Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Psihologie si

Stiintele Educatiei, Brasov

Psihologie juduciară

Nume: Letca(Popa)Mirela-Elena

Anul: III

Titular: Dr. Adriana SAMSON

 Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum
acesta se manifestă şi acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social.
Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de
specialişti care într-un fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror decizii
au influenţă asupra vieţii celor aflaţi sub incidenţa legii. Aceasta reprezintă, de fapt, o
îmbinare între psihologia generală şi psihologia socială, fiind aplicată la domeniul
infracţionalităţii ca formă specifică de activitate umană.Ea evidenţiază condiţiile şi factorii
care determină desfăşurarea vieţii psihice. Studiind natura psihicului uman şi procesualitatea
acestuia, precum şi modalităţile sale specifice de manifestare, psihologia generală, ca ştiinţă,
elaborează un sistem de concepte psihologice corespunzătoare.
Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a
comportamentelor umane implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială).
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea
judiciară (infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.),
modul în care aceste caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale
interacţiunii lor în cele trei faze: faza preinfracţională, infracţională propriu-zisă şi
postinfracţională.
Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihologiei judiciare sunt:
* factorii determinanţi ai comportamentului infracţional;
* mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea infracţională;
* particularităţile psihologice ale personalităţii criminale;
* mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activităţii
infracţionale;
* psihologia victimei;
* psihologia mărturiei judiciare;
* modalităţile de acţiune criminoinhibitivă la nivel social;
* structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;
* utilitatea tehnicilor psihofiziologice în stabilirea mărturiei adevărate;
* explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;

Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie, care prin
natura activităţii lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale, decid asupra
soartei acestora şi le ajută să se încadreze sau să se reîncadreze în societate.

COMPORTAMENTUL

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia

judiciară cercetându-l sub toate aspectele sale normale sau deviante. Comportamentul
reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a unei persoane într-o
împrejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în
funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau
contextul social (în care se include şi prezenţa celorlalţi) la care orice persoană răspunde prin
acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelaţie atât cu particularităţile
situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale.
La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt
rezultanta configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare,
în interiorul sistemului atitudinal are loc o selecţie, în urma căreia este desemnată şi
promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai profunde în forma de comportament dată.
Înţelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod
necesar cunoaşterea motivelor care o animă, precum şi a scopurilor sale care prefigurează şi
orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor şi a scopurilor,
comportamentul uman se află în conexiune directă cu conştiinţa sub al cărei control este.
O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat,
dobândit al acestuia. În procesul interacţiunii oamenii îşi furnizează reciproc modele
comportamentale corespunzătoare tot atâtor categorii de activităţi:
* activităţi necesare existenţei noastre, cum ar fi: învăţarea mersului, a vorbirii, a
alegerii şi preparării hranei etc.;
* activităţi necesare integrării în comunitatea în care trăim: învăţăm să salutăm,
să ne comportăm civilizat, să ne îmbrăcăm conform tradiţiei sau modei, să ajutăm, să
respectăm etc.;
* activităţi inutile şi chiar dăunătoare atât pentru persoană cât şi pentru
comunitate: consumul de alcool, fumatul, minciuna, farsele grosolane, practicile infracţionale
de tot felul, de la micile răutăţi ca bârfa, calomnia, însuşirea unor bunuri care aparţin altora,
până la comportamentele grave ce intră sub incidenţa legii etc. (Dumitrescu, 1991).
Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă umană, prin
învăţare înţelegând orice achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra
comportamentului nostru modificându-l. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl
au recompensa şi sancţionarea, care contribuie fie la facilitarea noilor achiziţii, fie la
eliminarea celor necorespunzătoare (este vorba de condiţionarea operantă skineriană - metodă
descoperită de curentul behaviorist de învăţare a comportamentului). Ea ocupă un rol
important în învăţarea şi elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există şi alte
metode cu acelaşi grad de importanţă utilizate de factorul uman în procesul de învăţare.
Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în
materie de comportament. Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie. Media o
constituie comportamentul conformist, în raport cu normele şi reglementările sociale, iar
comportamentul deviant ca abatere, semnifică deviaţiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a
tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau
infracţionalitate.Comportamentele deviante, în marea lor majoritate se învaţă prin imitaţie.
Primele “succese” ale unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificaţii, dar şi
incitaţii pentru învăţare din partea celui care imită.

DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA

Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale.

Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa
(denumită şi “devianţă penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate
deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil. În orice societate şi în orice
moment al evoluţiei ei există devianţă. Dincolo de grupurile infracţionale care încalcă
normativul penal, există marea masă a populaţiei care se abate de la exigenţele convenţionale
sau morale. Nici un individ nu se supune şi nu se poate supune tuturor exigenţelor normative
ale unei societăţi. Comportamentul lui în funcţie de anumite criterii, poate lua forme de
devianţă socială sau de delincvenţă.
Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil
de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în
cadrul unui sistem social.
Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele
dreptului penal, ea este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive
pentru securitatea indivizilor şi grupurilor.