Raspunderea Internationala Pentru Crimele de Razboi

CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
CAPITOLUL II RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A STATELOR
2.1. Considerații generale
2.2. Elementele răspunderii internaționale a statului pentru fapte ilicite
2.2.1 Conduita ilicită (actul internaţional ilicit)
2.2.2. Imputabilitatea conduitei ilicite
2.2.3. Prejudiciul - element al răspunderii şi formele reparării sale
CAPITOLUL III RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ PENTRU CRIMELE DE
RĂZBOI
3.1. Infracțiuni internaționale
3.2. Crimele internaționale
3.3. Crimele de război
CAPITOLUL IV STUDIU DE CAZ
CAZUL KONONOV c. LETONIA
1
INTRODUCERE
Dreptul internaţional contemporan este format din principii şi norme juridice create pe
baza acordului de voinţă dintre state, cu scopul de a reglementa relaţiile dintre acestea.
Prin procesele şi formele sale juridice de creare şi dezvoltare, dreptul internaţioal este
un drept al relaţiilor dintre state, un drept interstatal, format pe baza acodului de voinţă al
statelor, exprimat prin mijloace juridice specifice. Statele sunt acelea care creează dreptul
internaţional, dar în acelaşi timp, alături de alte entităţi intenaţionale, sunt şi destinatare ale
acestuia, asigurând respectarea, înfăptuirea normelor sale.
În desfăşurarea activităţii sale internaţionale, fiecare stat îşi exercită politica sa externă
corespunzătoare intereselor şi ţelurilor sale principale, urmăreşte crearea condiţiilor favorabile
înfăptuirii scopurilor şi direcţiilor principale ale politicii sale externe.
Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul că în relaţiile internaţionale se întâlnesc şi se
confruntă poziţiile şi interesele diferite, uneori chiar opuse, ale statelor, fapt ce se manifestă şi
în procesul formării şi aplicării dreptului internaţional.
Principalele participante în relaţiile internaţionale sunt statele, întrucât acestea
constituie subiectul principal al dreptului internaţional, al drepturilor şi obligaţiilor
internaţionale.
Statul este considerat subiectul primordial, originar în raport cu alte entităţi, având
personalitate de drept internaţional recunoscută de state; el este în acelaşi timp un subiect
universal întrucât îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile în orice domeniu al relaţiilor
intenaţionale. Personalitatea internaţională a statului este o consecinţă directă a faptului că
acesta constituie o entitate politică de sine stătătoare, care ocupă un loc central şi are o
însemnătate majoră în relaţiile internaţionale. Temeiul politic şi juridic al calitaţii sale de
subiect al dreptului internaţional îl reprezintă suveranitatea de stat.
Suveranitatea de care se bucură statele, nu le permite să încalce normele şi principiile
Dreptului internaţional, ori să lezeze interesele altor state, ele urmând să răspundă pentru
actele sau faptele lor ilicite, cât şi pentru acelea care, deşi nu au un caracter ilicit, prejudiciază
alte state.
Răspunderea internaţională este o instituţie de bază a dreptului intenaţional public;
este condiţia fundamenatală pentru existenţa unui stat de drept, fie pe planul internaţional al
statelor, fie în comunitatea internaţională.
2
Răspunderea internaţională contribuie la realizarea legalităţii internaţionale, la
garantarea ordinii juridice internaţionale, la stabilitatea relaţiilor internaţionale şi la
dezvoltarea cooperarii între state şi popoare.
Instituţia răspunderii, în cadrul dreptului internaţional contemporan, îndeplineşte
funcţii deosebit de importante. Din acest punct de vedere, încălcarea normelor dreptului
internaţional, în special a celor legate de asigurarea păcii şi securităţii internaţionale, au
consecinţe deosebit de grave. În acelaşi timp, datorită dezvoltării accentuate a stiinţei şi
tehnicii, statele desfăşoară activităţi care, chiar dacă sunt realizate în limitele dreptului
internaţional, prezintă un grad ridicat de pericol, putând provoca prejudicii importante altor
state ori cetăţenilor lor.
Se impune a se aminti, că încă din 1927, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională,
preciza, printr-o hotărire a sa , că „ Este un principiu de drept internaţional, că violarea unui
angajament atrage obligaţia de reparare într-o formă adecvată ”1.
1
Marţian Niciu, Drept Internaţional Public, vol. I, Editura Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1993, p. 115
3
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Răspunderea internaţională a statelor constituie o instituţie fundamentală a dreptului

internaţional public, caracterizată prin complexitate care nu este analizată din perspectiva
criteriilor şi condiţiilor specifice instituţiei juridice a răspunderii în dreptul intern şi constituie
unul dintre mecanismele ordinii publice a dreptului internaţional2.
În structura dreptului internaţional public, instituţia juridică a răspunderii ocupă un loc
important şi este obiect de studiu, atât pentru doctrina de specialitate, cât şi pentru organisme
internaţionale şi state. Răspunderea reprezintă o instituţie complexă, cu multe elemente
incerte sau controversate care o disting de instituţia răspunderii din dreptul intern, peste care
nu se suprapune, nici ca sens şi nici din perspectiva conţinutului şi a autorilor.
În dreptul internaţional public, răspunderea poate aparţine statelor, particularilor sau
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale. Prezentul capitol se va axa pe analiza
conţinutului şi elementelor constitutive ale răspunderii internaţionale a statelor şi pe
răspunderea particularilor, care are loc în cadrul diviziunii dreptului internaţional public ce
poartă denumirea drept internaţional penal, a căror principale caracteristici şi temei juridic au
fost prezentate în partea introductivă a acestei lucrări.
Trebuie realizată distincţia dintre caracteristicile şi conţinutul răspunderii
internaţionale în ceea ce priveşte statele şi în cea ce priveşte particularii, în primul rând
deoarece în materie de răspundere, în multe situaţii se face referire la acte care poartă aceeaşi
denumire (cum este, spre exemplu, genocidul). în plus, în unele situaţii, pentru actele de o
gravitate deosebită, se foloseşte denumirea de „crime internaţionale” atât cu referire la state,
cât şi cu referire la particulari, însă aceste împrejurări nu sunt de natură a justifica ideea că
statele şi particularii răspund din punct de vedere internaţional pentru aceleaşi acte şi sub
aceleaşi forme.
Pentru a exemplifica, primul document internaţional care a definit genocidul3 şi l-a
calificat drept cel mai grav act ilicit internaţional şi o crimă de drept internaţional este
2
C. Moldovan, Drept internațional public. Principii și instituții fundamentale, Editura Hamangiu București
2017, p. 269
3
Art. II din Convenția din 1948 pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid
4
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 1948 4, care cuprinde
obligaţii pentru statele contractante de a preveni şi sancţiona actele de genocid şi în acest sens,
de a prevedea în legislaţia lor internă sancţiunile pentru persoanele acuzate de comiterea
actelor de genocid.
Faptul că în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie a fost soluţionată cererea privind
genocidul bosniac5, în 2007, genocidul fiind cea mai gravă crimă internaţională, prin analiza
dispoziţiilor Convenţiei din 1948 privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid şi a
condiţiilor de antrenare a răspunderii internaţionale a statelor, nu este de natură a afirma
existenţa răspunderii internaţionale penale a statelor.
În cauză, Curtea Internaţională de Justiţie a stabilit încălcarea obligaţiei internaţionale
ce revenea fostei Republici Iugoslavia în baza Convenţiei din 1948, de a preveni actele de
genocid care au fost comise în timpul masacrului de la Srebrenica.
Ceea ce trebuie evidenţiat este că dincolo de folosirea aceloraşi termeni, cu acelaşi
înţeles, în cazul anumitor acte ilicite, temeiul juridic şi natura juridică a răspunderii
internaţionale a statelor şi a particularilor, sunt diferite.
În ceea ce priveşte natura juridică a celor două tipuri de răspundere internaţională,
trebuie subliniat că răspunderea internaţională a statelor este preponderent de natură
cutumiară, în timp ce răspunderea internaţională penală derivă din tratate internaţionale,
având în vedere că au fost adoptate în mod special acte juridice internaţionale care definesc în
mod comprehensiv și exhaustiv faptele pentru care persoanele fizice pot răspunde pentru
comiterea infracţiunilor internaţionale, prin aplicarea principiului nullum crimen sine lege
(care are valoare de principiu general de drept).
Răspunderea internaţională a statelor nu are o reglementare de natură consensuală, are
ca temei comiterea de către stat a unui act ce poate fi considerat ilicit, constând în încălcarea
unei obligaţii internaţionale, iar pentru angajarea răspunderii internaţionale a statelor, trebuie
analizate, în fiecare caz concret, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii,
începând cu existenţa sau nu a unei obligaţii internaţionale pentru statul în cauză, însă nu într-
un cadru normativ la fel de strict ca în cazul răspunderii penale internaţionale a persoanelor
fizice.
Motivul acestei situaţii şi distincţii între cele două tipuri de răspundere internaţională
poate fi reprezentat de caracterul excepţional al răspunderii persoanei fizice, dar care poate fi
angajată, în principiu, doar în urma exprimării acordului de voinţă al statelor, exprimat într-un
4
C. Moldovan, op. cit., p. 270
5
Ibidem, p 270
5
tratat internaţional care să definească respectivele acte ilicite şi să stabilească mecanismele
jurisdicţionale pentru sancţionarea acestora.
Este un astfel de exemplu, Statutul Curţii Penale Internaţionale din 1998.
În alte cazuri, constituirea unor tribunale penale specializate s-a realizat prin rezoluţie
a Consiliului de Securitate al ONU (cum este Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta
Iugoslavie sau Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda).
În dreptul internaţional, răspunderea statelor se întemeiază pe regula că orice încălcare
a unei obligaţii decurgând dintr-o normă de drept internaţional atrage răspunderea autorului
încălcării şi obligarea acestuia la repararea prejudiciului cauzat.6
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională în cauza
Factory at Chorzow (în hotărârea cu privire la jurisdicţie din 1927) 7: „Este un principiu al
dreptului internaţional că încălcarea unui angajament (a unei convenţii.) atrage după sine
obligaţia de a repara (de a despăgubi) într-o formă adecvată. Prin urmare, reparaţia este
completarea indispensabilă a nerespectării unei convenţii şi nu este necesar ca aceasta să fie
menţionată în convenţia însăşi".
Răspunderea internaţională a statelor reprezintă în acelaşi timp o instituţie
fundamentală a dreptului internaţional cutumiar şi un principiu general de drept în sensul
dispoziţiilor art. 38 parag. 1 lit. c) din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.
De asemenea, mecanismul antrenării răspunderii internaţionale a statelor este aplicabil
atât în cazul încălcărilor principiilor dreptului internaţional general cât şi al obligaţiilor
derivate din tratatele internaţionale. Procesul de antrenare a răspunderii internaţionale a
statului este strâns legat de procedura cererilor internaţionale, de mecanismele soluţionării
paşnice a diferendelor internaţionale şi de problema stabilirii despăgubirilor pentru încălcarea
obligaţiilor internaţionale.
Natura juridică a răspunderii internaţionale nu se bazează pe noţiunea de răspundere
delictuală, din dreptul intern, ci are legătură atât cu încălcarea unui tratat internaţional, cât şi
cu încălcarea unei obligaţii internaţionale care poate fi şi de natură cutumiară.
În general, se consideră că răspunderea internaţională a statului poate avea două
forme:
6
R. Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol. II, ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București 2014, p.27
7
6
răspunderea pentru fapte sau acte ilicite (contrare dreptului internaţional); răspunderea
pentru consecinţe prejudiciabile produse prin acte neinterzise de dreptul internaţional 8
sau pentru abuzul de drept9.
În a doua categorie se încadrează acele situaţii generate de gravitatea consecinţelor
unor activităţi desfăşurate de stat ca urmare a progresului tehnicii, ce nu sunt interzise de
dreptul internaţional, dar care pot cauza daune mediului şi populaţiei (activităţi cum ar fi cele
legate de prelucrarea substanţelor chimice, producerea energiei nucleare, lansarea de obiecte
în spaţiul cosmic).
Noţiunea răspunderii internaţionale a statelor ce face obiectul analizei acestei secţiuni
nu trebuie confundată cu alte situaţii în care figurează state ca parte a unui raport juridic
litigios, în sfensul de a se considera că toate situaţiile în care figurează state sunt cazuri de
antrenare a răspunderii internaţionale pentru fapte ilicite, conform regulilor care vor fi
dezvoltate mai departe în cuprinsul acestei secţiuni.
Prin urmare, se impune a fi realizată o serie de distincţii şi clarificări în privinţa
litigiilor în care figurează ca părţi state, pentru a evita confuziile cu alte instituţii sau
mecanisme juridice ale dreptului internaţional public.
Nu toate cazurile de încălcare a unei obligaţii de către un stat deschid calea antrenării
răspunderii sale internaţionale, chiar dacă pot fi incidente, măcar parţial, reguli de
internaţional public. Este cazul litigiilor de natură comercială, deduse judecăţii instanţelor
naţionale, derivate din tranzacţii comerciale încheiate între state, care nu vor fi soluţionate
potrivit regulilor dreptului internaţional public. însă, regulile dreptului internaţional public vor
determina existenţa şi întinderea imunităţii de jurisdicţie sau de executare a statului chemat în
faţa instanţelor naţionale străine.10
Sesizarea unei instanţe internaţionale de către un stat cu o cerere formulată împotriva
unui alt stat nu echivalează, în toate cazurile, cu existenţa unui caz de stabilire a răspunderii
internaţionale a statelor, ci poate fi în discuţie interpretarea unui tratat internaţional şi
stabilirea, în funcţie de rezultatul interpretării, a unor obligaţii în sarcina statelor sau
clarificarea suveranităţii asupra unui teritoriu ori delimitarea zonelor maritime dintre state
riverane.
Dezvoltarea şi evoluţia recentă a dreptului internaţional public au determinat
modificarea instituţiei răspunderii internaţionale a statelor, în sensul că în prezent, aceasta nu
8
A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional public, Sinteze, Ediția a 8-a, Editura C.H.Beck, București 2015, p.
354
9
10
Ibidem, p. 273
7
mai priveşte în mod exclusiv un raport juridic litigios între state (în care un stat reclamă
încălcarea unei obligaţii internaţionale de către un alt stat în faţa unei jurisdicţii
internaţionale), ci noţiunea a dobândit dimensiuni noi, urmare a creării posibilităţii pentru
particulari, de a sesiza organisme jurisdicţionale internaţionale cu plângeri sau cereri
îndreptate împotriva statelor, în care invocă încălcarea anumitor obligaţii internaţionale
asumate de acestea.
Se înscriu în această categorie mecanismele jurisdicţionale stabilite în materia
protejării la nivel regional, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. în acest sens, poate fi
menţionat cazul plângerilor individuale pe care le pot formula particularii împotriva statelor
părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului, în faţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului sau a curţilor similare de pe continentul american (Curtea Inter-Americană a
Drepturilor Omului) şi african (Curtea Drepturilor Omului şi Popoarelor).
Un alt exemplu îl constituie tribunalele arbitrale stabilite în cadrul unor organizaţii
internaţionale, cărora li se pot adresa particularii, în contradictoriu cu statele.
În această privinţă, poate fi menţionat în materie de protecţie a investiţiilor străine
directe tribunalul arbitrai de la Washington din cadrul ICSID11 care soluţionează litigii
referitoare la investiţiile directe străine sau faptul că în materia comerţului internaţional - în
cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO), una dintre activităţile principale este
reprezentată de soluţionarea litigiilor, în cazul în care un guvern al unui stat membru
consideră că un alt guvern membru a încălcat un acord sau un angajament pe care şi l-a
asumat în cadrul Organizaţiei.
Cu alte cuvinte, instituţia răspunderii internaţionale a statelor nu priveşte strict doar
raporturile dintre state, ci a fost extinsă şi la raporturile juridice dintre state şi particulari, în
acele domenii în care au fost adoptate tratate internaţionale care stabilesc această prerogativă.
Din prezentarea acestor distincţii rezultă o altă trăsătură esenţială, definitorie, a naturii
juridice răspunderii internaţionale a statelor: aceasta nu este de natură penală.
Dreptul internaţional public cuprinde reglementări care constituie dreptul internaţional
penal, parte importantă a dreptului internaţional public care a cunoscut o evoluţie şi
dezvoltare puternice în a doua parte a secolului al XX-lea, prezentate succint în partea
introductivă a prezentei lucrări.
Este esenţial a se sublinia şi a se reţine că subiect activ al răspunderii penale
internaţionale este în mod exclusiv persoana fizică, nu statul. Actele juridice internaţionale
care definesc infracţiunile internaţionale instituie şi mecanisme de sancţionare a autorilor,
11
International Center for Settlement of Investmant Disputes
8
care sunt particulari, nu state, având ca scop reprimarea şi prevenirea unor acte considerate de
o gravitate deosebită.
Distincţia dintre crime şi delicte internaţionale cuprinsă în Proiectul de articole din
1996 al Comisiei de Drept Internaţional cu privire la răspunderea internaţională a statelor, la
care s-a renunţat în 1998 şi nu a fost inclusă în Proiectul de articole din 2001, nu trebuie
înţeleasă în sensul că a fost o încercare de codificare a formei penale a răspunderii
internaţionale a statelor.
CAPITOLUL II
RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A STATELOR
2.1. Considerații generale

În prezent, nu există convenţii internaţionale care să reglementeze răspunderea
internaţională a statului pentru fapte ilicite, această instituţie juridică având natură cutumiară.
Instituţia răspunderii internaţionale a reprezentat un domeniu de real interes în
dezvoltarea dreptului internaţional în prima jumătate a secolului al XX-lea, fiind un subiect
ales pentru codificare în cadrul Ligii Naţiunilor şi unul dintre subiectele principale ale
Conferinţei de codificare de la Haga din 1930, care însă nu a reuşit să adopte un text cu
privire la acest subiect (de altfel, Conferinţa a reuşit doar adoptarea unui text cu privire la
cetăţenie).
O contribuţie semnificativă în dezvoltarea acestei instituţii dificile a dreptului
internaţional a avut şi continuă să aibă Comisia de Drept Internaţional a ONU care a
desfăşurat, începând cu 1949, ample activităţi de sistematizare şi codificare a regulilor privind
angajarea internaţională a statelor pentru fapte ilicite şi a redactat, de-a lungul timpului,
propuneri de articole pe care le-a prezentat şi supus dezbaterii Adunării Generale a ONU, în
această materie12.
12
F. Maxim, Dreptul răspunderii statelor pentru fapte internaționale ilicite, ediția a 2-a, Editura Lumina Lex,
București 2012, p. 11
9
Cel mai recent text este Proiectul de articole privind răspunderea internaţională a
statului pentru fapte ilicite, din 2001.
Proiectul de articole din 2001 conţine 59 de articole, structurate în patru părţi: prima
parte are denumirea „Actul internaţional ilicit al statului” şi tratează principiile generale,
imputabilitatea conduitei statului, încălcarea unei obligaţii internaţionale, răspunderea statului
în legătură cu actul unui alt stat, cauzele care înlătură caracterul ilicit al actului internaţional; a
doua parte are denumirea „Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor" şi analizează
principiile generale referitoare la acest subiect, repararea prejudiciilor, situaţiile ce constituie
încălcări grave ale obligaţiilor internaţionale în conformitate cu normele imperative ale
dreptului internaţional; partea a III-a are denumirea „Implementarea răspunderii internaţionale
a statelor” şi analizează invocarea răspunderii statului şi contramăsurile ce pot fi luate de către
statul victimă; partea a IV-a cuprinde ultimele dispoziţii generale ale documentului.
Scopul Proiectului de articole din 2001 a fost de a sistematiza, prin intermediul
codificării şi al dezvoltării progresive, regulile fundamentale de drept internaţional public cu
privire la răspunderea internaţională a statelor pentru actele ilicite comise la nivel
internaţional.
Articolele Proiectului se concentrează pe sistematizarea regulilor generale de antrenare
a răspunderii statelor şi nu are ca scop definirea conţinutului obligaţiilor internaţionale, a
căror încălcare constituie premisa antrenării răspunderii internaţionale a statelor.
Până în prezent nu au fost realizate modificări sau completări în structura sau
conţinutul Proiectului de articole din 2001, practic nefiind înregistrate progrese în privinţa
reglementării acestui subiect al dreptului internaţional pe cale consensuală.
Totuşi, au avut loc activităţi la nivel internaţional cu privire la acest domeniu.
Astfel, Adunarea Generală a supus din nou, în 2004, Proiectul de articole din 2001,
atenţiei statelor membre şi a solicitat Consiliului de Securitate pregătirea unei compilaţii cu
decizii ale instanţelor internaţionale sau a altor instituţii, cu privire la Proiectul de articole.
În anul 2007, Adunarea Generală a remarcat realizarea compilaţiei respective 13, a
supus din nou atenţiei statelor Proiectul de articole şi a decis să examineze în continuare
problema unei convenţii referitoare la răspunderea statelor pentru acte ilicite la nivel
internaţional. În 2010, la nivelul Adunării Generale a fost adoptată aceeaşi poziţie, deşi unele
state au solicitat organizarea unei conferinţe diplomatice pentru analizarea Proiectului de
articole, în timp ce altele au preferat menţinerea statutului actual de document al Comisiei de
Drept Internaţional aprobat ad referendum de către Adunarea Generală.
13
10
2.2. Elementele răspunderii intetranționale a statului pentru fapte ilicite
Potrivit concepţiei Comisiei de Drept Internaţional din cadrul ONU, exprimate în art. 1
din Proiectul de articole din 200114, fundamentul răspunderii statelor este comiterea unui act
ilicit. Formularea art. 1 din Proiectul de articole din 2001 prezintă relevanţă deoarece, astfel
cum este exprimat şi în Raportul Comisiei de Drept Internaţional, statuează principiul de bază
care guvernează ansamblul instituţiei răspunderii internaţionale a statelor potrivit căruia
aceasta este generată de încălcarea unei obligaţii internaţionale.
În legătură cu noţiunea de obligaţie internaţională, pentru a se pune în discuţie
antrenarea răspunderii internaţionale a statelor, prima condiţie este ca statului în cauză să îi
revină obligaţia internaţională pretins încălcată. Un exemplu particular de interpretare a
conţinutului acestei noţiuni este dat de către Curtea Internaţională de Justiţie în cauza privind
genocidul bosniac, cu privire la obligaţia de a preveni genocidul:
„461. Obligaţia de a preveni comiterea crimei de genocid este impusă de Convenţia
cu privire la genocid oricărui stat parte (la Convenţie) care, într-o anumită situaţie, are
puterea de a contribui la restrângerea, în orice măsură, a comiterii genocidului. Pentru a
face această constatare, Curtea nu trebuie să decidă dacă actele de genocid de la Srebrenica
s-ar fi produs oricum, chiar dacă statul pârât ar fi procedat aşa cum ar fi trebuit şi ar fi
folosit mijloacele pe care le avea la dispoziţie. Aceasta se datorează faptului că obligaţia de a
preveni genocidul pune statul sub îndatorirea de a acţiona, care nu depinde de certitudinea
că acţiunea sa va reuşi să împiedice comiterea actelor de genocid sau probabilitatea acestui
rezultat.
Prin urmare, nu rezultă din raţionamentul Curţii de mai sus, constatarea încălcării de
către pârât a obligaţiei de a preveni suferinţa atroce cauzată de genocidul comis la
Srebrenica, care nu ar fi avut loc dacă încălcarea nu ar fi avut loc".
Actul internaţional ilicit al unui stat poate consta în una sau mai multe acţiuni ori
inacţiuni sau o combinaţie între cele două. Comiterea unui act internaţional ilicit depinde de
două aspecte: în primul rând, de cerinţele pe care le implică obligaţia internaţională pretins
încălcată; în al doilea rând, de îndeplinirea cerinţelor generale stabilite în cuprinsul Proiectului
de articole.15
14
Art. 1 din Proiectulde articole din 2001 prevede ”Orice act internațional ilicit al unui statdetermină
răspunderea internațională a acelui stat”
15
11
În general, se consideră că pentru antrenarea răspunderii internaţionale a statelor este
necesară întrunirea a trei elemente constitutive:
 conduita ilicită, constând în încălcarea unei norme de drept internaţional;
 imputabilitatea acestei conduite unui subiect de drept internaţional;
 producerea unui prejudiciu.
Cu privire la condiţia producerii unui prejudiciu, se impune a menţionă că aceasta nu
este expres prevăzută de art. 2 al Proiectului de articole din 2001, însă în doctrina de
specialitate se apreciază că în lipsa prejudiciului, răspunderea statului ar fi doar pur teoretică.
Pe de altă parte, se subliniază că în practica internaţională nu au fost înregistrate cazuri de
angajare a răspunderii unui stat fără invocarea unei daune materiale sau morale16.
Potrivit unei clasificări a elementelor răspunderii internaţionale a statelor 17, pentru a
considera un act comis de stat ca ilicit, este necesară realizarea unor elemente subiective -
constând în: imputabilitatea conduitei comisive sau omisive contrare dreptului internaţional,
unui stat, culpa agenţilor statului care au îndeplinit actul ilicit - şi elemente obiective -
constând în neconformitatea conduitei cu o obligaţie internaţională; lipsa unei cauze care
înlătură caracterul ilicit al actului.
Deoarece aceste elemente se regăsesc direct sau implicit, în structura menţionată mai
sus, în continuare vom proceda la analiza lor în funcţie de prima enumerare, care corespunde
structurii din Proiectul de articole din 2001.
2.2.1 Conduita ilicită (actul internaţional ilicit)
Conduita ilicită reprezintă acţiunea sau inacţiunea unui stat prin care are loc încălcarea
unei obligaţii internaţionale aflate în vigoare, indiferent care este sursa acestei obligaţii
(consensuală, din tratate internaţionale sau cutumiară).
Aprecierea caracterului ilicit al conduitei statului (actul internaţional ilicit) se
realizează în mod autonom faţă de dreptul intern al statelor în cauză (art. 3 din Proiectul de
articole din 2001). Astfel, nu prezintă relevanţă o eventuală calificare a unui act comis de un
stat ca licit sau ilicit de către dreptul intern al statelor, ci această operaţiune are loc prin
aplicarea regulilor dreptului internaţional public.
Proiectul de articole din 2001 se referă generic, la fapte internaţionale ilicite care pot fi
atribuite statului şi nu cuprinde o diferenţiere a acestora în funcţie de gravitate şi de valoarea
care a fost încălcată. Anterior, Proiectul de articole adoptat în 1996m de către Comisia de
16
V. Constantin, Drept internațional, Editura Universul Juridic, București 2010, p. 325
17
12
Drept Internaţional în această materie, făcea distincţie între două categorii de fapte ilicite:
crime şi delicte, în funcţie de gravitatea acestora şi natura obligaţiilor internaţionale încălcate.
Diferenţierea celor două categorii de acte internaţionale ilicite nu a constituit o idee
nouă în 1996, ea fiind inclusă în diferite documente adoptate încă din anul 197618.
Au fost considerate crime internaţionale acele încălcări ale unei obligaţii internaţionale
erga omnes, esenţiale pentru ocrotirea intereselor şi valorilor fundamentale ale comunităţii
internaţionale, în ansamblul său. Au fost incluse în această categorie: genocidul, apartheidul,
sclavia, agresiunea, menţinerea prin forţă a ocupaţiei coloniale, poluarea masivă a mediului19.
Actele care nu constituiau crime internaţionale au fost considerate delicte
internaţionale.
Proiectul de articole din 2001 nu prevede expres o anumită formă de vinovăţie, ca
element al răspunderii, astfel încât, pentru angajarea răspunderii este suficient actul statului20,
independent de atitudinea sa subiectivă – intenţie sau culpă.
Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptului internaţional
Proiectul de articole din 2001 prevede o serie de împrejurări care exclud caracterul
ilicit al faptului internaţional, ce pot fi grupate în două categorii, după cum decurg din
conduita victimei sau sunt independente de voinţa acesteia 21. În ceea ce priveşte calitatea de
victimă, menţionăm că aceasta trebuie să fie un subiect de drept internaţional, întrucât doar
comportamentul statelor şi organizaţiilor internaţionale interguvernamentale poate fi luat în
considerare22.
 Cauze ce ţin de conduita victimei
Din această primă categorie a cauzelor ce exclud iliceitatea, fac parte: consimţământul
victimei, legitima apărare şi contramăsurile.
Consimţământul statului la încălcarea unei obligaţii internaţionale de către statul autor
poate constitui cauză exoneratoare23, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii (art. 20):
 a fost expres şi clar exprimat;
 a fost exprimat anterior comiterii actului ilicit;
 a fost dat în absenţa oricărei constrângeri;
 nu priveşte o normă jus cogens
18
Ibidem,p. 277
19
S. Scăunaș, Drept internațional public, Editura All Beck, București 2002, p. 270
20
Draft Articles ori State Responsibility, adoptate la sesiunea a 48-a, între 6 mai-26 iulie 1996 de către Comisia
de Drept Internaţional, text disponibil la adresa:
http://legal.un.org/ilc/texts/instruments/english/commentaries/9_6_1996.pdf
21
R. Miga-Beșteliu, op. cit.,vol.II, p. 2008
22
F. Maxim, op. cit., p. 149
23
Idem, p. 153
13
Legitima apărare constituie un drept inerent al statelor, în cazul unui atac efectiv, din
partea altui stat, de a răspunde agresiunii folosind forţele sale armate. Este vorba despre
principiul dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, consacrat de art. 51 al Cartei
ONU, analizat în secţiunea referitoare la principiul interzicerii ameninţării sau folosirii forţei
şi a excepţiilor de la acesta.
Contramăsurile reprezintă conduita adoptată de către un stat, ca răspuns la fapta ilicită
a altui stat, prin acţiuni care nu sunt în mod obişnuit conforme cu dreptul internaţional, dar
care dobândesc legitimitate, în contextul comiterii unei fapte ilicite faţă de el. Această
definiţie a fost formulată încă din anul 1934, de către Institutul de Drept Internaţional24.
Contramăsurile trebuie să respecte regula proporţionalităţii cu prejudiciul suferit151,
ţinând seama de gravitatea faptului ilicit şi de drepturile în cauză.
Înainte de a le aplica, statul-victimă trebuie să notifice statul autor şi să îi ceară
încetarea conduitei şi respectarea obligaţiilor pe care şi le-a asumat25.
Conform art. 50 din Proiectul de articole din 2001, contramăsurile nu pot afecta o serie
de obligaţii ale statului: „de a nu recurge la forţă sau la ameninţarea cu forţa aşa cum este
aceasta enunţată în Carta ONU; obligaţiile privind protecţia drepturilor fundamentale ale
omului; obligaţiile cu caracter umanitar care exclud represaliile, alte obligaţii decurgând din
norme imperative ale dreptului internaţional general”.
Prin urmare, contramăsurile sunt limitate atât cantitativ (prin raportarea la prejudiciul
suferit), cât şi calitativ (scopul lor este ca statul autor să îţi îndeplinească obligaţiile)26.
Represaliile pot avea şi caracter de sancţiune ce poate fi aplicată pentru comiterea unei
fapte contrare dreptului internaţional, însă într-un cadru juridic diferit.
 Cauze independente de voinţa victimei
Fac parte din a doua categorie de cauze: forţa majoră, starea de primejdie şi starea de
necesitate.
Forţa majoră reprezintă un eveniment exterior, imprevizibil şi insurmontabil, din
cauza căruia statul a fost pus în situaţia de a nu respecta o obligaţie asumată pe plan
internaţional.
Pentru a opera exonerarea de răspundere, forţa majoră trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
 să constea într-un eveniment imprevizibil şi irezistibil, iar acesta să fie anterior
încălcării obligaţiei internaţionale;
24
25
I. Diaconu, Manual de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București 2007, p. 351
26
Ibidem, p. 351
14
 evenimentul să pună statul respectiv în imposibilitatea materială de a-şi îndeplini o
obligaţie internaţională;
 statul care invocă un eveniment produs de forţa majoră să nu fi contribuit la
producerea lui.
Starea de primejdie este situaţia în care, din cauza unor fenomene naturale
excepţionale, care pun în primejdie deosebită anumite persoane sau bunuri, un stat decide în
mod deliberat încălcarea unei obligaţii internaţionale, pentru salvarea lor. Cu titlu de exemplu
pot fi menţionate: aterizarea forţată a unei aeronave pe un aeroport străin fără autorizarea
autorităţilor statului respectiv, pătrunderea sau staţionarea unor nave militare străine în apele
teritoriale ale unui stat, fără autorizarea prealabilă din partea acestuia.
Starea de necesitate constă în împrejurarea deosebită care pune în pericol interesele
fundamentale ale unui stat, spre exemplu în situaţia punerii în pericol a statutului teritorial, a
capacității de apărare sau independenței statului
2.2.2. Imputabilitatea conduitei ilicite
Regula generală este că doar comportamentul ce poate fi atribuit statului la nivel
internaţional poate antrena răspunderea acestuia, dacă prin acesta se încalcă o obligaţie
internaţională27.
Având în vedere că îndeplinirea funcţiilor statului se realizează prin intermediul
autorităţilor sale, în privinţa condiţiei imputabilităţii conduitei ca element al răspunderii
internaţionale a statului, este vorba despre conduita tuturor autorităţilor statale (actele
autorităţilor legislative, ale administraţiei sale centrale şi locale, ale autorităţii judecătoreşti)
sau a altor entităţi care au acţionat în conformitate cu ordinele sau sub controlul acestor
organe, deci ca agenţi ai statului (conform art. 4-8 din Proiectul de articole din 2001).
Antrenarea răspunderii corespunde regulii cutumiare conform căreia actele organelor
statului sunt considerate a fi actele statului însuşi 28, astfel cum rezultă din formularea art. 4
parag. 1 din Proiectul de articole din 2001.
Trebuie precizat că din perspectiva antrenării răspunderii internaţionale a statului,
interesează încălcarea de către stat a unei obligaţii internaţionale şi nu prezintă relevanţă
identificarea organelor sau categoriilor de oficiali ai statelor care au asumat respectivele
obligaţii internaţionale ori dacă aceştia sunt agenţi ai statului de jure sau de facto.
Pe lângă actele îndeplinite de persoanele fizice care acţionează în calitatea lor oficială,
statul poate răspunde şi pentru fapte ale particularilor, în anumite condiţii.
27
28
R.Miga-Beșteliu,op. cit., vol.II, 2008, pp.32-33
15
Regulile dreptului internaţional nu cer ca actele internaţionale ilicite să fie comise în
mod direct de către agenţii statului. Aceasta este concluzia desprinsă din hotărârea dată de
Curtea Internaţională în cauza privind Canalul Corfu29 în care s-a reţinut răspunderea Albaniei
pentru consecinţele amplasării minelor în apele sale teritoriale motivat de cunoaşterea de către
autorităţile albaneze a acestui aspect şi lipsa avertizării prezenţei minelor, fără să prezinte
relevanţă faptul că Albania nu a amplasat minele respective.
Acte comise de autorităţile publice

Actele emise de orice autoritate publică, având acest statut în ordinea juridică internă,
reprezintă un fapt al statului respectiv, întrucât se află sub controlul efectiv al acestuia şi deci
sunt susceptibile să antreneze răspunderea sa internaţională30.
Potrivit art. 4 din parag. 1 din Proiectul de articole din 2001 conduita oricărui organ de
stat este considerată drept act al acestui stat în temeiul dreptului internaţional, indiferent dacă
organul exercită funcţii legislative, executive, judiciare sau orice altă funcţie, indiferent de
poziţia pe care o deţine în organizarea statului şi indiferent de caracterul de organ al
guvernului central sau al unei unităţi teritoriale a statului.
Proiectul de articole din 2001 conţine un sens extensiv al noţiunii de „organ al
statului”, care include, conform art. 4 parag. 2 din Proiect, „orice persoană sau entitate care
are acest statut în conformitate cu legislaţia internă a statului” . Prin urmare, pentru a califica
o entitate juridică ca agent (organ al statului) de jure, relevanţă prezintă prevederile dreptului
intern.
Trebuie subliniat, de asemenea, că formularea din art. 4 a Proiectului de articole are un
sens foarte general, noţiunea de organ al statului nu se limitează la organele publice centrale,
la oficialii de rang înalt sau la persoanele care au atribuţii în domeniul relaţiilor externe ale
statului.
Dimpotrivă, noţiunea are un sens extins, care cuprinde organele guvernamentale de
orice natură, indiferent de calificarea dată acestora şi funcţiile pe care le exercită (pot fi
organe legislative, executive sau judiciare) şi de locul pe care îl ocupă în ierarhia organelor
publice ale statului, inclusiv cele de la nivel de provincie sau de la nivel local31.
29
ICJ, Cofu Channel Case
30
31
Ibidem, p. 383
16
Curtea Internaţională de Justiţie nu s-a limitat doar la calificarea expresă, dată de
dispoziţii legale interne, a unor organe sau autorităţi ale statului, ci a analizat în ce măsură
acte comise de persoane care nu se încadrează în această tipologie se pot înscrie în categoria
acte ilicite care de facto pot fi atribuite statului.
Astfel, Curtea Internaţională de Justiţie a apreciat că, din perspectiva răspunderii
internaţionale, acte comise de particulari sau alte entităţi juridice care nu sunt în principiu
organe ale statului, pot fi considerate că provin de la: „persoane sau grupuri de persoane ori
entităţi juridice (...) ce pot fi echivalate cu organele de stat, chiar dacă acest statut nu este
prevăzut de dreptul intern, cu condiţia ca persoanele, grupurile sau entităţile să acţioneze în
«completă dependenţă» faţă de stat, al căror instrument sunt"32.
Cu alte cuvinte, elementul esenţial în a determina dacă un act comis de o persoană care
nu are potrivit reglementărilor interne statut de agent al statului, poate fi atribuit statului
respectiv, constă în analiza legăturii dintre persoana respectivă şi stat, precum şi a existenţei
unui raport de subordonare a acesteia faţă de stat.
Oaltă cerinţă pentru angajarea răspunderii internaţionale a statelor, conform art. 5 din
Proiectul de articole din 2001, este ca actele organelor sale (de jure sau de facto) să fie comise
în exercitarea autorităţii de stat, în această calitate, la momentul comiterii actului iticit.
Realizarea activităţii administrative a statului presupune contacte între organele
administraţiei publice şi indivizii aflaţi pe teritoriul său.
Una dintre componentele organelor administraţiei publice o reprezintă personalul
administraţiei publice, care, în baza pregătirii de specialitate, îşi desfăşoară activitatea în
cadrul unei anumite autorităţi a administraţiei publice, potrivit competenţelor specifice
stabilite de actele normative aplicabile.
În cazul în care, în cursul acestui proces sunt realizate acte care încalcă anumite
obligaţii internaţionale asumate de stat, acestea pot genera situaţii care să pună în discuţie
angajarea răspunderii statului respectiv faţă de cetăţenii străini. Cu titlu de exemplu pot fi
menţionate: tratamentul discriminatoriu aplicabil cetăţenilor străini, acte abuzive de
expulzare, arestări nelegale, încălcarea statutului personalului diplomatic şi consular.
Organele legislative ale statului pot adopta acte care încalcă obligaţiile asumate prin
angajamentele internaţionale ale statului sau pot omite să elaboreze actele interne necesare
pentru receptarea unor norme de drept internaţional.33
32
Ibidem, p. 283
33
V. Constantin, op. cit., p. 327
17
În cazul în care textul tratatului internaţional stabileşte în mod clar obligaţia statelor
părţi de a încorpora anumite reguli în dreptul lor intern, eşecul unui stat de a se conforma cu
dispoziţiile tratatului va crea cadrul pentru angajarea răspunderii internaţionale a acestuia, fără
să prezinte relevanţă dacă s-a produs sau nu un prejudiciu34.
Alte exemple ce pot fi menţionate sunt: impunerea de taxe sau impozite abuzive şi
discriminatorii pentru cetăţenii străini, reglementarea naţionalizării averii investitorilor străini,
încălcarea drepturilor minorităţilor.
Actele organelor judiciare pot avea caracter ilicit şi pot constitui temei pentru
antrenarea răspunderii internaţionale a statului, prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti
care încalcă obligaţiile asumate de către stat. Cu titlu de exemplu, pot fi menţionate:
pronunţarea unei hotărâri de arestare şi condamnare a unui diplomat străin (ipoteză a cărei
probabilitate este destul de redusă în prezent).
În această categorie de acte ilicite ce antrenează răspunderea internaţională a statelor
pot fi menţionate hotărârile pronunţate de Curtea Internaţională în cauzele LaGrand35 şi
Avena36, în care Statele Unite ale Americii au arestat şi condamnat la moarte cetăţeni străini,
fără să respecte drepturile ce reveneau acestora în temeiul Convenţiei de la Viena din 1963 cu
privire la relaţiile consulare, ceea ce a condus la constatarea răspunderii internaţionale a
Statelor Unite.
Mai mult, în cauza LaGrand, Statele Unite ale Americii au încălcat şi măsurile
provizorii date de către Curte anterior hotărârii cu privire la fondul cauzei, prin care a dispus
oprirea execuţiei şi a subliniat că „răspunderea internaţională a statului este antrenată prin
acţiunile organelor şi autorităţilor sale competente, indiferent care ar fi ele”37.
Curtea Internaţională de Justiţie a constatat că încălcarea ordinului de măsuri
provizorii al Curţii Internaţionale de către instanţele şi autorităţile Statelor Unite ale Americii
şi aplicarea dispoziţiilor legale interne, au constituit o încălcare a obligaţiilor internaţionale.
Analiza caracterului obligatoriu al măsurilor provizorii dispuse de către Curtea
Internaţională de Justiţie, realizată de însăşi această instanţă, este redată în cuprinsul prezentei
lucrări, în extras, la finalul capitolului privind soluţionarea diferendelor internaţionale.
Statul este considerat responsabil şi pentru actele autorităţilor guvernamentale care şi-
au depăşit atribuţiile sau nu au respectat mandatul primit (conform art. 7 din Proiectul de
articole din 2001). Cu titlu de exemplu, pot fi menţionate actele militarilor din cadrul armatei,
34
C. Moldovan, op. cit., p.285
35
Ibidem, p. 285
36
Ibidem,p. 285
37
Ibidem, p. 285
18
întrucât sunt agenţi ai statului care exercită elemente ale autorităţii guvernamentale. Această
regulă este una strictă, astfel că statul nu poate eluda antrenarea răspunderii sale internaţionale
prin motivarea că o anumită conduită nu a fost autorizată (ultra vires)38.
Această interpretare a fost dată de Curtea Internaţională de Justiţie în hotărârea din
cauza Armed Activities on The Territory of the Congo39 cu privire la prezenţa soldaţilor
statului ugandez pe teritoriul statului Congo. Curtea a subliniat caracterul cutumiar al regulii
potrivit căreia conduita oricărui organ al statului trebuie considerată ca fiind a statului şi, de
asemenea, a amintit natura cutumiară a regulii instituite în art. 3 din A patra Convenţie de la
Haga cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru din 1907 şi în art. 9 al Protocolului
adiţional 1 la Convenţiile de la Geneva din 1949, potrivit cărora „o parte la un conflict armat
este responsabilă pentru toate actele comise de persoanele care fac parte din forţele sale
armate”40.
Răspunderea internaţională a statelor poate fi de asemenea, antrenată în temeiul art. 5
din Proiectul de articole din 2001, care stabileşte atribuirea către stat a actelor comise de
entităţi sau persoane care nu sunt organe ale statului, în sensul art. 4 din Proiectul de articole,
dar care sunt împuternicite potrivit legislaţiei statului, să exercite elemente ale autorităţii
guvernamentale, cu condiţia ca persoana sau entitatea în cauză să fi acţionat în această
calitate.
Cu titlu de exemplu, Comentariile Proiectului de articole din 2001 menţionează
situaţia din unele state în care societăţi private de securitate sunt contractate pentru a
desfăşura activităţi de gardieni în închisori, iar în această calitate, exercită prerogative ale
puterii publice, cum sunt detenţia şi (lisciplina deţinuţilor, în conformitate cu hotărâri
judecătoreşti sau cu regulile de detenţie. Un alt exemplu îl pot constitui companiile aeriene
private sau deţinute de stat, către care au fost delegate anumite prerogative în materie de
control al imigraţiei sau de instituire a carantinei41.
Acte comise de particulari
În principiu, statul nu răspunde pentru actele particularilor, care nu i-ar putea fi
atribuite, întrucât aceştia nu se află sub controlul său şi nu acţionează pe seama statului42.
Însă, în anumite condiţii, din cauza existenţei unui raport de fapt special între stat şi
persoane private, prin excepţie de la această regulă, s-a considerat că poate fi angajată
răspunderea statului pentru fapte ilicite comise de simplii particulari, aflaţi sub jurisdicţia sa,
38
Ibidem,p. 286
39
ICJ Armed Activities of the Territory of the Congo
40
Idem
41
42
F. Maxi, op. cit., p. 115
19
dacă nu a luat măsurile adecvate pentru prevenirea unui incident, protejarea victimelor şi
prinderea făptuitorului, neîndeplinindu-şi astfel obligaţia de vigilenţă ce revine organelor
proprii sau dacă statul recunoaşte actele comise ca fiind ale sale43 ori şi le asumă.
În acest sens, art. 8 din Proiectul de articole din 2001 se referă în mod expres la
conduita persoanelor sau a grupurilor de persoane, care va fi atribuită statului dacă persoana
sau grupul de persoane a acţionat pe baza instrucţiunilor sau sub îndrumarea directă ori sub
controlul statului, idee acceptată pe scară largă în jurisprudenţa internaţională.
Practic, sunt avute în vedere două ipoteze: prima se referă la persoane private care
acţionează în baza instrucţiunilor statului; a doua ipoteză se referă la situaţia mai generală în
care persoanele private acţionează sub controlul direct al statului. Comisia de Drept
Internaţional, în Comentariile la Proiectul de articole din 2001 subliniază că, potrivit
principiului efectivităţii, care are un rol deosebit de important în dreptul internaţional public,
în ambele ipoteze trebuie să fie analizată existenţa unei legături reale între persoana sau
grupul de persoane care comite actul ilicit şi mecanismele statului44.
Constituie situaţii care se încadrează în ipotezele art. 8 din Proiectul de articole, cele în
care organele se stat îşi suplimentează acţiunile proprii prin recrutarea sau instigarea
particularilor sau a grupurilor de persoane care acţionează ca „auxiliari” ai lor, dar sunt în
afara structurii oficiale a statului. Comisia de Drept Internaţional menţionează ca exemple în
acest sens acele cazuri în care indivizi sau grupuri de persoane care, deşi nu sunt delegate în
mod special de stat şi nu fac parte din forţele de poliţie sau armate ale statului, sunt angajate
ca personal auxiliar sau sunt trimise în calitate de voluntari în ţări vecine ori sunt instruite să
îndeplinească anumite misiuni în străinătate.
Un grad mai mare de complexitate şi dificultate prezintă stabilirea existenţei
„îndrumării şi controlului statului” 45, pentru a se angaja răspunderea internaţională a acestuia
fiind necesar ca actul în cauză să fie parte a unei operaţiuni îndrumate şi controlate de către
stat.
Acest element prezintă deosebită relevanţă deoarece aplicabilitatea art. 8 din Proiectul
de articole nu se extinde şi la acele situaţii în care conduita particularilor poate fi asociată doar
incidental sau în mod secundar cu o operaţiune derulată de stat şi care a scăpat de sub
controlul statului46.
43
44
Ibidem,p. 287
45
M. Iovane...., 2017, pp. 401-403
46
20
Gradul de control care trebuie exercitat de către stat asupra persoanelor pentru ca
acţiunile acestora să poată fi imputate statului a constituit unul dintre elementele de analiză a
Curţii Internaţionale de Justiţie în cauza Military and Paramilitary Activities in and against
Nicaragua47 (Activităţi militare şi paramilitare în şi împotriva Nicaragua), pentru a stabili
dacă acţiunile grupării paramilitare contras erau imputabile Statelor Unite ale Americii astfel
încât să poate fi reţinută răspunderea internaţională a acestui stat.
Un element important al analizei l-a reprezentat noţiunea „control”, cu privire la care
Curtea a constatat, pe de o parte, că Statele Unite erau responsabile pentru „planificarea,
îndrumarea şi sprijinul” pe care le-au dat trupelor paramilitare 48, însă nu a admis cererea
formulată de Nicaragua, de a constata că toate actele comise de contras erau imputabile
Statelor Unite din cauza controlului pe care l-a exercitat asupra lor, în următoarea formulare:
„în ciuda sprijinului financiar masiv şi a altor ajutoare acordate de Statele Unite ale
Americii, nu există dovezi clare că Statele Unite au exercitat efectiv un asemenea grad de
control în toate domeniile încât să justifice considerarea contras ca acţionând în numele său.
(...) Toate formele de participare ale Statelor Unite ale Americii menţionate anterior şi chiar
controlul general al statului pârât (SUA) asupra unei forţe cu un grad mare de dependenţă
faţă de acesta, nu înseamnă, prin ele însele, în lipsa altor dovezi, că Statele Unite ale
Americii au îndrumat sau au pus în aplicare comiterea actelor contrare drepturilor omului şi
dreptului umanitar, invocate de către statul reclamant. Asemenea acte ar fi putut fi comise de
membrii contras fără controlul Statelor Unite. Pentru ca acest comportament să determine
răspunderea juridică a Statelor Unite ale Americii, trebuie, în principiu, să se demonstreze că
acel stat a avut control efectiv asupra operaţiunilor militare şi paramilitare în cursul cărora
s-au produs încălcările invocate".49
Problema antrenării răspunderii internaţionale a statului poate să fie piwsă în discuţie
şi în cazul actelor comise de societăţi sau întreprinderi deseţinute de stat sau aflate sub
controlul statului, în situaţiile în care comit acc:te care contravin obligaţiilor internaţionale
asumate de stat.
Ca principiu, drueptul internaţional recunoaşte distincţia între stat ca entitate juridică şi
întttreprinderi de la nivel naţional, iar faptul înfiinţării de către stat a unei soo»cietăţi (entitate
corporatistă) nu este suficient pentru a atribui către stat comportamentul ulterior al acesteia.
47
Ibidem,p. 288
48
Ibidem, p. 289
49
ICJ, Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua (Nicaragua v. United States of America),
Judgment, 27 June 1986, p. 62, 64-65, parag. 109, 115
21
În temeiul principiului separaţiei dintre stsat şi entităţile corporatiste, prima facie,
conduita acestora în exercitarea activităţii lor specifice nu este imputabilă statului, cu excepţia
cazului în care exercită elemente ale autorităţii guvernamentale, în sensul art. 5 din Proiectul
de articole din 2001.
Astfel, în fiecare caz concret trebuie analizate circumstanţele particulare, în mod
deosebit, cele referitoare la raportul dintre instrucţiunile date sau îndrumarea ori controlul
exercitate de către stat şi o anumită conduită, pretins contrară unei obligaţii internaţionale.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Proiectul de articole, termenii „instrucţiuni”,
„îndrumare”, control” sunt alternative, astfel încât este suficient să fie demonstrată existenţa
unuia dintre ei.
În ceea ce priveşte atribuirea către stat a actelor comise de particulari, care nu se aflau
sub controlul sau îndrumarea statului, poate fi menţionată hotărârea pronunţată de Curtea
Internaţională de Justiţie, în 1980, în cauza Personalul diplomatic şi consular al SUA la
Teheran.50
Curtea a apreciat că pregătirea atacului, asaltul ambasadei şi luarea ostatecilor, prin
ocuparea ambasadei SUA nu erau imputabile Iranului. însă, circumstanţele ulterioare, de
sprijinire a actelor respective, precum şi neîndeplinirea obligaţiei statului iranian de a proteja
localurile ambasadei şi inacţiunea prelungită a statului atunci când a apărut obligaţia de a
pune capăt ocupării ambasadei americane, au determinat concluzia că statul iranian răspunde
internaţional.
Un element important în atribuirea actelor comise de stat, l-a constituit un decret emis
de către Ayatollahul Khomeini la 17 noiembrie 1979 prin care a aprobat şi a susţinut ocuparea
Ambasadei Statelor Unite, ceea ce a transformat actul de ocupare al ambasadei şi detenţia
ostaticilor în acte ale statului iranian, iar pe autorii actelor, în agenţi ai statului.
Decretul în cauză debuta cu afirmaţia că Ambasada Statelor Unite era „un centru de
spionaj şi conspiraţie” şi că „persoanele care au pus la cale comploturi împotriva mişcării
noastre islamice în acel loc nu se bucură de respectarea diplomaţiei internaţionale”51.
În continuare, a declarat că sediul Ambasadei şi ostaticii vor rămâne aşa cum sunt până
când Statele Unite vor fi predat fostul Shah pentru a fi judecat şi vor fi înapoiat proprietăţile
acestuia Iranului. Această declaraţie privea cererea ca militanţii să elibereze „negrii şi femeile,
dacă se dovedeşte că nu au spionat, Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi imediat
expulzaţi din Iran” , în timp ce, pentru restul ostaticilor, exprimarea intenţiilor guvernului
50
ICJ, United States Diplomatic and Consular Staff in Tehran, Judgment, 24 May 1980, I.C.J. Reports 1980
51
22
iranian a fost foarte clară: „Nobila naţiune iraniană nu va permite eliberarea celorlalţi. Astfel
încât, ceilalţi ostatici vor rămâne arestaţi până când guvernul american va acţiona în
conformitate cu dorinţa naţiunii”.52
Curtea Internaţională de Justiţie a reţinut că: „politica astfel anunţată de Ayatollahul
Khomeini, de menţinere a ocupaţiei Ambasadei şi de deţinere a ostaticilor în scopul exercitării
de presiuni asupra Guvernului Statelor Unite ale Americii, a fost respectată de alte autorităţi
iraniene şi aprobată de acestea în mod repetat prin declaraţii făcute în diferite contexte.
Rezultatul principal al acestei politici a fost transformarea naturii juridice a situaţiei
create prin ocuparea Ambasadei şi deţinerea ca ostatici a personalului diplomatic şi consular.
Aprobarea acestor fapte dată de Ayatollahul Khomeini şi alte organe ale statului iranian şi
decizia de continuare a lor, a transformat continuarea ocupării Ambasadei şi deţinerea
ostaticilor în acte ale statului. Militanţii, autori ai invaziei şi care au sechestrat ostaticii, au
devenit agenţi ai statului iranian pentru ale căror acte statul însuşi răspunde internaţional. La 6
mai 1980, Ministrul Afacerilor Externe (...) a spus în cadrul unui interviu televizat că
ocuparea Ambasadei Statelor Unite ale Americii a fost «făcută de naţiunea noastră». Mai
mult, în circumstanţele predominante, situaţia ostaticilor a fost agravată de faptul că deţinerea
lor de către militanţi nici măcar nu a oferit garanţiile normale care ar fi fost acordate de către
forţele de poliţie şi securitate, supuse disciplinei şi controlului superiorilor"53
În opinia Curţii Internaţionale de Justiţie, „decizia autorităţilor iraniene de a continua
ocuparea sediului Ambasadei Statelor Unite de către militanţi şi detenţia ca ostatici, a
personalului Ambasadei, a condus în mod clar la încălcări repetate şi multiple a dispoziţiilor
aplicabile din Convenţiile de la Viena (din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice şi din 1963,
cu privire la relaţiile consulare - n.n.) chiar mai grave decât cele care s-au produs prin eşecul
lor de a lua orice măsuri de prevenire a atacurilor asupra inviolabilităţii sediului şi a
personalului".54
Acte ilicite săvârşite în timpul unei insurecţii
În cazul unei mişcări insurecţionale care are loc pe teritoriul unui stat, posibilitatea
angajării răspunderii statului pentru actele comise de guvern şi de insurgenţi în timpul unui
război civil este determinată de succesul sau insuccesul mişcării de insurecţie, astfel cum
reiese din formularea art. 10 din Proiectul de articole din 2001, având în vedere că actele
52
Ibidem, p. 290
53
ICJ, United States Diplomatic and Consular Staff in Tehran, Judgment, 24 May 1980, I.C.J. Reports 1980,
parag. 73
54
ICJ, United States Diplomatic and Consular Staff in Tehran, Judgment, 24 May 1980, I.C.J. Reports 1980,
parag. 74
23
comise de membrii mişcării insurecţionale sunt circumscrise noţiunii de conduită a
particularilor.
În sensul art. 10 din Proiectul de articole, care prevede o regulă bine stabilită în dreptul
internaţional dacă insurecţia eşuează, guvernul legal este responsabil pentru actele agenţilor
săi, dar nu şi pentru cele ale insurgenţilor. Dacă mişcarea de insurecţie iese victorioasă, noul
guvern instaurat astfel este responsabil pentru toate actele comise de insurgenţi, dar şi pentru
măsurile luate de autoritatea înlăturată, insurgenţii fiind consideraţi a acţiona în mod
retroactiv în numele statului în baza voinţei naţionale55.
Temeiul acestei diferenţe de tratament juridic şi atribuirea către stat a conduitei
membrilor mişcării insurecţionale care a avut succes este reprezentat de continuitatea dintre
mişcarea în cauză şi eventualul guvern. Din acest motiv, Comisia de Drept Internaţional
subliniază că termenul „conduită” în acest context se referă la comportamentul mişcării
insurecţionale, în sine, în ansamblu, nu la acte individuale ale membrilor săi56.
În opinia Comisiei de Drept Internaţional, în cazul în care are loc înlocuirea
guvernului cu un nou guvern şi cu mişcarea insurecţională victorioasă organizaţia care
conduce statul este cea insurecţională, astfel că elementul de continuitate care există între
noua organizare statală şi mişcarea insurgenţă determină, în mod firesc, atribuirea către
entitatea statală a conduitei mişcării insurecţionale în timpul luptelor57.
Trebuie subliniat că statul nu încetează să existe ca subiect de drept internaţional, ci
rămâne aceeaşi entitate, în ciuda modificărilor intervenite în structura sa instituţională şi
reprezintă singurul subiect de drept internaţional căruia îi poate fi atribuită răspunderea
juridică, astfel că situaţia impune ca atât actele comise în timpul luptei pentru putere, cât şi
cele comise de către guvernul anterior, să fie imputate statului.
Trebuie realizată distincţie între această ipoteză şi cea în care autorităţile legitime ale
statului confruntate cu o mişcare insurecţională pe teritoriul statului, cu revolte locale
manifestă neglijenţă şi pasivitate în a lua măsuri de precauţie şi de prevenţie, atitudine care
capătă semnificaţia unei indiferenţe faţă de evenimente sau chiar de complicitate faţă de cei
responsabili, astfel încât poate fi pusă în discuţie antrenarea răspunderii internaţionale a
statului pentru prejudiciile create cetăţenilor străini sau proprietăţii acestora ori a celei publice
a statelor străine.
2.2.3. Prejudiciul - element al răspunderii şi formele reparării sale
Consecinţele comiterii unui act internaţional ilicit. Prejudiciul şi formele sale
55
F. Maxim, op. cit., pp.100-102
56
57
Ibidem,p. 392
24
Potrivit art. 30 şi art. 31 din Proiectul de articole din 2001, consecinţele comiterii unui
act ilicit constau în încetarea acestuia şi repararea integrală a prejudiciului produs prin
conduita statului.
De asemenea, comiterea unui act internaţional ilicit deschide posibilitatea pentru
celelalte state de a reacţiona şi a răspunde faţă de actul comis, prin invocarea răspunderii
autorului, prin obţinerea încetării şi/sau a reparaţiei şi, în cazul în care alte modalităţi nu
există, prin contramăsuri58.
Trebuie subliniat că între aceste modalităţi există distincţii, atât în ceea ce priveşte
conţinutul, cât şi în ceea ce priveşte regimul lor juridic: încetarea actului şi reparaţiile sunt
obligaţii care derivă din aplicarea normelor dreptului internaţional cu privire la comitea unui
act internaţional ilicit; contramăsurile constituie ultimul remediu pe care statul victimă îl
poate folosi după ce eforturile privind încetarea conduitei şi repararea prejudiciului nu au
ajuns la un rezultat.
Prejudiciul reprezintă orice vătămare, atât materială, cât şi morală, rezultând din actul
material ilicit al unui stat.59
În ceea ce priveşte întinderea reacţiei faţă de conduita statului autor, trebuie precizat că
nu toate statele au dreptul de a răspunde tuturor încălcărilor regulilor dreptului internaţional.
Astfel, în cazul raporturilor dintre părţile la un tratat bilateral, doar părţile sunt prezumate a
avea drepturi inclusiv în ceea ce priveşte continuarea obiectului său.
Din punct de vedere teoretic şi practic, prejudiciul poate fi clasificat în funcţie de mai
multe criterii: natura vătămării (material şi moral), necesitatea de a decurge din faptul ilicit
(direct şi indirect) şi subiectul pasiv al vătămării (mediat şi imediat) 60, dar în privinţa reparării
acestuia, forma concretă a prejudiciului nu constituie un element relevant în stabilirea formei
de reparaţie.
Prejudiciul material are o existenţă concretă, întrucât poate fi cuantificat din punct de
vedere economic. Prejudiciul moral are un caracter abstract, faţă de cel material, constând în
atingerea onoarei, demnităţii sau prestigiului unui stat, prin fapte ca violarea spaţiului aerian,
arderea drapelului naţional. Ambele forme ale prejudiciului sunt consacrate în jurisprudenţa
internaţională.
Prejudiciul direct reprezintă o vătămare ce decurge în mod necesar din săvârşirea
actului ilicit şi este susceptibil de a antrena răspunderea internaţională.
58
59
D. Chilea, Drept internațional public, Editura Hamangiu București 2007, p. 171
60
B. Selejean-Gutan, L-M. Crăciunean, Drept internațional public, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București
2014,p. 269
25
Prejudiciul indirect nu prezintă o legătură de cauzalitate clară de tip cauză-efect, în
care statul să fie victima actului ilicit, ci victimele sunt cetăţeni ai statului sau persoane
juridice având naţionalitatea sa.61
Prejudiciul imediat este vătămarea suferită de statul victimă prin organele publice sau
agenţii săi oficiali, într-un drept pe care îl are în temeiul dreptului internaţional. Interesele
lezate ale statului victimă pot fi atât materiale, cât şi morale.
Un prejudiciu imediat material exemplu poate fi cauzat prin distrugerea sau degradarea
unui bun care aparţine statului victimă. Un prejudiciu imediat imaterial poate fi cauzat prin
survolarea neautorizată a spaţiului aerian al statului victimă, prin atingeri aduse drapelului
statului victimă, încălcarea inviolabilităţii sediului ambasadei62.
Prejudiciul mediat reprezintă atingerea adusă persoanelor fizice sau juridice de drept
intern. Statul poate acţiona în numele cetăţenilor săi în temeiul instituţiei protecţiei
diplomatice, pentru a-şi valorifica un drept propriu al său, acela de a face să fie respectat, în
persoana resortisanţilor săi, dreptul internaţional63.
Formele de reparare a prejudiciului
În sensul Proiectului de articole din 2001, consecinţa stabilirii răspunderii
internaţionale a statului constă în încetarea activităţii ilicite şi repararea integrală a
prejudiciului cauzat. Trebuie subliniat că încetarea conduitei ilicite reprezintă obligaţia
fundamentală a statului autor de a se conforma regulilor dreptului internaţional şi nu este un
mijloc de reparare a prejudiciului, ci constituie o obligaţie independentă, în toate situaţiile în
care obligaţia internaţională a statului continuă să existe, astfel încât se impune a distinge între
această obligaţie a statului autor şi cea de reparare a prejudiciului cauzat prin încălcarea unei
obligaţii internaţionale.
Formele de reparare a prejudiciului sunt în funcţie de natura acestuia şi pot consta în
restituire, indemnizare sau satisfacţie, acestea putând interveni împreună sau în mod separat.
Noţiunea de reparare a prejudiciului include toate mijloacele care pot fi pretinse de la
statul autor dincolo de obligaţia de încetare şi include atât restitutio, acordarea de despăgubiri
cât şi satisfacţie64.
Obligaţia de reparare a prejudiciului comis prin încălcarea unei obligaţii internaţionale
constituie un principiu bine consolidat al dreptului internaţional şi a fost afirmată în mod clar
de către Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, în următorii termeni: „Constituie un
61
62
Ibidem,p. 294
63
Ibidem, p. 294
64
Ibidem,p. 295
26
principiu al dreptului internaţional faptul că încălcarea unui angajament implică obligaţia de
reparare într-o formă adecvată. Prin urmare, reparaţia este complementul indispensabil al
neaplicării unei convenţii şi nu este necesar să fie menţionată în convenţie. Diferenţele în
ceea ce priveşte reparaţiile, care pot fi determinate de motivele neaplicării convenţiei, sunt,
în consecinţă diferenţe legate de aplicarea sa"65.
Deoarece repararea prejudiciului unui act internaţional ilicit are această natură, nu este
necesar ca instanţele internaţionale să fie învestite în mod special în privinţa stabilirii formelor
de reparare şi a întinderii acesteia, ci această prerogativă există în baza stabilirii jurisdicţiei
respectivei instanţe, între părţi, astfel încât, un diferend cu privire la interpretarea sau
aplicarea unui tratat internaţional include şi diferendul cu privire la consecinţele încălcării
acestuia, iar ca urmare, şi formele şi întinderea reparaţiei.
În privinţa întinderii obligaţiei de reparare a prejudiciului, regula fundamentală,
constatată încă din 1928 de către Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, este că:
„(...) reparaţia trebuie, în măsura în care este posibil, să şteargă toate consecinţele actului
ilegal şi să restabilească situaţia care ar fi existat, cel mai probabil, dacă actul respectiv nu
ar fi fost comis. Repararea în natură sau, dacă aceasta nu este posibilă, plata unei sume care
corespunde valorii restituirii în natură; acordarea de daune-interese pentru pierderile
suferite
care nu sunt acoperite prin reparaţia în natură sau prin plata unei sume în locul acesteia -
acestea sunt principiile care ar trebui să fie folosite la determinarea valorii compensaţiei
datorate pentru un act contrar dreptului internaţional."
Din formularea acestui raţionament al Curţii Permanente de Justiţie rezultă că pot fi
identificate trei forme concrete de reparare a prejudiciului suferit de statul victimă a încălcării
unei obligaţii internaţionale, respectiv:
Repararea în natură a prejudiciului (restitutio in integrum) presupune, dacă este
posibil, restabilirea situaţiei anterioare producerii prejudiciului, prin înlăturarea consecinţelor
negative ale acestuia. Cu titlu de exemplu, pot fi menţionate: restituirea unor proprietăţi
expropriate abuziv, repararea unor clădiri, punerea în libertate a unor persoane arestate
abuziv. Este specifică prejudiciilor materiale, dar nu se reduce la acestea.
Din interpretarea dată de către Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională prezentată
mai sus, rezultă că repararea în natură (restitution, engl.), a fost şi continuă să fie considerată
prima formă de reparare a prejudiciului cauzat şi că se recurge la celelalte forme de reparare
atunci când aceasta nu este posibilă.
65
Ibidem,p. 295
27
Repararea prin echivalent (despăgubirile) reprezintă forma cea mai liocvent utilizată
de reparare a prejudiciilor şi este aplicabilă atât în cazul prejudiciilor materiale, cât şi a celor
morale, atunci când efectele faptului ilicit sunt ireversibile. Regula este că despăgubirile se
acordă atât pentru paguba efectiv cauzată (damnum emergens), cât şi pentru beneficiul
nerealizat (lucrum cessans).
Cu titlu de exemplu, poate fi menţionată hotărârea pronunţată de către Curtea
Internaţională de Justiţie în 1986 în cauza privind Activităţi militare şi paramilitare în şi
împotriva Nicaragua, în care a reţinut că Statelor Unite le revenea „obligaţia de a repara toate
prejudiciile cauzate statului Nicaragua” generate de „încălcări ale obligaţiilor pe care le avea
în conformitate cu dreptul internaţional cutumiar” şi pentru „încălcarea Tratatului de
prietenie, comerţ şi navigaţie între părţi, la 21 ianuarie 1956” 66. Hotărârea Curţii menţionează
că stabilirea formei şi a cuantumului reparaţiei vor fi realizate de ea, în lipsa unui acord al
părţilor.
Curtea a stabilit în cadrul procedurilor subsecvente, termene pentru memoriile scrise
ale părţilor în acest sens. În septembrie 1991, Nicaragua a notificat Curţii că nu doreşte
continuarea procedurilor, astfel că a fost scos de pe lista de cauze a Curţii.
În prezent, Nicaragua evaluează prejudiciul suferit la 17 miliarde de dolari şi, potrivit
declaraţiilor sale, va reiniţia proceduri pentru a obţine repararea acestuia67.
Satisfacţia reprezintă forma specifică de reparare a prejudiciului moral şi poate, în
concret să presupună: exprimarea unor scuze sau regrete oficiale din partea statului vinovat
(conform art. 37 parag. 2 din Proiectul de articole din 2001), realizarea unor acte simbolice
din partea statului autor al încălcării obligaţiei internaţionale - ca salutul şi onorurile acordate
steagului lezat sau constatarea încălcării unei norme de drept internaţional în cuprinsul unor
hotărâri judecătoreşti sau decizii arbitrale.
Aceasta a fost, spre exemplu, opinia Curţii Internaţionale de Justiţie în cauza privind
Strâmtoarea Corfu, după ce a stabilit că a fost încălcată suveranitatea Albaniei prin acţiunea
britanică de a pătrunde în apele teritoriale albaneze pentru a le demina, a declarat că această
constatare „constituie prin ea însăşi satisfacţie”68.
În practica internaţională sunt întâlnite şi alte situaţii în care instanţele internaţionale
au reţinut că însăşi constatarea unei încălcări în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti constituie
satisfacţie pentru încălcarea respectivă. Pot fi menţionate, în acest sens, hotărâri pronunţate în
materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale de către Curtea Europeană a Drepturilor
66
C. Moldovan, op. cit., p.297
67
Ibidem,p. 297
68
D. Chilea, Drept internațional public, Editura Hamangiu București 2007, p. 177
28
Omului, în unele situaţii, după analiza circumstanţelor cauzei în care constată că au avut loc
încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale invocate, nu acordă despăgubiri, ci
consideră că însăşi declararea încălcării drepturilor invocate este suficientă şi constituie
„satisfacţie echitabilă”69.
Pot fi de asemenea, menţionate hotărârile pronunţate de Curtea Internaţională de
Justiţie în cauza privind genocidul bosniac şi în cauza Avena.
În cauza privind genocidul bosniac, deşi Curtea Internaţională de Justiţie a constatat că
Fosta Republică Iugoslavia a încălcat obligaţia de a preveni genocidul în privinţa masacrului
de la Srebrenica şi că repunerea în situaţia anterioară nu este posibilă, a considerat că
acordarea de despăgubiri nu era adecvată din cauza lipsei „legăturii de cauzalitate suficient de
directe între actul ilicit constând în încălcarea de către statul pârât (Serbia şi Muntenegru) a
obligaţiei de a preveni genocidul şi prejudiciul suferit de statul reclamant (Bosnia şi
Herţegovina) constând în toate vătămările de orice fel, materiale şi morale, cauzate de actele
de genocid. O astfel de legătură ar putea fi considerată ca fiind stabilită doar în cazul în care
Curtea ar fi putut stabili din ansamblul cauzei şi cu un grad suficient de certitudine, că
genocidul din Srebrenica ar fi putut de fapt fi evitat, dacă statul pârât ar fi acţionat în
conformitate cu obligaţiile sale juridice. Cu toate acestea, Curtea nu poate face acest lucru.
După cum a menţionat anterior, statul pârât a avut mijloace semnificative de influenţare a
autorităţilor militare şi politice sârbe bosniace, pe care le-ar fi putut şi ar fi trebuit să le
folosească pentru a preveni atrocităţile, dar nu s-a demonstrat că, în contextul specific al
evenimentelor, acele mijloace ar fi fost suficiente pentru a obţine rezultatul pe care ar fi
trebuit să-l obţină pârâtul. Deoarece Curtea nu poate considera ca dovedită legătura cauzală
între încălcarea de către pârât a obligaţiei sale de prevenire şi prejudiciul generat de
genocidul de la Srebrenica, despăgubirea financiară nu este o formă adecvată de reparare a
încălcării obligaţiei de a preveni genocidul”.70
Curtea Internaţională de Justiţie a reţinut că declararea încălcării obligaţiei în cuprinsul
hotărârii reprezintă „prin ea însăşi satisfacţie echitabilă” în următoarea formulare:
„Cu toate acestea, este clar că statul reclamant are dreptul la reparaţie sub formă de satisfacţie
şi aceasta poate lua forma cea mai adecvată, aşa cum a sugerat chiar statul reclamant, a unei
declaraţii din prezenta hotărâre că statul pârât nu a respectat obligaţia impusă de Convenţia de
prevenire a crimei de genocid. La fel ca în cauza Canalul Corfu (Regatul Unit al Marii
Britanii
69
70
Ibidem,p. 299
29
c. Albania), Curtea consideră că o declaraţie în acest sens constituie «prin ea însăşi satisfacţie
echitabilă» şi va include, ca în această cauză, o declaraţie de acest fel în clauza operativă a
prezentei hotărâri (dispozitiv - n.a.). Statul reclamant recunoaşte că încălcarea nu mai
continuă şi, în consecinţă, a retras cererea formulată în replică prin care solicita Curţii să
declare că pârâtul «a încălcat şi continuă să încalce Convenţia71".
În cauza Avena şi alţi naţionali mexicani, statul mexican a solicitat Curţii

Internaţionale de Justiţie să dispună, urmare a constatării încălcării de către Statele Unite ale
Americii a art. 36 din Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare, din 1963, restitutio in
integrum, prin anularea parţială sau totală a sentinţelor şi condamnărilor. Instanţa a apreciat că
în această cauză, ceea ce se impunea potrivit dreptului internaţional era „repararea într-o
formă adecvată, constând în obligarea Statelor Unite ale Americii, de a asigura, prin
mijloace alese de ele, revizuirea şi reconsiderarea din partea instanţelor americane, a
condamnărilor şi hotărârilor pronunţate împotriva cetăţenilor mexicani (...) prin luarea în
considerare atât a încălcării dreptului stabilit în art. 36 din Convenţie (de la Viena din 1963
privind relaţiile consulare), cât şi a paragrafelor 138-141 din hotărâre.".72
CAPITOLUL IV
CAZUL KONONOV c. LETONIA73
CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
Petentul s-a născut în 1923, în comuna Merdzene (districtul Ludza, Letonia). El a avut
naţionalitate letonă până la 12 aprilie 2000, când i s-a acordat cetăţenia rusă, printr-un decret
special emis de Preşedintele Federaţiei Ruse, V. Putin.
 Evenimente anterioare datei de 27 mai 1944
La 22 iunie 1941, Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică, din care făcea parte şi
teritoriul Letoniei.
71
Ibidem,p. 299
72
Ibidem,p. 300
73
Kononov c. Letonia, cererea nr. 36376/04
30
Înaintarea armatei germane (Wehrmacht) a forţat Armata Roşie să părăsească zona
baltică şi să se retragă spre Rusia. Petentul locuia la acea vreme lângă graniţă şi a urmat
Armata Roşie. La 5 iulie 1941, întraga Letonie era invadată de forțele germane.
După sosirea în Rusia, petentul a lucrat iniţial la o fermă colectivă (kolkhoze), iar
ulterior a fost angajat ca turnător de metal într-o fabrică unde se confecţiona echipament
militar.
În 1942 a fost recrutat în armata sovietică şi repartizat în regimentul de rezervă al
diviziei letone. Din 1942 până în 1943 a fost supus unui antrenament special pentru operaţiuni
de sabotaj, în timpul cărora a învăţat cum să organizeze şi să conducă incursiuni de tip
comando în spatele liniilor inamice.
După finalizarea perioadei de antrenament, a fost imediat promovat la gradul de
sergent.
La scurtă vreme, în noaptea de 23 iunie 1943, împreună cu alţi 20 de camarazi
combatanţi, petentul a fost paraşutat pe teritoriul bielorus aflat atunci sub ocupaţie germană,
aproape de graniţa letonă şi, implicit, de zona în care s-a născut.
După ce a aterizat, petentul s-a alăturat unei unităţi sovietice de tip comando (alcătuită
din membri ai Partizanilor Roşii) numită „Vilis Laivins’, după liderul său.
În martie 1944, doi dintre superiorii imediaţi ai petentului i-au încredinţat comanda
unui pluton ale cărui obiective principale erau, potrivit petentului, următoarele: sabotarea
instalaţiilor militare, a liniilor de comunicaţie şi a punctelor de aprovizionare germane,
deraierea trenurilor şi propaganda politică în rândul populaţiei locale. Petentul susţine că a
deraiat 16 trenuri militare şi că a provocat explozia a 42 de obiective militare germane.
 Evenimentele din 27 mai 1944

La 27 mai 1944, Partizanii Roşii au atacat satul Mazie Bati (comuna Merdzene,
districtul Ludza) aflat, la acea vreme, la o distanţă de aproximativ 80 km faţă de front.
 Starea de fapt reţinută de instanţele interne şi confirmată de Guvern
Evenimentele din 27 mai 1944, aşa cum au fost constatate de Parchetul şi de instanţele
letone şi recunoscute de Guvernul reclamat, pot fi rezumate după cum urmează:
În februarie 1944, armata germană a descoperit şi a ucis un grup de Partizani Roşii
conduşi de ofiţerul Chugunov, care se ascundeau într-un hambar din satul Mazie Bati.
Petentul şi unitatea lui au bănuit imediat că sătenii spionau pentru germani şi că i-ar fi turnat
duşmanului pe oamenii lui Chugunov. S-a decis aplicarea unor represalii împotriva
locuitorilor din Mazie Bati.
31
Între timp, temându-se de un atac din partea Partizanilor Roşii, sătenii din Mazie Bati -
care nu mai purtaseră arme - au cerut ajutorul administraţiei militare germane, iar aceasta a
înarmat fiecare bărbat cu o puşcă şi cu două grenade, „pentru protecţie personală”.
La 27 mai 1944, înarmaţi şi îmbrăcaţi în uniforma Wehrmacht- uiui pentru a evita
crearea unor suspiciuni, petentul şi cei aflaţi sub comanda lui au intrat în sat, unde locuitorii
se pregăteau de sărbătoarea Rusaliilor. Unitatea de tip comando s-a împărţit în câteva grupuri
mici şi, la ordinele petentului, fiecare grup a atacat câte o casă.
Câţiva Partizani au pătruns în locuinţa fermierului Modests Krupniks, au confiscat
armele pe care le-au găsit şi i-au ordonat acestuia să iasă în curte. Când fermierul i-a rugat să
nu-l omoare în faţa copiilor săi, i-au ordonat să fugă înspre pădure şi apoi, în timp ce alerga,
au deschis focul asupra lui. Krupniks, grav rănit, a fost lăsat la marginea pădurii şi a murit în
dimineaţa următoare din cauza unei hemoragii masive. Sătenii care au supravieţuit i-au auzit
strigătele şi gemetele, dar le-a fost teamă să-l ajute.
Alte două grupuri ale Partizanilor Roşii au atacat casele fermierilor Meikuls Krupniks
si Ambrozs Buis. Meikuls Krunniks a fost închis în baie şi bătut cu sălbăticie.
Partizanii au luat armele găsite în casele celor doi săteni şi le-au dus în locuinţa lui
Meikuls Krupniks. Aici au deschis focul asupra lui Bujs, asupra lui Meikuls Krupniks şi
asupra mamei acestuia.
Potrivit primelor constatări de fapt ale Parchetului şi ale instanţei de fond, chiar
petentul a fost cel care l-a ucis pe Bujs. Totuşi, el a fost achitat ulterior pentru acea faptă.
Meikuls Krupniks şi mama sa au fost răniţi grav. Partizanii au stropit apoi cu petrol
casa şi toate clădirile fermei (inclusiv hambarul şi grajdul) şi le-au incendiat.
Soţia lui Meikuls Krupniks, aflată în luna a noua de sarcină, a reuşit să fugă, dar a fost
prinsă de Partizani şi împinsă în flăcări printr-o fereastră.
În dimineaţa următoare, sătenii supravieţuitori au găsit rămăşiţele carbonizate ale celor
patru victime. Corpul Doamnei Krupniks a fost identificat datorită scheletului ars al fătului,
aflat lângă ea.
Al patrulea grup de Partizani a năvălit în locuinţa lui Vladislavs Skirmants, care era în
pat, împreună cu fiul său de un an. După ce au găsit o puşcă şi două grenade ascunse într-un
dulap, Partizanii i-au ordonat lui Skirmants - îmbrăcat încă în haine de corp - să iasă în curte.
Apoi au blocat uşa dinspre exterior pentru a nu-i permite soţiei acestuia să iasă, l-au
dus într-un colţ mai retras al curţii şi l-au împuşcat mortal.
Al cincilea grup a atacat locuinţa lui Juliăns Skirmants. După ca au găsit şi au
confiscat o puşcă şi două grenade, Partizanii l-au dus în hambar şi l-au executat.
32
În fine, al şaselea grup a atacat casa lui Bernards Skirmants şi a confiscat armele
găsite. Apoi l-au ucis pe Bernards Skirmants, au rănit-o pe soţia acestuia şi au incendiat toate
construcţiile care aparţineau fermei.
Soţia lui Bernards Skirmants a ars de vie, lângă trupul soţului ei. Potrivit primelor
hotărâri pronunţate de instanţele interne, chiar petentul a fost cei care l-a ucis pe Bernards
Skirmants. Totuşi, el a fost achitat ulterior pentru acest capăt de acuzare.
Potrivit primelor constatări ale Parchetului referitoare la starea de fapt, Partizanii au
jefuit satul înainte de a pleca şi, în afară de arme, au luat cu ei haine şi alimente. De pildă,
înainte de a părăsi casa lui Juliăns Skirmants, Partizanii au furat un vas cu unt şi o rolă de
material textil.
Această constatare de fapt nu apare însă nici în ultima hotărâre privind fondul şi nici în
ultima hotărâre pronunţată în calea de atac, referitoare la aspecte de drept, ambele
consemnând doar confiscarea armelor găsite în locuinţele sătenilor.
 Starea de fapt, relatată de petent
Petentul contestă starea de fapt reţinută de instanţele interne, în susţinerea lui, toate
victimele atacului erau colaboratori şi trădători care, în februarie 1944 au predat germanilor,
prin şiretlic, plutonul ofiţerului Chugunov, iar Meikuls Krupniks şi Bernards Skirmants erau
Schutzmănner (membri ai forţei de poliţie auxiliară germană).
În februarie 1944, grupul de Partizani ai lui Chugunov alcătuit din nouă bărbaţi, două
femei şi un copii - s-au refugiat în hambarul lui Krupniks.
Trei femei (mama şi soţia lui Krupniks şi soţia lui Bernards Skirmants) le-au adus
provizii şi i-au asigurat că Wehrmacht-ul era destul de departe.
Cu toate acestea, în timp ce femeile au rămas de veghe, Skirmants l-a trimis pe
Krupniks să avertizeze o garnizoană germană aflată în satul învecinat.
Când au sosit în Mazie Bati, soldaţii germani au mitraliat hambarul cu gloanţe
incendiare, iar acesta a luat foc. Fiecare membru al grupului iui Chugunov care a încercat să
fugă, inclusiv femeile şi copilul, a fost împuşcat.
După carnagiu, mama lui Krupniks a îndepărtat hainele de pe cadavre. Autorităţile
militare germane au recompensat sătenii implicaţi, oferindu-le zahăr, alcool, lemne de foc şi o
sumă de bani
Cu aproximativ o săptămână înaintea evenimentelor din 27 mai 1944, petentul şi toţi
membrii plutonului său au primit o citaţie din partea comandantului lor. Acesta îi informa că o
instanţă militară ad hoc, alcătuită din membri ai detaşamentului, a pronunţat o hotărâre
33
împotriva sătenilor din Mazie Bati, presupuşi a fi implicaţi în trădarea oamenilor lui
Chugunov, şi că plutonul lor avea ordin să execute această hotărâre.
Mai exact, li se cerea „să-i aducă pe cei cinci Schutzmănner din Mazie Bati pentru a fi
judecaţi”. Petentul a refuzat să conducă operaţiunea, întrucât sătenii îl cunoşteau de când era
copil şi se temea pentru siguranţa părinţilor săi, care locuiau în satul învecinat. Ofiţerul
superior i-a respectat dorinţele şi a încredinţat misiunea altui Partizan. În evenimentele care au
urmat, cel care .a dat ordinele a fost acest alt Partizan, iar nu petentul.
La 27 mai 1944 petentul şi-a însoţit colegii de unitate, dar nu a intrat în sat. Ei s-a
ascuns în spatele unui tufiş, de unde putea să vadă casa lui Modests Krupniks.
La scurt timp, a auzit ţipete şi focuri de armă şi a văzut nori de fum. După un sfert de
oră, Partizanii s-au întors singuri. Unul dintre ei fusese rănit la braţ; altul ducea şase puşti,
zece grenade şi o cantitate mare de cartuşe. Toate armele şi muniţiile fuseseră confiscate din
locuinţele sătenilor. Partizanii i-au spus petentului că nu au putut să-şi îndeplinească misiunea
întrucât sătenii „au fugit, trăgând împotriva lor, şi pentru că sosiseră germanii”, în susţinerile
din faţa Curţii, petentul a negat faptul că oamenii săi ar fi jefuit Mazie Bati. Reîntorşi la bază,
Partizanii au fost aspru mustraţi de comandantul superior, pentru că nu au reuşit să captureze
persoanele urmărite.
 Evenimente ulterioare anului 1944
În iulie 1944, Armata Roşie a intrat în Letonia. La 13 octombrie 1944 şi-a stabilit
sediul şi a ocupat Riga. La 8 mai 1945 s-au predat ultimele divizii germane şi întreg teritoriu
leton a trecut sub controlul Armatei Roşii.
După terminarea războiului, petentul a rămas în Letonia. El a fost decorat pentru
realizări militare cu Ordinul Lenin, cea mai înaltă distincţie acordată în U.R.S.S.
În noiembrie 1946 s-a alăturat Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, iar în 1957 a
absolvit Academia Ministerului de Interne din U.R.S.S. Ulterior, până la pensionare, în 1988,
a lucrat ca ofiţer în diferite ramuri ale poliţiei sovietice.
La 4 mai 1990, Consiliul Suprem al Republicii Socialiste Sovietice a Letoniei a
adoptat Declaraţia privind restabilirea independentei, care a proclamat faptul că încorporarea
Letoniei în U.R.S.S. este ilicită, nulă şi lipsită de efecte şi a restabilit forţa juridică a
prevederilor fundamentale ale Constituţiei din 1922.
La 21 august 1991, după două lovituri de stat eşuate, Consiliul Suprem a votat Legea
privind calitatea de stat a Republicii Letonia, care proclama, cu efect imediat, independenţa
deplină.
34
Printr-o lege din 6 aprilie 1993, Consiliul Suprem a introdus un nou capitol în partea
specială a fostului Cod penal, atunci în vigoare, respectiv Capitolul 1 a, ale cărui prevederi
incriminau genocidul, crimele împotriva umanităţii şi a păcii, crimele de război şi
discriminarea rasială. Un nou articol 68-3 viza crimele de război, sancţionate cu închisoarea
între 3 şi 15 ani sau cu închisoarea pe viaţă. Aceeaşi lege insera în Cod şi un articol 6-1, care
permitea aplicarea retroactivă a legii penale în cazul crimelor împotriva umanităţii şi a
crimelor de război, precum şi un articol 45-1, care excepta astfel de fapte de la regimul
prescripţiei.
 Procedurile penale desfăşurate împotriva petentului şi condamnarea acestuia
I. Prima cercetare prealabilă şi primul proces
În ianuarie 1998, Centrul pentru studierea consecinţelor totalitarismului (Totalitârisma
seku dokumentesanas centrs), afiliat Biroului pentru protecţia Constituţiei a demarat o
cercetare penală a evenimentelor din 27 mai 1944; s-a considerat că este posibil ca petentul să
fi săvârşit fapte incriminate şi înaită trădare.
Ceilalţi trei acuzaţi au fost condamnaţi la muncă forţată pentru perioade de până la 20
de ani.
Primul proces al criminalilor de război nazişti s-a desfăşurat la Kharkov (acum
Kharkiv, Ucraina), între 15 şi 18 decembrie 1943. Ei au fost acuzaţi de o serie de infracţiuni:
gazarea a mii de oameni din Kharkov şi din împrejurimi, în vagoane special amenajate, relele
tratamente şi tortura aplicate prizonierilor de război şi civililor, distrugerea satelor, şi
executarea - în unele cazuri prin arderea de vii a femeilor, a copiilor, a bătrânilor, a răniţilor şi
a prizonierilor de război.
În susţinerile sale, procurorul s-a referit la normele universal acceptate ale dreptului
internaţional şi, în special, la Convenţia de la Haga din 1907 privind legile şi cutumele
războiului terestru. El a subliniat că această Convenţie fusese semnată de Germania, astfel
încât statul german era obligat de normele ei. După ce şi-au recunoscut propria vină şi cea a
superiorilor ierarhici, cei trei inculpaţi au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare. Pedeapsa
a fost executată a doua zi, în 19 decembrie 1943.
PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 7 DIN CONVENŢIE

Petentul a adresat Curţii o plângere prin care a invocat violarea articolului 7 din
Convenţie, pe motiv că a fost victima aplicării retroactive a unei legi penale.
El a susţinut, în special, că actele pentru care a fost acuzat nu constituiau, la data
comiterii lor, o faptă penală incriminată de drepul intern sau de dreptul internaţional şi că
35
excepţia instituită în articolul 7 § 2 nu îl poate viza, deoarece pretinsele infracţiuni care i-au
fost imputate nu intră în sfera de aplicare a acestui text.
Articolul 7 din Convenţie prevede următoarele: ”Nimeni nu poate fi condamnat pentru
o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit
dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă
decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o
acţiune sau de o omisiune care în momentul săvârşirii era considerată infracţiune potrivit
principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.
a. Susţinerile părţilor
1. Guvernul
Guvernul a subliniat faptul că instanţa europeană nu constituie un al patrulea grad de
jurisdicţie în raport cu tribunalele interne şi că, în afara situaţiilor cu un evident caracter
arbitrar, ei nu îi revine rolul de a pune în discuţie constatările de fapt ale instanţelor interne.
Prin urmare, Curtea trebuie să-şi întemeieze decizia pe descrierea evenimentelor din
27 mai 1944, cuprinsă în hotărârile instanţelor letone.
Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte problemele de drept: de vreme ce
singura sarcină a Curţii este aceea de a interpreta şi de a aplica Convenţia europeană pentru
protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocoalele sale adiţionale, ea nu
este competentă să se pronunţe asupra interpretării unei legi interne sau a unui tratat
internaţional, cum este Convenţia de la Haga, din 1907. Ca atare, în susţinerea Guvernului,
Curtea este ţinută de constatările instanţelor letone, mai ales în ceea ce priveşte calificarea
anumitor persoane drept „combatanţi” sau „civili”.
Referitor la starea de fapt, Guvernul nu a negat categoric susţinerea petentului potrivit
căreia cei nouă săteni din Mazie Bati, ucişi la 27 mai 1944, au predat anterior germanilor
grupul de Partizani Roşii ai lui Chugunov. Totuşi, chiar presupunând că sătenii au alertat
ofiţerii Wehrmacht-ului, acest lucru nu îi priva de statutul lor „civil”, cu atât mai mult cu cât
niciunul dintre ei nu a participat la masacrul Partizanilor ascunşi în hambar.
După uciderea grupului condus de Chugunov, bărbaţii din Mazie Bati au primit arme
şi muniţii, însă ele nu au fost folosite decât pentru apărare şi nu erau purtate la vedere, în fine,
sătenii nu au organizat nicio rezistenţă împotriva petentului sau a unităţii sale, deşi erau
suficient de înarmaţi şi cu toate că că au avut destul timp pentru a-şi pregăti apărarea.
Prin urmare, cele nouă persoane ucise de petent erau, într-adevăr, „civili”.
36
Guvernul a contestat şi susţinerea petentului potrivit căreia expediţia punitivă din 27
mai 1944 a fost executată la ordinele unui tribunal militar ad hoc, instituit de Partizanii Roşii.
El a citat probele, uneori contradictorii, care au fost administrate în faţa instanţelor de
judecată şi care demonstrau că nu a existat un astfel de organ sau, dacă a existat, acesta nu era
activ. în orice caz, chiar presupunând că s-a pronunţat o hotărâre judecătorească privind
sătenii din Mazie Bati, aceasta a fost în mod manifest ilicită, deoarece ei au fost judecaţi în
contumacie şi cu violarea unor drepturi fundamentale ale apărării.
b. Susținerile petentului
Petentul a contestat argumentele Guvernului.
În susţinerea lui, calificarea dată de instanţele letone acţiunilor sale s-a întemeiat pe
convingerea eronată că, la acea vreme, Letonia era ocupată ilicit de U.R.S.S. şi că el, petentul,
reprezenta forţele de ocupaţie.
Petentul a subliniat că Letonia a devenit în mod licit parte a Uniunii Sovietice, în
1940, iar locuitorii acestui teritoriu - inclusiv el însuşi şi locuitorii din Mazie Bati - au devenit
cetăţeni sovietici. în schimb, în 1941, Letonia a fost ocupată de Germania nazistă, iar petentul,
în calitate de cetăţean sovietic, a ales să îşi apere ţara împotriva ocupantului, pe pământ natal.
Chiar şi dintr-o perspectivă obiectivă, el a acţionat ca un apărător al pământului său natal, iar
nu ca un invadator.
Într- adevăr, la acea vreme nu exista o armată letonă distinctă, care să lupte împotriva
Uniunii Sovietice. Petentul a respins aşadar teoria „dublei ocupaţii" care fusese susţinută de
autorităţile letone. In observaţiile sale înregistrate după pronunţarea deciziei de admisibilitate
a plângerii, el a precizat că, în opinia sa, aceste probleme nu au nicio relevanţă reală pentru
prezenta cauză.
Potrivit petentului, condamnarea lui este contrară exigenţelor articolului 7 din
Convenţie, întrucât nu intră sub incidenţa niciuneia dintre cele trei excepţii prevăzute de acest
text.
Comportamentul lui faţă de sătenii din Mazie Bati nu constituia o infracţiune, potrivit
dreptului internaţional sau a dreptului intern în vigoare la acea vreme, şi nici nu avea caracter
„penal, potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.
În această privinţă, petentul a susţinut că prevederile dreptului internaţional pe care se
întemeiază Guvernul nu pot fi aplicate în prezenta cauză.
Deşi a înţeles că el şi oamenii unităţii lui se încadrează în definiţia noţiunii de
„combatant”, aşa cum este aceasta conturată în dreptul internaţional, el a apreciat totuşi, spre
37
deosebire de Guvern, că sătenii din Mazie Bati care au fost ucişi la 27 mai 1944 erau de
asemenea „combatanţi”, iar nu „civili”.
Hotărârea Curţii regionale din Latgale, pronunţată în 3 octombrie 2003, a reţinut că cei
nouă săteni au colaborat cu administraţia militară germană şi au sprijinit regimul de ocupaţie
nazist, care le-a furnizat arme şi muniţii.
Oricum, nu s-ar putea găsi o altă explicaţie, de vreme ce persoane civile obişnuite care
trăiau pe teritoriul ocupat de Germania nazistă erau supuse execuţiei imediate, dacă se
descoperea că deţin arme de foc. în orice caz, colaborarea sătenilor cu naziştii i-a privat de
statutul lor „civil” şi de imunitate. înarmaţi, bărbaţii din Mazie Bati reprezentau un pericol
real pentru Partizanii Roşii, iar numeric, efectivul se apropia de talia unui mic pluton.
Petentul ştia că, în 1944, Regulamentul anexat Convenţiei de la Haga din 1907 privind
legile şi cutumele războiului terestru făcea parte din dreptul internaţional universal acceptat de
comunitatea internaţională. Acest instrument a folosit însă termeni ca „duşman” şi „naţiune
sau (...) armată duşmană”. Sătenii din Mazie Bati, care aveau naţionalitate sovietică, la fel ca
petentul şi camarazii săi, nu erau „duşmanii” acestora.
Cu alte cuvinte, nici Regulamentul amintit mai sus nici Carta Tribunalului de la
Nurnberg nu puteau fi aplicate acţiunilor comise de membrii unui grup înarmat, împotriva
propriilor conaţionali.
Mai mult, articolul 6 din Carta Tribunalului de la Nurnberg a restrâns aplicabilitatea
acestui instrument la criminalii de război „din ţările europene ale Axei” care maltrataseră
„populaţii civile în teritoriile ocupate”.
În mod clar, această situaţie nu se regăseşte în cazul petentului.
În fine, Convenţia de la Geneva din 1949 referitoare la protecţia persoanelor civile în
timp de război nu putea fi aplicată retroactiv. Chiar presupunând că acest lucru ar fi posjbil.
situaţia este identică celei privind Convenţia de la Haga. Pe scurt, petentul s-a considerat
victima aplicării prin analogie a unei dispoziţii de drept penal, ceea ce este inacceptabil.
În al doilea rând, spre deosebire de Guvern, petentul a susţinut că actele sale nu
constituie o infracţiune potrivit dreptului internaţional pozitiv din 1944.
Codul penal din 1926 al Rusiei Sovietice - care era atunci în vigoare - păstrează tăcere
deplină în privinţa crimelor de război.
Articolul 193-18, pe care s-a întemeiat Guvernul, viza de fapt noţiunea de „infracţiune
militară” şi era inclus într-un capitol omonim. Exista o deosebire semnificativă între crime de
război şi „infracţiuni militare”, de vreme ce ultimele erau violări obişnuite ale ordinii impuse
serviciului militar şi beneficiau de regimul prescripţiei.
38
În plus, la 27 mai 1944, petentul nu a făcut decât să execute ordinele comandantului
său. Dacă nu s-ar fi supus, ar fi riscat el însuşi pedeapsa capitală pentru insubordonare.
Petentul a mai subliniat că, deşi lui nu i se putea aplica nicio sancţiune în temeiul Codului din
1926, cei nouă săteni ucişi la Mazie Bati erau vinovaţi de infracţiunea de înaltă trădare
împotriva statului lor (U.R.S.S.).
Faptul că după război, petentul, departe de a fi acuzat pentru infracţiunile invocate, a
fost, dimpotrivă, decorat cu Ordinul Lenin, cea mai înaltă distincţie sovietică, demonstrează,
în opinia sa, că nu a comis nicio faptă incriminată de codul penal intern, în vigoare la acea
dată.
În al treilea rând, petentul a susţinut că acţiunile lui din 27 mai 1944 nu au avut un
caracter „penal, potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”. În
acest sens, el a explicat faptul că luptase împotriva ocupanţilor nazişti în calitate de membru
al forţelor armate ale unui stat parte la coaliţia antihitleristă şi că victimele sale nu erau civili,
ci combatanţi care fuseseră înarmaţi de inamic. în susţinerea sa, „nu se poate pune la îndoială,
în mod rezonabil, dreptul legitim al Partizanilor, care acţionau împotriva ariergardei unui
inamic de o cruzime feroce, care nu respecta niciuna dintre legile şi cutumele războiului, de a
pedepsi cu moartea complicii înarmaţi ai naziştilor”.
Petentul a mai subliniat că el şi oamenii săi nu au jefuit satul Mazie Bati. Confiscarea
armelor şi a muniţiei pe care sătenii le primiseră de la duşmani constituia o pradă legitimă de
război.
Petentul s-a considerat, în general, victima unor schimbări politice istorice, pe care nu
le putea controla. În primul rând, contrar celor susţinute de Guvern, el nu ar fi putut să
prevadă, la acea vreme, faptul că într-o zi, va fi tras la răspundere pentru acţiunile sale.
Cu toate că ştia de condamnarea criminalilor de război germani, nu şi-ar fi putut
vreodată imagina că va fi el însuşi judecat pentru că a luptat împotriva Armatei Germane.
În al doilea rând, în 1944 el chiar credea, cu bună-credinţă, că încorporarea Letoniei în
U.R.S.S., cu patru ani în urmă, fusese total legitimă, că nu existase niciodată o „ocupaţie
sovietică” şi că el a devenit cetăţean sovietic, care îşi apăra ţara, U.R.S.S., împotriva
invadatorului nazist.
Abia în 1990 - mult după comiterea faptelor invocate - Consiliul Suprem a adoptat
Declaraţia privind restabilirea independenţei, care declara ilicită, nulă şi inefectivă
încorporarea Letoniei în U.R.S.S., iar Parlamentul leton a adoptat doar şase ani mai târziu
Declaraţia privind ocuparea Letoniei, prin care a fost confirmată teoria „dublei ocupaţii”.
Petentul nu ar fi putut să prevadă adoptarea acestor declaraţii.
39
În susţinerea lui, singurul temei real pentru condamnarea sa erau aceste două texte
politice care, în mod evident, nu au calitatea de „lege”.
Decizia Curții
Analizînd circumstanțele cauzei Curtea a decis, cu patru voturi pentru şi trei împotrivă,
că articolul 7 din Convenţie a fost violat;
Astfel, a decis cu patru voturi pentru şi trei împotrivă ”că statul reclamat trebuie să-i
achite petentuiui, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă potrivit
articolului 44 § 2 din Convenţie, suma de 30.000 euro (treizecidemiieuro), cu titlu de daune
morale, care urmează să fie convertite în lati, la rata aplicabilă la data tranzacţiei, împreună cu
orice taxă care poate fi imputată; că, de la data expirării celor trei luni menţionate mai sus,
până la data plăţii, se va achita o dobândă simplă aplicată sumelor de mai sus, la o rată egală
cu rata marginală de credit a Băncii Centrale Europene, pentru perioada beneficiului
nerealizat, plus trei puncte procentuale;
A respins, în unanimitate, restul pretenţiilor cu titlu de satisfacţie echitabilă.
40
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate. Cursuri. Monografii

1) B. Aurescu, Sistemul jurisdicțiilor internaționale, ediția a 2-a, Editura
C.H.Beck, București 2013;
2) D. Chilea, Drept internațional public, Editura Hamangiu București
2007;
3) V. Constantin, Drept internațional, Editura Universul Juridic, București
2010;
4) I. Diaconu, Manual de drept internațional public, Editura Lumina
Lex, București 2007;
5) F. Maxim, Dreptul răspunderii statelor pentru fapte internaționale
ilicite, ediția a 2-a, Editura Lumina Lex, București 2012;
6) R. Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol. II, ediția a 2-a, Editura
C.H.Beck, București 2014
7) C. Moldovan, Drept internațional public. Principii și instituții
fundamentale, Editura Hamangiu București 2017;
8) A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional public, Sinteze, Ediția a 8-a, Editura
C.H.Beck, București 2015;
9) S. Scăunaș, Drept internațional public, Editura All Beck, București
2002;
10) B. Selejean-Gutan, L-M. Crăciunean, Drept internațional public, ediția a 2-a, Editura
Hamangiu, București 2014;
11) Constantin Andronovici, Drept internaţional public, Editura Graphix - Iaşi, 1993;
12) I. Cloşcă, Soluţionarea paşnică a diferendelor internaționale,
Editura Academiei - Bucureşti, 1983;
13) I. Cloşcă, Mecanisme de reglementare paşnică a diferendelor
dintre state, Editura Politică – B ucureşti, 1982;
14) Ion Diaconu, Curs de drept internaţional public, Casa de editură şi
presă „Şansa” SRL - Bucureşti, 1993;
41
15) N. Ecobescu, V. Duculescu, Drept internaţional public, Editura Hyperion -
Bucureşti, 1993;
16) Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol. I, vol. II, Editura
Didactică şi Pedagogică - Bucureşti, 1981, 1983;
17) Gheorghe Moca, Dreptul internaţional, vol. I, Editura Politică, Bucureşti -
1983;
18) M. Molea, Răspunderea statelor în Dreptul Internaţional
Contemporan, Editura Scrisul Românesc, Craiova - 1978;
19) Marţian Niciu, Drept internaţional public, vol.I, Editura Fundaţiei
„Chemarea” Iaşi - 1993;
20) Marţian Niciu, Introducere în dreptul internaţional spaţial, Editura
Piramida - Craiova 1992;
21) Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internaţional public, Casa de
editură şi presă „ŞANSA”SRL - Bucureşti, 1994;
22) Al. Bolintineanu, A Năstase, Drept Internaţional Contemporan, Editura Institutul
Român de studiu Internaţional de studii Internaţionale şi RA “ Monitorul Oficial ” -
Bucureşti 1995
23) Vincent Berger,Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura IRDO -
Bucureşti 1998
24) M.J.Chevalier, Cours de histoire des Idees Politiques - Paris 1957
II. Articole din reviste de specialitate

1) B. Aurescu, Actualitatea internațională, în Curierul judiciar nr.
10/2016;
42

Raspunderea Internationala Pentru Crimele de Razboi

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Raspunderea Internationala Pentru Crimele de Razboi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Răspunderea internaţională a statelor constituie o instituţie fundamentală a dreptului

2.1. Considerații generale

Acte comise de autorităţile publice

În cauza Avena şi alţi naţionali mexicani, statul mexican a solicitat Curţii

 Evenimentele din 27 mai 1944

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 7 DIN CONVENŢIE

I. Tratate. Cursuri. Monografii

II. Articole din reviste de specialitate

S-ar putea să vă placă și