Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu
-roman modern, psihologic, al experienței

Camil Petrescu a fost un mare si cunoscut poet, prozator și dramaturg interbelic modernist,
creator al romanului psihologic, al experienței în literatura română, adept al sincronismului
lovinescian. Acesta preia tehnica memoriei involuntare de la scriitorul francez Marcel Proust.
Romanul este publicat în anul 1930, într-o perioadă de efervescență culturală, când în
literatura româna se manifestă două mari curente literare: modernismul, promovat de criticul
E. Lovinescu în revista și la cenaclul "Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei
"Gândirea" a lui Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în modernism prin autenticitate,
substanțialitate, timp subiectiv, tehnica jurnalului, noul tip personaj și stilul anticalofil.
Autenticitatea derivă din folosirea persoanei I, conform concepției autorului: "Eu nu pot
vorbi onest decât la persoana I". Romanul nu mai este un act de invenție, ci de cunoaștere și
autocunoaștere, căci teatrul acțiunii se mută din planul exterior al faptelor către cel interior al
conștiinței, opera având astfel aspectul unei confesiuni. Eroul, Ștefan Gheorghidiu, analizează
reacțiile și cuvintele celorlalți, dar și propriile trăiri, ilustrând tipul intelectualului superior.
Timpul nu mai este cronologic, ci evenimentele sunt analizate în funcție de memoria
afectivă. Naratorul folosește analiza și autoanaliza pentru a înțelege lumea și pentru a se elibera
de trecut. În capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, în primăvara anului 1916, eroul se află pe
front ca tânăr sublocotenent. Capitolele 2-5 reprezintă retrospectiva celor doi ani și jumătate
de căsătorie (1914-1916), iar în ultimul capitol se revine în 1916, când eroul pleacă la
Câmpulung în permisie, chemat acolo de soția sa, Ela. Cartea a II-a are la bază jurnalul de front
al autorului din Primul Război Mondial ,, împrumutat cu amănunte cu tot eroului,,.
Tema operei are doua valențe, fiind sugerate și în structura romanului: iubirea și războiul. În
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" (1930) , Camil Petrescu surprinde drama
intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care
se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăieşte
tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii.
O prima scenă ilustrativă pentru tema este discuția de la popotă ce conturează noul tip de
personaj și reprezintă stimulul exterior al memoriei involuntare. Se discută despre o știre
conform căreia un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat. Ofițerii emit păreri diferite,
iar Ștefan Gheorghidiu așteaptă "cu suflet de slugă" un moment prielnic să ceară permisie.
Refuzat, îi jignește pe superiori ("discutați mai bine ce vă pricepeți") și astfel își demască
inadaptarea, dar și suferința interioară determinată de o dramă a geloziei. Pentru el "O iubire
mare e mai curând un proces de autosugestie" și crede că "cei ce se iubesc au drept de viață și
de moarte unul asupra celuilalt".
A două scenă reflectă punctul culminant al suferinței din dragoste, căci eroul bănuiește că
Ela îl înșală cu domnul G. Ei pleacă la Odobești într-un grup mare, dar drumul și cele trei zile
petrecute acolo devin un prilej de nesfârșită suferință. Ștefan analizează cu luciditate fiecare
gest al Elei și îi conferă proporții catastrofale neputând suporta atenția pe care soția sa o acordă
celuilalt. Ela face lucruri pe care Ștefan credea că ea le face doar pentru el. Întorși la București,
ei se despart o vreme, apoi se împacă, iar personajul pleacă pe front voluntar, dezamăgit de
atitudinea soției. El afirmă "n-am fost niciodată gelos, deși am suferit din cauza iubirii" și
trăiește nu doar o dramă a iubirii, ci și una a cunoașterii, acceptând cu durere faptul că nu există
iubire absolută. În final cei doi se despart definitiv, nu pentru că are dovada trădării, ci pentru
că nu o mai iubește.
Titlul este un prim element de compoziție deoarece el anticipează cele două teme ale
romanului numit inițial "Proces-verbal de dragoste și război", titlu ce sugerează intenția
autorului de a nota cu mare precizie faptele și trăirile în defavoarea laturii artistice (stil
anticalofil). Titlul următor surprinde și ideea incertitudinii eroului exprimate prin repetiția
cuvântului "noapte", dar și faptul că o experiență este depășită cu ajutorul celei de a doua.
Războiul și iubirea sunt trăite la modul absolut; înțelegerea faptului că nu există o iubire
perfectă atrage după sine o prăbușire sufletească a personajului. Războiul îl vindecă sufletește,
căci devine conștient că drama colectivă este superioară celei individuale.
Perspectiva subiectivă este alt element de compoziție, ,,împreună cu”, faptele fiind relatate
la persoană I de către un narator intradiegetic, actorial, implicat în acțiune ca personaj.
Focalizarea este internă și ilustrează unicitatea perspectivei. Ștefan Gheorghidiu, personajul
narator, un alter ego al autorului, filtrează realitatea prin propria conștiință în căutarea unor
certitudini și manifestă ironie la adresa societății burgheze. El este, așa cum afirma G.
Călinescu ,,un filozof într-o lume de neștiutori de carte care îl păcălesc și îi fură o parte din
avere”, ,,un inadaptat superior, hipersensibil și orgolios, aflat în căutarea absolutului”.
În concluzie, tema și viziunea sunt redate din perspectiva intelectualului superior, un analist
lucid al realității ce consideră că "luciditatea nu omoară voluptatea, ci o sporește". Naratorul
utilizează tehnici de analiză psihologică precum fluxul conștiinței, introspecția, monologul
interior, tehnici moderne ce conferă autenticitate romanului