Viața Sfântului Simeon Noul Teolog

Sfântul Simeon Noul Teolog s-a născut în anul 949 în Galateea (Paflagonia) și a studiat
în Constantinopol. Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură și pentru o scurtă perioadă
tânărul a ocupat o poziție înaltă la curtea imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe renumitul
părinte Simeon Piosul la mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc dezvoltarea
spirituală. Tânărul a rămas în lume pentru mai mulți ani, pregătindu-se pentru viața monahală
sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.
Sfântul Simeon Piosul i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sfântului Marcu
Ascetul pe lângă alți scriitori spirituali. El a citit acele cărți cu atenție și punea în practică ceea
ce citea. În mod deosebit l-au impresionat trei puncte din cartea Sfântului Marcu „Despre legea
duhovnicească” (Vol. I din Filocalie). Primul aspect important din lucrare subliniază
importanța conștiinței care trebuie ascultată pentru vindecarea sufletului. Al doilea aspect avea
la bază îndeplinirea poruncilor prin care se poate atrage harul Sfântului Duh. Iar nu în ultimul
rând, cel ce se roagă numai trupește fără cunoștința spirituală este ca și orbul care a strigat:
,,Fiul lui David, ai milă de mine” (Luca 18, 38). Când orbul și-a recăpătat vederea, atunci L-a
numit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 9, 38).
Sfântul Simeon s-a rănit cu dragostea pentru frumusețea duhovnicească și a încercat să
o dobândească. Pe lângă pravila dată de părintele său, conștiința îi spunea să mai adauge câțiva
psalmi și metanii, repetând constant: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Bineînțeles
că și-a ascultat conștiința.
În timpul zilei ajuta oamenii nevoiași care locuiau în palatul lui Patricius, iar noaptea
rugăciunile lui se prelungeau, prinzându-l miezul nopții la rugăciune. Odată, în timp ce se ruga,
o lumină divină, foarte strălucitoare, a coborât asupra lui, inundând camera. N-a văzut decât
lumina în jurul său și nu a mai simțit pământul de sub el. I s-a părut că el însuși s-a transformat
în lumină. Apoi mintea i-a urcat la ceruri și a văzut o a doua rază, mai strălucitoare ca cea
dintâi, iar la capătul ei părea că se află Sfântul Simeon Piosul, cel care i-a dat spre citire
scrierile Sfântului Marcu Ascetul.
La șapte ani după această viziune, Sfântul Simeon a intrat în mănăstire, unde a înăsprit
postul și privegherea, învățând lepădarea de sine. Vrăjmașul mântuirii noastre i-a ridicat pe
frații din mănăstire împotriva Sfântului Simeon, care era indiferent la laudele sau reproșurile
altora. Datorită nemulțumirilor din mănăstire, Sfântul Simeon a fost trimis la
mănăstirea Sfântul Mamas din Constantinopol. El a fost tuns în schima monastică acolo,
înăsprindu-și nevoințele duhovnicești.
Prin citirea Sfintelor Scripturi și a scrierilor sfinților părinți, precum și prin conversațiile
pe care le purta cu sfinții părinți, el a atins un nivel duhovnicesc înalt îmbogățindu-și
cunoștințele cele ziditoare de suflet.
Prin anul 980, egumenul Antonie îl va hirotoni întru preot, iar la scurt timp după
moartea acestuia Simeon va fi ales în fruntea mănăstirii, cu acordul patriarhului Nicolae
Hrisoverghi unde a stat în funcție timp de 25 de ani. El a reparat și restaurat mănăstirea care a
suferit din cauza neglijenței fraților și a impus ordine în viața călugărilor mănăstirii.
Această disciplină monastică strictă pe care a impus-o sfântul a adus multe nemulțumiri
în rândul fraților. Odată, după Sfânta Liturghie, câțiva călugări l-au atacat. Când patriarhul
Constantinopolului i-a scos din mănăstire și voia să-i predea autorităților
civile, Sfântul Simeon a cerut ca aceștia să fie tratați cu blândețe și să fie lăsați să trăiască în
lume. De asemenea, a luat măsuri pentru întărirea disciplinei între monahi, fapt ce a provocat
o revoltă în urma căreia patriarhul Serghie a trimis în exil 30 de monahi. Până la urmă Simeon
se va retrage de la egumenat în anul 1005 cu binecuvântarea patriarhului Serghie. Cu această
ocazie Simeon va pleda pentru intensificarea cultului părintelui său duhovnicesc, care începuse
încă de moartea sa, în anul 987. El i-a compus o serie de imne și i-a închinat o zi de sărbătoare
anuală.
Fostul mitropolit de Nicomidia, Ștefan, cu care a intrat în conflict, îl va pârî
patriarhului, fiind nevoit să plece în exil în anul 1009. Prima destinație a exilului său va fi
localitatea Chrysopolis (Scutari), pe malul răsăritean al Bosforului, dar mai târziu se va retrage
într-un loc numit Palukiton unde exista o mănăstire aflată în ruină.
Chiar dacă va fi reabilitat de patriarh, Simeon va rămâne la mănăstirea Sfânta Marina
pe care el o restaurase, până ce va trece la Domnul la 12 martie 1022. În timpul vieții sale a
primit darul facerii de minuni și chiar după moartea sa s-au petrecut numeroase minuni, printre
care și găsirea miraculoasă a icoanei sale.

Opera Sfântului Simeon Noul Teolog

Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecțiunii duhovnicești și

lupta cu patimile și gândurile rele. El a scris instrucțiuni pentru călugări: „Capitole teologice și
practice”, „Tratat despre cele trei metode de rugăciune” și un „Tratat despre credință”. Altă
scriere care se adresează în mod special călugărilor sunt ,,Catehezele” în număr de 34 prin care
încearcă să ofere soluții la diferitele probleme care-i frământă pe monahi privitoare la
desăvârșirea lăuntrică. O altă direcție a operei Sfântului Simeon sunt ,,Cuvântările teologice”
în număr de 3 volume și ,,Cuvântări etice” în număr de 15 volume. O altă viziune s-a orientat
spre cele ,,225 de Capete teologice”. Mai mult, Sfântul Simeon era un adevărat poet creștin,
scriind „Imnuri despre iubirea divină”, care conțin în jur de 70 de poezii pline de meditații
religioase profunde.
Nu se poate preciza data redactării operei Sfântului Simeon. E de presupus că el și-a
început opera în Mănăstirea Studion, care avea o bogată experiență în acest sens, dar unde nu
a rămas decât un an, și a continuat-o în mănăstirea Sfântului Mamas. Aici începe o viață
duhovnicească intensă, coroborată și cu reorganizarea vieții monastice. Opera Sfântului
Simeon se înscrie în tradiția ascetică și duhovnicească răsăriteană, descriind urcușul duhov-
nicesc al omului, de la curățirea de patimi și dobândirea virtuților la contemplarea rațiunilor
duhovnicești și apoi la vederea lui Dumnezeu în lumină și la unirea cu El. Datorită faptului că
el aduce o notă accentuată de trăire și simțire în teologia sa, poate fi considerat un înnoitor în
tradiția duhovnicească.
Învățăturile neprețuite ale Sfântului Simeon despre misterele rugăciunii minții și despre
lupta duhovnicească i-au adus numele de „Noul Teolog”. Aceste învățături nu au fost
creația Sfântului Simeon, ci pur și simplu fuseseră uitate în timp. Unele dintre ele păreau
ciudate și de neacceptat pentru contemporanii săi, ceea ce a dus la conflicte cu autoritățile
clerului din Constantinopol, iar Sfântul Simeon a sfârșit prin a fi exilat din oraș.
Sfântul Simeon a fost un îndrumător al monahilor în privința rugăciunii curate. El arată
că sunt patru feluri de rugăciuni. Primele două sunt amăgitoare, numai al treilea şi al patrulea
sunt născătoare de lumină.
Întâiul fel de rugăciune este însoțit de lucrarea imaginației. Cel ce se roagă ridică
mâinile, ochii și mintea la cer și își închipuie cu mintea lucrurile dumnezeiești, bunurile cerești,
cetele îngerești, tinzând spre iubirea lui Dumnezeu. Această stare de rugăciune este însoțită și
de lacrimi. Uneori poate interveni mândria pentru cel ce socotește starea aceasta ca har de la
Dumnezeu. Deci în această etapă rugăciunea poate fi însoțită de pretinse fenomene
extraordinare, viziuni luminoase, senzații de miresme, glasuri ireale. Poate duce chiar și la
nebunie, cauza fiind nedobândirea nepătimirii și a virtuților.
La al doilea fel de rugăciune se ajunge după ce mintea s-a întors de la lucrurile
sensibile și de la senzațiile exterioare și se concentrează la cuvintele rugăciunii, căutând să
alunge gândurile exterioare. În acest stadiu de rugăciune se iscă o luptă care nu lasă loc liniștirii
și lucrării virtuților. Cel ce se roagă poate cădea în slava deșartă, disprețuindu-i pe ceilalți.
Această rugăciune o depășește pe cea dintâi, e faza psalmodiei, a îndulcirii cu cuvinte duioase.
În prima fază nu se putea psalmodia întrucât „nu se poate cânta Domnului pe pământ străin,
sau într-o inimă pătimașă”. Se referă aici la robia babilonică a poporului ales. Robia patimilor
trebuie îndepărtată, ca omul să se poată ruga în pace și liniște. Aceasta e rugăciunea celor
progresați.
Al treilea fel de rugăciune începe prin ascultare adică, în vremea rugăciunii, mintea
păzește inima și din adâncul ei se roagă Domnului, e rugăciunea bărbatului duhovnicesc sau a
bărbatului desăvârșit, după măsura plinătății lui Hristos. Acest fel de rugăciune e posibil doar
dacă sufletul a ajuns la nepătimirea desăvârșită, adică la lepădarea de orice afecțiune față de
lume, ascultare de duhovnic, tăierea voii proprii, mortificare față de orice împătimire lumească.
Mintea rămâne liberă față de săgețile diavolului și față de orice gând. E liberă să se roage cu
inima curată. Acesta este începutul de lungă durată al rugăciunii desăvârșite. La rugăciunea
curată se ajunge prin multe eforturi de purificare de patimi și de gânduri. Numai dobândind o
conștiință curată față de Dumnezeu, față de oameni și față de lume se poate dobândi rugăciunea
curată. Esențiale nu sunt cele enumerate mai sus, ca sumă a unor reguli, ci importantă cu
adevărat este starea permanentă de nepătimire dobândită de cel ce se roagă autentic.
Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește și de un al patrulea fel de rugăciune, cel al
bătrânului duhovnicesc, când mintea nu mai are lipsă de asemenea mijloace fiziologice
auxiliare, ci dintr-o dată realizează această stare și rămâne neclintită în contemplație. Abia
această stare încheie scara rugăciunii.
Pentru o mai bună înțelegere a acestei metode vom împărți textul Sfântului Simeon
în procedee auxiliare şi achiziţii, după cum urmează: metoda propusă de Sfântul Simeon
reprezintă, așa cum va spune mai târziu Sfântul Grigorie Palama, doar un mijloc auxiliar, care
îl ajută pe credincios să-și găsească pacea și liniștea, să-și regăsească sinele, în urma prea
multor risipiri: „Șezând într-o chilie liniștită, singur într-un colț, fă ce-ți spun: închide ușa și
ridică-ți mintea de la tot ce e deșert și trecător. Apoi sprijină-ți bărbia în piept și îndreaptă-ți
ochii sensibili cu toată mintea spre tine însuți. Și ține puțin și inspirarea aerului ca să ții mintea
ta și să afli locul inimii unde obișnuiesc să se găsească toate puterile sufletești”. Făcând astfel,
rugătorul se va putea bucura el însuși de întâlnirea binefăcătoare a minții cu inima. Și acolo, în
adâncul de taină al inimii, se va produce marea întâlnire cu Hristos: „Mai întâi vei afla un
întuneric gros, de nestrăbătut. Dar stăruind și făcând acest lucru, noaptea și ziua, vei afla o
minune, o fericire negrăită. Căci îndată ce află mintea locul inimii, vede ceea ce n-a crezut
niciodată: vede aerul din întunericul inimii și pe sine întreagă, plină de putere de
discernământ, și, din acel moment, îndată ce se arată un gând, îl alungă și-l nimicește înainte
de a se închega și lua formă, prin chemarea lui Iisus Hristos”.
Toate lucrurile acestea sunt decantate de Sfinții Părinți de-a lungul experienței lor în
rugăciune prin Duhul Sfânt și ei sunt aceia care ne arată că în procesul acesta de desăvârșire a
rugăciunii omul are nevoie, pe de o parte, de aportul propriu, de colaborare cu harul până când
devine colaborator cu Dumnezeu, devenind partener al Lui. Și atunci partea omului presupune
efortul acesta, dureros uneori, de a se despătimi. Nu e ușor. Nu e ușor să lași în urmă patimile
care te-au marcat de-a lungul întregii tale existențe, să renunți la plăcerile de zi cu zi. Toate
acestea sunt lucruri de care ne-am legat și pe care tot săvârșindu-le ne-au dus la împătimire; și
știm că despătimirea omului este un proces dureros și anevoios. Dar Sfântul Simeon îi spune
creștinului de astăzi, și teologului, și preotului: Pentru a trăi în adevăr, pentru a trăi o viață
desăvârșită, ca un creștin adevărat, ai nevoie de această treaptă a despătimirii, de acest proces
care nu e ușor. Dincolo de procesul acesta ai nevoie și de contemplare sau de o rugăciune
autentică. De aceea, Sfântul Simeon ne vorbește despre patru stadii ale rugăciunii. Și sigur că
atunci când suntem într-un anumit stadiu de rugăciune suntem confruntați, cu ispitele, și cu
căderile. Dar nu trebuie să disperăm, pentru că următorul stadiu al rugăciunii devine stadiul
rugăciunii combinat cu psalmodierea. Adică începem să-I cântăm lui Dumnezeu. Când cântă
omul în general? Când e bucuros, când are pace cu sine și cu semenii, atunci începe să cânte.
În ceea ce privește doctrina Sfântului Simeon, aceasta se reduce la învățătura părinților
anteriori. Avem la el aceeași învățătură despre curățirea de patimi, despre dobândirea virtuților
și a nepătimirii, ca primă treaptă a urcușului duhovnicesc, aceeași învățătură despre
contemplarea nepătimașă a rațiunilor dumnezeiești ale lucrurilor prin care omul revine la starea
naturii lui, învățătură care este cu mult dezvoltată de către Sfântul Maxim Mărturisitorul și
considerate ca treapta a doua a urcușului duhovnicesc. Finalitatea doctrinei se concentrează pe
unirea cu Dumnezeu sau cu Hristos prin Duhul Sfânt, care e, în toată tradiția duhovnicească
patristică, treapta a treia și ultima a urcușului duhovnicesc. În acest sens, Sfântul Simeon
menționează că: ,,Sfânta Scriptură ne dă să înțelegem că sunt trei locuri în care obișnuiește
mintea să petreacă. Iar eu socotesc, mai degrabă, că sunt două. Prin aceasta nu învăț ceva
contrar Scripturii, să nu fie … De pildă, cel ce se mută dintr-un oraș în altul și dintr-o țară în
alta, nu va numi, pe drumul străbătut, celelalte orașe și țări, chiar dacă ar vedea în cursul
drumului multe și minunate lucruri. Poporul care se mută din Egipt în pământul făgăduinței,
și se așează în acesta, își amintește toate cele de pe drumul dintre ele și le descrie pe acestea
tuturor, dar nu spune că s-a mutat de la prima cetate la a doua și de la a doua la a treia cetate
sau țară, ci că s-a mutat de la robie la libertate, de la întuneric la lumină și din prinsoare a
revenit în țara proprie.
Tot așa mintea noastră, a oamenilor, obișnuiește să se mute de la împătimire la
nepătimire, de la robia patimilor la libertatea duhului și de la închipuirea contrară firii, pe
care legea o numește prinsoare, la înălțarea mai presus de fire, de la marea agitată a vieții la
starea senină cea din afara lumii, de la amărăciunea grijilor și supărărilor vieții la dulceața
negrăită și la lipsa de grijă în privința oricărui lucru pământesc; de la pofta, de la frământarea
și de la tulburarea cu privire la multe, la alipirea deplină și la dragostea față de Cel Unul”1.
Ceea ce formează o notă aparte în preocupările Sfântului Simeon este accentul deosebit
de puternic pus pe simțire, pe conștiință, pe lumină și iubire. Toate acestea stau într-o legătură
între ele, dar și cu întreaga învățătură a părinților despre curățirea de patimi sau despre virtuțile
care culminează în nepătimire și în iubirea de Dumnezeu și în ,,vederea” Lui. Simțirea și
vederea lui Dumnezeu din timpul vieții (contemplarea), vin în urma procesului de purificare
de patimi, care constituie condiția necesară pentru mântuire.
Sfântul Simeon acordă persoanei o valoare netrecătoare; el pune accent deosebit pe
conștiință, întrucât omul își poate adânci propria-i conștiință numai în relație cu ceilalți semeni,
dar și cu Dumnezeu. Deci, numai în relație cu alte conștiințe, dar și cu conștiința divină, poate
omul să ajungă la desăvârșire: ,,Cel ce nu a îmbrăcat chipul Domnului nostru Iisus Hristos, al
Omului ceresc și Dumnezeu, peste omul rațional și mintal, cu bună simțire și întru cunoștință,
e încă numai sânge și carne (adică e un om cu totul trupesc). El nu poate primi simțirea slavei
duhovnicești prin cuvânt (rațiune), precum nici cei orbi din naștere nu pot cunoaște numai prin
cuvânt (rațiune) lumina soarelui”2.
Învățătura Sfântului Simeon despre ,,simțirea” sau ,,vederea” lui Dumnezeu încă din
timpul vieții de aici se bazează pe distincția ce o face între raționamentul asupra lui Dumnezeu
și legătura nemijlocită pe care o are cu puterea Lui care înaintează în virtuți și ajunge la anumite
grade ale iubirii. Adevărata cunoaștere e din ,,vedere”. Prin aceasta, cel ce cunoaște sesizează
o lumină care iradiază din cel cunoscut, o lumină materială dacă e un obiect sensibil, o lumină
spirituală, dacă e un focar spiritual.
O notă aparte în opera și lucrarea Sfântului Simeon Noul Teolog este tema luminii,
acesta face o distincție clară între cunoașterea autentică de rugăciune, comtemplație și lumină.
Caracterizând pe Dumnezeu ca lumină, Sfântul Simeon spune: „Dumnezeu este lumină, o

1
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de Capete teologice și practice, în Filocalie, Vol. VI, trad. Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloaie, București, 1977, pp. 41-42.
2
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225..., pp. 31.
lumină nesfârşită şi necuprinsă. Toate cele din jurul Lui sunt lumină comună şi împărţită fără
împărţire între persoane (…) Tatăl e lumină, Fiul e lumină, Duhul e lumină. Cei trei sunt o
lumină unică, simplă, necompusă, netemporală (…) Tot ce vine de la Dumnezeu este lumină şi
ce ne vine din lumină: lumină e viaţa, lumină nemurirea, lumină iubirea, pacea, adevărul, uşa
împărăţiei cerurilor, lumină este Hristos, Mântuitorul şi Împăratul lumii; lumină pâinea
Trupului Său neprihănit, lumină potirul preacinstitului Său sânge, lumină Învierea Sa, lumină
degetul Său, lumină mâna Sa, lumină ochii Săi; lumină e Domnul, glasul Său, ca lumină din
lumină”(Tratat teologic III). Ele sunt lumină, dar în acelaşi timp rămân ceea ce sunt. Toate ale
lui Hristos sunt lumină, şi toate cele din jurul Lui sunt luminate, persoanele cu voia lor, lucrurile
fără voia lor.
Lumina divină nu este una materială şi nici spirituală sau sensibilă, dar nici nu este o
lumină inteligibilă sau de ordin intelectual. Această lumină este divină şi necreată. Lumina
divină şi vederea ei înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu în lumina Sa cea mai neapropiată şi
această împărtăşire de lumină este pe măsura credinţei noastre şi a curăţirii de păcat. Astfel,
lumina rămâne necunoscută celor împătimiţi şi lumeşti.
Sfântul Simeon numeşte pe Dumnezeu flacără, foc duhovnicesc şi soare nematerial:
„Dar Acela e (Foc) duhovnicesc, cu neputinţă de împărţit, e cu desăvârşire inseparabil şi
indivizibil; căci atunci când e comunicat nu se divide în mai multe, ci rămâne indivizibil şi
există în mine; răsare în mine înăuntrul ticăloasei mele inimi ca un soare sau ca discul unui
soare, arătându-se sferic, luminos, ca o flacără” (Imnele iubirii dumnezeieşti, 1).
Sfântul Simeon numeşte pe Dumnezeu Cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane - Izvorul
acestei lumini dumnezeieşti necreate. Dumnezeu este lumină suprafiinţială: „Lumină este
Tatăl, lumină este Fiul, lumină Duhul Sfânt, o lumină atemporală, netăiată, necontopită,
necreată, nemărginită, nelipsită de nimic, nevăzută, ca una ce este şi se înţelege în afară de
toate şi mai presus de toate, pe care nimeni dintre oameni n-a putut vreodată să o vadă înainte
de a se fi curăţit, nici nu a primit-o înainte de a o fi văzut” (Cartea discursurilor etice, Discursul
10).
Căile spre lumina dumnezeiască
Mulţi sfinţi au văzut lumina dumnezeiască încă din viaţa aceasta, învrednicindu-se de
ea ca de o arvună a fericirii veşnice. Unora, Domnul Hristos le-a dăruit ca în timpul rugăciunii
sau al chinurilor pentru El, trupul lor să răspândească lumină, încât străluceau, fiind învăluiţi
în lumină. Sfântul Simeon ne îndeamnă pe toţi să dorim a fi luminaţi de această lumină
dumnezeiască şi să ne silim a încălzi în noi dragostea şi dorirea slavei şi frumuseţii
dumnezeieşti. Numai în felul acesta putem înfrunta întunericul, când Dumnezeu-Lumina este
cu noi şi în noi.
Sfântul Simeon Noul Teolog a experimentat această lumină din fragedă adolescenţă,
mai întâi ca dar al lui Dumnezeu, iar apoi ca rod al intenselor sale osteneli ascetice. Sub
îndrumarea şi ascultarea părintelui său duhovnicesc - Sfântul Simeon Evlaviosul - el s-a
învrednicit de vederea luminii dumnezeieşti. Pe acest părinte spiritual al său îl considera un
adevărat sfânt, închinându-i diferite imnuri şi o zi de sărbătorire pe an. Fiinţă harismatică,
bătrânul angelic i-a apărut lui Simeon chiar de la prima viziune pe care a avut-o: „Şi stând în
apropierea acelei lumini i s-a arătat în chip uimitor bătrânul acela sfânt şi deopotrivă cu
îngerii” (Cateheze). În timpul acestui moment capital, în sfinţenia sa ascunsă, dar văzută de
Dumnezeu şi de îngeri, bătrânul îndrumător servea de icoană (imagine) a lui Hristos, mai bine
zis era chipul viu al lui Hristos, şi, ca urmare, îl introduce în lumina Duhului Sfânt, dincolo de
forme. Îl introduce numai, pentru că singurul Mijlocitor este Fiul.
Lumina nu suportă indiferenţa omului mândru
Prima experienţă a vederii luminii este descrisă de Sfântul Simeon în Cateheza 22, unde
apare sub numele tânărului Gheorghe, povestirea făcându-se la persoana a III-a: „Aşadar, stând
el în picioare într-o zi şi spunând mai mult cu mintea decât cu gura: «Dumnezeule,
milostiveşte-Te spre mine păcătosul!» (Luca 18, 13), dintr-o dată o strălucire dumnezeiască l-
a încununat de sus şi a umplut tot locul. Iar atunci când s-a petrecut aceasta, tânărul nu mai
ştia şi a uitat dacă era în casă sau sub un acoperiş. Fiindcă de pretutindeni vedea numai lumină
şi nu ştia dacă mai umbla pe pământ. Nu mai era în el nici teamă de a nu cădea, nici grijă de
lume, nimic din cele ce-i năpădesc pe oamenii ce poartă trup nu-i ataca gândul, ci fiind cu
totul împreună cu lumina nematerială şi părându-i-se că s-a făcut el însuşi lumină, şi uitând
toată lumea, a ajuns plin de lacrimi şi de bucurie şi de veselie negrăită. Apoi mintea lui s-a
înălţat la cer şi a văzut altă lumină mai limpede decât cea care era aproape de el”.
Ajutorul oferit de părintele duhovnicesc nu face de prisos treptele ascetice pe care
trebuie să le parcurgă novicele pentru a ajunge la desăvârşire, ci acesta este conştientizat de
părintele său că trebuie să înceapă procesul despătimirii şi al asprelor nevoinţe pentru a se
învrednici de vederea dumnezeieştii lumini: „prin multă osteneală şi cu multe lacrimi şi cu
înstrăinare exactă şi cu ascultare desăvârşită şi cu o totală trăire a voii proprii şi cu multe alte
întreprinderi şi făptuiri foarte aspre, mergând eu pe o cale de neoprit şi de neîntârziat, m-am
învrednicit iarăşi să văd în chip nedesluşit o mică rază a acelei preadulci şi dumnezeieşti
lumini”. Experierea luminii se face în sufletul curăţit de patimi. Dumnezeu Se descoperă în
lumină numai celor cu inima curată. Duhul Sfânt există şi lucrează înlăuntrul omului când
acesta a făcut eforturi de a se curăţa de patimi şi s-a pregătit pentru arătarea Domnului Hristos,
pentru a vedea lumina dumnezeiască unindu-se cu Dumnezeu în iubire. Mintea omului este
comparată cu o candelă care aşteaptă scânteia dumnezeiască pentru a primi lumina. Odată
primită, mintea este aprinsă de lumina harului dumnezeiesc care o învăluie. Omul se uneşte
duhovniceşte şi trupeşte cu Dumnezeu şi astfel se face prin har un dumnezeu prin înfiere.
Lumina cea dumnezeiască se poate sălăşlui în cei drepţi. Aceştia simt şi văd lumina
Lui. Ea este un dar al lui Dumnezeu prin care El locuieşte în cei credincioşi, prin mijlocirea
rugăciunii, a nevoinţelor şi a Sfintelor Taine. Celor mai mulţi, din păcate, nu li se arată măcar
o adiere a sa, pentru că lumina nu suportă indiferenţa omului mândru. Dobândirea vederii
luminii dumnezeieşti depinde de progresul duhovnicesc al fiecăruia, de capacitatea fiecăruia
de a o primi cu iubire.
Calităţile sau însuşirile luminii divine
Sfântul Simeon prezintă adeseori în Imnele dragostei dumnezeieşti lumina
dumnezeiască pe care o vede ca pe una care-i vorbeşte. În Imnul 22, Dumnezeu-Lumina îi
prezintă Sfântului Simeon calităţile suprafireşti ale ei: „Crede deci că Eu sunt o lumină fără
formă, în întregime simplă, necompusă, indivizibilă prin fire, cu neputinţă de iscodit, apropiată
în chip neapropiat (accesibilă în mod inaccesibil); căci Mă las privit cu adevărat, Mă arăt cu
iubire de oameni schimbându-Mi forma după puterile fiecărui om; nu sufăr Eu aceasta
(schimbare), ci cei ce se învrednicesc să Mă vadă aşa, căci altfel n-ar putea, nici n-ar ajunge
la mai mult; de aceea aceiaşi Mă văd uneori soare - atunci când au mintea curată -, iar uneori
stea - atunci când se vor găsi sub întunericul şi noaptea acestui trup. Căldura iubirii Mă face
foc şi strălucire, căci atunci când se aprinde în tine cărbunele prieteniei, văzând râvna iubirii
tale, Mă găsesc şi Eu unit cu aceasta şi dau lumină şi Mă arăt ca foc, Eu Cel ce am creat focul
cu cuvântul”(Erosurile imnelor dumnezeieşti, 22).
În Imnul 22, Lumina continuă să se prezinte astfel: „(…) prin fire sunt cu neputinţă de
negrăit, cu totul de nespus, de nerostit şi de nerecunoscut pentru oameni şi îngeri, şi de
neînţeles pentru orice altă fiinţă creată. Cunoaşte numai cele ale tale sau, încă şi mai bine, pe
tine însuţi şi atunci vei cunoaşte că Eu sunt cu totul de necuprins şi de neînţeles, că sunt
împreună şi îi iubesc numai pe cei ce Mă iubesc şi-şi aduc aminte cu căldură de poruncile
Mele şi care nu preferă nicidecum în locul acestora ceva din cele ce curg: cu ei voi vorbi şi
voi fi acum şi în veci. Amin.” .
Întâlnirea personală cu Hristos, Care Se descoperă în lumină
Vorbind despre lumina dumnezeiască, Sfinţii Părinţi au subînţeles-o totdeauna ca
manifestare a lui Dumnezeu Cel personal sau tripersonal.
 Nu vederea luminii în sine constituie momentul central al vieţii mistice, ci întâlnirea
personală cu Hristos, Care Se descoperă în lumină, cunoaşterea mistică a lui Hristos şi unirea
cu El. Şi numai în clipa în care Hristos începe să vorbească cu noi, în inima noastră, prin Sfântul
Duh, dobândim cunoştinţa personală.
Sfântul Simeon se referă la vederea feţei lui Hristos în lumină. Oricum, aceasta e o
experienţă a unei luminozităţi pure, mai degrabă decât apariţia feţei într-o anumită formă. Este
o lumină ce nu poate fi înţeleasă, dar sub razele ei se înţelege totul. Ea este o cunoaştere mai
presus de limita puterilor naturale la care nu se poate ajunge oricât ar evolua spiritul nostru. La
ea se ajunge printr-un salt, prin răpirea ei de către Duhul. Dumnezeu Se cunoaşte fiindcă Se
descoperă şi El apare ca lumină, din care pricină, în actul cunoaşterii supranaturale, noi facem
experienţa luminii divine. Atât cunoaşterea, cât şi întreaga trăire spirituală ar fi imposibilă fără
această lumină, deoarece ea este punctul de contact dintre noi şi Dumnezeu. Un element ce
trebuie evidenţiat la Sfântul Simion Noul Teolog este transfigurarea - adică transfigurarea atât
a trupului, cât şi a sufletului, prin pătrunderea întregii fiinţe de lumina divină.
La început ea se poate arăta ca o stea ce răsare departe, iar pe măsura purificării
sufletului ea devine un soare mare, lumină şi foc dumnezeiesc, ce cuprinde întreg trupul şi
sufletul, aprinzând toate cele dinăuntru şi transformându-le în lumină. Adeseori, experienţa
simţirii prezenţei luminii se realizează în stare de extaz sau răpire, deasupra lumii acesteia
materiale şi imperfecte.
Pentru cei pângăriţi de păcate, această lumină este inexistentă şi invizibilă, pentru cei
ce luptă cu patimile şi urcă pe cărarea despătimirii, dobândirea ei este o promisiune, speranţă
şi dorinţă, iar celor duhovniceşti ea le vorbeşte în suflet, în inima lor curată.
Vederea luminii dumnezeieşti nu este o analogie simbolică cu lumina fizică sau o
simplă teorie, ci semnul prezenţei vii şi personale a lui Hristos. În lumina divină omul Îl vede
pe Hristos, Îl cunoaşte şi comunică cu El.

Mistica întunericului face loc misticii luminii

Vorbind despre modul de manifestare şi lucrare al luminii, Sfântul Simeon spune că
lumina transformă şi preface în lumină tot ceea ce atinge. În Imnul 16, Sfântul Simeon
mărturiseşte despre faţa sa şi despre toate mădularele sale devenite purtătoare de lumină: „El
însuşi Se găseşte întru mine, fulgerând înăuntrul inimii mele ticăloase, învăluindu-mă de jur-
împrejur cu strălucirea Lui nemuritoare, făcând să scânteieze toate mădularele mele cu razele
Sale, împletindu-Se întreg cu mine, mă sărută întreg, Se dă întreg mie, nevrednicului, şi mă
satur de iubirea şi frumuseţea Lui, mă umplu de plăcerea şi îndulcirea dumnezeiască, mă
împărtăşesc de lumină, mă împărtăşesc şi de slavă, iar faţa mea străluceşte ca şi a Celui dorit
de mine şi toate mădularele mele devin purtătoare de lumină”.
Lumina dumnezeiască se manifestă ca iubire, împlinire, bucurie, fericire, frumuseţe,
pace şi dulceaţă. Lumina este şi o comunicare a dragostei în mod reciproc, căci harul
dumnezeiesc se revelează ca lumină şi se simte ca iubire revărsată în suflet. Ea aduce sufletului
o bucurie nemăsurată şi o voioşie de negrăit, sufletul umplându-se de ea până la saturaţie. Fiind
imaterială ea are efect, mai întâi, asupra intelectului (nous), strălucind în el, iluminându-l,
purificându-l, prinzându-l în extaz după Dumnezeu. Însă, toate mădularele trupului devin
luminoase, şi omul întreg este transfigurat. În manifestările ei de la început, lumina duce la
pierderea cunoştinţei, nu mai ştii unde te afli, nici dacă mai eşti în trup sau nu. Simeon vrea să
o simtă în căuşul palmelor sale, strângându-le, însă ea îi scapă. Necunoscută la primele sale
apariţii, lumina se manifestă apoi ca Dumnezeu Însuşi, Hristos şi Sfântul Său Duh. Dar este
mai ales lumina lui Hristos. Potrivit Sfântului Simeon, lumina divină este Dumnezeu Însuşi în
descoperirea Sa faţă de persoana umană. Ca şi în mistica siriacă, lumina este uneori identificată
de Sfântul Simeon cu Sfânta Treime. Tot Simeon vorbeşte cu regularitate şi de vederea lui
Hristos ca lumină. După cum am mai spus, Simeon vorbeşte de Hristos ca apărând într-o formă
vizibilă, dar numai ca lumină sau uneori ca voce. Cu Sfântul Simeon, mistica întunericului face
loc misticii luminii. Norul văzut de Simeon nu este norul lui Moise, ci lumina Taborului. El
vede un fel de nor foarte luminos, fără formă sau culoare, şi plin de slava negrăită a lui
Dumnezeu. Sfântul Simeon descrie astfel lumina îndumnezeitoare: „Dumnezeu este lumină şi
contemplarea Sa este asemenea unei lumini (…) Întrebând: eşti Tu, Dumnezeul meu? Primeşte
răspunsul: Da, Eu sunt Dumnezeul făcut Om pentru tine, şi, iată, că Eu te-am făcut şi te voi
face, după cum vezi, dumnezeu (…). Cum această lumină se făcea deasupra sa, asemenea
soarelui în splendoarea lui de la prânz, şi-a dat seama că era el însuşi în centrul luminii, plin
de bucurie şi de lacrimi (…) A văzut lumina unindu-se, ea însăşi, într-un mod de necrezut cu
trupul său şi pătrunzând încet-încet în mădularele sale (…) şi făcându-l şi pe el pe de-a-ntregul
foc şi lumină”.

Vederea luminii dumnezeieşti în viaţa viitoare

Experierea luminii dumnezeieşti în această viaţă este o arvună şi o pregustare a
bunătăţilor din împărăţia luminii şi a iubirii lui Dumnezeu. În această lumină dumnezeiască,
Hristos va străluci la cea de-a doua venire a Sa pe pământ întru slavă. Sfinţii, ca unii ce s-au
făcut asemănători cu Dumnezeu, gustă încă din această viaţă anticipat nesfârşitele bucurii ale
vieţii veşnice. Harul Duhului Sfânt este prezent în sfinţi nu numai în timpul vieţii, ci şi după
moarte. Acea lumină văzută pe Muntele Taborului este lumina de care sfinţii vor avea parte în
împărăţia cerurilor. Această lumină nefiind nici materială, nici spirituală, ci divină şi necreată,
se comunică omului întreg, făcându-l viu în comuniune cu Sfânta Treime.
Fiecare credincios renăscut la o viaţă nouă are posibilitatea, prin colaborare cu harul,
să ajungă încă din viaţa aceasta, prin rugăciune, despătimire şi lucrarea virtuţilor, la vederea
luminii dumnezeieşti. Îndumnezeirea prin har poate fi atinsă încă din viaţa aceasta, dar vederea
luminii dumnezeieşti va fi desăvârşită în viaţa viitoare. În veacul viitor, înaintăm la nesfârşit în
taină şi vom înţelege treptat ceea ce încă nu înţelegem.
Lumina împărăţiei pe care o văd sfinţii este o lumină personală. Moştenirea şi împărăţia
noastră este Hristos. Lumina dumnezeiască luminează oştirile îngereşti. Ele o privesc (o
contemplă) cu nesfârşită bucurie. La vederea deplină a Domnului Hristos în lumină vor ajunge
cei ce cred în El, în viaţa eternă. Acolo drepţii ca luminătorii vor străluci. În aceasta va consta
fericirea lor nesfârşită. Atunci nu indivizi izolaţi, ci neamurile vor umbla în lumină
(Apocalipsă, 21, 24). Lumina va fi cu atât mai mare, cu cât va izvorî din toţi, descoperindu-se
în această lumină comorile potenţiale aflătoare în toţi. Căci totul se face arătat la lumină
(Efeseni. 5, 13). Lumina care îi va lumina pe toţi şi în care toţi se vor lumina ca persoane va fi
Hristos. El va lumina toate şi Se va arăta tuturor drepţilor, împărţindu-le răsplăţile fericirii.
Atunci nu va mai fi nici o distanţă între El şi sfinţii Săi, „şi ei nu vor vedea decât pe Împăratul
pretutindeni. El va fi în faţa fiecăruia şi fiecare în faţa Lui şi va lumina în fiecare, şi fiecare va
lumina în El” (Cuvântări morale, cuv. 1, cap. 5). Va fi o lumină care va copleşi toate luminile
fizice. „Ei nu vor avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, că Domnul Dumnezeu
îi luminează pe ei. Şi noapte nu va mai fi acolo” (Apocalipsă 22, 5). Cei ce vor fi în faţa lui
luminoasă a lui Hristos, vor străluci şi ei mai mult decât razele soarelui.

Sfântul Simeon Noul Teolog reprezintă un model de rugăciune și asceză pentru orice
om, lucrarea și opera sa având o importanță aparte în viața Bisericii și a fiecărui credincios care
dorește să îmbrățișee mântuirea. Nimic nu poate înlocui rugăciunea și nicio activitate nu este
mai de preț decât aceasta, deoarece ea ne dăruiește inspirație și putere pentru a rosti cuvântul
frumos și pentru a săvârși fapta cea bună.
În anul 2022, „Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului” și „Anul
comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț”,
suntem chemați să reflectăm mai mult la viața noastră, dar și să conștientizăm darul rugăciunii,
deoarece doar prin nevoința noastră și cu harul Celui Preaînalt, putem să pregustăm din această
lume dulceața ce ne este pregătită în Împărăția Cerurilor.
 În aceste vremuri tulburi, să ne aducem aminte mai des că doar Dumnezeu ne poate
ajuta în orice primejdie, iar ajutorul vine doar înălțând rugăciuni către El.
 Bibliografie
1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu
aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 2015.
2. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de Capete teologice și practice, în Filocalie,
Vol. VI, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, București, 1977.
3. STĂNILOAIE Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Morală Ortodoxă, Vol. III, București,
1981.
4. Sfântul Simeon Noul Teolog, A cincea cuvîntare morală – Întâietatea vederii, în
Filocalie, Vol VI, București, 1977.
5. https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-simeon-noul-teolog
6. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/sfantul-simeon-noul-
teolog-si-experierea-luminii-dumnezeiesti-37739.html