Dimensiunea existențială a tăcerii și a cântecului tăcerii la 

Blaga
Publicat pe iulie 25, 2018 De  Ovidiu Cornila
,,Nu mai rămâne decât tăcerea. Tăcerea scriitorului. Orice operă mare se naște din tăcere”,
spunea François Mauriac, referindu-se la debutul aparent decent a scriitori însemnați precum
Racine, Mallarme, Valery, dar și la acea tăcere premergătoare a marilor sale viitoare opere.
Poate că aceste cuvinte fac trimitere la aceeași tăcere eternă a spațiilor infinite care-l speriau
pe Pascale atât de mult, încât blestema până și luna atunci când se afla în căutarea lor.
Tăcerea este starea primordială, rădăcina mitică din care au luat ființă atât creatorul Blaga, cât
şi creaţia sa. „Tăcerea îmi este duhul”, mărturisea el într-una din poeziile de început,
asemănându-se cu un „ascet de piatră”, cu o stalactită crescând în tăcere, într-o grotă uriaşă,
unde cerul este limita de sus. Imaginea aceasta în care o interpretare psihoanalitică ar putea să
vadă un simbol al creşterii fătului într-o matrice imensă cât lumea este de fapt o proiecţie a
sâmburelui originar de tăcere, din care irumpe cuvântul.

Pentru Blaga, la început a fost tăcerea. „Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase
absenţe a cuvântului” – va spune el în Hronicul şi cântecul vârstelor.
Acestei „tăceri iniţiale”, straniei detaşări de „logos”, muţeniei din primii patru ani ai
copilăriei, poetul îi va da o explicaţie specific blagiană: „Poate că starea mea embrionară se
prelungea dincolo de orice termen normal”. Cuvintele îi erau ştiute, dar în contact cu ele era
încercat de o ciudată sfială, ele constituind „păcatul originar al neamului omenesc”. Se afla,
deci, în primii ani de tăcere ai vieţii, într-o stare care va apărea în felurite ipostaze în opera
lui: starea primordială a necreatului, a preumanului. Acesta este felul firii netulburate de
cuvântul omenesc, tulburătoare pentru omul care aşteaptă de peste tot răspunsuri la întrebările
sale, starea de muţenie
a cosmosului neumanizat. Pământul este „ucigător de mut” (Pământul), descoperă o dată cu
înfiorare poetul. Numai prin bătaia unei inimi iubitor-înţelegător-suferitoare, lipsită de
pământul stăpânit de o „tăcere apăsătoare”, pământul răspunde întrebărilor. Din bătăile inimii,
ca şi din vaietul celor care suferă şi se simt suferind, se întrupează cuvântul. Amare foarte
sunt toate cuvintele. (Către cititori)
Muţeniei din vârsta întâi, pe care copilul nu voia s-o rupă, îi corespunde această muţenie la
care râvneşte poetul după ce a gustat din amărăciunea cuvintelor. De ce această teamă de
cuvânt, de ce această dorință de a-l lepăda odată dobândit? Se pot da multe explicaţii, dar
dincolo de ele există sensuri mai adânci ale
acestei voinţe de tăcere.
Teama de a intra în lumea cuvântului, ca şi teama de a ieşi dintr-însa, care-l ispiteşte uneori pe
poet, are în economia sufletului său un sens metafizic. Lumea cuvintelor, pentru Blaga, este
lumea suferinţei, a timpului măsurat. Pentru el, ca şi pentru Hölderlin, cuvântul este
primejdios, căci închide într-însul suferința şi implică moartea. De altfel, rostind
avertismentul său cu privire la gravitatea cuvintelor, vocea lui Blaga are timbrul solemn al
vocii hölderiene: „Domniţă,
cuvintele noastre-s morminte, nu crezi? Morminte-n care timpul
şi-a-nchis suferinţele.
………………………………………………………………………
Sub bolţile acestea, sub sfintele, e bine, tu ştii, să vorbim mai puţin
şi mai rar. Să nu ne jucăm cu mormintele”. (Domniţele)

Aşadar, atunci când poetul explică acea tăcere infantilă, drept o încercare de a prelungi o stare
fiziologică echivalentă cu o stare paradisiatică, neştiutoare de bine şi de rău, necunoscând
suferinţa, el identifică teama de cuvânt cu teama de a intra în lumea umană, lume a
răspunsurilor de dat şi a răspunderilor de asumat, a creației, a suferinței și a morţii. Desigur,
poetul atribuie copilului de odinioară aprehensiunile maturităţii sale. Părerea de rău după
starea prenatală apare în poezia lui ca o nostalgie după un paradis pierdut al necuvântării, acel
Lost Paradise al lui John Milton: „Mi-aduc aminte de vremea când încă nu eram ca de o
copilărie depărtată, şi-mi pare aşa de rău că n-am rămas în ţara fără nume”. (afirmă poetul în
Linişte între lucruri bătrâne). Sfiala de a lua în primire cuvântul, „păcatul originar al
omenirii”, este una în sens cu ispita retragerii din lumea cuvintelor, cu dorinţa muţeniei
(„lăsaţi-mă să umblu mut printre voi”). Refuz ori renunţare, voinţa de tăcere derivă din
aspiraţia fundamentală blagiană: aceea de a ieși din marea pace a necreatului, într-o eternitate
a tăcerii. Lui Dumnezeu, Lui Însuşi, necreatului prin excelenţă îi este – după Blaga – frică de
cuvânt. Hălăduind „De mână cu Marele orb”, poetul îi vorbeşte celui care, prin cuvântul său, a
făcut lumea: „Zic: Tată, mersul sorilor e bun; El tace – pentru că îi e frică de cuvinte, El tace –
fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă”.
Marele Orb căruia îi este teamă să rostească cuvintele, aminteşte de Marele Anonim din
filozofia lui Blaga care, nenumit, nu intră în lumea existenţei, deoarece în aceasta se intră prin
cuvânt. Blaga îşi vede, aşadar, destinul, acela al Poetului, om al cuvântului, legat de o
stare de tăcere. El se vede pe sine, la patruzeci de ani, sugrumându-
şi cuvântul şi pierzându-se în căutare. Tăcerea asociată cu căutarea apare în cunscutul
„Autoportret” al artistului matur: „Lucian Blaga e mut ca o lebădă. În patria sa, zăpada
făpturii ţine loc de cuvânt. Sufletul lui e în căutare, în mută, seculară căutare, de totdeauna şi
până la cele din urmă hotare”.

Dintr-o altă perspectivă, dacă avem în vizor poezia, aceasta este o stranie confesiune a unui
om a cărui existenţă pare să se fi identificat cu lumea cuvântului. Neantul cuvântului se
asociază în
Autoportretul lui Blaga, cu anularea culorilor în albul lebedei plutind mută și al zăpezilor
tăcute. Patria albă a poetului este aceea a neprihănirii, nepângărită de cuvântul vinovat. Starea
originară a muţeniei este mai mult decât o experienţă, este o legătură cu nenumitul, necreatul,
cu nevinovăţia. Întrucât necreatul este ceva de dincolo de lumea văzutelor, căutarea fără
încetare, „mută, seculară căutare” a lui Blaga, năzuieşte spre absolutul de dincolo de lumea
creaţiei şi a cuvântului. Ce caută Lucian Blaga? „El caută apa din care bea curcubeul. El caută
apa, din care curcubeul îşi bea puterea și neființa”. (Autoportret)

Poetul râvneşte la un transcendent pur, însetează după adevăr. Tăcerea blagiană dă naştere
unei căutări a absolutului. Poetul îl exprimă, în ceea ce are mai revelatoriu, printr-o metaforă
fastuoasă – curcubeul. În această mută căutare întrezărim însă, dincolo de tot ceea ce pare a fi
sete de nefiinţă, căutarea autentică „de totdeauna şi până la cele din urmă hotare” a frumuseţii,
a poeziei. Descoperindu-se pe sine drept cel ce caută, Blaga cel mut nu se condamnă la
limbajul necreatului, ci devine Orfeu în căutarea izvorului de dincolo al frumuseţii.
Se poate afirma că legătura dintre tăcere şi cuvinte la Lucian Blaga este de natura orfică. În
tăcerea poetului care suspendă lumea cuvintelor obişnuite, banale, unele tocite ale
sensibilităţii comune umane, s-a refugiat cuvântul dintâi, esenţial, izvorul cuvintelor. Poeţii
care, după Blaga „… tac ca roua. Ca sămânţa. Ca un dor” (Poeţii) au într-înşii sursa cântării, a
cuvântului, „izvor se fac în rarişte, izvor sonor” (Poeţii). În această tăcere a poeților, cuvântul
origine așteaptă orfica mântuire care-l va readuce în lumea muritorilor. Poezia este o izbăvire
a cuvântului nu de tăcere, căci doar din tăceri e ţesut, ci de cuvinte, de „arta găunoasă a
retoricii umane de toate zilele”. Poetul poartă în sine cuvântul orfic care învie, tălmăcind în
cuvintele de rând cuvântul originar, cântarea din inima sa. „Traduc întotdeauna. Traduc/ în
limba românească/ un cântec pe care inima mea/mi-l spune, îngânat suav, în limba
ei”(Stihuitorul). Dar, deşi îl poartă în sine, poetul caută mereu acest cuvânt şi-l descoperă
afară, în cântarea lumii întregi. Lumea însăși, în perspectivă orfică-blagiană, este o cântare:
„Unde şi când m-am ivit din lumină, nu știu, din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e
o cântare” (Biografie)
Totul se poate transmuta în sunet, căci totul este o dinamică a auzului. Chiar şi suferinţa se
poate transfigura: „Nici o suferinţă nu-i aşa de mare/să nu se preschimbe în cântare” (Catren),
iar atunci când cântă, poetul însuşi devine cântec. Aici se pierde pe sine poetul, aici se slujeşte
de cuvinte, nu de sensul lor, nici de muzica lor, ci de puterea lor. S-ar putea spune că, pentru
el, cuvântul are o priză magică, nu una logică asupra lumii şi ascultătorului. Dar lumea sa nu
este universul logic, nici cel magic; poezia în spiritul lui Blaga nu este o vorbire explicită, nici
o formulă magică, o incantaţie exorcistică. În calitate de poet orfic, el se consideră pe sine un
iniţiant şi deci un iniţiator. Tăcerea poetului este aceea a poetului și inițiatului care păstrează o
taină chiar proclamând-o. Poezia este iniţiere în taine, dar poetul nu face decât să anunțe taina,
fără să o elucideze.
În operaţia poetică blagiană prezidează nu lumina solară a raţiunii logice, ci aceea lunară ori
stelară a unei sensibilităţi ascunse. Purtând „taina iniţiatului”, poetul refuză desluşirile:
„Omule, ţi-aş spune mai mult, dar e-n zadar, – şi-n afară de aceea, stele răsar şi-mi fac semn
să tac.” (Taina iniţiatului)
O asemenea poezie iniţiatică nu revelează deci adevărul, nu oferă
certitudini, o lumină durabilă. Ea este ca un fulger care luminează o clipă, „un fulger care nu
trăieşte / singur în lumina sa, / decât o clipă”(Poezia)
Poetul, în calitate de purtător al cântării, trebuie să recunoască, într-un ceas melancolic că
inițierea în taine nu-i dă o certitudine care durează, ci este doar rodul unui fulgurații, al unei
clipe de iluminare. „Numai târziu, numai o clipă uitată pe urmă şi ea, îţi dezvăluie nebănuitele
trepte.” (Epitaf)
Astfel, orficul Blaga, mut vorbind, înaintează în căutare. Din tăcerea lui purcede cuvântul care
jinduieşte să se întoarcă în tăcere, asemenea lui Hyperion, ce din haos a apărut şi s-ar
întoarce-n haos. Poetul ştie că este condamnat să se stingă cuvântul său şi că odată va coborî
în tăcerea morţii. Atunci: „Mumele, sfintele – Luminile mii Mume sub glii Îţi dau în primire
cuvintele.” (Epitaf) Tăcerea pe care o cântă Blaga este tăcerea care lasă să se audă pulsaţia
vieţii universale, este o tăcere sonoră. În noaptea „întreagă”, deplină, a pădurii cu stele ce
„dănţuiesc în iarbă”, când „gornicul nu mai vorbeşte” şi „se liniştesc păsări, sânge, ţară/ şi
aventuri în care mereu recazi”, nu se mai simte decât suflul cosmic: „Dăinuie un suflet în
adieri, / fără azi, / fără ieri”.
Timpul care măsoară curgerea vieţii aparente, fenomenale, e anulat, adică nu mai e perceput,
dimpotrivă, totul intră într-un illo tempore, în veșnicie. E ca şi cum peste locul astfel golit al
timpului superficial s-ar lăţi timpul mitic al începutului, epoca fabuloasă a luminii şi focului:
„Cu zvonuri surde prin arbori / se ridică veacuri fierbinţi” (Somn). Într-un limbaj mitologic
consacrat, acesta este timpul lui Pan. În sfera cealaltă, a individualităţii, liniştea este condiţia
revelării părţii nemuritoare a fiinţei: „Atâta liniște-i în jur, de-mi pare că aud cum se izbesc de
geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas străin şi-un cântec cântă-n mine un dor,
ce nu-i al meu;” (Linişte)
Numai aici, în acest cadru feeric, sufletul, fragment din substanţa absolută a lumii, traversând
generaţiile, îşi cântă „peste veacuri” „dorul” şi „bucuria”.

Lauda tăcerii devine explicită în poeme care mărturisesc neîncredere sau chiar dispreț faţă de
cuvânt: „Credeţi-mă, credeţi-mă, despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei (…) Dar cuvintele
sunt lacrimile celor de ar fi voit Aşa de mult să plângă şi n-au putut”. (Către cititori) Așadar,
în acest context, cuvântul este un substitut al lacrimii, pe care poetul ce încearcă mereu să
scape de tristețile lui, n-are de ce să-l cultive, este o născocire deşartă, pentru că nu instituie
existenţă, nu creează, ci doar numeşte. („Deşartă născocire / e vorba ce se ţese” – Ulise).
Condiția poetului pentru Blaga este incertă și este sinonimă cu ierarhizarea lucrurilor date:
„Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis lumină. Numai ca să umblu prin lucruri şi să le fac
dreptate spunându-le care-i mai adevărat şi care-i mai frumos? Mâna mi se opreşte: e prea
puţin. Glasul se stinge: e prea puţin. De ce m-ai trimis în lumină, Mamă? De ce m-ai
trimis?”(Scrisoare)
Poetul a năzuit la limbajul cosmogonic al divinului („orice vorbă la el se schimbă-n faptă” –
De mână cu Marele Orb, „cu cuvintele simple ca ale noastre / s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi
focul” – Tristeţe metafizică). Adevăratul limbaj poetic este cântec, confundându-se cu vibrația
muzicală a lumii şi fiind mai aproape de tăcere decât de vorbire: „Nu vă miraţi. Poeţii evii ce
se nasc şi mor, un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor. Vorbind, sunt muţi. Prin evii ce se
nasc şi mor, Cântând, ei mai slujesc un crai pierdut de mult (…) Ei tac ca roua. Ca sămânţa.
Ca un dor. Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor, Și-apoi sub cântecul privighetorilor Izvor se
fac în rarişte, izvor sonor.” (Poeţii)
Cântecul face din poeţi, dincolo de timp şi de loc, dincolo de limbile propriu-zise („Prin sunet
şi cuvânt s-ar despărţi, se-ntrec. / Îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun”), un „neîntrerupt
popor”, prin care se perpetuează graiul iniţial, creator de existenţă, cosmogonic. Modelul
absolut al poetului este creatorul lumii. El este Fondul Originar sau Generator: el creează din
sine însuşi, reproducându-se pe sine, multiplicând, prin „diferenţiale divine”, existenţa, a cărei
ipostază absolută este. Blaga a năzuit la un limbaj care să-l apropie de esențe și ambiţie
supremă, demiurgică, prin care să sporească existenţa, spijinindu-se pe două precedente
mitice: unul oferit de mitul cosmogonic biblic, celălalt – de mitul imaginat de el însuşi al
„diferenţialelor divine”. Poetul caută „cuvintele originare” sau creează „destrămându-şi în
vânt fiinţa”, sublimându-se în „armonii treptat de pline” ce amintesc haosul diafan şi muzical
al „diferenţialelor din care se alcătuieşte cosmosul”. Cântecul poetului, mai apropiat de tăcere
decât de cuvânt („Cu cuvinte stinse în gură/ am cântat şi mai cânt…” – Biografie), este o
prelungire a genezei aşa cum o imaginează Blaga, este un limbaj cosmogonic, iar tăcerea este
calea, singura prin care putem intra în comunicare cu substanţa muzicală a lumii şi este şi ea
în limbaj, limbajul contemplaţiei, unul prin care ne însuşim universul: „Limba nu e vorba ce o
faci. Singura limbă, limba ta deplină, stăpână peste taine şi lumină e-aceea-n care ştii să taci.”
(Catren)
Această exaltare a „limbii” tăcerii este a unui poet al existenţei, care preferă, până la
excludere, realităţii secunde a cuvintelor realitatea primară, deplină, pură a „făpturii”, aşa cum
mărturiseşte în primele versuri ale poeziei Autoportret. Tăcerea este necesară contemplaţiei,
dar face imposibilă creaţia poetului.
Alături de tendinţa fundamentală a spiritului lui Blaga, cea contemplativă, chiar mai puternică
decât ea, este tendinţa activă, vocaţia creatoare. Astfel, mai mult decât o „poezie a tăcerii”,
este vorba la el de o tensiune între tăcere şi cuvânt, în care a învins
mereu cuvântul. Blaga a lăudat tăcerea şi şi-a compus o mască
a muţeniei, dar a fost totodată un fervent al cuvântului, din care a construit o operă
impresionantă prin proporţii şi prin coerenţă, un univers secund. „Prieten al adâncului”, şi de
aceea „tovarăş al liniştei”
(Fiu al faptei nu sunt), Blaga fost „închinat tăcerii” nu numai ca poet, ci și ca om. Toți cei care
l-au cunoscut şi au scris despre el notează ca fiind cea mai puternică, impresia de muţenie pe
care o producea prezenţa lui. El însuşi şi-a pus sub semnul tăcerii nu numai primii ani de
viaţă, ci felul său de a fi dintotdeauna, în ceea ce avea mai propriu: „Se întâmpla uneori, după
conversaţii de ore, să cad în tăceri fără ieşire. N-aveam putere să le preîntâmpin, și, odată
înființate, n-aveam mijloc să le curm. Trebuia să le las să-şi facă de cap, Erau tăceri a căror
prelungire mă stingherea pe mine însumi. Tăcerile acestea ieşeau deasupra când adâncurile
începeau să se angajeze în legăturile mele cu lumea şi cu fiinţele dimprejur. În asemenea
clipe, orice salt jucăuş al cuvântului îmi devenea cu neputinţă. Cuvântul nu mă mai servea.
Ceea ce spuneam se reducea la câte o expresie automată, destinată să întrerupă golul. Golul
aparent, care el însuşi era expresia preaplinului”. „Tăcerea – spune Blaga într-un aforism – e
umbra unui cuvânt”. Între a tăcea sub semnul misterului şi a tăcea sub semnul conştiinţei se
desfăşoară drama poetică blagiană. Punerea în decantare a misterelor, decantarea semnelor
criptografice este taina iniţiatului. Poetul devine un iniţiat posedat, luând în stăpânire lumea
odată cu revelarea semnelor și a tâlcurilor. Dar în aceste revelaţii nu întâlneşte un spaţiu
securizant, dimpotrivă, descoperă marele plânset al vieţii, al venirii în lumină. Obiectele se
lasă cu greu descifrate, opun o evidentă rezistenţă, astfel încât poetul, strecurat prin revelaţie
în marea taină a universului, înţelege că trebuie să tacă. Iniţiatul este un mare tragedian,
convins că a spune „mai mult” semenilor este „în zadar”, de aceea preferă să tacă, refuzând să
facă auzit marele plâns al fiinţei, sensul trist al întregului univers. Poetul foloseşte cuvintele în
starea lor de „graţie”, el redă limbajului o funcţie recuperatoare a sensurilor pierdute. Dincolo
de cuvinte se instituie tăcerea ca o realitate mai semnificativă şi mai profundă care potenţiază
misterele. Tăcerea şi misterul sunt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi poezii. Sunt adevărate
cuvintele care nu se rostesc, cele care rămân la noi, într-o legătură cu tăcerile şi tainele:
„Cuvintele pe care nu le rostim, Cuvintele ce rămân în noi, Descoperă şi ele, fără de margini,
făptura…” (Inscripţie)
Cuvintele tulbură misterele şi, deci, fiinţa. Aşadar, ipostaza cea mai definitorie a omului
blagian este, în primele două cărţi, aceea de fiinţă
Tăcută, care preferă să lase mai degrabă lumea să se rostească în ea. Nu cuvântul este cel ce
se impune acum, ci contrarul său, tăcerea, liniştea – o tăcere germinativă, străbătută doar de
tulburările sevelor ori ale sângelui și luminii, ce urmează căile ascunse ale impulsurilor vitale
cele mai incontrolabile. „Tăcerea-mi este duhul” – se defineşte poetul în Stalactita,
identificându-se unei realităţi elementare: „zăcând” în umbra gorunului, i se pare că „stropi de
linişte îi curg prin vine, nu de sânge”.
În cosmica tăcere, subiectul e, de cele mai multe ori, un receptacul pasiv al mişcărilor lumii.
În umbră şi tăcere eul comunică în profunzime cu universul, devenind el însuşi un element
printre elemente.
Când apare însă, cuvântul se lasă doar şoptit, aproape inutil atâta vreme cât trăirea nemijlocită
îi poate lua locul exprimând plenitudinea ființei; ori, dimpotrivă, devine strigăt, chiot,
debordare sonoră a dezlănţuitei energii dionisiace, prelungire a marelui tumult al stihiilor. Cel
care, în Eu nu se strivesc corola de minuni a lumii, întâmpina universul cu o lumină blând
învăluitoare este, însă, mai curând tentat să asculte şi să recepteze cântecul luminii, nu mai
puţin învăluitor. În poezia lui Blaga cântecul este pretutindeni, iar tăcerea nu-i este ostilă.
Făcând tăcere în sine, fiinţa umană se deschide de fapt cântecului universal, expresie de
dincolo de cuvinte, a deplinei armonii a Totului. Cântecul marchează, ca şi tăcerea, realitatea
făpturii integrate în armonia cosmică. E cântecul pe care, în pragul sfârşitului, îl evocă Pan,
zeul naturii, simbol prin excelenţă al integrării: „Am stăpânit cândva un cer de stele / şi
lumilor eu le cântam din nai” (Pan cântă). Un cântec care e nu numai al zeului, ci şi al
„lumilor”, parte din muzica atotcuprinzătoare și mărturie a ei, expresie a unei armonii pe care
cântăreţul nu face decât s-o comunice după ce a participat la ea.

O muzică pe care compozitorul Blaga a scris-o din puterea sufletului, cu stiloul minții, pe
pagina curată a inimii. În liniște.
TREPTELE TĂCERII ÎN POEZIA LUI LUCIAN BLAGA 1.0.
Exegeţii operei lui Lucian Blaga sunt de acord, în general, că tema centrală a poeziilor sale
este tragedia „marii treceri”, „drama misterioasă care se joacă între pământ şi cer”
1 . 1.1. Spre această temă evoluează şi panteismul din prima etapă a activităţii sale poetice (cf.
Daţi-mi un trup, voi munţilor!), toate elementele Universului – natura, stelele, animalele,
oamenii – participând „la marea trecere”, prin „lenta lor procesiune spre moarte”.
1.3. În mod implicit, de aici se naşte tonalitatea care îl caracterizează cel mai bine pe poetul-
filozof: o adâncă melancolie, ale cărei nuanţe se exprimă în sonorităţi ce merg de la strigătul
de desperare până la resemnarea mută. Ceea ce ne propunem să analizăm este tocmai
semnificaţia acestor nuanţe, pornind de la premisa că ele reflectă cei doi poli ai gândirii
filozofice şi poetice a lui Lucian Blaga, respectiv căutarea, interogaţia dureroasă a începutului
de drum şi înţelegerea, răspunsul calm pe care şi-l poate oferi la sfârşitul actului de reflecţie
filozofică şi poetică.
2.0. Există în poezia lui Lucian Blaga o întreagă simfonie a esenţelor sunetului, căreia îi
corespunde, dacă putem spune aşa, o simfonie de tăceri. Natura emitentului (voce divină, voce
umană, sunete emise de animale, sunete / zgomote produse de obiecte, sunetele naturii,
sunetele abstracte misterioase născute (percepute) doar în conştiinţa poetului), natura
sunetelor, conţinutul sunetelor – adică semnificaţia lor ideatică, contextul emiterii şi receptării
lor, receptorul căruia li se adresează, alcătuiesc, toate, un univers poetic bine structurat în
opera lui Lucian Blaga. Se poate constata, de la o primă lectură, că raportul „sunet – tăcere”
ocupă oarecum acelaşi loc cu raportul „lumină – întuneric” în scrierile acestuia. Rămâne să
vedem dacă şi semnificaţiile sunt comparabile. 2.1. Se aud, mai întâi, strigătele – treapta cea
mai înaltă pe scara sonorităţii reflexiv-poetice din opera lui Blaga. Când este vorba despre
strigătul primordial al „păsării măiestre”, el este „prelung”, neamortizat de nici un gând al
zădărniciei, de nici o umbră a conştiinţei dramei umane. (1) Ai trăit cândva în funduri de mare
şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape În păduri plutitoare ai strigat prelung deasupra intâielor
ape. (Pasărea sfântă). Dar acesta este cazul fericit, unic, pentru că strigătul aparţine, de 116
limba Română fapt, divinităţii. Ea este „pasărea măiastră”, „întruchipată în aur de sculptorul
C. Brâncuşi”, de la care Lucian Blaga a preluat simbolul, încercând să definească fiinţa
supremă2 . Altminteri, în nemişcarea universală a fiinţelor şi lucrurilor care nu-şi pun
probleme, care acceptă lucrurile aşa cum sunt, numai omul mai încearcă să strige şi, de fapt,
numai biologul din om, care – marcat de impulsurile transmise necontrolat din creier – îşi
strigă nedumerirea, spaima necunoaşterii. (2) Nimic nu vrea să fie altfel decât este Numai
sângele meu strigă prin păduri după îndepărtata-i copilărie, ca un cerb bătrân după ciuta lui
pierdută în moarte. (În marea trecere). Observăm însă că strigătul nu mai este „prelung”.
Dimpotrivă, se stinge „prin păduri”, care alcătuiesc, desigur, hăţişul existenţei efemere de pe
pământ. De altfel, chiar şi strigătul divinităţii se pierdea „în păduri plutitoare… deasupra
apelor”. Cu atât mai mult, în ordine umană, strigătul este atenuat, dacă nu chiar scufundat
definitiv în apele începuturilor. Este ceea ce în simbolistica creştină va fi „strigătul în pustie”.
Pe de altă parte, omul – poet şi gânditor – constată încă de pe acum că răspunsul pe care îl
aşteaptă nu va fi formulat, în nici un caz, prin strigăte; el poate fi aflat mai degrabă în liniştea
universului. Dacă toate celelalte elemente ale lumii – astrele, formele de relief, obiectele,
animalele, plantele – îşi acceptă destinul, inclusiv sfârşitul (pentru că nici nu sunt conştiente
că există un sfârşit), omul trăieşte neliniştit. Încercând să găsească sensul existenţei sale, ca pe
o „ciută pierdută”, ajunge curând la concluzia că nu de strigăte are nevoie, ci de linişte,
condiţia relevării semnelor şi enigmelor datului vieţii. (3) Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos. Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere îşi privesc fără de
spaime umbra în albii. Frunzare se boltesc adânci peste o-ntreagă poveste. (În marea trecere).
Propoziţiile bine delimitate prin punct constituie o enumerare a acestor elemente, care, prin
opoziţie cu omul, îşi împlinesc „cuminţi”, „fără de spaimă” şi fără zadarnice aspiraţii, rostul în
univers. Când strigătul uman se aude totuşi, chiar şi după matura chibzuinţă impusă de
semnele existenţei ce se apropie de sfârşit, el este unul de căinţă. Este vocea celui ce a cutezat
să depăşească, fie şi numai cu vrerea, limitele îngăduite ale cunoaşterii, a celui ce şi-a
scufundat mâinile în apele care spală misterul creaţiei, ape maculate de veninul tăgadei, al
trufiei preaplinului raţiunii. În felul acesta, el s-a înălţat deasupra elementelor fără grai, fără
conştiinţă – pomii, pietrele etc. –, dar nu a devenit mai fericit. Critică, eseu 117 (4) Cineva a
înveninat fântânile omului. Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mâinile în apele lor. Şi-acum strig:
O, nu mai sunt vrednic să trăiesc printre pomi şi printre pietre. Lucruri mici, lucruri mari,
lucruri sălbatice – omorâţi-mi inima! (Din cer a venit un cântec de lebădă). Dincolo de acest
ultim strigăt – de lebădă, tot ce mai poate fi „strigare” ţine doar de starea apocaliptică. Ţipătul
repetat (tot strigă / Tot strigă), al „cocoşilor apocaliptici”, se aude în noapte, purtând veşti
cernite, care par ele însele nişte păsări misterioase venite din alte zări. Într-un asemenea
context, de sfârşit de lume, însuşi Isus sângerează, prin cele şapte cuvinte înscrise pe cruce,
aşteptând pe malul mării, cu tămâie în păr. Este de presupus că şi marea are culoare „neagră”,
pentru că, deloc întâmplător, poetul raportează imaginea apocaliptică ce are drept fond sonor
strigătul final la „satele româneşti” (cf. Peisaj transcendent). 2.2. Pe o treaptă mai jos, şi
categoric diferită calitativ, în inventarul sonor al poeziei blagiene, se află cântecul. Ca formă
decantată de exprimare a „semnelor”, mai ales a celor „de plecare”, se pare că acesta
reprezintă o formă de existenţă, în esenţa ei. (7) Porumbii prooroci îşi scaldă aripi înnegrite de
funingine în ploile de sus. Eu cânt – semne, semne de plecare sunt. (Semne). Ca expresie a
existenţei în sine, cântecul caracterizează, din nou, divinitatea – ca izvor al acesteia, universul
– ca stare a acesteia şi umanitatea – ca aspect al perisabilităţii acesteia. Să ne reamintim că în
poemul Pasărea sfântă „cântecul de aur” era una dintre definiţiile din suita de imagini prin
care se încerca identificarea ideii de absolut, de divinitate (cf. supra, nota 2). Apoi ideea
universului-cântec apare în versurile prin care poetul îşi defineşte, într-o falsă autobiografie,
credinţa în misterele existenţei semnificate prin cânt. (8) Unde şi când m-am ivit în lumină, nu
ştiu, din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cântare. (Biografie). Conform acestei
convingeri, toate elementele universului sunt reprezentate prin cânt, care vine dintru
începuturi şi se repetă, în tot ce are viaţa, cu fiecare ciclu vegetal, în scurgerea ritmică a
timpului, marcat de semne calendaristice. Iată, de pildă, natura la ceas de toamnă, cu verdele
pădurii pândit de otrăvurile aduse de adierile anotimpului, cu brânduşe de septembrie, cu
goruni „în amurg”, totul sugerând apusul vieţii omeneşti, vârsta pragului de dinaintea
definitivei treceri. 118 limba Română Aceasta însăşi este percepută ca un cântec vechi, ce
aminteşte de iluziile tinereţii. (9) Cântecul vechi vrea înc’o dată Vrea şipotul să şi-l înveţe. În
jilavul muşchi mi se-mbie păreri şterse din tinereţe. (Septemvrie). Desigur, cântecul mai are
cel puţin încă o semnificaţie, pe aceea de poezie. Şi această ipostază însă (care reia ideea
exprimată etimologic prin termenul latinesc carmen „cântec”, „poezie”), cântecul-poezie are
acelaşi rost: descifrarea tainelor existenţei, reflectarea sublimată a acesteia. De aceea, în
autobiografiile reale, poetul se identifică cu cântecul, căci acesta este rostul poeţilor, prin
definiţie, convertirea „graiului pierdut” în cântec (cf. Poeţii). Ca şi în cazul strigătului,
cântecul cotidian se stinge, moare odată cu sufletul – „pe coarde dulci de linişte”. 2.3. Pe o
treaptă mai jos, pe portativul exprimării misterelor existenţei, se află vorbirea, respectiv
cuvântul. Bineînţeles, coborârea tonului, în ordinea sonorităţii fizice, este compensată simetric
de sporirea semnificaţiilor corespunzătoare. O întreagă gamă de uimiri, interogaţii, regrete etc.
se transmit prin acest mijloc de comunicare, în ordine divină / umană, supranaturală / naturală.
Cele mai frecvente încercări de „traducere” a semnelor existenţei pe înţelesul oamenilor sunt
vorbele şi nu întâmplător specialiştii au remarcat faptul că noţiunea de „cuvânt” apare aproape
la fel de frecvent în poezia lui Lucian Blaga ca şi noţiunea de „semn”3 . Dar relativa paritate a
frecvenţei nu înseamnă nici pe departe echivalenţa celor două noţiuni. Dimpotrivă, termenii
apar în raport logic de excluziune. Desigur, rolul iniţial şi aparent al poetului este acela de a
mântui cuvintele, de a le aduce, prin artă, în starea de graţie care le face capabile să transmită
o experienţă ancestrală. Dar, dacă s-ar limita la a investi cuvintele cu sensuri noi şi la a le
încărca cu podoabe suprasaturate (care constituie o maladie, un cancer al limbajului)4 , poetul
nu şi-ar justifica rostul pe lume. El trebuie să creeze un sistem de credinţe şi, anume, că
tainele existenţei sunt revelate numai în starea de linişte – interioară, mai ales. De aceea
necuvintele sunt încă mai importante decât cuvintele. De aceea vocea umană este estompată şi
ea, în poezia lui Blaga, precum se întâmplă şi cu strigătul sau cântecul, printr-o întreagă
strategie a surdinei. Am văzut deja că până şi cuvintele înscrise pe crucea Mântuitorului
transmit „sângerarea” acestuia. În general, spune poetul, cuvintele exprimă în mod deformat
gândirea şi simţirea noastră, depăşind sau restrângând contururile eului real. (10) Câteodată
spun vorbe cari nu mă cuprind, câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund. (Biografie).
Cuvintele nu pot transmite alt adevăr decât cel al trecutului. La fel şi „cântecul de
septemvrie”, vocea poate fi un „semnal de toamnă”, marcând amarul vârstei de dinaintea
sfârşitului, „în cercul înşelăciunii”, adică al tre- Critică, eseu 119 cerii noastre pe pământ. Prin
acelaşi tip de sinestezii (voce amară), folosite şi în alte contexte, ideea este formulată după
cum urmează, în două catrene din volumul La cumpăna apelor (1933): (11) O voce ieri din
adânc s-a-nălţat amară, amară, amară. Îngeri mulţi murind şi-au lăsat Lutul in ţară. Un semn
pe sub cer ieri s-a dat În cercul inşelăciunii. Apoi spre Saturn au plecat Vântul, lăstunii.
(Semnal de toamnă). Aşadar, vocea este „amară”, foarte amară, vine „din adâncuri”, amintind
de iluziile „de ieri”, dar mai ales de realitatea tristă de mâine – adică de moarte – ale cărei
semne apar încă de la începutul înscrierii noastre pe cercul înşelător al „marii treceri” – de
nicăieri spre nicăieri (?), din lut în lut, în orice caz, într-o rotire ciclică al cărei capăt nu poate
fi stabilit, cum nu poate fi numit prin cuvinte cel al cercului. În aceste condiţii, vorbirea
noastră este zadarnică. Noi vorbim – întrebăm sau indicăm ceva –, dar cel care ar trebui să ne
răspundă tace, pare că nu aude, aşa cum pare că nu vede. El însuşi, Marele Anonim, care nu
poate fi depăşit de cuvinte, ca noi, se teme de ele, căci pentru el cuvântul înseamnă faptă, ceea
ce nu este valabil şi pentru oameni. (12) Zic: Tată, mersul sorilor e bun. El tace – pentru că-i e
frică de cuvinte. El tace – fiindcă orice vorbă la el se schimbă-n faptă. (De mână cu marele
orb). Aşa stând lucrurile, cuvintele se „sting” poetului în gură, după cum vom vedea. 2.4.
Există apoi, pe scara superioară, în ordinea sonoră a poeziilor lui Lucian Blaga, sunetele şi
zgomotele din natură, produse de obiecte mai mult sau mai puţin făcute de mâna omului, dar
mai ales sunete emise de regnul vegetal, animal, mineral. 2.4.1. Clopotul este un simbol
important în arsenalul sonorităţilor din stilul lui L. Blaga. După cum am văzut, clopotul poate
fi una dintre întruchipările Absolutului însuşi, ale Divinităţii, alături de alte simboluri (cf.
supra, Pasărea sfântă, n. 2). (13) Viaţa mea a fost tot ce vrei, câteodată fiară, câteodată floare,
câteodată clopot – ce se certa cu cerul. (Călugărul bătrân îmi şopteşte din prag). Observăm de
pe acum că bătrânul călugăr, care se identificase, o clipă din trecătoarea sa viaţă, cu clopotul
zgomotos răzvrătit, se află „în prag” când face aceste ultime mărturisiri. Ca şi în cazul
strigătului, cântecului, vorbei, clopotul-om îşi (re)analizează modalităţile de comunicare din
pers- 120 limba Română pectiva ultimului popas, înaintea saltului în… necunoscut (să zicem
doar: în moarte). Tot prin comparaţie cu celelalte „trepte” ale sonorităţii, sunetul clopotului
este supus unor grade de atenuare din ce în ce mai pronunţate, fiind asociat, în cele din urmă,
cu ideea de zădărnicie. Iată, de exemplu, vechea imagine a toamnei (toamna – prag, preludiul
sfârşitului, dar şi moment trecător într-o rotire ciclică a vremii) – realizată şi prin mijlocirea
clopotelor, aşa cum fusese sugerată – în acelaşi context, de altfel, dar şi în altele – prin cântec,
prin glas etc. (14) Mari turme cu clopote vin Prin amurgul gorunilor sferici. (Septemvrie).
Pregătindu-se pentru moarte, poetul însuşi, conştient de sfârşitul vieţii (identificată cu un
cânt), şi-o imaginează ca pe o încetare /„o cădere” a avântului clopotelor: (15) Poduri vor
tăcea. Din clopote avânturi vor cădea. (Semne). Imaginea este reluată mai tranşant în peisajul
apocaliptic, deja citat în aceste pagini, unde strigătele, cuvintele şi, în final, clopotele
întruchipează moartea însăşi. (16) Clopote sau poate sicriile cântă subt iarbă cu miile. (Peisaj
transcendent). Şi, din nou, atitudinea poetului este una de resemnată renunţare, dacă expresia
nu este prea pleonastică. De vreme ce sunetul clopotului – om, animal, obiect – este zadarnic,
el însuşi, cel ce formulează întrebări, cel ce a încercat să afle şi să dezvăluie nepătrunsul, cel
ce a vrut să se audă şi să fie auzit, să asculte sunetul înălţimilor, nu poate fi altceva decât
clopotarul care anunţa inevitabilul sfârşit. (17) De ce am râvnit altă menire în lumea celor
şapte zile decât clopotarul ce petrece morţii la cer? (Am înţeles păcatul ce apasă peste casa
mea). 2.4.2. Alte sunete sau zgomote reprezintă aceeaşi zadarnică tulburare a unei linişti care
nu a putut fi înţeleasă dintru început de către muritori. Iată, de exemplu, „osia bolţii” cereşti se
aude „scârţâind în viforniţă”, la cercul de miazănoapte, în poezia Ani, pribegie şi somn, iată
vântul, „răsunând veşnic / prin cetini de zadă”, în Cântăreţi bolnavi, iată pădurea sunând, cu
efecte mortale însă, „cu tulnice multe”, în frecvent citatul poem Septemvrie, iată, tot aici,
şipotul, izvorul, care încearcă, în amurg, să înveţe din nou vechiul cântec, iată apa care „bate-
într-un ţărm” (Un om s-apleacă peste margine). Acestor sunete, mereu superflue, în ciuda
frumuseţii lor, în ciuda aparenţei rostului bine definit în alcătuirea universului, li se adaugă:
ciocârliile, care cad „ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor”, în Tăgăduiri, apoi mai
jos, dar tot în văzduh, zumzetul de albine, care zboară „prin somnul cristalelor”, dar care, vai,
sunt „albinele morţii” (Munte vrăjit) sau, în aceeaşi poezie, vulpea de aur, Critică, eseu 121
care latră ascunsă între ferigi. În Fum căzut, auzim un zbor scurt şi zadarnic de gâşte peste
pajişti reci. În sfârşit, în acest concert care ar trebui să redea triumful vieţii, dar care se
dovedeşte doar un marş funebru, obiectele produc şi ele sunete bine integrate în nestatornica,
inconsistenta compoziţie generală, deci respectivele obiecte aparţin aceleiaşi serii logice de
simboluri ale timpului trecător, ale rotaţiei stereotipe, ale sfârşitului; în Elegie „tremură
aceeaşi apă şi frunză / la bătăile aceluiaşi ceas”. În cele din urmă, avem doar sugestii ale
zgomotelor „produse” de diverse lucruri: bătăile de ceas (Elegie); o poartă de piatră care se
închide încet (Munte vrăjit); se trag zăvoarele şi se închid fântânile (Noapte extatică) ş.a.m.d.
În sfârşit, poetul „închide porţile şi trage cheile” (Încheiere). După cum se observă, aceste
imagini sugerează mai degrabă ecourile gesturilor care preced liniştea deplină. Totuşi liniştea
nu se înstăpâneşte total şi dintr-o dată. 2.4.6. Există încă, precum în orice act de răzvrătire
învinsă, adică în orice resemnată acceptare a datului sorţii, reminiscenţe, zvârcoliri ale unei
conştiinţe luciferice, tresăriri care alcătuiesc treptele cele mai de jos ale arpegiului ce a
coborât de la strigătul primordial, la scârţâitul osiei cereşti, apoi la dangătul de clopote, la
cântec, zumzet de albine, până la punctul zero, al tăcerii absolute. Intră aici, în primul rând,
zvonurile, un cumul de sunete nedefinite. Ele vin din depărtări, până în proximitatea poetului,
şi pot fi generate, în egală măsură, de oameni, păduri, metale etc., dar mai degrabă de o sursă
colectivă, eterogenă. Ceea ce se remarcă cu certitudine, în versurile lui L. Blaga, este faptul că
zvonurile vin totdeauna din trecut, din istorie, din legendă chiar. (29) Cu zvonuri surde prin
arbori se ridică veacuri fierbinţi. (Somn). Zvon legendar se ridică din brazi (Amintire). Altă
dată, auzim doar ecourile unor tumulturi care, grave, adânci, vin şi ele tot „din urmă”, din
legendă (cf. Legenda noastră). Legenda însăşi se recunoaşte „în sunet de aripi” (Peisaj
transcendent). După cum se observă, şi în intervalul sonor al zvonurilor este prezentă, aproape
fără excepţie, nota atenuantă – arbori, brazi, codru – care conferă timbrul surd al acestor
sunete deja greu de identificat. În contrapunct, zvonul este asociat, după caz, cu clopotele mai
mici de la gâtul mioarelor, cu clopotele mai mari ale bisericilor cu trecut pierdut în negura
vremurilor. Deja în aceste tipuri de asocieri sugestiile de sunet iau locul, tot mai mult, evocării
directe, efectul fiind indistinct, transferat în supranatural, şi în conştiinţa poetului, ca în mai
sus-menţionatul Peisaj transcendent. (30) Aripi cu sunet de legendă s-abat înspăimântate peste
râu. (Peisaj transcendent). 122 limba Română Sistemul de sinestezii, din ce în ce mai
complicat, produce imaginea sfârşitului, mai degrabă decât pe cea a liniştii, pentru că termenii
care intră în aceste combinaţii aparţin din ce în ce mai puţin sferei semantice a sonorităţilor şi
din ce în ce mai mult sferelor dinamicului, vizualului – toate însă cu posibile conotaţii
acustice. (31) Spre nu ştiu ce sfârşit Un zbor s-a stins Cu pâlpâit de sfeşnic un copac s-a stins.
(Cap plecat). Încă mai imaterială este imaginea fâlfâirii duhului satului, într-un tablou format
din umbrele înserării, căderi de fum, morminte, mirosuri delicate etc. Sau, şi mai lipsit de
consistenţă sonoră, dar încărcat de sugestii bazate pe tonalităţi este „zumzetul tainelor” (Din
cer a venit un cântec de lebădă). 3.0. Lăuntricul – liniştea – fâlfâirea semnelor misterioase
sunt elemente ale unui context mai larg al receptării şi descifrării mesajului transcendent.
Există o strategie întreagă a atenuării sunetelor care merge de la un astfel de complex de
imagini evocatoare până la un simplu epitet care exprimă degradarea, descreşterea, anularea
sunetului. 3.1. Contextul este, în principiu, negativ; el exprimă zădărnicia cântecului,
cuvântului, zvonului, şoaptei etc. Un întreg complex de adverbe şi pronume de negaţie, de
propoziţii negative, de termeni cu conotaţii grave, chiar funeste, uneori, învăluie puţinele
sonorităţi redate direct, prin miezul cuvintelor şi prin eventualele eufonii corespunzătoare, în
repetiţii şi simetrii care evidenţiază retoric refuzul acusticii. (35) pretutindeni e o tristeţe. E o
negare. E un sfârşit. partout règne une tristesse. Une négation. Une fin. Pe urmele mele coapte
moartea îşi pune sărutul galben şi nici un cânt nu mă îndeamnă să fiu încă o dată. Fac un pas
şi şoptesc spre miazănoapte… ……………………………………………… Din sângele meu
nu mai e nimeni chemat să-şi ia începutul trăirilor, nu, nu mai e nimeni chemat.
……………………………………………… Dar eu umblu lângă ape cântătoare şi cu faţa
îngropată-n palme mă apăr: eu nu ! Amin. (Tăgăduiri). 3.2. Apoi, prin sinestezii, prin
metafore, personificări, comparaţii, se evocă procesul morţii implacabile, universale, a
sunetelor: cuvintele sunt amare; talanga este de lut; paşii răsună în umbră, ca nişte poame
putrede; Critică, eseu 123 glasul izvorului a răguşit de bătrâneţe; zvonurile sunt surde, zborul
este scurt şi părelnic; un fluier seacă, altul nu s-arată; fratele vânt a murit; un fluier părelnic de
vânt, cuvântul se sugrumă; dorul este sugrumat şi el; sufletul mort cântă pe coarde dulci de
linişte; frânta bucurie de viaţă se aude pe harpă de-ntuneric; zăvoarele se trag în adânc, sub
bătrânele zodii; poarta de piatră se-nchide încet. Zidurile vechi, pământul, apele (stătute),
fântânile, adâncurile puţurilor şi, după cum am văzut, lemnul, mai ales lemnul (arborele,
pădurea) sunt elementele prin care vibraţia acustică este redusă până la anulare completă.
Deseori, aceste mijloace ale surdinei puse sunetului se combină între ele, într-o sinteză a
sinesteziilor, adică într-o sinestezie de gradul doi, bogat metamorfizată. Am citat versurile din
Pasărea sfântă, care evocă „strigătul pierdut” în „păduri plutitoare”, imagine reprezentativă
pentru astfel de mijloace: rosturi egale; tumulturi grave; glas răguşit; cântec vechi; cântăreţi
leproşi; zvon surd; zvon legendar; zbor stins; fluier părelnic etc. Epitetul atenuator însoţeşte
frecvent cuvintele care desemnează diferitele grade de sonoritate, el făcând parte, de obicei,
din arsenalul stilistic mai complex al sinesteziilor metaforice, al contextului evocator etc.,
după cum s-a putut deja remarca din exemplele de mai sus. 4.0. Tăcerea – în ordinea
lucrurilor, mutismul – în ordinea fiinţelor, dar şi invers, tăcerea – ca act de voinţă, mutismul –
ca dat al naturii, sunt starea de graţie spre care trebuie să tindem, în concepţia filozofică şi
poetică a lui Lucian Blaga. Cum spuneam în premisele formulate la începutul acestor pagini,
o întreagă simfonie a tăcerii se înfiripă din poeziile sale. Călugărul bătrân îşi descrie, din prag,
tăcerea (Azi tac aici), ca pe o ultimă ipostază înainte de a simţi „răcoarea sfârşitului” ş.a.m.d.
Aparent resemnat, în realitate, iluminat, poetul dobândeşte convingerea că tăcerea trebuie să
se instaureze peste tot şi peste toate. Drept pentru care el porunceşte vieţuitoarelor să tacă
(Taci câine, care-ncerci vântul cu nările, taci!, cf. Heraclit lângă lac / Heraclit au bord du lac).
Obiectele, elementele naturii trebuie să urmeze aceeaşi cale a tăcerii impuse, dar şi asumate,
altfel spus, a „gurii învinse”. (41) Poduri vor tăcea Din clopote avântul va cădea. (Semne). şi
ca un ucigaş ce-astupă cu năframa o gură-nvinsă, închid cu pumnul toate izvoarele, pentru
totdeauna să tacă, să tacă. (În marea trecere). Divinitatea însăşi tace, căci este singura
conştientă de la început de zădărnicia vorbelor, cf. supra, 2.3; cf. şi Psalm: eşti muta…
identitate… Cât despre poet, Lucian Blaga a înţeles destul de curând, în căutările 124 limba
Română sale poetico-filozofice, că lumea văzută ca o cercetare a adevărurilor este doar o
ispită „din umbră”; revelaţia vine prin asumarea tăcerii, a mutismului. Am arătat deja mai sus
că rostul poetului în lume este acela de a descifra semnele, nu de a le crea, de aceea mesajul
său este alcătuit din vorbire şi tăcere, din cuvinte şi pauze. (42) Omule, ţi-aş spune mai mult
dar e-n zadar, – şi-afară de-aceea stele răsar şi-mi fac semne să tac, şi-mi fac semne să tac.
(Taina iniţiatului). Prin existenţa sa, prin experienţa sa, prin harul cu care a fost dăruit, poetul
reprezintă un depozitar de semne, un mesaj, şi nu poate să se explice pe sine însuşi, căci şi-ar
depăşi condiţia. (43) Noi suntem numai purtători de cântec sub glia neagră a tăriilor, noi
suntem numai purtători de cântec pe la porţi închise… (Noi, cântăreţii leproşi). În general,
oamenii au de câştigat din asumarea tăcerii, chiar dacă superioritatea lor declarată constă în
raţiunea exprimată prin limbă. (44) Limba nu e vorba ce-o faci Singura limbă, limba ta
deplină, Stapâna peste taină si lumină, e-acea-n care ştii să taci. (Catren). În conformitate cu
programul său estetic şi cu concepţiile filozofice care alcătuiesc substanţa eseurilor şi
poeziilor sale, deopotrivă, necuvintele „lărgesc în mod misterios câmpul comprehensiunii
interne, al acelui spaţiu interior, necunoscut direct de către cititori, dar totdeauna fertil”5 . (45)
Cuvintele pe care le rostim, Cuvintele ce rămân în noi, Descoperă şi ele, fără de margini,
făptura. (Inscripţie). În general, pe măsură ce anii au trecut şi reflecţia filozofică i-a dezvăluit
aceste adevăruri despre relaţia lumii cu divinitatea, despre întocmirea universului, în ultimă
instanţă, poetul a ajuns să-şi asocieze propria biografie cu mutismul, conchizând că acei primi
ani din viaţa sa, în care nu a putut să vorbească, au fost ei înşişi un semn. Mărturisirea, făcută
direct – într-o scriere memorialistică, Hronicul şi cântecul vârstelor („strania mea detaşare de
logos”), apare la fel de explicit, dar mai încărcată metaforic, evident, în poeziile care folosesc
autobiograficul doar ca punct de plecare pentru dezvoltarea unor idei cu cuprindere mult mai
largă. (46) Lucian Blaga e mut ca o lebădă. În patria sa, zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.
Critică, eseu 125 Sufletul lui e în căutare În muta, seculara căutare… (Autoportret). Existenţa
sa strict biografică se confundă cu gândirea sa filozofică şi cu activitatea poetică, axul central
fiind acest principiu al mutismului. (47) la patruzeci de ani sugrumându-ţi cuvântul te-i pierde
în tine – în căutare. Prin ani un vânt o să te tot alunge sub cer, vei mânca miere neagră si
aplecat vei tăcea. (Cetire în palmă). Cu cuvinte stinse în gură am cântat şi mai cânt marea
trecere, .......................................................... De pe-un umăr pe altul tăcând îmi trec steaua ca
o povară. (Biografie). 5. Ascultarea este, aşadar, starea care trebuie să înlocuiască sonoritatea
şi corolarul ei antonimic, tăcerea. Este o consecinţă a faptului că tăcerea, necuvintele, muţenia
nu înseamnă, la Lucian Blaga, imposibilitatea comunicării. Pentru a putea percepe semnele
transmise de transcendental, pentru a auzi foşnetele misterioase ale universului, pentru a putea
tălmăci rezonanţele din conştiinţa noastră, dar mai ales din conştiinţa poetică, ascultarea
încordată este cea care avea nevoie de linişte. (48) o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi ciuta
călcând prin moarte. (În marea trecere). Sufletul poetului se înseninează doar atunci când
reuşeşte să-şi impună şi să impună liniştea deplină. (49) Linişte este destulă în cercul ce ţine
laolaltă doagele bolţii: …………………………….. Si iarăşi îmi zic: Nici o larmă nu fac
stelele-n cer. Da, ar trebui să fiu mulţumit. (Linişte între lucruri bătrâne). Aceasta este, după
cum se înţelege din versurile deja citate ale poemului filozofic În marea trecere, condiţia
pentru a percepe semnele destinului. Nu la rugăminţile sau interpelările formulate prin cuvinte
ni se dezvăluie misterul existenţei, nici din cântec, nici din clopote, ci din ecourile, foşnetele,
adierile pe care numai starea de reflexivitate totală, favorizată de o tăcere adâncă, le poate
desluşi. De aceea, viaţa noastră întreagă, fie ea ţipăt, clopot, cântec, cuvânt, şoaptă, se reduce,
până la urmă, la tăcere. Timpul însuşi, substanţa impalpabilă a existenţei noastre, nu este
altceva decât un interval, un semn egal, o cumpănă, un val înspumat între sunet şi tăcere. (50)
şi-ascult. Apa bate-ntr-un ţărm 126 limba Română Altceva nimic, nimic, nimic. (Un om s-
apleacă peste margini). Cf., în acest sens, şi poezia Ani, pribegie şi somn. Înaintarea noastră,
ca o pribegie pe cărările rătăcitoare ale vieţii, trecerea noastră spre „dincolo”, dinspre răsărit
spre apus, dinspre lumină spre întuneric, se face pe acest fond al „secării cuvintelor”, al
„îmbolnăvirii strunelor”, al căror sunet a însoţit căutarea de zi cu zi a limanului din urmă. (51)
Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare apune. (Cântareţi
bolnavi). De aici vine încercarea poetului de a vătui toate tonalităţile, de a pune între sursele
sonore şi spiritul nostru un întreg arsenal care contribuie la pierderea capacităţilor de
rezonanţă. 6. De aici provine drama poetului, ca tălmăcitor al inaudibilului, despre care am
amintit mai sus, în legătură cu incompatibilitatea dintre cuvântul rostit şi semnul primit.
Rostul poetului este acela de „a asculta lucrurile în starea lor originară”, de a încerca să
înţeleagă pe cale intuitivă semnele şi enigmele pe care raţiunea şi bunul simţ comun nu le pot
revela6 . O soluţie a ieşirii din impas ar fi să folosească el însuşi semne, în principiu –
semnele cuvintelor – lacrimi topite în cristalul metaforelor. (52) Piezişe cad lacrimi din veac.
Invoc cu semne uitare şi leac. (Boală). Apoi, căutarea sunetului de argint, a esenţei sunetelor,
necesare şi suficiente pentru a transmite semenilor fragmente din enigmele universului, face
parte din drama cotidiană, asumată, a oricărui creator autentic de artă. Recunoaştem în
versurile blagiene cu sensul unei profesiuni de credinţă, precum Ardere, dureroasa întrebare
eminesciană („Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?”)7 ; interogaţia este formulată
dintr-o perspectivă încă mai tragică în poezia lui Lucian Blaga, pentru că este vorba aici nu
atât despre relaţia poet – societate, ci despre relaţiile mai profunde „divinitate – poet –
umanitate”, „absolut – poezie – existenţă”. (53) Fiinţă tu – găsi-voi cândva cuvântul sunet d-
argint, de foc şi ritul unei rostiri egale în veci arderii tale? ………………………………. unde
şi când găsi-voi singurul cuvânt în cercul nopţii să te-ncânt? ……………………………….
cuvântul unde-i ca un nimb să te ridice peste timp? ………………………………. Critică,
eseu 127 Cuvântul unde-i care leagă de nimicire pas şi gând? (Ardere). Dar drama poetului nu
se sfârşeşte aici. Tensiunea creaţiei sporeşte cu încă o treaptă, în sensul invers coborârii spre
liniştea deplină, căci filozofia sa îl obligă la acest dublu efort. Odată atins nivelul cel mai
profund al liniştii revelatoare – dacă a fost atins, o dată găsit cuvântul-lacrimă, cuvântul-foc,
cuvântul-nimb – dacă a fost găsit, urmează frământarea stabilirii echivalenţelor între acest
cuvânt – unic, inefabil, esenţial şi mesajul transcendent perceput – dacă a fost perceput.
Drama sporeşte nu numai prin treptele mereu suitoare ale inconsistenţei datelor puse în
ecuaţie, ale incertitudinii punctelor de reper cu greu dibuite, ci şi prin ceea ce se găseşte la
capătul acestui sisific urcuş din hăul cu abia perceptibile ecouri în care singur s-a coborât:
după convingerile sale filozofice şi programul său poetic, formulat, între altele, în
binecunoscuta poezie Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, revelaţia poetică nu trebuie să
distrugă misterele universului, ale existenţei, ci să le reliefeze mai bine8 . Opoziţia lumină –
întuneric, corespunzătoare conceptelor „înţelegere” – „taină”, din minunata poezie amintită,
se regăseşte peste tot în versurile lui Lucian Blaga, sub aspectul raportului sonoritate – linişte,
vorbire – tăcere, cuvinte – necuvinte. Iată, spre exemplu, cum este formulată ideea într-o altă
poezie-program: (54) Voi… … aşteptaţi să vorbesc… despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei
………………………………… Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit aşa de mult să
plângă şi n-au putut. Amare sunt toate cuvintele, de aceea – lăsaţi-mă să umblu mut printre
voi… (Către cititori). De altfel, relaţia antonimică „lumină – întuneric” se suprapune celei
formulate prin noţiunile „sunet – linişte”, în numeroase contexte (sinestezice, metaforice), de
tipul „harfei de-ntuneric” dintre cele – mai multe – citate în aceste pagini. Adăugăm la acestea
o aserţiune exprimată astfel: (55) Dacă lumina ar cânta vărsându-şi puzderia, noi am vedea
cum cântecul consumă materia. (Suprema ordine). Timpul (viaţa, existenţa) despre care
spuneam că este semnul egal între lumină şi întuneric sau între sunet şi tăcere poate să apară,
cu aceeaşi semnificaţie, în imagini care combină câte un termen din fiecare dintre cele două
serii antonimice, probând astfel relativa lor asociere: (56) Văd anii crescând…
…………………… peste toate clopotele şi toate tăcerile. (Ani, pribegie şi somn). 128 limba
Română Refuzul cunoaşterii directe, al explicitării raţionale a tainelor universului, în favoarea
cunoaşterii indirecte, poetice, intuitive, se exprimă mult mai frecvent şi mai sugestiv decât se
poate crede la o lectură superficială a versurilor, prin paradigmele din seria sonoritate –
linişte, care se adaugă celorlalte serii de noţiuni polare în jurul cărora Lucian Blaga îşi
formulează ideile-teme cu caracter pragmatic: lumină – întuneric, zi – noapte, transparenţă –
opacitate, soare – lună, veghe – somn, acţiune – repaus, materie – spirit, viaţă – moarte, trup –
suflet, transcendent – imanent, sinele – alteritatea (eu – noneu) etc. În cazul de faţă însă,
relaţia este complicată de faptul că însăşi esenţa poeziei este implicată – materialmente şi
ideatic, în egală măsură – în substanţa relaţiei „sunet – linişte”. Ca idee, poetul rămâne fidel
atitudinii sale de respingere a exprimării directe; ca modalitate concretă de manifestare a
acestei atitudini, el caută până în ultima clipă semnele poetice prin care să tălmăcească
semnele misterelor universului: plânsul mut, interior, necuvintele, cântecul murmurat, ca un
susur de izvor, simbolurile care sporesc frumuseţea tainelor. (57) Ascultând revelaţii fără
cuvinte Subt iarba cerului zborul ţi-l pierzi. (Pasărea sfântă). Oamenii, la fel ca şi stelele,
copacii, pietrele, animalele, sunt parte componentă a acestei taine universale, devenind
purtătorii cântecului lăuntric al existenţei în sine şi a mesajelor generate de aceasta. Răni
ducem – izvoare – deschise sub haină. Sporim nesfârşirea C-un cântec, c-o taină. (Cântăreţi
bolnavi). 7.0. Treptele acustice sunt, aşadar, treptele iniţierii poetului în tainele universului.
7.1. Există mai întâi o lungă cale descendentă, de la sunetele universului până la tăcerea
absolută, de la ţipătul ieşirii la lumină până la tăcerea intrării în lumea umbrelor. Desigur,
coborârea nu este nici dreaptă, nici lină; există numeroase căi întortocheate, întretăiate uneori,
paralele alteori, cu popasuri neaşteptate, cu povârnişuri periculoase. Dar, în principiu, treptele
pot fi reprezentate grafic, convenţional, astfel: STRIGĂTE CÂNTECE CUVINTE CLOPOTE
ZGOMOTE ZVONURI ŞOAPTE SUSPINE TĂCEREA Critică, eseu 129 7.2. Din punctul
cel mai de jos, al tăcerii, treptele se ordonează ascendent, de la liniştea necesară ascultării
nepătrunsului până la revelaţia intuitivă, de la înţelegerea mută a semnelor – ecouri, fâlfâiri de
aburi, ritmuri interioare etc. – până la delicate rezonanţe ale purităţii de argint, de foc, de
lacrimă a metaforei-nimb, cu halou de clar-obscur, cu virtuţi de potenţare a intuiţiei. Acest
urcuş este, firesc, încă mai dificil, mai dureros decât coborâşul; este plin de rătăciri, de
umilinţe, de renunţări, de rugăminţi şi revolte, de desperări şi speranţe, de dramatice reluări
etc. Dar, în final, el conduce fiinţa umană din adâncul originar, mitic, al neînţelesului în lumea
înţelesurilor cu sclipiri luminoase. REVELAŢIA METAFORA ECOURI FÂLFÂIRI ADIERI
SEMNE NEDESLUŞITE ASCULTAREA MUŢENIA TĂCEREA 7.3. De la zadarnicul
strigăt al începutului până la fertila tăcere a sfârşitului, drumul parcurge atât treptele revoltei
luciferice, cât şi pe cele ale resemnării filozofice, de la necunoaşterea zgomotoasă la tăcuta
înţelegere a rosturilor lumii. NECUNOAŞTERE TĂCERE ASCULTARE CUNOAŞTERE
(METAFORICĂ-POETICĂ) Poezia şi întreaga operă a lui Lucian Blaga (scrierile filozofice,
proza, teatrul) impun cititorului parcurgerea unui astfel de drum în trepte revelatorii:
misterioasă, insondabilă la început, îşi dezvăluie bogăţia de idei şi tezaurul de frumuseţi pe
măsură ce cobori, cu liniştea cuvenită, în adâncimile ei, de unde ieşi din nou la lumină, cu
sufletul vibrând în acordul rezonanţelor pure ale ideii întrupate în frumos.