Sunteți pe pagina 1din 3

Universitatea din Pitești

Facultatea de Științe ale Educației, Științe Sociale și Psihologie


Specialiarea P.I.P.P.
Filiala Slatina
Anul III
Studentă:MARINEL DANIELA

Dialogul

Dialogul este o practică socială având ca suport limba: o formă decomunicare
între doi sau mai mulţi vorbitori (< gr.dia, „prin”, „între” +logos,„vorbire”).#
Dialogul este forma prototipică de funcţionare a limbii în cadrul societăţii.
.Prin tradiţie, dialogul se opune monologului. Mesajul produs de o persoanăcare se
adresează unui public (real sau imaginar) fără a aştepta un răspuns imediatde la acesta
este un monolog; monologul autoadresat se numeşte solilocviu.Monologul se
caracterizează prin absenţa alternanţei la cuvânt a unor interlocutori.Procesul producerii
mesajului demonstrează însă că, în structura lui internă, oricemonolog are, în esenţă,
caracter dialogic prin două trăsături definitorii: dialogism şi plurivocitate. Orice
activitate comunicativă este, în esenţa ei, dialogală.
Dialogul este constrâns, pe de o parte, de reguli constitutive
(de existenţă), pe de altă parte, deprincipii de eficienţă.
Pentru ca un dialog să aibă loc, trebuie satisfăcute următoarele reguliconstitutive:
(a) să existe minimum doi participanţi la actul de comunicare;(b) participanţii la dialog
să se afle într-o situaţie comună de interacţiune (faţă-în-faţăsau într-o situaţie mediată
tehnic – telefon, calculator, televizor, radio etc.), care săle permită interlocutorilor o
legătură interacţională (prin limbă, prin elemente paraverbale şi nonverbale); (c) între
participanţii la dialog să existe interes reciproc(locutorul trebuie să se orienteze spre
alocutor, manifestând intenţia / dorinţa de
acomunica; alocutorul trebuie să reacţioneze la ceea ce spune locutorul; atâtlocutorul, cât
şi alocutorul trebuie să fie dispuşi să se angajeze în procese cognitivecare implică în
special memoria de scurtă durată); (d) participanţii la dialog trebuiesă aibă un univers
comun de discurs (cunoştinţe comune despre lume, cunoştinţecontextuale comune,
experienţe împărtăşite, ca bază a schimbului informaţional).
Una dintre cele mai importante modalități de a „condimenta” narațiunea și de a-i spori
ritmul este folosirea dialogului. Ideea este că dialogurile se citesc mult mai repede,
fluidizează acțiunea, tind să creeze mai mult spațiu alb în pagină, textul fiind astfel mai
puțin dens și, ca atare, mai plăcut ochiului cititorului.
Dialogul eficient într-o poveste ar trebuie să fie inserat pe la mijlocul textului. Dialogul
rămâne un mijloc de adâncire a intrigii, sau unul menit a ne lumina asupra caracterului
unui personaj. Nicio conversație nu se desfășoară într-o progresie lineară perfectă.
Oamenii se întrerup unii pe alții, vorbesc unii peste alții, de multe ori nu răspund
întrebărilor care li se pun, sau le evită, nerăspunzând direct.
Toate acestea pot fi folosite de scriitor pentru a stabili caracterul, tensiunea și
conexiunea. 
Un dialog bun are una sau mai multe funcții:
 Duce povestea mai departe;
 Descrie un personaj;
 Descrie un obiect sau decorul;
 Cristalizează relații și situații;
 Permite personajelor să se confrunte între ele;
 Livrează o lovitură simplă, sau o lovitură de grație într-un conflict;
 Oferă un indiciu despre tranziția spere o scenă nouă;
 Mărește tensiunea acțiunii;
 Accelerează ritmul acțiunii; Sfaturi pentru un bun dialog
 Arată, nu spune – o eroare obișnuită a scriitorilor începători este să folosească dialogul
pentru a explica ceva ce cititorul nu știe, dar ceva ce ambii participanți la dialog ar fi
trebuit să cunoască; Este nu numai stângaci, dar și nerealist și te trădează imediat ca fiind
un novice.
 Personajele trebuie să vorbească între ele, iar nu pentru cititor;
 Trebuie evitate adverbele;
 Evită explicații care repetă ceea ce dialogul deja i-a spus cititorului;
 Evită să explicit prea mult;
 Folosește vorbirea întreruptă – oamenii își iau vorba din gură sau vorbesc unul peste altul
tot timpul.
 Dă o atenție constantă „vocii” personajului;
 Folosește semnături verbale – selectează anumite expresii pentru a le face proprii unora
dintre personaje, care se pot identifica astfel cu ele;
 Alternează dialogul cu narațiunea descriptivă;
 Folosește conversația indirectă cu răspunsuri oblice, sau vorbirea suprapusă – oamenii, de
obicei, nu răspund direct întrebării puse.
 Contrazice dialogul cu narațiunea – atunci când dialogul contrazice limbajul corporal sau
alte indicii narative referitori la vorbitor, acest lucru adaugă tensiune și mărește interesul
vorbitorului, comunicând în același timp, ideea că are loc o scenă importantă.
Iată că dialogul presupune o succesiune de replici interconectate semantic, rostite/ scrise
de doi sau mulţi interlocutori care comunică; dialogul este susţinut de elemente
paraverbale (intonaţia, inflexiunile vocii, tonalitatea, accentuarea, ritmul, debitul) şi
nonverbale (gestica, mimica, atitudinea corporală, distanţa); de asemenea, este un mod
de expunere fundamental în teatru, însă prezent şi în genul epic sau liric.
În textul dramatic, „celula” sa de bază este perechea de replici în care o replică aparţine
unui emiţător, iar replica următoare aparţine celui care fusese mai înainte receptor.
Dialogul este dependent de context; (prin context se înţelege: împrejurarea în care se
desfăşoară dialogul; măsura în care colocutorii se cunosc; raporturile (sociale, afective)
dintre ei). Structura dialogului poate consta în:
a. ansamblu de interacţiuni între cel puţin doi colocutori;
b. un ansamblu de măsuri pe care emiţătorul le poate lua, pentru ca acţiunile sale asupra
receptorului să fie eficiente: replici – dialog local (întrebare/ răspuns); perechi de replici
– dialog secvenţial (3-4 replici relaţionate); grupaje de replici – dialog general care
conţine: secvenţa de iniţiere; secvenţa de bază cu formulele de menţinere a discuţiei
(Interesant! Chiar aşa? Şi ce s-a mai întâmplat?); secvenţa de încheiere.