UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

PROGRAMUL DE STUDIU: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

ȘI PREȘCOLAR

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: IFR

ANUL III

Istoria ideilor/paradigmelor educationale

Student: Siladi (Tarau) Adriana

 Roger Cousinet (1881-1973)

Cred ca pentru a se putea pune bazele unei personalități capabile să se adapteze la

schimbarile socio-culturale rapide ale zilelor noastre. e necesar ca sistemul educational sa devina
un sistem deschis si invatarea in scoala sa tinda catre formarea si dezvoltarea flexibilitatii
intelectuale. În acest sens se încurajeaza lucrul in echipe al elevilor. Organizarea procesului
didactic din punct de vedere al invatarii sub forma echipelor de lucru este productivă din punct
de vedere intelectual.
Lucrul în echipă poate viza atingerea unor obiective precum:
 dezvoltarea posibilității asumării responsabilitatii propriei opinii pentru toti mebrii
grupului
 dezvoltarea spiritului de initiativa, cooperare si competitie;
 crearea cadrului favorabil confruntarii de idei dintre membri
Elevii, grupaţi în jurul educatorului, alcătuiesc o asociaţie, o comunitate de viaţă, în
cadrul căreia se cultivă spiritul de cooperare. Ideea avea să fie promovată de reprezentanţi
de seamă ai pedagogiei moderne, precum Roger Cousinet, care experimenta metoda de muncă
liberă pe echipe
Am ales acest pedagog pentru ca el acordă o mare importanţă cunoaşterii
copilului, prioritare fiind nevoile copilului si libertatea de care trebuie să se bucure copiii.
Pedagogia generală este criticată de Cousinet pentru că acesta construieşte artificial mediul de
învăţare şi îl sileşte pe elev să se integreze într-un program.
Educaţia, după Cousinet, nu este o acţiune pe care dascălul o exercită asupra elevilor -, ci
este o activitate prin care copilul, plasat în condiţii favorabile, acţionează în sensul propriei
evoluţii, cu ajutorul educatorului care devine , un facilitator al dezvoltarii acestuia. Prin urmare,
metodele active ar trebui să fie instrumente de învăţare, care ar trebui să fie puse la mâna elevilor
şi de care s-ar servi atunci când este cazul.
Educaţia nouă, pentru care pledează Cousinet, este înlocuirea activităţii educatorului
prin activitatea copilului. “Elevul nu se duce la şcoală pentru a fi învăţat, adică pentru a fi supus
activităţii didactice a unui adult, ci frecventează şcoala pentru a se instrui, adică a-şi exercita
propria sa activitate” (Cousinet, 1978, p. 3).
Educaţia dupa Cousinet se realizează prin munca liberă a copilului, prin cooperare în
cadrul unor grupuri de lucru în care regulile de comportare exprimă chiar cerinţele cooperării.
Învăţământul stopează activitatea creatoare a elevului. Primul contact cu învăţământul
creează o stare inhibitivă atât pe plan fizic, cât şi mintal. Învăţământul îl împiedică pe copil să se
dezvolte natural.
Roger Cousinet a experimentat metoda de muncă liberă pe echipe. El a observat că există
la copil o tendinţă naturală de a se grupa spontan, după anumite preferinte. Echipa este suverană,
iar educatorul supraveghează şi intervine uneori. După Cousinet, grupul reprezintă un mediu
priveligiat.. În general, educaţia nouă a făcut loc muncii cooperative. “Ea încearcă să dea
nevoilor şcolare forma unor sarcini care putea să fie îndeplinite şi realizate imediat în comun
chiar în clasă sau presupuneau însumarea eforturilor individuale. Ea vrea să fie o şcoală a
asocierii, a cooperării, a solidarităţii ce se substituie concurenţei şcolare” (Bloch, 1973, p. 148).
Pedagogul francez a observat că, între 9 şi 12 ani, nevoia de socializare a copilului este
puternică. El susţine că elevii trebuie să îşi aleagă activităţile şi să îşi organizeze grupul. În şcoala
pe care a coordonat-o, le-a îngăduit copiilor ca, în timp de câteva săptămâni,
să se grupeze spontan în echipe de lucru. Dacă la început aceste grupuri se destrămau relativ
repede, cu timpul, o dată cu apariţia unor relaţii afective mai profunde, elevii erau antrenaţi în
comun la rezolvarea unor sarcini de învăţare sau de muncă. Echipa este alcătuită în medie din 6
elevi, iar aceasta se fixa, după unele discuţii preliminare, asupra unei teme, fiecare elev preluând
o secvenţă a sarcinii care se potrivea cu interesele şi înclinaţiile sale. Educatorul avea datoria să
supravegheze lucrul şi să intervină atunci când credea de cuviinţă. La sfârşitul zilei, după
adunarea şi sintetizarea observaţiilor personale, experienţele grupurilor erau împărtăşite în
comun, realizându-se comentarii. Sarcina educatorului era de a fi atent pentru a nu introduce în
viaţa copilului, prin intervenţii inoportune, trebuinţe artificiale. Copiii trebuiau să se bucure de
întreaga libertate de mişcare. . Metoda sa prezintă şi unele dezavantaje: elevii sunt mai mult
formaţi decât instruiţi, nu toţi elevii devin efectiv activi, sprijinindu-se pe efortul colegilor lor,
nu toţi îşi dezvoltă şi valorifică autonomia. Astefel evidenţierea rolului grupului şcolar, este
meritul incontestabil ale pedagogiei lui Cousinet.
Cousinet pune accentul pe nevoia de socializare, care se manifestă difuz în primii ani
de viaţă, iar pe la vârsta de 12 ani se metamorfozează în nevoia de securitate, de reuşită, de
încredere. Grupul va avea siguranţa că nu este ameninţat şi că se poate structura şi dezvolta în
libertate. În grupa activităţilor creative se înscriu activităţile artistice, jocul de rol, munca
manuală. În aceste domenii libertatea este totală. Adesea, grupurile constituite se destramă, încât
redactarea unui poem sau pictarea unui tablou sunt activităţi de punere în valoare a unor expresii
individuale puternice. În acest caz, educatorul va da dovadă de înţelegere şi simpatie.
Schimburile de la elev la elev, de la elev la profesor și invers, oricum nu numai de la
profesor la elev, devin foarte importante în clasă unde se aplică o pedagogie a grupului și sunt
considerate factori de stimulare a activităților elevului. Consecvența și tenacitatea acestei
metode antrenează schimbarea totală a rolului profesorului și a relației profesor-elev prin
integrarea ei într-o pedagogie a grupului
Concluzia la care ajungea Cousinet era urmatoarea: viata scolara a copilului trebuie sa fie
o viata adevarata, o pregatire pentru viata sa de adult. Din aceasta cauza, scoala trebuie sa fie o
comunitate, iar copiii trebuie sa poata sa lucreze impreuna cu colegii lor, nu izolat. In aceste
conditii educatorul nu mai este unica sursa de informare; el nu mai intervine direct in activitatea
elevilor, ci stimuleaza dezvoltarea interrelatiilor dintre ei. Utilizand metoda muncii libere pe
echipe, elevii devin mai activi si obtin cunostinte prin efort personal, desfasurand o activitate cu
elemente de cercetare, care le stimuleaza initiativa si ii formeaza sub aspect moral.

Bibliografie

 Constantin Cucoș (2017), Istoria pedagogiei: Idei și doctrine pedagogice

fundamentale, Editura Polirom, Iași;
 Ion Gh.StandiuEditura - Istoria Doctrinelor Pedagogice CREDIS 2008
 A. M. Huberman - Cum se produc schimbarile in educatie: Contributie la studiul
inovatiei, Editura Didactica si Pedagogica, 1978