Poziția României în Sud-Estul European în 1914

Pîrvu Marian Alin

Depozitul Central de Arhivă al Armatei Române

Coordonator Prof. Univ. Dr. Habil. Silviu Miloiu

The article is reffering to the diplomatic position of Romania in the South-Eastern

Europe in the year 1914. In that year, Romania was the most prestigious country in the
Balkans, a proof being the Conference of Bucharest from 1913 in which Romania was a
balance between the Balkan conflicts. King Charles assured that Romania kept good relations
with the Balkan countries, with the exception of Bulgaria, and wanted the political status-quo
being kept. The start of the World War I was seen as a surprise for Romania, who decided to
keep its neutrality.

Keywords: status-quo, diplomacy, Balkans, diplomatic relations

Articolul se referă la poziția diplomatică a României în Europa de Sud-Est în anul

1914. În acel an, România era cea mai prestigioasă țară din Balcani, o dovadă fiind Conferința
de la București din 1913, în care România era un echilibru între conflictele balcanice. Regele
Carol a dat asigurări că România a păstrat relații bune cu țările balcanice, cu excepția
Bulgariei, și a dorit menținerea status-quo-ului politic. Începutul Primului Război Mondial a
fost văzut ca o surpriză pentru România, care a decis să-și păstreze neutralitatea.

Cuvinte cheie: statu-quo, diplomatie, Balcani, relații diplomatice

1
 După încheierea celei de-a treia Păci de la Bucureşti, România a promovat o politică
de echilibru în Balcani. În octombrie 1913, Take Ionescu reuşise să aplaneze tensiunile greco-
otomane, care ameninţau să ducă la declanşarea unui al treilea război balcanic 1, iar la
începutul lui 1914, Ion I. C. Brătianu respingea ofertele omologilor săi sârb, Nikola Pašić şi
elen, Eleutherios Venizelos, de a încheia o alianţă regională împotriva Bulgariei 2, lăsând fără
răspuns şi sondajele întreprinse de către guvernul Radoslavov 3, privind o apropiere româno-
bulgară sub egida Puterilor Centrale.

În acelaşi context regional, în februarie 1914, ministrul român la Sofia, Gheorghe

Derussi, avea o întrevedere cu Nikola Genadiev, fost şef al diplomaţiei bulgare în cea de-a
doua jumătate a anului 1913. În discuţiile cu diplomatul român, politicianul bulgar încerca să-
l convingă că Bulgaria s-a resemnat cu pierderea Dobrogei de Sud, în speranţa de a câştiga
prietenia României; chestionat asupra posibilităţii ca Bulgaria să adere la Tripla Alianţă, N.
Genadiev oferea un răspuns evaziv4.

În ceea ce priveşte problemele balcanice, Ionel Brătianu îi declara, la începutul anului

1914, lui Fasciotti că „această situaţie greu de menţinut este o consecinţă a acţiunii molatice a
Europei faţă de Turcia şi insistă asupra necesităţii unei demonstraţii navale europene care să
facă Turcia să accepte pierderea insulelor”5.

La sfârşitul lunii ianuarie 1914, în cercurile politice şi diplomatice europene circula

zvonul că între Bulgaria şi Turcia fusese încheiată o convenţie de alianţă secretă. Nikola Pašić
era convins că Bulgaria şi Turcia au semnat Convenţia de alianţă contra Greciei şi, indirect, a
Serbiei, ceea ce era corect, întrucât, la 12/25 ianuarie 1914 fusese semnată convenţia militară
bulgaro-turcă, ratificată la Sofia şi Constantinopol. Presa bulgară se străduia să ascundă aceste
zvonuri, motivând că „Bulgaria avea de rezolvat mari probleme interne, să-şi îngrijească
rănile provocate de războaie şi să-şi refacă economia şi finanţele”6.

1
Constantin Iordan, Venizelos şi românii, ediţia a II-a completată, București, Editura Omonia, 2010, p. 116-119.
2
Istoria politicii externe româneşti în date, coord.: I. Calafeteanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p.
210.
3
Ibidem.
4
Constantin Iordan, Dobrogea (1878-1940) în istoriografia bulgară, București, Editura Academiei Române,
2013, p. 71
5
Constantin Iordan, Venizelos şi românii…, p. 120.
6
Miodrag Ciuruşchin, Relaţii politico-diplomatice ale României cu Serbia în perioada 1903-1914 (29 mai/11
iunie 1903-15/28 iulie 1914), Timișoara, Editura Mirton, 2010.p. 340.

2
 Ministrul Germaniei, Julius von Waldthausen, după o discuţie avută cu Brătianu, era
de părere că vizita concomitentă la Bucureşti a lui Venizelos şi Pašić a avut ca scop un schimb
de opinii privind situaţia din regiune şi exercitarea unei presiuni morale asupra Turciei şi
Bulgariei, întărită şi prin prezenţa moştenitorului la tronul Greciei. Diplomatul german
considera că „România a dorit menţinerea echilibrului în Balcani şi a păcii de la Bucureşti”7.

Căutarea unui teren de înţelegere între Grecia şi Turcia a dictat şi acţiunea discretă a
generalului Constantin Coandă la Constantinopol şi Atena, în aprilie 1914, problema insulelor
fiind prioritară. Însărcinatul cu afaceri italian în Turcia, Contele Nani Mocenigo, considera că
adevăratul scop al misiunii era constituit de „dorinţa guvernului român de a exercita pentru a
treia oară o influenţă decisivă în ce priveşte politica din Peninsula Balcanică”8.

La întoarcerea în ţară, emisarul român îi oferea lui Marghiloman detalii despre voiaj,
între care faptul că unul dintre liderii Junilor Turci, Talaat Paşa, „ar înclina spre o alianţă cu
Grecia, dacă ar consimţii grecii să dea Chios şi Mytilene, care face parte integrantă din Asia
Mică”, iar celălalt, Enver Paşa, „a cerut schimbul cu Rhodosul, care face sistem cu Creta”.
Generalul Coandă era, însă, încrezător în legătură cu reacţia guvernului grec: „Armamentul
maritim al Turciei o să oblige pe greci să fie îngăduitori, având în vedere cheltuielile ce le au
de făcut pentru a consolida noilor lor posesiuni”9.

Vara anului 1914 a găsit, relaţiile româno-bulgare, într-o fază de puternice tensiuni,
manifestate mai ales printr-o serie de incidente frontaliere, soldate cu câţiva morţi şi mai mulţi
răniţi şi asezonate cu polemici de presă, parţial ocazionate de vizita ţarului Nicolae al II-lea la
Constanţa, de cuvintele elogioase ale suveranului rus la adresa conduitei României în
războaiele balcanice, dar mai ales de acceptarea titulaturii de comandant onorific al
Regimentului 5 Roşiori, cantonat la Bazargic (Dobrić), în Dobrogea de Sud10.

Guvernarea lui Vasil Radoslavov, omologul bulgar al lui Brătianu, a fost una orientată
spre aderarea către Puterile Centrale, fapt care s-a şi întâmplat, ca urmare a predilecţiei
majorităţii politice pentru această opţiune. Politica externă a acestuia s-a manifestat în
7
Constantin Iordan, Venizelos şi românii…, p. 120.
8
Ibidem, p. 121.
9
Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, București, Editura
Scripta, 1993, p. 155.
10
Petrişor Florea, George Ungureanu, Coordonate ale relaţiilor româno-bulgare în prima jumătate a anului
1914, în „Retrăiri istorice în veacul XXI”, ediţia a XIV-a, vol. XII: „1918-2018, Centenarul Marii Uniri”,
București, Editura Ro.cart, 2019, p. 427.

3
favoarea echilibrării relaţiilor diplomatice cu vecinii. Concesiile teritoriale pe care Bulgaria a
trebuit să le facă după cel de-al doilea război balcanic, precum şi creşterea prestigiului
României pe plan european au determinat statul bulgar să nu se lase mai prejos.

Diplomaţia românească urmărea cu atenţie desfăşurarea evenimentelor din Balcani cu

scopul de a preîntâmpina izbucnirea tulburărilor în Macedonia şi la frontiera bulgaro-greacă,
pentru că dorea cu orice preţ, să apere situaţia creată de pacea de la Bucureşti.

Cercurile diplomatice europene făceau eforturi pentru menţinerea păcii, dar cursa
înarmărilor demonstra cp toată lumea se pregătea intens pentru război. Colonelul Smilianić
Krsta, înalt funcţionar al Ministerului de Război din Serbia, avertiza Ministerul Afacerilor
Străine, la 13/26 mai 1914, că Marele stat Major austro-ungar pregătea mari manevre militare
în Bosnia şi Herţegovina, care aveau un triplu scop: de a intimida elementele rebele din
Imperiul Austro-Ungar, de a domoli admiraţia populaţiei locale faţă de armata sârbă şi de a-i
demonstra Serbiei că armata austro-ungară este pregătită pentru orice eventualitate11.

Declanşarea Primului Război Mondial a pus ţara noastră în faţa unor serioase
probleme de matură politică şi militară. Poziţia sa geografică, la interferenţa sferelor de
influenţă ale Marilor Puteri, în imediata proximitate a fronturilor balcanic şi de est expunea
România pericolului unor presiuni militare sau unei invazii armate, fiind cunoscut faptul că
ambele tabere aflate în conflict erau interesate să acapareze resursele cerealiere şi de petrol
din România.
În ziua de 29 iulie 1914, agenţia Havas a anunţat că „trupele austriece au trecut
frontiera cu Serbia“. Prima ştire oficială de pe front a venit din Semlin şi a fost destul de
laconică: „Astă noapte la ora două, trupele austro-ungare au început bombardarea
Belgradului. Până la 5 dimineaţa s-au tras 29 de lovituri de tun“; i-a urmat o a doua ştire:
„Astă noapte, la ora unu şi jumătate, sârbii au încercat să arunce în aer podul de peste Sava,
care leagă Semlinul de Belgrad; planul n-a reuşit pe deplin, iar podul a rămas practicabil
pentru infanteria inamică“12.
Circumstanţele internaţionale ale anului 1914 au impus guvernului român eforturi în
scopul încheierii unor acorduri diplomatice cu Antanta în vederea susţinerii războiului de
eliberare naţională şi întregire statală. Tratativele s-au purtat în secret, datorită supravegherii
exercitate de Puterile Centrale asupra României. În interesul acestor era ca guvernul din

11
Miodrag Ciuruşchin, op. cit., p. 347.
12
Constantin Ucrain, Primul război mondial, în „Revista de istorie militară” nr. 3/1991, p. 18.

4
Bucureşti să intre în luptă împotriva Antantei sau, cel puţin, să rămână neutru pe toată durata
conflictului.
Împăratul Wilhelm II considera, de exemplu, că „cheia victoriei contra Rusiei se află
în mâinile României”13. Cancelarul german Theodor Bethmann-Hollweg aprecia, pe de altă
parte, că aderarea României la Antantă ar compromite „situaţia generală atât în Galiţia, cât şi
în Balcani”14. În consecinţă, împiedicarea aderării României la Tripla Înţelegere devenise o
orientare fundamentală a diplomaţiei Puterilor Centrale, care nu s-au reţinut de la nici un
mijloc de acţiune, de la promisiuni la ameninţări cu invazia armată, pentru a-şi atinge
obiectivele vizate.
Politica de expectativă armată era singura cale care putea fi propusă ţării în momentul
respectiv. C. Mile, directorul ziarului „Adevărul” scria: „Neutralitatea armată pentru a fi gata
în fiece moment de-a lua hotărârea supremă, dar numai atunci când vom găsi de cuviinţă să
intervenim şi dacă ar fi în interesul nostru să facem aceasta“ 15. Neutralitatea armată impunea
măsuri militare urgente, care vor fi luate de guvern.
În calitate de semnatar al tratatului de alianţă cu Austro-Ungaria, Germania şi Italia
(Viena, 30 octombrie 1853), guvernul român a fost supus unor presiuni convergente din
partea Vienei şi a Berlinului, pentru a da curs obligaţiilor de „aliat”.
Austro-Ungaria declara război Serbiei la 15/28 iulie 1914. De la Bucureşti însă,
Czernin informa că, după ultimatumul adresat Serbiei, „peste tot întâlneai un amestec de
revoltă şi dorinţă crescândă de a realiza, în sfârşit, cea mai fierbinte dorinţă a inimii
(eliberarea Transilvaniei), ţel care putea fi atins, nu cu monarhia, ci împotriva ei”, constatare
care, de altfel, venea să confirme pronosticul făcut la 16/29 iulie, în plină criză politică, de
cancelarul Imperiului German, în sensul că, în cazul unei conflagraţii, „România nu va merge
cu Germania şi cu Austria”16.
La 17/30 iulie 1914, reprezentanţii Antantei făceau cunoscut acordul ţărilor lor privind
unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării României la război împotriva
Puterilor Centrale17. În ziua următoare, Wilhelm II îi transmitea un mesaj regelui Carol i, prin
13
Eliza Campus, Din politica externă a României. 1913-1947, București, Editura Politică, 1980, p. 59.
14
1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statele a poporului român. Documente externe. 1879-1916,
coord: Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, vol. I, București, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 450.
15
Mircea N. Popa, Primul Război Mondial (1914-1918), București, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p.
294.
16
Petre Bărbulescu, Ionel Cloşca, Dicţionar diplomatic , București, Editura Politică, 1979, p. 24-25.

17
Istoria României în date, coord: Dinu C. Giurescu, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, București, Editura
Enciclopedică, 2010, p. 325.

5
care cerea intrarea în război alături de Puterile Centrale: „Sunt încredinţat că, în calitatea ta de
rege şi Hohenzollern, vei ţine cu prietenii tăi şi vei urma în mod categoric ceea ce îţi impune
datoria de aliat”18.
La 19 iulie/1august Germania declara război Rusiei, împăratul Wilhelm II
comunicându-i lui Carol I, prin intermediul unei telegrame, declaraţia de război contra Rusiei
şi cerându-i în mod expres să i se alăture. Împăratul Franz Joseph I trimitea a doua zi o
telegramă cu conţinut similar regelui Carol I19. astfel de comunicări au avut loc, periodic, din
partea celor doi împăraţi, până la intrarea României în conflict.
Cercurile oficiale nu s-au pronunţat pe faţă împotriva Austro-Ungariei, dar ele puneau
mai mare insistenţă pe principiul „libertăţii de acţiune”20.
Chiar şi regele Carol I a fost nevoit să declare ministrului imperial şi regal al dublei
monarhii că „atâta timp cât va trăi, va face toate eforturile pentru a împiedica armata română
să intre în campanie împotriva Austro-Ungariei, dar că el nu putea urma o politică contrarie
opiniei publice din România actuală şi că, prin urmare, în cazul unui atac rus împotriva
monarhiei, să nu se gândească la o acţiune a României de partea Austro-Ungariei, în ciuda
alianţei existente”21.
Presiunile exercitate de Puterile Centrale asupra guvernului român nu au dus la
rezultatul scontat; România făcea eforturi supreme pentru a menţine pacea în sud-estul
Europei. Într-o notă, pe un ton energic, primul ministru român, Ion I.C. Brătianu făcea
următoarea declaraţie: „Dacă Austro-Ungaria sprijinită de Germania, ţine să împingă la război
Peninsula Balcanică şi de aici Europa, România se desolidarizează”22.
În ziua în care Germania declara război Franţei şi Belgiei, la 21 iulie/3 august avea loc
Consiliul de Coroană la Sinaia, iar regele Carol I îi comunica ministrului german la Bucureşti
că a întreprins măsuri pentru a pregăti mobilizarea pe care, spera suveranul, o va decide
Consiliul de Coroană. Regele se pronunţa categoric pentru intrarea în război alături de
Puterile Centrale. Ministrul german la Bucureşti, J. von Waldthausen, aprecia că, în
afirmaţiile şi atitudinea sa, Carol I era „absolut loial”. Evident, regele României era pe deplin
convins de justeţea politicii externe a Germaniei, în victoria căreia credea cu fermitate. La
rândul său, Ion I.C. Brătianu a declarat ministrului Germaniei că vrea să sprijine acţiunea

18
Ibidem, p. 60.
19
Ibidem.
20
Constantin Nuţu, România în anii neutralităţii. 1914-1916, București, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 70.
21
Ibidem.
22
Ibidem, p. 71.

6
germană şi dorea ca guvernul şi opinia publică să o poată face. Opinia publică, însă, a fost
luată prin surprindere de evenimente şi nu era pregătită din acest punct de vedere. A adăugat,
apoi că forţarea lucrurilor ar oferi prilej Rusiei să intre în Moldova23.
Înţelegând raţiunea manierei deosebite de apreciere a împrejurărilor de către rege şi de
către şeful guvernului, Waldthausen a comunicat că, nefiind pregătită pentru a intra în război,
România avea nevoie de o perioadă de răgaz. Astfel, Ion I.C. Brătianu, acţionând în raport cu
imperativul naţional, iar regele Carol I din convingere, s-au străduit, primul să înlăture
suspiciunile Puterilor Centrale, al doilea să dea asigurări ferme de loialitate.
Cu sprijinul regelui şi al majorităţii liberale din parlament, Brătianu a început, în 1914,
un temeinic şi atent proces de pregătire a României în vederea participării la lichidarea
Austro-Ungariei. Principala lui problemă internă era existenţa unei coaliţii de politicieni şi
intelectuali care, după ce primele bătălii demonstraseră că dubla monarhie era slabă şi că
Germania nu era invincibilă, au cerut imediat invadarea Transilvaniei. Conştient de
vulnerabilitatea poziţiei strategice a României şi de faptul că ţara nu era pregătită din punct de
vedere militar, Brătianu ştia că o eventuală invazie s-ar fi încheiat în mod sigur cu un
dezastru. Aşa cum îi spusese cândva ministrului francez, el nu avea intenţia să meargă la
război până când nu existau „75 de şanse dintr-o sută de a învinge”24.
Principala problemă diplomatică a lui Brătianu era aceea de a negocia cu Antanta o
alianţă care să poată da asigurări că România îşi va atinge obiectivele în cazul participării la
război, dar să şi evite o ruptură cu Puterile Centrale. Brătianu, „un maestru de primă clasă al
jocului diplomatic”, şi-a ascuns atât de bine adevăratele intenţii, încât Antanta a şovăit, iar
Puterile Centrale s-au amăgit până în ultima clipă25.
Fiecare dintre cele două mari grupări de forţe aflate în conflict eşuase în încercarea de
a atrage România de partea sa în războiul abia început, devenit curând mondial. De altminteri,
atât din motive materiale, cât şi morale, România nu putea intra în război. Primul ministru
român nu putea accepta o alianţă cu Antanta decât după încheierea unor convenţii politice şi
militare, care să conţină clauze precis formulate. Încă înainte de întrunirea Consiliului de
Coroană, el a căzut de acord cu Take Ionescu şi Alexandru Marghiloman să susţină
neutralitatea, ca soluţie care convenea cel mai bine situaţiei în care se afla România.
La Consiliul de Coroană care a avut loc la Castelul Peleş, în Sinaia, au participat

23
Ibidem.
24
Constantin Nuţu, op. cit., p. 172-176.
25
Ema Nastovici, Unele probleme privind relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria în ajunul primului război
mondial, în „Analele Universităţii Bucureşti”, Istorie, XXI, nr. 1/1972,, p. 213-215.

7
miniştrii aflaţi în funcţiune, foştii prim-miniştri şi şefii partidelor politice de guvernământ.
Din memoriile transcrise de Alexandru Marghiloman şi I.G. Duca, rezultă că la Consiliul de
Coroană au participat: regele Carol I, principele moştenitor Ferdinand, preşedintele
Consiliului de Miniştri, I.I.C. Brătianu, ministrul Afacerilor Străine, Emil Porumbaru,
ministrul de Finanţe, Emil Costinescu, ministrul de Interne, Vasile G. Morţun, ministrul
Industriei şi Comerţului, Alexandru Radovici, ministrul Agriculturii şi Domeniilor, Alexandru
Constantinescu, ministrul Lucrărilor Publice, dr. Constantin Angelescu, ministrul Justiţiei,
Victor Antonescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Ion G. Duca, preşedintele
Camarei Deputaţilor, Mihail Pherekyde, foştii prim-miniştri Theodor Rosetti şi Petre P. Carp,
reprezentanţii partidelor de opoziţie: Alexandru Marghiloman, Ion Lahovary, Ion
Grădişteanu, Take Ionescu, Constantin Cantacuzino-Paşcanu şi Constantin Dissescu26.
Regele Carol îi avea alături pe cei doi lideri conservatori, adepţi ai Puterilor Centrale,
respectiv Theodor Rosetti şi P. P. Carp, iar prinţul Ferdinand pe Ion I.C. Brătianu şi pe
Alexandru Marghiloman. În deschiderea dezbaterilor, regele, având în faţă exemplarele
Tratatului de alianţă încheiat cu Puterile Centrale, a făcut apel la adeziunea participanţilor
pentru mobilizare generală şi intrarea în război, convins fiind de dreptatea cauzei Germaniei.
A făcut apel la sentimentul patriotic şi la discreţia oamenilor politici participanţi, considerând
că în acele momente se decide viitorul României: „O politică de sentiment îmi pare
inadmisibilă într-un moment în care soarta întregii Europe este în joc, a Europei în care
România a devenit, datorită înţelepciunii sale politice, un factor important. Prudenţa este o
mare virtute, dar ea nu trebuie împinsă prea departe, în orele de suprem pericol curajul şi
hotărârea primează înainte de toate. […] Neutralitatea este o soluţie rea, care va face ca
România să piardă înalta situaţie pe care a câştigat-o”27.
Regele respingea categoric alianţa cu Antanta, considerând că este dăunătoare şi
contrară „sentimentelor unanime ale ţării”, unica soluţie viabilă fiind aderarea la Tripla
Alianţă, care va ieşi victorioasă din război.
Membrii guvernului veniseră însă la Sinaia hotărâţi să susţină neutralitatea. Ca urmare,
Ion I.C. Brătianu i-a spus regelui că se întâmplase exact ceea ce prevăzuse, şi anume că
nimeni nu voia alăturarea ţării noastre la Puterile Centrale, cu excepţia lui P.P. Carp. În ciuda
apelului stăruitor al regelui, participanţii la şedinţa Consiliului de Coroană s-au pronunţat fără
echivoc în favoarea neutralităţii.

26
Istoria românilor, vol. VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), coord: Gheorghe Platon,
București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 401.
27
Ibidem, p. 402-403.

8
 Manifestând acel simţ politic plin de înţelepciune, oamenii politici participanţi la
Consiliul de Coroană de la Sinaia, în acord cu dorinţele opiniei publice, s-au opus soluţiei
propuse de rege şi susţinute de P.P. Carp, de intrare a României în război alături de Puterile
Centrale.
Oamenii politici conservatori filogermani, ca Alexandru Marghiloman, de pildă, au
propus adoptarea unei neutralităţi definitive, o soluţie care ar fi avantajat Puterile Centrale.
După confruntarea opiniilor, s-a adoptat formula unei neutralităţi tranzitorii, a expectativei
armate, care corespundea cel mai bine intereselor poporului, oferind un răspuns favorabil
cerinţelor opiniei publice.
Aşa cum fusese proclamată, neutralitatea nu putea rămâne definitivă, fiind doar o
soluţie provizorie, o etapă necesară în procesul de închidere a alianţei cu Antanta, care
promitea sprijinul pentru împlinirea idealului de unire la România a teritoriilor româneşti din
Austro-Ungaria.
Prin Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 3 august 1914, România şi-a proclamat
neutralitatea sub forma expectativei armate. Această hotărâre a orientat politica ţării mai bine
de doi ani. O perioadă extrem de încărcată pe planul acţiunii diplomatice, al frământărilor şi
delimitărilor politice interne, al manifestărilor publice 28. Evenimentele din ţară din această
perioadă au fost strâns legate şi determinate de aspiraţiile naţionale ale românilor, ce se
manifestau tot mai viguros în noile condiţii create de izbucnirea Primului Război Mondial.
Neutralitatea era practic sprijinită de toate partidele şi de toţi oamenii politici de frunte ai
ţării29.
Hotărârea luată de Consiliul de Coroană al României, la 3 august 1914, cu privire la
menţinerea expectativei armate, era concluzia analizei actului Austro-Ungariei şi prin această
prismă, a caracterului obligaţiilor contractuale ale României faţă de Germania şi Austro-
Ungaria. Este de precizat că respectarea de către România în mod absolut a clauzelor
articolului 2 din Tratatul de alianţă însemna caracterizarea directă a Austro-Ungariei ca
agresoare. România, au arătat vorbitorii, nu poate şi nu are vreun interes să sprijine Austro-
Ungaria să distrugă Serbia atacată. S-a considerat deci, că în această situaţie, nu se pune
problema de casus foederis. Întreaga naţiune a apreciat ca atare hotărârea din 3 august30.

28
Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. X, București, Tipografia Datina Românească, 1939, p. 336.
29
Viorica Moisiuc, Șerban Rădulescu-Zoner, Afirmarea României independente în viaţa internaţională (1878-
1914), în „Independenţa României”, Editura Militară, Bucureşti, 1977, 351-362.p.133.
30
Petre Bărbulescu, Ionel Cloşca, Repere de cronologie internaţională (1914-1945), București, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 24.

9
 În situaţia dată, neutralitatea ţării noastre era cea mai potrivită hotărâre, ea
permiţând răgazul necesar, pe de o parte, pentru clarificarea opiniei publice asupra opţiunii
optime, în privinţa aderării la o alianţă sau alta, pe de alta, pentru pregătirea politico-
diplomatică şi militară, indispensabilă unei asemenea opţiuni31.

Bibliografie

***, 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statele a poporului român. Documente externe.
1879-1916, coord: Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, vol. I, București, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983

***, Istoria politicii externe româneşti în date, coord.: I. Calafeteanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
2003

***, Istoria românilor, vol. VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), coord:
Gheorghe Platon, București, Editura Enciclopedică, 2003

***, Istoria României în date, coord: Dinu C. Giurescu, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, București,
Editura Enciclopedică, 2010

BĂRBULECU, Petre, CLOȘCA, Ionel, Repere de cronologie internaţională (1914-1945), București,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982

IDEM, Dicţionar diplomatic , București, Editura Politică, 1979

CAMPUS, Eliza, Din politica externă a României. 1913-1947, București, Editura Politică, 1980

CIURUȘCHIN, Miodrag, Relaţii politico-diplomatice ale României cu Serbia în perioada 1903-1914

(29 mai/11 iunie 1903-15/28 iulie 1914), Timișoara, Editura Mirton, 2010

FLOREA, Petrișor, UNGUREANU, George, Coordonate ale relaţiilor româno-bulgare în prima

jumătate a anului 1914, în „Retrăiri istorice în veacul XXI”, ediţia a XIV-a, vol. XII: „1918-2018, Centenarul
Marii Uniri”, București, Editura Ro.cart, 2019

IORDAN, Constantin, Venizelos şi românii, ediţia a II-a completată, București, Editura Omonia, 2010

IDEM, Dobrogea (1878-1940) în istoriografia bulgară, București, Editura Academiei Române, 2013

IORGA, Nicolae, Istoria românilor, vol. X, București, Tipografia Datina Românească, 1939

ISAR, Nicolae, Istoria modernă a românilor, 1774/1784 – 1918, București, Editura Universitară, 2006

MARGHILOMAN, Alexandru, Note politice, vol. I, Ediţie şi introducere de Stelian Neagoe, București,
Editura Scripta, 1993

31
Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor, 1774/1784 – 1918, București, Editura Universitară, 2006, p. 506.

10
 MOISUC, Viorica, RĂDULESCU-ZONER, Şerban, Afirmarea României independente în viaţa
internaţională (1878-1914), în „Independenţa României”, Editura Militară, Bucureşti, 1977

NASTOVICI, Ema, Unele probleme privind relaţiile dintre România şi Austro-Ungaria în ajunul
primului război mondial, în „Analele Universităţii Bucureşti”, Istorie, XXI, nr. 1/1972

NUȚU, Constantin, România în anii neutralităţii. 1914-1916, București, Editura Ştiinţifică, 1972

POPA, N. Mircea, Primul Război Mondial (1914-1918), București, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1979

UCRAIN, Constantin, Primul război mondial, în „Revista de istorie militară” nr. 3/1991

11