CARACTERE GENERALE ALE VIRUSURILOR SI BACTERIILOR

VIRUSII

Definitie
Se estimeaza ca exista peste 400 de virusuri distincte care infecteaza omul, iar spectrul
manifestarilor clinice, epidemiologice si patogenice care rezulta in urma infectiilor virale este foarte
vast.
Virusurile sunt unice in cadrul agentilor infectiosi. Caracteristicile majore care le diferentiaza
de celelalte microorganisme sunt:
- dimensiunea redusa (20-300 nm) care le permite sa traverseze filtrele bacteriologice pastrandu-
si infectiozitatea
- genomul viral poseda un singur tip de acid nucleic, fie ADN (dezoxiribovirusuri), fie ARN
(ribovirusuri) sunt total dependente de celula vie, fie eucariota, fie procariota, pentru replicare
si existenta
- nu poseda ribozomi sau aparat propriu de sinteza a proteinelor, mitocondrii sau sursa proprie
de energie, deci sunt metabolic inerte in afara celulei gazda desi unele virusuri poseda enzime
propri ca, de pilda, ARN sau ADN polimeraza, ele nu pot amplifica si reproduce informatia in
propriul genom in absenta celulei gazda.
Virionul (corpusculul elementar sau viral) reprezinta unitatea virala infectioasa intacta, inerta
in afara celulei gazda.
Virusurile pot parazita celule umane, vegetale, bacteriene, fungice, parazitare si ale insectelor.

Morfologie
Dimensiune
Unitatea de masura a dimensiunii virale o reprezinta nanometrul (1nm=10-9 m).
Virusurile cu importanta clinica au dimensiuni cuprinse intre 20-30 nm (picornavirusuri) pana
la 300 nm (poxvirusuri). Ele sunt vizibile numai prin  microscopie electronica. In contrast, bacteriile
au aproximativ 1000 nm iar eritrocitele 7500 nm in diametru.
Metodele de masurare a dimensiunii virionilor sunt:
- ultrafiltrarea care este o filtrare prin membrane de colodiu cu pori de marime cunoscuta,
- observarea la ME in comparatie cu particule de referinta, de dimensiuni standard (particule de
latex),
- ultracentrifugarea datorita corelatiei intre rata de sedimentare si dimensiunea virionilor.
Forma
Prin examinare la ME, virionii prezinta o diversitate de forme: sferica (v.gripale, v.paragripele,
adenovirusurile), paralelipipedica (poxvirusurile), de cartus (v.rabic), de bastonas (v.mozaicului
tutunului, fagii filamentosi), de spermatozoid (bacteriofagii) etc.

Structura
Cunoasterea structurii virusurilor reprezinta o etapa importanta in identificarea acestora.
Structura de baza, obligatorie, a virionului o reprezinta nucleocapsida constituita dintr-un miez
(core) de acid nucleic = genomul viral, protejat (inconjurat) de un invelis proteic numit capsida.
Virusurile formate numai din nucleocapsida se numesc virusuri neinvelite sau neanvelopate
(nude).
Virusurile care prezinta pe langa nucleocapsida si un invelis extern lipoproteic, derivat din
membrana citoplasmatica a celulei gazda, peplos sau anvelopa se numesc virusuri invelite
(anvelopate).
1
 a) Genomul viral este constituit dintr-un singur tip de acid nucleic, fie ADN fie ARN
(niciodata ambii acizi nucleici !) care contine intreaga informatie genetica necesara replicarii virusului
si care reprezinta suportul infectiozitatii virusului.
Molecula acidului nucleic (indiferent daca este ADN sau ARN) poate fi simplu spiralata (ss)
sau dublu spiralata (ds), liniara sau circulara, continua sau segmentata.
Acidul nucleic al tuturor virusurilor ADN, cu exceptia parvovirusurilor, este ds
(hepadnavirusurile au ADN partial ds cand nu sunt in timpul replicarii).
Acidul nucleic al tuturor virusurilor ARN, cu exceptia reovirusurilor, este ss.
In cazul virusurilor ARNss, genomul contine acid nucleic care poate fi cu polaritate pozitiva
(+), caz in care poate actiona direct ca ARNm (mesager) in interiorul celulei infectate, sau poate fi cu
polaritate (-), caz in care trebuie transcris de o enzima asociata virusului, ARN-transcriptaza, intr-un
ARN cu polaritate (+) = “imaginea in oglinda”.
Marimea genomului viral se coreleaza cu marimea capsidei sau anvelopei. Astfel virusurile
mari au un genom de dimensiuni mari care contine cateva sute de gene si codifica un numar relativ
mare de proteine (poxvirusurile, herpesvirusurile, etc)
Virusurile mici au un genom de dimensiuni reduse care contine doar 3 sau 4 gene si codifica
un numar mic de proteine.
b) Capsida virala este un invelis format din numeroase unitati proteice numite capsomere.
Aceste capsomere sunt, de obicei, proteine de dimensiuni mici care se autoasambleaza in structuri
capsomerice mari iar in final se asambleaza sub forma capsidei virale.
Capsomerele individuale pot fi puse in evidenta prin microscopie electronica. Fiecare
capsomer trebuie sa posede o anumita structura chimica ce ii permite sa se asambleze cu capsomere
asemanatoare pentru a forma o structura complexa cum este capsida.
Cea mai simpla structura care poate fi construita in acasta maniera este simetrica si include 2
tipuri de simetrie a capsidelor:
-helicoidala (helicala), cu aspect tubular;
-icosaedrica, cu aspect sferic.
Tipurile nesimetrice de capside sunt reprezentate de:
- capside cu simetrie binara (icosaedrica-helicala)
- virusurile cu organizare complexa
Functiile capsidei:
1. asigura forma caracteristica virionului
2. protejeaza acidul nucleic viral
3. la virusurile neinvelite, fixeaza virionul de receptorii specifici de pe celula gazda.
c) Peplosul sau anvelopa reprezinta o membrana cu structura similara membranei
citoplasmatice a celulei gazda. Aceasta membrana contine lipide, proteine si lipoproteine.
Pe suprafata acestei membrane se gasesc formatiuni specifice virale, codificate de virus:
1. spiculi (“peplomere”) de natura glicoproteica. Au functia de adsorbtie si penetrare in
celula gazda.
2. factori de fuziune. Se gasesc sub forma inactiva (FO) iar sub actiunea proteazelor
celulei gazda se scindeaza generand forme active (F1,F2). Au functia de initiere a infectiei.
3. proteina M (matrix) captuseste fata interna a anvelopei (frecvent la virusurile ARN
cu polaritate negativa).
La unele virusuri, faciliteaza asamblarea, iar la altele, asigura mentinerea formei (exemplu:
rhabdovirusuri).

Functiile invelisului:
a) asigura atasarea virusurilor anvelopate (invelite) la celula gazda
2
 b) de protectie - Rolul protector al invelisului viral este anihilat de tratamentul cu
solventi lipidici (eter, cloroform, saruri biliare), rezultand inactivarea particulei virale. Permite
clasificarea virusurilor in:
-eter-sensibile = virusurile invelite
-eter-rezistente = virusurile neinvelite
Proteine functionale-enzime
Numarul de gene care constituie genomul unor virusuri este redus, de aceea sinteza proteinelor
enzime codificate de virus este limitata. Sinteza lor este importanta pentru replicarea genomului viral.

Clasificarea virusurilor (Taxonomia)

Taxonomia virala actuala desparte ribovirusurile (genom ARN) de dezoxiribovirusuri (genom
ADN). In aceste diviziuni, virusurile se grupeaza (de la simplu la complex) in tulpini, specii, genuri,
subfamilii si familii, dupa criteriul inrudirii in secventa nucleotidelor din genom.
Familia este desemnata cu sufixul VIRIDAE. Apartenenta la o familie presupune o origine
comuna si caractere comune care nu se intalnesc la alte grupuri de virusuri.
Subfamilia este denumita cu sufixul VIRINAE.
Genul este denumit cu sufixul VIRUS si este constituit din specii care au in comun caracterele
familiei dar au si particularitati proprii care le diferentiaza de alte grupuri de virusuri ce apartin
aceleiasi familiii.
Specia se exprima fara sufix, denumirii de “virus” adaugandu-se numele intreg. Este definita
ca fiind grupuri de tulpini virale care se deosebesc intre ele prin prezenta unor gene ce codifica aceste
deosebiri dar au asemanari genomice si antigenice.
Criterii taxonomice
1. Proprietatile virionului: dimensiuni, forma, prezenta peplosului
2. Proprietatile genomului: tipul de acid nucleic (ADN sau ARN), numarul de spire
(simplu sau dublu spiralat = s.s / d.s), liniar sau circular (L / C), sensul de transcriere sau
polaritatea (pozitiva, negativa sau ambele = ambisens), dimensiunea genomului.
3. Replicarea virala: strategia replicarii, transcriptie, translatie, modificari
posttranslationale, asamblarea si eliberarea virionilor progeni.
4. Proprietatile proteinelor virale: numar, secventa de aminoacizi, greutate moleculara,
functie (transcriptaze, reverstranscriptaze, hemaglutinine, neuraminidaze )
5. Proprietati fizico-chimice: stabilitate termica, rezistenta la pH, radiatii, detergenti,
solventi.
6. Proprietati biologice: spectrul gazdelor naturale ( bacterii, plante, animale vertebrate
sau nevertebrate) si experimentale, tropism celular, transmisie prin vector, relatii serologice.

Replicarea (multiplicarea) virala

Virusurile prezinta un inalt grad de parazitism intracelular si sunt inerte metabolic pana cand
infecteaza o celula susceptibila. In celula gazda, virusurile se replica redirectionand mecanismele
biochimice ale celulei spre formarea de componente pentru noi particule virale.
Genomul viral
Virusurile mari au, de obicei, acid nucleic cu greutate moleculara crescuta si care are
capacitatea de a codifica un numar mare de proteine;  de aceea, aceste virusuri codifica un numar mare
de enzime implicate in replicarea lor.
Virusurile mici au un acid nucleic cu greutate moleculara scazuta si un potential de codificare
limitat, de accea codifica doar unele din proteinele lor structurale si utilizeaza cel putin cateva enzime
ale celulei gazda, pentru propria replicare.
Replicarea virusurilor parcurge urmatoarele secvente:
3
 1. recunoasterea celulei gazda
2. adsorbtia (atasarea ) virusului de celula gazda
3. penetrarea (patrunderea) virusului in celula gazda
4. decapsidarea virusului
5. sinteza macromoleculara:
a) biosinteza ARNm precoce si a proteinelor precoce = proteine-enzime
b) replicarea genomului viral
c) biosinteza ARNm tardiv si a proteinelor tardive = proteine structurale
6. eliberarea virionilor progeni din celula gazda

Recunoasterea celulei gazda

Pentru a infecta o celula, virusul trebuie, in primul rand, sa recunoasca celula care ii permite
replicarea. Acest proces este realizat datorita existentei unor situsuri receptor-specifice (de natura
proteica) situate pe suprafata externa a particulei virale. Aceste situsuri reactioneaza specific cu
receptori corespunzatori (de natura glicoproteica sau glicolipidica) de pe suprafata celulelor “tinta”.
Astfel, prin aceasta interactiune precisa de tip “cheie-broasca” se explica faptul ca anumite virusuri
prezinta tropism pentru anumite gazde si pentru anumite tesuturi ale gazdei respective.

Atasarea virusului de celula gazda

Atasarea virusurilor este specifica si implica legarea situsurilor receptor-specifice de receptorii
specifici aflati pe membrana citoplasmatica a celulei gazda.
a) Structurile de atasare ale virusului pot fi:
- capsomerele capsidei, prezente la virusurile neanvelopate
- glicoproteinele, ce reprezinta proiectii ale invelisului viral, la virusurile anvelopate.
b) Receptorii specifici de pe membrana citoplasmatica a celulei gazda sunt constituenti
normali ai acesteia.
Multiplele interactiuni dintre proteinele virale de atasare si receptorii celulei gazda, ataseaza
ferm virusul de celula gazda. Aceste interactiuni pot reprezenta mecanismul “tragaci” (declansator) in
urma caruia este eliberata nucleocapsida in celula gazda.

Penetrarea sau patrunderea virusului in celula gazda (internalizarea)

Dupa atasarea la celula gazda, virusul trebuie sa penetreze membrana celulara externa si sa
elibereze genomul viral in mediul intracelular, pentru replicare. Penetrarea se poate realiza prin 3
mecanisme, in functie de structura virusului:
o fuziunea invelisului viral la membrana celulara externa, cu eliberarea ulterioara a
acidului nucleic viral,
o viropexia (pinocitoza) - internalizarea intregului virion si fuziunea ulterioara cu o
membrana interna vacuolara, pentru eliberarea acidului nucleic viral
o penetrarea directa - virusurile lipsite de membrana lipidica par sa treaca direct prin
membrana citoplasmatica externa.
Fuziunea este mecanismul de internalizare folosit de paramyxovirusuri (v. rujeolic). Aceste
virusuri poseda o “proteina de fuziune” ce mediaza fuziunea intre lipidele virale si ale membranei
celulei gazda.
Viropexia se bazeaza pe existenta la nivelul membranei celulelor de mamifere a unei proteine
(clathrina) care este implicata si in patrunderea unor molecule esentiale (substante nutritive, hormoni)
in celule.

Decapsidarea si migrarea acidului nucleic la locul replicarii

4
 Decapsidarea consta in indepartarea sau distrugerea capsidei virale astfel incat genomul viral
sa devina accesibil mecanismelor de transcriptie si translatie. In multe cazuri, penetrarea si
decapsidarea se produc sub forma unui proces unic. Astfel, in cursul traversarii membranei
citoplasmatice, unele virusuri sufera alterari la nivelul structurii capsidei, aceste alterari facilitand
intrarea acidului nucleic in citoplasma.
In cazul virusurilor lipsite de anvelopa, se poate produce fuziunea cu lizozomi, astfel incat
decapsidarea se realizeaza prin enzimele lizozomale.
Sinteza macromoleculara. Biosinteza componentilor virali
Eliberarea virusului din celula gazda
In urma proceselor descrise mai sus, se realizeaza maturarea si se pun premizele eliberarii noii
particule virale din celula gazda. Aceasta din urma etapa se poate realiza prin doua mecanisme:
eliberarea prin inmugurire si eliberarea prin liza celulara.
In cazul virusurilor eliberate prin inmugurire, o parte din proteinele virale sunt transportate la
nivelul membranei celulare externe a celulei gazda, iar alte proteine structurale virale se cantoneaza la
nivelul membranei celulare interne. Proteinele si acidul nucleic se asambleaza si proemina prin
membrana celulara. Aceasta proeminenta (“mugure”) este apoi desprinsa si un nou virion este eliberat.
Adesea, in cazul virusurilor eliberate prin inmugurire, procesul descris mai sus se repeta succesiv,
astfel incat o celula gazda elibereaza valuri succesive de noi particule virale.
Eliberarea prin liza celulara presupune asamblarea completa a virionului in citoplasma celulei
gazda si eliberarea sa prin liza si moartea celulei respective.

Relatia virus-organism gazda.

Interactiunile intre virus si celula gazda sunt de o deosebita importanta, in sensul ca ele pot
influenta 3 aspecte esentiale :
- producerea infectiei
- tipul de infectie
- efectul final (deznodamantul) asupra gazdei.

A. Factorul viral - patogenitate, virulenta

Termenul de patogenitate se refera la gradul de severitate al bolii cauzate de un microorganism
in comparatie cu cele cauzate de alte microorganisme (de ex. patogenitatea virusului rabic este mai
mare decat cea a virusului rujeolic).
Termenul de virulenta se refera la gradul de severitate al bolii cauzate de o tulpina in
comparatie cu alte tulpini ale aceluiasi microorganism. Adesea virulenta sau absenta acesteia la un
microorganism pot fi dependente de portini extrem de reduse ale genomului. Altfel spus, o atenuare a
virulentei se poate obtine in unele cazuri printr-o mutatie punctiforma. Aceste aspecte sunt de mare
importanta pentru prepararea vaccinurilor specifice precum si din punct de vedere epidemiologic si
terapeutic.
Un alt factor viral important il constituie doza infectanta care uneori joaca un rol important, in
sensul ca o concentratie ridicata de virus poate determina o imbolnavire chiar atunci cand virulenta nu
este ridicata.

Efectul citopatic
Multe virusuri distrug celula in care se replica generand uneori aspecte caracteristice atat in
vivo cat si in vitro, desemnate ca efect citopatic.
Liza celulara. In unele cazuri, sub influenta proteinelor virale precoce (enzime) sinteza unor
componente celulare poate fi afectata (oprita sau modificata). De asemenea, in cursul replicarii active
5
a unor virusuri, se pot produce acumulari intracelulare de proteine capsidale care pot determina o
inhibitie a biosintezei proteice virale si celulare. In consecinta se produce moartea celulara urmata de
liza cu eliberarea unui numar mare de virioni.
Fuziunea celulara. Proteinele de fuziune implicate in patrunderea unor virusuri in celula pot
cauza si formarea de celule gigante multinucleate (sincitii). In aceste cazuri, virionii trec de la o celula
la alta fara a necesita liza celulara.
Corpii de incluziune. Incluziunile pot fi localizate intranuclear si / sau
intracitoplasmatic. Natura lor este diferita in functie de agentul infectant :
- agregate de virioni maturi
- modificari degenerative, etc.
Modificarea antigenelor suprafetei celulare. Inducerea sintezei unor antigene celulare
modificate este valabila mai ales in cazul virusurilor eliberate prin inmugurire. La suprafata celulei
infectate apar astfel antigene codificate de genomul viral care functioneaza ca veritabili markeri si
expun celulele respective atacului sistemului imun al gazdei.

B. Factori legati de gazda

Celulele pot fi infectate cu conditia existentei receptorilor specifici membranari.
In cazul patrunderii virusului in celula “tinta”, el trebuie sa se replice activ pentru a produce
infectia, fapt ce nu se poate realiza decat cu conditia ca mediul celular intern sa fie propice initierii
primului ciclu replicativ. Elementele implicate la acest nivel nu sunt inca pe deplin elucidate dar se
pare ca temperatura si activitatile biochimice celulare sunt de importanta majora. In conditii
suboptimale, replicarea virala poate fi totusi initiata rezultand insa particule virale incomplete cu
capacitate scazuta de a infecta alte celule.
Alti factori legati de organismul gazda sunt:
- Varsta - poate influenta atat susceptibilitatea la anumite infectii cat si evolutia
acestora
- Statusul imun
- Anumite stari fiziologice particulare
- Sexul
- Starea de nutritie
- Afectiuni asociate .
Cu alte cuvinte, patrunderea virusului in organism nu presupune intotdeauna infectie, iar
infectia virala nu presupune intotdeauna boala.

Cai de patrundere a virusurilor in organism

Principalele cai de intrare a virusurilor in organism sunt:
A. Tractul respirator . Infectiile virale cu poarta de intrare respiratorie sunt foarte
frecvente si, in general, contagiozitatea acestora este extrem de ridicata datorita capacitatii de
diseminare a particulelor virale infectante de la o gazda la alta pe cale aeriana. Aceste aspecte
sunt favorizate de aglomerarile umane si de anotimpurile reci.
De mentionat ca, in unele cazuri, poarta de intrare nu coincide cu organul sau tesutul
“tinta”. Astfel, in cazul virusului varicelic, desi calea de intrare este tractul respirator, tinta principala
este reprezentata de tegument
B. Tractul gastro-intestinal. Virusurile cu aceasta poarta de intrare sunt desemnate si
ca virusuri cu transmitere fecal-orala, infectiile respective fiind, de regula, asociate cu conditii
de igiena defectuoasa.

6
 C. Tractul genito-urinar este calea de intrare a agentilor cu transmitere sexuala. Si in
aceste cazuri poarta de intrare nu poate fi intotdeauna identificata cu localizarea si
manifestarile infectiilor respective (ex. virusul hepatitei B, HIV).
D. Calea cutaneo-mucoasa. In general, tegumentul constituie o bariera eficienta in
calea infectiilor bacteriene si a unor infectii virale. Totusi, unele virusuri sunt capabile sa
traverseze acest obstacol producand fie infectii mai mult sau mai putin localizate la acest nivel
(v. papilloma, v. herpes simplex) fie infectii generalizate.

Tipuri de infectii virale

In functie de extindere deosebim:
- Infectii localizate
- Infectii generalizate
Aceasta clasificare este desigur rigida, motiv pentru care este necesara mentiunea ca in multe
cazuri infectia virala intereseaza cu precadere un anumit organ sau tesut (pentru care virusul respectiv
poseda o afinitate crescuta = tropism) afectand insa in paralel si alte organe si tesuturi ale aceluiasi
organism.
Infectii localizate
In general este vorba de infectii ale suprafetelor epiteliale: tegument (poxvirusuri,
papillomavirusuri), conjunctiva, membrane mucoase ale tractului respirator, gastrointestinal si genital.
Desi replicarea virala este adesea restransa la aceste localizari, efectele pot fi de tip general (v.
paragripale).
Infectii generalizate
Desi mecanismele patogenetice ale unor infectii virale generalizate nu sunt pe deplin elucidate,
desfasurarea lor parcurge, de obicei urmatoarele etape:
- Patrunderea virionilor in organism - se produce, de obicei printr-o suprafata epiteliala;
la acest nivel are loc o replicare virala limitata.
- Migrarea virionilor catre ganglionii limfatici regionali - la acest nivel, o parte dintre
virioni sunt neutralizati de macrofage
- Patrunderea virionilor restanti in sange - se realizeaza astfel viremia primara care
poate determina simptome clinice (febra, stare generala alterata)
- Pe cale sanguina virionii ajung la ficat, splina, maduva osoasa - la aceste nivele se
reia replicarea virala, rezultand un mare numar de virioni care eliberati in sange vor determina:
- Viremia secundara
- Pe cale sanguina virionii ajung la “organul tinta” (cel pentru care virusul prezinta
tropism) - la acest nivel se vor produce principalele simptome ale bolii.
In alte cazuri, infectiile generalizate se produc urmand o cale mai directa si mai rapida pana la
organul tinta (de exemplu in cazul injectarii directe in torentul sanguin).

In functie de evolutie deosebim :
A. Infectii acute nepersistente (autolimitante)
B. Infectii persistente (latente)
C. Infectii insidioase cu evolutie letala
# B si C sunt desemnate ca infectii cronice.
Termenul de infectie cronica desemneaza situatia in care virusul este produs continuu in
organism, cu sau fara integrarea ADN-ului viral in genomul celulei gazda.

7
 A. Infectii acute nepersistente (autolimitante)
Majoritatea infectiilor virale acute se rezolva spontan (ex. hepatita A, gripa). Cu exceptia
cazurilor de interesare a sistemului nervos (ex. poliomielita), sechelele sunt rare. In unele situatii, pot
aparea complicatii severe sau chiar decese. Patogeneza unora dintre aceste complicatii nu este pe
deplin elucidata dar reactiile de tip autoimun ar putea juca un rol important.

B. Infectii persistente (latente)

In unele cazuri, virusul poate persista in organism datorita persistentei ADN-ului viral (virusuri
ADN, retrovirusuri care formeaza ADN complementar in cursul replicarii). ADN-ul viral poate fi
integrat in genomul celulei gazda sau poate fi prezent sub forma episomala (molecula separata de
ADN-ul gazdei). Evolutia ulterioara a acestui tip de infectie depinde in mare masura de raspunsul
imun al gazdei. Acest tip de infectii virale cronice :
o pot sa fie asimptomatice,
o pot sa se reactiveze periodic generand episoade cu manifestari clinice de boala,
o virusul infectant poate sa nu fie decelabil in perioadele asimptomatice, fiind insa
decelabil in cursul episoadelor de reactivare,
unele dintre aceste infectii pot genera afectiuni maligne.

C. Infectii insidioase cu evolutie letala

Acest tip de evolutie caracterizeaza agenti desemnati ca “slow” virusuri. In aceste cazuri este
implicat mecanismul de “toleranta imuna” care reprezinta incapacitatea sistemului imun de a
recunoaste celulele infectate de virus ca fiind “non-self”. Anticorpii care sunt produsi in cantitate
redusa sunt incorporati in complexe antigen-anticorp. Aceste complexe imune formeaza depozite
renale care stau la baza evolutiei letale tardive a acestor infectii.

Raspunsul imun in infectii virale

Raspunsul imun face parte dintre mecanismele de aparare a organismului fata de agentii
infectanti

Mecanisme de aparare antivirala.

Tip de aparare Mecanism Exemple
Aparare Bariera fizica -tegument, mucoase ;
nespecifica Bariere chimice - acizi grasi, pH acid, mucus
- complement, lizozim, interferoni,
Factori umorali proteine de faza acuta
(proteina C reactiva, beta 2-
microglobulina)
Factori celulari - flora asociata, celule NK
Aparare Anticorpi
specifica (Raspuns Citotoxicitate mediata
imun) celular, activarea
macrofagelor

Raspunsul imun apare ca urmare a stimularii celulelor imunocompetente la contactul cu agenti

straini de organism si care sunt recunoscuti ca atare (“non-self”). Agentii “non-self” sunt antigene si
prezenta lor in organism declanseaza in mod normal un raspuns specific din partea celulelor
imunocompetente.

8
 Celulele imunocompetente sunt:
-limfocitele T (T-helper, T-suppressor, T-citotoxice) - implicate in raspunsul imun de
tip celular
-limfocitele B (responsabile de sinteza anticorpilor) - implicate in raspunsul imun de tip
umoral.
Aceste celule, pe langa abilitatea de a face distinctia intre componentele proprii organismului
(structuri “self”) si antigene (“non-self”), poseda asa-numita memorie imunologica. Conform
acesteia, la un al doilea contact cu un antigen intalnit anterior, se declanseaza un raspuns imun
eficient. Acest mecanism sta, de altfel, la baza imunizarilor specifice prin vaccinare.

A. Limfocitele B - Imunitatea specifica umorala.

Limfocitele B prezinta la suprafata lor molecule de anticorpi care reactioneaza la contactul cu
antigenele specifice. Acest contact este favorizat de prezenta unor celule dendritice cantonate in
ganglionii limfatici si in splina (APC - “antigen-presenting cells”) care alaturi de macrofge si
monocite realizeaza o prelucrare a antigenului respectiv aducandu-l la o forma mai recognoscibila
pentru anticorpii prezenti pe limfocitele B. De fapt, aceste procese au un grad inalt de specificitate,
bazandu-se pe complementaritatea dintre anticorp si receptorul specific pentru acesta.
In urma “intalnirii” limfocitele B prolifereaza generand o clona de celule cu aceeasi
specificitate antigenica.
La acest proces participa si limfokinele secretate de limfocitele T-helper. Acestea sunt
stimulate tot de antigenul “prelucrat”, pe baza existentei antigenelor de histocompatibilitate clasa II
situate pe suprafata APC.
Multe dintre celulele unei astfel de clone se diferentiaza in celule efectoare (plasmocite) care
secreta cantitati crescute de anticorpi ce se vor combina in mod specific cu antigenul respectiv.
Cantitatea de anticorpi secretata este controlata de limfocitele T.
Tipurile de anticorpi (imunoglobuline) secretati de limfocitele B sunt : imunoglobuline clasa A
(IgA), clasa M (IgM), clasa G (IgG), clasa D (IgD) si clasa E (IgE). Fiecare clasa de Ig este secretata
de o clona celulara diferita de plasmocite. In cazul infectiilor virale se pare ca doar IgA, IgM si IgG ar
prezenta importanta.
Structura si functiile imunoglobulinelor
O molecula de Ig poate fi compusa din una sau mai multe unitati constituite din 4 lanturi
polipeptidice : 2 lanturi “grele” (“heavy” - H) si 2 lanturi “usoare” (“light” - L) care sunt dispuse sub
forma literei “Y”
In portiunile terminale ale celor doua “brate” ale acestei molecule se remarca o mare
variabilitate a secventelor aminoacidice. Aceste asa-numite “regiuni hipervariabile” confera
specificitatea antigenica a moleculei de Ig.
O imunoglobulina specifica poate actiona in mai multe moduri la contactul cu un virus.
Principalele modalitati sunt :
1. Neutralizarea - se produce prin combinarea moleculei de anticorp cu virionul, combinare
care are ca rezultat fie blocarea procesului de atasare indispensabil patrunderii virusului in celula, fie
interferarea procesului de transcriptie a ARNm.
2. Citotoxicitatea celulara anticorpo-dependenta - se produce cu participarea
complementului, prin combinarea intre anticorp si antigenul viral exprimat la suprafata unei celule
infectate. Rezultatul este liza celulei infectate.
3. Opsonizarea - anticorpii se pot comporta ca opsonine prin combinarea cu virionii care
determina cresterea capacitatii macrofagelor de a-i fagocita si distruge.

9
 4. Activarea macrofagelor - macrofagele acoperite cu anticorpi specifici sunt activate
(potentate) sa distruga celulele infectate care exprima antigene virale cu aceeasi specificitate.

B. Limfocitele T - imunitatea specifica mediata celular

Maturarea limfocitelor T se produce la nivelul timusului unde ele dobandesc receptorii cu
specificitate de antigen. Unele subpopulatii limfocitare T secreta substante solubile (limfokine sau
interleukine).
Principalele clase de limfocite T sunt:
1. Celule reglatoare - Acestea fie stimuleaza, fie inhiba activitatea altor tipuri de limfocite T
sau B. Ele sunt desemnate ca limfocite T-helper si T-suppressor sau CD4 si, respectiv, CD8 (in functie
de markerii de suprafata identificati cu anticorpi monoclonali).
2. Celule citotoxice - acestea joaca un rol important in infectiile virale, avand capacitatea sa
recunoasca antigene virale la suprafata celulelor infectate. Modul de actiune este prin liza celulei
infectate.
3. Celule NK (natural killer) - alaturi de celulele citotoxice si de macrofage, celulele NK
actioneaza prin distrugerea celulelor care exprima antigene (ex. celule infectate, celule maligne, etc).

Interferon
Interferonii (IFN) sunt un grup de substante de natura glicoproteica ce prezinta proprietati
antivirale, antitumorale si imunomodulatoare.
Activitatea antivirala a acestui grup de substante se bazeaza pe inhibarea multiplicarii virale
prin blocarea translatiei ARNm viral si / sau prin degradarea preferentiala a acestuia.
La om exista 5 tipuri de IFN : alfa, beta, gamma, tau sI omega. Genele codante pentru sinteza
acestora sunt situate pe cromozomul 9 (interferonii alfa, beta, tau sI omega) sI, respectiv pe
cromozomul 12 (interferonul gamma).
Din punct de vedere biochimic, IFN-alfa sI -beta sunt monomeri cu structuri asemanatoare, iar
IFN-gamma are structura homodimerica (compus din doua unitati monomerice identice. IFN-tau sI -
omega au structuri asemanatoare cu IFN-alfa.
Sinteza de IFN in vivo este stimulata, in principal, de virusuri, alaturi de substante
polinucleotidice, antigene, etc. Productia de IFN-alfa sI -beta are loc in majoritatea celulelor
organismului, in timp ce sinteza IFN-gamma a fost evidentiata, pana in prezent doar in anumite tipuri
de celule (limfocitele T CD8+, celulele NK).
Mecanismul de actiune antivirala al IFN (alfa, beta, gamma) este similar sI este legat de
prezenta unor receptori IFN-specifici situati la nivelul majoritatii membranelor celulare.
Efectul antiviral este dat prin intermediul sintezei proteice induse de formarea complexului
receptor-IFN care migreaza intracitoplasmatic (se internalizeaza). De altfel, majoritatea efectelor IFN,
prin intermediul proteinelor sI enzimelor a caror sinteza o induc, sunt efecte de tip antiproliferativ
viral sI celular. La acestea se adauga sI efectele antineoplazice realizate prin represarea unor
oncogene.
Actiunea antivirala a enzimelor IFN-induse se produce prin mecanisme variate :
- interferarea (blocarea) replicarii virale prin clivarea ARNdc (dublu catenar),
- blocarea translatiei sI, deci, implicit blocarea sintezei proteinelor virale, - liza celulei
gazda cu blocarea posibilitatii de infectare a altor celule,
- scaderea rezervelor de triptofan celular cu inhibarea cresterii celulare,
- inhibarea revers-transcriptazei (acest efect a fost recent evidentiat in cazul IFN-tau
care are capacitatea de a inhiba revers-transcriptaza HIV).
Aplicatiile IFN in terapia antivirala s-au extins incepand cu anii “80. Rezultate bune s-au
obtinut in infectii cronice cu HTLV, papillomavirusuri, virusuri hepatitice, etc.
10
 Chimioterapia antivirala
Proprietatea majora a virusurilor este de a se multiplica in celula vie, astfel incat, in aplicarea
chimioterapiei antivirale trebuie avute in vedere doua aspecte esentiale:
-actiunea selectiva asupra virusului situat intracelular
-absenta toxicitatii pentru celula gazda.
Chimioterapicele antivirale utilizate in prezent actioneaza la unul sau mai multe nivele ale
multiplicarii virale:
1. inhiba initierea infectiei (prin prevenirea atasarii la receptorul celulei gazda) si
decapsidarea
2. inhiba sinteza acizilor nucleici (ADN sau ARN), intervenind in biosinteza
componentelor virale
3. inhiba ARNm, afectand sinteza proteinelor structurale si asamblarea corecta a
virionului progen
4. inhiba polimerazele virale
5. inhiba reverstranscriptaza.

Inhibitori ai initierii infectiei virale

AMANTADINA si RIMANTADINA sunt amine ciclice (Rimantadina este un compus alfa-
metilat al Amantadinei). Actioneaza in special asupra virusurilor gripale tip A (virusurile gripale tip B
si C nu sunt sensibile). Se administreaza pe cale orala.
Mecanisme de actiune: inhiba patrunderea si decapsidarea virusurilor gripale tip A sau inhiba
asamblarea virala. “In vivo” si “in vitro” s-au selectat mutanti rezistenti.
Indicatii : Amantadina se administreaza profilactic fata de infectiile cu virus gripal tip A. Daca
se administreaza cu 48 de ore inaintea debutului, simtomatologia clinica se reduce cu 50-90%.
Indicatiile principale sunt:
-indivizi cu imunodepresie
-indivizi nevaccinati cu risc crescut de infectie
-indivizi alergici la urmele de ovalbumina din vaccinul antigripal.
Reactii adverse:
Amantadina : tulburari nervoase, insomnii, iritabilitate, delir.
Rimantadina este mai putin toxica.

Inhibitori ai sintezei acizilor nucleici (analogi nucleozidici)

ADENIN-ARABINOZID (VIDARABINA sau “ARA-A”) este un analog al adenozinei. Se
administreaza intravenos sau ca unguent.
Mecanismul de acttune: inhiba atat sinteza ADN-ului viral cat si al celulei gazda, dar ADN-ul
viral este de 6-12 ori mai sensibil. Scade fosforilarea nucleozidelor de catre enzimele celulare si se
incorporeaza in structura ADN.
Indicatii: (actioneaza asupra herpesvirusurilor si poxvirusurilor)
-scade mortalitatea in encefalita herpetica
-keratita herpetica
-indivizi cu imunodepresie la care atenueaza formele severe de varicela si herpes-zoster
Reactii adverse:
-greturi, varsaturi, tranzit digestiv accelerat
-tulburari nervoase (parestezii, convulsii)
-rar: trombocitopenie sau leucopenie.
11
 Se evita administrarea in insuficienta renala.

ACYCLOVIR (ACV) reprezinta un analog al guanosinei (ZOVIRAX sau

ACICLOGUANOSINA). Efectul antiviral este limitat numai la virusul herpes simplex si virusul
varicelo-zosterian.
Este convertit in compus monofosforilat numai de catre o enzima codificata de virus
(timidinkinaza). Medicamentul este activ numai la acyclovir trifosfat fiind activat selectiv si eficient
de timidinkinaza virala, care aditioneaza numai primul grup fosfat, in continuare fosforilarea fiind
realizata de enzimele celulare. Aditia primului grup fosfat este o etapa absolut indispensabila pentru
activarea acyclovirului si reactia are loc numai in celulele infectate (de aici specificitatea actiunii).
Inhiba ADN polimeraza virala si sinteza de ADN viral in care se incorporeaza. Are toxicitate scazuta
pentru celula. Se administraza oral (per os), intravenos sau ca unguente.
Indicatii:
-indivizi cu imunodeficiente, infectati cu virusul herpes simplex tip 1 si 2 si virusul
varicelo-zosterian
-la pacientii cu transplante de maduva previne boala, atenueaza simtomele, scurteaza
durata si reduce eliminarea de virus
-complicatii oculare herpetice
Desi este un medicament activ in herpesul primar, nu are efect asupra herpesului recurent,
fiind inactiv asupra virusului latent.
Reactii adverse:
-se administreaza cu precautii la bolnavii cu afectiuni renale
-la bolnavii de SIDA pot aparea mutante rezistente deficiente in timidinkinaze.
Un derivat al acyclovirului, activ atat pe virusul herpes simplex cat si pe virusul cytomegalic,
este GANCYCLOVIR-ul (derivat al guanosinei).
Mecanism de actiune: inhiba sinteza ADN-polimerazei si a ADN-ului viral. Se administreaza
intravenos.
Indicatii:
-infectii cu virus cytomegalic (retinita)
-la pacienti cu imunodepresie (SIDA)
-tratamentul herpesului rezistent la Acyclovir.
Reactii adverse: neutropenie reversibila si leucopenie.
FAMCYCLOVIR - analog al timidinei a dat rezultate bune in infectii cu virusul varicelo-
zosterian, fiind mult mai activ decat Acyclovir-ul.
RIBAVIRIN - derivat al guanosinei.
Are un spectru antiviral larg, actionand asupra unor virusuri ADN dar si ARN.
Mecanism de actiune:
-inhiba sinteza de ADN si ARN, prin scaderea guanosin-trifosfatului intracelular
-inhiba initierea sintezei de ARNm
-inhiba sinteza de ARN-polimeraza virala.
Se administreaza oral, intravenos, ca aerosoli.
Indicatii:
- in febra de Lassa reduce mortalitatea si scade viremia
- tratamentul infectiilor cu virusurile gripale tip A si B, virusul sincitial respirator (la
copii), virusul rujeolic. In toate aceste cazuri, atenueaza simptomatologia, scade eliminarea
virusului.
Reactii adverse:
- anemie dupa administrare intravenoasa
12
 - conjunctivita si rash dupa administrare ca aerosoli.
IDOXIURIDIN (IUDR) este un derivat halogenat al deoxiuridinei, ce actioneaza asupra
virusurilor ADN.
Mecanism de actiune:
Se substituie timidinei rezultand un ADN ce sintetizeaza proteine virale alterate.
Indicatii:
- in keratita herpetica, sub forma de solutii oftalmice aplicate local.
Reactii adverse: toxicitate relativ crescuta.

Inhibitori ai ARNm
METISAZONA - activa mai ales asupra poxvirusurilor.
Mecanism de actiune:
- inhiba sinteza ARNm tardiv deci previne sinteza proteinelor structurale si formarea
virionilor infectanti. Se administreaza oral.
Indicatii:
- profilaxia infectiei variolice (ATENTIE: - nu are actiune terapeutica dupa debutul
bolii).

Inhibitori ai polimerazelor virale

FOSCARNET(acidul fosfonoacetic) - analog al pirofosfatului (fosfat anorganic).
Mecanism de actiune:
- inhibitor specific al ADN polimerazei herpes virusurilor, fara actiune pe polimerazele
celulare. Se ataseaza direct de situs-urile de legare ale pirofosfatului la ADN si ARN
polimerazele virale (inhiba legarea ADN-polimerazelor si a reverstranscriptazei de substrat).
Se administreaza intravenos.
Indicatii:
- infectii herpetice din SIDA, rezistente la Acyclovir
- retinite determinate de virusul citomegalic in SIDA. Eficacitatea fata de HIV se
exprima prin scaderea antigenemiei si cresterea numarului limfocitelor T (CD4-pozitive), dar
fenomenele sunt tranzitorii.
Reactii adverse:
- perturbari ale functiilor renale
- perturbari ale echilibrului electrolitilor (Ca, K, Mg)
- convulsii.
Se acumuleaza in organism si are efecte secundare toxice. Aparitia mutantelor virale rezistente
este relativ frecventa.

Inhibitori ai reverstranscriptazei
ZIDOVUDINE (RETROVIR, AZIDOTIMIDINA = AZT- analog pirimidinic sintetic care
inhiba retrovirusurile (inhiba replicarea HIV “in vitro” si amelioreaza simptomatologia bolnavilor in
stadiile precoce ale bolii).
Mecanism de actiune:
- este substrat pentru timidinkinaza pe care o converteste in compusi inhibitori ai
reverstranscriptazei si intrerupe elongatia AND viral in cursul replicarii. Se administreaza oral.
Indicatii:
- in infectii cu HIV
- la bolnavii cu SIDA determina o crestere a limfocitelor T (CD4-pozitive), scaderea
antigenemiei si cresterea ratei de supravietuire.
13
 Reactii adverse:
- febra, rash, granulocitopenie, anemie, tulburari nervoase.
Exista riscul aparitiei mutantelor virale, mai ales in cazul utilizarii dozelor mici de
medicament.
DIDANOZINA - analog al deoxiadenozinei.
Mecanism de actiune:
- inhiba, prin competitie, reverstranscriptaza. Se administreaza oral.
Indicatii:
- infectia HIV.
Reactii adverse:
- nevralgii periferice, diaree.
Contraindicata la bolnavii cu risc de pancreatita.

Virusuri defective, viroizi, prioni

Virusurile defective sunt virusuri care nu se pot replica autonom, necesitand prezenta unui asa-
numit virus “helper” pentru a putea infecta si a se putea replica in organismul infectat. Uneori infectia
asociata virus “helper” - virus defectiv poate fi deosebit de severa. Se pare ca in aceste cazuri actiunea
virusului helper este potentata si efectele sale sunt amplificate de prezenta virusului defectiv. In alte
cazuri aceste asocieri nu par sa evolueze diferit de infectiile unice cu virusul helper respectiv.
Recent s-au descoperit noi clase de agenti infectiosi : viroizii si prionii. Este vorba de cele mai
mici particule cauzatoare de imbolnaviri, cunoscute pana in prezent. Viroizii afecteaza celulele
vegetale si ei sunt compusi dintr-o molecula neinvelita de ARN circular, monocatenar, covalent inchis
cu lungimi reduse (200-300 nucleotide sau chiar mai putin). Cu toate acestea viroizii sunt capabili sa
se replice autonom.
Prionii difera atat de virusuri cat si de viroizi prin faptul ca nu contin acizi nucleici. Se pare ca
proteinele prionice sunt codificate de gene celulare. Exista aspecte care sugereaza ca prionii ar putea fi
implicati in afectiuni cum sunt maladia Creutzfeld-Jacob, kuru, etc.

Diagnosticul de laborator in infectii virale

Metodele principale ale diagnosticului de laborator al infectiilor virale sunt :
A. Examenul citologic
B. Microscopia electronica
C. Izolarea si cultivarea virusurilor
D. Decelarea de proteine virale
E. Metode serologice
F. Decelarea de material genetic
A. Examenul citologic
Constituie o metoda rapida de diagnostic virusologic ce presupune identificarea efectelor
produse asupra structurilor celulare. Desigur, metoda este aplicabila doar in cazul virusurilor care
determina modificari caracteristice la nivelul celulelor infectate (efect citopatic). Astfel de modificari
sunt, de exemplu :
- modificari morfologice
- liza celulara
- vacuolizarea
- inducerea formarii de sincitii (conglomerate de celule fuzionate)
- formarea de incluziuni (modificari ale unor structuri celulare intranucleare sau
intracitoplasmatice)

14
 B. Microscopia electronica
Este o metoda de detectare si identificare a unor virusuri, cu conditia ca numarul de virioni
prezenti in proba examinata sa fie suficient.
Prin adaugarea de anticorpi specifici virali intr-o proba se poate facilita detectarea si
identificarea simultana a virusului, datorita producerii reactiilor specifice antigen-anticorp
(imunomicroscopie electronica).
C. Izolarea si cultivarea virusurilor
O serie de virusuri pot fi introduse si cultivate in culturi de celule. Alegerea, pe de o parte, a
produsului patologic si, pe de alta parte, a tipului de mediu celular de cultivare, sunt orientate de
datele clinice si epidemiologice care contureaza un diagnostic preliminar, prezumptiv. In functie de
acesta, deci de agentul viral banuit, se va alege de asemenea si momentul recoltarii produsului
patologic (in concordanta cu etapele mecanismului patogenic). De regula, momentul recoltarii trebuie
sa fie cat mai precoce (cat mai curand dupa debutul bolii), cu atat mai mult cu cat anticorpii produsi ca
raspuns la infectie pot bloca detectarea virusului.
a. Cultivarea. Virusurile se pot cultiva in culturi de tesuturi, pe oua embrionate sau prin
inoculare la animale de expreienta.
Pentru cultivarea virusurilor se folosesc diferite tipuri de culturi celulare :
- Culturi celulare primare - obtinute din organe animale prin disociere enzimatica
(tripsina, colagenaza); celulele sunt cultivate sub forma de monostrat sau sub forma de
suspensie in medii de sinteza imbogatite cu factori de crestere (ser bovin).
- Culturi celulare secundare - obtinute prin disocierea culturilor celulare primare cu
tripsina, urmata de transfer sau pasaj.
- Tulpini celulare diploide - obtinute prin cultivarea unui singur tip celular, apte de a
suporta un numar finit de pasaje (transferuri) pana la constatarea unor modificari
semnificative.
- Linii celulare - obtinute prin cultivarea de celule tumorale sau de celule imortalizate
sub actiunea virusurilor sau a unor substante chimice, apte de a suporta un numar infinit de
pasaje fara a suferi modificari.
b. Detectarea. Detectarea si identificarea virusurilor in culturi celulare se face initial prin
observarea tipului de efectului citopatogen:
- moartea celulara: rotunjire - degenerare - agregare - desprinderea de substratul
(suportul) de cultura
- modificari histologice : incluziuni nucleare sau citoplasmatice, sincitializarea (celule
gigante multinucleate formate prin fuziune celulara)
- modificari celulare de suprafata : exprimare de antigene virale, hemadsorbtie.
Pe baza tipului de cultura celulara, a efectului citopatogen si a timpului de crestere virala se
realizeaza indentificarea initiala in cazul multor virusuri.
Exista insa virusuri care nu pot fi detectate si identificate in acest mod deoarece ele fie nu
produc efect citopatogen direct, fie cresc extrem de lent, fie nu cresc de loc in culturi de celule.
In cazul absentei efectului citopatogen direct, identificarea initiala in culturi de celule a unor
virusuri se poate realiza pe baza unor efecte indirecte:
- Interferenta heterologa - proces prin care replicarea unui virus interfereaza (inhiba) replicarea
unui alt virus; in cultura celulara, identificarea se va face pe baza absentei efectului ciotopatogen al
virusului interferat.
- Hemadsorbtia - celulele infectate cu anumite virusuri exprima antigene virale
(hemaglutinine) care leaga eritrocitele anumitor specii animale.
- Hemaglutinarea - prezenta virusului determina aglutinarea eritrocitelor.
15
 c. Interpretarea rezultatelor. De obicei, detectarea si identificarea unui virus intr-o proba
constituie un diagnostic de certitudine. Totusi, rezultatele obtinute prin aceasta metoda nu trebuie
absolutizate si ele trebuie corelate cu contextul clinic si epidemiologic al cazului.
De asemenea, un rezultat negativ nu exclude neaparat infectia virala suspicionata (motive
legate de recoltare, transport neadecvat al produselor patologice, prezenta anticorpilor neutralizanti in
cazul recoltarii tardive a produsului patologic, etc) .

D. Decelarea de proteine virale

In cursul replicarii virale sunt produse proteine specifice care pot fi decelate prin metode:
- biochimice
- imunologice
- de biologie moleculara.
- Metode biochimice - proteinele virale pot fi supuse electroforezei. Tiparele (“pattern-urile”)
electroforetice obtinute pot fi apoi utilizate pentru identificarea prin comparare a diferitor virusuri.
Detectarea unor enzime poate indica prezenta unor tipuri sau genuri virale.
- Metode imunologice - Prin utilizarea de anticorpi specifici marcati pot fi identificate
antigene virale prezente in produse patologice sau in culturi celulare. Marcarea anticorpilor se poate
realiza cu substante fluorescente, radioactive sau cu enzime.
- Metode de biologie moleculara - sunt folosite pentru decelarea si identificarea materialului
genetic viral.
a) Sondele ADN marcate - constituie o metoda sensibila si specifica de detectare a unor
genoame virale. Metoda se bazeaza pe complementaritatea intre secventa sondei ADN si cea a
unei regiuni specifice a genomului viral. Principiul este asemanator celui care sta la baza
detectarii antigenelor prin anticorpi specifici marcati.
Marcarea sondelor ADN se realizeaza cu nucleotide tratate radioactiv sau chimic.
b) Hibridizarea in situ - detectarea de secvente genomice virale specifice in biopsii de tesuturi
folosind sonde ADN
c) Tehnici de hibridizare de tip “dot blot” - au la baza tot utilizarea sondelor ADN si folosesc
drept suport filtre de nitroceluloza.
-”Southern blot” - hibridizare ADN-ADN : ADN-ul viral este separat electroforetic,
transferat apoi pe un filtru de nitroceluloza si apoi identificat pe baza mobilitatii electroforetice
specifice si prin hibridizare cu o sonda ADN specifica marcata
-”Northern blot” - hibridizare ARN-ADN : ARN-ul viral este separat electroforetic,
transferat pe un filtru de nitroceluloza si detectat prin sonda ADN specifica marcata
d) Polymerase chain reaction (PCR) - are la baza mecanismul de replicare semiconservativa a
ADN. Proba de analizat se incubeaza impreuna cu doi oligomeri ADN, complementari cu capetele
unei secvente cunoscute a genomului viral, care, prin hibridizare vor servi drept “amorse” (“primeri”)
pentru ADN-polimeraza virala, determinand copierea unui segment ADN.
Prin incalzirea probei se obtine apoi denaturarea ADN (separarea celor doua catene), dupa care
prin racire se faciliteaza hibridizarea amorselor la noul lant ADN. Fiecare copie se va comporta ca
matrita pentru sinteza de noi lanturi ADN. Procesul continua ciclic ducand la o amplificare
exponentiala (milioane de copii) a secventei ADN initiale (originale).
Aceasta tehnica este utila mai ales pentru detectarea virusurilor in infectii latente sau cu
secvente ale genomului viral integrate in genomul celulei gazda (retrovirusuri, herpesvirusuri, etc).

16
 E. Metode serologice.
Sunt utile in cazul virusurilor ce nu pot fi cultivate in culturi celulare si in cazul infectiilor
virale cu evolutie lenta (de exemplu, virusurile hepatitice, HIV, arbovirusuri). De asemenea, serologia
este utila pentru stabilirea raspunsului imun in infectii virale.
Principalele tipuri de teste serologice folosite in diagnosticul infectiilor virale sunt:
1. Reactia de fixare a complementului
2. Reactia de hemaglutinoinhibare
3. Reactia de neutralizare
4. Imunofluorescenta directa si indirecta
5. Latex-aglutinarea ; Hemaglutinarea pasiva
6. Reactiile imunoenzimatice (ELISA - “enzyme-linked immunosorbent assay”);
Testele Western blot
7. Teste radioimune (RIA)

1. Reactia de fixare a complementului.

Serul este pus in contact cu antigen viral si complement in cantitate cunoscuta. In cazul
prezentei anticorpilor specifici in serul de cercetat, formarea complexelor antigen-anticorp va
determina activarea si fixarea complementului. Prin adaugarea de eritrocite marcate cu anticorpi anti-
eritrocitari se determina prezenta de complement liber (nefixat).
Rezultat negativ - prezenta de complement liber (nefixat) tradusa prin hemoliza
Rezultat pozitiv - absenta complementului liber, datorita fixarii sale in complexele antigen
viral-anticorp specific-complement, tradusa prin absenta hemolizei

2. Reactia de hemaglutino-inhibare si 3. Rectia de neutralizare

Se deceleaza legarea anticorpilor specifici de virus. Acest proces blocheaza posibilitatea de
legare a virusului la celule “martor” (eritrocite).

5. Latex-aglutinarea; Hemaglutinarea pasiva

Deceleaza anticorpi sau antigene solubile.
Anticorpii specifici antivirali determina aglomerarea particulelor de latex acoperite cu antigene
virale sau, invers, antigene solubile virale determina aglomerarea particulelor de latex acoperite cu
anticorpi specifici.
In cazul hemaglutinarii pasive principiul este acelasi, dar in loc de particulele de latex sunt
utilizate hematii.

6. Reactiile imunoenzimatice
In cazul testelor de decelare a anticorpilor specifici antivirali, se utilizeaza antigene fixate pe
un suport solid inert (nitroceluloza, polistiren, latex, etc). In contact cu serul de cercetat, aceste
antigene vor fixa anticorpii specifici. Detectarea acestor anticorpi specifici antivirali se face prin
adaugarea unui anticorp anti-imunoglobulina umana, marcat prin legarea covalenta cu o enzima
(peroxidaza, fosfataza alcalina, etc). Se formeaza astfel un complex :
antigen - anticorp seric - anticorp antimunoglobulina umana - enzima.
Detectarea prezentei acestui complex (deci implicit a prezentei anticorpilor serici specifici
antivirali) se face prin adaugarea substratului enzimei respective si analiza
spectrofotometrica a intensitatii culorii rezultate prin reactia enzima-substrat.
In cazul testelor ELISA de decelare a antigenelor virale, principiul reactiei este acelasi cu
exceptia faptului ca, pe suportul solid al reactiei, sunt fixati anticorpi specifici antivirali.

17
 O varianta a ELISA sunt testele Western blot. Proteinele virale sunt separate prin
electroforeza, ele migrand conform greutatii lor moleculare sau sarcinii electrice si fiind transferate
(sub forma de “pete”-”blot-uri”) pe un suport solid inert (nitroceluloza). In contact cu serul de
cercetat, aceste fractiuni proteice virale vor fixa anticorpii specifici. Vizualizarea acestor reactii
antigen-anticorp se realizeaza prin adaugarea de anticorpi antiimunoglobulina umana marcati
enzimatic.

7. Teste radioimune.
Se utilizeaza anticorpi sau antigene marcate redioactiv pentru detectarea complexelor antigen-
anticorp.
Atat ELISA cat si RIA se pot realiza sub forma de teste de captura antigenica, respectiv
captura de anticorpi, dupa cum s-a descris mai sus, sau sub forma de teste competitive. In cazul
testelor de tip competitiv, anticorpii din serul de cercetat sunt detectati (si pot fi cuantificati) pe baza
competitiei lor cu anticorpi de sinteza.

18
 BACTERII

Bacteriile sunt organisme unicelulare, cu multiplicare rapidă.

In condiţii favorabile se pot agrega în colonii de milioane sau miliarde de organisme într-un
spaţiu mic cât o picătură de apă.
Au fost pentru prima dată observate la microscop de către olandezul Anton van Leeuwenhoek
(1674 – 1723).
Sunt procariote; materialul lor genetic este conţinut într-un singur lanţ circular de ADN, care
nu este închis într-o membrana nucleară.
Celula bacteriană duce lipsă şi de alte organite celulare, cum ar fi mitocondriile.
Aparţin regnului Monera, mulţi specialişti propunând împărţirea acestuia în Eubacteria şi
Archaebacteria.
Eubacteriile, adevaratele bacterii, constau în cele mai comune specii.
Arhebacteriile sunt reprezentate de bacterii care sunt specifice celor mai ostile medii.
Bacteriile se repoduc continuu ca celule identice, cu modificări caracteristice în perioada de
diviziune.
În condiţii favorabile, are loc o creştere continuă până ce toţi constituenţii celulei ajung în
cantitate dublă. Aceasta este urmată de înmulţirea celulei, rezultând două celule identice.

MORFOLOGIA BACTERIILOR
1. Bacteriile sferice (cocii) au formă sferică, ovoidă, elipsoidală, reniformă, diametrele celulei
fiind aproximativ egale. Cocii se pot grupa în şase subtipuri morfologice în funcţie de poziţia celulelor
fiice după diviziune:
- coci simpli sau izolaţi;
- diplococi celulele sunt grupate câte două – Streptococcus pneumoniae;
- streptococi celulele formează lanţuri Streptococcus thermophilus;
- tetracoci celulele sunt grupate câte patru – Micrococcus tetragenes;
- sarcina celulele sunt grupate în cuburi – Sarcina lutea;
- stafilococi celulele sunt grupate sub formă de ciorchine – Staphylococcus aureus
2. Bacterii cilindrice (bacili) au formă de bastonaşe care pot fi filamentoase sau sferic-ovale –
cocobacili – Bacillus subtilis, Clostridium sp., Lactobacillus plantarum, Pseudomonas sp. Bacilii pot
fi drepţi sau uşor curbaţi cu capete drepte sau rotunjite, pot fi izolaţi sau grupaţi câte doi – diplobacili,
în lanţuri – streptobacili, palisadă (ca un gard), rozetă sau stea.
3. Bacterii spiralate sau elicoidale cuprind trei subtipuri morfologice:
-vibrionul în formă de virgulă – Vibrio cholerae;
-spirilul în formă de spirală cu spire rigide – Spirillum volantus;
-spirocheta în formă de spirală cu spire flexibile – Treponema, Leptospira
4. Bacterii filamentoase sunt reprezentate de actinomicete şi prezintă asemănări morfologice
cu fungii, formează hife cu tendinţă de ramificare şi spori. Bacteriile din genul Streptomyces sunt
cunoscute ca fiind producătoare de antibiotice: streptomicina, cloramfenicolul, kanamicina,
tetraciclina; enzime şi compuşi antitumorali.
5. Bacterii pătrate au fost izolate din ape hipersaline din Peninsula Sinai; prezintă vacuole cu
gaz care dispar la presiune; formează grupuri de 8-16 pătrate. În funcţie de condiţiile de mediu,
bacteriile îşi pot modifica forma acest proces numindu-se pleomorfism – la Ptoteus mirabilis celulele
pot fi de formă bacilară (de obicei) sau filamente lungi (mai rar) şi la Haemophilus celulele pot fi sub
formă filamente sau cocobacili.

19
 STRUCTURA CELULEI BACTERIENE
Membrana citoplasmatica
Are grosime de 7,5 - 10 nanometri, cu structura trilamelara.
Scheletul biochimic al membranei este constituit dintr-un dublu strat de fosfolipide amfipatice
cu orientare polara a regiunilor hidrofile spre exterior, respectiv interior si a celor hidrofobe fata în
fata.
Acest strat confera membranei rolul de bariera osmotica si ofera numeroaselor proteine
enzimatice un sediu care permite deplasarea lor catre exteriorul sau interiorul celulei.
Membrana citoplasmatica permite separarea continutului celulei de mediu, serveste drept filtru
selectiv care permite accesul în celula a unor substante nutritive si eliminarea metabolitilor.
Mezozomii; amplificari ale membranei citoplasmatice rezultate din invaginarea si plierea ei
spre interior. Mezozomii pot fi: veziculari, lamelari sau tubulari, în functie de configuratia pliurilor,
iar dupa localizare sunt: septali, periferici si nucleari.
Peretele celular
Situat la exteriorul membranei citoplsmatice, mai gros ca aceasta, rigid si poros. Grosimea sa
este de 15-35 nanometri; nu contine celuloza.
Peretele bacteriilor gram pozitive este constituit dintr-un ansamblu molecular numit
peptidoglican sau mureina, format dintr-o componenta peptidica si una glicanica.
Peretele bacteriilor gram negative:
- mai subtire, grad de rigiditate mai redus si o structura mai complexa.
- membrana externa: complex hipopoliglucidic intercalat între doua molecule de fosfolipide si
doua tipuri de proteine.
- complex lipopoliglucidic: lipida A, portiunea centrala R si poliglucidul O.
- complexul peptidoglican - lipoproteina: cu legaturi covalente.
- Spatiul periplasmic: contine numeroase enzime si este situat între membrana citoplasmatica
si perete.
Protoblastii sunt celule lipsite de perete celular obtinute prin tratarea bacteriilor gram pozitive
cu lizezim sau penicilina.
Sferoblastii - se obtin în aceleasi conditii, la bacteriile Gram negative pastrând însa portiuni din
peretele celular datorita compusilor lipidici care nu sunt atacati de factorii litici.
20
 Capsula
Componenta a învelisului prezenta numai la anumite specii de bacterii si în anumite conditii de
mediu.
Pe baza aderentei la peretele celular se disting:
- microcapsula - strat fin si aderent de perete. (Pasteurella);
- capsula propriuzisa (B. anthracis si Streptococcus pneumoniae;
- substanta mucoasa capsulara moale, difuza (Klebsiella pneumoniae);
- zooglea: masa mucilaginoasa în care sunt înglobate bacteriile - speciile saprofite.
Structura chimica si antigenica,care poate fi de natura polizaharidica sau polipeptidica.
Antigenii sunt fie antigeni completi fie haptene.
Variabilitate: variatiile fenotipice se produc sub influenta factorilor de mediu iar cele
genotipice sunt rezultatul mutatiilor.
Glicocalixul: retea de fibre de natura poliglucidica cu aspect de pâsla situata exterior peretelui
celular, prezent numai la bacteriile care sunt în conditii naturale de mediu si absent in vitro.
Realizeaza atasarea bacteriilor de substraturi si este un factor de patogenitate contribuind la
determinarea sau mentinerea infectiilor, si având un rol de aparare a bacteriei fata de
microorganismele cere o pot parazita (bacteriofagi si bacterii pradatoare)

Conţinutul celulei
Materialul genetic:
Nuclear: reprezentat de genom, nu are membrana proprie fata de eucariote, este constituit
dintr-un singur cromozom (o masa compacta formata din ADN bicatenar, pliat prin rasucire si
suprarasucire cu forma sferica sau alungita).
Plasmidele - sunt molecule mici de ADN bicatenar independente de cromozom.
Citoplasmă
Are consistenta unui gel, nu prezinta curenti si nici deplasari evidente ale componentelor.
Contine material genetic si structuri cu caracter de granule, incluzii si vacuole. Nu contine mitocondrii
si reticul citoplasmatic.
Ribozomii (Granulele lui Palade) - sediul sunt zei proteice.
Rhapidozomii - semnificati biologica necunoscuta.
Incluziile:
a. constituite din polimeri organici: incluzii de amidon si glicogen si incluzii de acid
polibetahidroxibutiric.
b. incluzii de polimeri anorganici, incluzii de polimetafosfat (corpusculii Babes -Ernst).
Magnetozomii
Cromatoforii - fotosinteza
Vacuolele - contin lichid cu rol în reglarea presiunii osmotice sau gaz de regula azot .
Echipament enzimatic-metabolismul celulei.
Organitele celulare
Cillii (flagelii) - formatiuni cilindrice lungi si subtiri cu rol în miscare, dupa numarul si
distributia lor se foloseste urmatoarea terminologie:
- atriha (fara cili);
- monotriha (un cil polar);
-amfitriha (doi cili polari);
- lofotriha (un smoc cili la unul din poli);
- peritriha (mai multi pe întreaga suprafata).
Partile componente ale unui cil:
21
 - corpusculul bazal (compus din doua discuri la bacteriile Gram pozitive si 4 la cele
Gram negative);
- articulatia sau cârligul;
- filamentul helicoidal extracelular.
Pilii (fimbriile) - structuri foarte subtiri si scurte de origine intracelulara. Au o structura
proteica (fimbrilina), iar particular, cei F sunt constituiti din fosfoglicoproteine. Au urmatoarele roluri:
- un surplus de vitalitate în comparatie cu bacteriile nepliate;
- capacitatea de adeziune pe celule si alte substraturi;
- activitate aglutinanta a globulelor rosii;
- formarea de membrane la suprafata culturilor în medii lichide, consecutiv unirii
germenilor si constituirii lor în mase bacteriene.
Pilii de tip F sunt determinati genetic de o plasmida sau episom numit factorul F (de fertilitate
sau de sex).
Conjugarea este o forma primitiva de sexualitate, singura posibila la bacterii.
Pilii de tip F sunt evidentiabili la unele bacterii cu ajutorul unor bacteriogagi fara coada, numiti
si fagi masculi, care au specificitate numai pentru piIul sexual.

Structura celulei procariote

FIZIOLOGIA BACTERIILOR

Compozitia chimica a bacteriilor

Compozitia chimica a bacteriilor, prin elementele biogene, nu difera de cea a organismelor vii,
în timp ce compozitia moleculara este diferita de cea a organismelor vegetale si animale, prin
constituentii macromoleculari specifici bacteriilor. Compozitia chimica a aceleiasi specii bacteriene
poate varia proportia cantitativa dintre diferitii compusi moleculari difera în functie de sursele
nutritive ale mediului de dezvoltare. În proportii relativ egale, în celula bacteriana se întâlnesc:
Compusi anorganici cu molecula mica:
a. Apa:
- reprezinta 75-85 % din greutatea umeda a celulei si se gaseste
sub forma libera sau "legata".
- asigura vehicularea substantelor nutritive si a metabolitilor, desfasurarea reactiilor
chimice care stau la baza proceselor vitale.
b. Sarurile minerale:
- reprezinta 2 - 30% din greutatea uscata, iar în compozitia lor intra P, K, Na, Cl, O, S,
H, Fe, Mg, Cu, Zn .
- asigura reglarea presiunii osmotice la nivelul membranei citoplasmatice;
- realizeaza sistemul tampon, mentinând pH-ul optim;
22
 - activeaza diferite enzime (prin ionii de Cu++ si Mg++);
- intra în structura constituentilor celulari.
Compusi organici cu diferite grade de complexitate celulara:
a. Glucidele - 4 - 25 % din greutatea uscata, sunt reprezentate de mono, di, tri si
polizaharide, cu exceptia celulozei. Au rol plastic si energetic.
b. Lipide - 1 - 20 %, sub forma de fosfatide, gliceride, ceruri, poli-beta-hidroxibutirat
(incluziunile citoplasmatice). Un continut mare de lipide contin germenii genului
Mycobacterium , micoplasme (steroli), bacterii Gram negative (intra în structura peretelui si a
citoplasmei)
c. Acizii nucleici - diferentiaza bacteriile de virusuri (care contin un singur tip de acid
nucleic).
ADN - constituentul nucleotidului, respectiv al cromozomului bacterian, are masa moleculara
de 2,5 x 10 si este compus din 1500 perechi de nucleotide; reprezinta 1/5 din continutul celulei.
ADN extracromozomial (plasmide) este nesemnificativ cantitativ,
ARN - se gaseste în citoplasma (sub forma de ARN mesager, ARN de transport sau solubil si
ARN ribozomial) si în membrana citoplasmatica; reprezinta 10 -20 % din greutatea uscata a celulei.
d. Proteinele - 60 % din greutatea uscata, pot fi în stare pura sau combinata cu molecule
neproteice (complexe lipo sau glicoproteice). Pot fi:
- proteine constitutive - în structura diferitelor componente celulare
- proteine enzimatice - cu rol de biocatalizatori.

ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC LA PROCARIOTE

Bacteriile, inclusiv actinomicetele şi cianobacteriile prezintă organizare celulară procariotă,

deci se autoreproduc şi au morfogeneză autonomă.
Genomul procariot este alcătuit din două categorii de determinanţi genetici:
a) gene esenţiale localizate în structura cromosomului;
b) gene accesorii localizate în structura plasmidelor, a transpozonilor, secvenţelor de
inserţie, bacteriofagilor.
Cromosomul bacterian este alcătuit dintr-o moleculă de ADN dublucatenar circular închis
covalent. Acesta este situat în regiunea centrală a celulei bacteriene, este inclavat direct în citoplasmă
fiind prins prin mezosom de membrana plasmatică şi formează nucleoidul (nucleosom, nucleoplasmă)
sau nucleul de tip procariot lipsit de membrană nucleară.
ADN bacterian nu este complexat cu proteine histonice, dar la unele grupe bacteriene ADN
este asociat cu proteine bazice asemănătoare histonelor. Se presupune că aceste proteine au rol în
neutralizarea încărcăturii negative a grupărilor fosfat ale ADN, asigurându-i stabilitatea. Din punct de
vedere chimic nucleoidul este un complex ADN-ARN-proteine (80% ADN, 10% ARN – ARNr şi
ARNm şi 10%proteine – ARN polimerază).
Elementele genetice accesorii au următoarele proprietăţi :
a) conţin informaţie genetică neesenţială pentru reproducerea organismului purtător,
unele nu conferă nici o proprietate
detectabilă;
b) sunt capabile de replicare independentă faţă de cromosomul bacteriei purtătoare.
Cele mai importante elemente genetice accesorii la procariote sunt plasmidele. Plasmidele sunt
reprezentate de molecule de ADN dublucatenar circular covalent închis sau linear. Ele sunt delimitate
spaţial de cromosomul bacterian, se pot replica autonom faţă de acesta. Moleculele de ADN
plasmidial pot prezenta trei conformaţii moleculare: circulare covalent închise (CIC), circulare
deschise (CD) şi lineare (L).
23
 Sporularea
Un grup restrâns de bacterii au dobândit în timp capacitatea exprimată generic de a forma într-
un anumit stadiu al ciclului lor de viaţă, o formaţiune intracelulară denumită endospor care asigură
perpetuarea speciei datorită rezistenţei mari la temperaturi ridicate şi la lipsa de apă. În ciclul de viaţă
al unei bacterii sporogene, celula vegetativă în condiţiile apariţiei unor factori defavorizaţi ai
înmulţirii, suferă anumite transformări direcţioante de cele peste 50 de gene care induc sporularea.
Într-o primă etapă are loc o concentrare a materialului cioplasmatic şi nuclear apoi în celulă începe să
se formeze un protoplast, iar membrana plasmică înconjoară celula sporală asigurând condiţii de
protecţie şi creştere. În etapa următoare în jurul celulei sporale se formează cortexul, apoi învelişul
sporal propriu şi endosporul matur poate fi pus în libertate prin liza peretelui celulei sporogen.
Endosporul eliberat, în condiţii favorabile germinează transformându-se din nou în celulă vegetativă,
capabilă de reproducere prin sciziune binară.

Variabilitatea
Întrucât bacteriile se înmulţesc numai asexuat, în populaţiile de celule bacteriene, ce aparţin
unei specii, celulele sunt toate identice. O astfel de populaţie celulară este sortită pieirii în condiţii de
mediu variabile. Variabilitatea necesară adaptări şi evoluţiei în condiţii de mediu schimbătoare este
asigurată de mutaţie şi recombinare genetică. Mutaţiile reprezintă modificări bruşte ale eredităţii unei
bacterii. Ele pot apare în mod natural sau artificial, sub influenţa anumitor factori de mediu. Ele
afectează capacitatea de sinteză a anumitor enzime sau alte substanţe specifice determinând deci
capacitatea metabolică a bacteriei. Mutaţiile naturale apar spontan, factorul determinant fiind mediul.
Mutaţiile întâmplător utile sunt folosite de către procesul de selecţie naturală permiţând
adaptarea microorganismelor la variaţia condiţiilor de mediu. Astfel ele stau la baza pocesului de
evoluţie. O mutaţie nu este utilă pentru evoluţie decât dacă se perpetuează la descendenţi. Bacteriile
înmulţindu-se foarte rapid permit răspândirea rapidă a unei mutaţăii utile în populţii, astfel încât şi
adaptarea lor este deosebit de rapidă. Recombinarea genetică permite reasortarea meterialului genetic
existent. Recombinarea genetică specifică procariotelor, se realizează prin: transformare – are loc prin
recombinarea ADN-ului celular cu un fragment de ADN exogen care străbate peretele celular al
celulelor bacteriene vii; F-ducţie – un proces „sexual” al bacteriilor prin care un factor F din anumite
celule considerate mascule este transferat în celulele lipsite de acest factor, considerate femele. Acest
fragment se poate integra în nucleoidul celulei receptoare sau nu, inducând diferite comportamente
faţă de alte celule bacteriene. Configurarea constă în fragmentarea nucleoidului în doi nuclei, un
macronucleu staţionar şi un micronucleu. Celulele sensibile se ataşează una de alta şi fac schimb de
micronuclei. În urma schimbului, nucleoidul se reface având în constituţia sa macronucleul propiu şi
un micronuclen exogen. Transducţia constă în transferarea pasivă de fragmente de ADN bacterian de
la o bacterie la alta, prin intermediul unor bacteriofagi. În urma mutaţiilor şi a recombinărilor genetice
se formează clone de bacterii care au anumite caracteristici morfo – fiziologice sau metabolice
24
specifice, diferite de celula mamă iniţială numite tulpini. Acestea au o importanţă deosebită în practica
biotehnologică.

TIPURILE DE NUTRIŢIE A MICROORGANISMELOR

Microorganismele au fost grupate în două categorii în funcţie de sursa de carbon pe care o
folosesc:
- Autotrofe – folosesc CO2 ca unică sau principală sursă de carbon anorganic;
- Heterotrofe – folosesc substanţe organice ca sursă de carbon pentru biosinteze şi
producere de energie.
În funcţie de modul de obţinere a energiei microorganismele au fost grupate în două categorii:
- Fototrofe – folosesc energia radiantă luminoasă;
- Chemosintetizante – obţin energia din reacţii chimice.
Microorganismele chemoheterotrofe sunt dependente de compuşii organici ca sursă de carbon
şi energie şi pot fi clasificate astfel:
- Saprotrofe – obţin compuşii organici din mediul înconjurător;
- Simbiotrofe – preiau compuşii organici de la alt organism cu care trăiesc permanent
în contact direct;
- Biotrofe – obţin substanţele organice din celulele vii ale gazdei simbiotice;
- Necrotrofe – obţin compuşii organici din celulele moarte ale gazdei simbiotice.
Microorganismele chemoheterotrofe pot fi clasificate în două categorii în funcţie de modul în
care obţin substanţele necesare biosintezelor:
- Microorgansime osmotrofe – preiau substanţele dizolvate în mediu prin transfer prin
membranele celulare;
- Microorganisme fagotrofe – înglobează substanţele pe care le digeră înainte de a
utiliza produşii de digestie.
În funcţie de modul de nutriţie şi gradul de dependenţă de alte microorganisme,
microorganismele chemoheterotrofe pot fi clasificate astfel:
- Saprofite obligate libere – microorganisme heterotrofe libere, care nu au capacitatea
de simbioză mutualistă sau parazitară;
- Facultativ necrotrofe – microorganisme cu potenţial simbiotic, normal libere, cu
nutriţie saprotrofă, care pot deveni parazite având nutriţie necrotrofă;
- Necrotrofe obligate – include paraziţi specializaţi a căror existenţă liberă se limitează
la supravieţuirea în ţesutul mort al gazdei infectate;
- Facultativ biotrofe – microorganisme facultativ simbiotice, sunt biotrofe în stadiul
simbiotic şi saprotrofe în stadiul liber;
- Obligate biotrofe – microorganisme simbiotice mutualiste sau parazitare, incapabile
de existenţă liberă (doar ca spori sau chişti).

METABOLISMUL

Metabolismul reprezintă totalitatea proceselor chimice care au loc în celulele orgnismelor vii.
Metabolismul include:
- anabolismul care reprezintă totalitatea reacţiilor de sinteză a constituenţilor celulari
(metaboliţi primari şi secundari) ce necesită energie;
- catabolismul care reprezintă totalitatea reacţiilor de degradare ce asigură eliberarea
elementelor compuşilor moleculari sau macromoleculari ai unei celule şi producerea
de energie.

25
 Reacţiile anabolice sunt necesare pentru creşterea, reproducerea şi repararea structurilor
celulare. Reacţiile catabolice furnizează organismului energia necesară proceselor vitale, inclusiv
deplasarea, transportul şi sinteza moleculelor complexe. În toate reacţiile catabolice are loc transferul
de electroni, care permite captarea energiei în legăturile macroergice ale moleculelor de ATP sau alte
molecule asemănătoare. Transferul de electroni este în strânsă legătură cu procesele de oxidare şi
reducere.
Oxidarea poate fi definită ca reacţia în care se pierd sau se îndepărtează electroni. Deşi multe
substanţe se combină cu oxigenul şi transferă electroni acestuia, în cazul în care în mediu sunt
prezente alte substanţe acceptoare de electroni oxigenul poate lipsi. Reducerea poate fi definită ca
reacţia în care se câştigă electroni. Atunci când o substanţă pierde electroni sau este oxidată se
eliberează energie, dar trebuie să existe o altă substanţă care să primească electronii sau să se reducă
în acelaşi timp.

CREŞTEREA ŞI MULTIPLICAREA MICROORGANISMELOR

Microorganismele cresc şi se multiplică dacă în mediu sunt suficiente substanţe nutritive

pentru sinteza tuturor compuşilor necesari formării constituenţilor celulari. Multiplicarea
microorganismelor se realizează prin mecanisme diferite de diviziune:
- diviziune directă (fisiune binară);
- înmugurire;
- diviziune mitotică,
- formarea sporilor de propagare.
Fisiunea binară – celulele bacteriene se alungesc până ating o anumită lungime, apoi în zona
ecuatorială se formează un sept transversal care separă celula în două celule fiice identice.
Fragmentarea – este caracteristică bacteriilor filamentoase (actinomicete) fiind implicată în
formarea sporilor. Înmugurirea – este caracteristică levurilor, prin înmugurire se formează două celule
pornind de la o celulă parentală. La nivelul celulei mamă se formează printr-un proces de mitoză o
protuberanţă (mugure), care creşte treptat, apoi se desprinde de celula iniţială şi îşi continuă
dezvoltarea individual.
Diviziunile mitotică sau meiotică – sunt caracteristice microorganismelor eucariote şi presupun
formarea unui fus de diviziune mitotic, respectiv meiotic care separă cromosomii în celulele fiice.

CREŞTEREA EXPONENŢIALĂ A UNEI POPULAŢII MICROBIENE

Modelarea matematică a creşterii unei populaţii bacteriene cultivate în mediu lichid în sistem
închis (de tip batch) a permis reprezentarea grafică ca logaritm din numărul de celule în funcţie de
timpul de incubare. Curba de creştere exponenţială a bacteriilor este constituită din patru faze (fig. 4):
- faza de lag;
- faza de creştere exponenţială;
- faza staţionară;
- faza de declin.
Faza de lag – reprezintă faza de latenţă în care nu se realizează diviziuni celulare şi nici
creşterea biomasei, ci doar pregătirea microorganismelor pentru multiplicare (dureaza aproximativ 2
ore);.
Faza exponenţială – reprezintă faza de creştere logaritmică în care se realizează multiplicarea
rapidă a microorganismelor. Celulele din această fază sunt tinere, au citoplasma abundentă şi
omogenă, fără substanţe de rezervă, în care se realizează numeroase procese metabolice. Factorii ce

26
influenteaza multiplicare sunt: temperatura(37°C), pH (alcalin 7-8 ) .prezenta substantelor nutritive
gradul de aerare a mediului. Durata acestei faze este de 6-24 ore.
Faza staţionară – celulele din această fază sunt mature, în citoplasma lor se acumulează
substanţe de rezervă şi incluziuni, iar activitatea metabolică scade. Numărul celulelor viabile rămâne
constant pentru că numărul celulelor care mor este compensat de cel al celulelor care rezultă din
diviziune (se realizeaza o anumita concentratie de celule bacteriene(3 x 107 - 3 x 109).
Faza de declin – din cauza epuizării substanţelor din mediul de cultură şi a acumulării
substanţelor toxice rezultate în urma activităţii celulare numărul de celule scade progresiv. Celulele
conţin cantităţi mari de substanţe de rezervă, formează spori şi se pot prodece fenomene de liză
celulară.

Curba de creştere bacteriană (in vitro)

TEMPERATURA ŞI BACTERIILE
Bacteriile prezinta o temperatură minimă de crestere, una maxima de creştere si una optimă de
creştere. În general domeniul de toleranţă între temperatura minimă şi cea maximă de creştere este de
aprox. 170C.
Cele mai multe bacterii sunt mezofile, având un optim de creştere între 25-0C şi 400C.
Psihrofilele preferă temperaturile scăzute şi sunt împărţite în 2 grupe. Un grup care prezintă un
optim de temperatură la 150C dar care poate creşte şi la temperaturi mai micide 00C; aceste
organisme sunt întâlnite în adâncul oceanelor sau în regiunile arctice. Alte psihrofile, care pot de
asemenea creşte si la 00C, au un optim termic de creştere cuprins între 200C şi 300C; aceste
organisme, numite uneori şi psihotrope, sunt adesea asociate cu alterarea alimentelor refrigerate.
Termofilele sunt întâlnite în medii calde, multe având un optim de creştere la temperaturi de
500C – 600C (similare celor din izvoarele termale din Yellowstone National Park. Asemenea
organisme prosperă în grămezile de compost, unde temperatura poate creşte la mai mult de 600C.
Extrem termofilele sunt întâlnite la temperaturi de cca. 910C. De-a lungul venturilor
hidrotermale din adâncul oceanelor au fost descoperite bacterii care cresc la temperaturi mai mari de
3500C.

pH-ul şi bacteriile
Ca si temperatura, pH-ul oacă şi el un rol în determinarea abilităţii de a creşte şi a se înmulţi în
medii particulare. Cele mai multe bacterii prezintă un optim de creştere într-un domeniu de pH de 6.7
– 7.5.
Acidofilele pot fi întâlnite în scurgerile de ape de mină şi la un pH de 1 (Thiobacillus
ferrooxidans). Alte bacterii, dimpotrivă se dezvoltă la un pH mai mare de 9.0 (Vibrio cholera).

Presiunea osmotică şi bacteriile

Presiunea osmotică este un alt factor limitativ în creşterea bacteriană.

27
 Bacteriile sunt constituite în proporţie de 80-90% din apă; pentru creştere ele necesită
umezeală, obţinând mai mulţi nutrienţi din mediul lor acvatic.
Peretele celular protejează procariotele de schimbările în presiunea osmotică a mediului.
Totuşi, un mediu suficient de hipertonic. la o concentraţie care o depăşeşte pe cea celulară cauzează
pierderi de apă din celulă prin osmoză, ducând la plasmoliză, care inhibă cresterea bacteriană. De
aceea adăugarea de sare la carne previne degradarea microbiană a acesteia.
Unele tipuri de bacterii, numite extrem sau obligat halofile, sunt adaptate şi necesită
concentraţii crescute de sare, cum sunt cele gasite în Marea Moartă, unde concentraţia salina depăşéşte
30%. Facultativ halofilele nu necesită pentru supravieţuire concentraţii saline crescute, dar sunt
capabile să tolereze astfel de condiţii. Halofilele pot creşte in medii cu oconcentraţie salina de 2%,
care inhibă creşterea altor bacterii. Unel bacterii facultativ halofile (Halobacterium halobium) cresc în
lacuri sărate sau în alte medii unde concentraţia de sare depăşeşte de 7 ori pe cea din oceane.
Când bacteriile sunt plasate în medii hipotonice, apa tinde să intre în celula bacteriană prin
osmoză, ducând la liza osmotică.

Carbonul, azotul şi alţi factori de creştere

Pe lângă apă şi o balanţă corectă a sărurilor, bacteriile necesită o mare varietate de elemente, în
special C, H, N, S, P, K, Fe, Mg şi Ca. Vitaminele şi bazele purinice şi pirimidinice (pentru
construirea ADN-ului) sunt de asemenea necesare.
C reprezintă elementul fundamental al tuturor componentelor organice, incluzând acizii
nucleici, proteinel şi grăsimile.
Bacteriile heterotrofe sunt cele care folosesc ca sursă de C compuşi organici ca proteine,
carbohidraţi şi lipide, iar ca sursă de energie electronii din compuşii organici. Cele mai multe bacterii
(ca şi fungii, protozoarele şi animalele) sunt chemoheterotrofe.
Bacteriile chemoautotrofe sunt bacterii care folosesc ca sursă de carbon CO2 şi ca sursă de
energie electronii din compuşi anorganici.
Saprofitele îşi obţin C prin descompunerea materiei organice moarte.
Fototrofele utilizează lumina ca sursă de energie, dar pot fidiferite în ceea ce priveşte sursa de
C (foto-heterotrofele utilizează compuşii organici, în timp ce fotoautotrofele utilizeaza CO2).
Oxigenul poate sau nu poate fi necesar bacteriilor, depinzând de tipul de metabolism utilizat
pentru a extrage energia din alimente (aerobic sau anaerobic). În toate cazurile, iniţiala conversie a
glucozei în acid piruvic apare în timpul glicolizei, care produce un câştig net de 2 molecule de ATP
(molecule bogate în energie).

Bacteriile aerobe
Bacteriile aerobe utilizează O pentru descompunerea acidului piruvic, realizând mai mult ATP
decât în timpul procesului de glicoliză di timpul respiraţiei aerobe.
Bacteriile obligat aerobe au nevoie de oxigen pentru a trăi. Facultativ aerobele pot trăi şi în
absenţa oxigenului utilizând fermentaţia sau respiraţia anaerobă. Respiraţia anaeroba şi fermentaţia
apar în absenţa oxigenului şi produc în mod substanţial mai puţin ATP decât respiraţia aerobă.
Bacteriile anaerobe utilizează substanţe anorganice altele decât oxigenul ca acceptori finali de
electroni. De ex, Pseudomonas şi Bacillus reduc ionul nitrat la nitrit sau la azot gazos. Spre deosebire
de bacteriile aerobe, cele anaerobe nu sunt capabile să sintetizeze enzime pentru a neutraliza formele
toxice de oxigen.

28
 BIBLIOGRAFIE
- Dr. Monica MOLDOVEANU, Virusologie, Bacteriologie si parazitologie pentru asistenti
medicali, Editura ALL, 2012;
- Costin CERNESCU, Virusologie medicala, Editura Medicala, 2012;
- Emanoil CEAUSU, Tratat de Boli Infectioase, Editura Medicala, 2018;
- Samuel BARON, Medical Microbiology, Univ. Texas School, 1996;
- www.who.int.

29