest context, că decizia de a produce
în ţara de origine şi a exporta în alte ţări, sau cea de a produce şi a vinde la faţa locului, în statul
gazdă depinde de o serie de factori, cum sunt: raportul dintre mărimea costurilor celor două
operaţiuni, previziunile referitoare la dimensiunile pieţei de desfacere, costul transporturilor,
măsurile luate de statele-gazdă în ceea ce priveşte barierele vamale şi cele referitoare la condiţiile
oferite investitorilor străini. În acelaşi mod stau lucrurile şi în luarea deciziei privind producerea

29
la faţa locului, sau cedarea doar a licenţei de fabricaţie unor producători autohtoni. Licenţierea
este de preferat atât timp cât efortul efectuării de investiţii directe este mare. În situaţia inversă,
firma optează să treacă de la cedarea licenţei la efectuarea de investiţii directe. Considerăm ca
având o mare importanţă legătura care există între producţia internaţională şi comerţul
internaţional. Relaţia dintre cele două variabile, aşa cum menţionează şi alţi autori, este de
reciprocitate şi nu unilaterală. În general, se pot distinge trei tipuri principale de producţie
internaţională. Primul este cel „bazat pe resurse” sau destinat exportului. Cel de al doilea tip, este
reprezentat de producţia „orientată către piaţa locală”, numită şi înlocuitoare a importurilor, iar
cea de a treia categorie este cea a producţiei „raţionalizate” sau internaţional - integrate. Acesta a
fost primul tip de producţie internaţională, în ordinea apariţiei pe scena mondială. Producţia
internaţională bazată pe resurse îşi are sorgintea în activităţile firmelor multinaţionale desfăşurate
în statele slab dezvoltate, în fostele colonii sau teritorii dependente, fiind îndreptată spre ex-
ploatarea resurselor locale de materii prime şi semifabricate din aceste ţări, şi, mai recent, cea
orientată către folosirea forţei de muncă ieftine. Efectele acesteia asupra comerţului internaţional
se manifestă, în primul rând, în sensul promovării lui. Ea încurajează exportul materiilor prime
din ţările în care acestea sunt exploatate. În al doilea rând, acest tip de producţie stimulează
exporturile din ţările de origine, în mod direct, prin exportul de echipament de producţie şi
exploatare a resurselor, destinat ţărilor unde resursele erau sau sunt exploatate, şi, în mod
indirect, prin reexportul de bunuri manufacturate cu costuri mai reduse către terţe ţări. Producţia
internaţională orientată către piaţa locală sau care substituie importurile duce atât la efecte de
substituire a comerţului, cât şi la creare de comerţ. Cele de substituire a importurilor apar, din
perspectiva ţării gazdă a unei investiţii directe din străinătate, deoarece, prin producerea unor
bunuri la faţa locului, ele nu se mai obţin pe calea importurilor. Din perspectiva ţării de origine a
acestei investiţii, acest tip de producţie apare ca un export de locuri de muncă. Efectul de creare
de comerţ se produce în mai multe feluri. În mod direct, se creează comerţ, în cazul în care
compania-mamă, sau alţi ofertanţi din ţara de origine a acesteia exportă către ţara gazdă noi
componente către aceasta din urmă, în vederea procesării lor finale, de către filiala locală,
produsele obţinute fiind complementare primelor şi fiind destinate reexportului. În mod indirect,
prezenţa filialei în ţara gazdă poate duce la o creştere a cererii acestei ţări pentru alte tipuri de
produse, care urmează a fi procurate, cel puţin pe termen scurt, pe calea importurilor. Acest al
doilea tip de producţie internaţională (orientată spre piaţa locală, sau care înlocuieşte

30
importurile), are loc, în primul rând, între ţări cu o dezvoltare comparabilă. În sfârşit, cea mai
complexă relaţie cu comerţul internaţional o dezvoltă producţia raţionalizată sau integrată la
nivel internaţional. Aceasta a rezultat ca urmare a integrării internaţionale a activităţilor
corporaţiilor multinaţionale, ale căror filiale au jucat un rol tot mai complex de centre
specializate în anumite operaţiuni de producţie, în cadrul structurii internaţionale a acestor
entităţi economice. Al treilea tip de producţie internaţională generează efecte de creare de comerţ
atât pentru ţara de origine a firmei investitoare, cât şi pentru ţara gazdă. În timp ce producţia
orientată spre resurse, adică primul tip, generează exporturi dinspre statul gazdă către ţara de
origine, iar producţia orientată spre piaţa locală poate duce la creşterea exporturilor dinspre ţara
de origine către cea gazdă, ultimul tip de producţie, cea integrată, creează posibilitatea apariţiei
atât a exporturilor cât şi a importurilor din şi înspre ambele ţări. În acest fel, efectele nete ale
comerţului sunt greu de determinat, dar se poate estima că depind de mărimea contribuţiei unei
filiale a corporaţiei în totalul valorii adăugate a acesteia şi de mărimea relativă a pieţei pe care ea
îşi propune să o acopere.
A patra etapă în procesul de internaţionalizare a firmei este cea a lărgirii şi consolidării
reţelei de activităţi de producţie în străinătate. Dacă activităţile iniţiale de peste hotare ale firmei,
cuprinzând părţi mici din procesul de producţie, constând în simple asamblări finale ale
produselor care urmează să fie vândute, sau în prelucrări iniţiale, la faţa locului, au succes, sau
piaţa dă semne de extindere, atunci firma îşi va transfera mai multe părţi ale acestui proces peste
graniţe, atribuindu-le filialelor. Aşa ceva s-a întâmplat în cazul producătorilor de automobile
japonezi în Europa sau S.U.A. Astfel, pe măsură ce filialele câştigă experienţă, iar ţările gazdă
manifestă o creştere a interesului pentru acestea, facilitându-le acţiunea, are loc un proces de
integrare verticală a activităţilor firmei la nivel internaţional. Totodată, poate avea loc şi o lărgire
a spectrului de bunuri produse de către filialele de peste hotare ale firmei, ceea ce duce la o
integrare pe orizontală a activităţilor acesteia. În funcţie de caracterul strategiei urmate de firmă,
ofensivă sau defensivă, ea va urmări să-şi diversifice activitatea de peste hotare, ceea ce o va
determina să achiziţioneze noi active, de la alte firme, sau să recurgă la alianţe cu caracter
strategic.
A cincea etapă este considerată a fi cea a integrării regionale sau globale a reţelei de
activităţi internaţionale. În această etapă, firma urmăreşte o redistribuire a activităţilor între ţara
de origine şi cele gazdă. Astfel, atât compania-mamă, cât şi filialele vor urmări să producă bunuri

31
diferite, care apoi vor fi comercializate la nivel mondial, sau doar regional, fiind, de multe ori,
distribuite prin propria reţea a firmei. De asemenea, o parte a activităţilor de cercetare-dezvoltare
vor fi preluate de către filiale, producându-se o anumită specializare internaţională a activităţilor.
Atingerea celei de a cincea etape a procesului de internaţionalizare a firmei depinde de o serie de
factori, dintre care enumerăm câţiva: tipul şi mărimea gamei de bunuri produse, măsura în care
specializarea activităţilor poate genera economii de scară, ţările în care se efectuează investiţiile,
uşurinţa cu care produsele intermediare sau finale pot fi comercializate peste frontiere, costurile
tranzacţiilor intrafirmă şi atitudinea strategică pe care o adoptă firma în legătură cu propriile
operaţiuni de producţie în străinătate. Oricum, firmele care au ajuns să practice astfel de strategii
nu sunt foarte numeroase. Cele care au atins un asemenea stadiu sunt prezente în domenii
precum producerea de automobile, construcţii de maşini, computere, dar şi altele.
Ajungând în cel de-al cincilea stadiu al internaţionalizării lor, firmele ating nu numai
proporţii apreciabile, dar şi un înalt grad de flexibilitate, fiind capabile să se adapteze la factorii
de mediu economic care tind să le influenţeze activitatea. Totodată, ele urmăresc adâncirea
integrării activităţilor lor desfăşurate prin intermediul întregii structuri complexe şi
interdependente de filiale de producţie şi comerţ. În acest context se poate vorbi despre aşa
numitele „firme-reţea”. Acest concept este nou în materie şi se referă la firmele multinaţionale
care participă la reţele internaţionale de activităţi, prin colaborări cu alte firme, sau au reuşit să-şi
constituie singure propria reţea specializată şi interdependentă. Fiind rezultatul adâncirii
diviziunii internaţionale a muncii, contribuind, totodată, la amplificarea acestui fenomen, reţelele
internaţionale de producţie la nivel intra-firmă sau inter-firme au ajuns în situaţia să influenţeze
decisiv fluxurile productive, în sensul că cea mai mare parte a componentelor unui produs să
provină din alte ţări decât cea în care se asamblează produsul final. Exemple de acest gen sunt
foarte numeroase. Limitându-ne doar la câteva, am aminti cazul firmei Whirlpool, care, în
vederea asamblării finale în Franţa a unor tipuri de frigidere, apelează la motoarele fabricate în
Italia şi Spania, la componente electronice produse în Germania, la componente metalice de
provenienţă franceză sau germană, precum şi la mase plastice din Marea Britanie. Este, de
asemenea, cunoscut exemplul lui Ford, care, pentru modelul Escort, a apelat la propriile filiale
sau la componente realizate de alţi subcontractori, toate răspândite în nu mai puţin de 15 state de
pe 3 continente.

32
 Reţelele internaţionale ale firmelor multinaţionale constituie, ele însele, faze ale integrării
internaţionale tot mai complexe a activităţilor acestora. Astfel, putem distinge, în primul rând, o
integrare simplă, sau superficială a activităţilor, în cazul în care o singură fază a procesului de
fabricaţie a unui produs este situată în străinătate. Un exemplu în acest sens este cel al unor
producători germani de textile, care produc şi prelucrează de decenii fibrele în nordul Europei,
pentru ca mai apoi materialele să fie trimise în sudul continentului, unde, datorită costului mai
redus al forţei de muncă, ele să fie transformate în produs finit şi reexpediate în ţara de origine,
pentru a fi finisate şi comercializate. Apoi, putem vorbi de o integrare complexă sau în
profunzime a activităţilor care presupune participarea mai multor centre de producţie, localizate
în ţări diferite, într-o manieră coordonată la producerea aceluiaşi bun. Acesta este cazul
producătorilor de automobile americani în Europa. Trecerea progresivă de la o integrare
superficială a producţiei, la una în profunzime, implică din partea firmelor efectuarea de
investiţii directe în străinătate de valori mari, dezvoltarea de operaţiuni comerciale intra-firmă şi
inter-firme, transfer de know-how, de tehnologie şi de informaţii diverse aferente proceselor de
producţie implicate.
În faza integrării simple a producţiei, puterea de decizie rămâne, în mare măsură, un
atribut al societăţii-mamă, care transmite ordinele filialelor prin intermediul canalelor ierarhice.
Coordonarea activităţilor este realizată la nivel regional, având loc delocalizarea unei singure
etape de fabricaţie a produsului. În cazul integrării complexe, sistemul devine mult mai
descentralizat, crescând, însă, intensitatea şi complexitatea legăturilor între structurile firmei.
Cresc schimburile de componente şi semifabricate între filiale, fluxurile de informaţii, de resurse
umane şi financiare devin multidirecţionale.
Întreprinderile multinaţionale, ca entităţi economice complexe şi multidimensionale, au
ajuns să funcţioneze în medii economice complexe şi variate. Ele sunt nevoite să-şi evalueze în
permanenţă punctele ţări şi cele slabe şi să-şi adapteze cât mai bine comportamentul în afaceri
mediilor în care operează, ţinând seama de contextul economic, politic şi cultural al acestora.
Companiile mari şi foarte mari au tot interesul să elaboreze o foarte minuţioasă analiză a
mediului de afaceri şi să alcătuiască planuri detaliate şi cuprinzătoare menite a le coordona
activităţile la nivel naţional, regional sau mondial. În acest sens, o importanţă fundamentală o au
strategiile alese de către corporaţiile multinaţionale. Elaborarea unei strategii implică, înainte de
toate, adoptarea unor decizii referitoare la modul cum să se realizeze gestionarea optimă a

33
capacităţilor de producţie, pentru ca acestea să fie cât mai bine adaptate mediului economic şi
pentru a crea un avantaj competitiv. Dacă se ia în considerare întregul mediu internaţional de
desfăşurare a activităţilor corporaţiei, atunci se recurge la strategia globală, care reprezintă un
plan deosebit de complex vizând alegerea căii optime de alocare internaţională a resurselor,
luând în calcul toate oportunităţile şi constrângerile, comportamentul şi puterea de reacţie a
concurenţei, indiferent unde s-ar manifesta ea în lume.
În ultimii ani, corporaţiile multinaţionale s-au orientat în mod constant către elaborarea
de strategii de ansamblu, care să le asigure coordonarea, conducerea şi controlul operaţiunilor pe
spaţii întinse, din câteva considerente cum sunt: existenţa unor largi segmente de consumatori,
grupaţi în cadrul unor pieţe de mari dimensiuni, a căror apariţie a fost favorizată de fenomene de
integrare regională pe aproape toate continentele lumii, reducerea barierelor ţărifare şi neţărifare
rezultată în urma repetatelor runde de negocieri comerciale internaţionale, progresele înregistrate
în tehnologie, mijloace de transport şi telecomunicaţii precum şi altele.
Strategia de integrare globală poate duce la obţinerea unei flexibilităţi sporite în
configurarea operaţiunilor la nivel global, dar nu permite firmei să răspundă în cea mai bună
manieră preferinţelor şi gusturilor clienţilor dintr-o singură ţară.
Din acest motiv, corporaţiile recurg la un al doilea tip de strategie, şi anume, caută să-şi
menţină avantajul competitiv prin strategii de adaptare la cerinţele mediului economic naţional.
Acest tip de strategie presupune ca firma multinaţională să acorde o mult mai mare autonomie
filialelor sale situate în diferite ţări ale lumii, oferindu-le posibilitatea de a se adapta cât mai bine
la condiţiile pieţei locale. Viteza cu care corporaţia în ansamblu reuşeşte să răspundă diferitelor
preferinţe şi reglementări din multe ţări în care acţionează îi oferă un avantaj competitiv faţă de
firmele care urmăresc strategii de integrare globală a activităţilor. În aceste condiţii, corporaţia
care urmăreşte adaptarea la fiecare mediu economic naţional operează în majoritatea ţărilor în
care deţine filiale ca şi când ar fi o firmă locală.
Dar care ar fi avantajele competitive ale ei în raport cu concurenţa firmelor locale? În
primul rând, corporaţia multinaţională, în comparaţie cu o simplă firmă locală, are capacitatea de
a partaja riscul pierderii de resurse financiare între diferitele sale filiale, care beneficiază de
amplasamente şi medii economice diferite. În al doilea rând, ea poate să împartă costurile
cercetării-dezvoltării la un mult mai mare număr de vânzări. În al treilea rând, aceasta poate să
coordoneze la nivel internaţional exporturile unei anumite filiale, deoarece posedă o experienţă

34
mult mai bogată în ceea ce priveşte operaţiunile internaţionale, având şi structura adecvată. În al
patrulea rând, corporaţia poate transfera experienţa de lucru şi tehnologia acumulată în cadrul
unei filiale, către altele, mărind în acest fel cunoştinţele în cadrul întregii organizaţii. Corporaţiile
care au ajuns să aplice o astfel de strategie sunt denumite companii „multidomestice”, tocmai
pentru că încearcă să acţioneze în fiecare mediu naţional asemeni unor firme locale.
Foarte multe corporaţii multinaţionale nu au atins încă stadiul de organizare în care să se
poată afirma că sunt în întregime integrate la nivel global, sau că răspund cu maximum de
operativitate cerinţelor fiecărei pieţe locale în parte. Dar scopul urmărit de corporaţiile cu
adevărat eficiente şi adaptabile este acela de a crea un compromis între cele două tipuri de
strategii descrise mai sus. Cele mai multe caută să respecte simultan ambele principii, dar,
totodată, să adopte şi cele mai potrivite decizii în funcţie de situaţiile concrete în care sunt puse.
Corporaţiile sunt nevoite să pună mereu în balanţă avantajele pe care le generează sporirea
flexibilităţii organizaţiei la nivel global şi adaptabilitatea la nivel zonal sau naţional. Îndeplinirea
cu succes a acestui scop depinde de felul în care corporaţia ştie şi înţelege să-şi organizeze
structurile interne şi să-şi selecteze şi să-şi aleagă cadrele de conducere, pentru a fi cât mai
maleabilă şi mereu pregătită să dea un răspuns adecvat schimbărilor de mediu economic.
Se consideră că firmele multinaţionale pot să obţină avantajul competitiv prin cel puţin
trei căi, proprii strategiilor globale.
o primă cale constă în minimizarea costurilor. Scopul acesteia constă în organizarea de
aşa natură a marketingului, producţiei şi realizării produsului încât să se diminueze cât mai mult
posibil cheltuielile acestor activităţi, micşorând preţul de vânzare, sau vânzând cu acelaşi preţ ca
şi concurenţii, dar cu o marjă mai mare de profit. Această cale implică urmărirea avantajelor
economiei de scară, precum şi drastice diminuări ale cheltuielilor de regie, service, reclamă şi
aşa mai departe.
o a doua cale are în vedere politica de produs a firmei, şi constă în folosirea mărcii de
fabrică, în fabricarea de aşa natură a produsului încât acesta să încorporeze anumite trăsături
specifice, putând fi diferenţiat de cele ale concurenţilor, acordarea de servicii post-vânzare
superioare calitativ, creşterea calităţii produsului vizavi de cea a concurenţei etc.
 A treia cale este cea a definirii scopului urmărit de firmă. În timp ce unele firme oferă
o gamă foarte diversă de bunuri, în scopul de a satisface cât mai complet necesităţile clientelei,
altele preferă să se concentreze pe segmente foarte înguste de piaţă. Astfel, firmele care nu

35
reuşesc să fie competitive prin lărgirea gamei de bunuri fabricate, îşi concentrează activitatea în
scopul servirii unei categorii mai restrânse de clienţi, reuşind, prin reducerea costurilor şi prin
politica de produs, să devină şi să se menţină competitive în limitele acestui segment îngust de
piaţă. Un exemplu devenit clasic de corporaţie multinaţională care a preferat să se orienteze spre
o gamă foarte diversă de produse este I.B.M.. Mult timp, această firmă a căutat să concureze pe
piaţa internaţională (pe toate segmentele pieţei internaţionale a computerelor), făcându-şi,
totodată, cunoscute produsele în întreaga lume. Beneficiind de pe urma economiei de scară,
I.B.M. a reuşit să-şi vândă produsele la preţuri competitive. Cu timpul, însă, mulţi dintre
concurenţii lui I.B.M. au preferat să se specializeze pe un segment mai îngust de piaţă şi să
devină şi ele cunoscute în lume. Astfel, Burroughs s-a implicat în principal în producerea de
computere mari, DEC şi-a focalizat eforturile înspre minicalculatoare, iar Compaq şi Apple s-au
făcut cunoscute în domeniul microcalculatoarelor. Toate aceste firme au concurat tot mai intens
firma I.B.M., pentru că au ştiut să-şi dirijeze eforturile către categorii mai înguste de produse, dar
care reprezentau punctele lor forte.
În concluzie, considerăm că, în zilele noastre, corporaţia multinaţională este o entitate
economică aflată în continuă mişcare în contextul procesului de internaţionalizare şi al trecerii la
folosirea strategiilor globale, cel puţin din trei motive. Ea constituie astăzi un sistem complex, în
interiorul căruia se manifestă permanent o contradicţie între flexibilitate şi coordonarea
activităţilor. Această contradicţie îşi are originea în însăşi tendinţa de mişcare a firmei peste
hotare, în dorinţa permanentă de extindere a acţiunilor ei dincolo de graniţele ţării de origine. În
al doilea rând, problema delimitării frontierelor firmei este tot mai dificilă, pentru că diversitatea
activităţilor sale este în continuă creştere. În al treilea rând, evoluţia permanentă a produselor, a
tehnicilor de producţie şi comercializare, a mediilor locale de afaceri, modifică în permanenţă
condiţiile în care firma îşi desfăşoară activităţile, strategia sa, precum şi formele organizării sale
interne.

36