Capitol - 2 ENTOMOLOGIE

Entomologie generală
2.
CARACTERE GENERALE ALE INSECTELOR
Încrengătura Arthropoda, după unii autori, cuprinde peste 80 % din totalul speciilor din
regnul animal. Artropodele sunt animale libere, rareori sedentare (mai ales speciile parazite) şi cu
simetrie bilaterală. Corpul lor este metamerizat, constituit dintr-un număr de segmente ce poate
varia de la 15 şi până la 100, şi acoperit la exterior de un tegument chitinizat care îndeplineşte şi
rolul de exoschelet. Încă din stadiul embrionar, pe segmentele corpului se întâlnesc nişte
prelungiri laterale simetrice, câte o pereche pe fiecare segment (excepţie, primul, al treilea şi
ultimul segment embrionar), ce se numesc apendice embrionare. Aceşti apendici, de obicei sunt
alcătuiţi dintr-o serie de tuburi foarte mici, puse cap la cap, numite articule, mobile unul faţă de
altul şi legate între ele prin articulaţii. Articulaţia diferitelor articule între ele este dicondilă (cu
două puncte de sprijin), astfel că mişcarea se poate face numai într-o singură direcţie (fig. 1).
Figura. 1. Schema articulaţiei dicondile a

apendicilor la artropode:
c.a-capete de articulaţie,
m.a-membrană de articulaţie
din Radu)
De la un articul la altul, articulaţia are însă orientare diferită, astfel că există posibilitatea
unor combinaţii de mişcări şi ca urmare apendicele se poate îndoi în direcţii foarte variate. În
interiorul acestor apendici pătrund muşchi, filete nervoase şi cavităţi sanguine. Întrucât cei mai
importanţi apendinci sunt picioarele, de la acestea a derivat denumirea încrengăturii: arthron =
articulaţie, podos = picior. Arthropoda, este primul grup de animale la care, în dezvoltarea
istorică apar picioarele.
Numărul perechilor de picioare, întâlnite la stadiul de adult, este principalul criteriu
taxonomic în cadrul încrengăturii Arthropoda. Încrengătura Arthropoda cuprinde 6 clase, dintre
care trei clase cu specii preponderent terestre şi trei clase cu reprezentanţi mai ales acvatici şi
marini. Din categoria artropodelor terestre fac parte speciile dăunătoare plantelor, acestea
aparţinând următoarelor clase:
 clasa Insecta sau Hexapoda, cuprinde insectele care sunt specii cu şase picioare
(trei perechi);
 clasa Arachnida sau Octopoda, cuprinde paianjenii care sunt specii cu opt picioare
(patru perechi);
 clasa Miriapoda, cuprinde specii cu foarte multe perechi de picioare.
Din categoria claselor care au specii, preponderent sau exclusiv, acvatice fac parte:
 clasa Crustacea sau Decapoda, cuprinde şi foarte puţine specii terestre, unele dintre
ele fiind dăunătoare;
 clasa Pentapoda, cuprinde specii cu 7 – 9 perechi de picioare şi care trăiesc
exclusiv în mări şi oceane;
 clasa Merostomata, cuprinde artopode primitive care trăiesc în mediul acvatic,
având picioarele în jurul gurii.
8
Capitolul 2
Cele mai numeroase artropode sunt insectele. Acestea sunt, în mare parte terestre, adaptate
la respiraţia aeriană prin trahee. Scheletul insectelor este extern (exoschelet), fiind reprezentat
printr-un tegument dur, mai mult sau mai puţin rigid şi rezistent.
Corpul lor este format din 21 segmente (vizibile în integralitatea lor în stadiul embrionar)
şi este diferenţiat în 3 regiuni distincte: cap, torace şi abdomen (fig. 2).
Figura 2. Schema alcătuirii corpului la insecte:

Ve-vertex; Fr-fruntea; Ge-obrajii; Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli; Ant-antene; Lbr-buza superioară (labrum);
Lb-buza inferioară (labium); Md-mandibule; Mx-maxile; Prn-pronot; Mzn-mezotorace; Mtn-metatorace; Ar-aripi;
Pc-picioare; Stg-stigme; Ce-cerci; An-anus; Ov-ovipozitor (după Kéller).
2.1. MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR
2.1.1. Capul şi apendicele capului

Capul, prin dimensiunile sale, reprezintă partea cea mai mică dintre cele trei regiuni ale
corpului de la insecte. Capul este formată din primele 6 segmente embrionare (acron, antenal,
intercalar, mandibular, maxilar şi labial) care, intim sudate între ele şi cu modificările suferite,
constituie o capsulă cefalică în general puternic chitinizată. Forma capului la insecte este foarte
diferită, putând fi triunghiulară, alungită, conică, lăţită, piriformă, rotundă etc., iar suprafaţa lui
poate să fie netedă sau să prezinte depresiuni, ridicături, punctuaţii etc. La insectele din familia
Curculionidae, capul are o formă caracteristică, fiind puternic alungit, în vârful lui aflându-se
piesele aparatului bucal, numindu-se rostru sau cioc, iar aceste specii sunt cunoscute sub numele
de gărgăriţe sau trombari, iar altele ca răţişoare (ex. gărgăriţa ghindei Balaninus glandium,
trombarul puieţilor Hylobius abietis, răţişoara Tanymecus palliatus). Capsula cefalică are două
orifici: anterior (orificiul bucal) şi posterior (orificiul occipital)
La nivelul capsulei cefalice se întâlnesc regiunile de orientare, delimitate de suturi, regiuni
care nu se suprapun peste segmentaţia embrionară (fig. 3).
Partea anterioară a capului, situată între braţele suturii epicraniale şi orbite, se numeşte
frons sau frunte. În partea anterioară frunţii se află clipeul (clypeus), care la unele insecte este
divizat printr-o sutură transversală (sutura epistomială) în două sclerite: anteclipeu şi postclipeu.
De clipeu se articulează buza superioară printr-o sutură clipeolabrală. Mărimea, forma şi
pubescenţa clipeului pot fi uneori criterii de recunoaştere a unor specii. Posterior frunţii, şi
delimitat de ochii compuşi şi occipital, este creştetul sau vertex. Ceafa sau occipitalul (occiput)
este partea posterioară a epicraniului situată între creştet, tâmple şi protorace. Ceafa este
mărginită dorsal şi lateral de o bandă îngustă numită postocciput, care este legată cu membrana
gâtului. Obrajii sau genae, cuprind ariile laterale de sub orbite şi se prelungesc latero-posterior
cu tâmplele sau tempora. Porţiunea ventrală a capsulei cefalice, cuprinsă între orificiul occipital
şi buza inferioară se numeşte gula. Uneori gula fuzioneză cu submentul (porţiune a buzei
9
inferioare) într-o singură piesă numită gulamentum. Legătura între cap şi torace se face prin
collum sau gât. Membrana intersegmentară care leagă capul de torace se numeşte cervicum.
Capul insectelor se poate articula de torace în trei moduri: prin intrarea capului în partea
anterioară a toracelui (coleoptere, heteroptere etc.), prin legarea capsulei cefalice cu un ligament
membranos (ortoptere, homoptere etc.) şi prin legarea cu ajutorul unei formaţiuni ce aparţine
protoracelui (himenoptere, lepidoptere, diptere etc). În funcţie de modul de legare a capului,
acesta poate avea o mobilitate mai redusă sau mai accentuată.
Figura 3. Capul la insecte:

A-văzut din faţă; B-văzut din profil; Cl-clipeu; Fr-frunte; Ge-obraji; Ve-vertex; Occ-occiput; Poc-
postoccipital; Oc-ochi; Ocl-oceli; An-antene; Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile Lb-labium (după Snodgrass).
După poziţia pe care capul şi organele bucale o au faţă de orizontalitatea corpului, se

întâlnesc trei tipuri (fig. 4):
 cap prognat, când piesele bucale sunt orientate înspre înainte, în prelungirea axei
corpului (Forficulidae, Carabidae etc.);
 cap ortognat, când axa craniului este aproape perpendiculară pe axa corpului, iar piesele
aparatului bucal sunt îndreptate în jos (Acrididae, Gryllotalpidae etc.);
 cap hipognat, când piesele aparatului bucal sunt orientate înapoi, iar axa corpului
formează un unghi ascuţit cu axa capului (Thysanoptera, Blattaria, Homoptera etc.).
Figura 4. Poziţia capului la insecte:

A-prognat (Reduviidae);
B, C-hipognat (Cicadidae, Psyllidae);
D-ortognat (Aphididae) (după Weber).
Pe suprafaţa capsulei cefalice se disting o pereche de ochi compuşi (ochi faţetaţi), situaţi
lateral şi ochii simpli. Ochii simpli pot fi amplasaţi dorsal (ca la adulţi şi se numesc oceli) sau
lateral (ca la larve şi se numesc stemmate).
10
Capitolul 2
Apendicele capsulei cefalice sunt reprezentaţi prin:

 antene
 piesele aparatului bucal.
Antenele sunt piese perechi care îşi au originea în apendicele din stadiul embrionar al
segmentului antenal, ele sunt în număr de 2 şi sunt caracteristice diferitelor grupe de insecte.
Antenele lipsesc doar la proture. Antenele sunt simetrice, inserate anterior pe capsula cefalică, de
obicei pe frunte între ochii compuşi sau sub ei şi sunt formate din 1-60 articule, adesea acest
număr putând fi mai mare (la cosaşi, gândacii de bucătărie) etc. În componenţa antenei se disting
următoarele porţiuni (fig. 5):
 scapul (scapus) format din primul articul, de obicei mai lung decât celelalte articule,
înserat într-o scobitură (fosetă antenală) printr-o articulaţie moale numită condil şi
mărginit de o ridicătură. De scapus se leagă muşchii antenali, care realizează mişcarea
grosieră a antenei;
 pedicelul (pedicellus) care este al doilea articul ce asigură mişcarea de fineţe a antenei
printr-o musculatură proprie, pe el se află organul lui Johnston, care este un organ de
simţ special;
 flagelul (flagellum) alcătuit din restul articulelor antenale, care este lipsit de muşchi
proprii (de aceea se mişcă împreună cu pedicelul), în schimb această zonă este principala
parte senzitivă a antenei.
Figura 5. Antena la insectă:

Sb-sutură bazală; Ia-inserţia antenei;
Sc-scap; Pd-pedicel; Fl-flagel
(după Obenberger).
La păduchii de frunze, al treilea articul antenal este prevăzut cu fosete senzoriale iar
ultimul articul antenal, la majoritatea afidelor, se termină printr-o porţiune subţire şi ascuţită,
purtând numele de processus terminalis. La multe specii de tripşi al şaselea articul antenal poartă
nişte perişori lungi numiţi senzori, iar ultimele articule sunt foarte mici. După forma articulelor
antenele pot fi: homonome şi heteronome (fig. 6).
După direcţia lor antenele homonome sunt de obicei drepte, iar cele heteronome sunt
geniculate.
 antene setiforme, care se subţiază treptat, începând de la bază spre vârf (Tettigoniidae.
Blattidae etc.);
 antene filiforme, la care articulele au aproape aceaşi grosime pe toată lungimea antenei
(Carabidae, Catantopidae, Chrysomelidae etc.);
 antene moniliforme, cu articule asemănătoare ca formă şi mărime, aşezate în şirag ca
mărgelele (Isoptera, Tenebrionidae etc.);
 antene serate, la care articulele prezintă lateral mici excrescenţe dentiforme, antena
seamănă cu o lamă de ferăstrău (Elateridae, Buprestidae etc.);
 antene pectinate (simplu sau dublu pectinate), la care articulele sunt dispuse ca dinţii unui
pieptene (Corymbites spp., unele lepidoptere etc.);
 antene măciucate, la care articulele din vârf sunt îngroşate cu aspect de măciucă,
îngroşarea făcându-se brusc (Silphidae etc.);
11
 antene clavate, la care îngroşarea articulelor distale se face treptat (Pieridae etc.);
 antene fusiforme, la care articulele mediane sunt mai groase decât articulele de la
extremităţi. Antena având forma unui fus (Zygaena spp. etc.);
 antene lamelate, la care articulele din flagel sunt dispuse în formă de lame, ca un evantai
(Scarabaeidae genurile Melolontha, Anoxia, Polyphylla etc.);
 antene geniculate, la care scapul este foarte alungit şi situat în unghi optuz, formând un
genunchi faţă de celelalte articule (Curculionidae etc.);
 antene penate sau plumoase, la care articulele prezintă pe părţile laterale nişte excrescenţe
lungi, filamentoase, antena semănând cu o pană (Lymantriidae etc.);
 antene setifere, la care primele două articule bazale sunt bine dezvoltate, iar flagelul care
este fixat lateral pe pedicel, are forma unei ariste sau sete (subordinul Brachycera,
ordinul Diptera).
Figura 6. Tipuri de antene la insecte:

A-setiformă (Tettigoniidae); B-filiformă (Carabidae); C-moniliformă (termite); D-serată (Elateridae);
E,F-pectinată (unele Lepidoptere); G-penată (Culicidae); H-clavată (Pieridae); I- geniculată (Curculionidae); J, K-
măciucată (Silphidae); L-lamelată (Melolontidae); M-antenă la Cicadidae; N-antenă la Pausidae (după Weber).
Antenele la majoritatea insectelor servesc ca organe de simţ (olfactive sau tactile), rareori
îndeplinesc şi alte funcţii (de cârmă în timpul zborului, ca organe prehensile, etc). Inervarea
antenelor este comandată de către deutocerebron. Forma şi mărimea lor constituie adesea şi un
caracter de dimorfism sexual, de mare importanţă în taxonomia insectelor.
Aparatul bucal, format în general din 6 piese, este situat în partea antero-ventrală a
capului, înconjurând orificiul bucal. Aparatul bucal a suferit diferite modificări, în funcţie de
natura hranei şi de modul de preluare a ei. Insectele fitofage se manifestă ca dăunători de
importanţă economică deoarece în procesul de hrănire consumă diferite organe ale plantelor de
cultură. Aparatele bucale cu care de obicei insectele produc pagube sunt cele adaptate fie pentru
rupt şi masticat, fie pentru înţepat şi supt. Aparat bucal conformat pentru înţepat şi supt se
întâlneşte la larvele şi adulţii de la trei ordine care cuprind numeroase specii fitofage, frecvent
întâlnite în culturile agricole şi forestiere: Thysanoptera, Homoptera şi Heteroptera. Aparat
bucal conformat pentru rupt şi mastecat se întâlneşte la adulţii de la 11 ordine şi la larvele de la
17 ordine, dintre care cităm următoarele ordine: Coleoptera (larve şi adulţi), Lepidoptera (larve),
Diptera (larva unor anumite specii), Hymenoptera (larve şi la unii adulţi), Orthoptera (larve şi
adulţi), ordine la care aparţin marea majoritate a dăunătorilor agricoli şi forestieri.
12
Capitolul 2
a) Aparatul bucal pentru rupt şi mastecat are structura tipică a armăturii bucale generale de la
insecte, fiind alcătuit din 6 organe de bază: buza superioară (labrum), o pereche de fălci superioare
(mandibule), o pereche de fălci inferioare (maxile) şi buza inferioară (labium) (fig. 7).
Figura 7. Aparat bucal pentru rupt şi masticat la blatide (Blatta orientalis):

Lbr-buza superioară (labrum); md-mandibule; Mx-maxile; Ca-cardo; St-stipes; Pm-palp maxilar; Ga-galea
(lobul extern); Lc-lacinia (lobul intern); Lb-labium (buza inferioară); Sm-submentum, Mn-mentum; Pl-palp labial;
Pgl-paraglose; Gl-glose (după Manolache şi Boguleanu).
Buza superioară sau labrum este o piesă bucală de origine tegumentară, situată în
prelungirea clipeului, uneori putând fuziona cu acesta. Partea superioară a labrumului este
puternic chitinizată, iar cea ventrală este moale şi se continuă cu suprafaţa internă a clipeului,
alcătuind suprafaţa epifaringiană, pe aceasta dezvoltându-se adesea o excrescenţă numită
epifaringe, ce reprezintă limba insectelor. Buza superioară poate să fie de formă pătrată,
dreptunghiulară, triunghiulară etc., cu marginea anterioară scobită, bilobată sau dreaptă.
Mişcarea buzei superioare, care este limitată, este asigurată de muşchii care se găsesc în partea
superioară a frunţii. Buza superioară indeplineşte rol gustativ, olfactiv şi tactil.
Mandibulele (falca superioară) sunt piese uniarticulate, în număr de două, situate simetric
sub labrum şi sunt de origine embrionară. Sunt organe mobile, mişcările efectuându-se în plan
orizontal prin intermediul a doi muşchi foarte puternici, inseraţi pe capsula cefalică, unul
întinzător (abductor) şi altul îndoitor (adductor). Mandibulele sunt puternic chitinizate şi au rolul
de a rupe şi de a roade hrana. Marginea internă a mandibulelor care serveşte la tăiat şi sfărâmat
este diferenţiată în două regiuni: regiunea incisivă, aflată la vârful mandibulelor, prevăzută cu
dinţi ascuţiţi, tăioşi şi regiunea molară, aflată spre baza mandibulelor, adaptată la sfărâmat şi
mestecat, prevăzută cu tuberculi chitinoşi. La insectele care rod lemnul, mandibulele au
dimensiuni mici, însă ele sunt puse în mişcare de muşchi foarte puternici. La insectele zoofage,
mandibulele sunt încovoiate în formă de seceră cu vârful ascuţit, cu dinţii de dimensiuni mari,
devenind astfel un organ de atac. La unele insecte, mai ales la masculi, mandibulele sunt foarte
dezvoltate (dimorfism sexual), devenind organe de luptă, ca la rădaşcă, Lucanus cervus.
Maxilele (falca inferioară) sunt organe bucale, de origine embrionară, formate din mai
multe piese. Maxilele sunt în număr de două, aşezate simetric sub mandibule, fiind însă mai
puţin chitinizate. O maxilă este alcătuită din partea bazală (cardo), ce fixează maxila la capsula
cefalică şi corpul maxilei (stipes), articulat la cardo şi pe care se inseră următoarele trei piese:
lacinia (lobul intern), galea (lobul extern) şi palpul maxilar, care este la rândul lui alcătuit din
mai multe articule (1-6 articule, obişnuit din 4). Lacinia are rolul de a dilacera alimentele, din
care cauză este puternic chitinizată şi prevăzută cu şiruri de peri. Galea, de asemenea este
prevăzută cu numeroşi peri, însă este slab chitinizată. În general, pe fiecare maxilă se găseşte
câte un singur palp maxilar, însă la Carabidae pe fiecare maxilă se găsesc câte doi palpi
maxilari. Palpii maxilari sunt situaţi pe o proeminenţă numită palpiges. Palpii maxilari sunt
prevăzuţi de obicei cu numeroase organe de simţ, mai ales terminaţii senzitive-gustative.
Mişcările maxilelor sunt mai largi decât ale mandibulelor şi sunt asigurate de 9 muşchi. Forma
13
maxilelor diferă în funcţie de regimul alimentar al insectelor. La insectele fitofage, maxilele au

forma de lamă cu baza lată, iar partea externă se termină cu un vârf mai mult sau mai puţin
ascuţit. La insectele carnivore, maxilele sunt de forma unui cilindru, comprimat uneori şi puţin
încovoiat la vârf. Rolul maxilelor este de a continua triturarea hranei.
Buza inferioară sau labium este un organ bucal impar, de origine embrionară, situat
simetric sub labrum şi între maxile, fiind formată din partea bazală (submentum) care fixează
buza inferioară pe capsula cefalică şi corpul labiumului (mentum), pe care se inseră: glosele
(lobii interni), paraglosele (lobii externi) şi palpii labiali, care sunt pluriarticulaţi. Buza
inferioară prezintă o proeminenţă internă, cu funcţie gustativă, numită hipofaringe, la baza căruia
se deschid glandele salivare. Submentum provine din sternitul segmentului labial. Mentum are
formă şi mărime variată, fiind inzestrat cu două perechi de muşchi adductori şi o pereche de
muşchi retractori. Palpii labiali sunt formaţi în general din 3 articule (cu variaţii 1-6) şi sunt
activaţi de doi muşchi. Buza inferioară are rolul de a finisa triturarea hranei, de a forma bolul
alimentar şi de a-l împinge spre faringe.
b) Aparatul bucal pentru înţepat şi supt se întâlneşte la insectele din ordinele Homoptera,
Thysanoptera, Heteroptera (fig. 8) şi unele specii din Diptera. Acest tip de aparat bucal este de
tip labial şi a suferit cele mai profunde modificări faţă de tipul de bază de rupt şi mastecat. Buza
inferioară s-a alungit puternic şi s-a transformat într-un jgheab sau teacă (articulat la ordinul
Heteroptera sau nearticulat la ordinul Homoptera), denumit rostum, în care se găsesc
mandibulele şi maxilele, alungite, subţiri şi modificate sub formă de stileţi, aciculari şi zimţaţi la
vârf. Stileţii mandibulari sunt cei mai chitinizaţi şi au rolul de a străpunge ţesuturile gazdei
(plante sau animale), prin mişcările asigurate de musculatura capului.
Figura 8. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt la heteroptere:

A, B-văzut din profil; C-secţiune transversală; Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; Lb-labium; Hb-
hipofaringe; Ca-canal alimentar; Cl-clipeu; Fr-frunte; Ve-vertex; Oc-ochi (după Weber).
Marea adaptabilitate a insectelor la diferite regimuri alimentare şi modalităţi de preluare a

hranei, a determinat numeroase modificări ale organelor bucale, de aceea tipurile de aparate
bucale prezentate sunt cele mai generale, între ele existând numeroase variaţii. Sunt şi insecte cu
aparatul bucal slab dezvoltat, rudimentar, ca la masculii unor diptere, sau chiar lipsite de organe
bucale, aşa cum sunt adulţii din ordinul Ephemeroptera şi masculii din familiile Lecanidae şi
Diaspididae (ordinul Homoptera), care constituie grupul numit Insecta agnatha. Cunoaşterea
structurii organelor bucale are mare însemnătate atât în determinarea insectelor, cât şi în
stabilirea celor mai eficiente strategii de combatere a speciilor dăunătoare, prin alegerea corectă a
zoocidelor.
2.1.2. Toracele şi apendicele toracelui
Toracele este principala parte de susţinere a corpului, provenind din segmentele
embrionare 7, 8 şi 9 şi este format din: protorace, mezotorace şi metatorace. Uneori la torace se
distinge şi un al patrulea segment purtând numele de propodeum sau segment intermediar, acesta
fiind de fapt primul segment abdominal (la unele specii din ordinul Hymenoptera). La un
segment toracic se disting 4 sclerite: scleritul dorsal numit tergit (notum sau tergum), de obicei
14
Capitolul 2
puternic chitinizat; scleritul ventral, denumit sternit (sternum), mai subţire şi două sclerite
laterale, respectiv pleure (pleurae), acestea unind scleritul dorsal cu cel ventral, sunt mai puţin
chitinizate şi elastice (fig. 9 A). În funcţie de amplasarea acestor sclerite pe cele trei segmente
toracice, notum, sternum şi pleure au denumiri corespunzătoare segmentelor pe care se găsesc:
pro-, mezo- şi metanotum (-sternum sau –pleure). Dezvoltarea celor trei segmente toracice
precum şi a scleritelor este neuniformă, ea fiind determinată de solicitările la care sunt supuse.
Totuşi, în general, sternitele şi tergitele sunt mai mari, mai groase şi mai chitinizate, deoarece au
rol de apărare şi susţinere, iar pleurele sunt mai mici şi mai subţiri, având rolul de a lega între ele
tergitele şi sternitele. Între pleure şi tergite precum şi între pleure şi sternite articulaţia se face
prin nişte membrane elastice numite “conjuctive”, care permit toracelui să-şi mărească sau să-şi
micşoreze lumenul în funcţie de activităţile fiziologice (respiraţie, înghiţirea bolului alimentar,
circulaţia hemolimfei etc.).
Figura 9. Segmentul toracal la insecte:

A-secţiune transversală (după Snodgrass); B-arcul dorsal (notum) (după Weber); Tg-tergit; Pl-pleure; St-
sternit; Ar-aripi; Pc-picioare; Ps-prescut; Sc-scut; St-scutel.
Scleritele care intră în componenţa segmentelor toracice pot prezenta diviziuni secundare,
mai mult sau mai puţin evidenţiate. Astfel, tergitul poate prezenta 4 sclerite mai mici (fig. 9 B):
prescut (prescutum), scut (scutum), scutel (scutellum) şi postscutel (postscutellum). Sternitul
poate prezenta: presternum, sternum, sternellum şi poststernellum. Pleurele sunt formate din
două subsclerite, episternum înspre partea anterioară şi epimeron spre partea posterioară, care
sunt unite printr-o sutură pleurală oblică. La nivelul pleurelor se găsesc nişte orificii mici, numite
stigme, care sunt deschiderile spre exterior ale aparatului respirator de la insecte. De obicei,
aceste diviziuni ale scleritelor sunt bine sudate între ele, totuşi, la unele specii ele sunt bine
evidenţiate, constituind adesea un criteriu taxonomic foarte important. Dintre diviziunile
tergitului, cel mai frecvent se apelează la scutelul mezotoracelui, care prin forma, mărimea,
culoarea şi ornamentaţia lui facilitează recunoaşterea unor specii de insecte (mai ales în cadrul
ordinelor Heteroptera şi Coleoptera). Astfel, ploşniţele din familia Scutelleridae (Eurygaster
spp.) au scutelul mezonotului triunghiular, bine dezvoltat, de lungimea abdomenului, pe când la
ploşniţele din familia Pentatomidae (Aelia spp.) scutelul mezonotului care este tot triunghiular,
acoperă doar 2/3 din lungimea abdomenului şi prezintă 2 sau 3 dungi longitudinale. Un alt
exemplu, ar fi în cadrul familiei Scarabaeidae (ordinul Coleoptera), unde cărăbuşul de mai
(Melolontha melolontha) are scutelul mezonotului de culoare neagră, triunghiular şi glabru, pe
când cărăbuşul de stepă (Anoxia villosa) are scutelul mezonotului de culoare castanie, rotunjit şi
prevăzut cu o pubescenţă fină şi culcată înspre înapoi.
Toracele insectelor prezintă o musculatură foarte dezvoltată, muşchii sunt cei care leagă
între ele cele trei segmente ale toracelui şi pun în mişcare organele de locomoţie (aripile şi
picioarele). Protoracele are patru perechi de muşchi, mezotoracele trei perechi, care în general
folosesc la mişcarea aripilor, iar metatoracele tot trei perechi. Muşchii mezotoracelui şi a
metatoracelui, care pun în mişcare aripile, sunt cei mai perfecţionaţi muşchi din lumea
15
nevertebratelor. În toracele insectelor se mai găsesc şi un anumit număr de muşchi extensori şi

flexori.
Dezvoltarea segmentelor toracice este în raport direct cu dezvoltarea picioarelor şi a
aripilor. Astfel, protoracele este mai dezvoltat la insectele alergătoare, săritoare şi la cele care
sapă în pământ (gândaci de bucătărie, cosaşi, lăcuste, coropişniţe). Mezotoracele şi metatoracele
sunt mai dezvoltate la insectele bune zburătoare (odonate, himenoptere, lepidoptere etc.).
Ca apendice ale toracelui sunt:
 picioarele
 aripile.
Picioarele sunt apendici pluriarticulate de origine embrionară, în număr de 3 perechi:
anterioare, mijlocii şi posterioare. Ele sunt înserate între pleure şi sternite prin intermediul a câte
doi condili coxali care asigură şi mobilitatea piciorului. La majoritatea insectelor picioarele sunt
heteronome, dar pot fi şi specii cu picioarele homonome (Campodea). Din punct de vedere
morfologic, un picior tipic de insectă are următoarele articule: coxa, trocanter, femur, tibia şi
tars (fig. 10). Speciile cu o foarte mare mobilitate a piciorului prezintă încă un articul
suplimentar numit trohanterel.
Figura 10. Picior de insectă (Blatta):

Cx-coxa; Tr-trohanter, Fm-femur;
Ti-tibia; Ts-tars; Gh-gheare; Ar-arolium
(după Imms).
Coxa sau coapsa formează baza piciorului şi este articulul cu care se fixează de torace în
cavitatea cotiloidă prin intermediul celor doi condili. Uneori coxa este divizată printr-o sutură în
două sclerite: coxa vera în partea anterioară şi meronul în partea posterioară (ex. gândacul de
bucătărie Periplaneta orientalis). Coxa, ca formă, poate fi: sferică, cilindrică, prismatică,
cuneiformă etc.
Trohanterul este o piesă mică, ce face legătura între coxă şi femur şi se articulează de coxă
printr-o membrană subţire, care permite o mişcare antero-posterioară. În general, trohanterul este
format dintr-o singură piesă. La himenoptere însă, trohanterul este divizat în două piese mai mici
care sunt sudate între ele.
Femurul este prins de trohanter printr-o articulaţie care permite o slabă mişcare orizontală.
Femurul este în general cel mai dezvoltat articul al piciorului, aşa cum este la insectele din
ordinele: Orthoptera, Blattaria, Coleoptera etc. Forma, mărimea, culoarea precum şi
formaţiunile tegumentare ale femurului (dinţi, peri, spini etc.), adesea sunt criterii de
recunoaştere a unor insecte.
Tibia este articulată la femur printr-o membrană care permite o mare apropiere de femur.
Această articulaţie formează genunchiul piciorului. Tibia are forme şi mărimi diferite şi marginal
poate prezenta spini, pinteni, gropiţe, peri etc., formaţiuni ce constituie caractere de determinare
a unor specii de insecte (Chaetocnema tibialis, puricele sfeclei). La unele insecte baza tibiei
prezintă de o parte şi de alta câte o fisură longitudinală sau ovală, în care sunt adăpostite organele
timpanale (organe auditive), aşa cum sunt la unele specii din familiile: Gryllidae, Tettigoniidae,
Gryllotalpidae etc.
16
Capitolul 2
Tarsul are formă şi mărime variabilă şi este alcătuit din 1-5 articule, numite tarsomere, în
funcţie de diferitele grupe de insecte (1 articul la insectele din subclasa Apterygota şi 3-5 la cele
din subclasa Pterygota). Primul articul (cel bazal) al tarsului se numeşte metatars, iar ultimul
articul se numeşte pretars. Pretarsul este de regulă, articulul cu care piciorul atinge substratul pe
care se deplasează insecta. Pentru facilitarea deplasării insectelor pe diferite substraturi, care pot
fi mai rugoase sau mai lucioase, precum şi în planuri diferite (orizontale, verticale, oblice etc.),
pretarsul prezintă o serie de formaţiuni, cum sunt: ghearele, empodium, pulvili şi arolium
(fig. 11). Pretarsul prezintă adesea două gheare laterale, ce pot fi simple sau despicate, dinţate
sau pectinate. Între cele două gheare, la unele insecte se găseşte o formaţiune sub forma unui lob
care are rol adeziv, numită arolium. Când acest lob median are forma unui spin alungit ca un păr
(adesea uşor zimţat) se numeşte empodium. La unele insecte, aşa cum sunt şi muştele, între
gheare şi empodium se mai găsesc două perniţe numite pulvili. Aceşti pulvili au pe suprafaţa lor
peri microscopici numiţi sete glandulare, care secretă o substanţă adezivă, fapt care permite
muştelor să se deplaseze pe corpuri foarte lucioase şi în orice poziţie. La insectele din ordinul
Collembola, tarsul este sudat cu tibia, iar pretarsul nu prezintă decât o singură gheară, care la
bază are un apendice lateral numit pseudonychium.
Figura 11. Tipuri de pretarse:

A, B-Periplaneta orientalis; C-Asilidae; Pr-pretars; Gh-gheare; Ar-arolium; Pv-pulvilus; Em-empodium
(după Weber).
În timpul deplasării, picioarele insectelor se mişcă câte trei deodată, astfel: piciorul anterior
şi posterior dintr-o parte (dreapta) şi cel median din cealaltă parte (stânga) şi invers.
Din cauză că insectele se pot deplasa în moduri foarte diferite sau picioarele pot fi folosite
şi pentru alte scopuri, acestea au suferit modificări profunde. Forma picioarelor indică modul de
viaţă al insectelor şi este caracteristică diferitelor grupe sistematice, ele putând fi adaptate pentru
mers, fugă, sărit, săpat, răpit, înot etc.
 Picioare adaptate pentru mers şi alergat, sunt lungi şi subţiri, alcătuite din articule
aproape uniforme în grosime şi lungime. Astfel de picioare se întâlnesc la carabide,
blatide etc.
 Picioare adaptate pentru sărit, de obicei ultima pereche de picioare este comformată
pentru această acţiune şi a suferit diferite modificări în funcţie de modul executării
săriturii. La ortoptere (cosaşi, lăcuste, greeri), picioarele posterioare au femurul şi tibia
foarte alungite şi cu o musculatură puternică (la nivelul femurului), săritura făcându-se
prin extensia articulaţiei femuro-tibială. La unele homoptere (cicade, purici meliferi)
coxele sunt mult dezvoltate şi săritura se execută prin articulaţia dintre coxă şi cea
trohantero-femurală. La puricii de pământ (ordinul Coleoptera, familia Halticidae),
femurul este foarte dezvoltat, săritura fiind executată în principal de musculatura acestui
articul.
 Picioare adaptate pentru săpat, întâlnite la insectele care trăiesc în pământ, unde îşi sapă
galerii, ca de exemplu coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa), la care picioarele anterioare
au coxa modificată, devenind o piesă masivă, trohanterul are o poziţie laterală, iar
femurul devine o piesă lată şi puternică. Tibia s-a dezvoltat sub forma unei piese
triunghiulare cu patru dinţi mari la extremitatea distală, iar tarsul are o inserţie aproape
17
mediană pe tibie. Primele două articule ale tarsului sunt modificate, având forma unor
dinţi cu marginea tăioasă. La speciile care-şi sapă galerii, protoracele este foarte
dezvoltat, iar pronotul cu ajutorul căruia tasează partea superioară a galeriei este de
asemenea foarte puternic.
 Picioare adaptate pentru înot şi vâslit, se întâlnesc la speciile acvatice (Gyrinus natator,
Hydrous spp., Dytiscus spp.), la care mai ales picioarele posterioare sunt mult lăţite şi
prevăzute pe margini cu franjuri de peri.
 Picioare adaptate pentru răpit şi apucat, întâlnite mai ales la speciile zoofage, la care
picioarele anterioare sunt adaptate la prinderea şi apucarea prăzii. În procesul prinderii,
piciorul se întinde după prada aflată adesea în mişcare. Din cauza aceasta, toate articulele
piciorului s-au alungit puternic. La călugăriţă (Mantis religiosa), coxa s-a alungit ca un
antebraţ, femurul s-a dezvoltat ca un braţ puternic, cu un şauţ pe partea internă, iar tibia
care are marginea zimţată intră în şanţul femurului, ca lama unui briceag, formând astfel,
un cleşte dinţat şi foarte eficace în reţinerea prăzii.
 Picioare adaptate pentru agăţat, care se caracterizează prin modificarea tarsului, care se
transformă în cleşte. De exemplu, la păduchii ectoparaziţi, care se ţin de haine sau de păr,
tibia este foarte scurtă, iar tarsul s-a redus la un singur articul şi o gheară care împreună
formează un cleşte foarte eficace.
 Picioare adaptate pentru curăţat, întâlnite mai ales la furnici, albine etc. Dispozitivul de
curăţat pentru antene este realizat prin formarea unei scobituri la nivelul primului articul
tarsal, pe unde este trasă antena, în timp ce este presată în scobitură de pintenii alăturaţi,
modificaţi şi ei. Scobitura este fin păroasă, astfel că acţionează întocmai ca o perie.
 Picioare adaptate pentru cules polen, aşa cum este piciorul posterior de la albine. Aici s-
a dezvoltat simultan o periuţă pe partea internă a tarsului şi un coşuleţ pe faţa exterioară a
tibiei posterioare. Tarsul şi tibia formează un traductor, un fel de cleşte, cu care ia
bulgăraşul de polen adunat şi-l trage în coşuleţ.
 Picioare adaptate pentru facilitatea împerecherii, întâlnite la masculii unor insecte. Cu
ajutorul lor, masculii reţin corpul femelei în timpul copulaţiei. În acest sens primele trei
articule ale tarsului s-au dezvoltat şi s-au lăţit mult şi pe partea lor ventrală se află un
mare număr de ventuze adezive, care se prind pe spatele femelei, sculptat cu şanţuri şi
striuri.
Aripile sau alae apendici tegumentare, sunt prelungiri (expansiuni sau evaginaţii) ale
tergitelor şi pleurelor, sub forma a două membrane sudate pe margini. Ontogenetic aripile provin
din ectodermul evaginat. Majoritatea insectelor aripate au două perechi de aripi dezvoltate,
inserate latero-dorsal la mezo şi metatorace. La diptere aripile de pe metatorace sunt rudimentare
iar la strepsiptere este rudimentară prima pereche de aripi (de pe mezotorace). Unele specii de
insecte sunt aptere în mod primar, acestea alcătuind subclasa Apterygota. În subclasa Pterygota,
sunt situaţii în care unele specii, care s-au adaptat la o viaţă sedentară (mai ales cele parazite), au
devenit aptere în mod secundar. Aceaşi situaţie se întâlneşte şi la unele specii care-şi duc viaţa în
pământ (cum sunt unele specii de furnici şi termitele) şi care au devenit aptere. La multe insecte
fitofage, în special la homoptere, în ciclul de dezvoltare se succed generaţii aripate cu generaţii
nearipate. Uneori, prezenţa sau lipsa aripilor este o expresie a dimorfismului sexual, aşa cum se
întâlneşte la mulţi păduchi ţestoşi (subordinul Coccina). La unele specii de insecte, în afară de
aripi, pe torace se mai întâlnesc şi alte categorii de apendici, care facilitează menţinerea
echilibrului şi orientarea în timpul zborului.
În unele porţiuni, între cele două membrane ale aripii, se găsesc nişte formaţiuni de forma
unor tuburi cu pereţii mai îngroşaţi şi mai chitinizaţi, numite nervuri, în care se află ramificaţii
ale nervilor, ale traheelor şi prin care circulă hemolimfa. Nervurile constituie şi scheletul de
susţinere al aripii. După direcţia de orientare a acestora, nervurile pot fi: longitudinale, cele care
pornesc de la bază spre vârful aripii şi transversale, cele care fac legătura între nervurile
18
Capitolul 2
longitudinale. Totalitatea nervurilor formează nervaţiunea aripii sau venulaţia, aceasta este
vizibilă mai ales la aripile membranoase şi pergamentoase (fig. 12). Nervaţiunea aripii constituie
un caracter constant şi bine definit la fiecare grup de insecte şi chiar particularităţi constante în
cadrul speciei, astfel încât nervaţiunea aripii este folosită în determinarea speciilor. Acest
element fiind un caracter evolutiv bine exprimat are o importantă valoare taxonomică (în
denumirea fiecărui ordin se află sufixul -ptera). Nervurile longitudinale care pot fi întâlnite la o
aripă ipotetică sunt: nervura costală, care constitue marginea anterioară a aripii; nervura
subcostală, care uneori poate prezenta două ramificaţii; nervura radială, poate avea până la 5
ramificaţii; nervura mediană, cu 4 ramificaţii; nervura cubitală, cu 2 ramificaţii; nervurile anale,
în număr de 1-5 şi nervurile jugale în număr de 1-2.
Figura 12. Schema nervaţiunii unei aripi:

Co-costală; Sb-subcostală; Ra-radială; Me-mediană; Cu-cubitală; An-anală; Ju-jugală; Rm-radial-mediană;
Mcu-medio-cubitală (după Weber).
La insectele primitive toate nervurile longitudinale îşi au originea în două trunchiuri

paranotale, unul anterior şi unul posterior. Porţiunea din aripă delimitată de două nervuri
longitudinele se numeşte “câmp”, acesta purtând denumirea nervurii pe care se sprijină (înaintea
căreia se află). Printre cele mai importante sunt: câmpul costal, câmpul anal şi câmpul jugal.
Ultimele două categorii de câmpuri, la care este caracteristică dispunerea în evantai a nervurilor,
sunt adesea foarte dezvoltate, afectând chiar câmpul costal. În general, la insectele mai slab
zburătoare aripile sunt mari, late, datorită marii dezvoltări a câmpului anal. La insectele bune
zburătoare, ca de exemplu la viespi, muşte etc., câmpul anal se reduce, iar aripile sunt înguste.
Suprafaţa aripilor este în raport invers cu viteza relativă a zborului. Nervurile transversale au
întotdeauna o denumire dublă, corespunzătoare nervurilor longitudinale pe care le unesc (de
exemplu: nervura transversală radială-mediană, care uneşte ultima ramificaţie a nervurii radială
cu prima ramificaţie a nervurii mediană sau nervura transversală r1 – r2, care uneşte prima
ramificaţie cu a doua ramificaţie a nervurii radiale etc.). Aceste nervuri transversale împart
câmpul în celule. Celulele pot fi complet închise (celulla clausa) sau parţial închise (celulla
opperta), cele din urmă aflându-se la marginile aripii.
Pentru facilitarea localizării elementelor coloristico-ornamentale, în scop didactic, pe
suprafaţa aripii sunt delimitate câteva zone de orientare. Porţiunea cea mai apropiată de torace,
cea care se află la zona de inserţie a aripii se numeşte baza (basis). Opus bazei se află marginea
exterioară sau apicală (termen). Partea anterioară a aripii, faţă de direcţia de zbor se numeşte
marginea costală sau anterioară (costa). Opusă acesteia se află marginea posterioară, dorsală sau
interioară (dorsum). Trecerile dintre diferitele zone invecinate se poate face lin, prin zone
rotunjite, sau brusc, situaţie în care între margini apar nişte unghiuri mai mult sau mai puţin
accentuate. Unghiul format între marginea costală şi marginea exterioară se numeşte vârf sau
apex, unghiul format între marginea exterioară şi marginea dorsală se numeşte tornus, unghiul
19
format între marginea anterioară şi baza aripii se numeşte unghi humeral iar unghiul dintre
marginea dorsală şi bază se numeşte unghi anal.
Aripile insectelor pot avea forme, mărimi, coloraţii şi ornamentaţii foarte diferite, elemente
care constituie caractere de recunoaştere a insectelor, mai ales la fluturi. Forma aripii poate fi:
triunghiulară (ortoptere), ovală (unele lepidoptere), alungită (libelule, viespi) etc. Din punct de
vedere al mărimii, în general aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare, dar sunt şi
specii la care raportul este invers (strepsiptere), sau la care ambele perechi de aripi au
aproximativ aceaşi mărime (odonate). La unele specii de insecte, aşa cum sunt tripşii, care au
aripile foarte înguste şi cu o nervaţiune sumară, pentru mărirea suprafeţei de zbor, marginile
aripilor sunt prevăzute cu franjuri lungi şi deşi.
Din punct de vedere al consistenţei aripile pot fi:
 membranoase,
 pergamentoase,
 chitinizate.
Aripa membranoasă la rândul ei poate fi nudă (ex. odonate), acoperită cu solzi (ex.
lepidoptere) sau acoperită cu peri (ex. tricoptere). După cât de asemănătoare sau diferite sunt
între ele cele două perechi de aripi, în ceea ce priveşte consistenţa, întâlnim insecte cu aripi
homonome sau insecte cu aripi heteronome. La speciile cu aripi homonome, obligatoriu cele
două perechi de aripi sunt membranoase, întrucât aripa membranoasă este funcţională din punct
de vedere al zborului. Dintre ordinele de insecte cu aripi homonome fac parte: Lepidoptera,
Thysanoptera, Hymenoptera, Homoptera, Odonata etc. Dintre ordinele cu aripi heteronome se
pot cita: ordinul Coleoptera, la care prima pereche de aripi este chitinizată, numită elitră (în
poziţie de repaus cele două elitre se aşează pe partea dorsală a corpului, iar linia mediană
longitudinală prin care ele se ating se numeşte linia de sutură) cu rol de echilibru în timpul
zborului şi de protecţie în timpul repausului, iar a doua pereche de aripi este membranoasă, în
poziţie de repaus stând pliată sub elitră; ordinul Orthoptera, la care prima pereche de aripi este
pergamentoasă, în general dreaptă şi cu o nervaţiune complicată, numită tegmină, iar aripile
posterioare sunt membranoase, care în poziţie de repaus stau de asemenea pliate sub tegmine;
ordinul Heteroptera, la care prima pereche de aripi este o hemielitră (partea bazală a aripii este
chitinizată, numită corium, iar partea distală este membranoasă, numită membrana), iar aripile
posterioare sunt membranoase; ordinul Diptera, la care aripile anterioare sunt mebranoase,
normal dezvoltate, iar aripile posterioare sunt atrofiate, numite balansiere sau haltere, cu rol
senzorial şi de reglare a zborului. La o halteră întâlnim următoarele părţi: bază, scapus şi
capitulum.
La aripile anterioare ale unor insecte din ordinele Homoptera, Hymenoptera etc., între
ramificaţiile nervurii subcostale (spre vârful aripii), se observă o zonă uşor chitinizată, colorată
mai intens, de formă şi mărime variabilă, care poartă numele de stigmă.
Inserţia aripilor la torace este complicată, aceasta făcându-se cu ajutorul unor piese ce se
numesc procese notale. Între aceste procese notale şi aripi se găsesc sclerite de articulaţie, cele
care se găsesc în dreptul nervurii costale se numesc tegule, iar cele din dreptul celorlalte categorii
de nervuri longitudinale, se numesc axilare.
Aripile nu au musculatură proprie, iar muşchii care le mişcă sunt derivaţi din musculatura
toracelui şi din musculatura picioarelor. Muşchii longitudinali dorso-mediani, prin contracţia lor,
boltesc tergitul segmentului toracal şi pun astfel în mişcare lanţul articulaţiilor, format din
procesele notale axilare 1 şi 2, înclinând aripa în jos. Antagoniştii lor sunt cei doi muşchi dorso-
ventrali, care acţioneză invers asupra tergitului şi ridică aripa în sus. Muşchii bazalari şi cei
supraalari, dau înclinaţia aripii şi deci, direcţia de zbor.
Aripile membranoase, în timpul zborului, pot efectua mişcările independent (ex. insectele
din ord. Odonata) sau simultan, în acest caz existând un sistem de cuplare al aripilor. La unele
himenoptere cuplarea se face prin nişte cârlige sau croşete, numite hamuli, situate pe marginea
20
Capitolul 2
anterioară a aripilor posterioare, care se agaţă de îndoitura pe care o prezintă marginea

posterioară a aripilor anterioare. La unele lepidoptere cuplarea se face printr-un smoc de peri
rigizi şi groşi, care se prind de nişte cârlige, sistemul purtând denumirea de frenulum şi
retinaculum, iar la alte lepidoptere cuplarea se face printr-un lob proeminent angrenat cu o
formaţiune de peri, sistemul numindu-se jugum.
2.1.3. Abdomenul şi apendicele abdomenului
Abdomenul constituie cea mai mare parte a corpului insectelor. În lumenul abdominal se
găsesc o mare parte din componentele sistemul digestiv, circulator, respirator, nervos precum şi
sistemul reproducător. În stadiul embrionar abdomenul este alcătuit din 12 segmente, însă în
stadiile postembrionare asistăm la o reducere a numărului de segmente (mai ales la adult), în
general prin contopirea sau telescoparea lor. Tendinţa de reducere a numărului de segmente este
în corelaţie cu evoluţia speciei, cu cât se află mai sus pe scara evolutivă cu atât abdomenul are
mai puţine segmente. Insectele inferioare (cum sunt proturele) îşi păstrează toate segmentele
embrionare.
Segmentele abdominale sunt alcătuite din patru sclerite:
 scleritul dorsal, numit tergit;
 scleritul ventral, numit sternit,
 două sclerite laterale, numite pleure.
Având în vedere numărul mare de segmente abdominale, precum şi diferenţele mari, de la
o specie la alta, în ceea ce priveşte numărul segmentelor păstrate în stadiul de adult, pentru
localizarea unor elemente coloristico-ornamentale sau de altă natură, care particularizează o
specie şi facilitează recunoaşterea ei, se foloseşte prefixul generic “uro-“, urmat de denumirea
scleritului şi numărul segmentului abdominal. De exemplu: uropleura 8, urotergitul 4,
urosternitul 9 etc. Ca şi la torace, tergitele şi sternitele abdominale sunt mai dezvoltate şi mai
chitinizate decât pleurele, acestea (pleurele) fiind membranoase şi foarte reduse, în general mai
reduse decât la torace. Pe părţile laterale ale segmentelor abdominale, la nivelul pleurelor, se
găsesc deschiderile spre exterior ale aparatului respirator, orificii care se numesc stigme.
La adult, pe ultimul segment (pe partea ventrală) se găseşte orificiul anal şi puţin în faţa
lui, tot pe partea ventrală, se află orificiul genital. La segmentul anal, tergitul acestuia se numeşte
placă anală sau pigidiu. Forma, ornamentaţia şi culoarea pigidiului este foarte importantă în
determinarea unor specii de cărăbuşi, a unor gărgăriţe etc. De exemplu, la cărăbuşul de mai
(Melolontha melolontha) pigidiul este glabru, triunghiular şi în poziţie oblică, pe când la
cărăbuşul de stepă (Anoxia villosa), acesta este pubescent, rotunjit şi de culoare castanie. La
gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum) pigidiul este albicios şi prevăzut cu două puncte negre, pe
când la gărgăriţa fasolei (Achantoscelides obsoletus) pigidiul este uşor gălbui-roşcat.
În stadiul embrionar, primele 7 segmente formează regiunea pregenitală sau viscerală,
segmentele 8 şi 9 sunt segmentele genitale, iar segmentele 10-12 alcătuiesc regiunea
postgenitală, ultimul segment având denumirea de telson. În general numărul segmentelor
vizibile este mult redus; de obicei, primul segment, mai ales sternitul acestuia, este complet
redus. La himenoptere primul segment abdominal se contopeşte cu metatoracele şi formează
segmentul intermediar sau propodeum. Tendinţa de reducere a numărului de segmente este mai
accentuată în regiunea postgenitală, unde segmentul al XII-lea dispare la majoritatea insectelor,
la multe specii se reduce şi segmentul al XI-lea. La păduchii de plante (afide), abdomenul se
îngustează treptat şi se termină printr-o coadă scurtă, ce poate avea forme variate (forma,
culoarea şi mărimea cozii fiind un criteriu foarte împortant în taxonomia afidelor), iar la unele
specii de tripşi ultimul segment este alungit sub forma unui tub. La multe insecte inferioare, cum
sunt lăcustele, cosaşii, cicadele, abdomenul se păstrează în întregimea lui iar pe segmentul al 11-
lea dorsal şi lateral se află două filamente caudale sau cerci.
21
Abdomenul insectelor poate avea forme foarte diferite, dar cele mai întâlnite forme sunt:
oval, cilindric, rotund, uşor triunghiular, acestea putând fi turtite dorso-ventral sau comprimate
lateral. După modul cum se articulează la torace abdomenul poate fi (fig. 13):
 abdomen sesil, situaţie în care abdomenul se leagă larg la torace, lumenul metatoracelui
fiind egal cu lumenul primului segment abdominal. În această situaţie, insecta nu-şi poate
mişca independent abdomenul faţă de torace. O asemenea inserţie abdominală întâlnim
de exemplu la: coleoptere, ortoptere etc.;
 abdomen peţiolat sau pedunculat, situaţie în care primul segment abdominal (uneori şi al
doilea) care urmează după propodeum este foarte îngust şi lung, având forma de peţiol
sau peduncul, următorul segment abdominal având un lumen normal. De data aceasta,
insectele îşi pot mişca independent abdomenul, arcuindu-l foarte puternic. Această
inserţie este caracteristică la majoritatea viespilor parazitoide (ex. familia
Ichneumonidae), dar şi la alte specii. Acest tip de inserţie permite ca viespile parazitoide
să-şi depună ponta în corpul gazdei.
 abdomen suspendat, situaţie în care se întâlneşte segmentul intermediar sau
propodeumul, iar al doilea uromer se îngustează mult anterior formând o gâtuitură. Acest
tip de inserţie abdominală se întâlneşte la foarte multe specii de viespii fitofage (ex.
familia Vespidae). Şi acest tip de inserţie permite o mişcare independentă a abdomenului
faţă de torace.
Figura 13. Forme de abdomen la insecte:

A-sesil (Cossus cossus);
B-suspendat (Scotia segetum);
C-peţiolat (Delopaeus sp.)
(după Berbse).
În stadiul embrionar, cu excepţia ultimului segment, toate segmentele sunt prevăzute cu

apendici, situaţi pe părţile laterale ale segmentelor. În stadiile postembrionare (larvă, adult), în
majoritatea cazurilor aceştia dispar sau se transformă în organe cu diferite funcţii. În categoria
apendicilor abdominali se încadrează: picioarele false (styli), aparatul de sărit (la colembole),
cercii, apendicii genitali etc. La unele insecte, femelele prezintă un organ specializat pentru
depunerea ouălor, numit ovipozitor (oviscapt sau terebră).
Picioarele false sau pseudopode, sunt întâlnite la larvele unor specii de insecte, aşa cum
sunt multe specii din ordinele Lepidoptera, Hymenoptera etc., care pot prezenta 2-8 perechi de
picioare abdominale folosite de către larvă în timpul deplasării, acestea constituind adesea şi un
criteriu de recunoaştere a unor specii de insecte încă din acest stadiu de dezvoltare.
Stilii, sunt apendici perechi, mobili, nearticulaţi, întâlniţi pe toate segmentele abdominale
ale tisanurelor şi diplurelor. Rolul acestora este de a ridica abdomenul de pe substrat în vederea
facilitării respiraţiei, dar sunt folosiţi şi pentru deplasare. La blatoptere şi grilide, stilii se găsesc
numai pe segmentul al IX-lea abdominal, iar la larvele efemeropterelor stilii sunt transformaţi în
branhii traheene, având rol în respiraţia acvatică.
Cercii, sunt apendici perechi, articulaţi sau nearticulaţi, de forme diferite, situaţi de obicei
pe segmentul al XI-lea abdominal. Aceşti apandici se întâlnesc la blatoptere, ortoptere,
dermaptere, efemeroptere etc. Cercii au funcţie olfactivă, fiind consideraţi drept antene ale
abdomenului, uneori au rolul de a facilita copulaţia (la speciile de Blatta) sau pot avea funcţie
22
Capitolul 2
prehensilă (dermaptere). Cerci simpli, în formă de cleşte, sunt întâlniţi la urechelniţă (Forficula
auricularia), cerci setiformi, alungiţi şi păroşi la coropişniţă (Grygllotalpa gryllotalpa), iar cerci
articulaţi la gândacul de bucătărie (Blatta orientalis).
Corniculele, sunt apendice tegumentare, întâlnite mai ales la păduchii de frunze, dar şi la
alte homoptere, situaţi pe tergitul celui de al V-lea sau al VI-lea segment abdominal. Corniculele
prin forma, mărimea şi culoarea lor sunt un puternic criteriu taxonomic. La nivelul corniculelor
foarte multe specii de afide pun în libertate feromonul de alarmă.
Furca şi retinaculum, alcătuiesc aparatul de sărit întâlnit la insectele din ordinul
Collembola. Furca se agaţă în retinaculum şi printr-o extensie musculară aceasta scapă ca din
arc, se izbeşte de substrat şi aruncă insecta înainte ca o catapultă. Sunt singurele specii care sar
cu un asemenea dispozitiv.
Tubul ventral, întâlnit mai ales la speciile din ordinul Protura (dar şi la unele colembole),
pe primele trei segmente abdominale, are o formă cilindrică şi prezintă la extremitatea lui câte o
mică ventuză. Cu ajutorul acestor apendici insectele se fixează cu multă uşurinţă pe diferite
suporturi.
Apendicele genitale externe, sunt cei mai importanţi apendici abdominali, fiind
componente ale armăturii genitale la adulţi. Aceste componente sunt situate de obicei pe
urosternitele VIII şi IX. La masculi aceste organe genitale sunt reprezentate prin gonapode, care
s-au format pe urosternitul IX, iar la femelă se numesc gonapofize şi s-au format pe urosternitele
VIII şi IX. Conformaţia organelor genitale externe, este cea care asigură izolarea reproductivă a
speciei, întrucât constituie o adevărată barieră în calea împerecherii interspecifice, nepermiţând
împerecherea indivizilor din specii diferite şi ca atare această conformaţie a organelor genitale
serveşte ca cel mai precis mijloc de determinare a insectelor. În practică, organul genital mascul
este folosit la precizarea diferitelor poziţii sistematice ale insectelor, acesta fiind caracteristic
fiecărei specii.
Organul de copulaţie mascul apare ca o formaţiune tubuliformă, lungă, numit penis sau
phallus, adesea împărţit în două regiuni: una bazală, numită phallobasis şi alta terminală, numită
aedeagus. Adesea, din tegumentul urosternitului genital, s-au format una sau două perechi de
apofize lungi, numite paramere, care la multe specii s-au transformat în cleşte sau cârlige, care
se ataşează de genitaliile femele în timpul împerecherii. La alte specii se păstrează şi stilii
segmentului IX, transformaţi şi adaptaţi la aceleaşi funcţii ca şi paramerele, numiţi gonapode.
Uneori, însuşi penisul poate da formaţiuni chitinoase secundare, în formă de cârligi, ce au fost
numite forceps sau titilatorii, folosite în timpul împerecherii, pentru reţinerea femelei.
La femelă, de cele mai multe ori organele genitale externe se alungesc şi formează organul
de depunere a ouălor, acesta fiind denumit ovipozitor, oviscapt, terieră sau terebră.
Ovipozitorul poate fi adevărat, atunci când în componenţa lui intră doar componente ale
armăturii genitale sau poate fi fals, ca la diptere, unde ovipozitorul se formează prin îngustarea şi
telescoparea segmentelor terminale ale abdomenului şi este, de obicei, retractil şi evaginabil.
Uneori, forma şi lungimea ovipozitorului adevărat poate fi un criteriu de recunoaştere a unor
familii. De exemplu, la cosaşi (familia Tettigoniidae), ovipozitorul este lung, tip lancie sau
spadă, pe când la lăcuste (familia Cantatopidae, Acrididae) ovipozitorul este scurt şi valvular.
La viespile cu ferăstrău (familia Tenthredinidae, ordinul Hymenoptera) ovipozitorul are
forma unei lame dinţate, numit terebră. Cu ajutorul ovipozitorului femelele îşi depun ouăle în
substrat, care poate fi: solul (cum fac cosaşii şi lăcustele), diferitele organe ale unei plante
(viespile cu ferăstrău), ţesuturile unui animal (unele diptere şi himenoptere parazitoide) etc.
La unele specii, unde o parte din femele şi-au pierdut funcţia de reproducere, gonapofizele
s-au transformat în “acul cu venin”, în care se varsă conţinutul rezervorului a două glande acide
şi a unei glande alcaline, aşa cum se întâlnesc la viespi şi albine. La aceste specii, acul veninos
stă ascuns în al şaselea segment abdominal.
La majoritatea insectelor deosebirile dintre sexe sunt greu de pus în evidenţă, dacă nu se
analizează organele genitale, numite într-un cuvânt genitalii. Sunt însă şi multe specii la care
23
deosebirile dintre masculi şi femele apar evident, după caracterele sexuale secundare: mărimea şi
culoarea corpului, forma antenelor şi a pieselor aparatului bucal, prezenţa sau absenţa unor
excrescenţe etc. Toate aceste deosebiri morfologice, de ordin secundar, constituie ceea ce se
numeşte dimorfism sexual.
2.2. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR

Dacă se face o secţiune transversală prin corpul unei insecte, la exterior se observă
tegumentul, care are rol de exoschelet şi este chitinos, iar în interior cavitatea generală, numită şi
mixocel, în care se găsesc toate organele interne, organizate în şase sisteme principale: muscular,
digestiv, circulator, respirator, excretor şi nervos, la care se mai adaugă aparatul reproducător
şi sistemul secretor.
Mixocelul este împărţit în trei sinusuri lungitudinale, de către cele două diafragme
fribromusculare (diafragma dorsală şi diafragma ventrală).
 Sinusul dorsal se mai numeşte şi sinusul pericardial, în acesta aflându-se cea mai
importantă componentă a sistemului circulator, vasul dorsal în alcătuirea căruia intră şi
inima (cardia).
 Sinusul ventral se mai numeşte şi sinusul perineural, în acesta găsindu-se catena
ganglionară a sistemului nervos.
 Sinusul median sau cavitatea toraco-abdominală se mai numeşte şi sinusul perivisceral,
în acesta aflându-se viscerele insectei.
Această împărţire a mixocelului este incompletă, diafragmele fiind evidente numai în
abdomen, sinusurile comunicând între ele, iar hemolimfa circulă în spaţiile dintre organele
interne.
2.2.1. Tegumentul şi formaţiunile tegumentare
Scheletul insectelor este reprezentat de tegumentul propriu-zis, aşa cum se prezintă la
exterior. Tegumentul are la baza formării lui un epiteliu, constituit dintr-un singur strat de celule
ectodermice ce alcătuiesc epiderma, care se sprijină spre interiorul corpului de o membrană
bazală, iar spre exterior acest epiteliu secretă cuticula, care formează un înveliş continuu al
întregului corp, de grosime şi de consistenţă diferită, în care constituentul principal este chitina.
Din punct de vedere chimic, chitina este polizaharidul unei glucozamine numită
chitozamină sau, mai corect, acetylglucozamină. O proprietate chimică foarte importantă a
chitinei este că agenţii chimici nu o atacă, afară de hidratul de potasiu la fierbere, iar enzimele şi
sucurile digestive nu au acţiune asupra ei. Din punct de vedere fizic, chitina este flexibilă, atunci
când este într-un strat foarte subţire, însă este foarte rigidă când este în straturi groase sau
constituie organe masive. O altă caracteristică esenţială a chitinei este faptul că ea nu este
elastică şi nici extensibilă, din care cauză, în procesele de creştere a organelor şi a corpului, la un
moment dat ea plesneşte, se rupe şi se despoaie, fiind înlocuită apoi cu o cuticulă nouă, fenomen
ce se conoaşte sub denumirea de năpârlire şi se întâlneşte la larve.
La insecte, cuticula este pură, pe când la alte grupe de artropode (la crustacee şi
miriapodele diplopode), ea este impregnată cu săruri de calciu şi magneziu, care-i dau o mare
duritate, constituind astfel ceea ce se numeşte crustă. La insecte chitina nu dă singură tărie
tegumentului, ci împreună cu alte substanţe (ceruri, albuminoide, lipide) numite substanţe de
încrustaţie. De exemplu, elitrele coleopterelor au 25 % chitină şi 75 % substanţe de încrustaţie,
tegminele lăcustelor au 20 % chitină şi 80 % substanţe de încrustaţie etc.
Tegumentul insectelor indeplineşte următoarele roluri: rol de apărare (acoperă şi înveleşte
corpul la exterior), rol de susţinere (constituie scheletul extern şi intern al insectei), rol generator
(el generează aripile, perii, glandele şi culoarea corpului), rol în respiraţie (permite eliminarea
dioxidului de carbon) şi rol în metabolism (permite efectuarea transpiraţiei).
24
Capitolul 2
Aşadar, tegumentul este alcătuit din trei straturi: cuticula, epiderma şi membrana bazală
(fig. 14).
Figura 14. Secţiune transversală prin tegumentul unei insecte (după Weber):
Epi-epicuticula; Exo-exocuticula; End-endocuticula; Hip-hipoderma; Mb-membrana bazală; P-păr; Sp-spini;
Ctr-celulă trichogenă (după Weber).
► Membrana bazală, este stratul situat lângă cavitatea internă (mixocel), este o zonă
astructurală sau formată din celule stelate, cu interstiţii ocupate de o substanţă intercelulară
omogenă şi este stratul tegumentar cel mai subţire. De membrana bazală, spre partea interioară,
se prind muşchii, de obicei ei sunt înseraţi pe apodeme.
► Epiderma sau hypoderma, este de asemenea unistratificată, formată însă din celule mari,
cilindrice sau cubice. Acesta este stratul generator, care spre interior secretă membrana bazală şi
spre exterior cuticula şi diferitele formaţiuni tegumentare, cum sunt perii, solzii etc. şi tot aici se
secretă lichidul exuvial care favorizează năpârlirea larvelor. În acest fel se sintetizează noul
tegument necesar larvelor în procesul de năpârlire. În epidermă îşi au originea şi glandele
tegumentare. O categorie specială de celule existente în epidermă sunt celulele trihogene, celule
generatoare a formaţiunilor celulare.
► Cuticula este învelişul exterior al corpului, al apendicilor şi al invaginaţiilor
ectodermice, al stomodeumului, al proctodeumului, al traheelor etc. Grosimea cuticulei variază
în funcţie de ordin şi specie, fiind mai groasă la coleoptere şi ortoptere, dar şi în funcţie de zona
corporală, fiind mai groasă pe partea dorsală a corpului şi mai subţire la nivelul diferitelor
articulaţii ale apendicilor precum şi în zona dintre segmentele corpului, permiţând mobilitatea
acestora. La majoritatea insectelor cuticula este formată din trei straturi histologice:
♦ Epicuticula – este stratul aflat la exterior, este stratul cel mai subţire, lipsit de chitină,
spre partea internă este alcătuită din cuticulină, care este formată în special din lipoproteine,
urmează apoi o pătură ceroasă, iar spre exterior un fel de smalţ, care protejează mecanic pătura
ceroasă. Epicuticula nefiind permeabilă pentru apă, are un rolul foarte important în a păstra
umiditatea corpului.
♦ Exocuticula - zona mijlocie, cea mai tare, formată din chitină dispusă sub formă de
striaţiuni perpendiculare pe suprafaţa corpului;
♦ Endocuticula – pătura internă, cea mai groasă, formată din straturi de chitină aşezate
unele peste altele, dând o configuraţie lamelară, între care se pot găsi şi straturi de artropodină,
care este de natură proteică, iar în zonele cu endocuticula mult îngroşată apar spre exteriorul ei şi
pături de sclerotină.
Cuticula conferă tegumentului rezistenţă şi împreună cu apofizele ei chitinoase (sunt
excrescenţe mari ale tegumentului, în care sunt implicate toate păturile sale şi sunt căptuşite în
25
interior de epiteliul epidermic) de care se prind muşchii, formează scheletul extern al insectelor,
numit şi exoschelet. Tegumentul prezintă o serie de prelungiri spre interior denumite apodeme
sau trabecule, a căror totalitate constituie endoscheletul insectelor şi de care se inseră muşchii şi
diferite organe.
Studiul tegumentului implică, deasemenea şi cunoaşterea formaţiunilor tegumentare şi
coloraţia lui. Formaţiunile tegumentului sunt reprezentate prin: sculpturi, peri senzitivi şi glande.
Sculptura constituie totalitatea proeminenţelor exocuticulare de la suprafaţa tegumentului,
acoperite fin de epicuticulă, aşa cum sunt: spinii, gropiţele, tuberculii, crestele etc. Perii senzitivi
sau perii adevăraţi, numiţi şi macrotrichi, sunt cele mai evoluate formaţiuni tegumentare, fiind
generaţi de celulele trihogene ale epidermei şi reprezintă ramificaţii externe ale sistemului nervos
periferic. În interiorul acestor peri se află prelungiri de natură ectodermică, mai exact prelungiri
protoplasmatice ale celulei generative. Perii pot fi articulaţi sau nearticulaţi, de diferite forme
(cel mai adesea ca nişte cârlige sau în formă de spatulă), fiind prezenţi pe picioare, corp etc. Perii
adevăraţi sunt articulaţi la baza lor printr-o membrană subţire, foarte flexibilă, numită membrană
de atriculaţie, fixată la periferie. Dacă părul se măreşte fără a-şi schimba forma, atunci se
numeşte chet sau pinten, cei mai cunoscuţi fiind pintenii de la extremitatea tibiei. Atunci când
perii sunt lăţiţi formează solzii, cei mai reprezentativi fiind solzii de la lepidoptere (mai ales pe
aripi). La unele specii de lepidoptere, în stadiul larvar, apar şi perii veninoşi care au rol de
apărare, aceştia fiind în legătură cu o glandă veninoasă
Adesea, ornamentaţiile elitrelor sunt elemente la care se apelează pentru descrierea unei
specii. Astfel, carenele sunt creste longitudinale pe elitre (Melolontha spp.), granulaţiile sunt
mici ridicături punctiforme între carene (Carabus spp.), rugozităţile sunt asperităţi ale elitrelor
care dau un aspect mat (Aclypea opaca), punctuaţiile sunt gropiţe pe elitre (dispuse uniform la
Oulema melanopa sau haotic la Podagrica fuscicornis) etc.
Coloraţia, atât de variată a insectelor, se poate datora fie structurii tegumentului şi
fenomenelor de refracţie şi interferenţă a luminii (coloraţie structurală, metalică sau fizică), fie
pigmenţilor care se găsesc în tegument sau în cavitatea generală a corpului (coloraţie pigmentară
sau chimică), sau combinării celor două tipuri de coloraţii (coloraţie mixtă sau fizico-chimică).
Culoarea pigmentară sau chimică are trei localizări:
♦ cuticulară, dată de pigmenţii melanici localizaţi în primul rând în exocuticulă sau şi în
straturile superioare ale endocuticulei. Aici predomină nuanţele de gălbui, brun şi negru. Această
culoare se menţine şi după moartea insectei, întrucât pigmenţii melanici sunt produsul final al
unui lanţ de reacţii metabolice, deci un fel de substanţe de excreţie.
♦ hipodermică, dată de pigmenţii carotenoizi, sunt culorile galben, portocaliu, verde,
acestea formând de obicei culoarea de bază a corpului. Aceşti pigmenţi se distrug repede după
moartea insectei, însă persistă după năpârlire, spre deosebire de cei cuticulari, care se formează
întotdeauna din nou, o dată cu constituirea noii cuticule.
♦ subhipodermică, dată de pigmenţii din hemolimfă sau din corpul adipos. Uneori la acest
nivel se manifestă şi efectul unor pigmenţi străini, introduşi în organism o dată cu hrana, cum
sunt clorofila, carotinoidele, antocianurile etc.
Culoarea tegumentară rezultă din împrăştierea razelor luminoase pe sculptura
exoscheletului şi determină fenomenul de reflecţie, refracţie şi interferenţă, producând culorile
fizice sau metalice (irizaţii) Acestea sunt culori vii, deosebit de frumoase, culori foarte diferite:
verzi, albastre, violete, arămii etc.
La unele specii, culoarea se poate datora şi unor substanţe secretate şi depuse în exterior pe
anumite zone ale corpului. Astfel, masculii de libelule au o culoare albastră datorită unei
substanţe ceroase depuse pe corp, iar la unele afide apar culori cenuşii tot datorită unor substanţe
ceroase depuse pe tegument. De fapt, în foarte multe cazuri, culoarea corpului este dată de
combinarea celor trei categorii de colorare a corpului.
26
Capitolul 2
2.2.2. Sistemul muscular

La insecte sistemul muscular, de origine mezodermică, este bine dezvoltat şi alcătuit din
două grupe de muşchi: muşchii scheletului, ce constituie majoritatea, de natură striată şi muşchii
viscerali, de natură netedă. Fibrele musculare striate ajung la cea mai complicată diferenţiere
morfologică din tot regnul animal, ceea ce determină forţa mecanică pe care o dezvoltă unele
insecte şi respectiv marea frecvenţă a contracţiilor, cum este cazul la himenoptere, la care aripile
în timpul zborului, bat aerul de câteva sute de ori pe secundă. Muşchii striaţi se difereţiază în:
muşchi pricipali (care sunt longitudinali şi oblici şi care realizează mişcările capului şi
abdomenului faţă de torace) şi muşchii secundari (acţinează aripile, picioarele etc.). De obicei,
există doi muşchi longitudinali dorsali, simetrici şi doi muşchi longitudinali ventrali, antagonişti
cu primii. Când muşchii dorsali se contractă, cei ventrali se relaxează şi corpul se îndoaie spre
partea dorsală. Când se contractă muşchii ventrali şi se relaxează cei dorsali, corpul se îndoaie
spre partea ventrală. Muşchii se leagă de tegument fie direct prin intermediul unor celule
epiteliale, care formează în citoplasma lor fibre de unire (tonofibrile) cu miofibrilele, fie prin
intermediul tendoanelor.
Structura sistemului muscular corespunde, în general, cu metameria corpului, ei fiind
grupaţi în: muşchii cefalici, muşchii toracici şi muşchii abdominali.
Muşchii scheletului au funcţii variate (extensori, abductori, adductori, elevatori,
compresori şi rotatori). Astfel, la cap sunt muşchii cervicali, ai antenelor şi muşchii bucali care
acţionează piesele aparatului bucal; la torace muşchii mezo- şi metatoracelui care asigură zborul
insectelor sunt cei mai perfecţionaţi din lumea animală şi se numesc muşchii allari, iar picioarele
au o musculatură complexă ca număr, formă şi loc de fixare, fiind mai complicată la insectele
care aleargă şi sar şi mai redusă la cele bune zburătoare; iar musculatura abdominală este mai
simplă, legând abdomenul de torace şi segmentele abdominale între ele. Organele interne (pereţii
tubului digestiv, tuburilor ovariene, vasului dorsal sangvin etc.) au muşchi proprii, care intră atât
în structura lor, dar le permit şi mişcări independente. Muşchii organelor interne provin din
splanchnopleură şi sunt formaţi din fibre netede sau incomplet striate.
La insecte numărul muşchilor scheletului este mare, circa 231 de muşchi, dintre care 69
cefalici, 100 toracici şi 62 abdominali. Insectele au o putere musculară foarte mare, unele dintre
ele putând trage o greutate de 60 de ori mai mare decât greutatea propriului corp (Formica spp.,
Necrophorus spp.) sau chiar de 90 de ori (Onthophagus spp.)
Muşchii la insecte, în majoritatea cazurilor, sunt fără culoare, însă muşchii allari (ai
aripilor) pot avea o culoare galbenă, portocalie sau chiar brună (cum sunt la formele aripate ale
afidelor).
2.2.3. Sistemul digestiv
Sistemul digestiv la insecte este format din 2 părţi: tubul digestiv (care primeşte,
prelucrează şi transportă hrană) şi organele anexe (care secretă enzime şi transformă hrana în
molecule asimilabile). Acest aparat se găseşte în cavitatea generală a corpului, aproape pe o linie
cu axa sa longitudinală şi este aşezat între vasul dorsal al sistemului circulator şi lanţul nervos
ventral.
Tubul digestiv străbate corpul în lung, deschizându-se anterior prin oficiul bucal şi
posterior cu orificiul anal, fiind suspendat în mixocel prin muşchi numai în regiunea cefalică şi
anală. Morfologic şi ontogenetic, tubul digestiv este format din 3 părţi: intestinul anterior, (de
origine ectodermică); intestinul mediu, (de origine endodermică) şi intestinul posterior (tot de
origine ectodermică), comunicarea între ele făcându-se prin orificii închise de valvule.
► Intestinul anterior (stomodeum), are pereţii interni alcătuiţi din intimă (membrană
cuticulară ce se elimină la fiecare năpârlire) şi din muşchii netezi. Este format din 5 zone: gura,
faringele, esofagul, guşa sau ingluvius şi proventricolul. Începe cu orificiul bucal, care este
mărginit de piesele aparatului bucal şi continuă cu cavitatea bucală, în care se află glandele
salivare.
27
♦Faringele, cu structură variată, este mai dezvoltat la insectele sugătoare, în el

deschizându-se glandele salivare. La insectele care au aparatul bucal pentru lins, faringele
dispare, iar esofagul este acela care face legătura directă cu cavitatea bucală. Diametrul
faringelui este mai mare la insectele care au aparatul bucal pentru rupt şi masticat şi mai mic la
insectele care au aparatul bucal pentru înţepat şi supt. Faringele are forma de pâlnie, iar ca anexe
prezintă glande faringiene a căror secreţie intervine în digestia alimentelor.
♦Esofagul, un tub drept şi subţire, cu pereţii interni cutaţi longitudinal, este înzestrat cu
glande digestive. La nivelul lui se face trecerea tubului digestiv din regiunea capului în torace
sau în abdomen. La unele insecte, esofagul se sfârşeşte imediat după cap (insectele din genul
Tenebrio), la altele esofagul ajunge până în abdomen (insectele din genul Pimpla).
♦Guşa sau ingluvia, apare ca o dilatare a esofagului în partea posterioară şi are forma
unei pungi conice, este mai dezvoltată la insectele sugătoare. Guşa serveşte ca rezervor de hrană,
dar are şi alte funcţii (acţionează ca o pompă aspiratoare). La albine, în guşă se formează mierea,
iar la unele insecte în această zonă se găsesc şi glande care secretă substanţe ce servesc la
digestie. Uneori, atât esofagul cât şi guşa au suprafaţa internă mărită prin pliuri longitudinale, ele
putându-se contracta puternic prin muşchi circulari (externi) şi fascicule de muşchi longitudinali
(interni).
♦Proventricolul (stomacul masticator), este mult mai dezvoltat la speciile rozătoare (ce se
hrănesc cu hrană solidă)) şi are pereţii groşi, cu o musculatură puternică, căptuşiţi cu chitină (sub
forma unor dinţi, lame, spini, creste etc.) care ajută la terminarea triturării hranei. La speciile care
se hrănesc cu sucuri, proventricolul este foarte slab dezvoltat, iar în locul dinţilor prezintă nişte
peri ce sunt utilizaţi la filtrarea hranei.
► Intestinul mediu (mezenteron) constituie stomacul propriu-zis al insectelor, fiind
porţiunea glandulară (stomacul glandular) şi absorbantă a tubului digestiv, cu forme şi lungimi
diferite. El are o parte anterioară, cardia cu valvula cardiacă cu rol de a împiedica întoarcerea
alimentelor din mezenteron în stomodeum. În zona cardia se găsesc cecumurile gastrice (mai
ales la insectele zoofage), care apar ca nişte tuburi mici închise la capătul distal, ce ajută la
digestie (mărind şi suprafaţa de absorbţie), înlocuind funcţiile hepatice (insectele nu au ficat) şi
care la speciile fitofage sunt reduse sau lipsesc (la lepidoptere). La speciile xilofage (larvele
cerambicidelor) şi la acelea care consumă ceară sau cheratină (moliile care atacă lâna şi
blănurile), cecumurile intestinale conţin microorganisme simbiotice (bacterii, protozoare,
ciuperci) şi se numesc simbiocripte şi micetome, aceste microorganisme ajutând la digerarea
alimentelor consumate. Peretele intestinului mediu are un epitelium peritrofic, ce asigură secreţia
enzimelor, absorbţia elementelor nutritive şi generarea celulelor digestive. Pătura epitelială a
mezenteronului are o structură caracteristică, prevăzută cu numeroase “cripte”, nişte adâncituri
epiteliale, în fundul cărora se găseşte o zonă de regenerare a celulelor epiteliale. Pe măsură ce
acestea secretă enzime şi sunt uzate în funcţiile digestive, în aceaşi măsură noi celule se
formează în interiorul criptelor şi iau locul celor uzate şi dispărute, aceasta fiind o consecinţă a
evoluţiei morfofiziologică a tubului digestiv de la insecte. În mezenteron substanţele nutritive
sunt aduse în stare de “chil”.
► Intestinul posterior (proctodeum) este alcătuit din trei părţi: - pilorul, în care se deschid
tuburile lui Malpighi (care au rol în colectarea substanţelor nocive, înlocuind astfel funcţia
renală, insectele neavând rinichi), partea medie – intestinul propriu-zis (ileum), tubuliform şi de
lungimi variabile (uneori se subdivide într-un intestin subţire numit ileum şi un intestin gros
numit colon) unde se defintivează absorbţia chilului şi partea posterioară – rectul, ca o dilataţie
globulară sau piriformă, în pereţii căruia se află papile rectale ce reţin şi usucă excrementele
solide şi care se termină prin anus. Partea anterioară a pilorului formează o supapă de închidere
prin proeminenţele epiteliale dinspre lumenul intestinal şi prin musculatura puternică dispusă sub
formă de sfincter, numită valvulă pilorică, care unidirecţionează circulaţia hranei.
Lungimea şi conformaţia tubului digestiv la insecte este variabilă în raport de hrană: la
speciile fitofage, lungimea sa întrece de 5-10 ori pe cea a corpului, iar la speciile zoofage este
28
Capitolul 2
mai scurt. De exemplu, la Dytiscus marginalis, specie carnivoră, tubul digestiv este de două ori
mai lung decât corpul, la cărăbuşii fitofagi este de şapte ori mai lung, iar la gândacii coprofagi de
peste 13 ori. La larve, în general, tubul digestiv este drept şi are lungimea corpului.
Glandele anexe sunt situate de-a lungul tubului digestiv, contribuind la realizarea
digestiei şi sunt reprezentate de: glandele salivare, epitelul peritrofic, unele glande endocrine (cu
funcţie dublă endocrină şi exocrină) şi glandele de excreţie. Glandele salivare sunt bine
dezvoltate, situate de o parte şi de alta a esofagului şi a guşii (2-3 perechi), fiecare glandă fiind
însoţită de un rezervor care secretă saliva. Toate glandele salivare confluează într-un singur canal
salivar, care se deschide la baza hipofaringelui, în cavitatea bucală. Ele lipsesc la unele insecte
zoofage. Cecumurile gastrice, prin epiteliul peritrofic, secretă enzime care ajută digestia şi
conduc substanţele asimilabile în sânge. Celulele glandulare hormonale endocrine care pot
interveni în digestie, în principal, sunt două: corpora allata (care secretă hormoni ce dirijează
năpârlirea, dar şi procesele trofice), şi corpora cardiaca (influenţează metamorfoza dar şi
metabolismul). Glandele de excreţie, inserate pe tubul digestiv, sunt tuburile lui Malpighi.
2.2.4. Sistemul circulator
Sistemul circulator este lacunar deschis şi este format din vasul dorsal, situat în sinusul
pericardial şi sânge, fiind lipsit de alte vase.
Figura 15. Sistemul circulator la insecte (schematic):

A-secţiune longitudinală (după Zander); B-secţiune transversală (după Janet); Ao-aortă; Co- inimă; Dd-diafragma
dorsală; Dv-diafragma ventrală; Lv-lanţul nervos ventral; Mr-muşchi radiali; Oe-oenocite; Ma-muşchi aliformi; Cp-
celule pericardiale; Td- tubul digestiv.
♦ Vasul dorsal, fusiform, întins din partea posterioară a abdomenului până la cap, este
închis posterior şi deschis anterior (fig. 15). Este alcătuit din două părţi: inima, un tub posterior
ca organ pulsator, situat în abdomen şi parţial în toarace şi aortă, care este un tub anterior, drept,
simplu şi de lungime invers proporţională cu cea a inimii, care se deschide în regiunea cefalică.
Inima este formată din mai multe dilataţii (cămăruţe) piriforme denumite ventriculite, care
comunică între ele prin orificii mărginite cu valvule îndreptate înainte şi care prin pulsaţiile
ritmice permit trecerea sângelui numai în sens postero-anterior.
La exterior, ventriculitele prezintă în partea bazală, câte o pereche de orificii numite
ostiole, înzestrate şi ele cu valvule şi prin care sângele din sinusul pericardial pătrunde în inimă,
dar nu şi invers. În locul unde se găsesc osteolele pe ventricul se formează o depresiune ca un fel
de gâtuitură. Numărul ventriculitelor este egal cu “n-1” (n = numărul segmentelor abdominale,
telsonul neavând ventriculit) fiind maxim de 9-10 şi minimum de un ventriculit (ord.
Mallophaga). Pereţii inimii sunt constituiţi din trei straturi. La exterior se află un strat
29
conjunctival, numit şi adventiţial. Urmează apoi o pătură musculară mijlocie, formată din fibre
musculare circulare cu o striaţie mai mult sau mai puţin evidentă, semn al mişcărilor ritmice şi
rapide. Spre interior se află intima sau endocardul, care căptuşeşte inima pe dinăuntru şi este
pătura de sarcolem. Inima este suspendată în sinusul pericardial de muşchii aliformi care
împreună cu muşchii proprii şi diafragma dorsală asigură pătrunderea sângelui din sinus în
inimă. În stare de repaus, diafragma dorsală este boltită în sus şi cavitatea pericardiacă este astfel
redusă.
♦ Sângele insectelor constituie, în general 20-25% (uneori chiar 40-50%) din masa
corpului şi este alcătuit dintr-o substanţă lichidă, omogenă, transparentă, mai mult sau mai puţin
vâscoasă, numită plasmă (hemolimfă) şi elemente celulare figurate – hemocite sau amoebocite.
El mai conţine săruri anorganice (sulfaţi, fosfaţi etc.) şi substanţe organice (nucleoproteine etc.).
Sângele este, de obicei incolor, iar culoarea (când există) este dată de plasmă, care poate fi
colorată în verde, galben, maro, roşu etc. Hemocitele se prezintă sub diferite forme: proleucocite
(generează noi hemocite), fagocite (ce digeră microorganismele străine), nefrocite, leucocite
glandulare etc. Sângele ocupă spaţiile dintre organe, sistemul circulator fiind lacunar deschis
(fără vase) şi constituie hemocelul corpului insectelor. La insecte, sângele nu conţine
hemoglobină şi ca atare nu are nici un rol în procesul de respiraţie, totuşi la larvele unor specii de
insecte care trăiesc în apele poluate, un mediu asfixiant cu puţin oxigen, aşa cum sunt larvele de
Chironomus, sângele conţine pigmenţi respiratori. Sângele când iese din corpul insectei printr-o
rană a tegumentului se coagulează în contact cu aerul, coagularea făcându-se prin închegarea
plasmei. Sunt unele insecte (în special din grupa coccinelidelor, crisomelidelor, meloidelor,
cantaridelor etc.) care atunci când simt că sunt atacate lasă să iasă din corpul lor un lichid gălbui,
mai ales prin articulaţia femurotibială, care nu este altceva decât plasma sângelui, care la aceste
insecte este toxic. Acest fenomen se cunoaşte sub denumirea de autohemoree. Efectul acestui
fenomen este că aceste insecte, inundate în sângele lor toxic, nu sunt mâncate de alte animale,
care le recunosc din experienţă.
În cavitatea generală a corpului insectelor pterigote, în afară de sânge se mai află organe
speciale legate de circulaţie: oenocitele şi celulele pericardiale. Oenocitele se găsesc în
apropierea stigmelor abdominale şi au rolul de a transporta lipoproteinele care iau parte la
formarea cuticulei tegumentului. Celulele pericardiale sunt grupe de celule care pot avea funcţie
de excreţie, aşa cum sunt nefrocitele sau care au rol de apărare, aşa cum sunt fagocitele.
Sângele insectelor este “rece”, ele fiind animale poikiloterme, temperatura sa şi a
organismului este variabilă, dependentă de cea a mediului, fenomen denumit heterothermie, ceea
ce face ca insectele iarna să fie într-o stare de hibernare sau diapauză hiemală.
Circulaţia sângelui este determinată de mişcările celor două diafragme, ale muşchiilor
ventriculitelor inimii, muşchilor aliformi şi ai abdomenului. Sub acţiunea ritmică a acestor
muşchi, pereţii inimii se dilată şi se contractă consecutiv, acte numite diastolă şi sistolă. În faza
de dilatare (diastolă), valvulele unui ventriculit se deschid şi sângele pătrunde în inimă, atât din
sinusul pericardial (prin osteolele ventriculitei), cât şi din cămăruţa posterioară, iar în faza de
contractare (sistolă) sângele este împins în ventriculitul din faţă, valvulele laterale şi cea
posterioară închizându-se, circulaţia având astfel un sens postero-anterior. Sângele ajunge în
aortă şi de aici în capsula cefalică, unde se varsă şi circulă în tot corpul (sinusul perineural,
sinusul perivisceral, aripi, picioare etc.), el scăldând toate organele şi umplând lacunele dintre
ele. În continuare, circulaţia sângelui este asigurată de contractarea diafragmelor şi a muşchilor
abdominali în sens ascendent şi antero-posterior. La unele insecte circulaţia sângelui este
completată de organe pulsatorii anexe (ca nişte inimi accesorii), denumite ampule (dorsale,
antenale, pedale), care facilitează pătrunderea şi circulaţia sângelui în apendice.
Pulsaţiile, ca mişcări ritmice ale inimii, sunt în număr variabil: de la 30 la 140/min., în
raport cu eforturile făcute şi temperatura mediului, fiind de 30-50 pulsaţii/min. în repaus şi 100-
140 pulsaţii/min. în activitate.
30
Capitolul 2
Rolul fiziologic al sângelui insectelor este complex: funcţia principală este transportarea
substanţelor nutritive în corp (funcţie trofică) şi a produselor de dezasimilaţie (funcţie de
excreţie), digerarea microbilor (funcţie de imunizare) şi conducere a hormonilor în organism
(funcţie endocrină).
2.2.5. Sistemul respirator
Sistemul respirator la insecte are o structura mai complexă decât a celui circulator,
deoarece în afara funcţiei de a asigura schimbul de gaze dintre organism şi mediu, mai are şi
rolul de a transporta oxigenul în corp până la locul unde se realizează respiraţia tisulară.
Majoritatea insectelor au o respiraţie de tip trahean. La unele larve acvatice este traheo-
branhială, iar la unele specii cutanată (tegumentară).
Sistemul respirator, în principal, este format dintr-un număr mare de trahei de origine
ectodermică, tuburi ramificate arborescent, anastomozate, de unde denumirea de sistem
respirator trahean. Traheile sunt invaginaţii ale tegumentului şi, ca atare, pereţii lor au aceleaşi
elemente structurale ca şi tegumentul. Aceste trahei comunică cu exteriorul prin orificii numite
stigme, situate lateral, câte o pereche pe metatorace, mezotorace şi pe fiecare segment abdominal
(pe pleure). Numărul de stigme este variabil: 10 perechi la ortoptere, coleoptere şi lepidoptere, 8
perechi la hymenoptere, 5-9 perechi la homoptere, 5-6 perechi la diptere etc.
Stigmele, numite şi stigmate sau spiracule, au o formă rotundă sau ovală, la exterior cu un
cadru chitinos, numit peritrem, urmat de un spaţiu numit atrium. La insectele din ordinul
Heteroptera, stigmele nu au peritrem, iar deschiderile au de obicei pe margine cili. Atriumul este
format din două camere despărţite printr-un perete transversal incomplet, de formă variată (ca un
capac, ca o vârşă etc.) care împiedică intrarea corpurilor străine în interiorul traheelor. Pereţii
atriumului sunt prevăzuţi cu perişori de filtrare, iar în partea posterioară atriumul este prevăzut
cu mecanismul de închidere şi deschidere a accesului spre trahei. Acest mecanism este acţionat
de doi muşchi, unul închizător şi unul deschizător, care acţioneză asupra unor piese chitinoase ce
se pot apropia sau depărta, îngustând sau lărgind orificiul trahean. Ele ajută şi la eliminarea (prin
evaporare) a apei din corp. La unele insecte stigmele sunt prevăzute şi cu glande peristigmatice
hidrofobe, care varsă în cavitatea atriumului un produs uleios, nemiscibil cu apa, care împiedică
udarea pereţilor şi pătrunderea apei în trahee.
Traheele sunt invaginaţii tegumentare tubuliforme pornind de la stigme şi ramificându-se
arborescnt în tot corpul. Tubul traheic este format din două straturi: la exterior matricea
(hipoderma tegumentului, formată dintr-un singur strat de celule, sprijinite pe membrana bazală)
şi la interior intima (corespunzătoare endocuticulei).
Pe partea dinspre lumen, traheea prezintă spirala traheeană sau tenidia (un filament de
chitină spiralat), care corespunde exocuticulei, apărând ca o spirală mai mult sau mai puţin
regulată, uneori cu mici ramificaţii, alteori cu dinţi sau asperităţi, care conferă o mare elasticitate
pereţilor traheeni şi menţine traheea deschisă permanent.
Traheele care pornesc din stigme se unesc şi formează trunchiurile traheale longitudinale,
laterale şi mediane, legate prin trahei anastomozate între ele, constituind baza sistemului
respirator prin trei ramuri: dorsală (deserveşte inima, musculatura şi tegumentul dorsal), ventrală
(deserveşte muşchii, tegumentul ventral şi regiunea lanţului nervos ventral) şi viscerală
(deserveşte organele situate în sinusul visceral). În segmentele toracice există o ramificaţie
suplimentară care duce aerul la piciore şi la aripi. Traheele care pleacă din atriumul stigmelor au
fiecare tot trei ramificaţii: dorsală (serveşte vasului dorsal); ventrală (asigură schimbul de gaze în
regiunea lanţului nervos) şi mijlocie (serveşte tubul digestiv, organele genitale etc.). Aceste
ramuri se subîmpart, dichotomic, în tuburi cu diametrul din ce în ce mai mic şi formează o reţea
vastă, alcătuită din traheide şi ramificaţiile lor numite traheole, cu diametrul de 1-2 µm şi cu
pereţii impermeabili pentru gaze şi lichide şi care pătrund în interiorul celulelor diferitelor
organe şi ţesuturi. Aceste traheole, în general se termină cu celule traheene, prin care se face
oxigenarea ţesuturilor întrucât pereţii acestora sunt permeabili pentru gaze şi lichide. La unele
31
insecte (albine, muşte etc.) tuburile traheene prezintă adesea dilatări, îndeosebi în regiunea
capului şi abdomenului, numite saci aerieni sau vezicule traheale, cu rol de rezervoare de aer în
timpul zborului şi care reduc greutatea specifică a corpului.
Larvele insectelor acvatice, au modificate unele apendice abdominale cu rol de branhii
traheale, ce permit trecerea oxigenului din apă în corp. Acestea au forma unui simplu filament
sau a unei plăci şi se găsesc pe părţile externe ale corpului, mai ales la exteriorul şi extremitatea
distală a abdomenului. Respiraţia la speciile inferioare (Collembola etc.) şi la formele parazite
(larvele de ţânţari etc.), cu tegumentul subţire, este cutanată.
2.2.6. Sistemul excretor
Substanţele toxice organismului (acidul uric, diferite substanţe anorganice etc.) sunt
evacuate prin organe specializate: tuburile lui Malpighi, corpul adipos şi celulele pericardiale,
care sunt principalele organe de excreţie ale insectelor şi mai puţin prin glandele labiale de la
apterigote.
♦ Tuburile lui Malpighi, anatomic sunt diverticule intestinale tubuliforme, iar fiziologic au
rol de rinichi. Ele se deschid, de obicei, la limita dintre mezenteron şi proctodeum, separat sau se
unesc câte două sau mai multe într-un mănunchi comun, iar capetele libere sunt închise. La unele
larve de lepidoptere şi coleoptere, tuburile lui Malpighi se deschid pe intestinul posterior, din
care extrag şi apa. Sunt de origine ectodermică, de forma unor tubuşoare lungi, ramificate sau
neramificate, de culoare neagră, brună sau verzuie. Partea lor liberă este în contact cu sângele din
mixocel, de unde absoarbe produsele de dezasimilaţie pe care le trec în proctodeum şi apoi le
elimină din corp, împreună cu excrementele, prin anus. Ele sunt constituite dintr-un epiteliu
unistratificat, format din celule mari, sprijinite pe o membrană bazală. Sunt înconjurate într-o
tunică proprie, prevăzută şi cu fibre musculare, care dau tuburilor mişcări viermiforme, facilitând
eliminarea produselor excretate. Structura celulelor, prin striaţile sale bazale şi prin platoul striat,
este caracteristică în general organelor excretoare de tip nefridian.
Numărul tuburilor lui Malpighi variază între 2 şi 160, în raport de hrană şi specie (la
diptere şi heteroptere se găsesc 4 tuburi, la coleoptere sunt 4-6 tuburi, iar la ortoptere şi odonate
numărul lor este de două). Rolul fiziologic al tuburilor lui Malpighi este eliminarea produselor de
excreţie cum sunt: produsele azotate, acidul uric, a sărurilor acestuia (uraţi de Na, K etc.) şi a
substanţelor anorganice (clorură de sodiu, oxalat de calciu, carbonat de sodiu, carbonat de calciu
etc.). La unele specii, ele au rol şi de organe secretoare de enzime şi chiar de organe luminoase
(unele diptere din familia Fungivoridae). La unele coleoptere (Lebia scapularis) şi chiar la
câteva specii din ordinul Planipennia, tuburile lui Malpighi secretă mătase, care este folosită la
construirea coconilor.
♦ Corpul adipos (sau ţesutul gras) este format din grupe de celule rotunde sau poliedrice,
albe, opace sau colorate, care se răspândesc în celom şi ocupă unele spaţii libere dintre organe,
fiind mai dezvoltat la larve (mai ales la larvele de vârstă înaintată a lepidopterelor) şi la stadiile
hibernante. Este format din celule mari şi cu roluri diferenţiate: în principal este reprezentat de
globulele uleioase (trofocite), îndeplinind funcţia de acumulator de substanţe grase şi nutritive,
iar o altă parte sunt reprezentate de celule cu uraţi (funcţionând ca un rinichi de acumulare) şi
oenocite (au formă de ciorchine şi sunt de culoare galbenă) care sunt situate în mixocelul
pterigotelor şi constituind depozite de ceară. În cazurile când insectele sunt în repaus sau nu se
hrănesc, corpul adipos acumulează diferite substanţe nocive din organism sub formă de cristale,
având rol de “rinichi de acumulare”. La unele specii de insecte din ordinele Homoptera şi
Heteroptera, în corpul gras se pot întâlni bacterii sau ciuperci simbiotice care se transmit în
majoritatea cazurilor de la o generaţie la alta prin infectarea ovarelor.
♦ Celulele pericardiale, situate în jurul inimii, absorb intens substanţele coloidale, fiind
două categorii: nefrocite (majoritatea), cu rol de a lua din sânge substanţele nocive şi fagocite, ce
pot îngloba mici corpuscule toxice.
32
Capitolul 2
La larve, unele substanţe de excreţie se depun şi în alte organe, în special sunt de menţionat
pigmenţii care se depun în tegument şi alţi produşi azotoşi din cuticulă şi care sunt îndepărtaţi cu
ocazia năpârlirii.
La unele insecte inferioare (ca larve parazite etc.) precum şi la unele larve acvatice,
eliminarea produselor de descompunere se face prin tegument, deci excreţia este cutanee.
2.2.7. Sistemul secretor
Sistemul secretor este reprezentat de glande exocrine şi endocrine.
Glandele exocrine secretă substanţe care prin canale speciale ajung la suprafaţa
organismului. Ele diferă ca origine şi funcţiune şi sunt repartizate pe diferite regiuni ale corpului,
cum ar fi: tegument, tubul digestiv, organele genitale etc. Glandele exocrine cele mai frecvent
întâlnite sunt:
 glandele cerifere secretă substanţe ceroase sub formă pulverulentă sau filamentoasă, de
culoare albă sau cenuşie, cu care insectele îşi acoperă corpul (afide etc.), ouăle
(lepidoptere etc.), fiind situate aproape pe tot corpul (homoptere), pe metatorace
(heteroptere), pe urosternitele 3-6 (albine) etc.;
 glandele laccipare secretă lacuri, un amestec de răşini şi ceară, care acoperă corpul
insectelor formând un fel de scut protector (se întâlnesc la unele specii de păduchi
ţestoşi);
 glandele sericigene sau fibroine secretă firul de mătase cu care omizile îşi construiesc
coconul, găsindu-se localizate mai ales în regiunea intestinului, în partea latero-ventrală.
Ca structură glandele sericipare sunt alcătuite din două tuburi lungi, care se unesc în
regiunea buzei inferioare. De la unele specii (Bombyx mori etc.), firul de mătase este
folosit în industria textilă;
 glandele salivare sunt localizate în diferite regiuni ale corpului, cu deschiderea canalelor
în faringe sau la baza buzei inferioare;
 glandele urticante secretă substanţe toxice ce sunt utilizate la apărare (larvele de
Euproctis chrysorrhoea, Lymantria dispar, Hyphantria cunea etc.);
 glandele producătoare de venin sunt localizate la extremitatea abdomenului, secreţia lor
având tot cu rol de apărare sau atac. La origine sunt glande salivare modificate şi se
găsesc mai ales la himenoptere (Aphis, Bombus etc.);
 glandele odorifere secretă substanţe odorante, plăcut mirositoare (Aromia etc.);
 glandele atractante a căror secreţie atrage sexul opus în timpul copulării (feromonul
atractant sexual), fiind întâlnite mai ales la unele lepidoptere, coleoptere etc.;
 glande repulsive, emană substanţe cu miros neplăcut şi care au rol de apărare, ca la
ploşniţe. Adesea substanţele rău mirositoare, produse mai ales de glandele pigidiale, la
coralide, pun inamicii pe fugă. Brahinidele, pausidele şi ozenidele (din ordinul
Coleoptera) aruncă această secreţie sub formă de nouraşi caustici, care conţin acid formic
la coralide, sau iod la pauside;
Glandele endocrine (cu secreţie internă) sunt lipsite de canale speciale de secreţie şi îşi
varsă conţinutul direct în sânge, produsele lor “hormonii” fiind transportaţi în tot corpul şi
influenţând metabolismul, creşterea, năpârlirea şi reproducerea insectelor:
 glandele neurosecretorii ale ganglioniilor cerebroizi, secretă “hormonul creierului”, care
dirijează creşterea şi dezvoltarea la insecte, el acţionând prin intermediul “glandelor
protoracale” şi “corpora cardiaca”;
 glandele protoracale (sau de exuviere) secretă hormonul ecdysona, care asigură
năpârlirea la larve şi favorizează dezvoltarea lor;
 corpora allata, glandă situată în capsula cefalică, posterior faţă de ganglionii cerebroizi,
sub forma a doi lobi, secretă hormonul juvenil (acesta este antagonist cu hormonul
ecdysona), care controlează procesele de metamorfoză, histoliză, histogeneză, precum şi
33
alţi hormoni care influenţează creşterea şi dezvoltarea insectelor. Această glandă secretă
şi un hormon gonadotrop, care regleză creşterea şi dezvoltarea gonadelor;
 corpora cardiaca este situată tot în capsula cefalică, de o parte şi de alta a esofagului, în
faţa glandei corpora allata, de care este legată fiziologic şi apoi cu vasul dorsal şi sistemul
nervos central. Rolul său este mai puţin cunoscut, presupunându-se că reglementează
activitatea glandelor protoracale şi metamorfoza insectelor.
2.2.8. Sistemul nervos şi organele de simţ

Sistemul nervos al insectelor este destul de dezvoltat, păstrând trăsăturile sistemului nervos
scalariform de la celelalte grupe de artropode, el fiind ganglionar şi este format din trei diviziuni:
sistemul nervos central (al vieţii de relaţie), sistemul nervos simpatic (visceral) şi sistemul nervos
periferic (senzorial).
►Sistemul nervos central constituie principala diviziune a sistemului nervos al insectelor
şi este format din trei părţi: ganglionii cerebroizi sau supraesofagieni (creierul sau cerebrum),
masa nervoasă subesofagiană şi catena ganglionară scalariformă toraco-abdominală.
♦Ganglionii cerebroizi alcătuiesc creierul insectelor. Anatomic, creierul este plasat în
capsula cefalică. Morfologic, este format din trei perechi de ganglioni (proveniţi din ganglionii
primelor trei segmente embrionare): protocerebrum (situat deasupra esofagului şi inervând
ochii), deutocerebrum (inervează antenele) şi tritocerebrum (plasat sub esofag, inervând faţa şi
labrum). Creierul este centrul nervos căruia i se supune, în general, activitatea tuturor
ganglionilor din corp.
♦Masa nervoasă subesofagiană, situată tot în capsula cefalică dar sub esofag, coordonează
funcţiile organelor bucale şi a glandelor salivare, este alcătuită din trei porţiuni: mandibură,
maxilară şi labială.
♦Catena ganglionară scalariformă toraco-abdominală este formată, în general din 3
perechi de ganglioni toracici şi 8 perechi de ganglioni abdominali, structură întâlnită la speciile
inferioare şi larve, iar la majoritatea insectelor se observă o concentrare a ganglionilor. Procesul
de concentrare se observă în primul rând la ganglionii din capsula cefalică şi la cei din partea
posterioară a abdomenului. Astfel, la larvele de albină sunt 3 perechi de ganglioni toracici şi 8
abdominali, pe când la adult se păstreză numai 2 perechi de ganglioni toracici şi 5 perechi
abdominali. Tendinţa de cefalizare duce până la unirea tuturor ganglionilor într-o masă nervoasă
situată în capsula cefalică, aşa cum se întâlneşte la unele coleoptere, heteroptere, larve de diptere
etc. Fiecare pereche de ganglioni este legată de ganglionii din segmentele învecinate prin fibre
nervoase longitudinale (conective) şi fibre transversale (comisuri) ce leagă ganglionii aceluiaşi
segment, ansamblul constituind un fel de scară, de unde denumirea de “sistem nervos
scalariform”. De la ganglionii sistemului nervos central se ramifică în tot corpul nervii, care sunt
sensitivi şi motori.
►Sistemul nervos simpatic sau visceral este alcătuit din trei părţi: sistemul stomatogastric
(care se leagă de tritocerebrum prin nervul recurent, inervând mezenteronul, inima şi alte
organe); simpaticul ventral nepereche, prezent la numeroase insecte (lepidoptere etc.), ce
inervează partea ventrală a corpului, traheile şi stigmele; sistemul simpatic caudal, legat de
simpaticul nepereche, inervând partea posterioară a corpului (regiunea posterioară a tubului
digestiv şi organele genitale).
►Sistemul nervos periferic sau senzorial este alcătuit din: cordoane nervoase senzitive (de
la receptorii din tegument care primesc excitaţiile din mediul extern şi până la ganglioni) şi
cordoane nervoase motoare (de la ganglioni prin nervul motor care transmit răspunsul către
muşchi). Drumul parcurs de excitaţia nervoasă de la periferia corpului spre centrul nervos şi de la
acesta la muşchi, constituie “arcul reflex”, prin care se realizează legătura dintre organe şi corpul
insectelor cu mediul înconjurător.
34
Capitolul 2
2.2.9. Aparatul reproducător

Majoritatea insectelor au reproducere sexuată prin gamogeneză, cu sexele separate
(masculi şi femele) şi foarte puţine specii sunt asexuate.
Aparatul reproducător este alcătuit din glandele sexuale (sau gonade) situate în regiunea
abdominală, lateral sau dorsal faţă de tubul digestiv, din căile genitale, care se deschid pe partea
ventrală a segmentul 8 sau 9 abdominal, în general prin orificiul genital şi organele anexe. La
speciile superioare gonadele sunt perechi, iar apterigotele au mai multe perechi de gonade.
►Aparatul genital mascul este format din testicule, canale deferente cu vezicule seminale,
canalul median ejaculator, penisul numit şi edeagus şi glandele anexe.
Testiculele generează celulele sexuale masculine (spermatozoizii). Un testicul este alcătuit
din 1 (coleoptere etc.) şi până la 100 de foliculi spermatici, care pot avea formă tubulară sau
globuliformă, aranjaţi în general sub formă de pieptene sau de ciorchine, al căror epiteliu
generează celulele sexuale. Un folicul cuprinde patru zone în care celulele sexuale sunt în
diferite stadii de dezvoltare. În profunzime se află germarium, zonă în care are loc
spermatogeneza celulelor mascule primitive sau spermatogonii. De aici ele trec în zona de
creştere, în care spermatogoniile cresc în mărime şi se dezvoltă în spermatocite de gradul 1 şi 2.
În zona reducerii cromatice, de diviziune, spermatocitele sunt supuse diviziunii reducţionale şi
dau naştere spermatidiilor. Ultima zonă este zona transformărilor, unde spermatidiile se
transformă în spermatozoizi. Cele două testicule se continuă cu câte un canal deferent tubuliform
(spermiduct), variabil ca lungime şi care, uneori, are nişte umflături amplasate distal (vezicule
seminale), cu rol de rezervor pentru spermatozoizi. Canalele deferente se unesc în canalul
ejaculator, care se termină cu penisul de natură chitinoasă, acesta fiind organul copulator. În jurul
deschiderii urosternitului 9, unde se găseşte penisul, se află organele perifalice, ca accesorii
genitale externe şi care facilitează copulaţia. Glandele anexe, tubulare, pereche, se deschid la
punctul de unire al canalelor deferente şi ele formează o secreţie vâscoasă care intră în
compoziţia spermei, ajutând vehicularea spermatozoizilor.
►Aparatul genital femel este constituit din ovare, oviducte laterale, oviduct comun, vagin,
vulvă, glande anexe, receptaculul seminal şi punga copulatoare. Ovarele, în număr de două, sunt
aşezate de o parte şi de alta a tubului digestiv şi sunt alcătuite din 1-2 500 tuburi ovariene
(ovariolele), care secretă celulele sexuale femele (ovulele).
O ovariolă prezintă trei zone distincte. În partea distală se află zona numită germarium, în
care se formează elementele de reproducere. În acestă zonă oogoniile se înmulţesc până la stadiul
de ovocite. Acestea trec apoi în vitelariu, care este partea cea mai dezvoltată a ovariolei, unde
ovocitele sunt înconjurate de un epiteliu folicular. Tot aici ovulele se încarcă cu vitelus după
modelul centrolecitic, apoi foliculul secretă chorionul (învelişul protector al oului), rămânând
mici orificii care formează micropilii. În final, aici aflându-se ouăle formate şi celule nutritive.
Urmează apoi pedicelul, care este partea bazală a ovariolei şi prin care trec ouăle spre oviductele
laterale. Ovarele se continuă cu 2 oviducte laterale, care se unesc în oviductul comun, terminat
distal cu vaginul, ce se deschide la exterior prin vulvă. La unele specii de insecte, vaginul se
transformă în uterus, loc care serveşte la dezvoltarea progeniturii. Glandele anexe se deschid la
partea anterioară a vaginului şi formează lichidul vâscos care ajută la transportul ovulelor, la
lipirea ouălor pe substrat etc. Receptaculul seminal este o pungă cu pereţii musculoşi, care
comunică cu vaginul printr-un canal special. Acesta funcţionează ca un rezervor pentru
spermatozoizi, care fecundează ouăle pe măsura trecerii lor în vagin. Receptaculul seminal
prezintă o importanţă deosebită pentru speciile monocoitice, la care împerecherea are loc o
singură dată, chiar dacă depunerea ouălor este mult eşolonată în timp, aşa cum este la albine,
termite etc. Punga copulatoare este un loc de depozitare iniţială a spermatozoizilor, fiind situată
la majoritatea insectelor deasupra vaginului, rareori ventral, aşa cum este la lepidoptere. Ea
serveşte la preluarea spermei în timpul copulaţiei, comunicând cu exteriorul printr-un orificiu
situat în partea anterioară a vaginului. Din punga copulatoare spermatozoizii trec în receptaculul
seminal.
35

Capitol - 2 ENTOMOLOGIE

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitol - 2 ENTOMOLOGIE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Entomologie generală

Figura. 1. Schema articulaţiei dicondile a

Figura 2. Schema alcătuirii corpului la insecte:

2.1. MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

2.1.1. Capul şi apendicele capului

Figura 3. Capul la insecte:

După poziţia pe care capul şi organele bucale o au faţă de orizontalitatea corpului, se

Figura 4. Poziţia capului la insecte:

Apendicele capsulei cefalice sunt reprezentaţi prin:

Figura 5. Antena la insectă:

Figura 6. Tipuri de antene la insecte:

Figura 7. Aparat bucal pentru rupt şi masticat la blatide (Blatta orientalis):

maxilelor diferă în funcţie de regimul alimentar al insectelor. La insectele fitofage, maxilele au

Figura 8. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt la heteroptere:

Marea adaptabilitate a insectelor la diferite regimuri alimentare şi modalităţi de preluare a

Figura 9. Segmentul toracal la insecte:

nevertebratelor. În toracele insectelor se mai găsesc şi un anumit număr de muşchi extensori şi

Figura 10. Picior de insectă (Blatta):

Figura 11. Tipuri de pretarse:

Figura 12. Schema nervaţiunii unei aripi:

La insectele primitive toate nervurile longitudinale îşi au originea în două trunchiuri

anterioară a aripilor posterioare, care se agaţă de îndoitura pe care o prezintă marginea

Figura 13. Forme de abdomen la insecte:

În stadiul embrionar, cu excepţia ultimului segment, toate segmentele sunt prevăzute cu

2.2. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR

2.2.2. Sistemul muscular

♦Faringele, cu structură variată, este mai dezvoltat la insectele sugătoare, în el

Figura 15. Sistemul circulator la insecte (schematic):

2.2.8. Sistemul nervos şi organele de simţ

2.2.9. Aparatul reproducător

S-ar putea să vă placă și