LEAVE!

Legea Energiei Antemporale Valabilă Entităților

Creat exclusiv de către:

Ionaș Vadim
Rusu Paisie

ESTE INTERZISĂ DISTRIBUIREA, COPIEREA SAU EDITAREA ACESTUI DOCUMENT

FĂRĂ PERMISIUNEA DEȚINĂTORILOR DREPTURILOR DE AUTOR

©2021 Vadim Ionaș, Paisie Rusu, LASM

Importanța funcțiilor logaritmice și trigonometrice în știință și aplicarea
acestora
Introducere. Scopul acestei cercetări este de a descrie, prin exemple concrete, utilizarea
ecuațiilor logaritmice și trigonometrice și importanța lor în fizică și informatică. Aplicațiile
acestor funcții sunt foarte răspândite, iar multe dependențe dintre mărimi fizice sunt exprimate
prin relații de acest tip. Algoritmii de rezolvare al unor probleme din informatică pot fi descriși
prin dependențe logaritmice, polinomiale, exponențiale sau mixte. Funcțiile trigonometrice
deseori descriu configurația sistemelor fizice, aranjarea particulelor în câmpuri conservative și
dependențe dimensionale elementare. Acestea joacă un rol esențial în rezolvarea anumitor tipuri
de ecuații diferențiale care nu ar admite soluții analitice fără aplicarea funcțiilor trigonometrice.
În paginile ce urmează, vom rezolva câteva probleme ale căror soluții sunt exprimate prin
funcțiile descrise mai sus, sau care necesită aplicarea acestora pentru a fi soluționate.
Aplicații ale funcțiilor exponențiale în fizică:
Soluții ale ecuațiilor diferențiale ordinare de ordinul 2:
A)
Propunem spre rezolvare următoarea problemă: un corp sferic este aruncat de la pământ cu viteză
inițială 𝑣0 sub un unghi 𝛼 față de orizont, în prezența rezistenței aerului 𝐹 = −𝑚𝑘𝑣 unde 𝑚 este
masa, iar 𝑣 este viteza. Să se afle ecuațiile mișcării corpului în sistemul de coordonate cartesiene
cu originea în punctul de lansare, cu direcția verticală luată după axa 𝑦, iar cea orizontală dupa
axa 𝑥. După axa x:
𝐹 −𝑚𝑘𝑣𝑥
𝑎𝑥 = = = −𝑘𝑣𝑥
𝑚 𝑚
𝑑𝑣 𝑑𝑥 𝑑2𝑥 𝑑2𝑥 𝑑2𝑥 𝑑𝑥
𝑎= 𝑣= , astfel 2
= 𝑎 𝑥 ⇔ 2
= −𝑘𝑣 𝑥 ⇔ 2
= −𝑘 ⇔ 𝑥̈ + 𝑘𝑥̇ = 0
𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡
Aceasta este o ecuație diferențială standardă, ai cărei soluție este 𝑥(𝑡) = 𝐴𝑒 −𝑘𝑡 + 𝐵
Constantele pot fi calculate din condițiile inițiale, deoarece este cunoscut că
𝑥(0) = 0, 𝑥̇ (0) = 𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼
Din prima condiție se obține 𝐴 = −𝐵, din a doua, dat fiind că 𝑥̇ = −𝐴𝑘𝑒 −𝑘𝑡 , avem:
𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼 −𝑘𝑡 𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼
𝑥=− 𝑒 +
𝑘 𝑘
Acum, după axa y:
−𝐹 − 𝑚𝑔 −𝑚𝑘𝑣𝑦 − 𝑚𝑔
𝑎𝑦 = = = −𝑘𝑣𝑦 − 𝑔
𝑚 𝑚
𝑑2𝑦
𝑎𝑦 = 2 ⇔ 𝑦̈ + 𝑘𝑦̇ + 𝑔 = 0
𝑑𝑡
Fie 𝑧 = 𝑘𝑦̇ + 𝑔(1) ⇔ 𝑧̇ = 𝑘𝑦̈ , ecuația devine:
 𝑧̇ 𝑑𝑧 1 𝑑𝑧 1
+𝑧=0⇔− = 𝑑𝑡 ⇔ − ∫ = ∫ 𝑑𝑡 ⇔ − ln(𝑧) = 𝑡 + 𝑐 ⇔ 𝑧 = 𝑒 −𝑘(𝑡+𝑐) = 𝐴′𝑒 −𝑘𝑡 (2)
𝑘 𝑘𝑧 𝑘 𝑧 𝑘

𝐴′ ≡ 𝑒 −𝑘𝑐 , din (1) și (2):

𝑑𝑦 𝐴′
𝐴′𝑒 −𝑘𝑡 − 𝑔 = 𝑘 ⇔ ∫(𝐴′𝑒 −𝑘𝑡 − 𝑔)𝑑𝑡 = 𝑘 ∫ 𝑑𝑦 ⇔ − 𝑒 −𝑘𝑡 − 𝑔𝑡 + 𝐵′ = 𝑘𝑦
𝑑𝑡 𝑘
𝑔
𝑦 = 𝐴𝑒 −𝑘𝑡 − 𝑘 𝑡 + 𝐵(3) (constantele au fost scrise sub formă mai generală)

Acum urmează să fie calculate aceste constante, utilizând 𝑦(0) = 0, 𝑦̇ = 𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼. Din prima
condție se obține 𝐴 = −𝐵, iar pentru a doua calculăm 𝑦̇ :
𝑔
𝑦̇ (0) = −𝐴𝑘 − 𝑘 = 𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼, de aici se obține, consecutiv:

𝑔 𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼 𝑔 𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼
𝐴=− 2
− 𝐵= 2+ , ecuația (3) ia forma:
𝑘 𝑘 𝑘 𝑘
𝑔 𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼 −𝑘𝑡 𝑔 𝑔 𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼
𝑦(𝑡) = (− − ) 𝑒 − 𝑡 + + (4)
𝑘2 𝑘 𝑘 𝑘2 𝑘
Acum, verificăm cazul în care 𝑘 = 0 pentru a ne convinge de veridicitatea ultimei ecuații. Logic,
ar trebui să obținem ecuația 𝑦(𝑡) în cazul în care nu este rezistență. Pentru aceasta aducem (4)
la forma:

−𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼𝑘𝑒 −𝑘𝑡 − 𝑔𝑒 −𝑘𝑡 − 𝑔𝑘𝑡 + 𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼𝑘 + 𝑔

𝑦 (𝑡 ) =
𝑘2
−𝑣0𝑠𝑖𝑛𝛼𝑘𝑒 −𝑘𝑡 −𝑔𝑒 −𝑘𝑡 −𝑔𝑘𝑡+𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼𝑘+𝑔
Acum verificăm lim observăm că această limită se încadrează
𝑘→0 𝑘2
în cele doua cazuri în care regula lui l’hopital este aplicabila, deoarece se obține infinit și la
numitor, și la numărător. Aplicând regula lui l’hopital de două ori obținem:
𝑑2 (−𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼𝑘𝑒 −𝑘𝑡 − 𝑔𝑒 −𝑘𝑡 − 𝑔𝑘𝑡 + 𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼𝑘 + 𝑔)
𝑑𝑘 2 −𝑡(𝑡𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼𝑘 + 𝑔𝑡 − 2𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼 )𝑒 −𝑡𝑘
lim = lim =
𝑘→0 𝑑2 (𝑘 2 ) 𝑘→0 2
𝑑𝑘 2
−𝑡(𝑔𝑡 − 2𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼) 𝑔𝑡 2
= =− + 𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼
2 2
Evident, această ecuație corespunde cu cazul în care rezistența aerului este neglijată. La fel
poate fi procedat și pentru ecuația de mișcare după axa x.
𝐁)
Fie aceeași condiție ca în punctul precedent, doar că de data aceasta vom include variația
câmpului gravitațional în care se află corpul. De această dată scopul principal este să descriem
viteza corpului în funcție de înălțimea la care se află. Ne interesează doar mișcarea pe axa y. În
rezolvarea acestei probleme se va evidenția un alt aspect important al ecuațiilor exponențiale –
metodă de rezolvare al unui tip specific de acuații diferențiale
În acest caz vom lua rezistența aerului ca fiind proporțională cu pătratul vitezei, deoarce
vitezele considerate sunt mult mai mari (coeficientul de rezistență nu este același, chiar dacă
mișcarea este descrisă de către același corp ca în cazul precedent). În primul rând, să obținem o
relație pentru accelerația gravitațională:
𝑀𝐺 𝑀𝐺 𝑟2 𝑟 2 𝑦 −2
𝑔= = ∙ = 𝑔0 ( ) = 𝑔0 (1 + )
(𝑟 + 𝑦)2 𝑟 2 (𝑟 + 𝑦 )2 𝑟+𝑦 𝑟
𝑦
Peentru înălțimi mici, unde 𝑦 ≪ 𝑟 ⇔ 𝑟 ≪ 1, putem utiliza aproximația (1 + 𝑎)𝑛 ≈ 1 + 𝑛𝑎,
2𝑦
astfel putem scrie 𝑔 = 𝑔0 (1 − ) (5)
𝑟

−𝑚𝑔 − 𝑚𝑘𝑣 2
𝑎= = −𝑔 − 𝑘𝑣 2 (6)
𝑚
𝑑𝑣
𝑑𝑦 = 𝑣𝑑𝑡 = 𝑣 (7)
𝑎
Din 5, 6 și 7:
2𝑦 2
𝑣 𝑑𝑣 −𝑔0 (1 − 𝑟 ) − 𝑘𝑣 𝑑𝑣 2𝑦 1
𝑑𝑦 = 𝑑𝑣 ⇔ = ⇔ + 𝑘𝑣 = −𝑔0 (1 − )
2𝑦 𝑑𝑦 𝑣 𝑑𝑦 𝑟 𝑣
−𝑔0 (1 − 𝑟 ) − 𝑘𝑣 2
1
𝑑𝑣 1
Efectuăm substituția 𝑣 = √𝑢(𝑦) ⇔ 𝑢 = 𝑣 2 , astfel 𝑑𝑢 = 2 𝑢−2

1 −1 𝑑𝑢 1 2𝑦 1 𝑑𝑢 2𝑦
𝑢 2∙ + 𝑘𝑢2 = −𝑔0 (1 − ) 𝑢−2 ⇔ + 2𝑘𝑢 = −2𝑔0 (1 − )
2 𝑑𝑦 𝑟 𝑑𝑦 𝑟
Astfel, putem aplica metoda factorului de integrare pentru a separa variabilele din această
ecuație. În acest caz factorul de integrare va fi 𝑒 ∫ 2𝑘𝑑𝑦 = 𝑒 2𝑘𝑦 , amplificând prin acesta,
obținem:
𝑑𝑢 2𝑘𝑦 2𝑦
𝑒 + 2𝑘𝑢 𝑒 2𝑘𝑦 = −2𝑔0 (1 − ) 𝑒 2𝑘𝑦
𝑑𝑦 𝑟
𝑑 2𝑦 2𝑦
( 𝑒 2𝑘𝑦 𝑢) = −2𝑔0 (1 − ) 𝑒 2𝑘𝑦 ⇔ 𝑒 2𝑘𝑦 𝑢 = ∫ −2𝑔0 (1 − ) 𝑒 2𝑘𝑦 𝑑𝑦
𝑑𝑦 𝑟 𝑟

2𝑘𝑦 2𝑘𝑦
4𝑔0 2𝑘𝑦 𝑒 2𝑘𝑦 4𝑔0 𝑦𝑒 2𝑘𝑦 4𝑔0 𝑒 2𝑘𝑦
𝑒 𝑢 = ∫ (−2𝑔0 𝑒 + 𝑦𝑒 ) 𝑑𝑦 = −2𝑔0 + − +𝐶
𝑟 2𝑘 𝑟 2𝑘 𝑟 4𝑘 2
𝑔0 𝑔0 2𝑔0 𝑔0 𝑔0 2𝑔0
𝑢=− − 2 + 𝑦 + 𝐶𝑒 −2𝑘𝑦 ⇔ 𝑣 2 = − − 2 + 𝑦 + 𝐶𝑒 −2𝑘𝑦
𝑘 𝑘 𝑟 𝑟𝑘 𝑘 𝑘 𝑟 𝑟𝑘
Constanta C poate fi găsită din condițiile inițiale, deoarece e cunoscut faptul că în momentul
când coordonata 𝑦 = 0, avem 𝑣 = 𝑣0 , astfel înlocuind în (11) obținem:
𝑔0 𝑔0 𝑔0 𝑔0
𝑣02 = − − 2 + 𝐶 ⇔ 𝐶 = 𝑣02 + + 2 . Astfel, formua finală este:
𝑘 𝑘 𝑟 𝑘 𝑘 𝑟
𝑔0 𝑔0 2𝑔0 𝑔0 𝑔0
𝑣2 = − − 2 + 𝑦 + (𝑣02 + + 2 ) 𝑒 −2𝑘𝑦
𝑘 𝑘 𝑟 𝑟𝑘 𝑘 𝑘 𝑟
Astfel, am obținut o relație implicită a vitezei în funcție de coordonata y. Acum vom încerca să
𝑑𝑣 𝑑
obținem o relație pentru 𝑦(𝑡). Fie 𝜑(𝑦) = 𝑑𝑦 = 𝑑𝑦 (√𝑎 + 𝑏𝑦 + 𝑐𝑒 𝑑𝑦 )

𝑔0 𝑔0 2𝑔0 𝑔0 𝑔0
𝑎≡− − 2 ;𝑏 ≡ ; 𝑐 ≡ 𝑣02 + + 2 ; 𝑑 ≡ −2𝑘
𝑘 𝑘 𝑟 𝑟𝑘 𝑘 𝑘 𝑟
𝑐𝑑𝑒 𝑦𝑑 + 𝑏
𝜑 (𝑦 ) = (8)
2√𝑎 + 𝑏𝑦 + 𝑐𝑒 𝑦𝑑
𝑑𝑡 𝑑𝑣 𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝜑 (𝑦 )
𝜑=𝜑 = ∙ = 𝑎 (𝑦 ) ⇔ 𝑑𝑦 = 𝑑𝑡 (9)
𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑦 𝑑𝑦 𝑎 (𝑦 )
Întrucât am determinat funcția 𝑣 2 (𝑦) acum putem descrie accelerația strict ca funcție de y.
Avem:
2𝑦 2𝑦
𝑎(𝑦) = −𝑔0 (1 − ) − 𝑘𝑣 2 = −𝑔0 (1 − ) − 𝑘(𝑎 + 𝑏𝑦 + 𝑐𝑒 𝑦𝑑 ) (10)
𝑟 𝑟
Din 8, 9 și 10
𝑐𝑑𝑒 𝑦𝑑 + 𝑏
− 𝑑𝑦 = 𝑑𝑡
2𝑦
2√𝑎 + 𝑏𝑦 + 𝑐𝑒 𝑦𝑑 ∙ (𝑔0 (1 − 𝑟 ) + 𝑘(𝑎 + 𝑏𝑦 + 𝑐𝑒 𝑦𝑑 ))

𝑐𝑑𝑒 𝑦𝑑 + 𝑏
−∫ 𝑑𝑦 = 𝑡 + 𝐸 = 𝐹(𝑦)
2𝑦
2√𝑎 + 𝑏𝑦 + 𝑐𝑒 𝑦𝑑 ∙ (𝑔0 (1 − ) + 𝑘(𝑎 + 𝑏𝑦 + 𝑐𝑒 𝑦𝑑 ))
𝑟

Deoarece 𝑦(0) = 0, vom avea 𝐹(0) = 𝐸

Acestea au fost câteva exemple ce verifică importanța absolută a funcțiilor exponențiale și
logaritmice, însă acestea sunt aplicate și în alte ramuri ale fizicii, de exemplu:

𝑞 = 𝑞0 𝑒 −𝑡/𝑅𝐶 descărcarea electrică a condensatorului

𝑇 = 𝑇𝐸 + (𝑇0 − 𝑇𝐸 )𝑒 −𝛼𝑡 legea pentru răcire

𝑃(ℎ) = 𝑃0 𝑒 −𝑚𝑔ℎ/𝑘𝑇 formula barometrică

𝑥 = 𝑥0 𝑒 −𝑏𝑡 oscilații amortizate

 Astfel, ne-am convins că aceste tipuri de ecuații au o însemnătate indiscutabilă.
2.1 Aplicații ale funcțiilor trigonometrice în fizică :
A) Subtituții trigonometrice:

Deseori, pentru a calcula valoarea integralelor unor funcții, algoritmii tradiționali, cum ar fi
subtituția simplă sau integrarea pe părți, nu oferă soluții analitice, de aceea este
întrebuințată substituția cu funcții trigonometrice. Acestea sunt des folosite pentru
calcularea lungimilor arcurilor. Propunem spre rezolvare o problemă în care este utilizată
această metodă. Să se afle lungimea traiectoriei unui corp aruncat sub un unghi 𝛼 față de
orizont.
Considerăm un mic segment de parabolă 𝑑𝑙. Din teorema lui Pitaroga putem scrie 𝑑𝑙 =
√(𝑑𝑥)2 + (𝑑𝑦)2 (1) unde 𝑑𝑥 și 𝑑𝑦 sunt micile distanțe pe orizontală și, respectiv, pe
verticală, parcurse de corp pe acest interval. Avem 𝑑𝑥 = 𝑣𝑥 𝑑𝑡(2) și 𝑑𝑦 = 𝑣𝑦 𝑑𝑡(3) unde 𝑣𝑥
și 𝑣𝑦 sunt vitezele instantanee pe orizontală și, respectiv, pe verticală descrise de corp în
intervalul 𝑑𝑡, considerate constante pe aceată porțiune de timp. Înlocuind (2) și (3) în (1)
obținem 𝑑𝑙 = √𝑣𝑥2 (𝑑𝑡)2 + 𝑣𝑦2 (𝑑𝑡)2

Viteza orizontală a corpului rămâne aceeași, iar cea verticală se schimbă conform legii 𝑣𝑦 =
𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼 − 𝑔𝑡 . Astfel avem:

𝑑𝑙 = √𝑣𝑥2 + 𝑣𝑦2 𝑑𝑡 = √(𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼)2 + (𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼 − 𝑔𝑡)2 𝑑𝑡

𝑙 = ∫ √(𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼)2 + (𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼 − 𝑔𝑡)2 𝑑𝑡

Acum să aflăm limitele de integrare după timp. Limita inferioară va fi 0, evident, iar cea
𝑣0 sin 𝛼
superioară va coincide cu timpul de urcare, dat de formula 𝑡u= . Astfel putem scrie:
𝑔

𝑣0 sin 𝛼 𝑣0 sin 𝛼
𝑔 𝑔 (𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼 − 𝑔𝑡)2
𝑙=∫ √(𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼)2 + (𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼 − 𝑔𝑡)2 𝑑𝑡 = ∫ √(𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼)2 (1 + 𝑑𝑡
0 0 (𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼)2

𝑣0 sin 𝛼 𝑣0 sin 𝛼
𝑔 (𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼 − 𝑔𝑡)2 𝑔 𝑔𝑡 2
𝑙=∫ 𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼√1 + 𝑑𝑡 = 𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼 ∫ √1 + (𝑡𝑔𝛼 − ) 𝑑𝑡
0 (𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼)2 0 𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼

𝑔𝑡 𝑑𝑧 𝑔 𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼
Substituim 𝑧 = 𝑡𝑔𝛼 − 𝑣 (4) atunci avem 𝑑𝑡 = − 𝑣 ⇔ 𝑑𝑡 = − 𝑑𝑧
0𝑐𝑜𝑠𝛼 0 𝑐𝑜𝑠𝛼 𝑔

𝑣0 sin 𝛼
Schimbând variabila de integrare, limita superioară o vom afla substituind 𝑡 = în (4),
𝑔

𝑣 sin 𝛼
𝑣0 𝑠𝑖𝑛𝛼 𝑔 0
𝑔
unde obținem 𝑧𝑚𝑎𝑥 = 𝑣 − = 0. Pentru limita inferioară substituim 𝑡 = 0
0𝑐𝑜𝑠𝛼 𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼
 În (13) unde obținem 𝑧𝑚𝑖𝑛 = 𝑡𝑔𝛼. Astfel din schimbul de variabilă obținem
0
𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼 𝑣02 𝑐𝑜𝑠 2 𝛼 0
𝑙 = 𝑣0 𝑐𝑜𝑠𝛼 ∫ √1 + 𝑧 2 ∙ (− ) 𝑑𝑧 = − ∫ √1 + 𝑧 2 𝑑𝑧
𝑡𝑔𝛼 𝑔 𝑔 𝑡𝑔𝛼

𝑑𝑧 1 1
Acum substituim 𝑧 = 𝑡𝑔𝜃 . Avem 𝑑𝜃 = 𝑐𝑜𝑠 2𝜃 ⇔ 𝑑𝑧 = 𝑐𝑜𝑠 2𝜃 𝑑𝜃 . Pentru limita superioară avem
0 = 𝑡𝑔𝜃 ⇔ 𝜃 = 0. Pentru limita inferioară avem 𝑡𝑔𝛼 = 𝑡𝑔𝜃. Evident, ecuația dată are ca
soluție orice număr de forma 𝛼 + 𝜋𝑛 ∀𝑛 ∈ 𝑁, adica de fiecare data când valoarea unghiului se
mărește cu 180° , valoarea ecuației 𝑡𝑔𝜃 este aceeași, însă în sensul fizic al acestei probleme
singura soluție relevantă ar fi 𝛼 = 𝜃, deoarece în planul fizic considerat unghiurile nu vor fi mai
mari de 180°. Astfel, în final putem scrie:

𝑣02 𝑐𝑜𝑠 2 𝛼 0 1 𝑣02 𝑐𝑜𝑠 2 𝛼 0 𝑠𝑖𝑛2 𝜃 1

𝑙=− ∫ √1 + 𝑡𝑔2 𝜃 𝑑𝜃 = − ∫ √1 + 𝑑𝜃 =
𝑔 𝛼 𝑐𝑜𝑠 2 𝜃 𝑔 𝛼 𝑐𝑜𝑠 2 𝜃 𝑐𝑜𝑠 2 𝜃

𝑣02 𝑐𝑜𝑠 2 𝛼 0 𝑠𝑖𝑛2 𝜃 + 𝑐𝑜𝑠 2 𝜃 1 𝑣02 𝑐𝑜𝑠 2 𝛼 0 1

𝑙=− ∫ √ 𝑑𝜃 = − ∫ 𝑑𝜃
𝑔 𝛼 𝑐𝑜𝑠 2 𝜃 𝑐𝑜𝑠 2 𝜃 𝑔 3
𝛼 𝑐𝑜𝑠 𝜃

𝑣02 𝑐𝑜𝑠 2 𝛼 𝛼 1
𝑙= ∫ 3
𝑑𝜃
𝑔 0 𝑐𝑜𝑠 𝜃

Acum să calculăm această integrală:

𝛼 1 𝛼
∫0 𝑑𝜃 = ∫0 𝑠𝑒𝑐 3 𝜃𝑑𝜃 aplicând formula de reducere pentru ∫ 𝑠𝑒𝑐 𝑛 𝑥𝑑𝑥 obținem:
𝑐𝑜𝑠 3𝜃
𝛼
3
𝑠𝑒𝑐𝛼 𝑡𝑔𝛼 1 𝛼
∫ 𝑠𝑒𝑐 𝜃𝑑𝜃 = + ∫ 𝑠𝑒𝑐𝜃 𝑑𝜃
0 2 2 0

∫ 𝑠𝑒𝑐𝑥 𝑑𝑥 este o integrală standardă, valoarea căreia este ln(𝑡𝑔𝑥 + 𝑠𝑒𝑐𝑥) astfel putem scrie:
𝑣02 𝑐𝑜𝑠 2 𝛼 𝛼 𝑣02 𝑐𝑜𝑠 2 𝛼 𝑠𝑒𝑐𝛼 𝑡𝑔𝛼 1 𝛼
𝑙= ∫ 𝑠𝑒𝑐 3 𝜃𝑑𝜃 = ( + ∫ 𝑠𝑒𝑐𝜃 𝑑𝜃)
𝑔 0 𝑔 2 2 0
𝛼
∫ 𝑠𝑒𝑐𝜃 𝑑𝜃 = ln(𝑡𝑔𝛼 + 𝑠𝑒𝑐𝛼 ) − ln(𝑡𝑔0 + 𝑠𝑒𝑐0) = ln(𝑡𝑔𝛼 + 𝑠𝑒𝑐𝛼 ) − 𝑙𝑛1 =
0

= ln(𝑡𝑔𝛼 + 𝑠𝑒𝑐𝛼 )
Astfel, avem:

𝑣02 𝑐𝑜𝑠 2 𝛼 𝑠𝑒𝑐𝛼 𝑡𝑔𝛼 1 𝑣02 𝑐𝑜𝑠 2 𝛼 1 𝑠𝑖𝑛𝛼 𝑠𝑖𝑛𝛼 + 1

𝑙= ( + ln(𝑡𝑔𝜃 + 𝑠𝑒𝑐𝜃)) = ∙ ( 2
+ ln ( ))
𝑔 2 2 𝑔 2 𝑐𝑜𝑠 𝛼 𝑐𝑜𝑠𝛼
𝑣02 𝑠𝑖𝑛𝛼 + 1
𝑙= (𝑠𝑖𝑛𝛼 + 𝑐𝑜𝑠 2 𝛼 ln ( ))
2𝑔 𝑐𝑜𝑠𝛼
B)
Funcțiile trigonometrice, însă, nu sunt utilizate doar în contextul calculării lungimii parabolelor,
după cum vom observa în exemplul următor. Fie un corp care este propulsat cu viteză mare pe
direcție verticală, subiect al forței de rezistență 𝐹 = −𝑚𝑘𝑣 2 . Fiind cunoscute proprietățile
termice al obiectului respectiv, să se afle cum variază temperatura corpului în funcție de timp.

Lucrul neconservativ al forței de rezistență va fi convertit direct în energie termică. Deci putem
scrie:

−𝑑𝐿 = 𝑑𝑄
−𝐹𝑑𝑦 = 𝑑𝑄
𝑚𝑘𝑣 2 𝑑𝑦 = 𝑐𝑚𝑑𝑇
𝑘𝑣 3 𝑑𝑡 = 𝑐𝑑𝑇 (1)
Vom exprima viteza în funcție de timp din următoarea ecuație
𝑑𝑣 𝑑𝑣 𝑑𝑣
𝑎= = −𝑔 − 𝑘𝑣 2 ⇔ − 2
= 𝑑𝑡 ⇔ − ∫ (2) = ∫ 𝑑𝑡 = 𝑡 + 𝐸
𝑑𝑡 𝑔 + 𝑘𝑣 𝑔 + 𝑘𝑣 2

𝑑𝑣 𝑘 𝑑𝑢 𝑘 𝑔
Acum să calculăm ∫ 𝑔+𝑘𝑣 2 fie 𝑢 = √𝑔 𝑣 (3) ⇔ = √𝑔 ⇔ 𝑑𝑣 = 𝑑𝑢√ 𝑘 . atunci (2) devine:
𝑑𝑣

1 1
− ∫ 𝑑𝑢 (4)
√𝑘𝑔 1 + 𝑢2
𝑑𝑢
Fie 𝑢 = 𝑡𝑔(𝑠) ⇔ = 𝑠𝑒𝑐 2 (𝑠) ⇔ 𝑑𝑢 = 𝑠𝑒𝑐 2 (𝑠)𝑑𝑠. Atunci (4) devine:
𝑑𝑠

1 1 1 1 1 1
− ∫ 2
∙ 𝑠𝑒𝑐 2 (𝑠)𝑑𝑠 = − ∫ 2
∙ 𝑠𝑒𝑐 2 (𝑠)𝑑𝑠 = − 𝑠=− 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔(𝑢) (5)
√𝑘𝑔 1 + 𝑡𝑔 𝑠 √𝑘𝑔 𝑠𝑒𝑐 (𝑠) √𝑘𝑔 √𝑘𝑔

Din (5) ș𝑖 (3) obținem:

1 𝑘
− 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔 (√ 𝑣) = 𝑡 + 𝐸 (6)
√𝑘𝑔 𝑔

Avem 𝑣 = 𝑣0 atunci când 𝑡 = 0, de aici:

1 𝑘
𝐸=− 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔 (√ 𝑣0 ) explicitând (6) pentru 𝑣 se obține:
√𝑘𝑔 𝑔
 𝑡𝑔(−√𝑘𝑔(𝑡 + 𝐸 ))
𝑣= (7). Din (1) și (7) obținem
𝑘
√
𝑔

𝑎 ∙ 𝑡𝑔3 (𝑏𝑡 + 𝑑 )𝑑𝑡 = 𝑐𝑑𝑇

𝑘
𝑎≡ 3; 𝑏 ≡ −√𝑘𝑔; 𝑑 ≡ −√𝑘𝑔𝐸
𝑘 2
(𝑔 )

∫ 𝑎 ∙ 𝑡𝑔3 (𝑏𝑡 + 𝑑 )𝑑𝑡 = ∫ 𝑐𝑑𝑇 (8) acum vom calcula prima integrală, substituind 𝑢 = 𝑏𝑡 + 𝑑:

1 𝑎 𝑎 𝑎
𝑎 ∫ 𝑡𝑔3 (𝑢) ∙ 𝑑𝑢 = ∫ 𝑡𝑔3 (𝑢)𝑑𝑢 = ∫ 𝑡𝑔2 (𝑢) ∙ 𝑡𝑔(𝑢)𝑑𝑢 = ∫(𝑠𝑒𝑐 2 (𝑢) − 1)𝑡𝑔(𝑢)𝑑𝑢 =
𝑏 𝑏 𝑏 𝑏
𝑎 (cos(𝑢) − 1)(cos(𝑢) + 1) 1
∫− 3
sin(𝑢) 𝑑𝑢 (9). Fie 𝑠 = cos(𝑢) ⇔ 𝑑𝑢 = − 𝑑𝑠
𝑏 𝑐𝑜𝑠 𝑢 sin(𝑢)
(9) devine:
𝑎 (𝑠 − 1)(𝑠 + 1) 𝑎 1 1 𝑎 1 𝑎 1
∫ 3
𝑑𝑠 = ∫ ( − 3 ) 𝑑𝑠 = (ln(𝑠) + 2 ) = (ln(cos(𝑢)) + )=
𝑏 𝑠 𝑏 𝑠 𝑠 𝑏 2𝑠 𝑏 2𝑐𝑜𝑠 2 (𝑢)
𝑎 1
(ln|(cos(𝑏𝑡 + 𝑑)|) + 2
) (10). din (10) și (8):
𝑏 2𝑐𝑜𝑠 (𝑏𝑡 + 𝑑)
𝑎 1
(ln(| cos(𝑏𝑡 + 𝑑 ) |) + ) = 𝑐𝑇 + 𝐻 (11)
𝑏 2𝑐𝑜𝑠 2 (𝑏𝑡 + 𝑑 )
În momentul de timp 0, temperatura corpului reprezintă o oarecare temperatură inițială 𝑇0 . Din
această condiție se obține:
𝑎 1
𝐻= (ln(| cos(𝑑 )|) + ) − 𝑐𝑇0 (12)
𝑏 2𝑐𝑜𝑠 2 (𝑑 )
Astfel, dependența 𝑇(𝑡) este:
𝑎 1 𝑎 1
(ln(|cos(𝑏𝑡 + 𝑑 )|) + 2 ) − (ln(| cos(𝑑 )|) + ) + 𝑐𝑇0
𝑏 2𝑐𝑜𝑠 (𝑏𝑡 + 𝑑 ) 𝑏 2𝑐𝑜𝑠 2 (𝑑 )
( )
𝑇 𝑡 =
𝑐
𝑎 1 1
𝑇(𝑡) = 𝑇0 + (ln(| cos(𝑏𝑡 + 𝑑 )|) + −ln( | cos( 𝑑 ) | ) − )
𝑏𝑐 2𝑐𝑜𝑠 2 (𝑏𝑡 + 𝑑 ) 2𝑐𝑜𝑠 2 (𝑑 )
Ne-am convins că ecuațiile trigonometrice au importanță majoră în calcularea integralelor și,
respectiv, în rezolvarea ecuațiilor diferențiale.
 Problema lant, ului care atârnă

Se va considera următoarea problemă: Un lant, omogen atârnă ı̂ntre două puncte definite pe doi peret, i: A(−a, 0),
B(a, 0). Să se găsească funct, ia f (x) care descrie forma luată de acest lant, , dacă asupra lui act, ionează doar fort, a
de gravitat, ie.

Vom ı̂ncepe rezolvarea acestei probleme prin deducerea formulei energiei potent, iale pe care o posedă acest
lant, .
Ep = mgh
Vom diviza acest lant, ı̂n părt, i infinit de mici, pe care le vom considera segmente de drepte. Vom nota masa fiecărui
segment dm. Energia potent, ială posedată de un astfel de segment va fi exprimată:

dEp = dm g y

unde y este ı̂nălt, imea segmentului respectiv s, i dEp este energia sa potent, ială.
Vom folosi operat, ia de integrare pentru a afla energia potent, ială a ı̂ntregului lant, .
Z
Ep = dm g y

Masa segmentului dm poate fi exprimată prin produsul dintre un coeficient care indica numarul de unitati de masă
pe unităt, i de lungime p s, i lungimea segmentului, pe care o vom nota prin dl. As, adar,
Z
Ep = p dl g y

RBp
l poate fi exprimat prin formula lungimii arcului: l = A 1 + y 02 dx.
Z p
Ep = p ( 1 + y 02 dx) g y ⇒

Z p
⇒ Ep = pg ( 1 + y 02 dx) y

unde y’ este functia y derivată după x, iar dx este proiect, ia segmentului dl pe axa Ox.

În forma actuală, această problemă ar putea fi rezolvată prin simpla egalare a derivatei energiei potent, iale cu 0
pentru a obt, ine valoarea sa minimă, ı̂nsă pentru o rezolvare corectă este necesară introducerea unei constrângeri,
care stipulează că lungimea lant, ului va rămâne constantă, s, i anume,
Z p
l= 1 + y 02 dx

Această problemă de minimizare a funct, iei Ep(y, y 0 ) ı̂n setul l(y 0 ) poate fi rezolvată prin metoda multiplicatorilor
Lagrange: Z p p
K = Ep + λl = (pgy( 1 + y 02 ) + λ( 1 + y 02 )dx

Unde λ s, i c1 sunt constante.

În continuare fom defini p p

F (y, y 0 , x) = (pgy( 1 + y 02 ) + λ( 1 + y 02 )

1
Folosind identitatea lui Beltrami,
∂F
F − y0 = c1
∂y 0
Pentru a us, ura calculele, vom calcula mai ı̂ntâi derivata part, ială

∂ p y0
0
1 + y 02 = p
∂y 1 + y 02
În urma altor calcule, putem simplifica până la forma

pgy + λ
p = c1
1 + y 02

Vom ridica toată expresia la pătrat, vom separa variabilele si vom ridica la puterea 1/2 obt, inându-se relat, ia:
s
0 dy (pgy + λ)2
y = = −1
dx c21

Vom substitui
(pgy + λ)
= cosh(u)
c1
c1 sinh(u)
dy = du
pg
Unde cosh reprezinta functia hiperbolica cosinus s, i sinh funct, ia hiperbolică sinus. În continuare vom integra
ambele părt, i ale expresiei anterioare, t, inând cont de substitut, ii s, i vom face simplificările de rigoare, ajungând la
expresia:
c1
u = x + c2
pg
Unde c2 este constanta obtinuta in urma integrarii funct, iei.
Din expresia (pgy+λ)
c1 = cosh(u) putem exprima u ca

pgy + λ
u = cosh− 1( )
c1

În urma ı̂nlocuirilor de rigoare, putem exprima y:

c1 pg λ
y= cosh( (x + c2 )) −
pg c1 pg
Poate fi observat faptul că ı̂n această ecuat, ie 3 constante sunt nedeterminate. Acestea poat fi aflate din cele
două punte cunoscute ale funct, iei, anume A(−a, 0) s, i B(a, 0). În urma ı̂nlocuirilor, poate fi observat că c2 = 0 s, i
λ = c1 cosh( pga
c1 ) În urma ı̂nlocuirilor, vom determina ecuat, ia finală
c1 pgx pga
y= [cosh( ) − cosh( )]
pg c1 c1
Constanta c1 poate fi determinată din ecuat, ia lungimii firului, ı̂nsă rezolvarea analitică a acestei probleme este
una voluminoasă s, i nu se numără printre scopurile acestei explicat, ii.

Această relat, ie demonstrează legătura adâncă dintre fenomenele naturii s, i legile matematicii descoperite de-a
lungul secolelor.

2
În continuare vom prezenta o analiză succintă a utilizărilor funcțiilor logaritmice și
exponențiale în analiza algoritmilor informatici.
Pentru analiza unui algoritm se folosesc 2 mărimi: complexitatea de timp și de
spațiu. Pornind de la asumarea că un calculator modern are nevoie de o cantitate
constantă de timp pentru a efectua orice operație, putem defini complexitatea de
timp ca fiind echivalentă cu numărul de operații necesare de efectuat.

numere[1] = 2 + 3;

Această linie de cod face 3 operații: adunarea numerelor 2 si 3, indexarea

elementului cu numărul 1 din variabila numere și atribuirea valorii 5 acestui
element. Astfel, putem observa complexitatea procesului de numărare a operațiilor
necesare unui program

while(n--)
Numere[n] = n+1;

Acest ciclu face câte 4 operații la fiecare iterație: cele 3 operații descrise mai sus și
operația de decrementare a variabilei n. Astfel, putem spune că complexitatea de
timp a fragmentului de cod este 4 ⋅ 𝑛.

Din cauza dificultății sporite a determinării numărului exact de operații în

programele mai complicate, a fost introdusă notația marelui O, care discreditează
constantele, coeficienții și termenii care nu sunt de grad maxim. Astfel,
complexitatea de timp a primului fragment este O(1), iar a celui de al doilea - O(n).

În continuare, vom introduce introduce problema P vs NP. Ca o definiție

informală, aceasta întreabă dacă fiecare problemă ale cărei soluții pot fi verificate
rapid de un calculator poate fi și rezolvată rapid de un calculator.

În tipul P sunt incluse problemele care pot fi soluționate și a căror soluție poate fi
verificată cu o complexitate de timp polinomial: 𝑂(𝑛𝑘 ), unde k nu depinde de n .
Un exemplu trivial de problemă de tip P este: Se dă un set de n numere întregi și
un număr x, să se determine dacă printre numerele din set există un număr care să
fie egal cu x. Această problemă poate fi rezolvată prin simpla parcurgere a șirului,
si verificarea respectării condiției pentru fiecare element, astfel având o
complexitate O(n).

Clasa de probleme NP cuprinde probleme care pot fi verificate în timp polinomial,

dar al căror răspuns nu poate fi determinat în timp polinomial. NP în aceste
circumstanțe înseamnă „timp nedeterminist polinomial”. Cel mai frecvent, aceste
probleme pot fi rezolvate doar în timp exponențial 𝑂(𝑘 𝑛 ) unde k este o constantă,
𝑘 ≠ 0.
Fie problema sumei elementelor submulțimilor, un exemplu de problemă ușor de
verificat, dar al cărui răspuns poate fi dificil de calculat. Dată fiind o mulțime de
numere întregi, există vreo submulțime nevidă a ei ale cărei elemente au suma 0?
De exemplu, există o submulțime a mulțimii {−2, −3, 15, 14, 7, −10} ale cărei
elemente adunate dau 0? Răspunsul este „da, pentru că submulțimea {−2, −3, −10,
15} are suma zero” și poate fi rapid verificat efectuând trei adunări; dar nu există
niciun algoritm cunoscut care să găsească această submulțime în timp polinomial
(există doar unul care îl găsește în timp exponențial, și care efectuează 2𝑛 − 𝑛 − 1
încercări, astfel având o complexitate 𝑂(2𝑛 ).
De asemea, problemele din categoria P aparțin prin definiție și categoriei NP, de
aceea pentru a denumi problemele care nu au o soluție polinomială se folosește și
termenul de NP - completă.
Trebuie de notat că acest tip de probleme poate fi rezolvat într-un context din viața
reală într-un timp pseudo-polinomial, folosind 𝑂(𝑛2 ) timp si 𝑂(𝑛2 ) spațiu, însă
arătarea acestor metoda nu se numără printre scopurile acestei prezentări.
Astfel, rezolvarea problemei P vs NP poate duce la 2 concluzii:
● P = NP: Dacă acest fapt ar fi demonstrat, toate problemele cu solutii
exponentiale anterior imposibil de rezolvat la scala larga ar putea fi rezolvate
în timp polinomial. Demonstrarea P = NP ar insemna ca ar disparea
diferentele de dificultate intre a verifica veridicitatea unei idei și propriu-zis
descoperirea faptului respectiv. Consecințele unei asemenea descoperiri ar fi
monumentale
● 𝑃 ≠ 𝑁𝑃: Majoritatea oamenilor de știință din domeniu mizează pe această
posibilitate, nimeni însă nu a reușit să aducă o demonstrație riguroasă a
acestei relații.
Această problemă este inclusă printre cele 7 probleme pentru premiul mileniului,
acordându-se $1 000 000 pentru cine urmează să o rezolve.

În continuare vom arăta aplicările funcțiilor matematice studiate într-o problemă

clasică a informaticii: sortarea unui set de n elemente. Pentru a facilita explicația,
vom folosi numere întregi ca elemente ale setului. Se cere sortarea în ordine
crescătoare a acestor elemente folosind două operații:
● Compararea a două elemente și determinarea celui cu o valoare mai mare.
● Schimbarea cu locul a oricăror două elemente.
O soluție naivă, dar ușor implementabilă, a acestei probleme este parcurgerea de n
ori a setului, la fiecare parcurgere comparându-se elementele adiacente, și
schimbându-se cu locul dacă e cazul.
Pentru că la fiecare dintre cele n iterații se vor efectua un maxim de n comparări și
schimbări, acest algoritm are o complexitate de timp 𝑂(𝑛2 ).
Acest algoritm de sortare se numește sortare cu bule (bubble sort).
Aceasta este o implementare generică în limbajul C++ a algoritmului sortare cu
bule:

void swap(int *xp, int *yp)

{
int temp = *xp;
*xp = *yp;
*yp = temp;
}

void bubbleSort(int arr[], int n)

{
int i, j;
for (i = 0; i < n-1; i++)
for (j = 0; j < n-i-1; j++)
if (arr[j] > arr[j+1])
swap(&arr[j], &arr[j+1]);
}

Această schemă ilustrează ce se întâmplă în una dintre cele n iterații.

Un algoritm mult mai eficient de sortare a elementelor unui set este așa-numitul
quicksort.
Într-o iterație, acesta alege un oarecare element din set, pe care îl vom numi pivot
în continuare, și compară restul elementelor cu acesta, punându-le la stânga dacă
sunt mai mici și la dreapta dacă sunt mai mari. Astfel elementul pivot a ajuns în
locul său final în setul sortat. În următoare iterație, se va repeta acest algoritm cu
cele 2 jumătăți ale setului, din dreapta și stânga pivotului.
Acest ciclu va continua, până când cel mai mare subset obținut va conține 2
elemente, setul fiind sortat odată cu aranjarea în ordine a acestor elemente.
În dependență de cât de aproape este elementul pivot de mijlocul subsetului căruia
îi aparține, complexitatea de timp a algoritmului quicksort variază între 𝑂(𝑛2 )- cel
mai rău caz, în practică nu este înâlnit niciodată și 𝑂(𝑛) - cel mai bun caz, de
asemenea neîntâlnit în scenarii practice.
Analizând secvența de operații, putem determina că în medie, acest algoritm va
avea o eficiență exprimată ca 𝑂(𝑛 ⋅ log 2 𝑛), efectuând câte n operații de fiecare
dată când setul este împărțit în 2 subseturi.
O implementare generică a algoritmului quicksort, care alege mereu ultimul
element ca pivot:

void swap(int* a, int* b)

{
int t = *a;
*a = *b;
*b = t;
}
int partition (int arr[], int low, int high)
{
int pivot = arr[high];
int i = (low - 1);
for (int j = low; j <= high - 1; j++)
{

if (arr[j] < pivot)

{
i++;
swap(&arr[i], &arr[j]);
}
}
swap(&arr[i + 1], &arr[high]);
return (i + 1);
}

void quickSort(int arr[], int low, int high)

{
if (low < high){
int pi = partition(arr, low, high)
quickSort(arr, low, pi - 1);
quickSort(arr, pi + 1, high);
}
}
Algoritmul respectiv poate fi descris prin următoarea schemă:

Așadar am determinat câteva dependențe logaritmice, exponențiale și polinomiale

între volumul de date pe care un algoritm trebuie să îl parcurgă și timpul necesar.
Aceste dependențe sunt extrem de importante în crearea aplicațiilor și a sistemelor
computerizate, creând diferențe enorme ale timpului de execuție în cazul
volumului mare de date.
Ținând cont că un calculator modern poate efectua până la aproximativ 108 operații
într-un timp acceptabil, în cazul unui algoritm exponential 𝑂(𝑘 𝑛 ) obișnuit,
executat pe un calculator de putere medie, n maxim poate fi 20. În același timp,
pentru un algoritm logaritmic 𝑂(log 𝑘 𝑛) numărul maxim n poate ajunge la
8
10100000000 𝑠𝑎𝑢 1010 , atât de mare fiind diferenta.
 Bibliografie:
 https://www.physics.harvard.edu/undergrad/problems
 https://www.physicsforums.com/
 https://stackoverflow.com/
 https://www.geeksforgeeks.org/
 Khan academy
 Good Vibrations with Freeball