LITERATURA ROMÂNA DE LA 1848

„Darul de căpetenie al lui Kogălniceanu e de a fi avut spirit critic, atunci când lumea nu-l avea;
de a-l fi avut în formă constructivă, ardentă, fără sarcasm steril“. G. Călinescu

DACIA LITERARĂ
Una dintre iniţiativele care evidenţiază spiritul critic constructiv al lui Mihail
Kogălniceanu (1817-1891) a fost înfiinţarea revistei „Dacia literară», în 1840.
În articolul program, intitulat Introducţie, Kogălniceanu subliniază, mai întâi, meritele
publicaţiilor care apăruseră până la acea dată în Principate. Sunt amintite: „Curierul românesc“
al lui I. Heliade Rădulescu, „Albina românească“ înfiinţată de Gh. Asachi, ambele apărute în
1829, primele publicaţii româneşti. Kogălniceanu găseşte însă că acestea şi altele („Curierul de
ambe sexe", „Alăuta românească", „Gazeta de Transilvania", „Foaie pentru minte, inimă si
literatură“) au un caracter local: „Albina" este prea moldovenească, „Curierul", cu dreptate
poate, nu prea ne bagă în seamă, „Foaia inimii", din pricina unor greutăţi deosebite, nu este în
putinţă de a avea împărtăfire de înaintările intelectuale ce se fac în ambele principaturi.
Ţelul mărturisit al „Daciei literare" este de a fi o revistă în care să publice scriitori din toate
ţinuturile româneşti. Semnificativ este, în această direcţie, numele revistei: „Dacia" este
denumirea care cuprinde în sine toate ţinuturile româneşti.
Revista îşi propune să susţină creaţia originală românească, să descurajeze imitaţiile şi
traducerile mediocre. Kogălniceanu exprimă acest deziderat într-o formulă cu valoare maximă: „
Traducţiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cât vom pute această manie ucigătoare a
gustului original, însuflețirea cea mai preţioasă a unei literaturi".
Sunt sugerate în cuprinsul lntroducției şi sursele de inspiraţie pentru o literatură naţională,
originală: istoria naţională, peisajul românesc, folclorul autohton.
Critica, se consemnează în Introducţie, va fi obiectivă: „Critica noastră va fi nepărtinitoare;
vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi a arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăţile
noastre literare".
Înfiinţată din nevoia de a avea o literatură originală, întemeiată pe conştiinţa unităţii nea-
mului, „Dacia literară" îşi fixează aşadar ca ţel: realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi
o literatură comună pentru toţi.
„Dacia literară" a generat în literatura română un curent naţional, de nuanţă romantică
(dacă luăm în considerare sursele de inspiraţie recomandate), care se va materializa în creaţiile
literare ale epocii.
• „Dacia literară" este, aşadar, un moment de sinteză în evoluţia presei literare româneşti.
Ideile cuprinse în Introducţie se încadrează într-o doctrină literară, care poate fi dedusă dintr-o
serie de lucrări teoretice (articole, studii) ale scriitorilor din epoca numită paşoptistă (de la 1848,
anul Revoluţiei), ale cărei limite sunt, cu aproximaţie, 1830-1860. Este perioada romantică din
istoria literaturii române. Aşa cum s-a întâmplat şi în alte părţi (în special în răsăritul Europei,
dar nu numai aici), romantismul românesc nu are un caracter omogen, deşi se pot identifica unele
elemente comune tuturor creatorilor din epocă: militantism (conştiinţa artistică este subordonată
conştiinţei civice), idealism, inspiraţia din istoria naţională şi folclorul autohton, evocarea naturii
patriei, prezenţa unor elemente de artă clasică (sau neoclasică-iluministă) alături de cele
romantice, chiar în creaţia aceluiaşi scriitor etc.
2.AUTORI. OPERE
• Proza epocii de la 1848 este reprezentată de Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu,
Alecu Russo, Nicolae Bălcescu şi alţii.
Costache Negruzzi (1808-1868) a scris proză memorialistică (Cum am învăţat
româneşte), a cultivat genul epistolar, alcătuind fiziologii-descrieri de tipuri umane (Fiziologia
provincialului), specie clasică, nuvele istorice, în care se îmbină perspectiva romantică cu cea
realistă (Alexandru Lăpuşneanul, Sobieski şi românii) etc.
Mihail Kogălniceanu, îndrumător cultural, ulterior om politic, a scris şi proză: povestirea
(nuvela) Iluzii pierdute, romanul (neterminat) Tainele inimii şi o replică la una din scrisorile lui
Negruzzi, Fiziologia provincialului în Iaşi.
Lui Alecu Russo (1818-1859) i-a fost atribuit celebrul poem în proză (alcătuit în versete de
inspiraţie biblică), Cântarea României.
Nicolae Bălcescu (1819-1852), revoluţionarul, este şi autorul cărţii Românii supt Mihai-
Voievod Viteazul, lucrare istorică, având însă virtuţi literare. Tudor Vianu îl include, în Arta
prozatorilor români, între scriitorii retorici.
• Poezia, modalitate de expresie cultivată cu predilecţie în romantism, este reprezentată de
Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Andrei Mureşanu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie
Bolintineanu etc.
Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) a fost una dintre personalităţile de seamă ale epocii,
făcând figură de întemeietor în multe domenii ale culturii: cultivarea limbii (Gramatica româ-
nească, publicată la Sibiu, în 1828). publicistică („Curierul românesc", 1829; „Gazeta Teatrului
Naţional", 1835; „Curierul de ambe sexe", 1837 etc.), teatru şi muzică (fondează, împreună cu I.
Câmpineanu, în 1833, Societatea fdarmonică, al cărei scop era să asigure cultura limbei româ-
neşti şi înaintarea literaturii, întinderea muzici vocale şi instrumentale în Prinţipat şi, spre aces-
tea, formarea unui Teatru Naţional). In timpul Revoluţiei de la 1848 a făcut parte din guvernul
provizoriu şi a redactat Proclamaţia de la Izlaz.
Şi-a imaginat opera, în chip romantic, într-un proiect uriaş, intitulat Biblicele, care cuprinde
patru cicluri: Biblice (texte inspirate din Vechiul Testament), Evanghelice (Noul Testament),
Omul social (drame, epopei, balade, poezie cu temă pariotică), Omul individual (lirica de
inspiraţie intimă). Poezia lui Heliade conţine specii diferite, romantice şi clasice: elegia —
Dragele mele umbre, balada — Zburătorul (capodopera creaţiei sale poetice); epopeea —
Mihaida (a realizat doar două cânturi), Anatolida sau Omul şi forţele (epopee cosmogonică,
din care n-a scris decât cinci cânturi); fabula — Măcieşul şi florile, Muştele şi albinele, Un
muieroiu şi o femeie etc.
De la Vasile Cârlova (1809-1831) ne-au rămas doar cinci poezii, în care ideea şi
sentimentul — consideră Dimitrie Popovici, în Romantismul românesc — nu forţează, în
expresia lor, limba, lucru rar în epocă: Păstorul întristat (amestec de motive romantice şi
neoclasice, dezvoltând tema iubirii), Înserarea (poezie cu caracter descriptiv, în stilul poetului
romantic francez A. de Lamartine), Ruinurile Târgoviştei (o meditaţie inspirată de ruine, motiv
preromantic), Rugăciune (o invocaţie către Dumnezeu, vizând viitorul ţării), Marşul [oştirii
române], despre care Dimitrie Popovici scria: „... este, alături de Deşteptarea României a lui
Alecsandri şi de Răsunetul lui Andrei Mureşanu, tot ce s-a creat mai de seamă în literatura
română în acest gen şi poate fi comparată fără rezerve cu Marseilleza sau cu Imnul
revoluţionarilor greci de Rigas Velestinlis... “
Andrei Mureşanu (1816-1863) autorul poeziei Un răsunet, care a devenit imn naţional
(pe muzica, se pare, a lui Anton Pann), a fost în mod deosebit apreciat de Eminescu, servindu-i
drept model pentru un personaj în câteva încercări de poem dramatic.
În opera lui Grigore Alexandrescu (1814-1885) există poezii de factură clasică: epistole
(Epistolă către Voltaire, Epistolă DJ.C.), satire (Satiră. Duhului meu), fabule (Toporul şi pădu-
rea, Şoarecele şi pisica, Câinele şi căţelul, Lupul moralist, Boul şi viţelul etc.). A scris şi poezie
în manieră romantică: meditaţii (Umbra lui Mircea. La Cozia, Trecutul. La Mănăstirea Dealu,
Răsăritul lunii. La Tismana), elegii (Suferinţa, Când dar o să guşti pacea, încă o zi etc.).
Dimitrie Bolintineanu (1819-1872) a debutat în 1843, cu elegia (în stil romantic) O fată
tânără pe patul morţii, publicată în „Curierul de ambe sexe". în 1865, scriitorul a alcătuit o se-
lecţie din vasta sa opreră poetică, pe care a publicat-o în două volume, cu titlul Poezii de D.
Bolintineanu atât cunoscute cât şi inedite, cuprinzând Florile Bosforului, după modelul lui
Victor Hugo, Orientale, Legende istorie, cu binecunoscutele texte: Cea de pe urmă noapte a
lui Mihai cel Mare, Muma lui Ştefan cel Mare, Mircea cel Mare şi solii, Daniel Sihastru
etc.; Basme, care conţine baladele Fata din Dafin, Făt-Frumos, Mihnea şi baba etc.;
Macedonele (care cuprinde poezii inspirate din viaţa păstorească a aromânilor, poetul însuşi
fiind aromân); Reverii; Diverse. După cum se observă, ansamblul este romantic. Dimitrie
Bolintineanu a încercat şi poemul epic amplu (Sorin, Traianida, Conrad), dar şi teatrul Mihai
Viteazul condamnat la moarte — dramă în trei acte., Alexandru Lăpuşneanul — dramă în
trei acte etc.). Este autorul romanelor sentimentale (un pionier în acest gen), Manoil şi Elena.

Epoca de la 1848 este dominată de personalitatea lui Vasile Alecsandri (1821-1890), poet,
dramaturg şi prozator. Poetul s-a impus prin ciclurile Doine, Pasteluri (capodopera creaţiei sale
poetice), Legende, Ostaşii noştri. Teatrul lui cuprinde drame (Despot-Vodă, Fântâna
Blanduziei, Ovidiu) şi comedii (ciclul Chiriţelor: Chiriţa în Iaşi, Chiriţa în provinţie,
Cucoana Chiriţa în balon; Iaşii în carnaval etc.). G. Călinescu considera că partea cea mai
durabilă a creaţiei lui Alecsandri este proza: Buchetiera de la Florenţa (nuvelă romantică),
Istoria unui galbân şi a unei parale (o fantezie cu caracter dramatic, cu accente de satiră
socială), Dridri (roman abia început), Balta-Albă (aventura unui occidental în spaţiul precarei
civilizaţii româneşti) etc.
• Dramaturgia epocii de la 1848 constituie un domeniu în care conştiinţa civică s-a mani-
festat cu precădere. Interesul scriitorilor s-a orientat în două direcţii: crearea unei dramaturgii
originale, V. Alecsandri fiind acela care a contribuit, prin piesele sale (comedii, drame,
scenete), la deschiderea apetitului pentru creaţia originală; fondarea unei instituţii care să susţină
efortul creator, Teatrul Naţional (Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi
au fost directori ai Teatrului Naţional din Iaşi).
S-au remarcat, prin interesul faţă de constituirea unei dramaturgii originale, pe lângă
Alecsandri, Costache Negruzzi (Doi ţărani şi cinci cârlani, Muza de la Burdujeni), Dimitrie
Bolintineanu (vezi mai sus) şi alţii.

3.COSTACHE NEGRUZZI(1808-1868)
„Prin nuvela Alexandru Lăpuşneanul, Negruzzi devine primul scriitor epic de seamă al
literaturii noastre” - Tudor Vianu
3.1.Personalitatea scriitorului
Publicist, traducător, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice româneşti,
neegalată până astăzi, Costache Negruzzi este un deschizător de drumuri în literatura română
modernă, „un clasic al romantismului“(Al. Piru).
C. Negruzzi trăieşte şi se formează într-o perioadă de renaştere naţională, fiind alături, în
acţiunile culturale şi literare, de mai tinerii M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo.
Scrierile publicate în periodicele vremii („Albina românească, „Curierul de ambe sexe,
„Foaie pentru minte, inimă şi literatură, „Dacia literară, „Propăşireaş.a.) au fost adunate în
volumul Păcatele tinereţelor (1857). Volumul cuprinde poezii, proză, opere originale şi traduceri
orânduite în patru cicluri: Amintiri de juneţe (cu două nuvele romantice, o povestire umoristică şi
un basm localizat — Toderică), Fragmente istorice, Neghină şi pălămidă (poezii), Negru pe alb
- Scrisori la un prieten (inaugurând astfel genul epistolar). C. Negruzzi este primul scriitor
modern din Moldova şi întemeietorul nuvelei istorice.
Negruzzi este iniţiatorul unor specii literare inedite în acel moment în literatura română, cum
ar fi: primul model de literatură memorialistică (fragmentul Cum am învăţat româneşte); nuvela
romantică (Zoe; O alergare de cai)„anecdotul istoric Aprodul Purice" (apărut în 1837, fragment
din proiectata epopee Ştefaniada); prin schiţa portretistică din Reţetă şi Fiziologia provincialului
(1840), Negruzzi este întâiul observator social, înainte de Vasile Alecsandri. Fabulosul şi
proverbialul din poveştile lui Creangă sunt prefigurate în Scrisoarea XII (Păcală şi Tândală,
1842), precum și caracterul evocator din scrierile lui Mihail Sadoveanu. Teatru - Cârlanii, Doi
ţărani şi cinci cârlani, Muza de la Burdujeni, jucată pe scena Teatrului Naţional din Iaşi.
Negruzzi a fost preocupat şi de problemele limbii într-un număr de patru scrisori, intitulate
Critică, pe temeiul cunoaşterii limbii vorbite, a textelor vechi; preocupat şi de creaţia folclorică
(Păcală şi Tândală), a grupat proverbele pe teme (ca şi A. Pann în Povestea vorbei).
Scriitor plin de spirit, în opera lui Negruzzi sunt prezente ironia şi umorul, vorbirea în
sentinţe şi aforisme ca la clasici.
Aflat la temelia literaturii modeme, în opera sa se reflectă modalităţile artistice ale epocii,
clasice şi romantice.

3.2.ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL- prima nuvelă istorică românească

Prin nuvela Alexandru Lăpuşneanul, C. Negruzzi a devenit un scriitor clasic.

Nuvela a apărut în 1840 în revista „Dacia literară”, în primul număr, cu titlul Scene istorice
din cronicele Moldaviei, Alexandru Lăpuşneanul, confirmând dezideratul exprimat de Mihail
Kogălniceanu în articolul-program (Introducţie).
Nuvela prezintă un episod din istoria Moldovei — cei cinci ani ai celei de a doua domnii a
lui Alexandru Lăpuşneanu (1564—1569), în fragmente simetrice, gradate dramatic şi de maximă
concentrare.
Păstrând liniile generale ale cronicii lui Grigore Ureche, Negruzzi a operat unele modificări
(amplifică acţiunea, introduce personaje care se integrează firesc în operă).
Toate acţiunile lui Alexandru Lăpuşneanul urmăresc menţinerea şi creşterea autorităţii
domnitorului, în interesul ţării, împotriva marii boierimi feudale, frământate de intrigi şi de lupte
pentru domnie.
Cele patru capitole ale nuvelei, prin mottouri cu titluri semnificative, rezumă subiectul: I - Dacă
voi nu mă vreţi, eu vă vreu, II - Ai să dai samă, Doamnă!', III - Capul lui Moţoc vrem... IV - De
mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu.
Subiectul urmează o desfăşurare ascendentă şi o clasică evoluţie a momentelor.
In centrul nuvelei, scriitorul îl aşază pe domnul Moldovei, toate celelalte personaje, dar şi
acţiunile prezentate fiind orientate spre reliefarea caracterului acestuia.
 Apreciat constant drept un erou romantic, prin calităţi de excepţie şi defecte extreme, con-
struit pe baza antitezei romantice, eroul lui Negruzzi este un personaj complex, bine
individualizat.
George Călinescu aprecia că „Lăpuşneanul apare ca orice om viu şi întreg şi impresia
ultimă a cititorului e mai puţin a unui portret romantic cât a unei puternice creaţii pe deasupra
oricărui stil de şcoală, precum şi faptul că echilibrul între convenţia romantică şi realitatea
individului e minunea creaţiei lui Negruzzi".
Toţi cercetătorii operei lui Negruzzi au relevat arta compoziţiei, dramatizarea acţiunii, de-
păşind simpla narare a faptelor din cronica lui Ureche.
Negruzzi se distanţează de cronică utilizând dialogul, prin care pune în lumină mişcarea
psihologică a personajului.
Faptele voievodului, ajuns din nou pe tronul Moldovei, campania de exterminare a boierilor
trădători, iertarea pe care o cere, cu pocăinţă, boierilor, leacul de frică oferit gingaşei şi miloasei
doamne, aruncarea lui Moţoc în mâinile mulţimii furioase pun în lumină un domn absolut, un
tiran al epocii medievale, care acţionează pentru întărirea autorităţii domneşti şi slăbirea puterii
boierilor. Negruzzi a înţeles astfel „spiritul cronicii române şi a pus bazele unui romantism
pozitiv, scutit de naive idealităţi" (G. Călinescu).
Negruzzi împinge în prim-plan faptele să vorbească, printr-o concizie clasică, într-un
dialog viu, de o rară autenticitate. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fină observaţie a
gesturilor, a mimicii, se dezvăluie toată adâncimea omenească, toată mişcarea psihologică a
viitorului tiran încă din primul capitol. Scena dialogată a întâlnirii dintre Alexandru Lăpuşneanul,
hotărât să vină pe tronul Moldovei pentru a doua oară, şi solia de boieri alcătuită din vornicul
Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarii Spancioc şi Stroici conturează conflictul puternic dintre
domn şi boierii trădători, evidenţiind trăsătura fundamentală a Lăpuşneanului, voinţa neclintită
de a domni, impunându-şi ferm autoritatea.
Dialogul exprimă atitudini vizibile, starea sufletească a eroilor în timpul vorbirii (asigură
caracter scenic).
Lăpuşneanul îi primeşte protocolar şi rezervat, silindu-se a zâmbi (expresia feţei). Atitudinea
boierilor exprimă o oarecare independenţă căci se închinară până la pământ, fără a-i săruta
poala, după obicei (gest semnificativ).
Replicile se succedă viu, într-un ritm alert, încrucişându-se, punând în evidență siguranţa de
sine şi atitudinea provocatoare a domnului, care-i face pe duşmanii săi să-şi dezvăluie ostilitatea
şi adevăratele intenţii.-(Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării şi am venit s-o mântui, ştiu
că tara m-aşteaptă cu bucurie.)
Ultima parte a replicii declanşează răspunsul învăluit în viclenie al lui Moţoc şi răspunsul
dur, ferm, autoritar, încărcat de furie şi ură abia stăpânită a Lăpuşneanului, exprimat în replici
scurte, tăioase, care pun în lumină trăsăturile esenţiale ale acestuia: impulsivitatea, firea violentă,
fără scrupul în politică, neîngăduinţa în înfruntarea cu boierii. Cuvintele au rămas memorabile,
devenind sentenţioase: Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu... şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc
pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră.
Negruzzi însoţeşte replicile de observaţiile asupra fizionomiei personajului, care reflectă
trăirile interioare ale eroului (...a cărui ochi scânteiară ca un fulger). Interogaţiile şi exclamaţiile
personajului, retezarea tăioasă a vorbelor interlocutorului său, succesiunea rapidă, dintr-o răsu-
flare, a răspunsurilor Lăpuşneanului exprimă ritmul stării sufleteşti a personajului. Vorbirea lui
devine dramatică, trăită la cote înalte ale simţirii omeneşti.
Cu o intuiţie psihologică notabilă, Negruzzi îşi lasă personajul să se dezlănţuie într-o furie şi
o mânie gâlgâitoare, dezvăluind paroxismul momentului trăit prin amănunte fizionomice: Rădea;
muşchii i se suceau în râsul acesta, şi ochii lui hojma clipeau.
Lăpuşneanu dovedeşte o cunoaştere sigură a oamenilor, dar şi o abilitate politică remarca-
bilă, cruţându-1 pe Moţoc, pentru că îi este trebuitor, ca să se mai uşureze de blestemele
norodului. Scena aceasta adaugă alte trăsături ale domnitorului: duritatea, luciditatea, ironia
necruţătoare.
Partea a IlI-a, cea mai dramatică din nuvelă (punctul culminant), începe într-o linişte şi o
atmosferă cuvioasă, la mitropolie, unde domnul şi boierii ascultau sfânta liturghie. Scena e
pregătită minuţios, într-o gradare ascendentă de amănunte, prevestind contrastul cu uciderea
celor 47 de boieri (antiteza romantică).
Scriitorul îşi avertizează cititorul: împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea, era
îmbrăcat cu toată pompa domnească... Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi, cu
plăselele de aur, iar printre bumbii dulămii se zărea o za de sârmă.
Lăpuşneanul, ca un mare actor, îşi va regiza cu mare rigurozitate mişcările, urmărind
efectele ca pe o scenă din care răzbate viaţa.
Folosirea verbului impersonal amplifică proporţiile reale, tensionând momentul, învăluind
totul într-o atmosferă miraculoasă: Se spune că în minutul acela el era foarte galben la faţă, şi
că racla sfântului ar fi tresărit. Este momentul în care Lăpuşneanul domină magistral, stăpân
desăvârşit al artei disimulării. Personajul este un excelent actor, dovedind inteligenţă, tact, un
echilibru interior desăvârşit. El foloseşte, în scopul câştigării încrederii totale a boierilor ce-1
urau şi se temeau de el, argumente hotărâtoare; nu numai gesturile, mişcările, expresia feţei, dar
mai ales extrase din Biblie, anume alese. Scriitorul îşi lasă eroul să se mişte singur, fără nicio
intervenţie, obiectivând total acţiunile personajului.
Scena uciderii boierilor, a dialogului dintre Lăpuşneanul şi Moţoc retraşi lângă o fereastră,
capătă viaţă într-un tablou plin de mişcare ce se derulează aievea (verbe la imperfectul durativ).
Cinismul, luciditatea, sângele rece, tonul sarcastic în faţa scenei sângeroase, comportamentul faţă
de Moţoc, dispreţuitor şi cinic, dezvăluie o structură diabolică.
Observator pătrunzător, autorul are „intuiţia sufletului colectiv; momentul psihologic, al
descumpănirii maselor, întrebate despre dorinţele lor, e mai puternic prins decât scenele «tari»“
(Şerban Cioculescu).
Pentru prima dată în literatura română, C. Negruzzi surprinde psihologia colectivă.
Mulţimea adunată la poarta curţii domneşti, se întărâta din mult în mai mult. Dezorientată,
neştiind să-şi exprime doleanţele, prostimea rămase cu gura căscată... Venise fără să ştie pentru
ce au venit şi ce vrea. Începu a se strânge în cete, cete, şi a se întreba unii pe alţii ce să creadă.
Apoi, ca într-un şuvoi, toate glasurile se făcură un glas şi el striga: Capul lui Moţoc vrem!

Stilul este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu câte un calificativ (mârşavul curtezan,
ticălosul). Predomină naraţiunea şi dialogul pe fondul realist al acţiunii. Prin reconstituirea
istorică, prezentarea unui erou de excepţie, utilizarea antitezei, nuvela aparţine romantismului.
Sobrietatea stilului, obiectivitatea relatării, concizia sunt trăsături clasiciste ale nuvelei. Limbajul,
cu elemente de factură populară, este plastic şi expresiv (a şugui, gloată, norod, sărind ca un om
ce calcă pe un şarpe). Depăşind stilul cronicăresc, Negruzzi reţine numai atmosfera creată de
folosirea stilului arhaic (plecară de fugă, dasă larmă, burzuluiseră, să nu ne zapciască); culoarea
locală: descrierea sălii de ospăţ, a veştmintelor.

Numele lui Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul, care „ar fi
devenit o scriere celebră ca şi Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei
limbi universale“ (G. Călinescu).

4. VASILE ALECSANDRI(1821-1890). Personalitatea scriitorului

Alecsandri a fost, la timpul său, aşa cum a arătat cu luciditate Titu Maiorescu, scriitorul
reprezentativ al românilor în perioada organizării moderne a statului şi a constituirii culturii ro-
mâne ca sinteză între naţionalitate şi europenism.
Activitatea de scriitor a lui Alecsandri acoperă aproape toate genurile şi speciile literare. El
face figură de întemeietor în multe domenii literare. Se poate aminti faptul că este autorul primei
culegeri de poezii populare şi că a avut o contribuţie decisivă la impunerea dramaturgiei
naţionale: „Nu ştiu dacă am creat teatrul naţional, mărturisea scriitorul, dar ştiu că i-am adus un
mare concurs".
Pentru generaţii de români, Vasile Alecsandri este, în primul rând, poet, un poet care şi-a
servit patria prin versuri înflăcărate, i-a cântat frumuseţile, i-a evocat trecutul, a valorificat
filonul folcloric etc.
După George Călinescu, poeziile din primul ciclu publicat, Doine (volumul Doine şi
Lăcrămioare, 1853), vădesc intuiţia scriitorului, care a ştiut să creeze versuri pe teme folclorice,
într-o metrică populară: „... nici spiritul lui Alecsandri, nici acela al contemporanilor nu erau cu
mult desprinse de sensibilitatea folclorică, încât singura cale dreaptă rămânea a înnoirii acestei
simţiri". Dintre piesele care se individualizează în acest ciclu pot fi menţionate Baba Cloanţa,
Sora şi hoţul, Andrii-Popa, Altarul mănăstirii Putna, Groza (preţuită de Maiorescu), Strigoiul
etc.
Ciclul Lăcrămioare conţine, în special, poezii erotice. Acelaşi Călinescu observă că erotica lui
Alecsandri, „mai profundă în intenţii, rămâne senzuală şi zaharată“, iar alteori convenţională,
cu imagini în care se face „mare risipă de vorbe. Foarte cunoscută este poezia Steluţa, text în
care autorul îşi cântă suferinţa provocată de moartea iubitei (Elena Negri); poezia s-a bucurat de
succes în epocă şi a fost pusă pe muzică: Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie, / Stea dulce
şi iubită a sufletului meu!

• Ciclurile Legende şi Legende noui pot fi considerate fragmente de epopee naţională. Alecsandri
a încercat să confere eroilor exemplaritatea mitică: Dumbrava Roşie. Alte texte sunt modelate de
fabulosul folcloric: Legenda ciocârliei, Legenda lăcrămioarei şi chiar Dan, căpitan de plai.

4.1. PASTELURI
Ciclul Pasteluri cuprinde cele mai realizate texte lirice scrise de Alecsandri. Pastelurile au
fost elaborate, în cea mai mare parte, între 1867 şi 1869, şi au apărut (cu două excepţii — 39 de
texte) în „Convorbiri literare”. Alecsandri este creatorul acestei specii lirice descriptive în
literatura română.
Tablourile de natură înfăţişate sunt, în general, lipsite de sublim; poetul evită muntele şi
marea, evocând peisaje care se plasează undeva între deal şi câmpie (zona natală, Mirceşti), o
natură echilibrată sub raportul temperaturii şi al formelor de viaţă vegetală.
S-a pus deseori întrebarea care este sursa lirismului acestui ciclu poetic unitar.
Paul Cornea consideră că „modalitatea Pastelurilor este, până la un punct, a
impersonalităţii..şi că, spre deosebire de predecesori, de Cârlova, Mumuleanu, Alexandrescu
şi Heliade, la care natura „se constituia ca o dependenţă umană, nuanţând, reverberând şi
amplificând o stare sufletească“, la Alecsandri ai impresia „că peisajul se detaşează de scriitor
şi există independent de el“. Deosebirea ar fi aşadar de la romantism la clasicism, „de la natura
ca metaforă — la natura ca subiect al poeziei, de la proiecţia sensibilităţii în exterioritatea lumii
— la înregistrarea obiectivă a universului, cu armoniile, ritmurile şi dinamismul lui irezistibil''.
Impersonalitatea ţine de o filozofie senină, pe care Alecsandri o împărtăşea, fără să o
conceptualizeze, o filozofie străbătută de elan vital şi „optimism cosmic“ (Paul Cornea). Această
filozofie care străbate universul Pastelurilor implică regularitatea ciclurilor naturii şi armonia
întregii firi.
Natura este înfăţişată aşadar în succesiunea anotimpurilor. După preambulul reprezentat de
Serile la Mirceşti (text care nu este propriu-zis un pastel), poetul evocă toamna, când oaspeţii
caselor noastre, cocostârci şi rândunele pleacă spre alte zări, când bruma se depune în luncă şi
cad frunzele, când apar nouri negri şi corbi iernatici şi iarna vine, vine pe crivăţ călare! (Sfârşit
de toamnă).
Urmează iarna: ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară, creând senzaţia unei ninsori
totale, a unui sfârşit de lume; există însă, din fericire, clinchetele de zurgălăi ale săniei care
alungă sinistra presimţire (Iarna).

Gerul –Vasile Alecsandri

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire

Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte

Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,

Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fețe de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare

Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scotând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin', îndeamnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!