1.

INTRODUCERE

Plantele medicinale, de mii de ani, reprezintă materia primă pentru străvechea şi mereu

actuala fitoterapie. Omul încă din zorii existenţei sale, la început din instinct, apoi din intuiţie şi
experienţă, iar mai târziu printr-o abordare ştiinţifică, raţională, a folosit şi continuă să
folosească, în scopul vindecării sau ameliorării bolilor, plantele medicinale.

Numai în România, cresc cca. 3600 de specii de plante cu proprietăţi medicinale

confirmate, dintre care cca 400 prezintă valoare oficinală ridicată. Plantele medicinale care cresc
în ţara noastră, majoritatea, sunt din păcate puţin cercetate şi cu atât mai puţin valorificate.
Fitoterapia românească încă rămâne în mare parte, fie folclorică, fie bazată pe studiile şi materia
primă de import, în ciuda marilor eforturi întreprinse de puţinii specialişti români (O. Bojor, M.
Alexan, E. Giurgiu, Fănică-Voinea Ene, ş.a.) care se mai aplecă azi asupra acestor vegetale
tămăduitoare.

Aceste daruri nepreţuite ale naturii; plantele medicinale, timp de mii de ani, au alinat
nenumărate suferinţe ale trupului şi ale sufletului, continuând şi astăzi, cu acelaşi statornic şi
străvechi succes, "să îşi facă datoria". Cu privire la ele, nimic nu se potriveşte mai bine decât
afirmaţia lui Democrit: "Deoarece natura se bazează pe sine însăşi, cu mijloacele ei mai modeste
dar sigure, întrece promisiunile mai mari ale speranţei". [1]

Terapia naturală reprezintă un ajutor în orice boală. Plantele medicinale au constituit una
dintre cele mai importante preocupări ale omului de la începutul existenţei sale. În căutarea celor
necesare traiului, omul a observat că anumite plante puse pe răni alinau durerea, favorizând
cicatrizarea acestora, iar altele consumate, vindecau anumite boli. Istoria plantelor medicinale
arată că egiptenii cunoşteau şi întrebuinţau ricinul, pelinul, şofranul, etc., iar grecii şi romanii au
dezvoltat mult cunoştinţele asupra plantelor medicinale, cunoştinţe ce au dominat tot Evul
Mediu. După descoperirea Americii, s-a constatat că populaţia băştinaşă cunoştea unele efecte
medicinale ale ardeiului, ale frunzelor şi ale seminţelor de cacao. În Africa, populaţia băştinaşă
întrebuinţa, din cele mai vechi timpuri, seminţe de cola, ca stimulent în caz de oboseală sau de
surmenaj. Dar, întrebuinţarea plantelor medicinale în vechime a fost asociată de multe ori cu
manifestări mistice, crezându-se că acestea imprimă plantelor proprietăţi tămăduitoare. Şi astăzi
se acordă o mare atenţie plantelor medicinale care reprezintă surse inepuizabile de materii prime
pentru obţinerea unor medicamente. Însă consumul pe perioade îndelungate a unor medicamente

1
la un moment dat  începe să nu mai fie eficient şi chiar poate produce efecte secundare. Cu toate
că mai mult de cincizeci la sută din medicamentele, foarte scumpe, pe care le găsim în farmacii,
au la bază plante şi substanţe naturale, cei mai mulţi dintre noi ignoră o soluţie evident mai
ieftină, mai simplă şi mai la îndemână de tratare a îmbolnăvirilor şi anume tratamentul cu plante
medicinale. Majoritatea acestora sunt accesibile în forme în care pot fi utilizate ca remedii pentru
diverse boli, sau ca auxiliare pentru menţinerea echilibrului organismului, deci pentru prevenirea
îmbolnăvirilor. [2]

2. PRINCIPIILE ACTIVE DIN PLANTELE MEDICINALE

Principiile active (substanţele active) prezente în plantele medicinale sunt cele care dau
efectul terapeutic. Pot fi produse ale metabolismului primar (metabolismul glucidelor), rezultate
în urma procesului de fotosinteză sau produse ale metabolismului secundar al plantelor
(metabolizarea azotului). Fiecare plantă, în principiu, prezintă interes pentru o anumită substanţă
activă, care poate fi izolată prin procedee industriale. Ca exemple de principii active pot fi
enumerate: alcaloizii, glicozidele, saponinele, principiile amare, taninurile, substanţele
aromatice, uleiurile volatile sau esenţiale, uleiurile grase, mucilagiile vegetale, antisepticele.

Alcaloizii

Alcaloizii sunt compuşi care conţin azot, au reacţie alcalină şi sunt otrăvuri foarte
puternice. Ei sunt folosiţi în medicină în stare pură, dupa extracţia pe cale industrială. În
terapeutică sunt folosiţi în doze extrem de mici, au efect benefic, dar atunci când doza este mai
mare pot deveni otrăvuri. Formele farmaceutice sub care se găsesc sunt: comprimate, drajee,
supozitoare, fiole pentru injecţii (de exemplu, Scobutilul, care are la bază scopolamina extrasă
din plantele de Solanaceae). Alte exemple de alcaloizi prezenţi în materialul vegetal sunt:
colchicina din rădăcina de brânduşă sau capsiceina din ardeiul iute, de asemenea, morfina,
codeina, papaverina, din seminţele de mac, ca şi complexul de alcaloizi din cornul secării:
ergotoxina, ergotamina, ergometrina, cu efect benefic în reglarea ritmului cardiac şi in calmarea
durerilor. Alţi alcaloizi, precum trigonellina din schinduf, sunt utilizaţi sub formă de condiment
şi au efect afrodisiac. Atropina din Atropa belladona este utilizată pentru investigaţiile
oftalmologice.

2
 Glicozidele (Glucozidele)

Sunt substanţe rezultate din metabolismul secundar al azotului şi care au rol de a asigura
transportul şi pătrunderea în organism a unui compus numit aglicon, care dă efectul terapeutic.
De exemplu, Tioglicozidele sunt substanţe caracteristice cruciferelor, care apar în rădăcina de
hrean, în boabele de muştar alb sau negru.

Derivatele acidului cianhidric sub acţiunea salivei eliberează acidul şi odata cu el apare
aroma specifică, dar şi un anumit efect toxic (de exemplu, migdale amare, floarea de porumbar,
floarea de soc, fructe de cireş sau vişin).

Cardioglucozidele sunt importante în terapeutică, având un efect benefic asupra ritmului

cardiac. Aceste substanţe există în plante, precum degeţelul roşu. Ele sunt otrăvuri deosebit de
puternice pentru cultivatori, orice contact cu plantele dând simptome alergice.

Saponinele

Sunt substanţe complexe, cu o structură asemănătoare glicozidelor. Principala insuşire a

saponinelor o constituie faptul că reduc puternic tensiunea superficială a apei, au efect spumant
şi produc emulsii. În mod obişnuit, saponinele sunt prezente în plante, cum ar fi: sapunariţa,
valul miresei, ciulinul roşu si ciulinul alb. Atunci când sunt introduse în organism, aceste
substanţe duc la hemoliza globulelor roşii, eliberează hemoglobina şi efectul este toxic. Ele irită
mucoasele, determină destinderea muşchilor intestinali, măresc secreţiile bronhice, având un
efect expectorant, diurectic şi dezinfectant al căilor urinare.

Principiile amare

Sunt substanţe care se găsesc într-un număr foarte mare de plante, au gust amar, excită
celulele gustative, stimulează pofta de mâncare şi secreţia sucurilor gastrice. Din punct de vedere
chimic, au o compoziţie complexă în care intră şi unele glucozide. Se pot folosi sub forma
sucului de plantă ca atare, de exemplu: pelinul utilizat pentru a obţine vinul pelin sau pentru a
drege vinurile, drept conservant. Ele mai pot fi folosite şi pentru a corecta aroma unor băuturi şi
intra în amestecurile de plante pentru băuturile aperitiv (de tip vermut sau bitter).

Taninurile

Sunt substanţe cu compoziţie chimică foarte diferită şi prezintă caracteristica de a

coagula albuminele, metalele grele şi alcaloizii. Au efect antitoxic şi sunt solubile în apă. Prin
3
coagularea albuminelor este oprită sângerarea şi este favorizată vindecarea şi cicatrizarea rănilor.
Taninurile sunt prezente în frunzele de nuc, coaja de stejar, frunze şi fructe de afin, zmeur sau
mur. Ca efect terapeutic se recomandă pentru tratarea inflamaţiilor cavităţii bucale, bronşite,
arsuri, degerături în plăgi, transpiraţie excesivă. Pot fi utilizate şi ca antidot la otrăvirile cu
alcaloizi vegetali.

Substanţele aromatice

Prezintă compoziţie chimică foarte diferită şi pot fi folosite pentru aromatizarea

diferitelor preparate medicinale. Esculina din castan are efect favorabil asupra vaselor sanguine,
varicelor, hemoroizilor sau este folosită drept filtru solar în loţiuni şi creme specifice pentru
protecţia pielii. Rutina, prezentă în afin, dar şi în lăstarii cruzi de hrişcă, are efect terapeutic
asupra sclerozei vaselor sanguine. De asemenea, silimarina prezentă în fructele de armurariu şi
păducel, are efect favorabil pentru funcţia hepatică, regenerând ţesuturile ficatului după hepatite.

Uleiurile volatile (uleiurile esenţiale, uleiurile eterice)

Sunt lichide volatile cu miros caracteristic ce există într-un număr foarte mare de plante,
fiind produse în ţesuturi specifice. Se pot acumula în toate organele plantei şi se pot extrage prin
mai multe metode, dar de regulă se face distilarea materialului vegetal cu vapori de apă. Uleiul
volatil dintr-o anumită plantă are aroma specifica plantei respective, conţine un complex de
substanţe, dar specifică este doar o anumită substanţă. De exemplu: la mentă, principalul
component al uleiului volatil este mentolul, la cimbrişor este timolul, la mărar este anetolul, la
lavandă este linaloolul, pentru melisa este citralul. Uleiurile volatile sunt utilizate pentru
obţinerea parfumurilor, în cosmetică, dar şi pentru corectarea gustului şi aromei unor
medicamente. Uleiurile volatile au efect dezinfectant, bactericid, irită mucoasele, au efect
expectorant, dezinfectează căile respiratorii şi digestive, pot fi folosite ca arome în bucătărie sau
la fabricarea mezelurilor şi au efecte antireumatice. Prezintă inconvenientul că sunt dificil de
conservat, în recipienţi complet închişi, la întuneric, deoarece se oxidează la lumină. Uleiurile
grase (lipidele) prezente în unele specii sau în seminţele acestora, la temperatura mediului
ambiant sunt solide sau lichide, sunt insolubile în apă şi solubile în solvenţi organici.
Efectul terapeutic şi utilizările sunt legate şi de fabricarea diferitelor creme pentru tratamente
externe. Uleiurile vegetale pot fi utilizate şi drept solvent pentru alte substanţe sau pot conţine
ele anumite substanţe cu efect terapeutic (ex. uleiul de ricin).

4
Mucilagiile vegetale

Sunt polizaharide care în prezenţa apei se umflă, formează geluri, iar dacă apa este caldă
formeaza soluţii coloidale. În plantă au rolul de a reţine apa. Efectul terapeutic este de a reduce
iritaţiile, inflamaţiile mucoaselor, atenuând durerile la contuzii şi au un efect diuretic. Plante în
care se găsesc asemenea substanţe sunt: frunzele şi rădăcinile de nalbă sau seminţele de in,
prezentate sub diferite forme de preparate farmaceutice, utilizate şi drept pansamente gastrice sau
în afecţiuni ale căilor respiratorii.

Antisepticele vegetale

Sunt substanţe cu efect antibiotic, antimicrobian, sunt destul de instabile din punct de
vedere chimic, deoarece sunt foarte volatile. Pot acţiona sub formă de aerosoli, pe cale
respiratorie, ca de exemplu: pătlagina, diverse conifere, ceapa, usturoiul. Au efect dezinfectant,
antioxidant şi aromatizant. [3]

2.1. ENERGIA PLANTELOR MEDICINALE

   În plante, pe lângă principiile active, mai coexistă diverse energii. Energia  plantelor
medicinale şi influenţa tămăduitoare a acesteia asupra omului, sunt elemente încadrate de către
scepticii moderni, în rândul "fabulaţilor". Totuşi, cel puţin în parte, electromagnetismul
terapeutic al vegetalelor a fost dovedit, începând cu descoperirile soţilor Kirlian, care la sfârşitul
anilor 50 din secolul trecut,  au demonstrat că plantele posedă un câmp bioenergetic.

Fotografia Kirlian se bazează pe un procedeu simplu. Prin interferenţele dintre două plăci
fotografice şi un curent de mare voltaj, un organism viu, lasă o urmă, o amprentă, diferită de
forma vizibilă cu ochii liberi, care evidenţiază un halou, o aură de natură bioenergetică.

5
 Aura plantelor

Biocurenţii organismelor vegetale au fost puşi în evidenţă şi prin alte metode. Astfel, în
1966 Cleve Backster, inventatorul detectorului de minciuni, a reuşit să măsoare parametrii
bioenergetici de care dispun plantele. Măsurătorile au pus în evidenţă chestiuni uluitoare, care
sugerează capacităţi empatice şi telepatice. Astfel, plantele, considerate de către mulţi ca fiind
fiinţe lipsite de sentimente şi de gândire, reacţionează  chiar şi numai la intenţia de vătămare.
Mai mult, ele suferă când alte plante din preajmă sunt agresate.
Cercetările mai noi demonstrează că plantele au memorie şi reacţionează la
factorii stresori asemănător organismelor superioare.

Bioenergia din plante l-a preocupat şi pe omul de ştiinţă maghiar Albert Szent Gyorgyi,
laureat al premiului Nobel, descoperitorul vitaminei C. El considera că bioenergia provine din
starea de excitaţie a fotonului din molecula de clorofilă, excitaţie ce se converteşte într-o energie
ce se va redistribui în toate organele plantei.
Deşi este greu de demonstrat pe deplin în prezent, pare mai mult decât probabil că bioenergia din
plante contribuie, cel puţin în parte, la reuşita fitoterapiei. Nu trebuie uitat însă faptul că energia
emisă la recoltarea unei plante medicinale poate fi şi negativă. Ceea ce se ştie din bătrâni, şi
anume că plantele tămăduitoare nu trebuiesc culese de către oricine şi în orice stare de spirit,
pare să se aibă un fundament solid, existând deja în acest sens, dovezi ştiinţifice.

2.2. CE SE RECOLTEAZĂ DE LA PLANTELE MEDICINALE

  De la plantele medicinale se colectează întreaga plantă (destul de rar) sau doar anumite
părţi, ca:

 întreaga parte aeriană (Herba),

  partea subterană: rădăcini, rizomi, rizomi cu rădăcininile adventive, tuberculi

 (Radix, Rhizoma, Rhizoma et radicis, Tuber ),

 scoarţa (Cortex)

  frunzele (Folium sau Folia),

 florile (Flores sau Flos),

  fructele (Fructus),

6
  seminţele (Semen).

Părţile componente ale unei plante

2.3. CÂND SE RECOLTEAZĂ PLANTELE MEDICINALE

Plantele medicinale nu se recoltează niciodată:

 dimineaţa, înainte de a se ridica roua,

 pe ploaie sau la mai puţin de 24 de ore după ploile abundente,

 când este ceaţă.

Fiecare specie are momentul său optim de recoltare, atunci când principiile active se află
în cantitate maximă. Deşi există excepţii, în general, epoca optimă de recoltare este:

 primăvara timpuriu sau toamna târziu (când se recoltează părţile subterane ale plantei
medicinale),

 primăvara devreme (în cazul colectării scoarţei),

 la începutul înfloritului (atunci când se colectează flori, inflorescenţe sau întreaga parte

aeriană).

 la maturitatea deplină (în cazul recoltării fructelor). [1]

7
 3. MODALITĂŢI DE ADMINISTRARE A PLANTELOR
MEDICINALE

UZ INTERN
Stare proaspătă sau suc obţinut prin presare din planta proaspătă (în cazul plantelor
alimentare: ex. rădăcini de morcov, frunze de ţelină, fructe de pădure, seminţe comestibile) –
modalitatea ideală, care conţine intacte toate principiile active (inclusiv enzime, vitamine, uleiuri
volatile etc.), aşa cum se găsesc ele în natură. Dezavantaj: pot fi consumate doar în sezon.
Utilizarea lor în stare proaspătă face obiectul dietoterapiei – ramură a medicinei naturale care
prezintă regimurile alimentare cele mai adecvate pentru păstrarea sănătăţii sau vindecare în cazul
diferitelor afecţiuni.

Pulbere din planta uscată, obţinută prin mărunţirea sau măcinarea plantei într-un mojar
sau cu râşniţa electrică. De obicei se administrează câte 1 g de 4 ori pe zi, dintr-o singură plantă
(doză valabilă pentru plantele lipsite de toxicitate). Se ţine pulberea (umezită cu apă) sub limbă
15 minute, apoi se înghite cu apă sau cu puţină miere.
        Majoritatea plantelor toxice se administrează în doze de 0,25 g de 4 ori/zi (maxim 1 g/zi),
dar sunt şi plante care se administrează în cantităţi şi mai mici de 1 g/zi. Este necesară
cunoaşterea exactă a toxicităţii plantei care urmează să fie folosită; de aceea, cel mai bine este ca
tratamentul cu plante care prezintă un anumit tip de toxicitate să fie făcut sub supravegherea unui
medic fitoterapeut.  În cazul amestecurilor de plante, dozele sunt de câte 1 g de pulbere preparată
din fiecare plantă. La o priză se vor combina câte maxim 5-7 plante dintre cele indicate

Macerat la rece: se prepară de obicei, pentru uz intern, dintr-o linguriţă de plantă

mărunţită la o cană cu apă plată rece (la temperatura camerei). Se lasă la macerat 6-8 ore (timp în
care se agită periodic), apoi se strecoară şi se bea. Doza de macerat este de 3-4 căni/zi. Se poate
prepara de la început cantitatea de macerat pentru 24 ore (se pun 4 linguriţe plantă la 1 litru de
apă rece).

Infuzia: se încălzeşte apa până fierbe, apoi se pune 1 linguriţă de plantă mărunţită la o
cană cu apă clocotită. Se opreşte focul, se acoperă vasul cu o farfurioară şi se mai lasă 5-10
minute; apoi se strecoară şi se bea. Doza este de 3-4 căni/zi. Are o eficienţă mult mai scăzută
decât pulberea sau maceratul la rece.

8
 Decoctul: 1 linguriţă de plantă mărunţită se pune la fiert în 250 ml apă. După ce începe să
fiarbă, se mai lasă încă 15-30 minute la fiert, completându-se cu apă, pe măsură ce se evaporă.
Se filtrează fierbinte, se lasă să se răcească şi se beau 3-4 căni/zi. Are o eficienţă mult mai
scăzută decât pulberea sau maceratul la rece.

Alte modalităţi care necesită prelucrare:

 Comprimate, drajeuri, capsule, gelule – preparate din/cu pulberi de plante.

Avantaje: dozare precisă a plantelor din amestec, uşurinţă în administrare.

 Pulberi liofilizate: se obţin pe cale industrială, din extracte de plante prin extracţia
apei.

 Siropul: este o soluţie extractivă apoasă (infuzie, decoct, macerat la rece) la care se
adaugă sirop de zahăr sau miere.

 Tinctura: este o soluţie extractivă hidroalcoolică, preparată din plantele mărunţite

macerate în alcool etilic alimentar de diferite concentraţii, lăsate timp de 8-14 zile.

 Vinurile şi cidrurile - preparate din plante medicinale sau sucuri de fructe macerate
în vin şi sterilizate.

UZ EXTERN

Cataplasme cu plantă proaspătă sau uscată – se aplică planta ca atare sau pe un

pansament, uşor zdrobită dacă este proaspătă sau mărunţită şi muiată cu apă, până se face ca o
pastă, în cazul în care planta este uscată. Se bandajează strâns deasupra. Cataplasmele se pot lăsa
un interval de timp variabil: de la 10-15 minute dacă e o plantă rubefiantă (ex. muştar) până la
câteva ore (ex. cataplasmele cu varză).

Cataplasme cu macerat la rece sau tinctură - pentru uz extern, maceratul se prepară în

general dintr-o lingură de plantă la o cană cu apă rece (timp de macerare 6-8 ore). Se strecoară şi
se fac cataplasme sau se pun comprese, folosindu-se un pansament steril. Cataplasmele se pot
realiza şi folosind o compresă îmbibată cu tinctură (ex. cataplasme cu bitter suedez). Se lasă în
general 2-3 ore.

Gargară, spălături bucale – se poate face cu macerat la rece preparat ca mai sus sau cu
tinctură diluată cu apă.

9
 Băi, spălături, clisme – se prepară în general tot sub formă de macerat la rece, strecurat şi
încălzit uşor după aceea sau sub formă de infuzie sau decoct. Se realizează spălături sau se
adaugă în apa de baie (pentru băi se prepară macerat sau infuzie, din 150-200 g plantă sau
amestec de plante la 5 litri apă).

Alte modalităţi care necesită prelucrare: unguente - se obţin prin macerarea produsului
vegetal bine mărunţit cu un excipient gras, uleiuri medicinale, oţeturi aromatice, creme, loţiuni,
ovule, supozitoare. [4]

4. ALOE VERA

4.1. ISTORIC
Denumită de către chinezi "remediul armoniei”, apreciată de către populaţiile ruse ca
fiind “elixirul tinereţii” și folosită încă din antichitate de către egipteni care o numeau “planta
nemuririi”, planta de Aloe Vera (Aloe Barbadensis) este recunoscută de secole ca având reale
proprietăți vindecătoare, fiind folosită în prezent în numeroase scopuri terapeutice.

 Planta de Aloe Vera este numită în India “kumari” care înseamnă zeiță în limba
sanscrită. Ea este utilizată de secole de către femeile indiene pentru a-și menține frumusețea și
pentru a preveni îmbătrânirea datorită proprietăților sale de energizare și tonifiere a
țesuturilor. Celebrele regine egiptene Cleopatra şi Nefertiti apreciau în mod deosebit această
plantă, folosindu-i sucul pentru îmbăiere şi în ritualurile de înfrumusețare. Cele mai vechi
însemnări despre Aloe Vera au fost descoperite pe tăbliţele de lut sumeriene, iar dovezi asupra
folosirii sale au fost găsite în majoritatea culturilor antice.  Planta de Aloe Vera este originară din
nordul şi estul Africii şi a fost introdusă și cultivată în Peru, Peninsula Arabia, Insulele Canare,
Chile, Puerto Rico şi Mexic. Aloe Vera este o plantă perenă, cu frunze verzi și suculente, având
o lungime de aproximativ 50 cm; frunzele sunt compuse din trei straturi: un strat protector
exterior, un strat fibros aflat sub primul strat şi un miez gelatinos care se folosește în majoritatea
produselor care conţin Aloe Vera.

Cea mai veche scriere despre medicina naturală (sau oricum, singura de amploare
cunoscută din acea epoca) este Rig Vede, o compilaţie de texte medicale de fapt, scrisă în India
în perioada 4500 î.e.n. – 1500 î.e.n. şi deşi Aloe vera nu este menţionată în mod expres nu

10
înseamnă neapărat că nu era cunoscuţi. Scrierea listează căteva sute de plante medicinale diferite,
şi modul şi sfera lor de utilizare. Cert este că Aloe vera şi virtuţiile ei terapeutice au fost
cunoscute de către numeroase civilizaţii antice – prima menţiune a utilizării acestei plante de
către perşi apare pe placuţe de lut datate ca. 2200 î.e.n.; tot pe placuţe de lut datând din 1550
î.e.n. găsite în oraşul sumerian Nippur este consemnată utilizarea frunzelor de Aloe vera în stare
crudă, fără a fi prelucrată, ca agent laxativ. Primele menţiuni egiptene datează din perioada 1500
î.e.n., pentru ca un papyrus din anul 400 î.e.n. să dezvăluie faptul că exista deja nu numai o
adevarată industrie de prelucrare a Aloe vera, dar prezintă şi o serie de amănunte ale procesării –
frunzele erau mai întâi uscate iar apoi măcinate fin. Aceasta făină intra în compoziţia a nu mai
puţin de 12 reţete; era mai întâi amestecată cu alte ingrediente, fiartă iar produsele rezultate
puteau fi utilizate atat extern cât şi intern. Probabil că la această dată renumele „Aloe vera” se
răspândise suficient de mult pentru ca să intereseze şi alte popoare şi în ciuda faptului că (foarte
probabil) toate aceste reţete şi utilizări erau ţinute secret nimic nu a mai putut sta în calea
răspândirii acestui medicament universal. Din această perioadă datează numeroase istorisiri (sau
legende) cu iz mai mult sau mai puţin romantic – despre Nefertiti şi Cleopatra, care utilizau
extrase din Aloe vera pentru terapiile lor de înfrumuseţare sau se presupune chiar că Alexandru
cel Mare a fost îndemnat de mentorul sau Aristotel, după cucerirea Persiei, să cucerească in anul
333 î.e.n. şi insula Socotra pentru a avea acces la faimoasa „Aloe” necesar vindecării răniilor.
Chiar şi lui Hannibal i se atribuie incursiuni menite a asigura controlul unor zone din nordul
Africii unde se cultiva Aloe vera. Probabil ca în această perioadă planta minune şi utilizările ei
erau deja cunoscute multor popoare – în mod cert ajunsese în India, dar şi în Africa, unde era
intens utilizată pentru tratarea arsurilor, a infecţiilor şi combaterea anumitor paraziţi. Copra, în
lucrarea sa despre medicamentele indiene, menţionează: ..... utilizarea Aloei (cunoscută sub
numele de „musabba”) folosită ca unguente externe pentru calmarea durerilor sau intern pentru
purgaţie (sau purificare internă) sunt mult prea cunoscute în India, aşa că nu este nevoie să
intrăm în amanunte ..... Remarca este stupefiantă – Aloe vera era atât de cunoscută că nici nu
merita detaliere, spre regretul nostru. Arabii au inceput să joace fără îndoială un rol important în
răspândirea plantei iar in jurul anului 50 î,e.n. ei deţineau deja un quasi-monopol al producerii şi
distribuirii diferitor produse obţinute din Aloe vera în Asia. Un al doilea centru de greutate era
India – în aceasta perioada au fost dezvoltate câteva reţete tradiţionale care mai sunt utilizate şi
în zilele noastre în medicina populară.

Planta nu a rămas multă vreme necunoscută pentru civilizaţiile vestice, aflate în plină
expansiune. Punctul de plecare îl reprezintă lucrările lui Hippocrites (460 î.e.n. – 375 î.e.n.),
părintele medicinei moderne. Deşi nici acesta nu menţioneaza directAloe vera, are marele merit

11
de a fi modificat percepţia contemporanilor săi şi de a fi lansat o abordare diferită, sistematică şi
ştiinţifică, în ceea ce priveşte plantele medicinale şi modul lor de utilizare. Primul care
menţionează în mod direct planta în farmacologia greacă este Celsius (25 – 50 e.n.) care se
limitează însă la a menţiona doar efectele purgative ale plantei. Arabii au avut meritul
incontestabil în răspandirea ei – chiar şi numele plantei provenind din cuvantul arab alloeh (suc
amar şi strălucitor), fiind preluată ulterior şi de greci şi de romani – dar un merit deosebit în
studiul şi diversificarea utilizărilor le-au avut Galen, Plinius cel Bătrân dar mai ales Dioscorides
(o adevărată piatră de hotar fiind De Materia Medica – scrisă începând cu 65 e.n. şi alţii, care au
descris planta şi utilizările ei medicinale – lor datorându-se în principal popularitatea ei post-
medievală. Adevărata înţelegere a virtuţiilor terapeutice ale Aloe vera este atinsă de Dioscorides
(cca. 40 – cca. 90 e.n.) care şi-a dezvoltat spiritul de observaţie şi şi-a rafinat cunoştinţele
farmaceutice călătorind ani de zile cu armatele imperiale romane. El a descris în detaliu planta
cunoscută de noi sub numele de Aloe vera căreia îi atribuia puterea de a închide răniile şi de a
induce somnul. A menţionat desigur şi proprietăţile purgative, precum şi faptul ca sucul amar
este utilizat pentru tratarea furunculilor, a hemoroizilor şi eficacitatea ei în vindecarea răniilor
superficiale. Dioscorides este primul care acreditează în fapt ideea de panaceu universal
menţionând utilizări din cele mai diverse – bun pentru tratarea inflamaţiilor la amigdale şi gingii,
pentru iritaţiile şi inflamaţiile din gura în general, chiar şi pentru ochi. Tot Dioscorides
menţionează ceea ce (se pare) ştia şi Alexandru cel Mare – pulverizat pe răni, sucul de Aloe
vera oprea imediat sângerarea şi stăvilea posibilele infecţii.

În prezent Aloe vera este cultivată extensiv în aproape toate zonele tropicale sau

subtropicale ale lumii, în mod special în India şi China (care împreună aproape că deţin
monopolul producţiei de suc şi gel), dar şi în Asia tropicală de S-E, Mexic, Caraibe, SUA
(California), America de Sud (în mod special Venezuela) şi ceva mai timid în Africa tropicală şi
Australia, furnizând materia primă în mod special pentru industria cosmetică şi a băuturilor
răcoritoare (devenite industrii de ordinul miliardelor de dolari anual) şi mai puţin pentru
realizarea de produse famaceutice, ieşind de mai multe decenii din centrul atenţiei lumii
medicale.

4.2. UTILIZĂRI MEDICINALE MODERNE

Trebuie spus că utilizările moderne nu au diferit fundamental (poate cu excepţia ultimilor

3 - 4 decenii) de cele antice sau medievale, atât că evident prepararea şi utilizarea produselor
respective a fost mult mai bine documentată şi au fost atacate şi domenii specifice. Trebuie spus,

12
de asemenea, că Aloe vera este privită în continuare cu mare scepticism de o parte a lumii
medicale (medicina convenţională nu-i acordă prea multă atenţie), sau în cel mai fericit caz cu
oarecare indulgenţă. În general contestatarii recunosc (este poate şi mai comod pentru toată
lumea) doar utilitatea plantei ca ingredient în preparatele cosmetice. Chiar când se admite faptul
că aceasta are certe propietăţi curative, nu se uită să se menţioneze că medicina modernă
cunoaşte alternative mult mai eficiente la acest remediu antic. Există, pe de altă parte şi
susţinători înfocaţi, al căror (trebuie spus si asta) fanatism se bazează pe câteva milenii de
utilizare în medicina tradiţională, dar şi pe câteva succese majore în epoca modernă.

Aloe vera (Aloe barbadensis) în faza juvenilă Aloe vera (Aloe barbadensis) în faza adultă
Colecţia: Eduart Zimer Colecţia Vida Gheza, Baia Mare

Planta continuă să cunoască o nouă glorie în Lumea Noua (în paralel cu o relativă uitare
în Europa după 1850), ajungând să fie menţionată în prima Enciclopedie medicala modernă,
(United States Pharmacopoeia) în 1820 ca fiind cel mai eficient purgativ şi principalul ingredient
în creme protectoare ale pielii. În deceniile următoare americanii sunt cei care par să menţină
interesul în jurul plantei. Principalele utilizări rămân tratarea ulceraţiilor, dermatitelor, arsurilor
şi leziunilor superficiale ale pielii. Popularitatea crescândă a preparatelor din Aloe vera şi
dependenţa de importuri nu tocmai ritmice (o reală contradicţie între pragmatismul american şi
atitudinea mai degrabă boemă specifică zonelor tradiţionale de cultivare) l-a determinat pe col.
H. W. Johnston să înfiinţeze în 1912 prima fermă comercială în Florida. Din păcate primul
razboi mondial şi condiţiile social-economice din anii ’20 – ’30, progresele chimiei şi ale
medicamentelor de sinteză fac uitată aproape de tot miraculoasa plantă. Tot un american va
13
revitaliza insă interesul - C. E. Collins este primul medic care va avea o abordare cu adevărat
ştiinţifică, pregătind experimente bine gândite şi conduse şi mai ales publicate în cele mai
prestigioase reviste medicale ale vremii. Una din lucrări (din 1935) descrie o mare noutate -
modul în care în numai 3 luni a fost vindecată la o pacientă o dermatită şi leziuni cauzate de
radiaţii nucleare, lăsând pielea curată şi fără cicatrici. El a publicat rezultatul unor teste efectuate
pe nu mai puţin de 50 de pacienţi diferiţi şi implicând o mare varietate de afecţiuni – de la leziuni
datorate radiaţiilor până la ulceraţii, arsuri şi dermatite comune – şi care au fost vindecate în
totalitate. Collins a utilizat Aloe vera în diverse moduri, de la frunze tăiate longitudinal aplicate
local până la o tinctură de culoare galbenă elaborată de el, în care principalele componente active
erau o combinaţie de suc şi gel de Aloe vera. Tinctura n-a avut însa succesul comercial scontat,
poate şi datorită mirosului excesiv de astringent. 

4.3. COMPUŞII CONŢINUŢI DE ALOE VERA

Deşi ignorată sau marginalizată în prezent de medicina moderna Aloe vera este o

adevarată „colecţie” de substanţe benefice, cum rar se întâlneşte la altă plantă medicinală. Iată o
prezentare succintă a principalelor categorii de substanţe:

 Vitamine
Este extrem de bogată în vitamine (singura absenţă fiind vitamina D), în mod special
antioxidantul vitamina A (beta-caroten) dar şi C şi E; conţine de asemenea şi B12 fiind una din
extrem de puţinele surse vegetale ale acesteia, aspect foarte important pentru vegetarieni.

 Enzime
Conţine diverse tipuri de enzime care acţionează ca nişte catalizatori biochimici şi ajută
digestia prin descompunerea zaharurilor şi a grăsimilor. O altă enzimă – bradychinaza – ajută la
reducerea inflamaţiilor pielii şi calmează durerile, este unul din compuşii care au asigurat
celebritatea plantei.

 Minerale
Conţine compuşi de calciu, sodiu, potasiu, mangan, magneziu, cupru, zinc şi
antioxidantul seleniu. Deşi aceste minerale precum şi alte elemente rare sunt necesare în cantităţi
foarte mici prezenţa lor este esenţială pentru îndeplinirea funcţiilor celor mai diverse enzime şi
pentru derularea proceselor metabolice.

 Zaharide
Acestea provin din stratul mucilaginos care înconjoară gelul. Conţine atât mono cât şi

14
polizaharide care tonifiază sistemul imunitar şi contribuie la detoxificarea organismului. Cele
mai importante sunt zaharurile care nu sunt descompuse în momentul asimilării ci apar în sânge
exact în aceeaşi formă. 

 Anthraquinone
Sunt nu mai puţin de 12 astfel de compuşi fenolici în sucul plantei. Îngerate în cantităţi
moderate ele ajută purgaţia şi absorbţia gastro-intestinală şi au şi un efect antibacterial, antiviral
şi antiinflamator. Cele mai importante sunt aloina şi amodina.

 Lignina
Aceasta este în principiu o substanţă inertă dar este foarte importantă prin faptul ca are un
efect unic în accelerarea absorbţiei altor substanţe active în piele.

 Saponine
Acest grup de substanţe reprezintă ca. 3% din volumul de gel al Aloe vera şi asigură
proprietăţile antiseptice ale acesteia.

 Acizi graşi
Conţine 4 steroizi vegetali – colesterol, campesterol, sisosterol b şi lupeol, care sunt
agenţi antiinflamatori importanţi.

 Acid salicilic
Este principiul activ al faimoasei aspirine, excelent antiinflamator şi antibacterial.

 Aminoacizi
Organismul uman are nevoie de 22 de aminoacizi; 20 din aceştia se găsesc în gelul Aloe
vera. Mai important, acesta furnizează şi 7 din cei 8 aminoacizi esenţiali pe care organismul
uman nu poate să-i sintetizeze.
Aloe vera are calităţi incontestabile care-i conferă unicitatea:

 nu prezintă toxicitate şi poate fi administrată şi în cantitaţi masive;

 dozajul nu este o problemă – singura regulă fiind cu cât mai mult cu atât mai bine;
 atât planta în stare naturală, sucul sau gelul, cât şi preparatele formulate corect nu
interferează cu acţiunea nici unui alt medicament cunoscut;
 remarcabilul caracter interspecific – efectul obţinut la orice animal este reprodus
identic şi la oameni (avantaj imens în faza de testare a produselor);
 spectru larg de acţiune – de la supliment alimentar la cosmetică şi la tratamente
medicale, cu formulări şi concentraţii diferite în funcţie de efectul dorit – ceea ce
are un efect pozitiv asupra costurilor;
 excelent prin consumul zilnic în medicina preventivă – energizant, supliment
alimentar şi stimulatior imunitar. [5]

15
4.4. GELUL DE ALOE VERA

Aloe Vera conţine două substanţe principale:

 imediat sub coaja frunzei se găseşte aloina sub formă de lichid galben-lăptos cu gust
amar folosit de secole ca laxativ sub formă de praf;
 gelul de Aloe - un lichid fibros situat în interiorul frunzelor.

Până în 1968 au fost brevetate mai multe metode de

stabilizare a gelului de Aloe vera, una din firmele cu cel mai
mare succes fiind Aloe Vera of America, care a deţinut două
brevete privind stabilizarea gelului prin metode strict naturale,
fără aditivi sau conservanţi de sinteză. Această firmă a fost
preluată de Forever Living Products International, care a mai
obţinut ulterior alte două brevete de stabilizare. Aceste metode
stau la baza obţinerii uni gel purificat şi stabilizat 100%.

Gelul este utilizat numai de câţiva ani fiind componenta

cea mai eficace a plantei. Gelul de Aloe vera are un inconvenient major, se oxidează foarte
repede. Dacă după recoltarea frunzelor nu se prelucrează imediat gelul obţinut, în decurs de 4
ore, acesta îşi pierde proprietăţile curative şi este distrus de oxigen şi microorganisme. Oprirea
oxidării se face prin adăugarea unor antioxidanţi naturali, cum ar fi vitaminele naturale A, C şi E.
Gelul astfel stabilizat nu se mai oxidează, păstrându-şi calităţile terapeutice.

4.4.1. COMPOZIŢIA GELULUI DE ALOE VERA

În ultimii ani Forever Living Products a efectuat în laboratoarele proprii, cercetări asupra

profilului multifuncţional al gelului din Aloe vera. La Carrington Laboratoires s-au efectuat
cercetări asupra unei polizaharide din Aloe vera care stimulează sistemul imunitar. I.A.S.C
(International Aloe Science Council) a semnat un contract cu Universitatea Texas pentru
cercetarea conţinutului de polizaharide, aloină, magneziu, calciu, asupra pH-ului gelului de Aloe
vera, recent fiind identificată componenta Acemannon (polizaharidă) cu rol în întărirea
sistemului imunitar.

16
 Identificarea
Constituenţi Proprietăţi şi activitate
compuşilor
18 aminoacizi: 7 din Corpul uman are nevoie de 22 de aminoacizi (constituenţii
cei 8 aminoacizi proteinelor). Gelul conţine 18 aminoacizi, mai mult, Aloe
Aminoacizi esenţiali şi 11 din cei vera furnizează 7 dintre cei 8 aminoacizi esenţiali care nu
14 aminoacizi pot fi produşi de către organismul uman şi deci trebuie
neesenţiali procuraţi din hrană.
12 antrachinone:
Emodina, Acid
aloetic, Aloina,
Antracina, Antranol,
Cele mai importante sunt aloina şi emodina, cu proprietăţi
Barbaloina, Acid
analgezice. Totodată sunt recunoscute pentru acţiunea lor
Antrachinone crisofanic, Uleiuri
antibacteriană şi virucidă. În formă pură sunt laxative foarte
eterice, Ester al
puternice.
acidului cinamonic,
Emodina,
Izobarbaloina,
Resistanol
8 enzime: Aliiaza,
Fosfataza alcalină,
Amilaza, Lipazele şi proteazele ajută la scindarea zaharurilor şi
Enzime
Carboxipeptidaza, grăsimilor din alimente, favorizând digestia şi absorbţia.
Catalaza, Celulaza,
Lipaza, Peroxidaza
Hormoni Auxine şi Gibereline Regenerare tisulară, antiinflamatorii
Substanţă de tip Lignina este o substanţă lemnoasă care conferă aloei
Lignina
celulozic abilitatea de a penetra straturile profunde ale pielii.
Calciu, Crom, Cupru,
Fier, Magneziu,
Mangan, Potasiu, Esenţiale pentru sănătate, se combină între ele, cu
Minerale
Sodiu, Zinc, Seleniu vitaminele şi cu alte elemente.
un foarte puternic
antioxidant
Acest compus de tipul aspirinei este antiinflamator şi ajută
Acid salicilic Aspirină naturală
la înlăturarea ţesuturilor moarte.
Acestea sunt substanţe asemănătoare săpunului care
exercită un puternic efect antimicrobian. Acţionează
Saponine Glicozide
împotriva bacteriilor, virusurilor, fungilor, levurilor,
precum şi a candidei sau aftelor.
4 steroizi vegetali:
Colesterol, Agenţi antiinflamatorii, Lupeolul are efect antiseptic şi
Steroli
Campesterol, Lupeol, analgezic.
ß-Sitosterol
Monozaharide:
glucoză şi fructoză; Acestea includ muco-polizaharidele, foarte importante prin
Zaharuri Polizaharide: acţiunea lor asupra sistemului imunitar şi rolul lor în
glucomanani / detixifierea organismului.
polimanoza
Conţine o gamă largă, cele mai importante fiind vitaminele
Vitamina A, C, E, B,
antioxidante C, E şi beta-carotenul, precursorul vitaminei
Vitamine Colina, B12, Acid
A. Este de asemenea una dintre puţinele surse vegetale de
folic
vitamina B12 atât de folositoare vegetarienilor.

Gelul de Aloe vera conţine peste 75 de ingredienţi cunoscuţi şi clasificaţi în următoarele grupe:

17
4.4.2. BENEFICII PENTRU SĂNĂTATE ALE GELULUI DE ALOE VERA
Ca urmare a numeroaselor studii ştiinţifice s-a constatat că gelul de Aloe vera are
urmatoarele acţiuni importante asupra organismului uman, contribuind la
menţinerea/redobandirea stării de sănătate:
 detoxifiere
 imunostimulare - imunomodulare
 reglarea metabolismului
 stimularea regenerării tisulare
 protejarea aparatului cardiovascular
 reglarea activităţii aparatului digestiv
 efect antiinflamator, antibacterian, antiviral
 efect antifungic, antihelmintic
 tonifiant al sistemului nervos
 efect epitelizant, cicatrizant, antiseptic local
 rol antioxidant, contribuind la neutralizarea radicalilor liberi nocivi
 efect antitumoral
 acţiune antidiabetică
 protejarea sistemului osteo-articular
 protejarea ţesuturilor oculare
 fortifiant general al organismului. [6]

18
4.5.. PRINCIPALELE UTILIZĂRII
Deşi potenţialul imens al plantei este departe de a fi valorificat există totuşi câteva
domenii în care utilizarea Aloe vera este consistentă şi şi-a câştigat în ultimii ani un statut anume.
Iată succint câteva din aceste domenii:

 Stomatologie

Preparate din Aloe vera sunt foarte frecvent utilizate pentru vindecarea celor mai diferite
afecţiuni ale gingiilor (în mod special a gingivitelor şi paradontozei), dar mai ales pentru
stoparea rapidă a sangerărilor cauzate de mici intervenţii chirurgicale şi pentru proprietăţile sale
antiseptice sau de regenerare rapidă a ţesuturilor. Este tot mai des utilizată şi ca sedativ în mod
special în curăţarea canalului rădăcinilor dar şi ca lubrifiant al ustensilelor stomatologice, dar şi
în preparate destinate tratării paradontozei. Pentru propietăţile antifungale este utilizată cu succes
şi în tratarea stomatitelor. Utilizarea unui amestec Aloe vera / propolis, care intră în componenţa
unei creme speciale, permite medicilor stomatologi să nu mai poarte în permanenţă manuşile de
protecţie şi măreşte intervalul de timp la care spălarea mâinilor devine necesară. A fost produs şi
un spray care preintâmpina infecţiile bucale şi calmează inflamaţii ale amigdalelor, dar şi
inflamaţii cauzate de apariţia unor dinţi. Utilizarea stomatologică a cunoscut o creştere rapidă în
ultimii 10 – 15 ani datorită în mod special reuşitelor în stabilizarea sucului / gelului şi faptului că
nu există practic efecte secundare. Deşi Aloe vera este utilizată mai ales în produse destinate a fi
folosite în cabinetele stomatologice, a pătruns încet dar sigur şi în componenţa unor produse de
larg consum, cum ar fi pasta de dinţi sau preparate pentru gură. 

 Cosmetică şi produse de igienă personală

În prezent există o gamă extrem de largă de produse cosmetice conţinând Aloe vera, de la

produse în care prezenţa ei este mai mult sau mai puţin irelevantă (mascara, pudre diverse sau ruj
de buze) până la produse destinate pielii, în mod special creme hidratante şi gel. Aloe
vera contribuie la hidratarea pielii, la restaurarea elasticitaăţii naturale, are un rol important în
hrănirea celulelor şi combaterea exfolierii, reducerea aparenţei liniilor fine şi a ridurilor. Foarte
răspândită în ultimul deceniu şi utilizarea în componenţa săpunurilor, şampoanelor sau a
loţiunilor pentru corp. Este probabil cea mai răspandită sferă de utilizare, importanţa este însă şi
în acest caz calitatea produlelor şi consecvenţa cu care acestea sunt utilizate. 

 Chirurgie plastică

Acesta este poate domeniul cel mai revoluţionar şi care promovează produse de foarte
bună calitate. Produsele sunt destinate în principal vindecării rapide a pielii şi a leziunilor
superficiale şi eliminării oricăror cicatrici – este probabil domeniul care utilizează cel mai deplin

19
efectele curative cunoscute de milenii ale plantei. Fiind un domeniu în care riscurile trebuiesc
manageriate cu multă abilitate şi în care orice eşec poate aduce pierderi immense (financiare sau
de imagine), are meritul de a promova numai preparate de maximă calitate; acesta împreună cu
produsele de uz stomatologic sunt domenii de pionierat, inovatoare şi tocmai datorită faptului că
eficienţa tratamentului este primordială (şi mai puţin impunerea unei producţii de masă) se poate
spune că au creat prima breşă serioasa în scepticismul mainstream-ului medical contemporan.

 Băuturi şi suplimente alimentare

Nu lipsită de importanţă este utilizarea Aloe vera de dieteticieni în diverse preparate

utilizate în tratamentul obezităţii – o problemă majoră în multe ţări; la un anumit moment a
cunoscut o certă popularitate dar, ca şi în cazul Hoodia de acum câţiva ani, potenţialul a fost
repede compromis de o avalanşă de subproduse destinate „curelor de slabire”, o diversiune în
fond de la o utilizare medicală la aplicaţii mai degrabă minore. Principalele probleme sunt
concentraţia redusă de Aloe vera, gustul nu tocmai plăcut care este atenuat de mulţi producători
prin îndulcire exagerată (fie cu zahăr, fie cu îndulcitori artificiali – ambele neindicate în cure de
lungă durată) şi absenşa stabilizării sucului. Ca şi în cazul Hoodia succesul a fost imediat, a
acţionat ca o sabie cu două tăişuri iar avalanşa de produse îndoielnice – însumând de regulă toate
dificienţele menţionate mai sus - au afectat credibilitatea. Insist însă asupra potenţialului în acest
domeniu deoarece implicaţiile sunt imense - succesul în combaterea obezităţii se poate reflecta
direct şi în incidenţa altor afecţiuni ale omului modern: diabet, probleme circulatorii,
hipertensiune, colesterol ridicat, probleme cardiace, probleme digestive, afecţiuni ale
pancreasului, osteoartrita, insomnie, depresie şi nu în ultimul rând cancer. Şi în acest caz
tratamentele sunt dezarmant de simple – într-unul din cazurile prezentate de Karen Masterson
Koch era, bineinţeles dublat şi de o dietă adecvată, consumul zilnic a 30 – 60 gr. de concentrat
obţinut din frunze integrale de Aloe vera.

Nu lipsit de importanţă este şi efectul tonic asupra sistemului imunitar creat de un

consum permanent, precum şi suportul avut de produse Aloe vera în cele mai diverse tratamente
de dezintoxicare. Din nou însă – importante sunt calitatea şi concentraţia produselor şi
preparatelor utilizate. 

4.6. MOD DE ADMINISTRARE

Uz intern:

Gelurile de aloe sunt obţinute prin presarea frunzelor proaspete, sucul translucid şi sălciu
extras din partea cărnoasă fiind conservat apoi prin pasteurizare sau prin adăugarea de

20
conservanţi. De regulă, se iau câte 50 ml de gel, pe stomacul gol, de două ori pe zi, pentru a
îmbunătăţi digestia, pentru a preveni şi combate candidoza şi alte infecţii cu fungi, pentru
tratarea hiperacidităţii şi a colitei, a sindromului colonului iritabil.

Sucul de aloe se consumă timp de 7 zile, câte 1 linguriţă de 3 ori/zi, înainte de masă,
apoi, 2 săptămâni câte 1 lingură de 3 ori/zi, pentru a activa şi stimula fluxul sanguin şi limfatic,
funcţiile rinichilor, ale ficatului şi ale vezicii biliare, reglează sistemul imunitar şi tractul
digestiv, ameliorează durerile reumatismale, îmbunătăţeşte statusul psihic şi condiţia fizică.
Sucul de Aloe Vera poate fi procurat în farmacii, dar poate fi preparat şi acasă, cu condiţia să
respectăm colectarea şi prepararea corectă a acestei plante.Se recomandă frunzele mature, cele
mai de jos, care se dau prin tocător pentru a obţine sucul de aloe.

Pentru a păstra sucul de Aloe Vera un timp mai îndelungat este necesar să fie conservat
cu ajutorul spirtului medicinal, în proporţie de 8:2 şi se se păstrează în frigider, la o temperatură
nu mai mare de 15 grade.

Uz extern:

Gelul de aloe vera este indicat pentru îngrijirea pielii şi în cazul durerilor articulare şi de
tip reumatic şi poate fi folosit ca “prim ajutor” în arsuri şi diverse leziuni, datorită efectelului
dezinfectant, hemostatic şi accelerator al procesului de cicatrizare. Se mai poate folosi şi sub
forma de praf, compresă, tinctură, cremă, cataplasmă etc.

4.7. CONCLUZIE

Aloe vera nu este un panaceu universal şi nu este ceva magic, acţionează prioritar asupra
ţesutului epitelial şi sistemului imunitar. În sprijinul acestei afirmaţii stau miile de mărturii
culese de-a lungul secolelor, ale celor care au constatat acţiuni binefăcătoare în afecţiuni ale
pielii precum eczema, psoriazis, ulceraţii, arsuri, acnee şi chiar înţepături sau muşcături.

Mulţi au găsit un remediu în cazul unor tulburări intestinale precum colita, diverticulita
sau sindromul colonului iritabil. Starea de sănătate în cazul unor boli datorate unui sistem
imunitar dereglat precum artritele, astmul şi ME (sindromul de oboseală post virală), LE (lupus)
s-a îmbunătăţit considerabil după consumarea gelului de Aloe vera. [5].

21
 5. BIBLIOGRAFIE

1. http://www.bioterapi.ro/vegetale/index_vegetale_plante_medicinale.html
2. http://liis.is.edu.ro/hosted/atestate/medicinale/intro.html
3. http://www.alegesanatos.ro/blog/remedii-64/principii-active-prezente-in-plantele-
medicinale-221.html
4. http://www.apifitoterapie.ro/terapii_naturale/fitoterapie/modalitati.htm
5. http://www.aztekium.ro/modules.php?name=Content&pa=showpage&pid=37&page=2
6. http://www.biokrisland.ro/info/aloe-vera.html

22