Angajatii sunt actantii principali in orice societate, cu atat mai mult rolul lor fiind important daca

ne referim la institutii publice. Un angajat operativ inseamna un dosar rezolvat repede, un

serviciu de calitate oferit intr-un timp scurt. Birocratia existenta in acest moment in toate
institutiile de stat se datoreaza, mai mult sau mai putin, si angajatilor. Lipsa de comunicare
intrainstitutionala, din comoditate as indrazni sa spun, mai degraba decat din lipsa de resurse
sau de procedura, face ca mersului la o institutie publica sa-i fie alocat o zi intreaga. Sunt
institutii publice in cadrul carora trebuie date 2 cereri, la 2 ghisee alaturate. Evident ca intr-o
societate a secolului XXI ar fi fost normal ca cele doua ghisee sa colaboreze intre ele si clientul,
solicitantul serviciului sa nu fie nevoit sa stea la doua randuri de exemplu.
Dar dincolo de aceasta problema care speram ca se va rezolva intr-un viitor cat mai apropiat, o
problema la fel daca nu chiar mai serioasa o constituie selectia personalului. Cum are loc acest
lucru la nivelul Uniunii Europene? Cine sunt cei mai potriviti angajati si cine ii alege? Pe baza
caror criterii?
Statutul functionarilor publici este reglementat prin lege. Ei sunt diferiti de angajatii din sectorul
privat, care au mai multa libertate, cel putin asa ar putea parea la o prima vedere. Desi principiile
de baza sunt in mare aceleasi, functiile publice presupun in primul rand o responsabilitate
crescuta.
In functie de studiile necesare pentru ocuparea lor, functiile sunt impartite pe trei clase, a treia
fiind functionarii care nu au decat studii medii. De asemenea, distingem mai multe tipuri de
functionari publici, gratie atributiilor pe care le au de indeplinit potrivit fisei postului.
“Principiile care stau la baza organizării carierei în funcţia publică sunt următoarele:
a) competenţa, principiu potrivit căruia persoanele care doresc să acceadă sau să
promoveze într-o funcţie publică trebuie să deţină şi să confirme cunoştinţele şi aptitudinile
necesare exercitării funcţiei publice respective;
b) competiţia, principiu conform căruia confirmarea cunoştinţelor şi aptitudinilor necesare
exercitării unei funcţii publice se face prin concurs sau examen;
c) egalitatea de şanse, prin recunoaşterea vocaţiei la cariera în funcţia publică a oricărei
persoane care îndeplineşte condiţiile stabilite potrivit legii;
d) profesionalismul, principiu potrivit căruia exercitarea funcţiei publice se face cu
respectarea principiilor prevăzute de lege;
e) transparenţa, potrivit căruia autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a pune la
dispoziţie tuturor celor interesaţi informaţiile de interes public referitare la cariera în funcţia
publică.
Literatura de specialitate defineşte recrutarea funcţionarilor publici ca fiind procesul de
identificare şi atragere a personalului calificat pentru ocuparea posturilor şi/sau funcţiilor publice
vacante.
Activitatea de recrutare, ca subiect de studiu pentru managementul instituţiilor publice, conţine
un program alcătuit din patru etape:
• analiza cerinţelor postului vacant;
• întocmirea specificaţiilor aferente activităţii în postul liber;
• cercetarea posibilităţilor privind locurile unde pot fi găsiţi posibilii candidaţi;
• atragerea candidaţilor pentru posturile care urmează a fi ocupate.
Tot literatura de specialitate defineşte selecţia ca fiind un ansamblu de procese de analiză a
calităţii şi a pregătirii profesionale a candidaţilor, în scopul numirii pe posturi şi/sau funcţii publice
în administraţie a funcţionarilor publici necesari.”