Junimea și junimismul, contribuția la dezvoltarea

literaturii române

În 1863, sub guvernarea democratică a lui Alexandru Ioan Cuza, un grup de tineri
dornici de a da un alt curs culturii și literaturii românești înființează la Iași o
asociație liberă, cu numele Junimea. Inițiatorii sunt Iacob Negruzzi, fiul lui
Constantin Negruzzi, de 20 de ani, doctor în drept de la Heidelberg, Titu
Maiorescu, de 23 de ani, doctor în filosofie de la Giessen, Petre Carp de 26 de ani,
doctor în drept la Bonn, Theodor Rosetti, de 26 de ani, doctor în drept la Berlin și
Vasile Pogor, de 30 de ani, doctor în drept la Paris. Programul politic al asociației
(majoritatea întemeietorilor constituiau aripa stângă a Partidului conservator) va fi
subordonat celui cultural, teoretizat de Titu Maiorescu.

Întâia formă de manifestare publică a Junimii au fost prelecțiunile populare

începute în februarie 1864 și continuate vreme de 17 ani, până în 1881, de conținut
variat între 1864-1874 și referitoare la cultura și istoria națională mai departe.

La 1 martie 1867, din inițiativa lui Iacob Negruzzi și redacția lui, pe care o păstra
timp de 27 de ani, apare la Iași revista Convorbiri Literare, bilunar până în 1885 și
lunar după această dată, la București.

Doctrina literară a Junimii va fi formulă îndeosebi de Titu Maiorescu, nu în

programe speciale, ci în opera sa critică. Fundamental este spiritul critic
caracterizat prin respectul adevărului, disocierea valorilor și adaptare ideilor la
realități și posibilități. Militând împotriva așa numitelor ,,forme fără fond”,
Maiorescu urmărea împiedicarea profilării unei literaturi epigonice în umbra
marilor scriitori dinainte, la care, dacă forma nu se ridica întotdeauna la înălțimea
fondului, se putea aproba năzuința fundării unei literaturi naționale și se putea
admira idealurile politice. După Unire și mai ales după dobândirea independenței
naționale, accentul trebuia să cadă pe calitatea artistică a literaturii, pe idealul
perfecționării ei interioare. Limba artificială a unor scrieri, falsa erudiție sau
pedantismul unor autori, lipsa de gust în genere sunt permanente semnalate și
ironizate de membrii Junimii, care cultivă drept armă zeflemeaua și țin un dosar de
enormități.

În 1893 sunt încă în viață Ion Eliade Rădulescu, Grigore Alexandru, Constantin
Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon, Ion Ghica,
Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu. Dintre aceștia unii vor deveni nu
numai prin adeziune și colaborare la Convorbiri literare junimiști, dar vor scrie
acum principalele lor opere, putând fi trecuți în această epocă. Este mai ales cazul
lui Alecsandri, Ghica și Odobescu, care trebuie gândiți mereu în
contemporaneitatea marilor clasici lansați de ,,Junimea”: Eminescu, Creangă și
Slavici. Societatea Academică Română înființată la 22 aprilie 1866, viitoarea
Academie, numără printre întâii membri, sub președinția lui Ion Eliade Rădulescu,
pe Constantin Negruzzi, Vasile Alecsandri și Titu Maiorescu. Natural, noua epocă
nu înseamnă o ruptură față de cea veche, o soluție de continuitate, dimpotrivă, dar
reprezentanții noii generații literare în frunte cu Maiorescu încep să domine scena.
Sprijinind și apărând valorile autentice, în primul rând pe Alecsandri, Maiorescu
are darul de a descoperi și a atrage în cercul său vocile noi, de a replica
adversarilor. Prin Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale și Slavici revista
Convorbiri literare devine cel mai important periodic literar românesc. Rolul
tuturor celorlalte periodice în dezvoltarea literaturii este până în 1893 mult mai
mic. La 1 martie 1873 apare la București lunar, sub direcția lui Petre Grăbinișteanu
Revista Contemporană, care durează până la 1 iunie 1876. Colaborează Alecsandri
și Macedonski încă în faza debuturilor. Revista se opune fără succes lui Maiorescu.
La Revista Nouă a lui Hasdeu colaborează Ion Ghica. La 20 ianuarie 1880,
Macedonski scoate, cu un program antijunimist, Literatorul, care încetează în
martie 1885, reapare între 1886-1887, trei luni, în 1890 cinci luni, fără să își
impună un profil în această epocă, descoperind doar pe Duiliu Zamfirescu. În fine,
de la 1 iulie 1881 până la 1 mai 1891 apare la Iași, sub direcția lui Ioan Nădejde,
revista științifică și iterară Contemporanul, revistă importantă sub raport cultural și
ideologic prin popularizarea concepțiilor materialiste, chiar marxiste, dar și
pozitiviste, modelul revistelor socialiste viitoare, fin 1885 beneficiind de
colaborarea lui Constantin Dobrogeanu Gherea. Polemizând cu Maiorescu, Gherea
nu înțelege relațiile dialectice personal-impersonal, subiectiv-obiectiv, individual-
universal, particular-general, că reprezentarea artistică presupune exprimarea
universalului individualizat și respinge ideea de ficțiune a artei. Maiorescu
răspunde abia peste șase ani, în 1892, precizându-și termenii și făcând inutilă
replica lui Gherea, care susține în continuare eronat că artistul reprezintă realitatea
prin accidental, nu prin esențialul particularizat. Polemica s-a redus la o discuție de
termeni ,,Ce ceartă de cuvinte – exlamase Maiorescu”1.

1
Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Editura UR3nivers, București 1981, pag. 121