Coperta: Anca Pintilti·

Copyright © autorul, 2007

© Casa Cărții de Știință, pentru prezenta ediție

Descrierea C1P a Bibliotecii Naționale a României

EMBREE, LESTER
Analiza reflexivă: o primă introducere în investigația fenomenologică /
l^estcr V.mbrec; cd. îngrijită de Ion Copoeru, trad de ioana Blaj șd Nicoleta
Szabo. - Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință, 2007
N ISBN 978-973-686-985-3

I. Copoeiu. Ion (cd.)

II Blaj, ioana (trad.)
III Szabo, Nicoleta (trad.)

Director Mircea Tri fu

Fondator dr T.A. Codicatiu
Redactor șef: Irina Petraș
rehnoredactare computerizată: Andreea JIadâmbu

Tiparul executat la Casa Cărții de Ștunță

400129 Cluj-Napoca, B-dul Eroilor nr. 6-8
TeL/tax: 0264-131920
www casacartii.ro; e-matl: cdinua@casacartii.ro
 Lester Embree

Analiza reflexivă'
O primă introducere
în investigația fenomenologică

Traducere de Ioana Blaj și Nicoleta Szabo

Ediție îngrijită de Ion Copoeru

Casa Cărții de Ștnntă

2007
Dedicată memoriei profesorului meu. Dor ion
Caims, de la care am învățat atât de mult, dar mai
ales datoria de a examina, corecta și extinde
analizele reflexive primite de la alții, inclusiv de la
profesorii noștri.
 CUPRINS

PREFAȚĂ PENTRU ÎNDRUMĂTORI................................................... 9

INTRODUCERE.......................................................................................... 17
Exerciții

Capitolul I. OBSERVAREA...................................................................... 29
§1 Exemplul luării mesei împreună
§2. Câteva tipuri de detertninații
§3. Determinați! culturale
§4. Observație și analiză
Exerciții

Capitolul II. INFORMAREA.................................................................... 51

§1. Câteva semnificații ale „observației"
§2. Calitățile sonore
§3 Informări descriptive și explicative
Exerciții

Capitolul III. REFLECTAREA............. ..................................................71

§1 Reflecția în general
§2. Obiectele ca intenționate și procesele intentive
§3. Observația de sine și reflecția asupra altora
§4. Stări de spirit și valori observate în mod reflexiv
§5, Alte obiecte ale reflecției
Exerciții

Capitolul IV. A VOI. A EVALUA, A CREDE...................................... 95

§ 1. A evalua obiectele valorizate
§2. Cunoaștere și credință
§3. Voință, dorință și acțiune
§4. Caracteristici și obiecte culturale
Exerciții

Capitolul V. EXPERIENȚA (Experiencing).......................................123

§1. Experiența directă
§2. Experiența indirectă
Exerciții
8
Capitolul VI. ANALIZA.... 143
§1. Analize intenționale
a. tunsoarea surpriză fi distincția vtd/intuttiv
b. pereți albi fi viață continuă
c. să închidem uța?
<L o grămadă de lucruri
§2. Analizele motivaționale
§3. Analiza eidetică
Exerciții

Capitolul VII. EXAMINAREA............................................................... 171

§1. Identități și atitudini culturale
§2. Spre examinarea anumitor atitudini
§3. Trei atitudini și identități
a. genul
b. etnicitatea
C. mediul ambiant

OBSERVAȚII FINALE 189

 PREFAȚĂ PENTRU ÎNDRUMĂTORI

Mulți dintre cei care se numesc „fenomenologi” au uitat

(dacă au știut-o vreodată) că fundamental pentru concepția
fenomenologică este ceva ce poate fi numit simplu „analiză
reflexivă” (reflective analysis). Textul de față este menit să prezinte
această abordare, dar credem că este potrivit să ne manifestăm încă
de la început opoziția față de două vicii pentru care au predispoziții
așa-ntimiții fenomenologi. Primul viciu poate fi numit „erudiție-'
(aceasta fiind numai una din speciile cercetării, „‘.investigația” fiind
altceva). Erudiția include editarea, interpretarea, analiza și
traducerea. Fără îndoială, studiile științifice despre ceea ce a fost
deja scris reprezintă o pregătire valoroasă pentru investigația
fenomenologică, deoarece nu numai că produc rezultate care pot fi
examinate, corectate și rafinate, ci și concepte și termeni care -
odată clarificați - pot fi folosiți pentru a exprima și a discuta astfel
de rezultate. Dar. la fel ca și în cazul exercițiului fizic, totuși, ceea
ce duce la executarea lui nu este același lucru cu executarea însăși.
Cel de-al doilea viciu pare a fi cel mai bine numit
„argumentare”. în general, cei care argumentează vorbesc emfatic, în
timp ce fenomenologii examinează și se exprimă cu prudență.
Aceasta nu vrea să însemne că fenomenologii nu oferă niciodată
argumente, ci le oferă foarte rar și de obicei în scopuri negative, de
exemplu împotriva pozițiilor pe care le consideră eronate. Și aceasta
este complementară cu investigația reflexivă analitică a lucrurilor
însele, dar nu este același lucru. Cu toate acestea, mulți dintre cei
care se numesc „fenomenologi'’ dedică cele mai multe, dacă nu chiar
toate eforturile lor, construirii unor argumente în favoarea sau contra
anumitor teze într-o manieră asemănătoare filosofici analitice, în
cadrul căreia mulți nu pot nici măcar să conceapă existența altor
moduri de abordare în afară de argumentare. Dimpotrivă,
fenomenologii veritabili nu produc argumente care să aibă rolul unor
reguli generale. Mai degrabă, ei produc „analize” Ce anume
înseamnă aceasta va fi arătat și descris în acest text.
PREFAȚĂ PENTRU ÎNDRUMĂTORI 10

O tendință care nu este atât un viciu, cât mai mult o

prejudecată destul de răspândită este că fenomenologia s-ar fi
dezvoltat exclusiv în cadrul filosofiei, așa cum este filosoila o
specialitate pe lângă altele. Aceasta este o eroare. A existat un
curent fenomenologic în psihiatrie încă înainte de primul război
mondial și s-a dovedit recent că tendințele fenomenologice pot fi
identificate ușor într-o serie de discipline non-filosoficc de-a lungul
primului secol de manifestare a fenomenologici1. în aceeași ordine
de idei, se poate crede foarte bine că acest text este destinat celor
care își desfășoară activitatea în domeniul filosofiei și că mai mult
filosofii vor fi interesați de el decât ceilalți, dar speranța mea este,
totuși, că și alți colegi, care se ocupă de alte discipline decât
filosofia, vor avea anumite beneficii în urma lecturării lui. Chiar
dacă acest text a fost conceput pentru a fi studiat de studenți, nu
este exclus ca an urniți colegi care nu au scopuri pedagogice
imediate să aibă plăcerea să îl citească, fie că sunt sau nu
fenomenologi. Scopurile mele în restul acestei prefețe sunt
comentarea anumitor aspecte ale acestui text, sugerarea modului în
care poate fi folosit în predare și recunoașterea surselor care au stat
la baza lui; toate într-un singur loc.
Colegii bine informați în legătură cu fenomenologia vor
recunoaște adesea pasaje în care analizele din acest text ar fi putut
merge mult mai departe. Astfel, în timp ce aparențele sensibile
(sensuous appearances) sunt puse în discuție, se spune puțin despre
ele și despre spațiul și timpul specific lor, pentru că ele au fost
sursa multor discuții dc-a lungul secolelor, iar noi încercăm să le
evităm aici. în plus, doar câteva pasaje sunt dedicate sintezei, care
este de o importanță secundară în fenomenologie față de
intenționalitate sau intentivitate, dar aceasta va conduce la
profunzimi mai mari decât este necesar într-o primă introducere. Să
se observe, de asemenea, că accentul este pus în principal pe
procesele operaționale (aktiv) și apoi pe procesele bazate pe
obișnuințe sau tradiție (sekundăr passiv), dar abia dacă există o

C-t. Lester Embree ct al , Encyclopedia of Phenomenology, Dordrecht Kluwer

Academic Publishers, 1997
11 PREFAȚĂ PENTRU ÎNDRUMĂTORI

aluzie la cele automate (primâr passiv). Mai mult decât atât, nu se

spune nimic despre obiectivitate și despre constituirea sa
intersubiectivă, care ar cere, de asemenea, un capitol suplimentar
de analize mult mai profunde decât ceea ce conțin cele expuse aici.
Același lucru poate fi spus despre procedura epoche-ului și a
reducției transcendentale, precum și despre purificarea ființei-în-
lume a conștiinței. în ceea ce privește Ființa și domeniile ei, ce au
atras atât de mult atenția în tradiția fenomenologică, asemenea
cercetări metafizice nu numai că ar fi dus analizele spre o
profunzime mai marc, ci ar fi implicat și argumentarea. în plus, o
mare parte din fenomenologic a fost dedicată dc-a lungul anilor
unor științe speciale, și anume disciplinelor tehnologice și practice,
precum îngrijirea medicală. Dar, cu excepția unei clarificări
minimale a distincțiilor dintre științele formale și științele
materiale, dintre științele naturaliste și cele culturale, acest drum
este deja abandonat pentru a fi urmat în altă parte. De altfel, se
pune accentul aici pe ceea ce poate fi numit „cultură de bază’’, care
poate fi împărtășită chiar și de unele animale, mai degrabă decât pe
„cultura superioară”, ce ține de cultivarea artelor, a literaturii,
muzicii etc. sau pe „cultura populară” a celor cu mai puține
pretenții elitiste.
Se poate găsi, lotuși, în capitolul final, o analiză
filosofică sau, mai bine spus, o „examinare’’ și o justificare a
actelor de a crede, a evalua și a voi. Vrem să arătăm astfel că
acea concepție pe care am descris-o în restul textului poate
conduce la rezultate interesante de natură științifică, filosofică și
chiar morală. Dar eforturile pentru justificare sunt cu greu
limitate la filosofic ca disciplină specială. Mai degrabă,
justificarea ia în considerare o noțiune filosofică înțelegând-o ca
fiind ceva general care este, totuși, regăsită în multe
particularizări filosofice. Studenții care nu au răbdare cu
analizele descriptive din capitolele de la început se pot raporta la
analizele de examinare a atitudinilor din capitolul final pentru
câteva exemple concrete care au o semnificație mai amplă.
Odată excluse din acest mic text cea mai marc parte a
rezultatelor profunde, a fost mai ușor să tratăm aici în compensație
PREFAȚĂ PENTRU ÎNDRUMĂTORI 12

anumite dezechilibre regăsite în cea mai mare parte a lucrărilor

fenomenologice de până acum. De exemplu, mulți fenomenologi
par a fi luat drept certitudine faptul că fenomenologia se referă la
ceea ce este omenesc și au neglijat așadar animalele non-umanc. în
mod similar, cei mai mulți au pus accentul pe indivizi, în timp ce
grupurile - adică „intersubiectivitățile" - de care indivizii sunt
separați au cel puțin aceeași importanță. Odată cu această
accentuare nefericită a individualului a existat și o accentuare a
afinităților care există între filosofia fenomenologică și diferitele
tipuri de psihologie cu care este înrudită, în timp ce, dacă
intersubiectivitățile sunt recunoscute, științele sociale și chiar cele
istorice, inclusiv arheologia, devin cel puțin la tel de importante.
Apoi, din nou, ceea ce este numit aici „experiență indirectă". în
special varietatea sa non-lingvislică, a fost rareori investigată pe
măsura a ceea ce solicită preeminența sa în momentul apariției
obiectelor (în cele din urmă, în acest fel avem acces nemijlocit la
alte conștiințe). In plus, în timp ce fenomenologia precedentă a pus
accentul pe cunoaștere și aparține, deci, epistemologiei (și, prin
urmare, și ontologiei), este necesară o accentuare comparabilă a
evaluării și a voinței, care să pregătească demersul spre teoria
valorilor și spre teoria acțiunii. încercarea de a compensa astfel de
dezechilibre în acest text nu trebuie considerată ca obiecție față de
tendința de specializare, căci domeniul a tot ceea ce poate fi
analizat fenomenologic este atât de vast, încât specializarea este
intr-adevăr necesară, dar o specializare responsabilă presupune o
cunoaștere a întregului domeniu.
Din acest motiv, au fost luate anumite decizii cu privire la
ceea ce trebuie inclus și ce trebuie exclus din acest text.
Rezultatele par a fi un stadiu timpuriu al unei investigații
arheologice unde este exploatat doar învelișul superior al întregii
situații. Unde anume este nevoie de o cercetare mai profundă
poate fi decis mai bine în acest context. Dacă îndrumătorul decide
să avanseze dincolo de acest text în probleme mai profunde,
nimeni nu va fi mai fericit decât prezentul scriitor. Cu alte
cuvinte, speranța este că lucrarea de suprafață va pregăti mai bine
drumul spre o cercetare mai în profunzime.
13 PREFAȚĂ PENTRU ÎNDRUMĂTORI

Doar minimul indispensabil de terminologie tehnică este

folosit aici și acesta este introdus gradat, intr-o manieră clară și
distinctă. Cu toate acestea, există o anumită cantitate de astfel de
termeni și, luând în considerare diferențele notabile dintre
terminologiile marilor școli ale tradiției fenomenologice a ultimului
secol (și a traducătorilor ei), pare a fi acceptabil să introducem
câteva expresii noi. Probabil studentul nu este deja introdus intr-un
jargon fenomenologic. Dacă va continua studiul fenomenologiei, va
trebui să înfrunte multe jargoane. Pe deasupra, va fi nevoit să
adopte obiceiul să examineze propriul limbaj în mod regulat și o
oarecare orientare este oferită aici. Adesea, anumite cuvinte vor fi
folosite înainte de a fi discutate, dar am făcut efortul de a discuta
toți termenii cheie. în anumite cazuri, survine o anumită sinonimie
- de exemplu, în cazul sintagmelor „obiectul așa cum apare '’ („the-
object-as-en-countered'} și „obiectul așa cum este dat” (,jhe
object-as-it-is-given”) (obiectele apărute includ obiectele «puse»
[posited], dar și obiectele date). După cum sunt folosite aici,
„lucruri”, „obiecte”, „conținuturi” sunt adesea apropiate, dacă nu
chiar se suprapun în ceea ce privește semnificația lor. .Alte cuvinte,
de exemplu „intentiv”, vor părea artificiale la început, dar apoi
devin naturale, familiare.
Pentru a oferi evidențe eidetice, au fost alese exemple din
viața de zi cu zi și anumite concepte generice și specifice sunt
adesea exprimate nu numai într-o manieră discursivă, ci și în
diagrame și tabele. Așadar, am pus accentul în acest text in
principal pe clasificări și pe analize taxonomice ceea ce este
potrivit pentru o introducere, deoarece cu cat avem la dispoziție
concepte mai clare, cu atât suntem mai capabili să înfruntăm
dificultățile și problemele complexe. Explicațiile prezentate aici
sunt destul de simple la început, dar devin din ce în cc mai
complexe cu fiecare capitol.
Inovația practică a acestui text în cadrul fenomenologiei
pare a fi includerea cxercițiilor la finalul capitolelor. Chiar și
introducerea are câteva care pot fi lucrate în clasă Ia începutul
cursului, pentru a le arăta studenților cum trebuie să le pregătească.
După aceasta, studenților li se poate cere nu doar să studieze
PREFAȚĂ PENTRU ÎNDRUMĂTORI 14

capitolele in afara cursurilor, ci și să vină la cursuri pregătiți să

prezinte rezultatele exercițiilor lor. Orele de curs pot fi dedicate în
principal discutării acestor exerciții, în special a acelora care
solicită analize reflexive. îndrumătorul este avertizat aici să nu
subestimeze timpul necesar pentru aceste discuții. Poate fi, de
asemenea, bine pentru îndrumător nu doar să pregătească propria
versiune de soluționare a exercițiilor, ci și să recunoască
perspicacitatea venită din partea studenților. In aceeași ordine de
idei, autorul nu va fi surprins dacă îndrumătorul va găsi exerciții
mai eficiente decât cele oferite aici. Această abordare bazată pe
exerciții poate încuraja studenții să studieze capitolele scurte cu mai
multă atenție, dar cel mai important este scopul, și anume folosirea
aparatului conceptual pentru a cerceta și a analiza fenomenele
relevante intr-un mod reflexiv și chiar angajarea în investigații
fenomenologice proprii ale fenomenelor dincolo de cele tematizate
în text și în exerciții.
Dacă studenții învață să folosească analizele reflexive
pentru a examina pretențiile avansate aici și, deci, învață să treacă
dincolo de simpla memorare și înțelegere a ceea ce citesc și a ceea
ce le este spus, acest text îșî va fi îndeplinit cele mai mari speranțe.
Cât de repede trebuie parcurs textul va depinde de studenți și de
interacțiunea generată in clasă. îndrumătorul va decide ce alte texte
să fie predate, dar trebuie să fie texte din fenomenologie mai
degrabă decât texte despre fenomenologie.
Cea mai mare parte a gândirii reflexive analitice exprimate
aici provine din examinarea lucrărilor altora, cărora le sunt pe
deplin recunoscător. Printre cei morți se numără Henri Bergson,
William James, Edmund Husserl, Max Scheier, Martin Heidegger,
Alfred Schutz. Maurice Merleau-Ponty, Jean-Paul Sartre și
profesorii mei Edward G. Ballard, Dorion Cairns și Aron
Gurwitsch, precum și colegii mei Maurice Natason și Elisabeth
Strâkcr. Printre cei în viață sunt Betsy Behnke, Tim Casey, John
Drummond, Jose Huertas-J ourda, Fred Kersten, Joseph J.
Kockelmans, William McKenna. J.N. Mohanty, John Scanlon.
Thomas Seebohm, Robert Sokolowski și Richard Zaner. Lui
Behnke, Casey, Kersten, McKenna, Mohanty, Scanlon și Seebohm
15 PREFAȚĂ PENTRU ÎNDRUMĂTORI

și, dc asemenea, lui Kirk Besmer, Harold I. Brown, Steven Chassan

și Jenny Teichman li se mulțumește în plus pentru comentariile lor
referitoare la versiunile anterioare. Și ii mulțumesc, de asemenea,
lui Benkhe pentru editarea manuscrisului.
Atât dc mult provine de la alții în acest text, încât sunt
șovăitor în a cere credit în ce mă privește pentru mai mult de
câteva terminologii tehnice, exemple, diagrame și alte aspecte ale
expunerii de față - a recunoaște aceasta nu înseamnă a-i face pe
alții responsabili pentru afirmațiile de aici, pentru confirmarea lor
fenomenologică; eu sunt responsabil pentru recomandarea lor
celorlalți Dar poate fi de folos scuza referitoare la omisiunea
detaliilor creditate din notele dc subsol. Colegii pot aprecia
maniera mea de a folosi manualul școlar și, prin aceasta, de a
omite aparatul științific. Dacă ar fi fost inclus acel aparat, această
carte ar fi fost cel puțin dc două ori mai lungă, dar ar fi servit
scopurilor ei pe jumătate la fel de bine. Permiteți-mi, în final, să
cer cititorilor să-mi trimită orice fel de sugestii pentru
îmbunătățiri ale acestui text. Voi fi recunoscător pentru un astfel
de ajutor ce poate fi utilizat în ediții ulterioare.

Lester Embree
Delray Beach
aprilie 2003
 INTRODUCERE

Acest text este o introducere la ceea ce se numește

fenomenologie. „Fenomenologia” denumește mai strict gândirea lui
Edmund Husserl (1859-1938) și a succesorilor săi imediați din
cadrul tradiției fenomenologice, dar este mult de învățat și de la alți
fenomenologi. Cu toate că fenomenologia este mai mult
recunoscută în filosofie, ea a câștigat o recunoaștere considerabilă
în psihologie, psihiatrie și sociologie și a fost folosită de asemenea
în multe alte discipline culturale. Filosofia fenomenologică a pus
până acum accentul pe epistemologie și ontologic, în special în
legătură cu filosofia științei, dar și în domeniul teoriei valorilor
(incluzând estetica) și în filosofia morală (incluzând etica) au fost
realizate lucrări impresionante.
Aceasta nu este o introducere în fenomenologie înțeleasă
ca un corp de rezultate care trebuie numai înțelese și memorate, ci
mai degrabă în fenomenologie înțeleasă ca metodă sau, mai bine
spus, ca o abordare prin care putem deveni mai pricepuți în cadrul
ei. („Abordare” este o expresie mai bună, pentru că sugerează mai
puțin ceva reductibil la reguli care pot fi urmate în maniera unei
rețete culinare, dar și „metodă și „procedeu" vor fi utilizate cu
diferite ocazii.) Urmând calea fenomenologică se solicită în
principal două lucruri: (I) adoptarea unei atitudini adecvate, care
este fundamental reflexivă și teoretică, și (2) angajarea în
observație și în ceea ce poate fi numit analiză. Finalul capitolului 6
va clarifica pe deplin semnificația termenului „analiză”.
O mare parte din investigația care se numește azi
fenomenologică este în realitate „erudiție” practicată în textele pe
care le-au produs fenomenologii autentici. De vreme ce aceste texte
sunt greu de înțeles, această cunoaștere este foarte valoroasă. Totuși,
ea nu trebuie să reprezinte un scop în sine, ci trebuie să faciliteze
investigațiile fenomenologice propriu-zise. în cadrul „investigațiilor”
nu interpretăm texte, ci căutăm cunoștințe despre lucruri, indiferent
dacă textele anterioare au investigat sau nu aceleași lucruri sau
INTRODUCERE 18

lucruri similare. în această privință, fenomenologia este precum

științele naturii; fără îndoială că astronomii citesc articole realizate de
alți astronomi, dar o fac în mod fundamental ca mijloc pentru
investigațiile lor despre stele și despre alte obiecte cosmice. Cuvântul
„cercetare” poate fi, așadar, înțeles ca referință la ceva care are două
specii. Aceste specii sunt diferite chiar dacă au fost atât de des
confundate atât în cadrul fenomenologiei, cât și în afara ei.

Figura 0.1

în figura 0.1. liniile simple reprezintă activități de cercetare

de două tipuri diferite și elementele pe care se exersează ele sunt
denumite „texte” și, respectiv, „lucruri”, în timp ce liniile diagonale
duble reprezintă modul în care ceea ce este exprimat în texte are de-a
face cu lucrurile, cu referința sau cu semnificația lucrurilor.
(Discursurile simt precum textele și este mai bine să le reducem la
acestea). Această diagramă poate fi extinsă pentru a arăta cum
investigația produce texte despre lucruri și erudiția produce texte
despre texte. Oamenii care practica fenomenologia pot să se dedice
frecvent erudiției, dar nu sunt fenomenologi când fac acest lucru (și
dacă ei confundă rezultatele investigației lor cu rezultatele științifice,
e la fel de rău). Cu alte cuvinte, a fi un fenomenolog adevărat
înseamnă a merge dincolo dc texte și a aborda lucrurile însele. în
cele din urmă, va deveni destul de clar care sunt exact lucrurile pe
care le investighează fenomenologii și dacă includ sau nu texte. (Cu
referire la aceasta, este util să avem un cuvânt pentru a desemna
fiecare obiect. împreună cu semnificațiile lor, iar „lucru” în sensul
larg al accepțiunii sale este cel mai potrivit cuvânt pentru a exprima
acest concept; în plus, este util să avem câte un cuvânt pentru fiecare
obiect atunci când acestea sunt corelate cu semnificațiile, iar
„conținut” este cel mai bun cuvânt de care dispunem pentru ele).
19 INTRODUCERE

Totuși, fenomenologii produc texte pe baza investigațiilor lor

fenomenologice asupra lucrurilor. Iar textele care aparțin unei
discipline solicită in mod natural o terminologie tehnică. Textul
prezent include suficientă terminologie tehnică și oferă explicații
pentru cele mai multe dintre ele. Totuși, nu este întotdeauna
convenabil să reții și să discuți o expresie tehnică atunci când este
folosită pentru prima dată. Comentariile referitoare la terminologie au
scopul de a fiice clare semnificații importante, și, în multe cazuri, de a
stabili expresii noi pentru ele. Dacă studentul devine fenomenolog, va
reflecta frecvent asupra cuvintelor, atât ale celorlalți, cât și ale sale. Se
poate arăta acum în ce mod se poate face acest lucru.
Dacă se cere numirea cu un singur cuvânt a ceea ce este
fenomenologia, adică să spunem care este obiectul Său de studiu, multi
dintre cei bine informați vor răspunde fie „conștiința”, fie
..intenționalitatea”. Aceste cuvinte se referă la același lucru, dar în
moduri diferite. Totuși, există probleme la nivelul ambelor expresii.
Mai întâi, cuvântul „conștiință” (consciousness), în folosirea comună a
limbii americane, înseamnă a fi treaz, ca opus al lui a dormi, a fi
leșinat după o puternică lovitură de pumn, a fi în comă etc. Mai mult
decât atât, „conștiință” înseamnă adesea atenția ca opusă lipsei de
concentrare și frecvent înseamnă și conștiință de sine (self-awareness).
Dar, problema în discuție - adică obiectul de studiu al fenomenologiei
nu este numai conștienta (awareness) sau actul de a percepe
(experiencing), ci include, de asemenea, componentele centrale ale
credinței, valorii și voinței. în al doilea rând, „conștiință” poate să aibă
conotația de contemplare, în timp ce lucrul aflat în discuție este în mod
originar practic: este în mod fundamental o acțiune (a doing), chiar
dacă uneori și în mod derivat este o privire sau o observație. In al
treilea rând, problema pusă în discuție este un proces originar ce
vizează o manieră care nu este auto-conștientă și nici reflexivă, astfel
încât conotația conștiinței de sine este dublu derivată.
Dacă nu există o altă alternativă, s-ar putea încerca
învățarea folosirii „conștiinței” într-un mod tehnic, după cum au
făcut mulți fenomenologi, și aceasta este o încercare de a nu fi
induși în eroare de semnificațiile tocmai menționate. Unii
fenomenologi au folosit termenul „existență” în loc de „conștiința”
și aceasta este o îmbunătățire, căci este mai ușor să înțelegi
INTRODUCERE 20

„existența” ca însemnând ceva ce este în mod originar practic și

ireflexiv, adică ceva mult mai apropiat de faptul de a-ți ajuta
prietenii decât de a căuta simpla cunoaștere. Alt cuvânt, „viață”,
este o expresie mai naturală, în special dacă pot fi evitate
conotațiile biologice (care pot fi denumite cu un calificativ) și dacă
ar exista un calificativ înrudit. Dar conotațiile biologice sunt
puternice și „viața” ca adjectiv este inadecvată aici.
Celălalt nume mai general folosit frecvent pentru a indica
tema fenomenologiei este „intenționalitatea” (intentionality). Ea se
referă la modul în care procesele care au loc în subiectivitate sunt
„intenționale”, adică sunt dirijate spre obiecte. Pentru începător,
această folosire poate face referire la modul in care acțiunile
noastre sunt orientate spre scopurile lor, acțiuni pe care le numim
adesea „a intenționa”, precum în exemplul „intenționez să termin
studiul acestui capitol astăzi”. Și este bine să se înceapă de la ceva
original. Dar este necesar să generalizăm dincolo de folosirea
comună, astfel încât să putem recunoaște că procesele noastre de
reamintire (remembering) sunt și ele direcționale spre obiectele lor,
care sunt localizate mai degrabă în trecut decât in viitor; că iubirea
(loving) noastră este iubire față de persoana iubită: că actul nostru
dc a crede (believing) este credința într-o afirmație sau lucru
ș.a.m.d. Este adevărat că uneori fenomenologii recurg la folosirea
cuvântului „intenționalitate” în același sens în care o fac non-
fenomenologii, adică o folosire ce se referă pur și simplu la speciile
sale practice într-o manieră care pare să uite de semnificația
generală, unde intenționalitatea înseamnă mai mult decât orientare
spre scop. Aceasta este înrudită cu modul in care unii, ghidați de
traducerile literale ale termenului husserlian Emfuhlung ca
„cm pat ie”, se gândesc la ceva emoțional, când ceea ce este
intenționat este tipul de reflecție în care alte minți sunt obiecte
pentru noi. Limbajul poate induce în eroare.
Generalizarea conceptului exprimat tehnic prin cuvântul
„intenționalitate” parc mai ușoară decât folosirea obișnuită a
termenului „conștiință” în sens propriu, dar conceptul aflat în
discuție este atât de remarcabil (pentru că ceea ce este înțeles prin el
este atât dc remarcabil), încât preferăm o expresie oarecum
artificială, dar care nu este încărcată cu semnificații confuze:
21 IN1KODUCERE

„intentivilate” (imenlivenexs). care provine din prelegerile lui Dorion

Caims susținute la New School for Social Research. Exprimând prin
eu conceptul generic, este posibil să construim cu ușurință expresii
paralele specifice, precum „intentivitate perceptuală”, „intentivitate
afectivă’;, „intentivitate rememorați vă’ și „intentivitate volitivă”.
„Intentivitatea vigilenței” poate fi formată, dar dacă „intentivitatea
atenției” pare nepotrivită, atunci poate fi folosită „intentivitate
focală”2. De altfel. în locul utilizării termenului „intentivitate" și a
vorbi despre procesele care sunt orientate „intențional spre. .." - ceea
ce ar cere, încă o dată, generalizarea conotațiilor practice specifice
se poate pur și simplu urma din nou calea Iui Caims și să se
vorbească despre procese intentive ca „intentive spre...” (intentive
to) obiectele lor, obiecte care pot include alte ptocese intentive in
același sau într-un alt flux de „procese intentive”. (Căci, o „minte"
este un flux de „procese intentive” care pot fi numite și flux
intentiv - și in plus un „eu” sau mai multe euri ar putea fi angajate
sau sunt capabile să se angajeze în el). Iar fluxul intentiv este ceea ce
mulți numesc „fluxul conștiinței”.
Pe baza acestor considerații și recunoscând că limbajul este
convențional, ar exista tentația de a spune că fenomenologia se ocupă
de procesele intentive. Acesta este un adevăr, dar unul incomplet.
Este incomplet pentru că cei care folosesc calea analizelor reflexive
vor investiga cu necesitate obiectele intentiv ității așa cum sunt
vizate3 în procesele intentive. finul din sloganele fenomenologiei
este „orice conștiință este conștiință a ceva...”, dar trebuie amintit,
de asemenea, că in fenomenologie „toate obiectele sunt obiecte
ale...”. Fenomenologii sunt așadar preocupați nu doar de actele de
ciedință {believing), ci și de obiectele in care se crede; nu doar de
actul de a e evalua, ci și de obiectele evaluate; nu doar de actul de a
vrea, ci și de obiectele voite, și așa mai departe.

In limba română. termenul «focal» are mal mult un sens optic. De aceea,
precizăm ta prin «intentivitate focală» autorul dorește să sublinieze procesul
intentiv dc concentrare a atenției pe un anumit obiect sau grup de obiecte care se
detașează astfel față de celelalte, râmase în fundal A se vedea, in acest sens,
precizările din capitolul IV al cărții -XI f
..Intentiv” poate fi foarte bine redai în limba română în multe contexte prin
..vizai”-N. T
INTRODUCERE 22

Componentele credinței, ale valorii și voinței în toate

procesele intentive concrete sunt diferite de componentele a ceea ce
poate fi numit corespunzător „experiență” (experiencing), precum a
percepe și a rememora, în care obiectele sc dau în același timp sau
anterior vizării lor. în paralel, proprietățile și relațiile naturale
dintre obiecte așa cum sunt ele date în experiență de exemplu,
forma și culoarea sunt diferite de caracteristicile culturale sau
poziționale pe care astfel de determinații le au deja întotdeauna,
care pot fi numite „caractere ale credinței”, „valori” și „funcții"
sau, mai bine zis, «folosiri» (use.r). Intr-o formă sau alta, acestea se
vor regăsi toate în obiectele (ca obiecte intenționate) din procesele
intenționale. în cele din urmă, se poate afirma că fenomenologia
tratează procesele intentive și obiectele vizate de ele. Expresia
„obicctele-ca-fiind-date” (pbjects-as-given) va fi folosită in acest
text adesea ca sinonim pentru „obiectele vizate” (objects as
intended to), dar și pentru „obiectele care ne apar” (objects as
encountered*), dar exclude „obiectele puse” (objects as posited).
în cazul în care discuția terminologică precedentă pare
excesiv de abstractă pentru a fi lămuritoare, o altă cale poate fi
luată in considerare. În primul rând, ar trebui să fie ușor de acceptat
că noi, oamenii, avem multe atitudini; intr-adevăr, putem descoperi
că avem atitudini orientate practic spre toate lucrurile. în al doilea
rând, dacă încercăm să clasificăm atitudinile noastre, există o
clasificare tripartită care pare să funcționeze bine. Aceasta se
bazează pe întrebarea: care dintre cele trei „componente
poziționale” (o expresie care va fi discutată mai târziu) ale actelor
de a crede, a valora și a dori predomină intr-o atitudine? Pot fi, prin
urmare, atitudini cognitive, evaluative și volitive. Un tip de
atitudine include iubirea sau simpla plăcere, ura sau disprețul,
apatia sau indiferența; alta include lupta pentru a crea, pentru hrană
sau conservare, lupta pentru distrugere, împiedicare sau prevenire
ori adoptarea unei atitudini de non-intervențic sau de „a lăsa sâ fie”;
și cea de-a treia poate include gândirea, care se referă în mod
esențial la credințe pozitive, negative sau neutre, cele neutre fiind

.. I ti encounter înseamnă a întâlni, cu deosebire când este vorba dc ceva neașteptat,

a surveni, a se confrunta, a apărea, ca in expresia „au apărut numeroase obstacole”
t niducătoni s-au văzul ncvoi|i șfl mobilizeze toate aceste sensuri N I
23 INTRODUCERE

uneori numite, dc asemenea, și Judecăți suspendate". Corelativ cu

acestea, obiectele atitudinilor de aceste trei tipuri includ
caracteristici pozitive, negative și neutre, precum și evaluative,
volitive și cognitive ce pot fi recunoscute ca proeminente prin
reflecția asupra modului în care ele se prezintă în sine.
Această abordare alternativă este slabă și regăsită în diferite
maniere în care este implicată componenta experienței în procesele
intentive. de exemplu cu privire la modul în care atitudinile includ
perceperea, reamintirea și așteptarea în forma originală dc
experiență, lucrul intenționat se prezintă în mod direct, dar pot exista
și componente ale experienței indirecte, cum sunt, de exemplu, în
lectura unei povestiri, în privirea unor fotografii, în ascultarea
radioului etc. Obiectul intenționat în ultimă instanță prin televiziune
nu se dâ in formă directă. Dacă ar exista un cuvânt care inițial ar
desemna experiența directă, dar care să poată fi generalizat pentru a
include și experiența indirectă și să poală fi combinat cu repeziciune
cu adjectivele „cognitiv", „evaluativ" și „volitiv”, acesta ar putea
servi ca alternativă a perechii artificiale de expresii „procese
intentive” - „obiecte vizate". Probabil că anumite forme ale verbului
,.a apărea, a da peste” (to encounter) pot fi folosite în acest context. în
acest caz, se poate considera în mod alternativ că fenomenologia se
ocupă cu întâlnirea, confruntarea (encountering) cu obiectele și cu
obiectele ca apărute. Alte două discuții pot ajuta cititorul să înțeleagă
modurile in care, în fenomenologie, nu doar că pot fi comise erori, dar
ele pot fi și corectate fenomenologic. Pnma se referă la ceva destul dc
familiar, adică durerea. S-a observat că până și fenomenologii recurg
la o metodă argumentative în această temă. Ce este durerea? Unde
este ea? Cum este cauzată? Există probabil un acord al simțului
comun în ce privește ce este durerea, cel puțin pentru început, și la fel
se întâmplă și cu ceea ce cauzează durere. Dacă cineva se întreabă
dacă durerile care se simt pot fi localizate în obiectele lumii
înconjurătoare, cum se întâmplă cu formele și culorile, este adevărat
că cele din urmă se pot schimba precum durerile și pot intr-adevăr să
se nască și să moară. Dar nicio durere nu este o calitate a unui obiect
a! lumii înconjurătoare, chiar dacă luăm în considerare calități care se
schimbă in mod evident de exemplu, modul in care un cub de
gheață este rece și cubic (și rigid), dar la o eventuală încălzire el
devine o baltă care poate curge și în final se evaporă.
INTRODUCERE 24

Pană aici, torul este bine, dar acum încep erorile. Se poate
raționa câ dacă durerile fizice nu sunt „acolo, afară”, precum
răceala și rigiditatea unui cub de gheață, ele trebuie să fie parte a
fluxului proceselor intentive. Apoi, durerile sunt puse la egalitate
cu a plăcea sau a displăcea, cu a spera sau a-și aminti. Aceasta nu
este singura alternativă, dar totuși ea nu poate fi sprijinită prin
analize reflexive. Ceea ce se află la egalitate cu a plăcea sau a
displăcea ceva este „sentimentul de durere”, și acesta este un proces
intentiv in care in mod normal sentimentul de neplăcere predomină.
Acum ne putem întreba despre „durerea ca vizată, ca simțită” sau
ca întâlnită (encounired) și valoarea sa negativă. Unde sunt ele?
Răspunsul este că ele se află în părți sau suprafețe ale corpului
propriu, chiar dacă nu sunt acolo ca structuri anatomice vizibile;
mai degrabă, ele sunt acolo ca lucruri supuse experienței direct,
intr-un mod originar privat la care ne putem referi prin a spune că
ele sunt „simțite in interior”.
Dacă cineva ciupește cu putere dosul uncia dintre palme cu
arătătorul și cu degetul mare al celeilalte mâini, aceea este durere și
cel ciupit poate spune „doare”, referindu-se la locul în care a fost
ciupii. Dacă se mișcă mâna îndurerată, durerea se mișcă împreună cu
ea. Alții pot vedea când are loc ciupirea și pot chiar să empatizeze cu
aceia care simt durerea, dar ei nu simt direct durerea. Ei pot vedea
zona afectată de ciupitură, care și poate schimba culoarea pentru un
timp scurt, dar nu o simt din interior Sunt și alte întrebări interesante
care se referă la cum anume o durere privată simțită din interior
poate deveni ceva public, împărtășit de mai mulți. lotuși, pentru
moment este suficient să spunem că durerea este localizată in lumea
extra mentală, dar nu într-o parte extra-somatică a acestei lumi.
Se poate oferi acum un răspuns la întrebarea referitoare la
ce este durerea. In primul rând, este o calitate somatică sensibilă
foarte schimbătoare care este simțită din interior. în continuare,
simțirea interioară propriului corp este analoagă experienței care
arc loc când este văzut un arbore, este auzit vântul mișcându-i
frunzele și atingându-i scoarța, ceea ce echivalează cu o percepție
sensibilă. Dar poale fi adăugat că nu este vorba despre aceeași
manieră de experimentare directă care are loc prin intermediul
proceselor intenționale pe care cineva poate să le aibă în propriul
25 INTRODUCERE

flux intențional, dar nici despre o experimentare indirectă a altor

astfel de fluxuri sau chiar experimentarea directă a obiectelor ideale
care nu sunt localizate ele însele în spațiu și timp. Durerea simțită
în mod direct este cu toate acestea diferită de un arbore văzut, auzit
și simțit, din cauza faptului că este simțit intr-o manieră diferită:
după cum a fost deja afirmat, este simțită din interior. în plus,
duritatea scoarței de copac este Intr-adevăr schimbătoare, adică ea
poate putrezi și în final așa se va întâmpla, dar aceasta nu înseamnă
că este extrem de schimbătoare. Dimpotrivă, schimbarea culorii
pielii pe mână acolo unde a fost ciupită poate fi văzută de cel a
cărui mână a fost ciupită, dar și de ceilalți (pentru că este publică),
insă ea pălește rapid. Exceptând faptul că ea este simțită din
interior, această durere în sine este foarte schimbătoare, la fel cum
se schimbă culoarea pielii acolo unde este ciupită, chiar dacă nu
există întotdeauna o potrivire perfectă intre ceea ce poate fi
observat din afară și ceea ce este simțit și observat in interior.
Se poate pur și simplu avansa in analiza reflexivă a
durerilor, clasificându-le conform duratei lor, fie că sunt de lungă
durată, fie că sunt de scurtă durata, fie că sunt la suprafața corpului
sau intr-un loc mai profund, fie că sunt implicate articulațiile și
mușchii, fie că au loc in organele senzației, așa cum o lumină
puternică afectează ochii. Dar a fost spus destul intr-o primă
aproximare despre ce suni și unde se află durerile. Care este cauza
lor? O cauză este, evident, ciupitul, dar pot fi recunoscute alte
cauze ale altor dureri, precum este durerea de cap persistentă care
urmează consumului de alcool în exces sau durerea de spate care
este cauzată de încercarea dc a ridica ceva care este prea greu.
Poate că cea mai generală distincție este între cauzele extra-
somatice și intra-somatice, dar cele mai multe dureri obișnuite par a
avea cauze ușor de deslușit. Cel mai important din punct de vedere
fenomenologic este recunoașterea faptului că, acolo unde este
implicată durerea, există o diferență între durerea așa cum este
simțită, sau mai bine zis, așa cum apare, și sentimentul sau mai bine
zis apariția care este un proces intentiv direcțional ca intenție spre
ea. Este, de asemenea, important să observăm in mod reflexiv și să
descriem mai degrabă decât să argumentăm în termenii simțului
comun. Când durerea este intensă, reflectarea simultană poate fi
INTRODUCERE 26

dificilă. Putem totuși să reflectăm mai târziu și să recunoaștem

diferența intre durerea așa cum este simțită și simțirea ei.
Recursul la clasificări a fost menționat mai sus. Conceptele
generice și cele specifice pot fi relaționale între ele prin discuții
referitoare la genurile (sau tipurile) și speciile (sau clasele) cărora
aparțin, și în această carte rezultatele unor astfel de discuții sunt
adesea exprimate prin diagrame. Și aici un caz mai concret va fi
edificator. Oamenii recunosc mai mult sau mai puțin explicit încă
dc la naștere (și poate chiar dinainte) că există și alții pe lângă ei
înșiși Figura 0.2 rezumă un mod în care ceilalți pot fi clasificați.
Este bazată pe cel puțin cinci distincții: (I) sinelc/cclălalt; (2)
străin/familiar; (3) individual/grup; (4) familiari, față de care cineva
arc sentimente puternice vs. cei față de care cineva are sentimente
destul de slabe; (5) familiari față de care cineva are sentimente
negative puternice vs. cei față de care cineva are senii mente
pozitive puternice. Nu se afirmă în niciun caz că aceste cinci
distincții exhaustivează clasificarea. Dc exemplu, nu este luată în
considerare distincția între ființele umane și non-uinane.

Figura 0.2

specii ale celorlalți în tabelul din figura 0.2 poate îndeplini trei
obiective:
(1) Nu numai că face clasificarea mai clară, dar ii și
demonstrează universalitatea; este clar că pentru orice persoană și
în orice societate, pe durata oricărei perioade istorice, totalitatea
celorlalți aparține uncia dintre aceste opt clase bi-detcrminatc.
I hide se potrivesc egiptenii antici în acest tabel?
27 INTRODUCERE

(2) Poate arăta nevoia de a investiga pentru sine, adică de a

examina ce anume este oferit în acest tabel, căci; (a) această
diagramă pare să indice că numai cei familiari pot fi intenționați cu
sentimente puternice. Dar este acest lucru corect? Nu sunt oare
indivizii și grupurile nefamiliare de asemenea temute, și nu este
teama un sentiment puternic? Ne putem întreba, de asemenea, (a)
dacă „sentiment” este folosit aici cu aceeași semnificație sau cu
semnificații diferite față de cele anterioare, adică in discuția
referitoare la sentimentul de durere. Și (b) în timp ce diagrama
include (ceea ce este interesant) grupuri de alții în aceeași manieră
ca și alți individuali, este cel puțin la fel de interesant că omite
menționarea grupului propriu al unuia singur; sau cel puțin îl lasă în
mdeterminare dacă ceilalți sunt întâlniți de un individ, de un grup,
sau de amândoi. Pe scurt, O clasificare poate fî deficientă și
studentul trebuie sâ fie prudent în legătură cu ceea ce va accepta -
chiar și dintr-un manual fiîră a reflecta pentru sine.
(3)Clasificarea expusă în figura 0.2 arată de asemenea
valoarea exercițiilor. Primele șase capitole ale acestui text includ toate
exerciții intr-o manieră sau alta. Ele se regăsesc acolo pentru a ajuta
studentul să învețe analiza reflexivă prin practică, fie prin încercarea
de a produce noi analize, fie prin reproducerea analizelor oferite.
Indiferent că recunosc sau nu, toți adulții normali recurg din când în
când la analize reflexive. Speranța acestei cărți este că prin studiu, prin
pregătirea exercițiilor și discutarea constatărilor unuia cu ceilalți,
abilitatea studenților pentru a efectua analize reflexive poate deveni
mai puternică, iar analizele reflexive vor fi executate mult mai eficient.
De ce ar vrea cineva să devină fenomenolog? Spus simplu,
o mai mare abilitate de efectuare a analizelor reflexive ajută la
cunoaștere, evaluare și acțiune. Dar aceasta probabil că nu va fi
suficient de clar decât după ce va fi parcurs întregul text, după
pregătirea tuturor exercițiilor oferite în el (precum și altele pc care
îndrumătorul le propune) și discutarea lor cu ceilalți, nu pur și
simplu pentru a confirma analizele oferite aici prin intermediul
propriilor noastre investigații asupra temelor corespunzătoare, ci și
pentru a le corecta și a le rafina prin investigarea acestor lucruri și a
altora pe cont propriu. Multe arii din domeniul fenomenologiei nu
sunt încă bine investigate chiar și după un secol. Lucrurile sunt
INTRODUCERI 28

complexe; limbajul tehnic dezvoltat până acum este rareori

adecvat; aplicațiile abia au început și este solicitat un efort
disciplinat pentru a ajunge la un punct de vedere corespunzător de
unde să se observe, să se analizeze și descrie.

Exerciții
Cele mai multe din exercițiile următoare pot fi soluționate
după studierea paginilor anterioare, dar este recomandabil ca
studentul să citească acest capitol din nou după ce a stabilit
răspunsurile în plus, studentul este avertizat că anumite exerciții vor
solicita în întregime sau doar parțial depășirea celor scrise mai sus.
1. Ceilalți, adică lumea socială, se pot clasifica în: (1)
predecesorii care au murit înainte ca un oarecare individ să se nască.
(2) succesorii care se vor naște după ce acel cineva moare și (3) toți
ceilalți care trăiesc în același timp cu individul respectiv. §3 poate fi
subdivizat în (a) cei ale căror corpuri apar direct la un moment dat și
(b) cei care sunt experimentați indirect. Diagramați aceasta.
2. Catalogati (faceți o listă care are o structură) și ilustrați
(oferiți un exemplu) variatele tipuri de procese intenționale și
obiecte ca intenționate pe care le-am menționat în introducere.
3. Cercetarea poate fi caracterizată până la un anumit punct
de lucrurile asupra cărora se exercită practica. Care sunt cele două
tipuri de cercetare puse în contrast anterior, cum diferă și ce este
cercetarea în general? Poate fi un text un lucru și, în caz afirmativ,
prin ce este diferit când este investigat și când este studiat?
4. Au fost menționate anumite deficiențe ale figurii 0.2.
Inventați o diagramă clasificatorie mai bună. Se poate spune că
rezultatul vostru este o analiză reflexivă și de ce este sau de ce nu este?
5. foaie textele se referă la obiecte? Trebuie să existe acel
ceva la care se referă un text? La ce se referă operele de ficțiune?
Ce înseamnă „a exista” în răspunsul vostru?
6. Poate cineva să simtă durerea altuia? Cum?
7. Ce semnificație poate avea afirmația că intenționalitatea
este în mod original ireflexivă și practică? Cum altfel mai poate fi?
Poate să fie o întâlnire valorică reflexivă? Dați un exemplu.
 Capitolul I
OBSERVAREA

Abordarea fenomenologică rezidă în mod principal într-o

activitate ce poate fi numită „observație” sau, mai bine spus,
„observare". Alte activități aparțin și ele acestei abordări, dar sunt
secundare, fără îndoială, există mai mult de o clasă sau de o specie
în tipul de activitate numit aici observare și nu toate aceste clase
sunt fenomenologice. Pentru a clarifica. însă, ce este, observația, se
solicită un oarecare efort. Începem aici cu acele clase care nu sunt
fenomenologice și care pot fi numite „observații nereflexive”-sau.
dacă această sintagmă arc conotații negative, le vom numi
„observații directe" - și ne vom concentra atenția mai târziu asupra
acelor clase de observații care pot fi numite „observații reflexive”.
în acest capitol nu se va spune tot ceea ce este important în
ceea ce privește observația. Cu toate acestea, se așteaptă ca cititorul
să fie capabil să identifice lucruri de tipul celor descrise și să observe
de unul singur dacă sunt sau nu de tipul celor invocate aici. Cu alte
cuvinte, se oferă studenților pentru verificarea lor observațională o
„explicație descriptivă”. O astfel de explicație se va realiza la început
in termenii simțului comun, dar pe măsură ce va fi necesar, vor fi
valorificate expresii tehnice. Acesta este modul cel mai natural în
care se poale proceda, dar atât cititorul, cât și autorul descrierii
trebuie să facă efortul de a avea în vedere lucrurile descrise și. prin
urmare, să nu se revină la convingerile lor obișnuite.
Toți adulții dezvoltați normal au o oarecare abilitate in a
observa. Așadar, nu încercăm să învățăm ceva cu totul nou.
Problema constă în principal în îmbunătățirea capacității noastre de
observare nu doar prin reflecția asupra modului în care o facem sau
scopul pentru care facem acea observație, ci, înainte de toate, prin
practică. Dacă studenții au învățat să vadă prin microscop, atunci au
obținut deja o îmbunătățire a capacității de observare. Vom începe cu
un caz familiar și îl vom analiza suficient de mult pentru ca studentul
să poată observa anumite aspecte mai bine decât a făcut-o anterior.
CAPITOLUL I. OBSERVAREA 30

§ 1. Exemplul luării mesei împreună

Primul nostru exemplu va fi o masă. Studentul va mânca
probabil cel puțin o dată intre studiul acestui capitol și discutarea
lui în clasă. In timp ce va citi ceea ce scrie aici, va avea conștiința
vagă a unui lucru atât de familiar, dar poate, de asemenea, să
recurgă la observarea clară a unui caz actual atunci când ia cina.
Oamenii pot mânca singuri sau împreună. Aici se va pune accentul
pe mesele în grup. Cei mai mulți dintre noi le preferăm pe acestea
și ele sunt mai complexe. Cu toții am fost împreuna cu alții de
multe ori pentru a lua micul dejun, prânzul, cina, o gustare sau alte
mese organizate după o schemă obișnuită sau întâmplătoare. Putem
participa la un astfel de eveniment, așezați in jurul mesei, în jurul
unui coș de picnic etc., intcracționând cu cei care sunt comesenii și
partenerii noștri. Dar putem fi, de asemenea, observatori ai unei
mese. Ca participanți, suntem conștienți sau ne dăm seama vag de
ceea ce se întâmplă, dar pentru a o cunoaște efectiv, trebuie să ne
dedicăm observației în sensul propriu al cuvântului.
A observa o masă înseamnă, în primul rând, să nu participi
la acea masă, nici activ, dar nici pasiv. Ne așezăm sau rămânem la o
parte și în Ioc să ne implicăm sau să interacționăm. privim sau
contemplăm ceea ce se întâmplă. In termenii scopului nostru central,
eforturile noastre se schimbă de la încercarea de a ne simți bine la
încercarea de a conștientiza pe deplin ce se întâmplă. Observarea
este un comportament oarecum neobișnuit, chiar dacă se întâmplă
foarte des să vedem „oameni privind’'. In societatea noastră poate fi
dezaprobată atitudinea de a privi oameni nccunoscuți - să spunem,
să privim pe cineva aflat în cealaltă parte a unui restaurant și. in
special, dacă o facem pentru o perioadă de timp mai îndelungată sau
cu o oarecare insistență sau când aceasta nu se află în atribuțiile
noastre sociale etc. Chiar și familiile noastre pot dezaproba această
acțiune în casele noastre în timpul meselor. Și totuși, este clar că în
principiu este tot atât de ușor să observi un grup de oameni care iau
masa împreună ca și cum ai observa niște păsări.
Ce remarcăm atunci când observăm un grup de oameni
mâncând împreună? Bineînțeles că putem pur și simplu să privim și
31 CAPITOLUL 1. OBSERVAREA

să ascultăm, dar dacă observarea noastră are loc în scopuri cognitive,

atunci este implicat mai mult de atât. Trebuie să facem diferența între
componentele lucrurilor, adică obiecte, relații și proprietăți. Dar, pe
care dintre ele trebuie să le diferențiem? Am putea petrece o lungă
perioadă de timp, dacă nu chiar o eternitate, privind detaliile fine,
acelea precum buton ii unei cămăși și cum sclipirea lor se schimbă pe
măsură ce cămașa celui care o poartă se mișcă în timp ce respiră sau
chiar mișcările tuturor articulațiilor și degetelor mâinii cuiva care
mănâncă în momentul unui efort minor, și anume acela de a așeza o
furculiță pe masă. In acest fel, nu numai că nu vom vedea pădurea
din cauza copacilor, dar nu vom vedea nici copacii din cauza
frunzelor. O strategie mai bună constă în căutarea unor trăsături ale
întregului lucru și apoi ale părților lui principale.
Ca regulă generală, nu ne concentrăm atenția asupra lucrului
ca întreg - în cazul nostru, asupra întregii mese desfășurate in fața
noastră -, ci mai degrabă o considerăm ca fundal. în timp ce ne
concentrăm asupra a ceva ce se află în prim-plan, precum o persoană
care vorbește. Fenomenologul este totuși sensibil la fundale și
suspectează, in plus, că multe lucruri care sunt date ca certe în
cotidian și în uzual au nevoie de explicații la fel ca situațiile speciale.
în ceea ce privește masa pe care o observăm, așadar, privită
ca întreg, este un lucru complex care implică atât componente
însuflețite", cât și „neînsuflețite". Așadar, oamenii care participă
la inasa pe care o folosim ca exemplu aparțin unui anumit tip de
lucruri, iar scaunele, masa, mâncarea, podeaua, pereții, luminile etc.
aparțin unui alt tip. Nu este necesar ca toate componentele
însuflețite să fie umane, căci poate fi acolo și un câine care
participă în mod obișnuit la mesele din familie, cerșind mai mult
sau mai puțin subtil sau insistent și fiind hrănit într-o manieră fățișă
sau pe ascuns sau refuzându-i-se mâncarea în diferite moduri, dar.
dacă nu toate, cel puțin majoritatea componentelor însuflețite
dintr-un astfel de grup sunt umane. Bineînțeles, alte tipuri de
mese comune pot să nu aibă niciun participant uman, cum este, de
exemplu, masa unui grup de lei care mănâncă o zebră. De
asemenea, furnici și muște și a Iți paraziți pot li prezenți la un picnic
fără să fie invitați de participanții umani (Este cuvântul „parazit”
CAPITOLUL I OBSERVAREA 32

opusul ..animalului dc casă?” Dacă este așa. aceasta ne va ajuta să

numim parazit un animal de casă sau un om care are un
comportament necuviincios). Aceste distinc|ii de bază pot fi reunite
într-o diagramă care merge puțin mai departe de ceea ce a fost spus
până acum, (vezi figura LI)

Figura LI

componentele mesei

însuflețite neînsuflețite

umăni non-umani hrană non-hrană

Pentru că mesele și componentele lor ne sunt destul de

familiare, nu este nevoie să mergem prea departe cu definirea
cuvintelor pe care le folosim pentru a le numi. Ceea ce a fost
afirmat este ușor dc înțeles. Numele folosite în general, tehnica de
referire la toate elementele în afara lucrurilor privilegiate dintr-o
clasă prin folosirea prefixelor „ne-” sau „non-” etc. și tehnica de
formare a unui termen oarecum artificial precum „componentele
mesei", funcționează destul dc bine într-un caz atât de simplu, iar
cazurile mai complexe pot fi abordate după ce terminologia a fost
suficient dc bine dezvoltată. Dar. probabil că acestea sunt aspecte
pe care studentul nu le-a examinat încă.
în timp ce în desfășurarea unei mese accentul pare a fi pus
pe hrănire, de obicei au loc multe alte manifestări care poartă in
generai numele dc ..socializare’’, care este adesea cel mai important
scop al reunirii pentru consumul de hrană și băutură - în cele din
urmă, oricine poate mânca singur. Poale se negociază sau sc
sărbătorește un tratat comercial, poate este menținută, dezvoltată
sau recreată solidaritatea familială și, cu o semnificație diferită a
termenului „a socializa", sunt socializați copiii, adică sunt învățați
să interacționeze politicos. Este clar că se îndeplinește mai mult
decât un singur scop social în același timp. Poate comesenii sc află
la o întâlnire și se vor cunoaște reciproc pentru prima dată sau cu
33 CAPITOLUL I OBSERVAREA

anumite implicații mai profunde etc. în aspectul său social (cu o

altă semnificație a cuvântului „social”), o masă este într-o oarecare
măsură un ritual, adică ceva pentru care se îmbracă o ținută
adecvată și la care se respectă un cod de conduită („manierele la
masă”) și în care împărțirea hranei și a băuturii este un act
prietenesc profund sau chiar un act de iubire. O masă înseamnă
mult mai mult decât alimentare, adică preluarea substanțelor
nutritive de către un organism din mediul înconjurător, lucru pe
care și plantele îl realizează.
Orientându-ne atenția de la oameni la non-oameni. există
numeroase moduri de clasificare a non-oamenilor. Putem distinge
între insecte, pești, reptile, păsări și mamifere într-o manieră
oarecum naturalistă. Apoi, intr-o manieră care e mai puțin
naturalistă, putem distinge între animale „îmblânzite” sau
domesticite și animale „sălbatice”, aceasta fiind o distincție care se
întrepătrunde cu cea dintre insecte, pești, păsări, reptile etc. Această
distincție va cuprinde și diferența dintre câinele care imploră
insistent și furnicile grăbite de la masa pe care am analizat-o, care
sunt mai degrabă considerate „paraziți”, în ambele cazuri, chiar
dacă se face referire la sensuri diferite ale termenului „parazit”.
Dimpotrivă, distincția „însuflețit/ neînsuflețit" nu este atât
de ușor de clarificat cum pare la prima vedere. Este evident că
avem tendința de a crede că animalele sunt vii sau moarte. Nu sunt
și plantele vii într-un anumit moment? Cum știm când o plantă este
moartă? Dacă plantele sunt vii. nu înseamnă că ne hrănim cu ființe
vii mai des decât credeam? Ce înseamnă a fi viu? Chiar dacă nu
putem răspunde acestor întrebări deocamdată, este deja un progres
faptul ca ne-am pus aceste întrebări.
Ce anume face ca hrana oamenilor să fie hrană? Este clar că
cel mai important este dacă oamenii o mănâncă sau nu. Faptul câ este
hrană nu înseamnă că ea constituie o substanță nutritivă pentru
oameni. Pe de o parte, sunt anumite lucruri care sunt gustoase,
precum ciupercile care nu sunt deloc hrănitoare deși sunt consumate
Și sunt considerate hrană. Pe de altă parte, sunt multe lucruri care sunt
nutritive, dar care nu sunt consumate în cele mai multe societăți, cum
sunt, de exemplu, gândacii Condiția necesară pentru ca ceva să fie
CAPITOLUL l. OBSERVAREA 34

considerat mâncare este asemănătoare cu acea condiție necesară

pentru a fi considerat ceva un parazit: care este aceasta depinde de
modul în care oamenii se raportează la ele. Mai târziu, vom fi capabili
să spunem că mâncarea este un element cultural.
După cum am menționat anterior. în clasificarea
componentelor lucrurilor pe care le observăm, este convenabil
adesea să folosim modificatori, precum „non-"; îndeplinește
aceeași funcție). Există componente non-culinare printre
componentele non-animale ale mesei. Acestea includ masa,
scaunele, luminile, pereții, podeaua, tavanul etc., dacă masa are loc
înăuntru, in casă și dacă include aria de desfășurare a unui picnic,
hainele și coșul de picnic, arborii cu umbra, poate chiar și soarele,
cerul și clima etc., dacă este vorba despre o masă luată în aer liber
(a te hrăni cu mâinile la un stand aflat pe trotuar nu este un picnic).
De asemenea există și componente non-culinare neînsuflețite,
precum cuțite, furculițe, linguri, farfurii, pahare etc. care intră în
joc, fie că masa este luată afară sau înăuntru.
Această analiză descriptivă bazată pe observație, extrem de
elementară, poate fi evident dusă puțin mai departe. Multe lucruri pot
fi descrise într-un mod similar. Ceea ce se propune este arătarea de la
început a ceea ce se poate face inclusiv cu lucrurile care ne sunt
extrem de familiare. De fapt, pentru a deveni fenomenologi, trebuie
să mergem mult mai departe, dar trebuie să ținem cont de modul în
care sunt intenționate lucrurile ia nivelul simțului comun, căci acesta
este terenul pe care ne aflăm atunci când începem să exploatăm.

§2. Câteva tipuri de determinării

Nu toate distincțiile sunt la fel de importante. în timp ce
putem distinge fără probleme între un animal de casă și un animal
care nu e de casă, printre cele domesticite și între paraziți și non-
paraziți printre cele sălbatice, aceste distincții nu par a fi
importante. Distincțiile tăcute (sau cel puțin analizate) în secțiunea
prezentă sunt dimpotrivă, foarte importante pentru a înțelege ce
înseamnă ..natura” și „lumea”, care sunt evident importante pentru
35 CAPITOLUL I OBSERVAREA

științe și pentru filosofic. Sunt două distincții care se intersectează

implicate în acest caz. (vezi figura 1.2).

Figura 1.2
detemiinații

proprietăți relații

culturale

naturalistice

„Determinabile” sunt proprietăți și relații. Cu alte cuvinte,

sunt două tipuri sau specii de determinați!. în ce măsură diferă
poate fi arătat prin exemple luate din cadrul mesei pe care am
observat-o. Masa este „plată"’ și „ rotundă”. Carnea poate să fie
„roșie” și „caldă"’. Orezul este „alb” și „granular”. Aceste
detemiinații sunt proprietăți. Obiectele le posedă independent de
orice relație cu alte obiecte care pot, de asemenea, să le posede. Se
poate distinge în mod clar între „proprietăți ale formei’ șî
„proprietăți ale culorii”, care sunt ambele „proprietăți vizibile”, și
„proprietăți tangibile”, ultimele menționate fiind la rândul lor
distincte ca „proprietăți termice”, „proprietăți relative la presiune”
etc. (Bineînțeles că, în realitate, forma este o proprietate atât
tangibilă, cât și vizibilă; este ea într-o măsură vagă și o proprietate
care se aude? Putem spune dacă scara este o scară în spirală sau nu
doar prin faptul că auzim pe cineva urcând sau coborând pe ea?).
în contrast cu speciile de detemiinații numite „proprietăți”
este, de asemenea, observabil că masa este „în” cameră, că
mâncarea este „pe” masă și că unii oameni și anumite piese de
mobilier sunt „lângă”, iar altele „departe" de masă. Relațiile
implică cel puțin două elemente pe care le pun într-un anume
raport. Iar, în acest context, se pot face mai multe clasificări.
•.Relațiile spațiale” includ, de asemenea, concepte precum
..deasupra”, „dedesubt”, „între”, „printre”, „împrejurul”,
..înăuntru”, „în afară” etc. Apoi, există „relații temporale” care
mclud termeni precum „înainte”, „după”, „în același timp cu...’".
CAPITOLUL I. OBSERVAREA 36

„concomitent” etc. Lucrurile relaționale, numite adesea în limba

latină relata, se pot relaționa imediat sau mediae de exemplu,
înainte sau după unul sau altul și împreună cu sau tară ceva
intermediar. Dincolo de interogația referitoare la diferența dintre
aceste două specii de determinați!, atât paragraful acesta, cât și cel
anterior au arătat cum ne pot ajuta exemplele la înțelegerea
distincțiilor și la clarificarea lor.
Ceea ce este curios este câ proprietățile tind să lie
accentuate mai mult decât relațiile în abordările științifice,
filosofice și cele ale simțului comun. Intr-un sens diferit, obiectele
au în mod evident întotdeauna proprietăți, dar este la fel de evident
că ele au anumite relații? După încercarea de a observa în ce mod
relațiile sunt părți destul de esențiale ale unui lucru complex
precum este o masă, putem face anumite speculații pentru a afla de
ce relațiile pot fi totuși subestimate, dacă nu chiar neglijate în
abordările noastre, dacă nu și în observația noastră.
Să presupunem că este un coș de pâine pe masă. Acesta se
află în relația spațială de a fi ,,pe masă” și adăugăm că se află în
„centrul·’ mesei rotunde. Acestea sunt relații spațiale. Din punct de
vedere temporal, știm că există și poate chiar am observat un timp
anterior când coșul nu se afla pe masă, ci mai degrabă în bucătărie
și când pâinea nu se afla în coș, ci în cuptor. In timpul mesei, coșul
de pâine poate fi trecut împrejurul mesei și din el să fie luate felii
de pâine. In final, toată pâinea va fi în afara coșului și înăuntrul
corpului comesenilor, unde, in scurt timp, nu va mai fi pâine. In
plus, se poate anticipa cu ușurință momentul în care coșul însuși va
fi „pe" mormanul de gunoi și apoi va putrezi sau va fi ars până
când nu va mai fi un coș.
Mai multe puncte sunt clare la acest nivel. (1) Relațiile
spațiale au loc într-o manieră observabilă, cel puțin pentru obiecte
precum coșurile la o masă (daca au loc înăuntrul minților sau între
minți și obiectele spațiale este o altă problemă), la fel ca și relațiile
temporale; (2) relațiile care au loc între un obiect, de exemplu,
coșul și alte obiecte, precum scaune și mâini; (3) relațiile pot să se
schimbe adesea; (4) relațiile sunt parte esențială a lucrului observat
luat ca întreg, adică masa care se desfășoară în fața noastră; și (5)
37 CAPITOLUL I. OBSERVAREA

un lucru observat, precum este acesta, nu se poate lipsi niciodată de

astfel de relații. Cu alte cuvinte, nu poate exista un spațiu fără
relații spațiale și temporale intre componentele sale.
Din cauza faptului că diferitele componente care formează
întregul lucrului aflat sub observație, de exemplu, o masă, sunt
esențial relaționale unele cu altele în maniere observabile, ele merită
să fie numite „componente”, mai degrabă decât obiecte. Primul
cuvânt poate avea conotația mai degrabă a unei interdependențe
decât a unei independențe față de părțile întregului. Ideea nu rezidă
aici în faptul câ acel coș de pâine este doar un coș de pâine relațional
întotdeauna cu luarea mesei și cu participanții la ea. ceea ce poate fi
de asemenea adevărat, ci mai degrabă sc referă la faptul că toate
lucrurile situate în spațiu au relații pur spațiale cu alte lucruri de acest
tip și câ lucrurile temporale au relații pur temporale cu alte lucruri
temporale. (Multe lucruri reale sunt atât spațiale, cât și temporale;
sunt în acest fel toate? cc înseamnă „real"?)
In ceea ce privește întrebarea de ce relațiile (în opoziție cu
proprietățile) au avut tendința de a fi subestimate, se parc că aceasta
arc de-a face cu faptul că proprietățile sunt relativ mai permanente
decât relațiile. Nu există nicio îndoială că proprietățile referitoare la
culoare și formă, de exemplu, se pot modifica. în special pentru
majoritatea lucrurilor relativ minore ale vieții cotidiene, cele
precum coșurile de pâine, relațiile spațiale se pot modifica evident
cu o mai mare ușurință. Când pâinea este trecută de la unul la
celălalt împrejurul mesei, relațiile spațiale observabile ale coșului
cu oamenii, farfuriile, mobila etc. sunt alterate în numeroase
moduri evidente și subtile, de exemplu, ceea ce sc află în afara
razei de acțiune survine în raza sa actuală de acțiune, probabil că sc
deplasează din actualitatea altei persoane în potențialitatea cuiva
care nu este interesat de ea exact în acel moment și așa mai departe.
Poate că totuși e o greșeală să credem că proprietățile sunt
puțin schimbătoare decât relațiile. Sau cel puțin depinde de
ucruri. țJn lucru care presupune de obicei un mare interes din
Partea noastră de obicei este fața umană. Nu trebuie să avem
experiența multor fețe pe o perioadă de timp îndelungată pentru a
recunoaște că. inclusiv în cazul unei situații de rutină, precum este
CAPITOLUL L OBSERVAREA 38

luarea mesei, fețele se schimbă eu atâta frecvență, atât dc

pătrunzător și de subtil, încât ne putem întreba dacă au vreodată
exact aceeași formă de două on. Dar pentru a observa acest lucru,
este necesară centrarea atenției pe însăși forma facială, suspendând
astfel interesul nostru pentru conștiința pe care o indică fața
respectivă (o persoana fericită înseamnă mai mult decât un
zâmbet). Una din indicațiile bolii, ale inconștienței sau chiar ale
morții este alterarea, diminuarea sau încetarea schimbărilor feței.
Același lucru poate fi spus și despre poziția corpului și despre
mișcări, inclusiv despre gesturi și ținută.
Analizele precedente accentuează ceea ce se pot numi
..delerminații fizice”. Acestea includ relațiile spațiale și temporale și
proprietățile pe care le au atât lucrurile însuflețite, cât și cele
neînsuflețite Insă anumite componente prezente in exemplul luării
mesei - anume, cele însuflețite - au părți sau subcomponent atât
fizice, cât și psihice. Acolo unde sunt implicate „elementele psihice",
unii dintre comeseni pot fi veseli, iar alții triști. Așadar, ei au ceea ce
poate fi numit „stări de spirit” (moods). Acestea sunt diferite de
lucrurile fizice prin aceea că o stare de spirit este relaționată cu ceva,
de exemplu, a fi fericit este o stare de spirit relațională cu motivul
pentru care acea persoana e fericită. Acest aspect va fi discutat mai
târziu în detaliu. Oricum, este clar că arc de-a face cu diferența dintre
fizic și psihic. Cele spuse precedent pot fi expuse printr-o expansiune
a diagramei anterioare, (vezi figura 1.3)

Figura L3

proprietăți relații

naturalism

Pot fi de asemenea clase dc relații între viețuitoare, dc

exemplu, relații umane, unde unii sunt prieteni și alții dușmani, unii
sunt părinți și alții copiii lor etc. Acestea nu sunt relații spațiale. în
3·» CAPITOLUL I. OBSERVAREA

schimb, pentru că presupun relația cu alții, pot fi numite „relații

sociale”. (In plus, ele pot fi numite „culturale", după cum vom
vedea in continuare). De exemplu, relația dintre frați sau surori (în
general, relațiile de fraternitate) nu este doar o relație biologică
naturală (când sunt împărtășiți părinții biologici), ci este, de
asemenea, și o relație socială, dacă împărtășirea biologică apare ca
aparținând aceleiași familii. împărtășind același tată ș a m d. Există
o mare varietate de relații sociale și multe dintre acestea sunt destul
de schimbătoare, după cum sunt și unele aspecte psihice.
Putem să ne referim într-un mod colectiv la proprietățile
fizice și psihice cu termenul „determinați! naturale". Culoarea și
forma, precum și relațiile spațiale și temporale aparțin aceluiași gen
sau tip de determinate, la fel ca atenția și motivația înăuntrul minții
și intre minți. Fără a concluziona că toate tipurile de determinații care
au fost menționate în această carte sunt implicate, putem defini acum
ceva de mare interes, cel puțin pentru filosofi. Natura este un sistem
unic și vast de obiecte însuflețite și neînsuflețite cu relații fizice și
psihice intre ele. Dacă sunt ignorate caracteristicile culturale și se
observă doar lucrurile naturale care rezultă, va fi potrivită denumirea
de „observație naturalistă” pentru acest tip de observație. In schimb,
există ceea ce poate fi numit „observație culturală" și acolo unde se
pune accentul pe viețuitoare (fie ele umane sau non-umane sau
ambele, aflate în interacțiune) se va numi „observație socio­
culturală”. Aceste tipuri diferite de observație implică tipuri diferite
de știință. Dar ce înseamnă «cultural»?

§3. Determinații culturale

în opoziție cu determinațiile naturaliste se află acelea care
poartă numele de „determinații culturale”. Acestea sunt relațiile și
proprietățile claselor pe care deja le-am discutat dar având in vedere
că aceste caracteristici culturale nu mai sunt ignorate și sunt cel puțin
la fel de esențiale pentru lucrurile observate în cazul nostru ca fiind
determinații naturaliste. Un coș de pâine nu este doar un lucru fizic
concav, acesta este un instrument în ritualul uman de a lua masa
CAPITOLUL L OBSERVAREA 40

împreună. De altfel, relația de fraternitate poate fi o relație deosebit

de valoroasă atât pentru persoanele aflate înăuntrul acelei relații, cât
și pentru cei aflați în afară și pentru cei care sunt frați într-o familie,
iar relația în acest caz nu este pur și simplu biologică, intr-adevăr,
acea valoare poate fi ambivalență sau chiar negativă și nu aplicată în
mod evident indivizilor corespondenți.
Mulți gânditori ai modernității occidentale nu iau în
considerare, totuși, determinațiile culturale și deci se angajează doar
in observația naturalistă. (Dimpotrivă, se pare că asiaticii, la fel ca
gânditorii antici și medievali din Occident, precum toți oamenii în
viața cotidiană, nu fac frecvent distincția între determinațiile
naturaliste și cele culturale ale lucrurilor). în parte, aceasta poate fi
datorată faptului că stările de spirit și relațiile sociale - sau, cel puțin,
majoritatea din acestea care ne atrag atenția se află în opoziție cu
anumite determinați) naturaliste, relativ schimbătoare. Totuși, mai
importantă este ignorarea determinațiilor culturale, care se pare că a
dus la răspândirea tendinței numite „naturalism”, care a apărut în
Occidentul modem și care înseamnă o orientare spre lucruri și
determinațiile lor naturaliste, o accentuare realizată în mod original
în științele naturaliste și în tehnologiile bazate pe ele. și care
afectează, de asemenea, și viața cotidiană. Această accentuare este
rezultatul omisiunii caracteristicilor culturale pe care obiectele le au
întotdeauna. Folosirea cuvântului „naturalist” mai degrabă decât cei
de „natural” servește ca un fel de reamintire a faptului că ceva nu a
fost luat în considerare pentru a dobândi „natura” astfel încât așa-
numitele științe naturale nu sunt de fapt naturale, ci sunt produsul
unei abstracții culturale care are o dublă semnificație: pentru început,
o abstracție a culturalului și apoi o abstracție dusă la bun sfârșit
și/sau acceptată de membrii unei anumite tradiții culturale.
Naturalismul este atât de răspândit - cel puțin în gândirea
occidentală actuală încât majoritatea filosofilor și a oamenilor de
știință îl admit ca fiind ceva evident. Cea mai bună metodă de a
descrie această situație constă în aprecierea clementelor culturale și
a determinațiilor sale. Mai rău decât naturalismul este
„fizicalismul”, care se referă la faptul că tot ceea ce poate fi
cunoscut este ceea ce poate investiga știința fizică; așadar, sufletele.
41 CAPITOLUL 1. OBSERVAREA

corpurile ce le incorporează nu există cu adevărat, ceea ce nu este

negat de poziția mai amplă a naturalismului. Bchaviorismul ar fi în
acest caz o specie a fizicalismului. Este, de asemenea, fizicalism
faptul de a considera relațiile sociale ca fiind spațiale, temporale și
cauzale, adică fizice.
Nu este neobișnuit pentru naluraliști să înțeleagă ..cultura’’
ca semnificând niște lucruri artificiale sau, mai bine spus, arte facte,
adică lucruri pe care le-au produs oamenii. în opoziție cu lucrurile
care se află într-un proces de autoproducție. Aceasta este o poziție
problematică. Din ce motiv sunt distincte lucrurile produse de
oameni, din moment ce și elementele non-umane pot produce
artefacte, cum sunt de exemplu cuiburile păsărilor? în plus, devine
din ce în ce mai dificil să găsim pe Pământ lucruri care nu au fost
afectate, cel puțin din neatenție, de către oameni. Dar, în mod
fundamental, naturaliștii par a fi atât de dedicați naturalismului lor,
încât au dificultăți în a concepe cum poate ceva să fie cultural în
orice altă manieră, adică prin recunoașterea delerminațiilor non-
naturalistc sau culturale.
Cea mai ușoară determinate culturală asupra căreia ne
putem centra atenția in primul rând parc a fi de natură cvaluativă.
Să presupunem că în timpul mesei pe care am observat-o survine
un conflict minor între o marnă care vrea să-și convingă copilul sa­
și mănânce porția de broccoli și copilul care nu vrea să facă asta.
Ascultând schimbul de replici, tonul vocilor și expresiile faciale
etc., putem observa că respectiva legumă are conotații negative
pentru copii. Prin această activitate vom practica observația socio­
culturală. Pentru copil, așadar, broccoli nu este bun, el îl resimte
{encounters) dc o manieră culturală, ceea ce înseamnă ca el nu
separă caracteristicile culturale - valorile sunt caracteristici
culturale - de lucru.
Și mamei poale să-i displacă gustul și mirosul legumei.
Fără îndoială că pentru ea are o valoare pozitivă dominantă pentru
că ea crede că leguma respectivă conține vitamine și minerale care
contribuie la sănătate. Aceasta exemplifică cum pot fi valorile
^extrinseci” și „intrinseci”, aceasta fiind o distincție foarte
‘rnportuntă la nivelul valorilor. Broccoli are ambele tipuri de valori
CAPITOLUL I OBSERVAREA 42

pentru mamă. Pentru ea, nu este bun în mod intrinsec, adică în gust
și miros, dar in mod extrinsec este bun. Este valorizată negativ ca
raportare la propria persoană și e valorizată pozitiv ca raportare la
un alt lucru, în funcție de el însuși, adică sănătatea. O clasificare
încrucișată poate fi exprimată într-o diagramă.

Figura 1.4

valoare

intrinsecă extrinsecă

pozitivă

negativă

Această scurtă analiză poate fi dusă mai departe. în timp ce

un lucru poate avea valori pozitive sau negative, extrinseci sau
intrinseci ca proprietăți al unui tip non-naturalist sau, spus în mod
pozitiv, de tip cultural, lucrul evaluat este evaluat de asemenea
frecvent ca fiind „mai bun ca”, „mai rău ca”, „la fel de bun ca” un
alt lucru. Așadar, există „relații de valoare” între lucruri, precum și
.proprietăți de valoare” ale lucrurilor. Această linte de investigație
va fi continuată în capitolele ulterioare, nu doar cu privire la valori
și evaluare, ci și în ceea ce privește proprietățile lucrurilor ce sunt
corelative cu dorința și sunt numite cel mai potrivit „folosințe”,
precum și în ceea ce privește proprietățile corelative credinței, ce
sunt denumite „caracteristici de credință”. La acest nivel la care
scopul expozitiv este de a arăta ce sunt determinațiile culturale în
general, va fi suficient sa arătăm că lucrurile au valoare pentru
participanții la masa pe care o observăm.
Modul cultural în care apar obiectele are valoare pentru
oameni și pentru celelalte viețuitoare. Acest lucru e adevărat
independent de faptul că toți participanții la o situație dată
împărtășesc sau nu valori particulare. Valorile și toate
caracteristicile culturale se pol schimba intr-adevăr. Este posibil ca
broccoli să aibă o valoare negativă, să nu fie bun pentru copilul
43 CAPITOLUL L OBSERVAREA

care îl vede și îl miroase pentru prima dată și apoi e posibil ca acea

valoare să se schimbe într una pozitivă atunci când îl mănâncă și
descoperă că de fapt chiar îi place leguma pentru textura și gustul
său. Aceasta ar fi o schimbare la nivelul valorii intrinseci. Valoarea
extrinsecă se poate schimba în mod similar, cum s-ar fi întâmplat
dacă oamenii de știință ar fi anunțat că broccoli cauzează cancer -
ceea ce autorul acestui text sigur nu a auzit!
In plus, în timp ce broccoli este un component neînsuflețit
ai mesei (presupunând că plantele tăiate sunt moarte), componentele
însuflețite au. de asemenea, valori pentru participanți. Paraziții au o
valoare negativă, animalele de casă au o valoare pozitivă, după cum
au și odraslele preaiubite, dar există și membri ai aceleiași familii
care se pot detesta reciproc. Cel puțin participariții umani posedă
valori pentru ei înșiși, adică fiecare dintre noi se autoanalizează
dintr-o perspectivă culturală - de exemplu, suntem mândri sau nc
este rușine de noi înșine. întreaga masă ar avea valoare pentru
observator dacă acesta ar fi participant la ea, dar o parte a distanțării
sale constă în efortul făcut pentru ca lucrul observat nici să placă,
dar nici să displacă, cu excepția unui fel bun de mâncare, ceea ce
constituie o „valoare teoretică” extrinsecă în ceea ce privește efortul
investigativ al observatorului. Considerată dintr-un punct de vedere
mult mai apropiat masa are o valoare teoretică intrinsecă pentru
observatorul detașat, având în același timp și o „valoare practică” și
poate o „valoare estetică” pentru participanți (copilului nu-i displace
leguma pentru că-i va face rău, ci pentru aspectul și mirosul său).
Este interesant, fără îndoială, că această valoare nu este în mod
intrinsec pozitivă sau negativă, ci este neutră. Poate că figura 1.4
trebuie extinsă pentru a include o altă perspectivă, dar această
chestiune va fi analizată mai târziu.
în timp ce detenni nații le valorice, adică proprietățile și
relațiile care au valori, par a fi cel mai ușor de recunoscut, merită
menționat din nou faptul că „folosințele” sunt un alt tip de
determinate culturală. In acest caz, de exemplu, când un
participant la masă îi cerc altuia să-i dea sarea, atât camaradul cât și
solnița sunt folosite ca „mijloace” pentru „scopul” primului
participant de a-ș: săra mâncarea. Așadar, ființele umane nu doar că
Posedă valori una pentru cealaltă (la fel cum au pentru ele însele).
CAPITOLUL I. OBSERVAREA 44

dar au și folosințe. Ele ajută. împiedică sau permit una celeilalte să

fie. Dacă masa ar fi avut loc intr-un restaurant, pentru comeseni
chelnerul va fi cel mai probabil definit pe deplin prin funcția sau
folosința sa. prin datoria pe care o are. Un câine de pază e definit în
mod similar. Poate că la fel c și animalul de casă.
Din anumite motive, pare mai ușor să recunoaștem modul
in care sunt definite componentele neînsuflețite ale mesei prin
folosințele lor, prin ,,relațiile de folosință” sau, în general, prin
„caracteristicile practice”. Putem întreba ce este o masă ca obiect și
să recunoaștem rapid că este ceea ce folosim pentru a susține
alimentele și ustensilele și, mai subtil, pentru a localiza oamenii,
nici prea aproape, nici prea departe unul de celălalt: putem întreba
ce sunt scaunele și să recunoaștem rapid că ele sunt ceea ce sc
folosește pentru a-i susține pe oamenii care se așazâ pe ele; putem
întreba despre coșul de pâine și să recunoaștem folosințele sale în a
ține pâinea și a permite trecerea acesteia împrejurul mesei într-un
mod comod: putem întreba despre lumină și să recunoaștem că este
ceea ce permite pârtieipanților la masă să-și vadă mâncarea și să se
vadă unii pe ceilalți într-un mod sau altul ș a.m.d.p.
Un bun nume generic pentru toate acestea este acela de
„echipament”, chiar dacă expresia „lucru practic” își are virtuțile
sale. Un tip al acestei clase poate fi numit „ustensilă” și include
cuțite, furculițe, linguri, farfurii și pahare. Aceste ustensile sunt ceea
ce sunt nu doar prin prisma utilităților pe care le au. ci și prin relația
uneia cu cealaltă, adică furculițele și cuțitele pentru tăierea și punerea
alimentelor pe farfurii și din farfurii în cavitatea bucală. Așadar,
acestea sunt „relații practice”. Există de asemenea și „proprietăți
practice”, adică folosințele pe care le are o furculiță ca mijloc și în
relație, cu acest mijloc, scopul pe care este menit să-l îndeplinească.
Cu alte cuvinte, „folosințele ca mijloc” și,, folosințele ca scop” sunt
proprietăți practice relaționale. Pe lângă faptul de a fi scopul folosirii
furculițelor, hrana poate fi un mijloc de a rămâne în viață, ceea ce
trebuie să aibă un scop al său. Oricum, determinațiile culturale de tip
practic sunt diferite de determinațiile valorice.
Dacă natura este totalitatea lucrurilor considerate în mod
naturalist — lucrurile împreună cu proprietățile și relațiile lor
45 CAPITOLUL L OBSERVAREA

naturaliste, cărora le sunt ignorate sau abstrase caracteristicile

culturale, adică lucrurile observabile într-o manieră naturalistă
atunci avem nevoie de un alt nume pentru întregul sistem de lucruri
culturale cu folosințele și valorile lor, cu proprietățile lor culturale
și, de asemenea, cu relațiile lor culturale pe care le observăm și le
recunoaștem într-o manieră culturală. Cea mai bună expresie aici
este cea de „lume" sau, cu o notabilă redundanță, „lumea
culturală". Problema referitoare la existența mai multor lumi
culturale, dar a unei singure naturi, sau, dacă sunt la fel de multe
naturi câte lumi culturale există, din care sunt abstrase, nu este
nevoie să fie discutat aici.

§4. Observație și analiză

Secțiunile precedente au avut intenția de a face plauzibile
mai multe teze. Una dintre ele se referă la faptul că. inclusiv în ceea
ce privește lucrurile extrem de familiare, precum mesele, observația
poate descoperi determinații care nu au beneficiat anterior prea
mult de atenția studenților. în acest sens, există o necesitate de a
lupta împotriva considerării lucrurilor ca „evidente". Chiar și așa.
aceste analize nu s-au desfășurat până la un nivel foarte profund.
Un alt punct al analizei se referă Ia faptul că modalitatea de
observare nu este o simplă chestiune de a privi lucrurile insistent.
Mai curând, atunci când observăm într-o manieră naturalistă și
culturală, ne concentrăm atenția, examinăm și căutăm într-un anumit
grad să analizăm. „A analiza" înseamnă a descoperi articulațiile,
structura, componentele, adică proprietățile, relațiile și
caracteristicile poziționale înăuntrul unui lucru. O tehnică dc analiză
constă în formularea unei întrebări și observarea ulterioară a
Iacrului și a determinai iilor sale care sunt puse sub semnul întrebării
1,1 scopul de a răspunde la întrebare. De exemplu, există alte relații
fizice care să fie la egalitate cu relațiile spațiale și temporale? Nu
aparțin și „relațiile cauzale” acestor relații? Cele două întrebări pe
care tocmai le-am formulat au scopul de a ilustra, printre altele,
tehnica de formulare a întrebărilor pentru a ghida analiza.
CAPITOLUL I OBSERVAREA 46

O altă tehnică este trecerea de la o generalitate mai mure

la una mai mică, începând cu tipurile principale de componente și
căutarea speciilor care li se subsumează, dar fără să se caute
identificarea subspccificațiilor posibile. De exemplu, diferențierea
între viețuitoarele prezente la masă, în cele păroase și lipsite de păr,
poate fi irelevantă pentru scopul descrierii mesei. Pe de altă parte,
diferențele socioculturale între participant la masă care sunt
membrii ai familiei și cei care nu sunt ar putea fi importantă dacă
descrierea mesei are loc in cursul unei investigații referitoare la
diferența dintre membrii familiei și străini.
Care sunt rezultatele analizei observaționale? în primul
rând, se pot recunoaște acum anumite determinați! ale lucrurilor (de
exemplu, valoarea a ceva pentru cineva) care s-ar putea să nu fi fost
observate până acum. Pe baza unei astfel de recunoașteri poate fi
produsă „informarea" Capitolul următor se va ocupa în detaliu de
problematica informării, dar deocamdată este suficient să
caracterizăm informarea în termenii tehnicii folosite în formularea
întrebărilor; în fenomenologie, întrebările își găsesc în mod
fundamental răspuns în „descrieri” sau în „informări descriptive".
După cum vom vedea cu timpul, descrierile pot fi mai degrabă ale
lucrurilor tip decât ale celor particulare și unice; așadar, orice masă
luată in grup se va potrivi descrierii oferite anterior. Dacă trecem de
la general la particular și păstrăm în minte interogațiile, vom
termina prin a insista asupra unor superficialități.
în informările descriptive generale și specifice, un loc
preeminent îl ocupă „distincțiile", „clasificările” și „clasificările
încrucișate" ale căror scheme și diagrame pot ajuta la o mai bună
înțelegere In plus, nu vom aprofunda lucrurile aflate în discuție
înainte de a începe să identificăm anumite ambiguități și obscurități
ale expresiilor și să simțim nevoia de a îmbunătăți cuvintele prin
care sunt exprimate. Recunoașterea acestor probleme și această
metodă de soluționare a lor sunt elemente care devin obișnuințe
pentru fenomenolog.
în cele din urmă, scopul general al observației, așa cum e ea
aplicată în acest text, uneori intr-un mod cultural, alteori intr-unu!
naturalist, poate fi numit „teoretic”. în acest sens, observația este
47 CAPI ȚOLUL l. OBSERVAREA

detașată sau neutră în valorizarea și manifestarea volitivă a

lucrurilor observate și contrastează cu o funcție pe care același tip
de experiență o poate îndeplini în cadrul eforturilor noastre
practice. De exemplu, dacă gustăm mâncarea și ne dăm seama că
mai are nevoie de sare, putem căuta sarea și, văzând-o, putem să
procurăm în mod direct sau prin intermediul altcuiva solnița și să o
folosim pentru a ne săra mâncarea. Percepția vizuală în acest caz (a
vedea unde este solnița) îndeamnă la și ghidează acțiunea (luarea și
agitarea ei) și astfel contribuie la schimbarea lumii în această
manieră extrem de lipsită de importanță. Percepția vizuală
implicată in situația practică poate fi de fapt destul de similară cu
cea implicată in observația teoretică; diferența constă în acel ceva
cu care se combină în mod concret - anume, un efort pentru a
obține o mâncare mai gustoasă, mai degrabă decât un efort pentru
cunoaștere. Apoi, tipul de experiență pc care l-am pus sub titlul de
observație poate fi de asemenea găsit în ascultarea muzicii, în
concentrarea asupra melodiei, a ritmului etc. Dar ascultarea c
realizată în scopul plăcerii, neavând un scop practic precum e
acțiunea de a pune sare în alimente și apoi în cavitatea noastră
bucală (chiar dacă aceasta poate crește plăcerea cu care mâncăm).
Cu alte cuvinte, același tip de experimentare poate fi regăsită in
cazurile cognitive și teoretice sau în cazurile practice și estetice, in
cazuri valorice sau. mai bine spus, ..axiologice1. Diferența pare să
constea în aceea că experiența - percepția și observația - este în
fiecare caz un mijloc și deci, într-un anumit mod, este o diferență
practică, chiar dacă atitudinea noastră nu e întotdeauna practică.
Ceea ce face ca experiența sau observația să fie cognitive
sau teoretice este, așadar, faptul că ele sunt făcute de dragul
cunoașterii. Acesta este scopul său imediat. Fără îndoială că ceea ce
se știe despre mese pe baza acestor observații poate fi atunci folosit
de exemplu pentru a desemna restaurantele - dar această folosire
a rezultatelor teoretice în scopuri practice reprezintă ceva adițional
în ceea ce privește cunoașterea obscrvațională vizată.
Nu este vorba de o redundanță negativă dacă utilizăm
uneori expresia „observație teoretică’ pentru a accentua
diferențierea sa de aceeași experiență folosită pentru scopurile
practice imediate sau axiologice. în acest context, am putea fi
CAPITOLUL I. OBSERVAREA 48

tentați sâ vorbim despre scopuri „cognitive” mai degrabă decât

despre cele teoretice. Dar expresia tradițională este pe deplin
satisfăcătoare și există motive pentru a rezerva expresia „cogniție”
și derivatele sale pentru a ne referi la o componentă analoagă
evaluării și actului volitional care survine în toate cele trei atitudini:
teoretică, axiologică și practică.

Exerciții
1. După cum este prezentat în acest capitol, observarea este
perceptivă, adică lucrul observat este simultan cu observarea lui. Ce
dificultăți, dacă există vreuna, au loc dacă rememorarea (unde
lucrul amintit se află în trecutul rememorării lui) ar fi considerată
un tip de observație? Dați câteva exemple.
2. Anterior au fost distinse două specii ale genului numit
„cercetare”. Cum poate funcționa observația în fiecare din ele. dacă
funcționează in vreun fel?
3. Când ne ocupăm în mod activ de ceva - suntem angajați
în acțiune acțiunea de care ne ocupăm e o raportare intențională
spre lucruri. Putem, de asemenea, să fim pasivi, chiar dacă
procesele implicate sunt de asemenea intenționale; poate că putem
vorbi despre „pasivități" la fel cum vorbim despre „activități”. Este
observația activă sau pasivă sau în ambele feluri? Poate fi
observația o chestiune de obișnuință sau trebuie ca cineva să se
implice în mod activ sau, din nou, este vorba despre amândouă? Și
dacă observația nu înseamnă o simplă privire insistentă a lucrurilor,
dc ce nu este așa?
4. Intre observația naturalistă și culturală, care este cea
originală și cum poate Π derivată cealaltă din ea? Sau fiecare poate
11 derivată din cealaltă, dar în moduri diferite? Dacă este așa, cum
se întâmplă acest lucru?
5. De ce este mai bine să trecem de la analizarea
determinațiilor lucrurilor ca întreg la determinării ale părților sau
componentelor lor și nu invers?
6. în ceea cc privește determinația temporală de „durată”,
de exemplu relația la care se referă o expresie de tipul „X survine în
49 CAPITOLUL L OBSERVAREA

timpul lui Y”, se pare că unul din cele două elemente relaționale
durează mai mult decât celălalt. Care va fi acela, X sau Y? Cum am
putea răspunde la această întrebare?
7. Construiți o clasificare încrucișată care include animale
sălbatice sau domestice, și, de asemenea, cele care sunt plăcute sau
displăcute. Dați un exemplu pentru fiecare din cele patru celule ale
grilei dumneavoastră. Animalele pe care le-ați clasificat sunt
obiecte naturaliste sau culturale?
8. Compuneți propoziții care descriu caracteristicile unei
mese particulare, incluzând expresiile folosite în paragrafele
anterioare ale secțiunii a doua care se referă la relații.
9. Ce alternative ar putea exista pentru a începe în termenii
simțului comun și pentru a forma termeni tehnici necesari în scopul
producerii și exprimării unei informări descriptive?
10. în cele mai multe cazuri, dacă nu întotdeauna,
expresiile figurative, de exemplu metaforele, pot fi înlocuite de
expresii literale, iar efortul pentru a face acest lucru crește adesea
gradul de inteligibilitate. încercați să faceți astfel cu metafora
exploatării din finalul secțiunii întâi.
11. Există alte lucruri de observat în afară de proprietăți și
relații’ între ce lucruri se stabilesc relații? Ce lucruri au proprietăți?
Prin ce diferă răspunsurile la aceste trei întrebări?
12. Este adevărat că o stare de spirit, de exemplu tristețea,
este o relație mai mult decât o proprietate? Dacă este o proprietate,
a cui proprietate este? Dacă este o relație, între ce lucruri se
stabilește? Dacă nu e nici una din acestea, atunci ce este?
13. Se poate ca același lucru să aibă o valoare pentru un
individ sau grup și altă valoare pentru alt individ și alt grup? Dacă
este așa, cum poate fi aceasta o problemă și cum poate fi ea
rezolvată?
14. Poate să existe o concepție opusă naturalismului numită
„culturalism’'? în caz afirmativ, în ce ar consta și care ar putea fi
deficiențele sale?
15. Care este diferența dintre un obiect naturalist și unul
cultural? Adică, ce are unul și nu are celălalt? Care dintre ele e cel
mai complex?
CAPITOLUL l. OBSERVAREA 50

16. în ce mod observația împiedică descrierea să fie o

simplă reafirmare a ceea ce se crede în mod obișnuit și se exprimă
prin intermediul termenilor simțului comun care aparțin limbajului
comun? Trebuie să demonstrăm întotdeauna că ceea ce e obișnuit
este greșit?
17. Lucrurile care au funcții sau folosințe pot fi numite în
general „echipament”. Clasificați tipurile de echipament implicate
intr-o masă.
18. Folosind exemple, descrieți diferențele și similitudinile
intre valorile extrinseci, pe de o parte, și folosințele ca mijloace și
ca scopuri, pe de altă parte.
19. In unele orașe, muzica clasică este folosită pentru a-i
alunga pe traficanții de droguri și pe cei dependenți din parcurile
publice, in timpul nopții. Analizați această practică în termenii
valorilor și folosințelor extrinseci și intrinseci, pozitive și negative
ale acestui tip de muzică, pentru agenții și pacienții acestei activități.
20. Pe lângă observația realizată în scopuri cognitive pol
exista alte tipuri de observație. Găsind exemple noi, comparați și
opuneți pe scurt observațiile de tip (I) axiologic; (2) practic și (3)
teoretic.
21. O altă metodă de a expune trei (sau mai multe)
distincții se poate face prin intermediul unui sistem ramificai cum e
acela din figura 1.1. Construiți un sistem asemănător care să fie
alcătuit din litere și numere, in care se disting, mai întâi I și apoi II,
apoi A, B, C, D și 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 și în final, a, b, c, d, e, f, g, h,
i, j, k, I, m, n, o, p cu 16 puncte etichetate „IAla", „IAIb” etc., în
linia inferioară.
22. Este „natura" iubitorilor naturii - de exemplu, oamenii
cărora le place să se plimbe, să navigheze, să contemple apusurile
și răsăriturile de soare, florile și animalele sălbatice - naturalistă
sau culturală? Este implicată aici distincția dintre „artificial" (creat
de ființa umană) și „natural" (care nu c creat de ființa umană)?
23. Observați și descrieți în termeni generali așezarea,
participanții și interacțiunile într-o oră de curs (preferabil nu ora în
care este folosit acest text) și comparați și opuneți analizele voastre
cu acelea de la masa schițată mai sus.
 Capitolul II
INFORMAREA

La fel ca și capitolul I, acest capitol este centrat în principal

pe intentivitatea „directă” sau „non-reflexivă”; în alte cuvinte, mai
tehnice, se bazează pe observarea lucrurilor externe transcendente.
Obiectele sau lucrurile intenționate pot fi naturaliste sau culturale
și. în acest sens, însuflețite sau neînsuflețite, umane sau non-umane.
Produsul observației poate fi o descriere. Putem.observa înainte de
a exprima, dar, când auzim sau citim o descriere, ne putem întoarce
spre observație pentru a vedea dacă descrierea exprimată și
înțeleasă este adevărată, adică dacă lucrurile sunt sau nu sunt așa
cum se presupune.
Ne vom ocupa aici de câteva observații naturaliste despre
proprietatea naturalistă a sunetului și apoi ne vom concentra asupra
a ceea ce este o descriere, lucru pe care îl vom arăta în opoziție cu
cel puțin două din cele patru tipuri de informări explicative
(explanatory accounts). Dacă există informări atât explicative, cât
și descriptive, atunci „informarea” (accounting) este, corelativ, un
tip de activitate, ale cărei specii sunt „explicarea”, cu cele patru
subspecii ale sale, și „descrierea” (describing). în cele din urmă,
această situație se va exprima printr-o diagramă, dar mai întâi
trebuie spus mai mult în ceea ce privește observația.

§ 1. Câteva semnificații ale „observației”

Informările sunt folosite în scopul înregistrării și
comunicării. O informare (account) este exprimată fie verbal, prin
sunete, fie în scris (,.lexical”), prin semne, astfel încât să poată fi
înțeleasă oricum. înțelegerea unei informări exprimate este
realizată uneori de una sau mai multe persoane, dar poate fi
realizată și de persoana care a produs expresia originală. Această
CAPITOLUL IL INFORMAREA 52

ultimă variantă are loc când citim propriile noastre note, ne

ascultăm vorbind pe o casetă sau, mai puțin sigur, ne amintim ceea
ce noi înșine am spus sau am scris în mod original.
După citirea analizei descriptive superficiale și schematice
a luării mesei, în capitolul anterior, studentul probabil că nu s-a
grăbit imediat să observe o asemenea activitate pentru a testa dacă
informațiile sunt adevărate. Bineînțeles că s-ar fi putut să o facă,
dar cel mai probabil c că s-a raportat la amintirea vagă și familiară
pe care o avea deja. Când a rezolvat exercițiile de la finalul
capitolului, studentul a observat evident lucruri relevante și și-a
amintit altele, poate chiar a inventat unele lucruri sau cel puțin părți
din ele. A face acest lucru este pe deplin rezonabil, dacă studentul
este atent și minuțios - și dacă, până la acest nivel, preocuparea lui
este legată de ceea ce este posibil, de ceea ce se poate întâmpla și
nu de ceea ce se întâmplă de fapt.
Poate fi folositoare aici recunoașterea semnificațiilor
diverse ale cuvântului „observație”. Semnificația restrânsă sau
strictă este aceea folosită în principal în capitolul întâi. Observația,
în sens restrâns, este. înainte de toate, „reală” și nesimulată,
nefictivă (non fictive), adică nu ne imaginăm lucrul intenționat.
Totuși, cu alte cuvinte, dacă se realizează conștient, observația ar fi
aceea a luării unei mese care are loc acum chiar în fața ochilor
noștri, cu toate componentele sale și cu determinațiile variate ale ei
date ea atare. Observația în sens restrâns este inclusă in observația
în sens larg, care merge dincolo de perceperea „reală”, făcută cu
seriozitate a ceea ce se află în fața noastră. De exemplu, percepția
poate fi suplimentată cu „rememorarea”. Rememorarea este parte a
observației când, intr-un stadiu posterior din cursul evenimentelor,
privim retrospectiv nu la ceea cc se întâmplă, la ceea ce este acum
perceput, ci la ceea ce s-a întâmplat anterior, ceea ce a fost perceput
atunci și ne amintim acum.
în afară de a fi adesea neclari, rememorarea poate intra în
conflict cu percepția atunci când ambele sunt la fel de clare. Să
presupunem, de exemplu, că ne amintim clar cinci persoane așezate
la masă în momentul în care am început să observăm, că nu ne
amintim nicio plecare și că acum, după o oră, percepem acolo ca
53 CAPITOLUL II. INFORMAREA

fiind doar patru persoane. Percepția actuală în acest caz va avea o

importanță mai mare decât amintirea și vom crede că nu am
perceput bine înainte și/sau că nu ne amintim bine acum.
Observația este capabilă Intr-un mod facil de asemenea ajustări
când include atât amintirea, cât și percepția. Dar observația în sens
restrâns și rememorarea diferă de experiența vagă a lucrurilor
familiare, care însoțește de obicei înțelegerea enunțurilor. (De
obicei, este puțin incomod să spunem „observație în sens restrâns”
sau ..observație în sens larg” și, deci, este un privilegiu că se poate
conta pe contextul lingvistic pentru a specifica ceea ce e exprimat.
Așadar, în enunțul dinainte de această paranteză, ar putea fi
eliminară sintagma „în sens restrâns” și tot ar fi înțeleasa corect.)
A afirma că închipuirea (feigning) este un tip de observație
merge dincolo de includerea rememorării și poate fi mai dificil
pentru student să accepte asta, cel puțin înainte de studiul capitolului
6. Dar ar fi mult mai confuz să folosim acest cuvânt Iară nici un fel
de comentariu. Pentru început, cuvântul închipuire (feigning) nu este
la fel de comun ca și sinonimul său imaginare (imagining). Cel din
urmă cuvânt este mai bine să fie evitat în fenomenologie pentru că
poate sugera că o imagine este în chip necesar implicată in
experiențele fictive. Oare a închipui sau a pretinde că ai o percepție
sau o amintire implică întotdeauna imagini? Pentru a încerca să
răspundem la această întrebare, luăm în considerare două obiecte:
(a) o pasăre închipuită (feigned) și (b) fotografia închipuită a unei
păsări. Cea din urmă este o imagine sau o reprezentare pentru că
ține locul sau reprezintă sau. după cum se mai spune, „imaginează”
(„images'’) altceva, adică pasărea descrisă. (Dacă pasărea, așa cum e
descrisă, trebuie să fie și imaginată, este o întrebare interesantă, dar
care nu va fi adresată până în capitolul 5.) Fotografia închipuită este
plană, altfel ar putea fi o statuie sau hologramă a păsării. Pasărea
închipuită este diferită pur și simplu în virtutea faptului că nu se află
în chip necesar în locul altui lucru, chiar dacă poale fi folosită ca
simbol al libertății, al păcii, al vieții sălbatice sau al unui alt lucru. O
simplă fotografie ține locul a ceea ce a fost fotografiat. Și se poate
adăuga că cele mai multe fotografii nu sunt inventate, ci percepute
într-un mod real, serios.
CAPITOLUL ll. INFORMAREA 54

„închipuirea’' ar Γι cu siguranță o expresie mai bună pentru

cazul obișnuit decât ceva precum „imaginația fără imagine”.
Aceasta are de asemenea forme lingvistice relaționale folositoare,
de exemplu, „inventat", „fictiv” și „ficțiune”, dar poate nu și
„ficțional” din cauza conotațiilor literare specifice ale acestui
cuvânt. Și mai degrabă decât ceva de tipul „imaginație imagistică”,
putem vorbi despre „experiență fictivă indirectă” pentru situațiile în
care am inventat o imagine sau o reprezentare, de exemplu,
fotografia unui pui.
A învăța folosirea lui „a închipui" în locul lui „a imagina”
in discuțiile specializate ale fenomenologiei poate presupune un
anumit efort. Acest efort este el însuși instructiv. El nu arată numai
cât de dificil este să folosim un alt cuvânt atunci când avem
obiceiuri verbale bine stabilite, ci și câte ceva despre cum este
influențat modul de gândire despre lucruri, ceea ce merită o
examinare mai atentă. Cum ar fi dacă tot ceea ce gândim fiară să
vorbim despre ceea ce observăm) ar fi complet controlat de
limbajul comun pe care îl folosim? Poate fi menționat aici un alt
exemplu de limbaj care e posibil să ne inducă în eroare. Cuvântul
„semnificație" este folosit cu regularitate în acest text. Este un
sinonim al cuvântului „sens” în semnificația strictă care se folosește
în expresia „sensul unui cuvânt". „Semnificația" este preferată
„sensului", deoarece chiar și în fenomenologie multe lucruri,
distincte de cuvinte, au un sens care nu e și o semnificație, de
exemplu, „sensul vieții” este diferit de „sensul «vieții»”.
Chiar dacă vor fi spuse mai multe despre «închipuire» mai
târziu, totuși se poate pune întrebarea în acest punct dacă fictivul se
limitează la experiență în semnificația sa strictă, care se va clarifica
mai târziu, sau dacă poate fi vorba despre o poziționare fictivă, de
exemplu, când simulăm că ne place cineva sau când se execută o
acțiune fictivă (cf. capitolului 4).
în afară de aceste probleme semantice, întrebarea
substanțială referitoare la cum ar putea fi închipuirea o parte a
observației solicită un răspuns. Știm că observația teoretică are ca
finalitate cogniția - cogniția prepozițională sau cunoașterea, adică
acea cunoaștere exprimată în limbaj. Nu este invenția sursa unor
55 CAPITOLUL II. INFORMAREA

mari erori și falsuri? Aceasta se întâmplă când invenția este folosită

în încercarea dc a stabili ce se întâmplă sau ce s-a întâmplat de fapt.
În aceste scopuri, observația în sens strict și chiar rememorarea sunt
preferabile.
închipuirea este folositoare, totuși, atunci când este căutată
cunoașterea a ceea ce c posibil și imposibil, a ceea ce e diferit de
ceea ce e real. De exemplu, dacă sunt văzuți patru oameni că
mănâncă împreună și noi ne întrebăm dacă c posibil ca la acea
masă să mănânce șase persoane simultan, putem să ni-i închipuim
pe cei patru mutându-se în lateral pentru a face loc suficient pentru
alții doi. Dacă reușim acest lucru, atunci posibilitatea este stabilită.
Dacă nu reușim, atunci este stabilită imposibilitatea. Recurgem la
închipuire într-o mare măsură. Cea mai mare parte a conținuturi lor
acestui text se bazează pe observație în sensul larg al termenului,
care include și închipuirea. Ceea ce se spune aici nu se referă la
acesta sau la acel act intentiv anume și la acele obiecte așa cum
sunt date și poziționate, ci se referă la ceea ce e posibil.
Dimpotrivă, se poate susține că experiența posibilului c necesară
pentru observarea lucrurilor reale, prezente sau trecute, care,
întâmplător, pot fi numite „fapte”.
După cum s-a arătat, observarea nu este, în ansamblu, o
simplă privire a lucrurilor, ci include un efort de concentrare și de
distingere a elementelor constitutive ale lucrului observat. în plus,
se poate amplifica acest domeniu până la încorporarea amintirii și
chiar a închipuirii, care poate fi legată atât de intim de ea, încât
(wate deveni parte a observației în sensul său larg.
încă două comentarii referitoare la observație. Mai întâi,
chiar dacă va fi nevoie să discutăm asta în detaliu mai târziu,
merită să spunem că procesele intentive sau felul în care apar
obiectele pot fi de asemenea observate în mod direct, dar mai
degrabă prin intermediul unei observații reflexive decât prin una
non-reflexivă. Apoi, unde este vizată observația în general, ne
putem întreba dacă nu este și observația o experiență prin care
„vedem” ceea ce fenomenologii numesc „obiecte ideale” - dc
exemplu, când vedem la ce se referă „2+2=4”. Se pare că este
similară observației discutate anterior în care „a vedea”
CAPITOLUL II INFORMAREA 56

contrastează cu experiența vagă, dacă nu oarbă pe care o avem

când memorăm pur și simplu formule. Dar diferența constă în
faptul că aici avem de-a face cu lucruri ideale. Aceasta înseamnă
că ele nu sunt localizate în timp, ceea ce este destul de greu de
acceptat imediat, mai ales dacă se crede că totul este realitate
(adică, localizat in timp și supus relațiilor cauzale cu alte realități),
in loc să considerăm realitățile a fi doar unul din multele tipuri de
existențe. Nu se așteaptă să fie ușor pentru student să înțeleagă
termenul „observație” cu această semnificație extrem de amplă,
dar este nevoie în acest context de o expresie și aceasta pare a fi
cel mai bun candidat pentru a realiza acest lucru. Cititorul a fost
deja avertizat că este necesară și o anumită doză de terminologie
tehnică în fenomenologie.

§2. Calitățile sonore

Descrierea luării mesei din capitolul 1 a fost globală și în
același timp superficială. Ne putem concentra atenția acum pe o
componentă relativ minoră și simplă a acesteia pentru a încerca să
pătrundem cât mai profund. Putem face acest lucru atâta vreme cât
nu uităm că cel de-a! doilea element a fost extras din primul. Vom
lua în considerare ceea ce auzim atunci când furculița unuia dintre
comeseni atinge farfuria. Sunetul care este făcut poate fi numit
«clinchet». Pe lângă semnificarea conținutului, acest cuvânt
inventat este ca și o fotografie care seamănă cu lucrul pe care îl
reprezintă. Putem trece acum de la observația culturală la cea
naturalistă și să ne concentrăm asupra clinchetului pe care îl
auzim, nu ca semnal sau ca ușoară indicație a unei lipse de
maniere, ci, pur și simplu, ca sunet, ca proprietate a farfuriei care a
fost atinsă făcând abstracție de orice valoare și folosință a
sunetului. Poate fi intr-adevăr vorba despre un sunet plăcut și
poate fi folosit pentru a semnala pe cineva despre ceva, dar in
observația naturalistă caracteristicile culturale ale valorii și ale
utilității nu sunt luate in considerare.
57 CAPITOLUL II. INFORMAREA

Ce reprezintă cuvântul „clinchet” sau la ce se referă el se

poate nunii sunet în limbajul curent, dar parc mai bine, cel puțin
pentru a începe analiza noastră, să-l numim „calitate sonoră”.
Numirea lui „calitate” mai degrabă decât „proprietate” stabilește,
in afară de orice altceva, faptul că aparține cuiva, adică farfuriei.
Această folosire este preferabilă pentru că apelativul „sunet” pare
a fi excesiv conectat cu o explicație pe care studentul a auzit-o
deja probabil. în acord cu această explicație, un sunet este ceva
emis de sursa sunetului, se deplasează prin aer, apă sau alte medii
și se repercutează în timpanele noastre. Mai precis spus, când ceva
de tipul unei furculițe atingând o farfurie se desfășoară în aer sau
intr-o împrejurare similară, obiectele aliate în contact vibrează și
undele sonore sc propagă prin mediul înconjurător. Dacă aerul c
nemișcat, adică dacă nu e nicio briză sau niciun curent in acea
cameră și dacă nu sunt obstacole sau interferențe din partea altor
surse sonore, o serie rapidă de compresii sferice și de mișcări de
rarefiere se mișcă în exterior în toate direcțiile dinspre sursa
vibrantă a sunetului cu o viteză de aproximativ 1200 km/h. Undele
sonore propagate astfel slăbesc odată cu distanța. Dacă ele intră in
ureche, produc o vibrație în timpan; acesta induce undele unui
mecanism de oscioare mititele în adâncul urechii, care afectează
nervul auditiv, și toate acestea sunt cauza pentru care persoana
aude cu această ureche sunetul clinchetului.
Descrierea sunetului pe care tocmai am rezumat-o este o
„explicație” în termeni informai, și totuși fizici a cauzelor pentru
care auzim, și ca atare aceasta este acceptabilă (ceea ce nu
înseamnă că nu poate fi îmbunătățită). Lucrurile care vibrează,
undele sonore, timpanele etc., toate există. Dar greșeala care se
comite frecvent la acest nivel constă in credința că sunetul auzit
este identic cu vibrațiile care sc deplasează prin aer de la sursă spre
ureche. Aceasta este o greșeală pentru că aici este și altceva
implicat, ceva care are prioritate față de cuvântul „sunet”.
Cc auzim efectiv? Când furculița atinge farfuria se aude
clinchetul mișcându-se prin aer? Avioanele se deplasează prin aer
Și se poate auzi că fac acest lucru. Dar avioanele nu sunt sunete in
CAPITOLUL II INFORMAREA 58

această explicație; in cel mai bun caz, ele sunt surse de sunete. Este
clinchetul auzit localizat in ureche? Putem să ne agităm vârful
degetului in ureche și să auzim asta. Unde este clinchetul? Nu
trebuie să ne lăsăm amăgiți aici de observația că auzul nu-și
localizează obiectele la fel de precis ca vederea pentru lucrurile
văzute (chiar dacă auzul este mai bun sub acest aspect decât
mirosul). Nu este de fapt clinchetul simțit în locul unde se află
farfuria și furculița, adică la o distanță de corpul celui care aude,
mai degrabă decât in aer sau în urechea lui? Este interesantă
problema referitoare la modul in care o descriere bazată pe
observație care extinde clinchetul Ia nivelul întregii camere se
relaționează cu explicația referitoare la surse și unde sonore etc. în
plus, interesul nostru momentan constă in evitarea limbajului care
ne conduce la a ne gândi la undele sonore etc. când auzim sau citim
cuvântul „sunet". Finalmente, chiar dacă auzim datorită lor. nu
putem auzi de fapt undele sonore!
Probabil că e mult mai ușor să substituim expresia „calitate
sonoră" cu „sunet” decât să învățăm să folosim cuvântul
„închipuire” și făcând acest lucru se poate facilita compararea
calităților sonore sau auditive cu cele vizibile, precum forma și
culoarea, și proprietățile tangibile, precum netezimea și asprimea.
Cât de departe merge această comparație? Mai întâi, observația
relevă cu ușurință că îndeobște calitatea sonoră a unui lucru este
relațională până la un anumit punct cu mărimea și forma unui lucru
de exemplu, un clopot, spre deosebire de o minge de alamă solidă
de aceeași greutate și mărime. încă o dată, ne ocupăm de calitățile
sonore insele și nu de condițiile lor. Spre deosebire de majoritatea
formelor și culorilor, majoritatea calităților sonore par a fi foarte
variabile și tranzitorii, l otuși, anumite lucruri își schimbă culoarea
repede, de exemplu, anumite șopârle, iar anumite calități sonore
sunt chiar constante și neschimbătoare, dc exemplu zgomotul unei
mașini. în acest sens unele calități sonore sunt intr-adevăr înrudite
cu relațiile spațiale observabile, o paralelă pe care avem tendința să
o neglijăm sau cel puțin să o subapreciem, deoarece calitățile
sonore sunt foarte schimbătoare în mod obișnuit. Relațiile spațiale
59 CAPITOLUL II. INFORMAREA

sunt prezente întotdeauna; se poate întâmpla ca lucrurile să fie și

ele, într-o anumită manieră, însoțite de un sunet, oricât de ciudat ne
pare aceasta?
Acest fapt este în mod special important în virtutea unui
alt factor care ne face mai ușor să credem că un sunet constă mai
mult în unde de aer și este mai puțin o calitate sonoră, deoarece
calitățile sonore par a fi frecvent intermitente. Clopotul poate suna
la anumite ore, dar între acele ore nu există niciun sunet emis sau
cel puțin așa avem tendința să credem. E ca și cum calitățile
sonore nu ar fi esențiale pentru lucruri pentru că sunt atât
intermitente, cât și variabile, și pentru că noi credem că numai
proprietățile care sunt mai persistente sunt esențiale, precum
culoarea și forma. (Care e culoarea unui lucru care sclipește in
fiecare secundă cu o culoare galbenă, dar care e întunecată in acea
secundă intermediară?). După cum a fost menționat anterior,
relațiile spațiale sunt prezente întotdeauna și este nevoie doar de o
concentrare asupra lor. Dar dacă conștientizăm existența unor
specii dc calități sonore care nu se manifestă frecvent, atunci
putem realiza că lucrurile fizice, în măsura în care sunt auzite, au o
calitate sonoră. Această specie de calitate sonoră, frecvent neluată
în considerare, poate fi numită „liniște”.
Este necesară poate puțină reflecție înainte dc a ne opune
simțului comun și a accepta că liniștea este o specie a unei clase de
proprietăți naturaliste, numite sunet sau. mai degrabă, calități
sonore. (Și acest lucru ne poate face să devenim ambivalenți în
legătură cu simțul comun.) O comparație poate ajuta. Acolo unde
calitățile vizuale numite „culori" sunt avute în vedere, alb și negru
pot fi problematice. Verde, roșu, albastru, galben pot fi numite
culori cromatice, ceea ce înseamnă culori, într-un sens restrâns.
Analog explicației după care sunetele constau în unde sonore, se
poate spune că albul este o emanație sau o reflecție care conține
toate culorile, iar negrul este absența culorii. Dacă aceste afirmații
despre culorile „acromatice” sunt relative la lucrurile observabile în
manieră sensibilă și nu la cauzele percepției senzoriale, atunci ele
sunt afirmații ciudate.
CAPITOLUL II INFORMAREA 60

în mod clar, albul și negrul sunt calități vizibile ale

lucrurilor. Dacă ne uităm la ceva și analizăm ceea ce vedem, nu
putem vedea pur și simplu galben, albastru etc. conținute în
culoarea lucrului alb. Și dacă ne uităm la un lucru negru, culoarea
sa este intr-adevăr ceva vizibil în același sens în care lucrurile pot fi
în mod vizibil verzi, albastre, galbene etc. sau chiar albe. în acord
cu explicația, totuși un lucru negru nu trebuie să fie vizibil deloc
pentru că nu există niciun foton care să provină din el și care să ne
influențeze percepția vizuală. Atât în cazul „culorilor acromatice”,
cât și în cazul calităților sonore, observația pare a fi discreditată în
favoarea unei explicații în termenii fizicii vederii, care poate fi intr-
adevăr interesantă, dar nu este la fel ca o informare descriptivă a
vederii însăși.
Calitățile vizibile au fost expuse pentru a face o
comparație. Obiectele vizibile apar într-o mare varietate de culori
(incluzând albul și negrul, odată ce ne bazăm descrierea noastră pe
lucruri observabile într-o manieră sensibilă și nu pe teoriile fizicii).
Auzirea liniștii este ceva asemănător cu vederea negrului și uneori
cu vederea a ceva alb. Sunetele, ca și culorile, sunt proprietăți
observabile ale obiectelor. Există o diferență între culorile
cromatice și cele acromatice și există o diferență similară între
liniște și sunet. Dar auzirea liniștii este mai mult ca vederea
negrului, în special dacă sc consideră negrul pe care îl vedem când
iluminarea este îndepărtată dintr-un spațiu restrâns, de exemplu,
dacă ne punem o pătură groasă pe cap într-o noapte întunecoasă.
Vederea este pur și simplu oprită intr-un astfel de întuneric? Sau
vedem ceva care are adâncime, înălțime și grosime, adică ceva ce e
în chip vag voluminos, chiar dacă pare să nu existe nicio formă
distinctă? Un astfel de volum întunecos văzut este negru și este
cauzat fără îndoială de blocarea luminii, dar acesta este motivul
pentru care este așa, nu ce este. în mod similar, a spune că liniștea e
cauzată de absența sunetului înseamnă să oferi o explicație
naturalistă și nu o observație bazată pe descrierea nemișcării, a
liniștii, a prezenței mute a lucrurilor.
Când un lucru este silențios, așadar, se aude ceva, de
exemplu clopotul care nu sună. în plus, liniștea oferă adesea
61 CAPITOLUL IL INFORMAREA

fundalul pentru alte sunete, precum sunt pașii auziți în hol, care
întrerup liniștea. Figurat vorbind, sunetele, altele decât liniștea, sunt
„pictate” pe fundalul liniștii, iar această liniște e proprietatea a
ceva, a unei camere sau a unei vâlcele. Astfel, în asemenea cazuri,
observația mai atentă arată că liniștea nu e absolut pură: există un
ambient liniștit în opoziție cu care auzim un ac care cade în cameră
sau o pasăre cântând în vâlcea. Probabil că putem descrie multe
tipuri de astfel de fundale de liniște. Multe sau chiar toate pot fi
similare ca răspândire spațială, incluzând tăceri profunde,
înconjurătoare, astfel încât camera sau vâlceaua este aceea care e pe
deplin liniștită. în cadrul unei arii particulare, liniștea poate varia,
de asemenea, astfel încât există mai multe sau țnai puține locuri
liniștite în cadrul unei camere liniștite, adică e mai liniște în
unghiul stâng din spate.
(I se poate părea studentului în această situație că. chiar
dacă liniștea ambientală, de fundal, în aceste cazuri nu este simpla
absență a sunetului, poate fi totuși o oarecare parte a unei tăceri
pure în care alte calități sonore vor lipsi complet. Analog, se poate
crede că un obiect pur și pc de-a-ntregul negru e într-adevâr
invizibil. Acesta este un gând interesant. Din nefericire, poate că nu
găsim astfel de obiecte pure în observația noastră senzorială. Poate
că am crezut în astfel de obiecte idealizate pe baza altor
considerații, iar investigația fenomenologică poate stabili ce este
credința, cum apare ea și dacă se justifică aplicarea ei la vedere.)
A fost menționat mai devreme că vedem anumite lucruri în
spațiu, adică ,.aici”, „acolo”, „lângă”, „departe”, „între”, „in jurul”,
„înăuntrul" etc. Analog modului în care putem întreba unde se află
un lucru, putem întreba „când” este, adică despre locul sau timpul
său. Proprietățile lucrurilor au durate diverse în cazul ceasurilor
care ticăie și al oamenilor care vorbesc, există sunete și liniști de
diferite durate. Sunt punctele de suspensie și cratimele în codul
Morse acele sunete care par să aibă aceeași durată sau tăcerile
lungi și scurte dintre ele? Sunetele, în sens restrâns, alternează cu
liniștea. în plus, o calitate sonoră poate să aibă loc „in timpul”,
„înaintea”, „după” sau „simultan cu” o altă calitate sonoră,
incluzând și liniștea.
CAPITOLUL II. INFORMAREA 62

Vom explica acum contrastul între explicație și descriere

din discuția precedentă. Merită repetat acum că atitudinile care
identifică sunetele cu undele de aer care intră în ureche și culorile
cu undele luminoase sau cu fotonii care intră în ochi pot fi greșite,
depinzând de ce anume înseamnă „culoare” și „sunet”. Intr-adevăr,
este o greșeală care merită un nume. Poate fi considerat un tip de
știință. ..științificitatea” fiind o obișnuință preferabilă a explicațiilor
științifice naturaliste în locul descrierilor bazate pe observație.
Aceasta este o eroare care are loc din ce în ce mai des în istoria
culturii modeme care se extinde din Occident pe întreg cuprinsul
planetei. (Vorbind strict, razele de lumină sau fotonii sunt
echivalente pentru vedere cu undele sonore pentru auz, la fel cum
ochiul este echivalentul urechii. Iar lucrul luminat sau radiant este
echivalent cu sursa sunetului.)
Observația a fost folosită, în cele din urmă, pentru a se
opune unui anumit grad de științilicitate. Pentru a evita
neînțelegerile de către persoanele de bună credință, poate fi
accentuat că opoziția față de o greșeală provenită din știința
naturalistă (naturalistic science), ceea ce e științificitate. nu este la
fel cu opunerea față de știința naturalistă (naturalistic science),
chiar dacă unii oameni de rca-credință pot să nu tolereze nicio
opoziție față de nimic care aparține științei naturaliste. Cu alte
cuvinte, a fi „împotriva științificității” (<anti-scieniistic) nu
înseamnă a fi „anti-științific” (anti-scientific). „Explicațiile” legate
de auz și vedere folosind undele sonore și fotonii, timpanele, nervii
optici etc. sunt acceptate aici. Totuși, acestea nu sunt „descrieri” -
nici măcar de acelea care sunt observate naturalist în ceea ce
privește calitățile vizuale și auditive ale lucrurilor sensibile, ceea ce
este de fapt explicarea explicațiilor fizice.

§3. Informări descriptive și explicative

Trebuie să rezulte destul de clar în acest moment că putem
exprima semnificații despre ceea ce observăm. Pe lângă asta.
63 CAPITOLUL II. INFORMAREA

cititorul va fi observat sugestiile referitoare la faptul că descrierea

a ceea ce este observat este întrucâtva diferită de ceea ce e
explicat. Adesea spunem că „explicăm” ceva când vorbim sau
scriem despre acesta într-ο manieră vagă și informată Dar
descrierea și explicația pot fi diferențiate într-o manieră strictă și
prudentă. Descrierile și explicațiile au în comun faptul că sunt
expresii ale lucrurilor și că sunt adevărate sau false. Este dezirabilă
o terminologie care precizează atât ceea ce au în comun, cât și prin
ceea ce se diferențiază.
Un nume general, bun atât pentru descrieri, cât și pentru
explicații pare a fi acela de „informări”, și „informări descriptive”
și „explicative” par a fi nume oficiale potrivite? pentru cele două
specii. Dar, simplu, „descriere” și „explicație” pot fi folosite de cele
mai multe ori. Figura 2.1 include două subspecii ale explicației care
vor fi cuprinse în acest capitol; o alta, care poate fi numită
.justificare”, va fi discutată în capitolul 7.
Informările sunt în general afirmații adevărate sau false
referitoare la lucruri sau, mai bine zis, la „conținuturi (mutters)”.
Conținuturile sunt lucruri care dețin informări despre ele însele;
așadar, „informare” și „conținut” sunt expresii corelative. A numi
lucrurile descrise în locul „conținuturilor” este un obicei legat de
practica in care, în ultimă instanță, toate lucrurile care sunt descrise
într-o disciplină științifică constituie „subiectul” acesteia. Diferența
dintre descrieri și explicații, precum și diferențele dintre cele două
specii ale explicației trebuie discutate sau, mai bine spus,
-.motivate” aici.

Figura 2.1

Informări

Descrieri Explicații

Eidetice Factuale Etiologice Teleologice Etc.

CAPITOLUL II INFORMAREA 64

Conținuturile sunt acelea la care se face referire sau care

sunt semnificate în informări. Aceasta nu înseamnă că lucrurile
semnificate chiar există sau chiar sunt posibile. Afirmația.

Cuburile sferice sunt imposibile,

se referă la cuburi sferice, care sunt intr-adevăr imposibile, iar

această afirmație este adevărată. Uneori, lucrurile la care se face
referire sunt reale, precum luarea mesei care a fost descrisă pe scurt
anterior, și alteori se referă la obiecte ideale, precum 2+2=5, care
nu numai că este ideal, ci este și fals (aici, cuvântul „ideal” este
folosit bineînțeles în sens tehnic, pentru a semnifica faptul că
obiectul este atemporal, în timp ce există alte semnificații tehnice și
cotidiene ale acelui cuvânt). Dacă spunem.

Patru oameni stau în jurul mesei,

lucrul semnificat în această afirmație nu este doar o masă și patru

oameni așezați, ci și relația spațială a faptului de a sta „in jurul”
mesei, și dacă acolo stau chiar patru oameni în jurul mesei, pe care
putem să i observăm, atunci afirmația este adevărată. Dacă este
vorba despre un fapt efectiv, este de asemenea o „descriere
factuală”, în timp ce dacă este o descriere despre posibilități, de
exemplu,

Poatefi o masă în jurul căreia sâ fie așezați patru oameni,

atunci este vorba despre o „descriere eidetică”. Fără îndoială, dacă

spunem,

Patru oameni stau în jurul mesei pentru a lua masa,

descrierea e mult mai complicată. în primul rând, afirmația are

două părți, prima parte fiind similară cu afirmația factuală
anterioară. în al doilea rând, cealaltă parte se referă la „scopul” a
ceea ce se face referire în prima parte a întregii afirmații. Este clar
65 CAPITOLUL Π INFORMAREA

că pot exista scopuri diferite, de exemplu, pentru jocul de cărți sau

pentru a încheia o afacere. Intr-unu din semnificațiile întrebării „de
ce", aceasta răspunde întrebării de ce oamenii sunt acolo unde sunt
și fac ceea ce fac. Ei sunt ia masă pentru că scopul lor este acela de
a mânca. Cea de-a doua afirmație mai lungă este așadar o explicație
și această adăugată referința la un scop, o face să fie astfel.
în general, o explicație este o informare în care se dă seama
de un lucru aflat în relație cu alt lucru sau cu alte lucruri. Partea
lucrului care este folosită pentru a explica cealaltă parte poate fi
numită „factor”. Rareori există (poate chiar niciodată) un singur
factor pentru un eveniment - unde „eveniment” numește ceva care
se întâmplă in general sau ceva care se întâmplă acum, precum
oameni așezați în jurul mesei, vorbind și mâncând dar adeseori
există un singur factor principal, central sau primar, precum alți
factori majori, secundari, terțiari etc. și, de asemenea, minori.
Facem referire la factori cu scopul de a răspunde la întrebarea „de
ce?”. Se datorează unui factor faptul că un lucru este sau nu este
într-un fel sau altul, în exemplul pe care tocmai l-am dat, oamenii
așezați în jurul mesei se explică prin referire la scopul lor comun.
Un „scop"* este numit .jelos” în Grecia antică, și explicațiile care
se referă la factori de acest fel sunt numite mai bine „explicații
teleologice” din cauza modei de a numi lucrurile științifice și
filosofice importante prin cuvintele Antichității grecești.
Mulți gânditori antici și medievali credeau că întreaga lume
poate fi explicată simplu, într-o manieră teleologică. Modernii și
contemporanii au avut îndoieli frecvent în ceea ce privește
descrierile referitoare la evenimentele fizice în acest mod, dar ar
părea un alt tip de scientism să plecăm de la aceasta pentru a nega
că acțiunile umane au scopuri. Dacă indivizii umani au scopuri, nu
parc a constitui un mare pas înainte admiterea faptului că membrii
unui grup au un scop comun, dc exemplu a se cunoaște mai bine
unul pe celălalt în timpul mesei ca obiectiv primar și a-și alina
foamea ca factor secundar.

Autorul folosește aici ca sinomine „purpose”, „end" și „goal” N. T.

CAPITOLUL II. INFORMAREA 66

Trebuie să fim precauți în acceptarea explicațiilor

teleologice de la participanții la activități pentru că oamenii pot
greși, se pot iluziona. înșela sau pot fi pur și simplu ignoranți în
legătură cu scopurile personale și cele colective. De exemplu, o
familie poate lua masa cu regularitate împreună cu scopul principal
de a menține armonia, dar, dacă sunt întrebați participanții (cu
excepția mamei, care întotdeauna știe mai bine), ei pot afirma că
s-au întrunit pur și simplu pentru a lua masa, pentru a se hrăni.
Explicații de toate tipurile pol fi greșite și. deci, incapabile de a
supraviețui examinării.
Acum, mergând mai departe, afirmația,

Masa a fost făcută de muncitori într-o fabrică de mobilă,

este de asemenea o explicație (această propoziție ar putea fi pusă

foarte bine la diateza activă). De această dată, „factorul" nu este
scop, ci „cauză". Este dificil să te gândești la ceva în cadrul
naturii observabile care nu este cauzat (natura însăși ca întreg nu
este în natura, dar este lumea cauzată de natură?). Așadar,
realitățile - cel puțin realitățile naturaliste - nu sunt reale doar ca
semnificație, unde termenul „real” semnifică „existent în timp”, ci
și în virtutea participării la relații cauzale. Cu alte cuvinte, nu
întrebăm doar „când?” și „unde?” despre lucrurile naturaliste, ci și
(cauzal) „de ce?”
Pare a fi o tendința în limba engleză curentă" să întrebăm
și să răspundem la întrebarea „de ce?” în termeni de scopuri, dar și
dc cauze. Aceasta este o greșeală nefericită care se extinde la alte
tipuri de explicații și. de asemenea, la folosirea lui „pentru că”,
(înseamnă „explicația”, cu frecvență similară, și poate într-o
manieră științifică, pur și simplu, „explicație cauzală?”). Este de
sperat că cel care arată diferența e contextul. Când nu o face, pot fi
folosite calificativele „teleologic” și „etiologic”. în Grecia Antică,
„aitia” înseamnă cauză într-un astfel de mod încât să includă
scopurile, dar semnificația sa tehnică poate fi restrânsă pentru a

0 Ca și in limba romană curentă, dc altfel - NT

67 CAPITOLUL 11. INFORMAREA

face referire numai la cauze, în semnificația naturalistă modernă.

(Cuvântul „etiologic", semnificând ramura medicine! care se
ocupă cu identificarea cauzelor sau originilor bolilor, provine din
aceeași rădăcină greacă, dar expresia „etiologic" poate servi cu
ușurință pentru a ne referi la toate relațiile cauzale naturaliste și nu
numai la cele din medicină.) O parte din diagrama anterioară (vezi
figura 2.1) poate fi extinsă pentru a arăta câteva din greșelile care
pot fi eliminate.
Există o mare doză de explicație etiologică în științele
naturaliste și în cele culturale, precum și în viața de zi cu zi.
Descrierile care includ unde de aer și fotoni, schițate anterior, sunt
explicații etiologice științifico-naturaliste.

Figura 2.2

Explicație

„Scopuri" „Cauze"
teleologice etiologice

Forme ale lui „de ce?"

Forme ale lui „pentru că

Ceea ce este explicat poate fi numit și „explanandum" (în

timp ce alt nume pentru factor este „explanans”). Este auzirea unui
lucru o calitate auditivă? Un cuplu care merge la o întâlnirc-
surpriză poate fi explicat cultural-științific că au ieșit împreună
„pentru că" (etiologic) prietenii lor i-au convins că se vor bucura
unul de compania celuilalt. Persuasiunea venită din partea
prietenilor este cauza. Cauzele precedă în timp evenimentele
explicate de ele, în timp ce scopurile sunt în viitorul a ceea ce se
întâmplă, mai puțin momentul când scopul este atins sau nu. A se
cunoaște mai bine este scopul cuplului; în general, cu cât este mai
lung timpul petrecut Împreună, cu atât se cunosc mai bine (chiar
dacă într-un fel ar putea să se cunoască mult mai intens, de
CAPITOLUL II. INFORMAREA 68

exemplu dacă restaurantul ar arde parțial în timpul mesei,)

Activitatea primară la masă este explicabilă în ambele moduri.
Avem tendința de a numi informări {accounts) toate
tipurile de explicații, în timp ce nu toate sunt. Poate că acesta se
întâmplă pentru că în tehnologie, ca și oriunde în viața practică,
suntem deosebit de interesați în schimbarea cursului evenimentelor
și vrem să știm de aceea „ce cauzează un anumit lucru” în natură și
ce scopuri urmează oamenii (și, cel puțin, alte câteva animale) în
lume. Totuși, dacă o explicație include o descriere, acea descriere
poate fi adevărată sau falsă prin ea însăși, adică indiferent de faptul
că explicația ca întreg, inclusiv afirmarea unui scop sau a unei
cauze, este adevărată sau falsă. Așadar, descrierile pot fi
recunoscute ca aparținând unui tip de informare diferit și cuvântul
„explicație” poate fi intr-adevăr rezervat pentru o specie a genului
„informare”, unde poale fi implicat și ajutorul dat de calificativele
„etiologic” și „teleologic”.
In final, pentru a evita neînțelegerile, este nevoie de
asemenea să spunem în acest capitol că în timp ce fenomenologia
este în mod fundamental descriptivă la nivelul informărilor
(accounts) sale, aceasta poate include și explicații de diferite tipuri.

Exerciții
1. Construiți o diagramă în care lucrurile sunt divizate în
reale și ideale și apoi una din aceste diviziuni este subdivizată
pentru a include procesele intentive și orice alte lucruri care conțin
acele subspecii aflate în contrast cu una sau mai multe subspecii de
alt tip.
2. Sunt descrierile singurele informări (accounts) posibile
produse pe baza observației? Dați justificări răspunsului vostru.
3. Compuneți o schemă de clasificare care să includă două
tipuri de expresii, două tipuri de înțelegere a expresiilor și două
tipuri de exprimare a expresiilor. Aceasta poate fi făcută în moduri
diferite.
4. Cum se relaționează cele trei semnificații ale
„observației” discutate în Secțiunea 1? Dați exemple.
69 CAPITOLUL II INFORMAREA

5. Puteți descrie un caz în care am putea accepta pe bună

dreptate ceea ce rememorăm și nu ceea ce percepem?
6. Sunt toate întruchipările vizuale? Daca nu, dați două
exemple de întruchipări non-vizuale și spuneți dacă ele includ sau
nu reprezentări.
7. Cum ar putea influența folosirea obișnuită a cuvântului
„imaginație"’ ceea ce credem despre întreaga experiență, inclusiv
așteptarea și amintirea?
8. Ce tip de cunoaștere poate fi stabilit pe baza observației
fictive sau a închipuirii? Această temă poate fi rezolvată, de
asemenea. în moduri diferite.
9. Care sunt similitudinile dintre explicația fizică (sau
psihofizîcă) a auzului și explicația fizică a văzului? în particular,
care este echivalentul unei oglinzi pentru calitățile auditive și care
este corespondentul vizual al unui ecou?
10. Este posibil să extindem similitudinile dintre a vedea
culorile și a auzi calitățile audibile, la miros, gust și atingere? Se
spune că rechinii simt schimbările de potențial electric, așa cum se
întâmplă în cazul vânării peștilor răniți, de-a lungul câtorva
kilometri de apă. Dacă presupunem că acest lucru este corect,
spuneți cum poate fi inclus acest tip de simțire în această
comparație și. de asemenea, în aceea din exercițiul 9.
11. Amintindu-ne distincția dintre lume și natură făcută în
capitolul I, cum ar putea fi științifică negarea unui scop al lumii?
12. Dacă natura nu este în natură, este natura in spațiu? în
timp? în cauzalitate? Este lumea în lume? Există o lume sau mai
mult de o singură lume?
13. Există motive pentru care relațiile cauzale nu ar trebui
să fie considerate ca o relație observabilă, la egalitate cu relațiile
spațiale și temporale pentru lucrurile naturale? Daca spuneți „nu”,
dați câteva cazuri unde această relație este observată.
14. Sunt cauzele întotdeauna temporale în trecutul
lucrurilor explicate cu referire la ele și scopurile întotdeauna în
riitorul lucrurilor explicate cu referire la ele? Este posibilă cauzarea
acceptării scopurilor și deținerea de cauze printre scopurile unuia?
Dacă este așa. cum? Dacă nu. de ce nu?
CAPITOLUL li. INFORMAREA 70

15. Când un lucru nu este un conținut? Există lucruri care

nu pot si conținuturi? Dați exemple, dacă puteți.
16. Cum are loc descrierea conținuturi lor in explicații?
Cum se face referirea la întrebări și răspunsuri? Ce clase de factori
există? Ce tipuri de întrebări pot fi sau nu formulate sau la care să
se răspundă în legătură cu lucrurile naturale?
17. Dacă toate lucrurile naturale au calități auditive, ce
sunete produc norii? Cum se poate răspunde la această întrebare?
 Capitolul III
REFLECTAREA

Conținuturile capitolelor I și II se concentrează pe ceea ce

poate fi numit „observația teoretică”, care e observație nu pentru
axiologia imediată, adică pentru scopuri valorice sau practice, ci
numai cu scopul de a ști sau de a cunoaște (cunoașterea cere
propoziții; faptul de a ști, pe care îl presupune cunoașterea, nu
cere). în legătură cu ce a fost spus anterior, o astfel de observație
poate fi specificată ca fiind socio-culturală, culturală, naturalistă
sau fizicalistă. Studentul poate fi acum capabil să recunoască faptul
că aceasta este o abordare pe care a adoptat-o in trecut, chiar dacă a
avut sau nu un nume pentru aceasta. Poate că acum înțelege mai
bine decât înainte ce a făcut anterior și aceasta poate contribui la
îmbunătățirea abilităților sale.
Pe lângă promovarea practicii observației teoretice non-
reflexive, capitolele I și II conțin afirmații descriptive despre ea.
Cum este posibil să observi și să descrii observația și descrierea
însele? Răspunsul la această întrebare, spus simplu, este că
observația teoretică poate fi aplicată ei însăși sau. intr-un mod mai
precis, observația teoretică non-reflexivă poate fi intenționată în
observația teoretică reflexivă. Dincolo de asta, observația teoretică
reflexivă poate chiar să fie practicată asupra ei înșiși. Se poate
spune destul de puțin despre reflecție în general, despre diferitele
tipuri de lucruri care pot fi observate intr-un mod reflexiv și despre
modurile de reflectare care pot fi distinse astfel.
Merită să reținem că există o tradiție care provine din
mișcarea filosofică a idealismului german al secolului al XIX-lea
m care „reflecție” înseamnă un lip de gândire sau o speculație
care nu este reflexivă în sensul clarificat aici. Putem învăța să
evităm acel sens.
CAPITOLUL III. REFLECTAREA 72

§ I. Reflecția în general
Observația teoretică reflexivă - sau, mai simplu, reflecția —
are puține specii. Remarcile descriptive din capitolele anterioare
despre observația non-reflexivă sunt ele însele reflexive și, în mod
reflexiv, analitice. în același tel, descrierea observației reflexive din
capitolul de față va fi și analitică într-un mod reflexiv. Cu alte
cuvinte, descrierea va fi produsă aici prin observația reflexivă a
observației reflexive, la fel cum, mai devreme, descrierea observației
non-reflexive a fost realizată prin observația reflexivă a observației
non-reflexive. L'n nou tip de diagramă poate ajuta pentru a arăta ce
vrem să spunem cu aceasta. în figura 3.1, săgețile reprezintă
intentivitatea; ..X” reprezintă lucrul intenționat și poate fi substituit
de alte lucruri (de exemplu, „M” pentru masă); și cuvintele și săgețile
închise în acolade, paranteze și paranteze unghiulare reprezintă ceea
ce este intenționat în procesele intentive (să se observe că ele devin
din ce în ce mai ample în conținut pe măsură ce ceea ce este
intențional devine mai complex). Λ fi înclinat sau nu reprezintă
intentionarea care este reflexivă sau directă.

Figura 3.1

4. Etc. __________
I
3. <Reflccția -----------------

2. (Reflecția -----------------------------

I. [Intenționate directă sau non-reflexivă —> (X)))>

Numerele din figura 3.1 denotă ceea ce poate fi numit

„niveluri”. La primul nivel se află intenționarea non-reflexivă sau
modul de a fi dat al lui X, care se află între paranteze, cu
intenționarea non-reflexivă reprezentată de săgeata dreaptă. La
nivelul al doilea, se află intenționarea reflexivă reprezentată de o
săgeată supusă unui unghi de 90 de grade, care este dc asemenea
73 CAPITOLUL 111. REFLECTAREA

intentcntivă spre X ca și intenționarea aflată Ia primul nivel și X

spre care are loc intenționarea. De aceea, parantezele unghiulare
sunt înlocuite cu acolade pentru a le încadra pe amândouă; aceasta
poate indica cum acest lucru compus este intenționat în reflecție. La
cel de al treilea nivel, există o intenționare reflexivă al celui de al
doilea nivel și al lucrului său intenționat pe deplin, incluzând
intenționarea non-reflexivă și lucrul său intenționat aflat la primul
nivel. Pentru aceasta, se folosesc acoladele. Lucrul primar
intenționat, adică la nivelul întâi, poate fi un lucru amintit, așteptat
perceput, iubit urât, credibil, îndoielnic, facilitat, împiedicat etc.
Nivelul 4 și parantezele unghiulare care încadrează tot ceea ce este
intenționat - adică toate nivelele anterioare reprezintă faptul că
pot exista observații reflexive de nivel din ce în ce mai înalt.
Nivelul 4 este greu de atins; din fericire, ceea ce poate fi observat
de la acest nivel este că intenționarea de la nivelul 3 și 2 sunt la fel
în structură și că nivelele mai înalte nu sunt necesare altfel.
Poate că studentul a auzit despre opoziția față de metoda
observației reflexive, pentru că ea conduce la ceea ce logicienii
numesc „regres la infinit”. De exemplu, să presupunem că se
afirmă că tot ceea ce există trebuie să aibă o cauză a existenței sale
și, în consecință, din moment ce lumea există, trebuie să aibă o
cauză a existenței, adică un zeu creator sau o zeiță. Ca răspuns la
această pretenție, totuși, poate fi spus că dacă există o cauză divină
și tot ceea ce există are o cauză, trebuie să existe o cauză pentru
acea cauză și, pentru că există, trebuie să aibă, la rândul ei, o cauză
Și tot așa la infinit. Acesta este un regres la infinit și nu este
acceptabil pentru că nu poate fi legat dc un factor explicativ ultim.
Fără îndoială, această obiecție este eronată când se aplică
metodei de observare reflexivă. Acest lucru poate fi arătat în mai
multe moduri. în primul rând, un regres la infinit este o chestiune
propoziții și argumentații logice, pe când ceea ce este
^prezentat în figura 3.1 nu este aceasta, căci procesele intenționale
nu sunt propoziții sau argumente (și cele mai multe lucruri
'menționate nu sunt nici ele propoziții sau argumente). în al doilea
rând, chiar dacă este vorba despre necesitate logică în ceea ce
Privește introducerea propozițiilor referitoare la un număr infinit de
CAPITOLULUI REFLECTAREA 74

cauze, odată început un regres la infinit, suntem destul de liberi să

reflectăm sau nu. să reflectăm asupra reflectării, să reflectăm asupra
reflectării reflectării etc.
In plus, par să existe limite factuale în ceea ce privește
cantitatea nivelurilor la care ființele umane pot accede prin reflecția
asupra intenționării la niveluri inferioare și lucrurile intenționate
prin ele. Animalele superioare oamenilor, în caz că ele există, poate
în alte sisteme solare, ar putea fi capabile să atingă niveluri mai
înalte în acest sens. Pare îndoielnic că speciile inferioare oamenilor
pot să reflecteze în vreun fel, cu atât mai puțin să reflecteze asupra
reflecției. Cu efort și exercițiu, noi oamenii putem atinge cel de al
patrulea nivel. De asemenea, putem inventa niveluri mai înalte pe
care nu le putem atinge cu adevărat și prin intermediul cărora
putem vedea că nimic nou nu va fi învățat despre reflexivitate și
despre diferența sa față de non-reflexivitale ceea ce ne preocupă
acum - la nivelul al patrulea și ia niveluri mai înalte. Pare să nu
existe niciun fel de limită la numărul de niveluri pe care cineva
poate să le inventeze. Așadar, se poate vorbi despre un „progres”
infinit, dar. din nou. nu este vorba despre o necesitate logică.
Merită să reflectezi asupra reflecției? în cele din urmă, cea
mai mare parte a științei și filosofici a fost produsă și continuă să se
producă într-o manieră non-reflexivă sau directă și cea mai mare
parte a vieții cotidiene recurge, de asemenea, la metode non­
reflexive, chiar dacă academicienii par să uite asta. Există câteva
discipline științifice în care observația reflexivă este destul de
inadecvată, cum ar fi, de exemplu, chimia. în alte științe, observația
reflexivă este complementară metodelor non-reflexive, iar în altele
este sau trebuie să fie metoda de bază. Este, însă, o greșeală să
credem că tipul reflexiv de observație teoretică este metoda de bază
a tuturor preocupărilor cognitive.
In secțiunile următoare vom distinge și vom descrie diverse
moduri specifice de observare, atât pentru ele însele, cât și în
calitatea lor de mijloace pentru clarificarea a ceea ce este reflecția
în general. Pentru fiecare specie de observație vor fi date exemple.
Continuăm să avem speranța că studentul va încerca să verifice
intr-un mod reflexiv descrierile descriptive oferite. Aceasta va
75 CAPI TOLUL III. REFLECTAREA

deveni mai ușor pe măsură ce abilitățile studentului cresc, dar parc

să nu fie mai ușor, pentru că analizele vor deveni mai complexe și
limbajul mai tehnic pe măsură ce expunerea textului avansează.
Domeniul observației reflexive poate părea la început o junglă, dar
poate deveni în final o grădină minunată în care să hoinărești.

§2. Obiectele ca intenționate și procesele

intentive
Caracterizarea precedentă a observației teoretice reflexive
include în cadrul lucrului intenționat în mod reflexiv nu doar procese
intentive, ci și lucrurile intenționate în acestea. Nu a fost menționat
anterior faptul că lucrurile „ca” intenționate („as" intented to) sunt
de asemenea incluse. Lucrurile intenționate variază considerabil prin
modul în care sunt intenționate. Acel „cum” al lucrurilor intenționate
indică ceva despre intenția corespondentă, dar aparține lucrului
intenționat în procesul intentiv.
Tipul de variație cel mai simplu în acest sens este
schimbarea în aparițiile vizuale și auditive. Aceasta are loc când un
lucru care are calități auditive și vizuale se îndepărtează sau se
apropie de corpul nostru (și în particular de organele noastre
senzoriale) sau când ne apropiem sau ne îndepărtăm de un lucru
oarecare. Să presupunem că cineva stă pe o parte a drumului și
trece un camion. Acel cineva poate să se concentreze doar asupra
aparenței vizuale care se mărește pe măsură ce camionul se apropie
Și se micșorează pe măsura ce se îndepărtează. Se mărește și se
micșorează camionul însuși7 Și apoi, camionul, pe măsură ce se
apropie, devine mai zgomotos și apoi devine din ce în ce mai
silențios. Se schimbă calitățile sonore ale camionului? Aceste mici
analize sunt mai întâi bazate pe observația reflexivă. In
mtentivitatea (intentiveness) non-reflexivă se vede și se aude în
mod normal un camion în mișcare, de o anumită mărime și care
Produce un anumit sunet. în al doilea rând. în timp ce lucrul
■menționat, camionul, are mărimea și sunetul său, aparențele sale
CAPITOLUL III REFLECTAREA 76

auditive, la fel ca și cele vizuale, se pot schimba. (Totuși,

aparențele nu sunt întotdeauna schimbătoare, după cum poate fi
observat dacă cineva le observă în mod reflexiv în timp ce nu există
nicio schimbare în ceea ce privește distanța de la ochi sau de la
ureche.) In al treilea rând, lucrurile precum camioanele au părți,
partea dreaptă și partea stângă, partea din spate, partea de dedesubt
partea de sus și interiorul - acestea nu trebuie să fie confundate cu
aparențele chiar dacă ele pot desigur, să apară.
Este interesant faptul că putem observa aparențele
(<appearances) atât de rar Reflecția descoperă că întotdeauna
acestea sunt acolo. De obicei vedem prin ele sau le ignorăm. Există
totuși situații în care putem evita cu dificultate observarea lor. In
ceea ce privește lucrurile intenționate vizual, aceasta sc întâmplă
când acestea se află în mod special aproape sau departe de lucrurile
de tipul lor - de exemplu, oamenii aflați departe par a fi mici
precum gândacii. In anumite limite, totuși, mărimea lucrului se
observă în mod tipic prin intermediul aparențelor iară ca aparențele
însele să fie observate.
Distanța nu este singurul factor care intervine pentru
schimbarea aparențelor. Suprafața unei bucăți de lemn sau a unui
alt material poate apărea ca fiind dură când ne trecem degetele
deasupra ei sau se deplasează ea peste degetele noastre. Apoi, dacă
ne punem mănuși și repetăm procesul, suprafața însăși nu este mai
netedă, dar există o aparență a netezimii care este perceptibilă.
Dacă ținem capătul unui creion între degete și frecăm bucata de
lemn cu celălalt capăt, poate apărea o ..amplificare'" a aparenței
durității. Din nou, suprafața nu devine mai aspră, dar aparența
tactilă da. Dulgherii și alte persoane îndemânatice în prelucrarea
lemnului sau a altor materiale pot percepe textura aceleiași
suprafețe, fie cu degetele goale, fie cu mănuși sau un creion, în
aceeași manieră in care oamenii în general nu necesită o abilitate
specială pentru a vedea oamenii înalți ca inalți, fie că sunt destul de
aproape sau destul de departe, fără a observa modificări în
aparență. Același lucru poate fi spus și despre sunete.
Dacă ne modificăm concentrarea reflexivă de la
dimensiunea aparenței, probabil că cel mai evident lucru perceptibil
77 CAPITOLULUI REFLECTAREA

când reflectăm asupra percepției senzoriale este diferența dintre văz,

auz, miros, gust și atingere. Acestea sunt procese intentive sau, mai
bine zis, „componente ale proceselor intentive”. Ele se corelează cu
diferite calități sensibile, de exemplu, culoarea și sunetul pentru văz
și auz; ele se corelează cu diferite organe de simț, de exemplu ochii
și urechile; și se corelează cu diferite tipuri de aparențe.
intr-un anumit mod, același lucru poate fi văzut, auzit, atins
etc. (unele proprietăți, cel mai evident forma, sunt „inler-
senzoriale”) și există maniere interesante în care celelalte moduri,
care pot fi numite de asemenea „simțiri”, se implică reciproc.
Pentru moment, este suficient să indicăm că ceva ce este mai bine
numit „percepție senzorială” poate fi observat în mod reflexiv.
Uneori, percepție senzorială e mai mult vederea decât atingerea sau
auzul; uneori e mai mult auzul decât văzul sau atingerea etc. In
mod corelativ, un tip de calitate sensibilă în lucrul intenționat poate
„predomina” asupra altora. Dar faptul că un tip de simțire și un tip
de calitate sensibilă pot fi predominante nu este suficient pentru a le
declara independente. Și este clar că anumite cazuri de un anumit
lip nu sunt independente de altele de același lip. cum este, de
exemplu, culoarea vizibilă și forma vizibilă, toate culorile vizibile
având formă și viceversa, astfel încât simțirea culorii și simțirea
formei nu suni independente unele de altele.
Situația cu care începem reflecția noastră este aceea că
reflectăm atât asupra lucrurilor intenționate - de exemplu, scaunele
așa cum apar și care sunt date în alte moduri —. cât și asupra
componentelor proceselor intentive care sunt transpuse în cadrul
percepției senzoriale, precum văzul, atingerea și auzul l ucrurile
intenționate care au calități sensibile nu sunt părți ale fluxului
intentiv în maniera în care văzul, atingerea etc. sunt părți sau, mai
hine, componente ale percepției senzoriale. Acestea se află in afară
sau dincolo de flux intr-un mod care poate fi denotat prin a spune
că ele sunt „transcendente”, „exterioare” și prin a le numi ocazional
■.transcendențe exterioare” sau „lucruri transcendente exterioare”.
Hin moment ce „transcendent" înseamnă adesea pentru filosofi
-dincolo de experiență” (și. deci, vor fi înlocuite aici cu o altă
expresie, dacă aceasta se află la îndemână), merită să spunem că in
CAPITOLUL III REFLECTAREA 78

fenomenologie lucrurile transcendente exterioare de exemplu,

scaunele - sunt considerate a fi observabile și, deci, nu se află
dincolo de aria de cuprindere a experienței.
Transcendentele externe perceptibile într-un mod senzorial
de exemplu, scaunele nu sunt singura clasă de transcendențe
intenționate. Obiectele ideale dc diferite tipuri sunt de asemenea
transcendente, externe. în plus, ego-urile sau „eu-rile" sunt
transcendente într-un mod care poate fi numit „intern”. Sunt
transcendențe interne. Atât transcendentele interne, cât și cele
externe sunt observabile în mod reflexiv. Transcendentele de toate
tipurile contrastează cu lucruri de un alt lip care sunt „imanente’*. A
fi imanent înseamnă a fi parte a fluxului intentiv, de exemplu auzul,
(dar nu clopotul auzit) sau reilecția (în sens auto-observațional)
asupra faptului de a auzi (ambele fiind imanente).

Figura 3.2
transcendență imanență transcendență
interioară exterioară

trecut eu (B) ----- | prăjitură)

acum
eu (A) ----- --------► (scaun)

viitor cu (C) ------- ► {prieten}

O altă diagramă poate ajuta. Transcendența interioară in

I igura 3.2 este numită „Eu” . Fenomenologii folosesc adesea
cuvântul „ego" cu majusculă, dar acel cuvânt are atât de multe
semnificații, încât este preferabilă o alternativă relativ nouă și
comprehensibilă imediat. Expresia „eu” este folosită aici pentru a
exprima o semnificație tehnică. Vorbitorul se semnifică pe el însuși
când spune „Eu sunt fericit”, dar se referă la lucruri de același fel
când spune „tu", „el", „ci" etc., care sunt, de asemenea, intr-un

S-a renunțat la pasajul următor, ncrclcvant pentru limba română: „Nu «le îndoim
«.•a in atest context vom distinge ușor în limba vorbita, ea și în limba scrisa, intre
cuvintele «cu» (7) ți «ochi» (rve)" N I
70 CAPITOLUL III REFLECTAREA

limbaj tehnic, „eu-ri". Și se poate referi la sine prin contrast cu

celelalte ca „mine”. „Eu” nu este folosit aici cu semnificația sa
obișnuită. Eu-1 nu implică și nici nu se poate implica în toate
clasele de procese intentive. în plus, acest eu nu este component al
niciunui proces intentiv, dar nici obiect transcendent exterior,
precum e un arbore. Este mult de spus în legătură cu eu-l, dar ceea
ce a fost spus este suficient pentru moment, cu excepția faptului ca
merită menționat că un eu și fluxul său intentiv formează împreună
o „minte” (mind) sau un psihic.
Până in acest moment, am încercat să observăm procesele
senzoriale pe măsură ce se desfășoară în „prezent”. Acest lucru nu
a fost făcut explicit totuși până acum. Mirosul, auzul, atingerea ele.,
așa cum le-am descris, sunt componente tacite ale percepției
senzoriale, care se întâlnesc în momentul prezent al fluxului
intentiv sau „acum”, ceea ce înseamnă că ele aparțin unei faze sau
unei porțiuni a fluxului între viitor și trecut. Dar ele aparțin și
proceselor senzoriale în celelalte faze temporale. Aceasta poate fi
înțeles prin considerarea cazurilor de procese intentive in alte faze.
Dacă ieri am privit o prăjitură (cazul B în figura 3.2),
putem acum, astăzi, nu doar să ne amintim prăjitura văzută ieri, ci
ne putem aminti și modul în care ca ne-a apărut nouă - poate pe
măsură ce am intrat ieri în bucătărie și apoi ne am apropiat pentru a
analiza prăjitura; în plus, ne putem aminti și vederea prăjiturii de
ieri șj putem inclusiv să ne amintim propriul nostru eu când este
implicat in această operație. în acest caz, noi reflectăm, căci
observăm atât obiectul primar (nivelul 1 în figura 3.2) așa cum este
dat - sau, mai precis, așa cum este intenționat, în special ca
aparență vizuală și percepția de ieri predominant vizuală, căci a
fost o raportare intentivâ la acel obiect.
Vederea prăjiturii de ieri diferă de cazul anterior (cazul A din
figura 3.2), unde am reflectat asupra văzului, auzului și atingerii în
timpul desfășurării lor în prezentul percepției senzoriale. Cazul
anterior implica ..percepția” reflexivă pentru că lucrul observat a fost
simultan cu aceasta. Exemplul actual de reflecție asupra percepției
Prăjiturii de ieri poate fi numită ,.reflecție în memorie” sau „reflectare
rememorați vă”, pentru că obiectul observației reflexive, adică
Percepția și obiectul perceput, este anterior, adică a avut loc ieri.
CAPITOLUL III REFLECTAREA 80

Putem, de asemenea, să așteptăm un prieten să ne viziteze

(cazul C). Reflectând, putem distinge intre modul în care așteptăm
ca prietenul nostru să apară când îi vom deschide ușa mâine și cum
il vom vedea, auzi și mirosi atunci (anumiți prieteni miros foarte
plăcut!). Aceasta este din nou reflecție pentru că ne concentrăm
asupra unui lucru intenționat așa cum e intenționat (adică, așa cum
va fi el dat) și asupra procesului așteptat în viitorul fluxului nostru
care va fi intenționat. Din moment ce lucrul intenționat nu se află in
prezentul reflecției, reflectarea nu este o percepție reflexivă. In
schimb, acesta este un caz a ceea ce putem numi „reflecție în
așteptare'’ sau „reflecție în expectativă”. Pentru a face aceasta, este
nevoie să recunoaștem mai întâi că distincția reflexiv/non-reflexiv
are valoare și pentru așteptare și rememorare. Este un lucru să-ți
amintești pur și simplu de prăjitura de la petrecerea de ieri și cu
lotul altceva să reflectezi asupra modului în care prăjitura a fost
intenționată ieri; una este așteptarea prietenului și alta, reflectarea
asupra lui așa cum va fi el intenționat atunci.
S-a afirmat în trecere că „percepția” este un proces intentiv.
obiectul căruia (lucrul intenționat) apare în același timp sau este
simultan cu percepția. In acest sens, contrastează cu procesele
rememorative și expectative în care obiectele se află în trecutul și
respectiv în viitorul proceselor intentive. Dincolo de aceasta,
„percepția” a fost calificată drept „senzorială”. în opoziție cu ceea
ce pare a fi o percepție senzorială a unui tort, aici poate fi vorba
despre o percepție senzorială rememorată (asupra căreia se poate să
se fi reflectat sau nu până acum). Percepția de mâine a prietenului -
o percepție asupra căreia tocmai am reflectat în expectativă este,
lotuși, mai mult decât o simplă percepție senzorială, pentru că o
persoană are componente atât psihice, cât și fizice, și numai
lucrurile fizice sunt percepute în mod sensibil. în cazul prietenului
și, fără îndoială pentru toate celelalte ființe animate care apar în
mod imediat ca fiind simultane modului in care sunt date putem
vorbi despre „percepție socială”.
în urma reconsiderării, totuși, nu este pur și simplu un
lucru intenționat intr-o percepție senzorială, pentru că are valoare și
utilitate într-un ritual de celebrare. Este vorba, așadar, de un obiect
81 CAPITOLUL III REFLECTAREA

cultural și când obiectul cultural întâlnit este simultan cu întâlnirea

lui. putem vorbi despre o „percepție culturală”. Din același motiv,
percepția unui prieten este o percepție culturală și ea. Uneori,
așadar, expresia „percepție socio culturală' este potrivită, atunci
când contextul nu specifică în mod adecvat „percepția socială” ca
fiind culturală, „percepția culturală” ca fiind socială sau. pur și
simplu, „percepția" ca fiind socială și culturală. Aceste două
trifurcații și o bifurcație pot li reprezentate ηοπ-discursiv prin
percepție, rememorare și așteptare indicate prin literele lor inițiale.
Se poate citi figura 3.3, care proporționează optsprezece specii de
observație ca tri-determinate, de la percepția culturală reflexivă la
expectativa senzorială non-reflexivă. Apoi, se' poate citi ca
modalitate de a oferi optsprezece specii tri-determinate de lucruri
intenționate in funcție de faptul că ele sunt supuse unui proces de
percepere, rememorare sau așteptare, cultural, social, senzorial etc.

Figura 3.3

în cele din urmă, dacă ne limităm la observarea lucrurilor

naturaliste - adică, atunci când nu luăm în considerare valorile și
Utilitățile pe care le au lucrurile intenționate pentru noi în mod
original - ne putem angaja în percepția socială „naturalistă” dacă
lucrurile percepute sunt însuflețite și. respectiv, in percepția
sezorială „fizicalistă” („physicalislic" sensuous perception) dacă
nu au sau dacă ignorăm cu totul componentele lor psihice.
CAPITOLUL III. REFLECTAREA 82

§3. Observația de sine și reflecția asupra altora

Până acum ne-am ocupat de reflecția asupra percepției
senzoriale în prezent, trecut și viitor în cadrul fluxului intentiv pe
care fiecare din noi îl poate numi propriu. De asemenea, avem un
oarecare acces la fluxurile intentive ale altora. Există probleme cu
privire la întinderea și modul acestui acces, incluzând factorul
cooperării observabilului, dar aceste dificultăți pot fi lăsate la o
parte momentan. Oarecum, percepția sau apariția socială
funcționează destui de bine pentru a avea succes în fundamentarea
celei mai mari părți a vieții noastre. Un alt „eu" individual poate fi
numit „tu" în opoziție cu altcineva ca „sine”. Așadar, folosit in mod
tehnic, „tu" nu denotă neapărat familiaritate, intimitate sau
afecțiune. Un străin aliat pe stradă într-o țară este un tu în această
semnificație. La apariția fluxului intentiv al lui tu, observăm adesea
ceva asupra căruia celălalt, tu-ul, iși concentrează atenția și, de
asemenea, dacă ii place sau îi displace - și chiar dacă face ceva sau
are tendința de a face ceva în legătură cu aceasta.
Putem observa, de exemplu, un copil fascinat de o nouă
jucărie și putem observa că, în mod corelativ, jucăria ca obiect
intenționat este minunată pentru copil. în acest caz, ne angajăm, de
asemenea, în observația reflexivă, dar de un nou tip. Este reflecție
pentru că ceea ce observăm e oarecum un lucru așa cum este dat
sau poziționat de cineva, și de asemenea un proces care-l vizează.
Faptul că o păpușă nu este minunată pentru noi adulții furnizează
un contrast cu modul de intenționare al copilului pe care îl
observăm. Observăm plăcerea copilului.
Cele trei tipuri de reflecție descrise anterior, care se
diferențiau prin faptul că lucrul intenționat în reflecție era prezent,
trecut sau viitor, pol fi acum considerate subspecii ale unei specii
care poate fi numită „observare-de-sine” (self-observation); în
cadrul acesteia, fiecare din noi își concentrează atenția asupra
propriului flux intentiv și asupra a ceea ce este intenționat ca atare
de procesul intentiv pe care îl conține. Dacă fluxurile asupra cărora
ne concentrăm atenția sunt toate fluxuri individuale și contextul
83 CAPITOLUL ill REFLECTAREA

lingvistic nu specifică în mod adecvat această expresie, putem

vorbi, de asemenea, în mod tehnic despre „observația-de-mine”
(me-ohservatiori). în specia contrastantă, care se numește „reflecția
asupra celorlalți’; ne concentrăm atenția asupra fluxurilor intentive
ale celorlalți. Când celălalt asupra căruia se reflectează nu este un
grup, ci este un individ, putem să o numim „reflecție asupra unui
tu” sau „reflecția-de-tine’’ („thou-reflectionIn cazul în care
șinele asupra căruia se reflectează este colectiv, putem forma
paralele între „observarea-de-mine” și „reflecția-de-tine ’, spunând
„observația asupra noastră” și „reflecția asupra lor”.
Dacă distincțiile prezent/trecut/viitor și sine/celălalt sunt
combinate (figura 3.4), se poate construi un tatei cu șase celule de
procese intentive și lucruri intenționate (săgețile reprezintă
procesele intentive). Această diagramă facilitează întrebarea dacă
putem avea o reflecție asupra celorlalți în trecut și în viitor.

Figura 3.4

Sine Celălalt
trecut ------ >(X) ------ ► (X)
acum ------ >(X) —► (X)
prezent
—"(X) —► (X)

Cu exemplul fetiței încântate de păpușa sa s-a stabilit

posibilitatea unei reflecții, cel puțin asupra anumitor procese aflate
în prezentul fluxului intent,v al unui tu. Este posibilă reflecția
asupra trecutului unui alt flux? Da. in două moduri limitate. în
primul rând, dacă ne amintim azi în mod reflexiv bucuria copilului
aflat în fața noii jucării pe care l-am observat în mod socio-cultural
ieri, îi accesăm trecutul și o facem independent de faptul că el își
smintește sau nu cum o face. Dacă aceasta este adevărat, atunci
altul (individ sau grup) poate în același mod să-și amintească un
Proces intentiv din fluxul nostru intentiv (individual sau colectiv)
de care noi (în mod individual sau colectiv) nu ne amintim sau nu
ne putem aminti.
CAPITOLUL III REFLECTAREA 84

Să presupunem, în al doilea rând, că acea fetiță spune: „îmi

amintesc cât de fericită am fost ieri când am primit păpușa de ziua
mea". Dacă nu avem niciun motiv să ne îndoim de această
mărturisire, atunci se transpune in noi o specie de „experiență
indirectă’' care ne conferă un acces indirect la trecutul altuia așa
cum e rememorat de el. Un astfel de mediu poate să ne permită
accesul Ia evenimentele din (luxul intentiv care aparține trecutului
celuilalt la care nu am fost martori noi înșine, dar pe care și le
amintește tu-ul aflat în chestiune. Pe lângă limbaj, descrierile -
incluzând fotografii, casete audio, filme și casete video pot. de
asemenea, să ne permită accesul indirect la procesele anterioare din
viețile celorlalți Intr-adevăr, fluxurile intentive accesate indirect
pot fi ale noastre, proprii, și pot include procese intentive asupra
cărora noi nu am reflectat anterior și pe care nu am putea fi acum
capabili să ni le amintim, iar acestea ne-ar putea corecta memoria.
De exemplu, filmarea unei petreceri ne-ar putea arăta că nu ne am
simții atât de bine precum am crezut ulterior. Este util să distingem
între accesul observațional direct și cel indirect.
într-un mod destul de direct putem observa de asemenea
dacă un „tu” se află acum într-o atitudine retrospectivă sau
prospectivă, precum c și observarea faptului emoțional, adică a
stării sale de spirit sau chiar cât de hotărât sau ezitant este. Așadar,
putem observa adesea regretul, anxietatea, mândria, speranța etc. a
celuilalt Aceasta privește procesul intentiv și ne permite să știm în
general dacă este retrospectiv sau prospectiv și dacă e valorizat
pozitiv sau negativ. Totuși, dacă celălalt nu ne spune nimic despre
trecutul său și nu suntem chiar familiarizați cu acesta, este dificil să
ghicești în acest caz ce anume ar putea privi in mod retrospectiv
sau anticipativ, adică lucrurile trecute sau viitoare asupra cărora își
concentrează atenția; cum îi apar ele; cum sunt intenționate; și
intentiv itatea sa reamintită sau așteptată în ceea ce Ic privește. în
plus, accesul la fluxurile lucrurilor rememorate sau așteptate de
celălalt în procesele intententive trecute și viitoare depinde de cât
de determinat trebuie să fie lucrul în chestiune. Dacă ne mulțumim
cu o impresie vagă despre celălalt, reflecția asupra altora nu se
reduce la prezent.
85 CAPITOLUL III. REFLECTAREA

§4. Stări de spirit și valori observate în mod

reflexiv
Se spune uneori că anxietatea nu are niciun obiect, adică
niciun lucru nu e intenționat în ca. Această afirmație este falsă. Este
adevărat că anxietatea și alte stări de spirit, de exemplu tristețe sau
exaltare, nu au adesea lucruri definite asupra cărora să-și
concentreze atenția, ceea ce este una din semnificațiile cuvântului
„obiect”, astfel încât ne îngrijorăm de lucrurile rele sau lucrurile in
general pe care viitorul le poate aduce. Dar acel lucrul intenționat
este tot în viitor și este tot rău. Așadar, este vorba despre un lucru
intenționat vag și „global”, chiar dacă poate fi Spus foarte puțin
despre el sau chiar deloc, cum ar Π, de exemplu, dacă este supus
sau. dimpotrivă, se află în afara controlului nostru. Un lucru global
poate fi numit „obiect”. Deseori avem de-a face cu obiecte focale în
prim-plan și cu lucruri globale în fundalul întregului care este
intenționat. Dar e nevoie de precauție în folosirea cuvântului
„obiect”, iar conceptele implicate pot fi exprimate diferit.
In timp ce tntentivitatca lui „tu” raportată la lucrurile
intenționate în prezent este de obicei mai observabilă, fie că acesta
ne spune sau nu despre ele. propriul nostru trecut ca rememorat și
viitorul nostru ca așteptare sunt relativ mai ușor de accesat în mod
reflexiv în propriile noastre fluxuri decât ceea ce sc întâmplă in
prezcnturile noastre. Aceasta nu înseamnă că prezentul sau „acum"-
ul proceselor intentive este inaccesibil nouă și deci că percepția
reflexivă este imposibilă, ci doar că este mai dificilă. Cu alte
cuvinte, observarea de sine în memorie și chiar in așteptare este
Mâi ușoară decât observarea perccptuală de sine. După cum s-a
arătat, este interesant că acolo unde este vorba despre un tu, pare a
avea valoare contrariul, adică prezentul său ne este mai ușor
accesibil decât trecutul sau viitorul intenționat de el.
în analizele noastre de până acum în ceea ce privește un tu.
a' cărui flux intentiv îl observăm în mod reflexiv, nu nc-am
Concentrat atenția atât de mult asupra intentivității senzoriale (după
Cum am făcut prin eforturile anterioare referitoare la observarea de
s,ne), cât asupra intentivității „emoționale” sau, preferabil.
CAPITOLUL 111. REFLECTAREA 8b

„evaluative”. Cazurile date au fost stări de spirit. La o primă

vedere, stările de spirit pot părea mai globale acolo unde sunt avute
in vedere lucrurile intenționate, mai puțin focalizate decât procesele
intentive senzoriale. Considerate mai îndeaproape, există totuși o
structură de tipul fundal - prirn-plan pentru ceea ce este intenționat
atât valoric, cât și perceptiv. Exemplul păsării cântând în vâlcea,
dat mai devreme, arăta acest lucru pentru percepția auditivă. Noi
percepem fundalul relativ silențios la fel ca acea calitate melodică
aflată în prim-plan.
Pot exista contraste similare in evaluare. De exemplu, o
persoană poate fi intr-o stare de spirit plăcută și, deci, situația
acesteia poate avea in mod corelativ un caracter valoric care poate
fi numit, de asemenea, plăcut. (Aceasta se întâmplă printr-un
transfer semantic care nu e neobișnuit dinspre intentivitate spre
lucrul intenționat și transferul opus poale surveni de asemenea de
exemplu, când se spune că o stare de spirit este una mohorâtă sau
se spune despre cineva că are o dispoziție însorită). Totuși, intr-o
situație pe deplin agreabilă, se poate acorda atenție răsturnării unei
scrumiere, iar aceasta poate deveni dezagreabil.
Reflectând asupra unui lucru ca intenționat putem distinge
între valoarea pe care o are pentru intentivitatea orientată spre el. pe
de o parte, și porțiunea centrală a lucrului (plus, modurile în care se
dă acesta, precum cele relative la rememorare, percepție sau
așteptare), adică ceea ce are valoare. In mod corelativ, există un
component disccmabil în mod abstract în procesul intentiv care
poate fi numit „a avea sau a face experiența a ceva” sau
„experimentare” (experiencing) șî altul care poate fi numit
„valorizare” (valuing). De exemplu, gustarea unui whiskey scoțian
este un lucru, iar faptul că ne place sau nu gustul său e altceva. Mai
precis, experimentarea gustului și valorizarea lui sunt componente
ale procesului intentiv și. in mod corelativ, gustul scotch-ului și
valoarea lui sunt componente ale lucrului intenționat, discernabile
prin reflecția asupra lucrului așa cum este el intenționat.
Exemplul referitor la whiskey-ul scoțian este interesant
pentru că el arată de asemenea cum, prin exercițiu, nu doar că
suntem capabili să ne schimbăm atitudinea de la a displăcea la a
plăcea, dar putem deveni și mai sofisticați în experimentarea
87 CAPITOLUL Ill. REFLECTAREA

diferențelor subtile de gust, care pot fi bazele diferitelor valori.

Aceasta este ceea ce ne poate face capabili in mod veritabil să
preferăm un scotch bun unui scotch oarecare. întâmplător, cuvântul
„gust” poate semnifica nu doar calități gustative ale lucrurilor,
precum acru sau dulce, ci și o abilitate pentru a valoriza lucruri de
multe tipuri, inclusiv pe cele însuflețite. Poate că există în manieră
istorică o asociație mai originară de valori estetice în ceea ce
privește mâncarea și băutura decât in ceea ce privește privirea unor
fotografii sau a unor edificii, ascultarea muzicii sau citirea unor
cărți de literatură.
Au lucrurile întotdeauna valori? Faptul că au valori
negative corelative cu actul de a fi displăcute și valori pozitive
corelative cu actul de a fi plăcute este ușor observabil în mod
reflexiv. Dincolo de acestea, există cuvintele „apatie' și
„indiferență”. Dacă acestea desemnează neutralitate valorică, dacă
neutralitatea valorică este observabilă în mod reflexiv și corelatul
său în lucrul intenționat nu este absența completă a valorii (în caz
că acest lucru este posibil), atunci există valori neutre atât pozitive,
cât și negative. Așadar, pretenția că reflecția poate dezvălui că
lucrurile intenționate au întotdeauna valori este plauzibilă.
I.a fel ca aparențele senzoriale, valorile variază, dar nu o
fac în conexiune cu relațiile spațiale ale corpului nostru cu alte
lucruri din spațiu. Prin intermediul observației-de-mine. pe de o
parte, și a obscrvațici-de-tine pe de altă parte, vedem adesea că
același lucru are o valoare pentru o persoană și în același timp are o
valoare diferită pentru o altă persoană. De exemplu, păpușa care c
minunată pentru copilă este cel mult încântătoare pentru noi,
adulții Privind în mod reflexiv la lucru așa cum e el intențional în
procesele intentive, observăm că există componente ale procesului
evaluativ sau „evaluări” diferite în fluxuri intentive diferite, in
cazul de față, există evaluări intense și moderate, dar totuși
pozitive, corelative lucrurilor minunate și încântătoare.
Variațiile în aparențele senzoriale și variațiile la nivelul
valorii nu exhaustivează nici intr-un caz modul în care pot fi
'Menționate lucrurile. ..Așa cum sunt intenționate”, după cum este
Moșită aici, include „așa cum sunt date” și „așa cum sunt valorizate".
apitolelc următoare vor perfecționa și extinde aceste analize.
CAPITOLUL III. REFLECTAREA 88

§5. Alte obiecte ale reflecției

Câmpul reflecției, respectiv câmpul fenomenologic, este
totuși mai amplu:
(I) Eu-rilc nu sunt transcendențe ale fluxului intentiv în
același mod în care un scaun sau o pasăre sunt transcendente. Eurile
nu sunt transcendente în mod exterior, ci sunt transcendențe interne.
Dar cu aceasta nu facem decât să numim diferența, nu să o
descriem. Poate că diferența dintre experiență (de exemplu,
reamintire) și evaluare (de exemplu, faptul de a displăcea) și un
obiect ca un scaun sau o pasăre este suficient de clară pentru a ajuta
cititorul să înțeleagă distincția imanent-transcendent. Pe baza acestui
lucru se poate spune că un eu este transcendent într-un mod diferit.
Și poate fi adăugat că un eu poate fi uneori „angajat activ" în
operațiuni de efectuare a unor sarcini ca, de exemplu, calcularea
unei note de plată sau citirea unei scrieri filosofice sau științifice și
uneori „angajat pasiv", cum ar fi. de exemplu, când suntem captivați
și purtați de muzică sau de ceea ce spune un vânzător persuasiv.
In opoziție cu acele cazuri în care un eu (fie că e șinele sau
un altul) este activ sau pasiv angajat în ceea ce ar putea fi numit
„operațiuni", există „procese attentive bazate pe obișnuință" pentru
indivizi și procese „tradiționale" pentru grupuri. Așadar, odată ce
am învățat să folosim un cuțit și o furculiță, ne putem angaja într-o
discuție cu un comesean în timp ce mâinile noastre taie și transferă
mâncarea din farfurii în cavitatea bucală într-o manieră
îndemânatică și rutinată. (Și. dacă am fost crescuți într-o societate
diferită, putem face același lucru cu bețișoarele sau cu degetele).
Dacă reflectăm asupra acestor aspecte în memorie, putem descoperi
o percepție vizuală a mâncării, eforturile de a manipula cuțitul și
furculița și chiar modul în care cea dintâi îl ghidează pe cel din
urmă; putem observa, dc asemenea, că noi ca eu-ri nu eram angajați
activ in aceste procese. Dar ne putem angaja în aceste procese de
hrănire dacă vrem sau dacă este nevoie. In opoziție cu acestea,
există alte procese care se desfășoară în fluxurile noastre intentive
în care nu ne putem angaja, cum sunt acelea în care lucrurile în
mișcare devin pentru noi manifestări somatice ale altor psihicuri.
89 CAPITOLUL III REFLECTAREA

Chiar dacă nu este suficient pentru a clarifica pe deplin nu doar

cuni un cu este transcendentul fluxului său intentiv, ci și cum se
formează o corelație între eu și procesele intentive care sunt
implicate, poate că este suficient pentru a arăta clar că eul este
diferit de fluxul său.
(2) Merită, de asemenea, să repetăm că chiar dacă un cu și
un tu sunt individuali, se poate reflecta și asupra vieții de grup.
După cum s-a menționat deja, „șinele” și „celălalt”, în
semnificațiile lor tehnice, sunt așadar diferențiate in „cu” și „noi”,
pe de o parte, și „tu”, „voi” și „ei”, pe de altă parte. Mărimea
minimă a unui grup este doi. Când este vorba despre un grup,
indivizii care îl compun de obicei se intenționează reciproc și, ca
urmare, comportamentele lor sunt influențate astfel încât apare ceea
ce se numește „comportament colectiv”. Comportamentul apare
atunci când ceea ce face fiecare membru al grupului este prin
urmare influențat de intentivitatea orientată spre fluxurile intentive
ale celorlalți membri ai grupului, în special așteptări, incluzându-le
pe acelea la care se vor gândi ceilalți în legătură cu ce intenționează
să facă unul din ei.
Odată ce s-a înțeles ce este viața de grup, problema nu se
mai referă la existența grupurilor, ci dacă poate exista un individ
care să nu facă parte din niciun grup și, în consecință, dacă a vorbi
despre indivizi nu e ceva abstract. Putem fi și. de obicei, suntem
membri ai mai multor grupuri: intrăm în grupuri de multe tipuri și
ieșim din ele relativ ușor, iar în mod frecvent, grupurile însele încep
sau încetează să mai existe. I aptul că grupurile unui individ și
episoadele de participare la ele sunt deosebit de schimbătoare nu
face ca acel caracter de membru să nu fie esențial, așa cum
alterabilitatea relațiilor spațiale nu îndepărtează lucrurile fizice din
spațiu și alterabilitatea valorilor nu exclude lucrurile fără valoare.
Indivizii din cadrul grupurilor pot împărtăși scopurile.
Precum și ura, temerile, iubirile, speranțele și mult mai mult de
atât. Reflecția asupra vieții de grup, fie că este asupra propriului
grup sau asupra grupului altuia, poate fi dificilă din cauza
complexității și alterabilității lucrului asupra căruia se reflectează,
cum există interacțiune între indivizi, există și interacțiune
CAPITOLUL III. REFLECTAREA 90

între grupuri și există relații în interiorul grupurilor și între două

sau mai multe grupuri.
(3) Analizele anterioare, schematice cum sunt, se
concentrează asupra oamenilor. Dar dacă am mers vreodată la
vânătoare cu un câine de vânătoare sau pur și simplu ne-am plimbat
cu un câine, știm că pot exista grupuri sau cel puțin cupluri în care
participant!! aparțin unor specii diferite. în plus, poate că studentul
a observat la televizor cum câinii de vânătoare africani vânează
antilope sau cum o haită de lupi vânează elani. Dacă acțiunile
câinilor individuali sunt coordonate prin întâlnirea lor reciprocă,
atunci acesta este un grup și vorbim despre o acțiune colectivă,
chiar dacă aceștia sunt toate ființe non-umane - câini al căror
ilux intends colectiv îl observăm indirect prin intermediul
televiziunii.
Observarea altor specii la televizor nu este mai puțin
posibilă în principiu decât observarea oamenilor prin intermediul
aceluiași mediu sau prin limbajul scris sau vorbit. Faptul că acest
lucru este posibil în principiu nu-1 face, totuși, mai credibil. Dar se
poate observa cu ușurință cum se percep câinii reciproc în
coordonarea atacului lor. Dacă această observație este reflexivă,
depinde de posibilitatea noastră de a observa în mod indirect atât
intentivitatea câinelui sălbatic orientată spre pradă și. în mod
corelativ, ceea ce este intenționat în această intentivitale: ceea ce
poate părea pentru noi. oamenii, un simplu spectacol atractiv pentru
turiști, adică antilopa, aceasta din urmă, observată acum de noi
apare ca obiect al intentivității câinilor, și anume prânzul. Se poate
reflecta, de asemenea, asupra pisicilor domestice urmărind păsări,
ceea ce nu pare să se realizeze în grup.
(4) Studentul va fi concluzionat până acum că observația
reflexivă este preocupată în mare parte de ceea ce numim adesea
minți. Mințile, totuși, vin împreună cu trupurile, psihicurile vin
împreună cu manifestările lor somatice. Este preferabil să spunem că
vin „cu" decât „în” și apoi dacă „în” se ia în sens naturalist, putem
întreba, de exemplu, dacă psihicul se află în manifestările sale
somatice Ia fel ca plămânii in torace, coca este pe deplin problematic.
Să presupunem că suntem triști (putem lăsa la o parte motivul tristeții
91 CAPITOLUL ill. REFLECTAREA

noastre, dacă există unul anume). Unde este starea de spirit numită
tristețe? în stomac, precum mâncarea? în umerii noștri, în felul în
care apar mușchii noștri când îi îndoim? in mințile noastre? Mu Iți
cred că tristețea se află în creierii noștri, dar putem observa asta cu
adevărat? Poate fi vorba despre un alt tip de științilicitate, care
confundă ceva cu cauza sa și/sau cu efectul său? Din punct de vedere
anatomic, creierii se află în cap și părți din ele pot fi percepute când
avem dureri de cap. Dar procesele intentive au loc deasupra,
dedesubtul, lângă, departe sau împreună cu creierii noștri?
Dacă procesele intentive, de exemplu stările de spirit nu
sunt localizate în spațiu, sunt ele localizate in timp? Există
schimbări faciale și de poziție ale corpului care se pot observa în
momentul in care suntem triști? S-ar putea căuta, de asemenea,
relații cauzale între factorii somatici și psihici. Dacă cineva este
trist, dar își menține corpul drept și nu încovoiat, este posibil ca
tristețea să se fi diminuat. Dacă psihicurile se află în relații cauzale
și temporale cu manifestările lor somatice și, finalmente, cu alte
lucruri, mulți gânditori continuă să creadă că trebuie să existe și
relații spațiale. Dar pentru ca o astfel de convingere să fie
întemeiată în fenomenologie, relațiile spațiale trebuie să fie
observate între procesele intentive și alte lucruri care se află în mod
evident în spațiu, de exemplu, umeri sau creiere.
Oricât de fascinant ar părea, problema relațiilor psiho­
somatice a fost adusă în discuție pentru a întreba dacă reflectăm
asupra propriilor noastre corpuri, adică asupra ,gomelor1' („somat")
noastre. Pentru început, putem fiecare din noi să ne observăm
manifestările noastre somatice „din interior” la fel ca și din „afară”;
de exemplu, se poate simți mâna din interior când se îndoaie
degetele, la fel cum, luând cealaltă mână, o simțim pe prima din
afară în timp ce se mișcă. Ceea ce se simte din afară este întrucâtva
diferit de ceea ce se simte din interior. în al doilea rând, această
Percepție somatică din interior este senzorială și este pe deplin
mtentivâ înspre totalitatea somatică. Pentru cea mai mare parte a
cazurilor, pare a fi mai îndeaproape conectată cu percepția tactilă,
dar ne putem auzi, de asemenea, inimile bătând, respirația noastră,
murmurul stomacului nostru etc., simțind poate aceste evenimente
CAPITOLUL III REFLECTAREA 92

din interior în mod simultan. In plus, fiecare din noi este conștient
cei puțin marginal de postura noastră, de ținută, gesturi și mimică,
din interior. Și, chiar dacă percepția globală generală a propriilor
noastre manifestări somatice rămâne în mod tipic în fundal, ceea ce
este perceput în mod somatic poate fi și focal sau în prim-plan. de
exemplu, o porțiune dureroasă, care este în consecință mai precis
localizată înăuntrul manifestăr ilor somatice.
Este observația propriilor noastre manifestări somatice din
interior un lip de reflecție? Până acum, a fost considerată reflexivă
o observație dacă lucrul intenționat este un proces intentiv sau un
lucru așa cum e intenționat. Cazul observației propriului nostru
corp este curios, deoarece în timp ce putem sau nu să nc
concentrăm atenția asupra lui. îl percepem întotdeauna cumva, și
bineînțeles ni-l amintim și-l anticipăm întotdeauna. Nu se întâmplă
așa cu niciun alt obiect particular al percepției senzoriale (chiar
dacă s-ar putea argumenta că această particularitate de funcționare
ca fundal constant poate fi, de asemenea, observată în ceea ce
privește natura și lumea). în plus, în timp ce alte obiecte senzoriale,
precum pietrele, pot să ne apară din puncte de vedere diferite, nu ne
putem apropia, îndepărta sau înconjura manifestările noastre
somatice așa cum sunt ele percepute din interior. La fel cum nu
există diferențe în ceea ce privește aparițiile datorate mijloacelor de
informare cum sunt de exemplu, mănușile dulgherului, chiar dacă
se poate considera că anumite medicamente au aceleași efecte cu
iluminarea in cazul vederii, astfel încât luarea unui medicament
pentru diminuarea durerii ar fi ca stingerea luminii dintr-o cameră.
In mod tipic, nu ne concentrăm asupra somelor noastre interne, ci
asupra clementelor extra-somatice, precum scaunele și păsările.
Putem percepe în mod non-reflexiv, de exemplu, o durere în piept,
dar când considerăm acea durere ca intenționată și. corelativ,
procesele intenlive numite „simțire interioară", atunci reflectăm.
întâmplător. în timp ce accentul a fost pus în ultimele două
paragrafe pe some, d intr-o perspectivă tacit naturalistă, some le
sunt, precum alte lucruri, în mod originar obiecte culturale, adică
lucruri care au valori și utilități. (Este la fel de adevărat acest lucru
pentru ele atât din interior, cât și din exterior?)
93 CAPITOLUL III. REFLECTAREA

Analizele precedente au fost oferite cu scopul de a arăta

vastitatea domeniului observației reflexive teoretice și câteva
moduri în care poate fi articulată. Speranța este că odată trecut prin
ele. studentul a încercat să perceapă, să rememoreze sau să
inventeze cazuri care se potrivesc descrierilor. Capitolele
următoare se vor baza mai departe pe această tehnică și,
bineînțeles, pe reflecție.

Exerciții
1. Aparența unui scaun crește și se diminuează pe măsură
ce ne apropiem sau ne îndepărtăm de el. Se schimbă el împreună cu
distanța, adâncimea sau înălțimea aparenței? Continuă scaunul să
ne fie dat în mărimea sa în timp ce noi ne concentrăm atenția
asupra aparenței?
2. Găsiți un caz în care aparențele auditive se schimbă
pentru că distanța dintre urechea noastră și obiectul sonor descrește,
crește sau ambele. Descrieți modul în care se schimbă aparența
auditivă Suplimentați această descriere cu o explicație științifică
care să motiveze schimbarea aparenței.
3. De ce ..văzul" în una din semnificațiile sale este denumit
aici „percepție vizuală predominantă ’? Ce alte componente, pc
lângă vedere (în alte semnificații) sunt componente ale ei? în lucrul
perceput senzorial, care este corelativul vederii in semnificația
menționată mai întâi și apoi în cea de-a doua semnificație?
4. Care sunt diferențele între percepție, rememorare și
anticipare? Trebuie să fie toate percepțiile senzoriale?
5. Găsiți și descrieți câteva aparențe olfactive și gustative,
f um se schimbă aparențele corpului dumneavoastră așa cum este
perceput din interior când vă aflați în contact tactil cu alte lucruri și
suprafețe?
6. Este aparența scaunului transcendentă inventivității
scaunului in același fel în care este scaunul? Este vorba de o parte
componentă a unui proces intentiv așa cum mirosul este parte
componentă a unui proces intentiv?
CAPITOLUL III. REFLECTAREA 94

7. Descrierile din acest capitol se bazează in principal pe

observația naturalistă sau culturală? De ce ar putea fi înțelese
altfel?
8. Vă rog să creditați, analizați și descrieți cazuri in care
reflectați asupra rememorării faptului de a părăsi un loc în care vă
așteptați să ajungeți din nou alta dată.
9. Dacă se înaintează de la ceea ce este mai general la ceea
ce este din ce în ce mai particular, există o limită cu privire la
specificitatea unei descrieri? Aceasta nu este o întrebare ușoară.
10. Distingeți în mod precaut cele optsprezece procese sau
obiecte așa cum au fost ele date care sunt reprezentate în figura 3.3
și găsiți un exemplu pentru fiecare.
11. Fiecare din noi poate să-și miroase și să-și guste
propriul corp. Poate fi aceasta atât o manifestare interioară cât și
una exterioară? (Interiorul cavităților noastre bucale simțit de
limbile noastre este simțit din exterior). Este posibil să obții un
acces direct la somele altuia din interior? Dar un acces indirect?
12. Compuneți o diagramă cu modurile de reflecție
asupra sinelui individual și colectiv și a celuilalt, prezentate în
paragraful 3.
13. Compuneți o diagramă în care să se distingă stările dc
spirit moderate sau intense, pozitive sau negative ale sinelui și ale
celuilalt și apoi furnizați exemple pentru cele opt celule tri-
determinate a acelei clasificări mixte.
14. Dacă putem să observăm în mod indirect bucuria unui
copil atunci când primește o jucărie, ce observăm când intervievăm
oameni în legătură cu evenimentele la care au fost martori într-un
război care a avut loc înainte ca noi să ne naștem? Cum?
15. Poate părea că trecutul este mai accesibil observației
reflexive decât viitorul. Dacă e așa, de ce? Dacă nu. dc ce nu?
 Capitolul IV
A VOI, A EVALUA, A CREDE

Simțurile vizual, auditiv și tactil, împreună cu

rememorarea, așteptarea și în special observația non-reflexivă, la
fel ca și cea reflexivă, au fost descrise în capitolele anterioare.
Acest lucru a fost făcut, in primul rând, pentru a arăta în mare parte
ce este fenomenologia ca abordare și. în al doilea rând, pentru a
oferi studentului o oportunitate de a-și rafina abilitățile prin
practicarea procedurilor care formează această abordare sau
metodă. Cu această pregătire, putem să recurgem în următoarele
capitole la a lua în considerare, din punct de vedere fenomenologic,
câteva mari teorii, femele acestor capitole pot fi distinse cu
ajutorul unei diagrame.

Figura 4.1

A vrea

A crede

Imentivilate Lingvistică

.Picturală”
on-lingvistică

Indicativă
Așteptare
Directă Rememorare
Percepere

Fiecare din cele nouă componente ale proceselor intentive

care se disting in ultimă instanță in această diagramă este intentivă
CAPITOLUL IV. A VOI, A EVALUA, A CREDE 96

in ea însăși (ceea ce este reprezentat de săgeata care pleacă din

dreptul fiecărui nume). în mod corelativ, obiectele așa cum sunt
date și poziționate, adică modul în care sunt date, pot fi prezentate
în cel puțin nouă moduri. în funcție de ce este predominant în ele.
Tipurile generice, specifice și subspecifice, corelative vor fi
descrise sistematic, adică prin trecerea de la general ia particular,
cu exemple folosite pentru a facilita înțelegerea detenninațiilor
comune și specifice implicate.
Distincția cea mai amplă între componentele proceselor
intentive este între „experiență" și „poziționalitatc". Cea din urmă
expresie este în mod evident tehnică, dar luarea în considerare a
speciilor sale variate este menită să ajute studentul să înceapă să
vadă ce le este comun. Reflectând, așadar, putem distinge în mod
abstract între două tipuri diferite de componente în cadrul oricărei
apariții a obiectului (amintiți-vă că „proces intentiv" și „apariție"
(encountering) sunt folosite ca sinonime în acest text). Această
procedură a distincției abstracte a fost deja folosită când s-a făcut
distincția între „văz” și „auz” în cadrul percepției senzoriale.
Aceste componente aparțin subspeciilor unei specii numite
percepție, care este coordonată împreună cu speciile numite
anticipare și rememorare și care, luate împreună, formează
experiența directă (lăsând la o parte pentru moment experiența
obiectelor ideale). Ce alte clase de componente mai există?
In momentul apariției (encountering) unci uși și încetând să
ne concentrăm atenția asupra experienței prin care noi percepem,
rememorăm și anticipăm, ne putem concentra asupra credinței
noastre legate de acea ușă sau asupra evaluării ei în condițiile sale
actuale (de exemplu, deschisă în întregime) dincolo de oricare alte
condiții posibile (de exemplu, pe deplin închisă, închisă pe
jumătate, deschisă douâ-treimi etc). Apoi, putem găsi și ne putem
concentra in mod reflexiv asupra unei tendințe sau înclinații
volitive de a lăsa ușa deschisă, de a o închide etc. în anumite
circumstanțe, precum este aceea în care ușa deschisă permite
oamenilor care vorbesc în holul aflat în afara camerei noastre să ne
distragă atenția, putem valoriza ușa închisă mai mult decât ușa
deschisă și putem fi motivați, în consecință, să încercăm să o
97 CAPITOLUL IV A VOI, A EVALUA. A CREDE

închidem. Λ crede, a evalua și a tinde către sau a vrea sunt specii

ale genului care este numit cel mai bine ..punere’" (positing).
„Punerea” este o expresie mai tehnică decât este înțeleasă
aici și chiar mai tehnică decât de obicei, în virtutea unei
generalizări situate dincolo de sfera credinței, care este folosită în
mod tipic în filosofic, pentru a acoperi atât valoarea, cât și voința.
Corelativ poziționărilor din procesul intentiv orientat spre obiectul
său, acest obiect, așa cum apare el, este pus și are caracter de
poziționalitate. numită mai potrivit „caracteristică pozițională”.
Există tipuri de poziționalitate corelative cu cele trei specii
menționate de poziționare. Ele pot fi numite „credință"
(believedness) sau „caracter de credință’·’, „valorizare” sau
„valoare”, respectiv „voință” (willedness) sau „folosință”.
Substantivul abstract „poziționalitate” poate acoperi toate formele,
atât ale punerii, cât și ale caracterului corespunzător.
Ceea ce trebuie menționat în acest punct este că
poziționalitatea este în general ceva diferit de experiență și, în mod
corelativ, obiectele așa cum sunt date sunt diferite de obiectele așa
cum sunt puse, adică așa cum sunt crezute, evaluate și dorite.
Capitolul de față este concentrat asupra poziționalității și deci
experiența este abstrasă atât cât este posibil. Abstracția opusă va fi
pusă în practică în capitolul următor.
Vom începe cu anumite chestiuni care aparțin unei specii
numite „evaluare”, atinsă mai devreme. Chiar dacă în mod
tradițional nu au fost destul de bine apreciate și nici expuse, acestea
Par a fi chestiunile poziționale cele mai simple pe care le putem
găsi și analiza în mod reflexiv în cadrul propriului nostru flux
intentiv și. de asemenea, și în cadrul fluxurilor celorlalți, ființe non*
umane sau umane, indivizi sau grupuri. Apoi vom continua prin a
lua în considerare credința sau, mai precis, cunoașterea, și în final
voința și acțiunea.
Anumite convenții terminologice necesită un comentariu
adițional. Vorbind in mod strict, „voința” (willing), de exemplu,
este pozitivă, în timp ce „lipsa voinței” este negativă; în plus,
voința este operațională, cui se implică în ea, in timp ce în
semnificația sa cea mai amplă există și voința tradițională și
CAPITOLUL IV. A VOI, A EVALUA, A CREDE 98

habituală și chiar și voința automatică. Dar „voința" (willing) poate

fi totuși folosită ca alternativă a „voinței” (volition) pentru a
exprima conceptul general sub care cad acele specii diferite, făcând
explicite diferențele lor prin intermediul calificativelor, precum
‘'pozitiv” sau “obișnuit”.

§ 1. A evalua obiectele valorizate

Problemele legate de evaluare încep acolo unde se
recunoaște că „evaluarea” și „emoția” sau, intr-o singură
semnificație, „sentimentul” - sunt practic același lucru. Trei
probleme par a fi critice în mod special. în primul rând, suntem
familiari cu toții cu emoții de tipuri diferite. Intr-adevăr, pot să fie
atât de familiare și variate. încât poate părea lipsită de speranță
încercarea de a le clasifica. Totuși, dacă recurgem la o metodă
sistematică, adică dacă trecem de la general la specific și nu
rămânem prinși în întrebări relative la subtilități minore, putem face
mari progrese. Cu alte cuvinte, nu trebuie să încercăm să vedem
copacii (cu atât mai puțin frunzele) în locul pădurii și al tufișurilor
ei. In al doilea rând, putem avea ezitări în considerarea acestor
lucruri, care sunt numite adesea „afecte” și „pasiuni” ca fiind
procese intentive. dar putem învăța să o facem. în cele din urmă, a
plăcea sau a displăcea ceva sau pe cineva este ceva de ordin
emoțional. Am fost probabil învățați să considerăm emoționalul ca
fiind irațional, adică ceva ce nu poate fi rezultat al unei descrieri și
cu atât mai puțin al unei justificări. Totuși, observația reflexivă și
analizarea pot depăși și această dificultate.
Sunt toate procesele emoționale și afective intendve? Dacă
ar fi o emoție non-intenlivâ. nu ar avea obiect. Câțiva fenomenologi
au susținut că anxietatea nu are obiect. Dar, după cum a fost
menționat în secțiunea a patra a capitolului anterior, dacă aceasta
este sau nu adevărat depinde în principal de cum este înțeleasă
expresia „obiect”, Emoțiile se pot împărți în „sentimente” și „stări
de spirit”. Stările de spirit pot începe brusc, dar pot dura pentru o
perioadă relativ lungă de timp și rareori se încheie brusc. în
99 CAPITOLUL IV. A VOI, A EVALUA, A CREDE

opoziție cu persistența stărilor de spirit, sentimentele încep și trec

relativ repede și deci pot fi considerate tranzitorii. în plus,
sentimentele sunt „focale’", adică obiectele lor se detașează de
fundal. Stările de spirit, pe de altă parte, sunt direcționate nu spre
prim-planuri, ci spre fundaltiri și sunt deci intentive în mod global.
După cum am menționat deja în capitolul anterior, este
posibil să ai un sentiment care este din punct de vedere modal
opusul unei stări de spirit simultane. De exemplu, cineva poate fi
la o înmormântare unde lotul este sobru, observând la cineva un
costum care i se potrivește foarte bine și îi place din punct de
vedere estetic, fiind însă în același timp trist. Cu alte cuvinte,
există pentru moment un sentiment pozitiv, care este îndreptat spre
o piesă de îmbrăcăminte particulară în prim plan, în timp ce
continua stare de spirit negativă este intentivă în ce privește
situația in ansamblu.
Situația intenționată în mod global sau regăsită într-o stare
de spirit este adesea dificil de caracterizat în mod precis. Aceasta
pare să se întâmple în parte pentru că ceea ce este evaluat este în
integralitatea sa un fundal. Dacă nu poate fi descris absolut nimic,
atunci intr-adevăr nu poate fi vorba de niciun obiect. In cazul
anxietății, totuși, obiectul global în modul în care este dat are cel
puțin două determinați!: (1) acest obiect este în viitor, adică nu
devenim anxioși în legătură cu trecutul (chiar dacă putem deveni
anxioși referitor la modul în care va fi reamintit trecutul, ceea ce
este o anxietate referitoare la o reamintire viitoare) și (2) acest
obiect global are valoare negativă. Apoi, suntem anxioși în
legătură cu ceva rău care poate veni. Anxietatea poate fi plină de
suferință, mai ales dacă nu poale fi oprită, dar nu este aceasta de
fapt la ceea ce se reduce, ceea ce este ea însăși? Optimismul este
asemenea o stare de viitor în intentivitatea sa, dar are o
Nodalitate pozitivă, în timp ce pesimismul este o stare de viitor ca
anxietatea. Aceasta ridică problema diferenței dintre anxietate și
Pesimism. Se poate ca anxietatea să fie mai fragilă, în timp ce
Pesimismul este ferm în ceea ce privește valoarea a ceea ce va
Vcni? ț-ârii a dezvolta această temă, poate fi spus că aici ideea
Principală este că anxietatea are un obiect care are cel puțin două
determinați! și nu este, așadar, fără obiect.
CAPITOLUL IV A VOI. A EVALUA, A CREDL 100

Limba engleză este săracă în expresii literale în care sunt

implicate lucruri afective. Până relativ recent, cuvântul „sentiment"
(feeling) era limitat la experiența tactilă, apoi a fost transferat
pentru a deveni un titlu generic a unui tip pozițional de proces
intentiv. în loc să ne lamentăm pentru aceasta, putem recurge in
mod regulat la trei tehnici principale, care sunt interrelaționate,
pentru a suprima această deficiență:
(1) Putem descrie obiectul naturalist care arc valoare, de
exemplu, putem descrie culoarea, forma, sunetul și suavitatea
mișcării unui automobil pentru a specifica valoarea estetică
generală, adică frumusețea. Totuși, valoarea este o proprietate de
un tip diferit de formă, culoare ele., pe baza căreia obiectul arc
valoare pentru noi.
(2) Adesea luăm cuvintele care sc aplică in mod
corespunzător proceselor intentive și le transferăm obiectului său.
Așadar, o „casă fericită" este numită așa pentru că locuitorii ei sunt
fericiți și nu pentru că fericirea, care este o stare de spirit, este ceva
precum o vopsea pe o clădire (ca și când am spune că aceea este o
casă galbenă). Și. în plus, pot exista case triste, compătimitoare,
bucuroase etc. in același fel.
(3) Adesea ne raportăm la metafore. Așadar, exaltarea este
situată „sus” și depresia e situată .jos" (există o stare de spirit
mediană desemnată în mod metaforic?) Multe metafore care
desemnează valoarea provin din vocabularul culorilor și al vederii,
probabil pentru că oamenii depind foarte mult de vedere. Viitorul
luminos sau obscur este relațional cu iluminarea, căci există stări de
spirit mohorâte, există discursuri optimiste și ne putem întreba dacă
expresia „oportunități de aur" face aluzie la bani sau la culoare sau
la valorile de succes. Dar alte modalități senzoriale pol fi de
asemenea surse - dc exemplu, „miroase urât!" poate fi o afirmație
despre o valoare negativă mai degrabă decât o calitate olfactivă.
De departe, cea mai folositoare mișcare inițială care poate
fi făcută in interesul investigării emoționalului constă în numirea sa
într-un alt fel. Am fost învățați să fim suspicioși în ceea ce privește
emoționalul și folosirea cuvintelor nu este lipsită de influență
asupra noastră Fără îndoială, aceasta se întâmplă pentru că, fiind
ΙΟΙ CAPITOLUL IV A VOI, A EVALUA, A CREDE

oameni educați, este necesar să fim capabili de imparțialitate,

neemotivi, detașați din punct de vedere emoțional, inclusiv atunci
când recurgem la analize reflexive. Aceasta nu înseamnă, totuși, că
nu putem investiga pasiunile în mod imparțial, că nu putem
investiga emoția intr-un mod non-emoțional sau că nu putem
investiga implicarea într-un mod detașat. Conotațiile negative ale
„emoției" pot fi evitate. Recomandarea invocată aici este să vorbim
despre „evaluare” sau „valorare”, care se referă la procesele
componente care sunt intentive (îndreptate) spre obiecte.
Nu toate cuvintele din această arie pot sau trebuie să fie
schimbate. Așadar, putem spune că sentimentele și stările de spirit
sunt tipuri de evaluare. Pe aceste baze poate- fi construită o
diagramă. Pe lângă distincția dintre sentimente și stări de spirit
(acută anterior există distincția între modalități de evaluare
pozitive, negative și pot fi adăugate și cele neutre. în cele din unnă.
„apatia” și „indiferența” nu sunt nici negative, nici pozitive. Și în
final, procesele evaluative ca intentive (îndreptate) spre obiecte
reale, adică obiecte aflate în timp, pot fi clasificate prin raportare la
tcmporalitatea acestor obiecte, adică în funcție de faptul că sunt în
prezent, trecut sau in viitorul raportării intentive la ele. situații care
sunt indicate de inițialele lor in diagramă. Figura 42 încearcă să
combine bifurcația și cele două trifurcații.

Figura 4.2

Valorizare

pozitiv (a) (b) (c) (d) (e) <!>

negativ (L) (h) (i) Φ (k) 0)
neutru (m) (n) (o) (P) (q) (r)

Rezultatul acestei combinații de 2x3x3 însumează

°Plsprezecc subspecii tri-determinate de evaluare (obiectele ca
CAPITOLUL IV A VOI, A EVALUA, A CREDE 102

valori pol fi clasificate in același fel) și literele mici aflate intre

paranteze de la „a” la „r" pot fi folosite pentru a le identifica.
Câteva exemple pot fi oferite aici, folosind categoriile acestei
rețele; o altă activitate cu ele va fi rezervată pentru exerciții. Să
luăm in considerare „orgoliul" Putem anticipa că suntem orgolioși
în legătură cu anumite realizări pe care încă trebuie să le obținem,
dar orgoliul însuși este retrospectiv: este intentiv spre ceva ce a fost
deja obținut, fie că este o chestiune care ține de propriile noastre
realizări sau de cele ale altora relaționale cu noi intr-un anumit fel,
de exemplu, calul nostru care a câștigat cursa. Orgoliul este, de
asemenea, pozitiv ca modalitate. Problema care se ridică atunci este
dacă acesta este un sentiment sau o stare de spirit, adică este un „b”
sau un „e" in figura 4.2. Este posibil, de asemenea, ca acest cuvânt
să fie folosit în mod echivoc sau cel puțin să fie specificat de
context Așadar, a fi mândru de anumite realizări în general pare a
fi o stare de spirit, dar poate fi și un acces de mândrie focalizat și
care e trecător, ceea ce îl transformă în sentiment. Poate că „a fi
mândru de ceva" exprimă cel mai focalizai și tranzitoriu sentiment,
în timp ce „a fi mândru" semnifică ceva ce durează mult mai mult
și funcționează ca fundal, și care, prin opoziție, ar putea face mai
intens un sentiment de „rușine”.
Care este opusul mândriei? Să presupunem mai întâi că
această întrebare este orientală înspre o altă stare de spirit, astfel
încât diferența rămasă va consta în modalitate. în acest caz,
răspunsul ar putea fi „rușine” sau poate Jenă” sau „regret”. Este
interesant că rușinea pare să sugereze că sunt implicați alții, din
moment ce nu suntem întotdeauna rușinați dacă nimeni nu știe ce
am făcut. Acesta este cazul și cu mândria, adică trebuie să știe alții
de realizările noastre? Ar trebui să vorbim despre mândrie și rușine
publică și privată? Putem investiga, de asemenea, opusul orgoliului
în termeni de temporalitate: probabil că starea de spirit e pozitivă și
prospectivă, căci, din punct de vedere prospectiv, opusul mândriei
este „încrederea". In opoziție cu modul in care aceste cuvinte
denumesc stări de spirit, putem vorbi și despre „sentimente de
rușine”, „sentimente de regret”, și „sentimente de încredere”, care
sunt de asemenea expresii naturale care apar în limba engleză.
Așadar, avem cazuri care se potrivesc in categoriile „h” și ,.k".
103 CAPITOLUL IV. A VOL A EVALUA, A CREDE

Folosirea în limbajul curent este uneori imprecisă, dar

poate fi rafinată in lumina chestiunilor la care s-a făcut referire. în
acest caz, putem restrânge ui fi rușinat de...” la tip de sentiment
negativ retrospectiv (mai degrabă decât o stare de spirit) îndreptată
spre evenimente de care suntem responsabili într-un grad
substanțial, precum modul în care ne-am trăit viețile, și restrânge
„sentimentele de regret” sau „regretarea" la un tip de sentiment
dirijat spre evenimente de care nu suntem responsabili Putem apoi
include printre obiectele sentimentelor noastre de regret nu doar
evenimente față de care alții trebuie să fie rușinați, ci și evenimente
(de exemplu, cutremure) pentru care nimeni, cel puțin nu in cele
mai multe din societățile industrializate, nu este considerat
responsabil. Dar nu este nevoie să mergem atât de departe acum.
„Preferința” (liking) poate fi extinsă la obiectele
neînsuflețite, precum sunt florile sau pietrele. în timp ce „iubirea”
pare a fi rezervată ființelor însuflețite. în principal oamenilor
(problema animalelor de casă și a zeilor nu trebuie urmărită aici).
Plăcerea este uneori o stare de spirit (afecțiune?) și uneori e strict
un sentiment. Acestea au bineînțeles opozițiile lor în modalitate.
Cea mai mare parte a oamenilor - in special, părinții - pol relata
cazuri în care le-a displăcut în mod intens cineva, cel puțin pentru o
scurtă perioadă de timp. în timp ce, în același timp au continuat să-l
iubească pe individul în chestiune.
Reflectând asupra evaluării, putem expune o altă
caracteristică. Stările de spirit și sentimentele sunt adesea
obișnuințe. Putem, intr-adevăr, ca euri. să ne angajăm în ascultarea
muzicii și aceasta pare cel puțin să crească plăcerea. Dar învățăm,
dc asemenea, să ne placă ceea ce ne place, chiar daca este vorba
muzica tinerească, apreciată datorită influenței celorlalți, și muzica
adultă, și ea apreciată datorită influenței celorlalți. Aceasta nu vrea
sâ spună că tot ce învățăm este produs în noi de alții (chiar dacă o
mare parte este), nici nu sugerează că ideea că evaluarea a fost
învățată implică ideea că o astfel de evaluare nu poate fi justificată
căci, dacă evaluarea ar putea fi intr-adevăr justificată, atunci
aprecierea justificată ar putea fi predată și învățată. în schimb,
'deea principală este ca odată ce am învățat să ne placă ceva,
•tebuie doar să avem experiența acelui lucru și plăcerea începe.
CAPITOLUL IV. Λ VOL A EVALUA, A CREDE 104

Se pare că cea mai mare parte a plăcerilor și neplăcerilor

noastre sunt obișnuite. învățăm să fim solemni în biserică și fericiți
la petreceri. Poate că a fost nevoie să păstrăm liniștea și seriozitatea
într-o bibliotecă, având poate in același timp, în particular,
sentimente care se află Ia antipodul conduitei noastre
„corespunzătoare"’ vizibilă din exterior. Dar, în fine, poale fi o stare
de spirit care survine asupra noastră, după cum am spus, într-un
astfel de Ioc, o stare de spirit care include în forma sa
preponderentă valorizarea pozitivă a cărților, a liniștii și a studiului
mai degrabă decât pretinderea valorizării unor astfel de lucruri.
Este caracteristic proceselor bazate pe obișnuință faptul că au putut
fi o dată implicate activ sau pasiv, dar apoi continuă prin ele însele
când situația (inclusiv atitudinea eului nostru) este potrivită. Și
acest lucru este adevărat atât pentru grupuri, cât și pentru indivizi
de exemplu, întreaga congregație aflată la o ceremonie solemnă,
unde fiecare participant are aceeași atitudine în mare parte pentru
că toți ceilalți o au. Adesea subestimăm importanța obiceiului la fel
ca și tradițiile sociale din viața noastră și, tăcând acest lucru, putem
ajunge la descrieri fenomenologice distorsionate.

§2. Cunoaștere și credință

Un motiv pentru a discredita emoționalul în antrenarea
intelectului poate fi marea similaritate dintre evaluare și credință.
Aceasta este atât de semnificativă încât este vorba de două specii
ale aceluiași gen. care poate fi numit „poziționalitate”. Se pare că
diferențele dintre ele pot fi expuse prin discutarea exemplelor, pe
dc o parte, și folosirea curentă a limbajului, pe de altă parte.
Aceasta ne poate conduce spre vederea în mod reflexiv a
problemelor la care se referă. Uneori, există diferențe care par de
esență, dar care, printr-o reflecție mai apropiată, se revelează a fi
numai diferențe de accentuare.
Este destul de evident că credința se aseamănă
sentimentului referitor la ceea ce e pozitiv, negativ sau neutru. De
fapt în engleza curentă, „credem” (believe) propoziții și „credem
|05 CAPITOL UL IV A VOI. A EVALUA, A CREDE

jn’· obiecte. Cu excepția menționării faptului că a crede propoziții,

care sunt relaționale lingvistic cu experiența indirectă, poate fi de
fapt o credință indirectă în obiectul semnificat de propoziție, ne
voin limita aici la considerarea cazului în care credem în obiecte.
Vorbind în mod pozitiv, așadar, credem în obiecte. Forma
negativă este lipsa credinței în ele. Cea din urmă - și, de asemenea,
un sinonim, „îndoiala'’ - poate fi înțeleasă atât în sens larg, cât și în
sens restrâns. în sens larg, înseamnă toate formele de credință altele
decât credința pozitivă. Credința neutră, la fel ca și cea negativă, nu
trebuie distinsă și avem nevoie de mai multe nume specifice pentru
ele. ..Lipsa dc credință în” ele poate fi un sinonim pentru „credința
negativă în”, iar „suspendarea judecății” poate fi sinonimă pentru
„credința neutră în”. Finalmente, din moment ce este nevoie de o
expresie generică și din moment ce este o convenție să folosim
nume într-o modalitate pozitivă pentru a exprima, de asemenea,
semnificația mai amplă, „credința” va fi folosită ca titlu pentru
aceste specii ca întreg, Rareori contextul va ezita să specifice dacă
este exprimată semnificația amplă sau strictă a credinței și într-un
astfel de caz poate fi folosită „credința pozitivă” (Dacă scriitorul de
față este capabil de a îndeplini aceste idealuri lingvistice este ceva
ce poate fi judecat de student).
Slăbiciunea cuvintelor „credință”, „lipsă de credință”,
..credința neutră” etc. constă în absența unui modificator cognitiv.
Uneori, substantivul „credință” poate fi folosit ca un adjectiv, prin
simpla adăugare a unei prepoziții, de exemplu, „caractere de
credință”. Așadar, se poate spune și „proces de credință”, „obiect
de credință” etc., dacă aceste expresii nu ar fi atât de complicate.
Luvântul folosit de tradiția fenomenologică este „doxa” care
provine, de asemenea, din greaca veche și poate fi tradus in chip
artificial ca fiind ceva „care poate fi crezut”.
Introducerea cuvântului „doxa” poate duce de la o
chestiune de terminologie la una de substanță. Există o tradiție
majoră a gândirii în care credința („doxa" în greaca veche) este
opusă cunoașterii („eptsleme”). Dar, deoarece cunoașterea este
considerată credința justificată, așa cum este în acest text, atunci ea
es,c o specie de credință în sensul larg al cuvântului și ceea ce este
CAPITOLUL IV. Λ VOI, A EVALUA. A CREDE I OH

numit din punct de vedere tradițional „doxa” echivalează cu

credința nejustificată. Un mod în care ne putem aminti că credința
este ceva care poate fi justificat este să folosim „cunoașterea” ca
nume generic pentru toate tipurile de credință, la fel cum
„evaluarea” acoperă toate tipurile de evaluare. O altă diagramă
poate arăta aceasta. în figura 4.3, inițialele „J” și „NJ” semnifică
credința justificată și nejustificată.
Dacă credința este la fel ca și evaluarea in ceea ce privește
modalitatea (pozitivă, negativă sau neutră), pare totuși diferită,
pentru că „certitudinea”, „incertitudinea”, și „presupunerea” sau
„probabilitatea” par a desemna variații specifice ale credinței (și.
pentru această chestiune, lipsa de credință) și/sau ale obiectelor așa
cum sunt ele crezute. Putem spune „Sunt destul de sigur că mi-am
lăsat cheile pe masă”, „Probabil că Rafael a lăsat suficient
combustibil în mașină ca să pot ajunge acasă” etc. Observând în
mod reflexiv procesele intentive într-un astfel de caz și distingând
componentele credinței, putem găsi o diferență care poate fi
exprimată în termeni noi, precum aceea între „ferm” și „fragil”.
Este posibil să folosim acești calificatori, atât pentru evaluare, cât și
pentru cunoaștere?

Figura 4.3

cunoaștere sau credință (în sens larg)

încrederea (în sens restrâns) lipsa de încredere sau îndoiala

sau credința pozitivă (în sens larg)

credința neutră ' credință negativă

sau suspendarea judecății sau lipsa credinței

J NJ

O altă diagramă ne poate ajuta la compararea evaluării și

credinței în ceea ce privește fermitatea. Din moment ce putem
crede în mod evident la fel cum putem evalua lucrurile prezente,
107 CAPITOLUL IV A VOI, A EVALUA, A CREDE

trecute și viitoare, putem omite acea dimensiune din diagramă.

Rezultatul clasificării mixte referitor ta modalitate este reflectat
așadar în figura 4.4. Semnele matematice „plus” și „minus” pot sta
pentru modalitățile pozitive și negative, în timp ce modalitatea
neutră poate fi semnificată printr-un zero. Acestea sunt familiare,
dar fermitatea (adică ,,Γ) și lipsa de siguranță (adică „s”) pot cere o
examinare mai atentă.

Figura 4.4

Credința și lipsa de credință, ambele „ferme” și „nesigure”,

sunt probabil cel mai simplu de găsit în mod reflexiv. în mod
normal, le numim „certitudine” și „incertitudine”. Reflectând
asupra acestora mai îndeaproape, putem recunoaște că există grade
de incertitudine specifice și, în general, nesiguranță; există inclusiv
un continuum care are la o extremă fermitatea. Și ar putea chiar să
existe circumstanțe în care o credință (sau o lipsă de credință) este
de neclintit. Deci, credința noastră poate fi mai mult sau mai puțin
iermâ. precum poate fi pe deplin completă, sigură sau fermă. Cu
alte cuvinte, specifice cunoașterii, putem afirma că suntem „mai
mult sau mai puțin” siguri că ceva este sau nu este așa sau altfel sau
*1,T1 putea spune foarte bine că suntem „siguri” sau destul de siguri
că ceva este sau nu este. Dar nu există grade de credință neutre. Cu
alte cuvinte, îndoiala, în sensul său restrâns, nu posedă grade,
^utralitatea nu este pozitivă și nici negativă. Linia de mijloc din
*'gura 4.4 are ca extreme fermitatea pozitivă și negativă și
neutralitatea în centru.
CAPITOLUL IV. A VOI, A EVALUA. A CREDE 108

Figura 4.4 este în parte construită pentru a arăta ca același

lucru e valabil și pentru evaluare, unde plăcerea este ca și credința,
iar lipsa plăcerii e la fel ca lipsa de credință, cu fermitatea și lipsa
de siguranță la nivelul ambelor, dar tară niciun grad de apatie sau
indiferență. Așadar. în timp ce părea că distincția ferm-lipsit de
siguranță era specifică credinței, aceasta este valabilă și pentru
evaluare. Poate să ne placă sau să ne displacă în mod ferm, la fel
cum există și grade diferite de stabilitate. „A lua o decizie” se
referă adesea la un proces în care o evaluare și o credință slabe sunt
înlocuite cu poziții ferme.
Finalmente, ne putem întreba dacă distincția între
intentivitatea focală și cea globală (care a fost folosită pentru a
distinge evaluările în sentimente și stări de spirit) se aplică și
credinței, și, în acest caz, dacă este posibil să existe modalități
simultane contrastante în acest tip de poziționalitate. în acest caz, ar
exista o credință în lume pozitivă în mod constant și globală, iar
îndoielile neutre sau lipsa de credință s-ar afla in obiectele focale
aflate în prim-plan, care se află în contrast cu fundalul global. Și,
într-adevăr, asta se întâmplă. Așadar, apare nevoia pentru termenii
generici sub care să se integreze contrastul sentiment-stare de spirit
și echivalentul său pentru cunoaștere. Poate că distincția „operație”-
„atitudine" poate funcționa în acest sens. Atunci ar fi vorba despre
atitudini și operații ale cunoașterii, precum și evaluative.

§3. Voință, dorință și acțiune

Sunt lucrurile voliționale paralele cu lucrurile evaluative și
cognitive de tip doxa, cel puțin în raporturile menționate? în cel
puțin un raport nu sunt, și anume acolo unde intervine
teinporalitatea obiectului intenționat în voința, străduința sau
acțiunea avute în vedere. Mai întâi de toate, obiectul volițional
imediat trebuie să fie în timp, iar obiectele imediate ale credinței și
valorii pot fi ori temporale, ori atemporale. Cu alte cuvinte, obiectul
voinței trebuie să fie real, în timp ce obiectele celorlalte tipuri de
poziționalitate pot fi ideale (atemporale) sau reale (temporale). în al
|0‘> CAPITOLUL IV A VOI, A EVALUA, A CREDE

doilea rând, obiectele imediate ale dorinței (willing) trebuie sa fie în

viitorul său. Cu alte cuvinte, nu putem dori nici obiecte din prezent,
nici obiecte din trecut. Ne putem dori ca un lucru perceput acum să
fie reamintit într-un timp viitor, dar în acel caz. amintirea noastră
viitoare este obiectul imediat al dorinței, iar cel perceput in prezent
este doar un obiect mediat al dorinței.
în multe alte raporturi, totuși, paralelismul rămâne. înainte
de a încerca să vedem acest lucru, avem nevoie, ca de obicei, să ne
organizăm terminologia. Cuvântul „voință” (volition) poate avea
virtutea unui titlu generic, dar „dorința” (willing) și „doritul” (the
willed) sunt valoroase pentru a descrie componentele modului în
care sunt date obiectele și, de asemenea, obiectele care sunt
implicate. Din moment ce ultimele cuvinte suferă de dezavantajul
lipsei termenilor modificatori ai cunoașterii, putem reveni la
termenul „volitional” care să joace acest rol. Lotuși, având în
vedere că formațiunile lingvistice bazate pe „voință” înseamnă
voluntar, ca fiind opus involuntarului, adică procese intentive sau
obiecte dorite „intenționat” ca fiind opuse celor dorite „prin
accident” sau „prin constrângere” - și presupun, de asemenea,
implicarea ca opusă obișnuitului (având in vedere că o mare parte a
voinței este obișnuită), ele pot li greșit înțelese în anumite contexte.
Și poate fi dificil de amintit că atât involuntarul, cât și voluntarul
sunt voliționale.
Recursul la cel de al treilea cuvânt, „acțiune", care, precum
„dorința”, poate fi folosit pentru a exprima concepte ale dorinței
Pozitive și negative prin adăugarea particulelor „pentru” și
„împotrivă” - poate fi folositor: spunând, „obiectul acțiunii” (sau al
„voinței”) facem referire la ceva mai extins decât referirea la „ceea ce
dorit”, dar este mai clar și poate chiar mai puțin stângace decât
expresia din urmă. „Acțiunea” are tendința de a conota includerea
mișcării somatice (sau corporale), incluzând devenirea sau stagnarea.
ad*că „stagnarea” sau „permanența”, printre alte specii de mișcare,
chiar dacă nu toate acțiunile voliționale implică în mod necesar
ni|Șcări somatice distincte, cum se întâmplă, de exemplu, când
Opunem un anumit efort să ne amintim ceva. „Voința”, „dorința” și
”acțiunea” au avantajele și dezavantajele lor și vor fi toate folosite.
CAPITOLUL IV. A VOI, A EVALUA, A CREDE 110

Răspunsurile propuse la întrebările terminologice privitoare

atât la modalități, cât și la fermitatea voinței pot fi acum
reprezentate printr-o diagramă (vezi figura 4.5).

Figura 4,5

Voință sau acțiune

a dori pentru a dori împotrivă

hotărâre ezitare „-â/ie" ezitare hotărâre

sau
non-intcrvenție

Studentul poate să aibă mici dificultăți în găsirea cazurilor

relaționale cu figura 4.5, în care voința este pozitivă și negativă și,
in acest sens, fermă sau lipsită de siguranță într-un oarecare grad
sau, pentru a folosi cuvintele voliționale specifice, „hotărâtă” sau
„ezitantă” în fiecare modalitate. Expresiile „voință negativă” și
„voință pozitivă” sunt la îndemână și pot II rezervate pentru
modalitățile ferme ale poziționării volitive. O altă expresie pentru
fermitatea pozițională este „starea de decizie”, care poate fi folosită
mai mult pentru operații decât pentru atitudini. Un alt nume pentru
ezitare este „indecizia” sau „starea de indecizie”, cu excepția
faptului că ultima expresie poate fi rezervată mai bine pentru un
proces volitional mai de durată, pentru o atitudine sau o trăsătură de
caracter. Cu alte cuvinte, procesele volitive poziționate în mod
volitiv nu doar că pot să fie ferme sau lipsite de stabilitate într-un
oarecare grad, fie că este într-o modalitate pozitivă sau negativă,
dar ele sunt precum sentimentele și stările de spirit în
exemplificarea contrastului dintre atitudine și operație.
Cele mai dificile cazuri de găsit prin intermediul
observației reflexive sunt probabil cele ale voinței neutre, care
poate fi, de asemenea, caracterizată ca „non-intervențic” sau
..abulie", conform vechiului cuvânt grecesc ,j.iboulia”, Dar să
presupunem că avem doi prieteni care intră în conflict unul cu
celălalt șt fiecare dintre ei apelează la noi pentru a le lua partea.
Ill CAPITOLUL IV. A VOI, A EVALUA, A CREDE

Experiența înverșunărilor ne-a învățat nu numai că ei vor redeveni

prieteni mai târziu, dar și că acela căruia ne opunem poate aprecia
gestul înlr-un mod mai puțin adecvat Cel mai înțelept curs al
acțiunii ar fi în acest caz să nu luăm partea niciunuia dintre ei, să nu
acționăm nici pentru, și nici împotriva vreunuia dintre ei, adică să
rămânem neutri. Aceasta merită o analiză mai apropiată. Este clar
că dorim ceva pozitiv ca finalitate în acest caz, adică relații de
prietenie cu ambii prieteni. Neutralitatea este, așadar, folosită ca
mijloc pozitiv, dar este în același timp neutră în mod intrinsec.
Deci, ea însăși este ceva dorit, adică dorim în mod pozitiv să fim
neutri din punct de vedere volitiv. Este posibil, de asemenea, să
confundăm dorința pozitivă și această dorință 'neutră care este
dorită în mod pozitiv, în special din momentul în care manifestarea
dorinței de neutralitate trebuie să continue pentru o vreme și poate
așadar deveni evident anterioară dorinței neutre care este dorită.
Dar o reflecție minuțioasă și atentă în memorie le va putea distinge.

Figura 4.6
a crede a evalua a dori
a crede
a evalua
a dori

„Compunerea” evidentă în cazul doririi dorinței, care

tocmai a fost analizat, este valabilă și în alte cazuri pure și mixte.
Sunt date nouă posibilități în figura 4.6. Aceasta implică
compoziția numai la primul grad. Evaluarea dorinței de credință
este posibilă (anumiți oameni religioși, de exemplu, o fac), și este o
compoziție de gradul trei. Nu există limite în principiu pentru
gradul de compoziție al poziționalității, dar rareori se extinde
dincolo dc cele trei grade, inclusiv atunci când intervine mai mult
de un flux intentiv. Compunerea nu este limitată la un singur flux și
n*ci la o specie anumită de viețuitoare, de exemplu modul în care
camele nostru se străduie să-i muște pe intruși.
CAPITOLUL IV. Λ VOI. A EVALUA, A CREDE 1Î2

In ceea ce a fost spus mai sus este implicat faptul că dorința

este intentivă. Pot fi divizate dorințele între acelea care sunt globale
și acelea care sunt focale, așa precum pot fi sentimentele și stările
de spirit, precum și atitudinile și operațiile? Este clar că va fi
posibil dacă ar putea exista o dorință focală într-o modalitate în
același timp în care într-o alta există o dorință globală. Să
presupunem, de exemplu, că suntem constructori care zidesc o
casă. Ceea ce dorim ca scop este casa construită. Această dorință
globală poate continua în fundal de câteva săptămâni sau luni. In
timp ce persistăm în acea dorință globală, putem dori să demolam o
parte care nu ne satisface. Obiectul total care este dorit în mod
pozitiv, adică zidirea casei, este în fundalul părții față de care avem
o dorință focală negativă. Dorința globală în acest caz durează, de
asemenea, mai mult decât dorința focală negativă. Faptul că
atitudinea este intentivă spre scopul ei și că operația este intentivă
spre mijloace care sunt în acest caz adevărate este irelevant pentru
întrebările referitoare la faptul că distincția operație-atitudine c
valabilă pentru acțiune și dacă globalul și focalul pot surveni
simultan în modalități opuse. Un caz clar stabilește trei posibilități.
Obiectul imediat al dorinței nu doar că se află în timp, ci
este întotdeauna și în viitor. Putem continua acum să analizăm dacă
poate exista intentivitate volitivă înspre „obiectele viitoare”
reciproc incompatibile. De exemplu, putem decide dacă mergem la
munte sau la plajă, dar nu putem să mergem în vacanță in ambele
locuri în același timp. Aici includem decizia în sfera voinței;
pretenția generală este că nu se poate decide sau nu se pot alege
simultan finalități contrare.
In plus, obiectele acțiunilor noastre pot să existe sau nu.
Dacă lăsăm la o parte neutralitatea volitivă, putem califica acțiunile
ca fiind „preventive” sau „creative” cu referire la obiectele care nu
sunt existențe actuale (dar care sunt crezute a fi posibile) și
„protective” sau „distructive” în ceea ce privește obiectele care sunt
actuale. Aceste expresii pot fi înțelese ca semnificând obiecte
integrale, și expresii precum „schimbare” și „influență” pot fi
atunci rezervate pentru cazurile în care doar părți ale obiectelor
sunt dorite în mod pozitiv, negativ, sau in ambele moduri.
113 CAPITOLUL IV. A VOL A EVALUA, A CREDE

O altă diferență la care s-a făcut aluzie deja este evidentă în

mod particular cu privire la procesele volitive, dar este valabilă și
pentru cogniție și valoare. Aceasta poate fi exprimată ca distincție
între procesele ..automatice”, „habituale” și „operaționale”. Aceste
diferențe sunt mai ușor observabile în mod reflexiv în relație cu eul
uman, care abia dacă au fost menționate până acum (cf. capitolului
3). Eul este în mod intern transcendent în fluxul imanenței mai
mult sau mai puțin precum un arbore este transcendent în mod
extern, dar, ca să spunem așa, într-o direcție diferită. Nu este
întotdeauna ușor să distingi eul fluxului intentiv într-o minte, și o
parte a limbajului tehnic utilizat în fenomenologie, la fel ca în
limbajul comun, este confuz în acest sens, par eul cuiva este
observabil în mod diferit de procesele intentive în care este
implicat, care pot fi numite de asemenea „procese de implicare" sau
pur și simplu „operații”. Eul persistă, în timp ce procesele intentive
pe care Ic implică în mod activ sau pasiv (care sunt „acțiuni” și
respectiv „pasivități”) sunt tranzitorii și. în realitate, fluxul său
intentiv trece pe lângă el.
Cel mai ușor mod în care se pot distinge procesele
operaționale, habituale și automatice, este considerarea lor în relație
cu Eul, dar ele pot fi, de asemenea, distinse în relație cu modul în
oare apare obiectul. într-o operație, eul se află implicat, dar el nu
este implicat nici în procesele habituale, nici in cele automatice.
Diferența intre cele din urmă este că eul nu poate fi niciodată
angajat în procesele automatice, care pot fi numite, de asemenea,
«instinctuale”, în măsura în care se poate implica in procese care
erau habituale sau rutine, înainte de a se ocupa de transformarea
operațiilor, chiar dacă odată ce au fost învățate, acestea continuă în
Mod obișnuit fără a avea nevoie de participarea unui cu. De
exemplu, poate că cineva își pune stiloul într-un anumit buzunar
'mediat după ce l-a folosit, dar se poate implica în performarea unui
astfel de proces ca o operație. Persoana in chestiune a fost angajată
ln mod original în operații prin care obiceiul a fost inițial stabilit și
Poate fi din nou angajată în consolidarea, slăbirea sau în
Csființarea acestuia. Dar, în afara abolirii lor, procesele habituale
continuă în mod tipic fără implicare în ele, la fel cum se întâmplă
CAPITOLUL IV. A VOI, A EVALUA, A CREDE 114

cu cele automatice. Faptul că un eu nu este implicat în procesele

habituale (sau, pentru un grup, tradiționale) este separat de
circumstanțele care motivează procesele rutiniere.
Dacă trecem la considerarea apariției obiectului pe scurt,
există obiecte în care se crede în mod predominant, evaluate și
dorite într-o manieră focalizată (astfel de focalizări derivă din
starea experienței asupra căreia se va reflecta mai departe) care sunt
corelative cu operațiile, dar situațiile și obiectele care le compun
sunt crezute, evaluate și dorite într-o manieră habituală și
automatică, ca fundaluri tacite. In conexiune cu aceasta, reflecția
noematică explorează modul în care obiectele date Iară implicare
sunt operaționalizate in mod intentiv. Să presupunem că o carte este
mutată încetul cu încetul până la marginea biroului pe măsură ce
sunt mutate alte obiecte în jur; poate să existe o conștiențâ vagă a
faptului că acea carte se află pe margine, dar nu o observăm cu
adevărat, nu este o preocupare a noastră și nu facem nimic în
legătură cu ea. Deodată, cartea cade de pe marginea biroului. în
acel moment, cineva se poate angaja activ într-o operație
predominant volițională de a prinde cartea înainte ca ea sa lovească
podeaua și, în acest fel. să i se rupă coperta. Și, în sens contrar, ne
putem angaja în a avea un sentiment plăcut în ce privește
aranjamentul ordonat al cărților de pe biroul nostru și mai târziu să
ne sprijinim pe reflecția acestuia în memorie pentru a recunoaște în
ce mod s-au combinat ele în final în fundalul evaluat pozitiv care
susține operațiile noastre cognitive de a studia aranjamentul
biroului nostru. Unele persoane sunt distrase de dezordine și altele
de excesul de ordine!
Chiar dacă procesele automatice sunt extrem de importante
(de exemplu, alte minți sunt întâlnite în mod originar la acest foarte
complex nivel), ele pot fi lăsate la o parte în acest text ca fiind ceva
la care este nevoie să ne întoarcem în cursuri mai avansate. Cât
despre procesele rutiniere sau habituale, acestea sunt destul de
comune. De exemplu, putem conduce printr-o parte familiară a
orașului sau pe autostradă în timp ce purtăm o conversație. Aici,
noi, ca euri, suntem angajați activ in vorbire sau angajați pasiv în
ascultare în timp ce, simultan, este urmărită întreaga situație
115 CAPITOLUL IV. A VOI, A EVALUA, A CREDE

complexă și drumul care ne este familiar, oprim la semnalele de

stop, menținem ritmul traficului etc., totul este rutină. Ar trebui să
survină ceva nefamiliar sau neașteptat, precum un alt șofer care ne
taie brusc calea, ca să abandonăm conversația șî să ne ocupăm în
mod activ de conducerea mașinii.
Precum majoritatea distincțiilor tăcute în acest capitol,
această distincție rămâne nu doar pentru voință și acțiune, ci și
pentru evaluare; de exemplu, preferința pentru înghețata de vanilie
poate fi habituală. la fel ca și credința, de exemplu, în ceva divin. O
altă distincție care va fi discutată mai explicit în capitolul 5 este
aceea dintre „real” și „fictiv”. Nu este oare posibil să simulezi
credința sau lipsa de credință, să simulezi valoarea și lipsa de
valoare, să simulezi acționarea pentru sau împotrivă la fel cum ai
face-o în mod real? Aceste distincții pol fi încrucișate cu cele date
anterior, iar apoi observația reflexivă poale fi utilizată pentru a
descoperi lucruri multi-determinate astfel concepute.
Este necesar să stabilim încă ceva cu referire la această
temă. Analizele precedente tratează specii pure de poziționalitate,
dar ne referim adesea la combinații. De exemplu, „dorința” parc să
numească, cel puțin în limbajul curent, un proces intentiv în care
atât valoarea, cât și dorința sunt proeminente. Sau poate că
predomină una sau alta în funcție de contextul în care este folosit
cuvântul. Apoi, „credința” în sens de „credință religioasă” nu este
pur cognitivă in referința sa, ci include în mod proeminent valoarea
Ș· cel puțin dispoziții de a acționa. Probabil că există mult mai
multe cazuri „impure” decât pure. Chiar dacă nu poate fi menționat
a*ci, poate fi cel puțin menționat că obținerea conceptelor pure
implică un proces de „idealizare”.
Printr-o observație mai precisă se descoperă că toate
procesele intentive. fiecare apariție includ poziționalități de toate
^ele trei tipuri care au fost distinse și analizate anterior. Fără
îndoială că este tipic ca unul sau altul să prevaleze și adesea să
transfere numele său întregului. (Aceasta este analog modului în
care perceperea poate fi numită după tipul de simț, de exemplu,
auzul dar cel care predomină - să spunem, vederea este de
temenea, în mod tacit, auz. atingere etc.). Așadar, acțiunile noastre
CAPITOLUL IV. A VOI, A EVALUA. A CREDE 116

au în ele evaluare și cunoaștere. Dincolo de asta, ele au și un tip sau

altul de experiență, ceea ce le face focale sau globale în
intentivitatea lor. Pentru a analiza fiecare component pozițional, l-am
abstras din celelalte, la fel cum am abstras poziționalitatea din
experiență în acest capitol și vom abstrage experiența din
poziționalitate în capitolul următor, tot în scopuri analitice.

§4. Caracteristici și obiecte culturale

Ar trebui să fie clar până acum că lucrurile observate în
mod reflexiv și descrise în fenomenologie sunt rareori simple. Din
moment ce totalitatea gândurilor nu poate fi exprimată deodată,
expunerea presupune modificări de accent. Cele mai multe din
descrierile anterioare s-au concentrat asupra aparițiilor mai degrabă
decât asupra obiectelor apărute. în plus, pentru fiecare proces
intentiv, reflecția discerne un obiect corelativ așa cum este dat și
plasat sau un obiect așa cum e intenționat sau cum apare în acest
proces. Ne vom orienta acum spre corelatele proceselor poziționale,
în mod generic, este vorba despre „caracteristici poziționale”, dar
acelea constituite în intentivitate sau întâlnite în mod habitual și
tradițional pot fi numite mai specific „caracteristici culturale”.
Acestea nu pot fi ignorate când se practică observația culturală.
Expresia „caracteristică culturală” conotează in parte modul
în care aceste caracteristici sunt întâlnite în mod tipic, așa cum au
fost deja constituite în tradiție și în obiceiuri. Așadar, dacă există un
trunchi dc copac pe care stăm de obicei în timpul plimbărilor noastre
de după-amiază prin pădure, acesta devine un scaun situat intr-un loc
relaxant, căci aceasta este funcția sau utilitatea stabilită pentru noi. In
viața cotidiană și în limbajul curent, multe obiecte sunt numite în
moduri care se referă la caracteristicile lor culturale. După cum s-a
discutat anterior, dacă vrem să considerăm un obiect ca pur și simplu
naturalist și exersăm observația naturalistă asupra lui. trebuie să
lăsăm la o parte astfel dc caracteristici.
Concret, pentru a examina, de exemplu, un diamant ca un
simplu caz dc carbon în formă cristalină, trebuie să neglijăm
 CAPITOLUL IV. Λ VOI. A EVALUA. A CREDE
II?

valoarea și utilitatea pe care o arc la curțile regale din cadrul

diferitelor perioade istorice în anumite societăți ca indicator al
statutului social căruia aparține sau la care aspiră o anumită
persoană. Obiectele au caracteristici culturale pentru noi din toate
timpurile. La fel ca relațiile spațiale pe care obiectele fizicaliste le
posedă întotdeauna, aceste caracteristici se pot schimba uneori
destul de rapid. Ele variază odată cu individul, cu genul și cu
vârsta, cu societatea și clasa socială, cu generația și era istorică etc.
a fluxului intentiv în care sunt date. Poate că această varietate, la
fel ca și alterabilitatca tocmai menționată, sunt un alt motiv pentru
care acestea au tendința de a fi trecute cu vederea sau neglijate.
Dar toate obiectele au caracteristici culturale .pentru noi și ar fi,
așadar, o greșeală să credem că astfel de caracteristici nu sunt
esențiale pentru obiecte, adică ele sunt pur și simplu adăugate și
pot fi retrase și uitate.
Subtilitatea caracteristicilor culturale poate fi. de asemenea,
motivul pentru care lupta este uneori necesară pentru a stabili nume
pentru ele (ceea ce nu reprezintă aceeași problemă cu aceea a
numelor pentru obiectele culturale însele, obiectele care posedă
caracteristici culturale). Un schimb care survine în cazul
caracteristicilor culturale este numit „obiectivare"” De exemplu,
când ne place o mâncare, mâncarea are o valoare pozitivă pentru
noi, dar avem tendința să ne concentrăm asupra alimentelor, asupra
aromei, mirosului, compoziției sale etc, precum și asupra ambianței
Și a companiei. Dacă dorim să vorbim despre valoarea acestui
obiect, putem spune „Această mâncare are o valoare pozitivă
pentru mine”. Dar este mai probabil că spunem „Această mâncare
este bună”. Aceste afirmații solicită concentrarea asupra valorii.
L'oncentrarea poate fi numită obiectivare. Un set dublu de expresii
ne va ajuta să distingem caracteristicile culturale obiectivate de cele
ț-are nu sunt obiectivate. Astfel, în timp ce „valoarea” este folosită
ln ultimul caz, „bunătatea” (și „răutatea”) pot fi folosite în primul
CaA adică pentru valori obiectivate pozitiv (și negativ).
In mod tradițional, cuvântul opus lui „bun” este „rău”. Cel
1,1 urmă cuvânt are conotații morale. De asemenea, a vorbi despre
° mâncare care nu ne place pentru că s-a răcit este ceva excesiv și
CAPITOLUL IV. Λ VOI, Λ EVALUA, A CREDE 118

ciudat. Ar fi mai bine să vorbim despre ea ca fiind „rea”. Aceasta ar

indica faptul că a survenit obiectivarea valorii negative. Mergând
mai departe, dacă substantivizăm aceste adjective, putem vorbi
despre obiecte cu valoare pozitivă ca „bunuri” (sau „lucruri bune”)
și putem vorbi despre obiecte cu valoare negativă ca „rele” sau, mai
puțin ciudat, ca „lucruri rele”. Este dificil sâ spui cum pot fi numite
obiectele neutre din punct de vedere valoric când neutralitatea lor
valorică a fost obiectivată, („lucruri prostești?”). în plus, dacă
acestea sunt indiferente (unde „indiferent” a fost transferat ca
semnificație de la întâlnirea obiectelor la obiectele ca întâlnite),
atunci „starea sa dc indiferență" poate fi obiectivată.
Se poale crede in existența unor obiecte pozitive, negative
sau neutre. Caracteristicile corelative par să nu aibă nume simple în
limba română când obiectivarea nu a fost realizată. Acestea pot fi
numite „stări dc credință", „caracterul de a fi crezut” sau „caracter
de credință”. Acestea pol fi calificate ca pozitive, negative și
neutre. Cu privire la valoare, când valoarea pozitivă este
obiectivată, este numită „bunătate”, opusul său „răutate”, și apoi
este vorba despre „neutralitate valorică”. Analog, un caracter de
credință, când este obiectivau este numit „existență” in
fenomenologia husserliană. cu opusul său numit „inexistență” (sau
„existență negativă”) și „existență neutră”. Obiectele care „există”
sau „sunt existente” pot fi numite „existente”, „existențe”, „ființe”
sau „entități”. Ultima menționată parc preferabilă pentru că și
opusul său, „non-entitatea”, este familiară. Aceasta poate fi luată în
sens restrâns ca „entitate negativă" pentru a fi opusă poate „entității
neutre”. Pentru agnostici, care nu sunt nici te iști, nici ateiști, zeii
sunt entități neutre.
în cele din urmă, obiectele sunt dorințe pozitive, negative
sau neutre. Voința analoagă „valorii” și „caracterului de credință”
poate fi mai bine numită „folosință”, cu termenul alternativ,
„funcție”. „Folosințele” sunt ușor de calificat ca fiind pozitive sau
negative in corelație cu dorințele pozitive și negative. Când le
obiectivăm folosințele, obiectele folositoare au atunci utilități
pozitive sau negative pentru noi și, în opoziție cu aceasta,
„utilitatea" poate denumi folosința neutră. Obiectele care sunt
11? CAPITOLUL IV. A VOI. A EVALUA. A CREDE

lipsite de utilitate sau au o utilitate pozitivă sau negativă pot fi

numite, din rațiuni etimologice, ..ustensile” sau ..utilități”, care par
înrudite, dar care sunt mai bine denumite, în general, „echipament”,
care poate include ..impedimente” sau „facilități” la fel ca
ustensilele și utilitățile ca specii. Și dacă aceste expresii înseamnă
într-un mod excesiv obiecte neînsuflețite sau non-umane, pot fi
introduse cuvintele sociale, precum „dușmani” și „prieteni” sau
„adversari” și „aliați”. (Au „privitorii dc pe margine” neutralitate
practică din această perspectivă?)
Se poate face altă distincție extrem de importantă care se
menține pentru toate cele trei tipuri de poziționalitate unde sunt
avute în vedere obiectele care sunt intenționate. Aceasta este
distincția. în termeni generali, între caracteristicile poziționale sau
culturale „intrinseci” și „extrinseci". „Intrinsec” și „extrinsec” pot
fi reprezentate prin literele lor inițiale in figura 4.7, care include
distincții familiare intre cele trei tipuri de poziționalitate și
modalitățile lor pozitive, negative și neutre. Să nc amintim că
aceasta este o clasificare dc caracteristici culturale mai degrabă
decât a componentelor proceselor poziționale in cadrul aparițiilor.

Figura 4.7

+ - 0

voință i/e i/e i/c

evaluare i/e i/c i/e
cunoaștere i/e i/e i/e

Ceea ce este cel mai familiar aici este diferența între

utilitățile care au ..scopuri" pentru noi și utilitățile pe care Ic au
•.mijloacele”. „Scopul final”, de exemplu, a fi capabil să citești -
care este dorit pentru sine în acest exemplu - poate avea printre
mijloace scara pe care o urcăm pentru a înlocui becul ars cu unul
n°u și folositor. Apoi, când problema este moartea unei vietăți
^ea ce este negativ de exemplu a unei muște sâcâitoare, un
sPray împotriva muștelor este un mijloc negativ folosit pentru acel
CAPITOLUL IV A VOI, A EVALUA. A CREDE 120

scop. Moartea muștei, lotuși, poate fi atât scop, cât și mijloc în

conexiuni diferite. în mod intrinsec intr-un caz și in mod extrinsec
in celălalt (de exemplu, omorârea muștei este un mijloc în scopul
prevenirii răspândirii bolii). Adesea survin lanțuri lungi de
finalități, de exemplu, banii sunt folosiți pentru a cumpăra spray-ul
de muște care este folosit pentru a omori viețuitoarele non-umane
care se luptă pentru a-și găsi hrana în jurul nostru. Folosințele
neutre au fost implicate anterior în analizele din secțiunea a treia
referitoare la cei doi prieteni aflați în conflict.
Valorile pot fi atât intrinseci, cât și extrinseci, lată cazul
unui picior rupt. Doare, experimentăm durerea, și nu ne place
durerea: are valoare negativă; este rea. Fără anestezie, va durea
chiar mai mult pentru o vreme in timp cc extremitățile rupte ale
osului sunt reajustate sau fixate. în plus, piciorul va durea mai puțin
mai târziu - dacă a fost vindecat corect și se va face ..mai bine” -
dacă suportăm acum durerea cea mai puternică. Deci, durerea cea
mai intensă va avea valoare intrinsecă negativă și extrinsec pozitivă
pentru noi în același timp. Cea din urmă este valoarea pe care o arc
în relație cu piciorul care se așteaptă să se vindece mai târziu.
Există valori negative intrinseci și extrinseci ale obiectelor
corelative displacerii noastre față de ele pentru ele însele și pentru
alte obiecte. Poate că există și valori pozitive intrinseci, de
exemplu, valoarea piciorului tocmai vindecat. (Să ne amintim că
durerea nu este o valoare, ci o proprietate sensibilă, extinsă în mod
special și localizată: nu este o valoare, dar are valoare, și cel mai
adesea nu este una bună, ci una rea).
Pe baza a ceea cc a fost deja spus, putem să ne întrebăm
dacă există o „existență” intrinsecă a obiectelor Pentru persoanele
religioase care cred că creația depinde de un Creator. Creatorul
există pentru propriul său drept iar creația sa există în relație cu El.
Se crede în anumite obiecte în funcție de ele însele și se crede în
restul obiectelor pe baza credinței în alte obiecte și în acestea din
urmă se crede în funcție de ele însele. Aceasta se întâmplă adesea
pe baza experienței indirecte și la fel ca în cazul scopurilor și
mijloacelor, sunt posibile și aici lanțurile lungi.
121 CAPITOLUL IV A VOI, A EVALUA, A CREDE

în final, acolo unde este vorba de poziționalitate, să ne

amintim și de distincția dintre real și fictiv. Putem fi înclinați să
credem că aceasta este valabil doar pentru experiență și poate chiar și
pentru percepția vizuală, dar analizele reflexive arată nu doar că poate
exista auz fictiv sau chiar și atingere fictivă, dar poate fi și credință,
valoare și dorință fictive. Aceasta înseamnă că se poate simula
credința în ceva, se poate simula faptul că placi pe cineva, și chiar
faptul de a face ceva, ultima menționată incluzând ceea ce fac actorii
atunci când joacă. Aparițiile de orice fel pot fi atât reale, cât și fictive.

Exerciții
1. în reflecțiile voastre, ce anume ați observat că nu este
nici (a) experiența de un anumit tip. (b) poziționalitate de un anumit
tip. sau (c) ambele, sau (d) un obiect, sau (e) subiectul apariției?
2. Care sunt similaritățilc și diferențele dintre anxietate și
pesimism, compătimire și admirație?
3. folosim uneori cuvinte care provin din sfera auzului în
formă metaforică pentru a desemna caracteristicile valorii
obiectelor? Dacă este așa, dați câteva exemple, folosim și muzica?
4. Cum ați descrie „ambivalența"? Este vorba despre un
sentiment care ezită între negativ și pozitiv? Este vorba de un caz
de neutralitate valorică?
5. Există procese similare ambivalenței, așa cum ați
descris-o, în sferele credinței și voinței?
6. Cărei zone temporale (adică prezent, trecut și viitor)
aparține, dacă aparține vreuneia, obiectul „fascinației"?
7. Vă puteți gândi la un caz în care ați avut simultan un
^niiment negativ orientat spre ceva intr-o situație care era în mod
global apărută într-o stare de spirit pozitivă? Ce se întâmplă in caz
opus?
8. Puteți crede in ceva pe care l-ați inventat? Puteți valora
ceva inventat? Puteți da un exemplu în care ați folosit obiectele
lctive ale altcuiva ca mijloace în scopul de a a-l influența?
9. Cum ai descrie, folosind cei mai tehnici termeni ai
CAPH OLUL IV Λ VOI. A EVALUA, A CREDE 122

acestui capitol, la ce ne referim de obicei când spunem că cineva

„nu a fost capabil să ia o decizie”?
10. Este diferența invocată dintre sentiment și stare de
spirit și. mai general, intre atitudine și operație - o diferență de
gen, sau este vorba de extremele unui continuum? Dacă ar fi
aceasta din urmă, ar trebui sa fiți capabili să desemnați cazuri în
sferele credinței, valorii și dorinței care se află la limita dintre
tranzitoriu și focal, între durată și global? Pot să existe cazuri
globale tranzitorii și cazuri focale de durată?
11. Construiți două diagrame adiționale similare celor din
figura 4.3, dar pentru cunoaștere și voință, și listați procesele
intentive și obiectele intenționate care se adaptează la celulele
diagramelor voastre, extrase probabil din acest capitol, dar luate în
considerare prin propriile lor reflecții.
12 Selectați trei animale de diferite specii și două obiecte
neînsuflețite, unul artificial și unul care nu e artificial și apoi
realizați două descrieri scurte ale fiecăruia dintre ele. unul in
termeni de accentuare a caracteristicilor culturale, și unul în
termenii determinați!lor lor naturaliste.
13. Ce au în comun bucuria și tristețea și cum diferă ele in
analizele voastre?
14 Există durere fără o valoare negativă intrinsecă? Este
amarul din sfera simțului gustativ o durere?
 Capitolul V
EXPERIENȚA (.Experiencing)

Acest capitol este bazat de asemenea pe abstractizare.

Lucrurile concrete analizate în mod reflexiv în fenomenologie sunt
întotdeauna procese intentive, euri și obiecte așa cum sunt
intenționate, așa cum sunt date și poziționate, adică așa cum apar.
Acum, totuși. în mod provizoriu, neglijăm componentele
poziționale și modul în care apar obiectele pozițional, aspecte pe
care s-a pus accentul în capitolul 4, pentru a investiga ceea ce este
în general numit „experiență", care are mai multe specii și
subspecii. Figura 4.1 de la începutul capitolului anterior reprezintă
scria completă a acestor procese și a obiectelor componente
corelative lor. Prima divizare din cadrul experienței este intre
experiența „directă" și „indirectă”.
Experiența directă și indirectă pot fi descrise separat; din
moment ce experiența indirectă presupune și include experiența
directă și din moment ce pare mai înțelept să trecem de la simplu la
complex, la fel cum trecem de la întemeiere la întemeiat (cel puțin
acolo unde fondatul este contingent), vom avea în vedere mai întâi
experiența directă. Totuși, chiar dacă fenomenologii din trecut
aveau tendința de a neglija experiența indirectă, aici va primi
atenția relativ amplă pe care o merită.

§ 1. Experiența directă
A avea experiența ca temă nu este atât de dificil pe cât se
P°atc imagina, cu excepția faptului că și componentele credinței
trebuie lăsate la o parte, este vorba despre o intentivitate destul de
similară perspectivei naturaliste, în care în această eră a naturalismului
mai mulți dintre noi au fost deja instruiți dinainte de a ajunge la
diversitate. în mod asemănător, nu putem să nu luăm în considerare
CAPITOLUL V. EXPERIENȚA 124

modul în care sunt reprezentate obiectele și să ne concentrăm m

schimb asupra nudului direct în care sunt date. Experiența directă are
mai multe specii ușor de distins prin referința la obiectele spre care se
îndreaptă Așadar, discuția despre obiectele experienței directe o va
preceda pe aceea a tipurilor experienței directe.
Prima diviziune printre obiectele experienței este între
„obiecte reale” și „obiecte ideale”. Obiectele ideale sunt lucruri
precum numerele și înțelesurile sau semnificațiile cuvintelor; ele
includ de asemenea și „eide-le”, care vor fi discutate în capitolul 6.
Experiența directă a obiectelor reale va fi suficientă deocamdată.
Spre deosebire de obiectele ideale, obiectele reale se află în timp.
Obiectele fizice, care sunt obiecte reale (dar nu singurul tip de
obiecte reale) sunt „între”, „sub”, „lângă”, „departe de” și
relaționale „spațial” in alte moduri cu alte obiecte fizice, precum
„în același timp cu” și imediat sau mediat „înainte” și „după” unele
față de altele „în mod temporal”. Eroarea numită „fizicalism”
constă în credința că există doar obiecte fizice, ceea ce înseamnă
că printre alte lucruri, doar în cele observabile în mod senzorial în
relații spațiale, temporale și cauzale se crede în mod justificat. Cu
siguranță astfel de obiecte nu sunt singurele obiecte existente in
mod efectiv sau posibil. Sau sunt procesele intenlive lucruri fizice?
Dacă admitem că putem distinge sigur între obiecte reale
însuflețite și neînsuflețite, putem recunoaște că ambele sunt până la un
anumit punct fizice, în timp ce unele din ele — adică cele însuflețite,
adică animalele - au componente mentale și psihice, precum și fizice.
Componentele psihice ale animalelor includ fluxurile lor intenlive și
eurile lor, atunci când le au, cum este cel puțin cazul ființelor umane.
Putem vorbi aici, de asemenea, despre „psihicuri”. Grupurile de
animale, indiferent de specii, sunt cel mai bine numite „grupuri
sociale”. Acest lucru a fost văzut în capitolul anterior.
Dacă cineva este înclinat spre fizicalism, i se va părea
ciudat că psihicurile nu sunt formate sau corelate în mod spațial, că
ele nu sunt observabile senzorial și că nu sunt localizate spațial în
mod imediat. Așadar. în timp ce lingura se află în cafea, care este
localizată în ceașca de cafea, mândria și anxietatea nu sunt
localizate în mod observabil în pieptul nostru. Poeții care spun asta
nu o spun în mod literal. I'ără îndoială că inimile noastre care bat și
 CAPITOLUL V EXPERIENȚA

plămânii noștri care respiră sunt localizați acolo în mod observabil,

poate că mândria și anxietatea au efecte distincte asupra acestor
organe din pieptul nostru - și adesea confundăm evenimentele cu
efectele și cauzele lor dar nu „vedem” în mod literal stările
noastre de spirit așa cum vedem în mod literal peretele, cu ochii
adică. în observația de sine, fluxurile propriului nostru psihic sunt
intr-adevăr observabile în mod direct, dar într-un mod non-
senzorial (reflecția asupra altora este un tip de experiență indirectă
discutată anterior în secțiunea a doua).
După cum am observat, procesele psihice sunt relaționale
cauzal și temporal cu lucrurile fizice pe care le numim corpurile
noastre și sunt relaționale în mod indirect cu obiectele din jurul
nostru, unele cu altele înăuntrul și între psihicuri. Dă exemplu, când
sună un clopot, există unde sonore emanate de acea sursă de sunet
cu o viteză mare și care afectează organele noastre auditive și ne
cauzează auzirea sunetului emis de clopot. în acest caz, putem
observa in manieră imediată, care este percepută într-un mod
auditiv, că auzul are loc efectiv în același timp în care au loc
emiterea calităților sonore ale clopotului, atât a celor silențioase, cât
și a celorlalte. Relațiile cauzale dintre vibrația clopotului,
condensările și refracțiile aerului, mișcările micilor oscioare din
interiorul urechii ș.a.m.d. sunt observabile într-o manieră mai puțin
imediată, dar sunt totuși observabile în principiu prin echipamentul
Științific adecvat, iar anumite relații de acest tip sunt observabile
chiar în mod senzorial.
în virtutea relațiilor temporale și cauzale pe care le au cu
obiectele fizice și în afara corpurilor noastre, psihicurile sunt părți
ale naturii. Ele sunt părți ale obiectelor naturaliste. Relațiile spațiale
PE care le cere fizicalismul nu pot fi observate înăuntrul sau între
psihicurile noastre sau între ele și somatismele cu care se
fclaționează imediat în mod cauzal. Ar li un prejudiciu să credem
că astfel de relații spațiale sunt totuși acolo, chiar dacă, în principiu,
v'le nu sunt observabile. Psihicul nu este în cadrul somatismelor așa
tUrn o haină se află în dulap. Dar, a fi în timp este suficient pentru a
face psihicurile reale, adică părți ale realității, așa cum cuvântul
’Tcalitate” este folosit în acest text. Mai specific, acestea sunt părți
al'-' naturii din cauza relațiilor cauzale și temporale pe care le au cu
CAPITOLUL V. EXPERIENȚA 126

obiectele naturaliste neînsuflețite, adică obiecte fizice. O diagramă

poate fi acum folositoare (vedeți figura 5.1):

Figura 5.1

Tipuri de obiecte Relații esențiale

l. Obiecte ideale
Π. Obiecte reale temporale
A. Culturale
B. Naturalistice cauzale & temporale
1. Psihice „motivaționale” & temporale
2. Fizice spațiale, temporale & cauzale

figura 5.1 merge dincolo de ceea cc a fost spus până acum.

După cum am menționat, obiectele ideale vor fi luate în considerare
mai târziu. în diagramă s-au lăsat locuri libere pentru obiectele
culturale de bază. Interesul constă aici în obiectele reale ale
experienței cu caracteristicile lor culturale lăsate deoparte, liste
vorba, așadar, despre un interes față de obiectele naturaliste și
natură sau față de lumea naturală. înăuntrul lumii naturale,
„obiectele psihice”, adică procesele psihice (și. de asemenea,
eurile) observabile in mod direct prin observația de sine și
observabile indirect prin reflecția asupra altora sunt cauzale șî
temporale și, bineînțeles, intentive. în opoziție cu o noțiune de
cauzare legată de știința naturalistă a matematicii, fenomenologii se
referă adesea la cauzarea observabilă reflexivă între procesele
intentive. precum „motivația”. Așadar, se poate spune că percepția
unui flux de aer rece a motivat acțiunea de închidere a geamului.
Dar această motivație etiologică este totuși cauzare între procesele
intentive ale percepției și ale dorinței, analog modului în care
situația focului ce încălzește oala și apa care fierbe în oală este o
chestiune de relaționare cauzală între obiecte fizice.
Pentru că se alia în timp, realitățile - între care le includem
pe cele psihice deopotrivă cu cele fizice - pot fi găsite în prezent,
trecut și viitor. Aceasta include modul în care pot să fie ele
percepute, rememorate sau anticipate prin observația de sine. în timp
127 CAPITOLUL V EXPERIENȚA

ce ne percepem prânzul, de exemplu, ne putem aminti micul dejiin și

putem anticipa cina. Dacă ne limităm doar la percepție, la mâncare și
farfurii, la masă etc., lucrurile pe care le percepem sunt în mod
fundamental obiecte fizice. După cum putem recunoaște, dacă
reflectăm, sunt implicate și percepția vizuală și percepția gustativă a
hranei, care pot fi însoțite de plăcerea gustului, dar aici sunt abstrase
vederea și plăcerea și orizontul și gustul evaluat. Hrana, percepția
alimentului într-o manieră non-reflexivă și chiar reflectarea asupra
percepției ca fiind îndreptată spre hrană și hrana așa cum este
percepută pot fi observate din punctul de vedere al reflecției asupra
reflecției, pc care am descris-o anterior. Chiar dacă pot începe în
momente diferite, odată ce au început toate, ele pot continua in
același timp, ceea ce poate fi numit, în acest caz, „vremea prânzului”.
In timpul prânzului ne putem aminti de micul dejun. Este
vorba de micul dejun așa cum a fost perceput în acea dimineață,
împreună cu micul dejun, perceput mai devreme, se desfășoară
procesul de percepere care a avut loc, de asemenea, în această
dimineață, la micul dejun, pe care ni-l putem aminti și putem reflecta
într-adevăr asupra lui în memorie. In mod similar, în așteptarea cinei,
o anticipăm așa cum o vom percepe în această seară și putem să
observăm deopotrivă percepția anticipată ca anticipată să continue pe
parcursul cinei. Și. pe lângă procesele de percepție prezente, trecute
și viitoare și hrana care este, a fost sau va li percepută și asupra
căreia putem reflecta, se mai adaugă și cele trei momente de hrănirc.
mișcările somatice ale mâncatului în care mâncarea este, a fost sau
va fi dusă spre gurile noastre, mestecată și înghițită. (Continuăm să
neglijam prezentul, trecutul și viitorul plăcerii sau al indiferenței față
de mâncare, precum și dorințele care provoacă acțiunile mișcărilor
somatice.) Mult mai multe lucruri sunt implicate în ceva atât de
cotidian cum este mâncatul, dar acestea sunt unele din cele mai
uȘOare trăsături de observat.
Rememorarea și anticiparea au loc în prezent și au obiecte
Care se află în trecut și, respectiv, în viitor. Dacă, din anumite
Motive, trebuie sa trecem peste cină când vine seara, aceasta nu
afectează nici faptul că o anticipare a ei a avut loc în timpul
Prânzului sau faptul că ceea ce am anticipat include vederea și
gustarea cinei. Cu alte cuvinte, prânzul din fața noastră există în
CAPITOLUL V EXPERIENȚA 128

prezent, micul nostru dejun a existat înainte in prezent, dar cina

rămâne tot în viitor și nu există ca act în prezent. Totuși, este ceva
anticipat. Nu putem oare să ne amintim că ceva ce era anticipat a
devenit sau nu actual?
Este important acum să recunoaștem că nu există nicio
imagine și nicio reprezentare intre experiența rememorativă și cea
anticipați vă și obiectele rememorate și anticipate. Din moment ce
atât de mulți gânditori anteriori au înțeles asta greșit, merită o
atenție mai mare. Putem să nu fim capabili să ne amintim clar
nașterea noastră, dar putem să ne amintim în mod clar evenimente
ale copilăriei timpurii. Și putem anticipa timpuri ale viitorului
nostru până la moartea noastră. Unii oameni au anticipări
referitoare la fluxul lor intentiv de după moarte și, bineînțeles, unit
afirmă că au amintiri din timpuri anterioare nașterii lor. Aceasta
este o problemă subtilă care scapă ambiției acestui text, adică dacă
am putea experimenta propriile noastre procese psihice înainte și
după durata dintre naștere și moarte. încă o dată, ideca principală
este că rememorarea și anticiparea sunt experiențe directe: ceea ce
ne amintim este micul dejun însuși, nu o reprezentare a lui. Cu alte
cuvinte, nu există reprezentări generale între experiențe și obiectele
lor. Dacă ar fi, observația reflexivă ar descoperi-o, după cum vom
vedea in secțiunea a doua.
Perceperea hranei din farfuria de pe masa din față noastră
în timp ce luăm prânzul nu implică nici ea reprezentări. Vederea
observată în mod reflexiv continuă, obiectul său este hrana și nu
există niciun fel de imagine intermediară. Să presupunem că ne
ridicăm privirea și ne uităm la peretele aliat la celălalt capăt al
camerei. Să presupunem că o ridicăm apoi mai departe și privim
afară pe geam înspre norii de pe cer. Dezvăluie observația reflexivă
o imagine între vedere, peretele îndepărtat, norii și apoi cerul ca
obiecte văzute?
Procesele intentive sau aparițiile sunt lucruri remarcabile.
Pe de o parte, nu sunt ele însele localizate în mod direct în spațiu și,
pe de altă parte, sunt capabile de intenționarea directă a obiectelor
care sunt uneori foarte îndepărtate de corpul nostru în spațiu și
timp. Aceste obiecte nu sunt distanțate spațial de experiență, căci
ceva nu poale fi aproape sau departe de ceva care nu se află el
I2<j CAPITOLUL V EXPERIENȚA

însuși în spațiu și nu are el însuși relații spațiale cu alte obiecte. Ele

sunt intr-adevăr distanțe față de ochi, dar ochiul este pur și simplu o
parte a obiectului fizic fundamental pe care îl numim corpul nostru
sau soma. Dacă cineva este predispus la fizicalism. acesta poate
chiar să creadă că procesele perceptuale se extind de la ochi sau de
|a ureche până la intrarea în contact cu obiectele distante.
Observația reflexivă descoperă că procesele intentive nu sunt
extinse spațial intr-un asemenea mod. Ele nu au formă, culoare și
nu sunt tangibile. Ele nu sunt deloc obiecte ale percepției sensibile.
Când spunem că procesele sau aparițiile intentive sunt
„intentive", ne referim la modul în care sunt orientate spre anumite
obiecte sau, folosind metafore diferite, cum aspiră sau râvnesc ia
ele. Acestea sunt expresii figurate care pot ajuta studentul să
găsească calitatea in chestiune. Calitatea intentivității este oricum
sui generis, adică nu există nimic asemănător ei. Pentru a
recunoaște că este necesară reflecția asupra proceselor intentive și
căutarea a ceea ce au în comun pe lângă temporali lalea lor adică
modul în care ele au loc împreună cu sau în timp ce alte lucruri au
loc - și, de asemenea, pe lângă relațiile lor cauzale sau
motivaționale cu alte procese.
în acest moment poate fi adăugat ceva relativ nou pentru
această expunere, dar în niciun fel nou pentru cititor, cu excepția
cuvintelor poate. Până acum accentul a fost pus pe ceea ce putem
numi „intenlivitate reală’’. „Intcntivitatea fictivă" este opusă celei
male. faptul că, în acest context, preferăm „invenția" și cuvintele
mlaționate cu „imaginația” și „fantezia” este ceva ce a fost deja
discutat in capitolul 2. Distincția real -fictiv este ceva care are loc în
toate sferele de intentivitate și, prin urmare, poate fi analizată mai
bine în multe locuri decât să fie concentrată intr-o singură secțiune
s»u capitol; de exemplu, poziționalitatca fictivă a fost descrisă pe
scurt la finalul acestui capitol. Experiența fictivă indirectă va fi
descrisă cu mare extensiune la finalul secțiunii următoare. Aici este
s»ficient să o caracterizăm pe scurt.
Gândirea tradițională în legătură cu experiența fictivă include
adesea o tendință de a pune capacitatea sau facultatea imaginației la
același nivel cu simțurile și facultățile memoriei, judecata (credința),
emoția șj voința. Este ușor de văzut prin intermediul observației
CAPITOLUL V. EXPERIENȚA 130

reflexive că aceasta este o eroare. Deci, putem inventa o găina mare

verde care stă în celalalt capăt al camerei și ne privește. Aceasta nu
este reală pentru că nu există relații spațiale, temporale sau cauzale
perceptibile în mod real între ea și alte obiecte din cameră, de
exemplu, greutatea ei nu exercită presiune asupra podelei. Invenția
este totuși reală; este în timp; ea vine după, împreună cu și înainte de
alte componente ale proceselor intentive din fluxul nostru intentiv; și
continuă pentru o perioadă. împreună cu invenția acestei găini, putem
intr-adevăr inventa relații reale, de exemplu, faptul că podeaua o
susține. Putem așadar să ne oprim din inventarea ei - și ea nu mai este
un obiect pentru noi, nici nu există relații fictive, dar podeaua și
camera sunt percepute încă intr-o manieră reală.
Pe lângă percepția fictivă, ne putem și aminti în mod fictiv
- adică inventăm obiecte in trecut ca și cum ar fi fost percepute
anterior, de exemplu, o întâlnire pe care pretindem că am avut-o cu
un star de cinema. Nu numai că putem face asta, dar putem chiar să
..anticipăm prin invenție” anumite evenimente viitoare. Este
interesant faptul că procesul intentiv cel mai dificil de observat și
de analizat nu este anticiparea fictivă, ci cea reală. Dar, dacă luăm
în considerare modul în care putem percepe imediat ceva real - să
spunem, un automobil — și în același timp să inventăm ceva
referitor la automobile, care este departe de noi (de exemplu, o stea
de aur pictată pe ușă) și apoi să comparăm cu modul în care
înlocuim adesea invenția în deciderea modului în care să
modificam ceea ce a fost deja anticipat intr-o maniera reală și
destui de vagă (de exemplu, culoarea vopselei portierei mașinii pe
care o vedem), atunci putem verifica paralelismul afirmat aici.

Figura 5.2

percepție rememorare anticipare

real
fictiv

Chiar dacă această secțiune este dedicată încă de la început

clasificării obiectelor, interesul său principal a fost modul în care
131 CAPITOLUL V EXPERIENȚA

obiectele reale, inclusiv cele apărute, pot fi intenționate intr-o

experiență directă. Experiența obiectelor reale are trei specii, adică
percepția, rememorarea și anticiparea, care pot 6 atât fictive, cât și
reale (vedeți figura 5.2). Vorbind in termeni negativi, experiența
directă este experiența în care nu au loc reprezentări.

§2. Experiența indirectă

în experiența de tip indirect are loc o reprezentare. Cu alte
cuvinte, experiența dc acest tip este reprezentațională. Ființele
umane se bazează pe experiența indirectă într-o* mare măsură și este
posibil ca, pentru unii gânditori, toate tipurile interesante de
experiențe să fie indirecte. Acesta ar putea fi cazul, de exemplu,
pentru un copil care se uită la televizor. Poate că eroarea numită
„reprezentaționalism”, pentru care întreaga experiență este
considerată indirectă sau reprezentațională, este rezultatul unei
generalizări a întregii experiențe intr-un tip principal de experiență.
Secțiunea precedentă a stabilit că există in mod efectiv o experiență
care nu este reprezentațională sau indirectă. în plus, vom vedea în
curând că experiența indirectă este fondată pe experiența directă.
Unele din lucrurile numite aici „reprezentări” sunt
denumite frecvent „semne’’ și/sau „simboluri”. Aceste cuvinte
exprimă o cantitate dc semnificații tehnice, în timp ce cuvântul pe
care-l preferăm aici pare a fi mai liber în acest sens. Obiectele
ideale și fictive, precum și cele reale, pot fi reprezentate, dar vom
continua să ne limităm la acestea din urmă. Și ar trebui să ne
reamintim că acea componentă a experienței se abstrage aici din
apariția concretă deplină, care include și componentele de credință,
valoare și dorință.
Există trei specii dc experiență indirectă sau
reprezentațională, din care fiecare poate să aibă subspecii. Clasa
care este înțeleasă cu mai mare ușurință, dacă nu cea mai comună,
®s|e aceea care poate fi numită „experiență reprezentațională
Mustrată” sau, mai concis, „experiență ilustrată”. Aici, experiența
arc două niveluri sau straturi. La nivelul cel mai de jos - in frustrat -
CAPITOLUL V. EXPERIENȚA 132

are loc experiența directă a obiectului care devine „imagine"

(depiction), de exemplu, o fotografie. Experiența în infrastrat poate
fi rememorativâ sau anticipativi, dar este convenabil să se pună
accentul pe cazurile în care este perceptivă intr-un mod senzorial.
Pe baza percepției care devine o imagine de exemplu, o bucată de
hârtie cu arii colorate formate pe suprafața ei - am făcut experiența
„obiectului imaginat”, care poate să fie sau nu in vedere in același
timp, fie direct sau indirect (printr-o altă imagine).
Expresia „imagine” (depiction) este preferabilă aceleia de
„tablou" {picture) pentru că, fiind un cuvânt mai puțin comun -
chiar dacă e ușor comprehensibil —, poate fi extinsă cu mai multă
ușurință semnificația sa și poate fi folosită pentru a acoperi toate
tipurile de sonorități care înregistrează sunetul emis de oameni,
orchestre, cascade etc. în plus, reprezentările acestei clase pot fi
tridimensionale, cum sunt de exemplu statuile, în timp ce noi avem
tendința de a ne gândi la tablouri ca fiind plane. Și. bineînțeles,
putem folosi încă expresia „tablou” pentru picturi plane, care pot
apărea pe monitoarele calculatoarelor și în cinematografe, precum
și în picturi, fotografii ș.a.m.d.p. Pe lângă tipul de experiență
pictori al ă în care pictura este predominant vizuală mai degrabă
decât sonoră, pot exista picturi audio-vizuale în filme și video. Pot
exista reprezentări predominant olfactive, gustative și tactile? Ar
putea reprezenta gustul unui anumit fel de mâncare o masă
memorabilă, poate la o aniversare? Poate parfumul unei perne să
amintească de cel iubit? Și mimica poate, prin punerea in act. să ne
determine să facem experiența altei persoane?
Ceea ce este distinctiv in legătură cu experiența pictorială
specifică este „asemănarea" între reprezentare și obiectul
reprezentat reprezentatum-ul. Perna miroase precum cel iubit.
Dacă avem imaginea pictorială a unui prieten - o fotografie, o
casetă, o mască facială de plastic, o casetă audio etc. — și o
experiență directă a prietenului, putem compara prietenul
reprezentat cu prietenul experimentat direct. Poate că îl percepem
pe prietenul care stă în față noastră sau poate că ne amintim cum
arăta în timp ce ne uitam simultan la el pe baza pictorialului său
aflat în fața noastră Putem afla în acest caz cât de mare este
133 CAPITOLUL V. EXPERIENȚA

asemănarea. întâmplător, sunt posibile în mod clar picturile

picturilor picturilor etc. și picturile statuilor.
în timp ce remarcile anterioare ar trebui să explicitele ce
este experiența pictorială. speciile posibile de experiență indirectă
nu au fost epuizate. După experiența pictorială, vine tipul de
experiență indirectă sau reprezentațională care pare a fi mai bine
numită „experiența indicațională”. Aceasta este asemănătoare
experienței pictoriale în complexitatea sa. Ea are un infrastrat sau
un nivel de fond care constă în experiența directă a ceva care
devine „reprezentarea indicațională" - sau, mai simplu, „indicație"
- și un superstrat care constă din experiența care poate fi numită
„obiectul indicat", „indicatorul obiectual” sau, jn contexte unde
este importantă o accentuare mai tehnică, „indicat wn". Diferența
dintre experiența pictorială și cea indicațională rezidă în principal
în faptul că indicațiile nu seamănă obiectelor indicate, dar o
diferență secundară constă în faptul că experiența indicațională este
mai evident învățată decât experiența pictorială, care adesea pare
doar să ne „reamintească" în mod imediat de ceva experimentat
anterior pur și simplu pe baza asemănării, chiar dacă nu am văzut
niciodată lucrul pictat.
Dar pot exista indicații despre obiecte care nu au fost
niciodată întâlnite anterior. De exemplu, dacă cineva se plimbă pe o
stradă nouă seara și vede o casă cu luminile aprinse, luminile indică
faptul că cineva este înăuntru. Este posibil ca luminile sâ fi fost
lăsate aprinse în mod accidental când oamenii care locuiesc în acea
casă au ieșit afară sau le-au lăsat pentru a descuraja furtul, dar în
absența evidenței unor astfel de lucruri, noi (și probabil și
potențialii hoți) facem experiența casei ca fiind ocupată. Fie că ceea
ce este reprezentat în acest tip de experiență indirectă sau în alte
fi puri este sau nu așa cum este reprezentat în mod efectiv, aceasta
nu afectează faptul de a fi reprezentat. Iar oamenii nu aseamănă
interioarele iluminate ale edificiilor pe care am învățat să le
experimentăm ca reprezentându-i prin reprezentare.
Doar obiectele care sunt similare intr-un anumit sens pot să
reprezinte în mod pictorial unele pe celelalte, dar în principal
°rice parc să indice orice altceva. în același timp, după cum tocmai
CAPITOLUL V EXPERIENȚA 134

am menționat, este mai clar cu indicații decât cu imagini faptul că

ele implica învățarea, căci învățăm că obiectele de un anumit tip
reprezintă obiecte de un alt tip. Aceasta este „învățarea’’ in sens
larg, care include și rezultatele instrucției formale, dar nu se
limitează în niciun fel la acestea. Nu este dificil să credem că
învățăm sau uităm cel puțin o relație indicațională pe zi.
Pentru a da un alt exemplu, văzând mașini parcate pe
ambele părți ale străzii și toate orientate cu fața în aceeași direcție,
putem crede că este 0 stradă cu sens unic și o facem kără a ține cont
de șederea faptului că mașinile se mișcă sau nu în direcția
respectivă Dar este așa doar pentru cei familiarizați cu
automobilele, cu străzile cu sens unic sau sens dublu, parcări ctc.
Așadar, experiența indicațională este, intr-o anumită semnificație a
cuvântului, „culturală”. Se poate să i se fi semnalat studentului
pentru prima dată acum relația între mașinile staționate și direcția
trecerii, dar este posibil, de asemenea, ca el să fi învățat deja acest
tip de experiență indirectă pur și simplu pornind de la experiența
trecută și fără să o fi recunoscut anterior.
Anumite indicații sunt pe deplin utile și solicită un
antrenament considerabil pentru a deveni indicații. Acesta este
cazul cu medicul, subspeciile indicațiilor numite „simptome” și
boala pe care o indică. Anumite indicații sunt stabilite in mod
deliberat - și sunt intr-adevăr subiecte de legislație, de exemplu
culorile și formele semnelor de trecere. Altele pot fi produse din
neatenție, precum haina agățată în cuier, care indică faptul că
proprietarul ei este acasă. Subspecificarea experienței indicaționale
pare o sarcină descurajatoare, care nu este necesară aici din fericire
(dar s-ar putea începe prin distingerea între elementele indicate care
se află în prezentul, în trecutul și in viitorul indicației sau care nu se
află in timp). Odată ce sc începe observarea indicațiilor, se poate
recunoaște că dacă ar fi un mod de încredere pentru a descrie astfel
de lucruri, acestea sunt cele mai numeroase componente ale celor
trei clase de reprezentări, precum și cele mai sociale, rnai istorice și
mai variabile în funcție de persoană.
înainte de a abandona experiența indicațională, merită
menționat faptul că experiența pe care o avem asupra altor minți,
135 CAPITOLUL V EXPERIENȚA

adică experiența socială, este reprczcntațională sau indirectă și

specific indicațională. Un artefact indică un producător, o urmă de
picior indică pe cineva care a trecut pc-acolo, indică psihicul căruia îi
aparține piciorul și nici picioarele, nici urmele de picioare nu
seamănă cu nimic de natura psihică, incluzând și acțiunea de a păși.
Se spune că agenții de urmărire îndemânatici pot face experiența în
mod indirect prin urme dacă cel urmărit este speriat sau nu, dacă este
grăbit, obosit și multe altele. Pentru restul din noi, fața, postura,
ținuta, intonația și scrisul celuilalt indică starea de spirit, atenția,
hotărârea și ezitarea și multe altele - și astfel de procese intentive în
alte fluxuri intentive nu se aseamănă cu mișcările percepției
senzoriale, cu configurațiile părților corpului sau cu Sfeclele lor.
Depinzând de faptul dacă „representation"-\x\ se aseamănă
cu reprezentarea sau nu, figura 5.3 poate reprezenta fie experiența
pictorială, fie pe cea indicațională și obiectele ci, care sunt
intenționate în ultimă instanță de experiența completă în totalitatea
sa. Observați că procesul intentiv de la punctul 2 se reprezintă ca
fondat pe procesul de la punctul I, care este, bineînțeles,
experiențicre directă.

Uzura 5.3

2. experiența fondată --------------------► representatum/a

R^*

1. experiență fondatoare ------------------ ► reprezentare

în experiența indicațională, relația reprezentării

(reprezentată mai sus prin săgeata diagonală cu litera ,.R” în mijloc)
este numită „indicare” și putem spune „X îl indică pe Y”.
Reprezentarea este numită „indicație”, iar obiectul experienței in
procesul fondator este numit obiectul indicat, indicatul obiectual
sau indication-ui. Pentru experiența pictorială, reprezentarea este
numită „imagine” (și putem spune: „X este imaginea lui Y");
reprezentarea este numită imagine și obiectul experienței în stratul
CAPITOLUL V EXPERIENȚA 136

fondator al acestei întâlniri complexe este cel mai bine numit

imagine obiectuală sau depictum-uL Dar speciile variate ale
experienței indirecte nu au fost descrise toate încă.
Cea de-a treia și ultima specie de experiență indirectă poate
fi cel mai bine numită „experiență lingvistică”, chiar dacă
denumirea „experiență lingvistică reprezentațională” poate fi
folositoare ocazional. Reprezentarea este denumită aici „expresie
verbală” sau, când contextul o diferențiază suficient de experiențe
de alt tip, precum expresiile faciale, poate fi numită pur și simplu
„expresie”. Acest cuvânt se referă la cuvinte, fraze, propoziții,
capitole ele și face o diviziune între „texte” și „discursuri”. Pentru a
se reprezenta în cadrul unui moment, obiectul reprezentat se
numește „obiect semnificat”, „obiectul la care se face referire" sau
,,jiignificandumPluralul celui din urma termen este
t^ignificanda'.
Infrastratul experienței lingvistice este mai complex decât cel
al experienței indicaționale și al celei pictoriale. Acest infrastratum
are două substraturi în cadrul său Infrastralumul cel mai de jos este o
experiență sensibilă a sunetelor, semnelor și chiar și a altor lucruri
fictive sau reale, precum ceea ce se atinge în scrierea Braille folosită
de orbi. Apoi, este vorba despre muți, care își folosesc degetele, ceea
ce se numește „vorbire prin semne" și modul în care amintiți asiatici
desenează litere în aer sau în palmele mâinilor lor, care este tot un
discurs, pentru că nu există produse de durată. în vorbire și auz.
înțelegerea este așadar predominant auditivă, dar uneori este vizuală,
în timp ce cititul și scrisul sunt predominant vizuale și tactile.
Obiectele predominant olfactive și gustative par incapabile să
funcționeze bine pentru scopurile lingvistice.
Pe baza unei experiențe directe fictive sau reale a sunetului,
a semnului sau a „atingerii” (după cum poate fi numită) adică
foneme, grafeme și poate „hapteme” - poate apărea, in virtutea
învățării, un proces de „gândire”; această intentivitatc are un obiect
imediat care nu se află în timp, adică nu este real; produce acest
obiect imediat; și, în plus nu este în sine și pentru sine o
poziționare, de exemplu, o evaluare, chiar dacă este însoțită dc
obicei de credință. Acesta poate fi numit, dc asemenea, „proces
137 CAPITOLUL V EXPERIENȚA

conceptual''. Este o intcntivitate în care este intenționat un concept

sau o „semnificație”. Constituirea semnificațiilor în compre­
hensiune și expresie este ceea ce anumiți fenomenologi consideră a
fi constituirea in sens restrâns. (Există un sens larg al „constituirii”,
care nu este nevoie să fie discutat aici).
Faptul că semnificația este diferită de obiectul percepției
senzoriale reale sau fictive cel mai de jos nivel al infrastratului,
care poate fi numit „purtător de semnificații” sau pur și simplu
„vehiculul” este arătat in cazurile în care aceeași semnificație este
exprimată și înțeleasă diferit la purtători diferiți. („Exprimarea” sau
„înțelegerea” numește specii ale experienței lingvistice care
subsumează - în toate formele lor - vorbirea și auzul, pe de o parte,
scrisul și cititul, pe cealaltă parte, și include nu doar intentivitatea
înspre vehicul și semnificație, ci și experiența găsită drept urmare.)
Așadar, vehiculele „2” și „2" nu sunt diferite ca formă, dar sunt
diferite ca loc pe prezenta pagină și in diferite exemplare ale acestei
cărți. Totuși, aceeași semnificație este exprimată de autor și
înțeleasă de cititori în toate cazurile. Același lucru poate fi spus în
cazul lui „ii”, „11”, „swei", „deux'', „dos" etc.: există o diferență de
formă, precum și de loc a vehiculului, dar este vizată aceeași
semnificație. O semnificație este, totuși, parte a unei reprezentări
lingvistice, expresia, și nu neapărat parte a representation-ului, doar
dacă ceea ce este semnificat este o altă expresie lingvistică.
„Semnificația” numește același lucru ca și „sensul” când
spunem, în limba română, „sensul unui cuvânt”, „sensul unei
propoziții” etc. Cuvântul cel mai puțin folosit este dc preferat
pentru scopuri fenomenologice tehnice datorită faptului că „sens” a
ajuns să semnifice alte lucruri. Aceasta este poate mai clar în
expresii ca „sensul vieții”, care nu se referă la semnificația
cuvântului „viață", ci la scopul și/sau valoarea ei. Aceste aspecte
pot fi denumite, evident, prin cuvintele „scop” și „valoare”, iar
cuvântul „semnificație” poate numi ceea ce este exprimat prin
cuvinte. Verbul „a semnifica” poate fi pus, de asemenea, în locul
'ui „a însemna" în contexte tehnice.
Intr-un sens extrem de larg al cuvântului 'observație', poate
exista observația semnificațiilor. Pe o astfel de observație ne bazăm
CAPITOLUL V EXPERIENȚA 138

atunci când cuprindem nu doar aceeași semnificație în purtători

reali variați, ci și atunci când recunoaștem omonime, ceea ce
înseamnă același sunet folosit pentru a exprima diferite
semnificații. Odată ce facem experiența (din nou, în sens extrem de
larg) unei semnificații, putem întreba ce fel de obiect este (conform
figurii 5.1). Are relații spațiale cu purtătorul ci sau cu altceva? Are
relații temporale? Este relațională cauzal cu orice alt fel de obiecte?
Dacă se răspunde la aceste întrebări în mod negativ, atunci o
semnificație nu este un obiect fizic și nici un proces intenliv. Nu
este un obiect real, ci unul ideal.
Pot exista și de obicei există - relații între semnificații.
Acestea sunt de interes pentru logicieni, pentru oamenii de știință
din domenii formale înrudite, incluzându-i aici și pe gramaticicni.
Unele din aceste relații sunt „implicația”, „disjuncția”, „echivalența”
și, de asemenea, „adunarea”, „multiplicarea” și „ecuația”.
Semnificațiile nu sunt singura clasă de obiecte ideale; despre „eide”
se va discuta în capitolul următor. Eroarea negării faptului că există
semnificații este un tip de „nominalism” și, în consecință,
convertește experiența lingvistică într-un tip de experiență
indicațională unde cuvintele și propozițiile devin pur și simplu
configurații perceptibile în mod senzorial care indică alte lucruri.
Chiar dacă este probabil ca în cuvinte să fi fost exprimat
suficient, o diagramă, care este un tip de expresie lingvistică, nu va
aduce niciun prejudiciu (vezi figura 5.4). în această figură,
infrastraium-aI este complex și, deci, acesta poate fi analizat în
termeni de substraturi, atât în ceea ce privește componentele
procesului intentiv, cât și în ceea ce privește obiectele sale.
Percepția vehiculului și a gândirii semnificației luate împreună
constituie infrastratul experienței lingvistice ca întreg; pe baza
acestei intentivități orientate spre expresii, texte și/sau discursuri
facem experiența a ceea ce expresiile „semnifică” sau la ce se
„referă” ele. „Semnificarea” este o specie a „reprezentării”. (Să ne
amintim că celelalte specii sunt „pictoriale” și ..indicaționale”). în
ceea ce privește celelalte două specii de experiență indirectă,
obiectele reprezentate lingvistic pot fi orice, inclusiv lucruri
imposibile de exemplu, cuburi sferice, care sunt ceea ce
semnifică expresia „cuburi sferice”.
139 CAPITOLUL V. EXPERIENȚA

f igura 5.4

2. experiența fondată * significandum/a

I. experiență fondatoare * semnificație

b. gândire ------------- » expresie
a. percepție senzorială * purtător sau vehicul

Se pot face cinci remarci adiționale în ceea ce privește

experiența indirectă în general:
1. Mat sus s-a pus accentul pe cazurile relativ pure ale celor
trei specii. Dar există și cazuri mixte. în televiziune, de exemplu,
ceea ce se aude și se vede literalmente include reprezentările mixte
Unele din ele sunt pictoriale, incluzând nu numai pictoriale vizibile,
ci și auditive, unde atât sunetul, cât și vederea au loc în cutia care
este situată la o mică distanță de capetele noastre. Ceea ce vedem și
auzim în aceasta reprezintă oameni și alte obiecte, fie că sunt reale
sau fictive, că sunt într-un alt loc și timp reale sau fictive.
Dar, în plus, o parte considerabilă a reprezentărilor video
sunt lingvistice și adoptă atât forma vorbită, cât și forma scrisă.
Există, de asemenea, indicații despre diverse clase, de la fereastra
deschisă cu perdelele în vânt care indică faptul că suspectul a fugit,
până la chestiuni subtile legate de față, de ținută etc. prin care
actorii talentați reprezintă prin acțiunile lor manifestările somatice
ale stărilor de spirit ale personajelor înfățișate. De exemplu, când îl
contemplăm pe Hamlet interpretat într-un film, reprezentarea
audio-vizuală reprezintă corpul actorului, care reprezintă psihicul
său, incluzând indecizia principelui danez. Este posibil să
povestești cu ușurință tot ce poate indica muzica într-un film?
2. Există componente ale reprezentărilor mixte și non-mixte.
Așadar, se poate vorbi despre imaginea unei indicații sau scrie despre
cuvinte care sunt despre cuvinte. Când există doar o singură
reprezentare, se poate vorbi despre primul grad dc experiență
indirectă; când sunt două experiențe indirecte - de gradul al doilea, și
f°t așa, în figura 5.5 sunt nouă pătrățele pentru reprezentări de gradul
al doilea de nouă tipuri, din care trei nu sunt mixte.
CAPITOLUL V. EXPERIENȚA 140

Figura 5.5

indicații pictorials expresii

indicații
imagini
expresii

3. Analizele anterioare asupra experienței indirecte, la fel

ca și cele asupra experienței directe, au fost efectuate prin
intermediul observației reflexive și sunt menite sâ fie înțelese,
examinate, corectate și rafinate prin aceeași abordare. Studentul nu
trebuie să uite că în experiența indirectă care nu este problematică,
ceea ce se focalizează în mod originar este obiectul superstratum-
ului fondau adică obiectul reprezentat, reprezentatumul; nu se ia în
mod originar cunoașterea modului în care obiectul reprezentat este
un obiect reprezentat. Experiența indirectă însăși este, așadar, în
mod originar non-reflexivâ, iar ceea ce poate dezvălui reflecția este
în mod originar neluat în considerare. Cu alte cuvinte, obiectele
reprezentate sunt intenționate și apoi ele pot fi analizate și descrise
în mod reflexiv.
4. Reprezentarea și reprezentatum-ul pot fi ambele reale
sau fictive sau una poate fi reală, cealaltă fictivă. în cazul
experienței lingvistice fictive, vehiculele pot fi percepute fictiv prin
inventarea obiectelor vorbite sau scrise (sau. probabil, tangibile),
care pot fi inventate ca exprimate de noi sau de alții sau ambele
lucruri. De asemenea, putem să inventăm un steag național sau să
avem o experiență indicațională a țârii pe care o reprezintă.
5. O altă expresie care trebuie menționată datorită faptului
că poziția la care se referă este atât de frecventă în gândirea
occidentală a sfârșitului de secol XX este „lingualismui”
(lingualism). Formele moderate includ credința că toate
reprezentările implică semnificații și vehicule, adică, toate
reprezentările sunt expresii și toată experiența indirectă include
așadar gândirea în interpretare. Analizele făcute arată totuși că
aceasta este adevărat numai pentru experiența lingvistică și nu și
141 CAPITOLUL V. EXPERIENȚA

pentru celelalte două tipuri de experiență indirectă sau pentru cele

patru tipuri de experiență directă.
în forma să extremă, lingualismul include credința că
experiența directă - adică percepția, amintirea, anticiparea și
experiența obiectelor ideale - are aceeași structură cu experiența
reprezentațională lingvistică. în acest caz, a vedea un copac
înseamnă a-l citi!; în plus, analizele anterioare fac clar faptul că nu
acest lucru se întâmplă aici. Experiența directă nu este în mod
necesar „infectată cu” gândire, chiar dacă, ocazional, poate fi
„acompaniată de” sau chiar „afectată" de gândire. Observația și
analiza minuțioasă și atentă a intentivității arată că ambele forme de
lingualism sunt la fel de greșite ca reprezerftaționalismul,
fizicalismul și scientismul.

Exerciții
1. Din anumite motive, anumiți gânditori au fost atrași de
fizicalistn. Ce este el? Ce i se obiectează aici? în ce sens este
fenomenologia o astfel de obiecție?
2. Ce este reprezentaționalismul? De ce este atractiv? Care
este obiecția fenomenologică împotriva lui?
3. Ce este lingualismul, care sunt formele sale și care sunt
obiecțiile împotriva lui?
4. Descrieți cazuri particulare de procese intentive și
obiecte intenționate cu care sunteți familiari și care se potrivesc în
cele nouă celule din Figura 5.5.
5. Cu referire la acest capitol (și la lucrurile însele
observabile în mod reflexiv), ce sunt (a) obiectele ideale și (b)
obiectele psihice, adică procesele intentive? în ce măsură sunt
similare și în ce măsură sunt diferite?
6. Construiți o diagramă cu nouă pătrățele în care percepția,
rememorarea și așteptarea sunt clasificate încrucișat cu percepția,
rememorarea și anticiparea și apoi descrieți cazuri familiare vouă
care să se potrivească fiecărei pătrățele, de exemplu, reamintirea
unei anticipări.
CAPITOLUL V EXPERIENȚA 142

7. Construiți o altă diagramă cu noua pătrățele, de această

dată clasificând în mod încrucișat cele trei specii de experiență
directă cu cele trei specii de experiență indirectă a lucrurilor reale și
redați nouă cazuri bi-determinale de intentivitate și de obiecte
apărute în sine.
8. Se poate crea o imagine care nu se aseamănă cu nimic
existent. Descrieți acel obiect intr-un astfel de caz.
9. Ceva a fost spus anterior despre modul în care o expresie
semnifică semnifîcundum-u 1 său. Poate purtătorul semnificației să
indice ambele obiecte și procesele intentive în același timp?
Propuneți trei cazuri.
10. S-au efectuat distincții între exprimarea și înțelegerea
expresiilor verbale și lexicale. După localizarea și numirea lor într-
o diagramă cu patru pătrățele, luați în considerare combinațiile
posibile în care semnificația să fie identică.
I I. Poate o cauză să indice efectul sau și vice versa? Cum
ne ar putea apărea nouă o astfel de indicație?
12. în funcție de acest text, ce este mai exact, natura
(conform capitolului 1)?
13. Cum se aseamănă și se deosebesc o fotografie și o
imagine în oglindă?
14. Ce ne ar putea motiva să credem că există o
reprezentare între privirea noastră și stelele pe care le privim?
15. Pot fi reprezentate obiectele culturale? Pot fi
reprezentările obiecte culturale? Puteți să vă susțineți răspunsul cu
exemple?
16. Ce alte trei întrebări importante credeți că ar fi trebuit
puse despre conținutul capitolului dc față?
 Capitolul VI
ANALIZA

Ar trebui să fie destul de clar acum că fenomenologia nu

este o abordare prin care privim lucrurile și apoi spunem orice ne
trece prin minte. Mai degrabă, fenomenologii efectuează într-o
manieră disciplinată diverse tipuri de analize asupra datelor la care
se referă informările lor descriptive. Bineînțeles că aceste informări
sunt numite adesea „analize" în virtutea muncii de analiză care se
cere pentru a Ic produce și pentru a le verifica. Capitolele anterioare
au arătat că astfel de analize nu sunt manifestări ale impresiilor
personale, ci rezultatul unor eforturi imparțiale de a produce
cunoaștere care poate fi mai târziu examinată și apoi, confirmată,
corectată și extinsă de același investigator, precum și de alții.
A predominat în capitolele anterioare un tip de analize care
pot fi numite „clasificatoare’· sau „taxonomice”. Analizele de acest
tip caută să scoată la lumina relații dc similaritate și diferențe in
datele observate, să efectueze distincții și apoi să elaboreze
clasificări încrucișate de diferite grade dc complexitate, care sunt
adesea rezumate în mod util prin intermediul diagramelor. Trei
clasificări se bazează pe distincții și pe subsumări în care
conceptele mai restrânse se află sub cele mai largi. Prin această
abordare, experiența și cele trei specii ale sale și cele șase
subspecii, poziționalitatea în cele trei tipuri ale sale cu cele trei
modalități în fiecare, procesele interni ve operaționale,
habituale/tradiționale și automatice, fictive și reale, aparițiile,
obiectele așa cum apar, și eurile; folosirile intrinseci și extrinseci,
valorile și poate caracterele de credință care sunt fiecare pozitive,
negative și neutre și alte lucruri au fost, de asemenea, distinse,
relaționale și clasificate.
Aceste clasificări nu au fost constituite irațional și nu sunt
ipoteze speculative, ci se bazează pe observarea fenomenelor.
Pentru o analiza similară, exemplele concrete apropiate au o
CAPITOLUL V) ANALIZA 144

valoare mare și ajută la stabilirea unei terminologii clare.

Descrierile (și în consecință, explicațiile) presupun concepte și
expresii taxonomice. în final, în special pe baza analizelor
clasificatorii, se pot opune un număr de tendințe eronate, precum
fizicalismul, reprvzentaționalismul și lingualismul, așa cum a fost
arătat. Analizele taxonomice sunt folosite în multe discipline; când
sunt produse descrieri (accounts) și acestea pot fi examinate,
confirmate, corectate și extinse prin observația reflexivă, ele sunt
fenomenologice.
Prezentul capitol va spune puțin mai mult despre analizele
taxonomice. în schimb, vom pune accentul pe alte trei tipuri de
analize, care sunt numite „analize intentive”, „analize
motivaționalc” și „analize eidetice”. Ca de obicei, exemplele care
au fost alese sunt suficient de triviale în ele însele, astfel încât nu
vor distrage studentul de la ceea ce vom exemplifica. Pentru că
fiecare topică tratată aici este un tip de analiză, ele sunt grupate
împreună pentru a constitui un capitol, dar sunt trei secțiuni care
pot fi înțelese separat, pot fi discutate în ore diferite.

§1. Analize intenționale

„Analize intenționale” este numele pe care Husserl îl dă
pentru o procedură care poate fi folosită ca parte a abordării
reflexive. Este numită așa pentru că este ghidată de modul în care
procesele intentive sau aparițiile sunt intentive. în prezenta
expunere, accentul a fost pus pe diversele specii de experiențe și
poziționalități ca fiind intentive înspre obiecte care, când sunt
considerate în mod concret nu sunt doar obiecte culturale, ci și
transcendențe externe referitoare la fluxurile intentive personale și
colective. Acest accent va fi însoțit de considerarea adițională a
modului în care procesele intentive sunt intentive unele spre altele
în cadrul fluxurilor, adică imanent - tema care a fost atinsă în
analizele asupra reflecției și de asemenea în acelea cu privire la
rememorare și așteptare și la obiectele lor.
Este vorba despre intentivitatea imanentă nu doar
dinăuntrul fluxurilor intentive individuale, ci între ele. în relație cu
145 CAPITOLUL VI. ANALIZA

aceasta din urmă, indivizii din cadrul unui grup dc animale (și
înăuntrul și între subgrupuri) nu doar dobândesc experiență, ci cred
unii în alții, se evaluează și se doresc reciproc în manieră intrinsecă
și extrinsecă, atât pozitiv, cât și negativ sau neutru, în mod
unilateral sau reciproc și la niveluri automatice, habituale/
tradiționale sau operaționale. Ei pot face asta și în mod succesiv,
adică retrospectiv și prospectiv, precum și simultan. Așadar, dacă o
persoană scrie un testament, ea este în mod volitiv intentivă înspre
oamenii care în viitor, după moartea ei, vor fi afectați de deciziile
ci. Așadar, și un istoric, un arheolog sau orice persoană care ascultă
o legendă sau contemplă ruinele va deveni mai mult sau mai puțin
conștient de o intentivitate colectivă din trecut și o va poziționa în
diferite maniere. Am analizat cazul părintelui mulțumit văzându-și
copilul încântat de o jucărie, mulțumire ce poate deveni reciprocă
atunci când copilul observă procesul emoțional sau sentimentul
părintelui.
Același lucru rămâne valabil în cadrul unui flux intentiv și
în special în unul automatic, mai degrabă decât într-unul habitual
sau angajat înlr-o singură direcție. Toate și fiecare din procesele
intenlive dintr-un flux intentiv sunt întotdeauna intentive spre
procesele care vin înainte și după el și aceasta în mod independent
față de orice lucru care poate fi intenționat de ele. în primul aspect,
putem vorbi despre procese intentive ca fiind retrotentive (orientate
înapoi) (retrotentive) și în cel din urmă sens putem vorbi despre ele
ca fiind protentive (orientate înainte) (protentive). Aceste
intentivități adoptă întotdeauna ccl puțin o formă automată, dar în
cazul ființelor umane este vorba de regulă de habitus-uri sau tradiții
ȘÎ ocazional ne implicăm în ele, precum atunci când reflectăm în
memorie. Cum anume sunt retrotentive și protentive procesele
anterioare și posterioare (și, în virtutea intentivității, obiectele lor)
este întotdeauna ceva complex și subtil, dar poate fi analizat.

a. tunsoarea surpriză și distincția vid/intuitiv

Să presupunem că așteptăm vizita unei prietene, auzim o

bălaie în ușă, o deschidem și remarcăm o tunsoare complet diferită
față de ceea ce ne așteptam. Dacă reflectăm acum asupra întâlnirii
CAPITOLUL VI. ANALIZA 146

noastre culturale și sociale cu această prietenă, putem discerne

modul în care această întâlnire surprinzătoare este retrotcntivă
(trimite înapoi) la un aspect al ei prin care așteptăm ca ea să arate
cam la fel cum arăta ultima dată când am văzut-o. Anticiparea
noastră este îndeplinită intr-o mare măsură, nu ca atunci când un
străin este în pragul ușii. într-o oarecare măsură, anticiparea noastră
este, însă, frustrată.
Surpriza este deopotrivă eliberatoare. Imediat se inițiază
anticiparea că va fi auzită o anumită explicație referitor la tunsoarea
schimbată. Ar fi încă și mai surprinzător să nu obținem astfel de
explicații sau, dincolo de asta, să se nege că a existat acea
schimbare, dar aceasta este eliberator și cel puțin este crezut a fi
posibil. în plus, se inițiază anticipări de multe alte tipuri. începând
cu aceea prin care, dacă părăsim camera și apoi ne întoarcem sau
chiar dacă ne întâlnim prietena mâine sau săptămâna viitoare, ea va
avea tot noua ei tunsoare.
Este vorba aici de analize simple care arată cum în cadrul
unui flux intentiv există conservare și eliberare și cum, prin
intermediul observației reflexive centrată asupra intentivității
imanente, procesele intentive pot fi analizate și descrise într-un mod
care nu este pur și simplu taxonomic, chiar dacă presupune o
oarecare clasificare. Acest exemplu al vizitatorului poate fi folosit
pentru a adăuga o distincție extrem de importantă pentru analizele
legate de experiență din capitolele anterioare. Fenomenologii se
referă adesea la aceasta ca la o distincție între intenții „goale” și
„pline”, dar pare mai potrivit să vorbim de „experiență vidă” și
„vedere” sau, mai bine, „experiență intuitivă” (folosim aici „intuitiv”
în sens tehnic, împreună cu câteva din semnificațiile sale zilnice).
Nu toată experiența arc obiectul sau se dă, ca să spunem
așa, in came și oase. O mare parte și, de fapt, majoritatea
experiențelor noastre sunt vide. Anticiparea inițială a prietenei era
vidă, cum este întreaga experiență când este reală, adică atunci
când nu este o invenție anticipativă - care este, curios, o experiență
fictivă a anticipatului „ca și cum” ar fi perceput sau amintit. Când
deschidem ușa, anticiparea vidă este înlocuită de o experiență care
este intuitivă. O percepem pe prietena noastră în sensul empatic al
verbului „a percepe”. Pentru obiectele reale, percepția este forma
147 CAPITOLUL VI. ANALIZA

cea mai originară a intuiției. Intuiția rememorativă este derivată,

dar intr-un mod folositor. Putem, de asemenea. înainta in mod orb.
bâjbâind în trecutul nostru până când „vedem’" ceea ce încercăm să
ne amintim. în acest caz, când ne amintim cu claritate, obiectul
amintit poate să nu fie așa cum am anticipat în mod irațional că va
fi, la fel cum persoana de la ușă poate să nu fie prietena pe care o
anticipam mai degrabă decât să fie ea cu aceeași tunsoare sau cu
una diferită. Există atunci o frustrare în loc de împlinire sau o
combinație de frustrare în anumite aspecte și de împlinire în altele.
în sprijinul sugestiei tocmai tăcute referitoare ia faptul că
„cea mai mare parte” a experienței noastre este vidă - ceea ce nu se
poate dovedi cantitativ, pentru că procesele incentive nu pot fi
numărate -, studentul poate lua în considerare experiența indirectă
a celor trei specii descrise în capitolul precedent. Este absolut
posibil să comparăm un obiect așa cum este el indicat cu el însuși
ca perceput, de exemplu, putem vedea dacă colega se află în biroul
ei după cum indică lumina văzută pe sub ușă. în mod similar, când
avem de-a face cu o experiență pictorială. a unui obiect real care
este încă prezent - adică atunci când nu este pictorialul unui obiect
fictiv sau istoric putem judeca asemănarea cu obiectul său, dacă
acest obiect este disponibil percepției noastre. în aceste cazuri,
putem continua să observăm în mod reflexiv cum este intenționat
obiectul în mod vid în superstratul experiențierilor indirecte
indicaționale și pictoriale în opoziție cu experiența sa directă
perceptivă. Este nevoie de recunoașterea clară a faptului că obiectul
fondat al experienței indirecte, adică reprezenlatum-u 1, este el
însuși intenționat irațional în această experiență. Persoana descrisă,
de exemplu, nu trebuie considerată ca fiind percepută, chiar dacă
fotografia pe care o ținem în mână și faptul că inventăm cu
regularitate și credem în obiectul reprezentat prin experiența
indirectă nu înseamnă că superstratul acelei experiențe nu este vid.
Situația experienței reprezentative lingvistice este în mod
deosebit importantă pentru cunoaștere. Volumul mare al
Propozițiilor sau pretențiilor de cunoaștere, după cum sunt numite
adesea, semnifică, se referă sau privesc obiecte care sunt
experimentate în mod vid în acel moment. Dar se poate încerca să
facem intuitive multe astfel de obiecte, se poate încerca „vederea”
CAPITOLUL V! ANALIZA 148

lor; dacă se dau in persoană, intuirea lor constituie fundarea și

justificarea pentru credința în ele și pentru a accepta ca adevărate
pretențiile de cunoaștere. Astfel de procese se numesc ..verificare".
I s-a cerut studentului să o efectueze practic in fiecare pagină a
acestui text. Este vorba despre ceva ce a fost făcut înainte de a
începe rafinarea abilităților sale fenomenologice, dar poate acum
înțelege mai bine ceea ce face.
Se pare că în acest text s-a pus accentul pe obiectele intuite,
atât pe cele imanente, cât și pe cele transcendente, inclusiv pe
determinați,le lor incontestabile. Un astfel de accent poate să fi avut
valoare aici pentru că obiectele intuite sunt mai ușor de observat și
prin aceasta mai potrivite pentru cei care învăță. Fără îndoială că
studentul nu și-a dat osteneala de fiecare dată să perceapă în mod
real (de exemplu, observarea mesei analizate in capitolul I), ci mai
degrabă și-a imaginat. Obiectele fictive sunt superioare celor
intenționate irațional când interesul este pus pe cunoașterea a ceea
ce este posibil O parte a valorii cognitive a invenției va deveni
clară în secțiunea a treia.

b. pereți albi și viață continuă

în timp ce analizele taxonomice ne pot duce la credința

eronată că procesele intentive sunt separate și sunt diferite unele de
altele, analizele intentive arătă faptul că ele sunt intcr-relaționatc in
mod necesar în cadrul fiecărui flux intentiv și pot fi relaționale între
grupuri. între subgrupuri și între membrii grupului. Cu referire la
aceasta din urma anume, intentivitatea intre membri unui grup
cititorul poate reflecta referitor la cantitatea de lucruri din viața sa
care se dau ca împlinire sau ca frustrare a așteptărilor celorlalți
(părinți, copii, soți, prieteni și dușmani) și la ce ar putea fi el, dacă
ar putea fi. Iară aceste anticipări ale altora. întrebarea este aici dacă
o persoană este independentă de societate și istoric mai mult decât
este independent corpul său de natura fizică.
Nu ar trebui să fie dificil de înțeles că vieți întregi sunt
unificate imanent prin retrotentivitatea și protentivitatea proceselor
care le compun Dar această observație trebuie suplimentată în
variate aspecte: (I) Rctrotcntivitatea și protcntivitatca pot fi
149 CAPITOLUL VI. ANALIZA

mediale sau imediate și în acest mod flecare proces trimite înapoi și

înainte (cel puțin în mod vag) la toi ceea ce s-a întâmplat și se va
întâmpla; (2) Este adevărat faptul că există o marc nedefinite cu
privire atât la trecutul, cât și la viitorul intentivității imanente. Cu
toate acestea, întotdeauna există în fundal ceva care a avut loc și
altceva care va avea loc mai târziu; (3) Procesele intentive compun
(luxurile intentive (care se extind cel puțin de la naștere la moarte)
în virtutea retro- și protentivității și ele fac acest lucru într-o
asemenea măsură, încât nu există nimic asemănător cu punerea
împreună a unor părți care au fost anterior independente; acestea
sunt întotdeauna intcr-rclaționate reciproc, iar problema care se
pune pentru analizele reflexive este chiar diferențierea lor. Cu alte
cuvinte, reflecția nu descoperă o succesiune de evenimente separate
și legate în mod extern, ci un flux interrelațional intern care se dă,
înainte de toate analizele, mai degrabă in mod continuu.
Continuitatea, la fel ca și temporalitatea, caracterul său fluent, fac
ca metafora „flux” să fie potrivită. Diferențierea de procese din
cadrul acestui flux este uneori destul de arbitrară, poate foarte
asemănătoare diferențierii ariilor în cadrul unei suprafețe plane,
care apare în mod vizual, cum este de exemplu, un perete alb. Să
urmăm acest exemplu mai departe.
Putem separa „mental” în trei peretele alb perceput vizual,
mai întâi orizontal și apoi vertical, și apoi să diferentiem cu o
oarecare precizie a noua parte centrală a suprafeței (vezi figura
6.1), Nu sunt făcute niciun fel de senine pe perete, iar ariile nu sunt
demarcate exact, dar putem obține totuși a nouă parte centrală în
mod aproximativ. Analog, in observarea reflexivă a întinderii
fluxului intentiv care implică privirea, uitarea și analizarea
suprafeței peretelui, pe care tocmai am schițat-o, putem distinge
prima sa fază „temporală”, faza sa intermediară și faza sa ultimă.
Această întindere imanentă, așa cum a fost analizată, nu este mai
omogenă decât este analiza peretelui, căci partea superioară și
inferioară și cele două părți exterioare ale peretelui sunt în exterior.
>n timp ce cea de-a noua parte nu este; analog, prima faza
temporală se inițiază la început și ultima fază este la finalul
operației complete de analiză, în timp cc faza temporală
intermediară nu face nici una, nici alta. în ambele cazuri există.
CAPITOLUL VI. ANALIZA 150

deci, o structurare subtilă. în plus, în opoziție cu peretele văzut,

care se schimbă atât de încet, încât pare să nu se schimbe deloc,
fluxul imanent trece cu rapiditate. Dacă continuăm să ne
concentrăm asupra aceluiași proces intentiv, reflecția noastră
asupra percepției face loc rapid unei reflecții în memorie, când
percepția acestui proces intentiv este înlocuită rememorarea lui.

Figura 6.1
(3)

Dar ceea ce este reflectat aici este intentiv și observarea a

ce este intenționat este adesea folositoare în diferențierea
proceselor intentive. Așadar, începutul întregii operații de a privi
peretele este destul de clar diferențiabil de ceea ce s-a întâmplat
anterior, care constă poate în ascultarea muzicii sau în privirea pe
fereastră. Același lucru poate fi spus despre finalul operației, când
încetăm să mai privim peretele și reîncepem, poate, să ne uităm pe
fereastră. In astfel dc situații, putem să diferențiem procesele
intentive cu mai multă ușurință când obiectele lor sunt diferite. Cu
toate acestea, nu există un punct de separare clar între procesele
intentive înăuntrul (luxului intentiv; nu există unități și, deci, nicio
posibilitate de calculare exactă sau orice alt tratament cantitativ.
Să reflectăm acum asupra procesului complet de privire a
peretelui și de diferențiere a celei de-a noua părți de restul (vedeți
din nou figura 6.1). Această operație poate avea trei etape. Avem
(I) etapa în care dividem peretele în terțe superioare, medii și
inferioare; (2) etapa în care dividem în terțe stânga, mijloc și
dreapta; (3) etapa în care cel de-al nouălea pătrat, care este central,
se detașează de restul suprafeței. Aici, am putea nu doar să
diferențiem în mod reflexiv trei etape ale operației intentive totale,
ci am putea diferenția inclusiv câteva subetape in aceste clape ale
151 CAPITOLUL VI. ANALIZA

procesului total de privire al cărui obiect este peretele - un

eveniment care este o parte destul de redusă a fluxului nostru
intentiv întreg care se scurge de la naștere și până la moarte. Acest
lucru este realizat prin concentrarea reflexivă asupra celor trei etape
(și subetape) intenționate în mod extern în fiecare caz.
Intorcându-ne în mod reflexiv de la procesul intentiv ca
intentiv spre perele, pe care tocmai l-am analizat, putem reflecta
asupra obiectului intenționat așa cum apare și putem observa că
este același perete care apare în mod subtil diferit în cel puțin trei
faze sau etape. Reîntorcându-ne în mod reflexiv încă o dată la
procesele intentive, putem avansa puțin și observa, pe de o parte, că
fiecare din cele trei etape le anunță pe următoarele și, le păstrează
pe cele anterioare, incluzând fazele de dinaintea și de după
contemplarea în trei etape a peretelui și. pe de altă parte, același
obiect - adică, peretele este intenționat continuu in timp ce sunt
performate eforturile noastre analitice pentru a modifica modul in
care ne apare.
Comparația anterioară a fost făcută cu scopul de a arătă că
fluxul intentiv poate fi relativ omogen, așa cum poate fi un perete,
câ ambele pot fi recunoscute într-un mod oarecum artificial ca
având părți, iar părțile fluxului sunt diferențiate unele de altele în
termenii obiectelor intenționate la fel ca și în termenii locului lor în
succesiunea temporală. Este mai ușor adesea, totuși, să diferențiem
faze în cadrul unui flux, adică procese intentive sau apariții, în
funcție de compoziția sa internă. De exemplu, una din ele poate fi
predominant evaluativă și alta predominant volitivă sau una poate fi
predominant perceptivă și alta predominant anticipativă, și tot așa.
După cum s-a menționat anterior, pe această bază se întâmplă că
procesele intentive concrete nu sunt doar diferențiate unele de
altele, ci sunt numite, de asemenea, în funcție de ce predomină în
cadrul lor: evaluări”, „voințe”, „credințe”, „percepții”, „așteptări”
și „rememorări”. Această enumerare include o oarecare idealizare.
He multe ori este dificil de observat cu precizie când o anticipare
face loc unei percepții sau o evaluare face loc unei dorințe. Există
destul de multe aspecte obscure în felul în care noi numim aceea ce
ar putea părea că sunt procese distincte.
CAPITOLUL VI. ANALIZA 152

c. să închidem ușa?

Analizele precedente s-au referit la propria noastră

experiență vizuală a unei părți (suprafețe) fie a unui obiect fizic, fie
a unuia cultural (peretele ca ceva care este folosii pentru a menține
unul sau mai multe lucruri intr-un loc și/sau în afara locului
respectiv). Dacă analizăm acum cazuri în care reflectăm asupra
altora în locul observației de sine: în care obiectul intenționat focal
în fluxul observat este unul însuflețit; în care fluxul este colectiv și
non-uman, șirul analizelor intentive tocmai ilustrate ar putea fi
apreciate mai bine. Vom lua, tară îndoială, un alt curs al acțiunii,
care va consta în practicarea auto-observației asupra intentivității
culturale umane și în introducerea a încă unei terminologii. Să
presupunem că cititorii și autorul sunt studenții și, respectiv,
profesorul dintr-o clasă care are ușa deschisă pentru a avea o mai
bună aerisire a sălii. Alți studenți aflați pe coridor trec făcând
gălăgie și ne distrag atenția pentru moment. în curând, același grup
sau altul se întoarce discutând și râzând, dar de această dată
zăbovesc pe hol lângă ușa deschisă.
Dacă reflectăm asupra intentivității noastre actuale,
orientate spre ușă. putem observa nu numai că ușa este deschisă, ci
și că noi (sau, cel puțin, profesorul care se ocupă de această oră) o
lăsăm deschisă. Sub primul aspect, observăm in mod reflexiv o
percepție a ușii care este în principal vizuală. Se poate spune că
acesta este „actualizatul” în modul experienței. Această experiență
actualizată a ceva transcendent în mod exterior este totuși imanent
în mod intentiv înspre alte experiențe care sunt „inactuale”; pentru
început, există atât experiențe actualizate anterior, cât și dintre
acelea care nu au fost actualizate sau ambele, care ar putea include
percepții „predominant auditive” (rememorate sau inventate) ale
ușii scârțâind și pocnind sau izbirea ci pentru a o deschide sau
trântirea ei, bătaia la ușă pentru a intra ș.a.m.d.p.; percepțiile
„predominant tactile” (din nou, rememorarea și invenția) în care,
din anumite motive, nu le-am auzit și văzut atât de mult (incluzând
și liniștea ușii), precum atingerea (presarea) lor (cum este, de
exemplu, atunci când o menținem deschisă cu un umăr în timp ce
conversăm cu cineva); sau chiar și, în principiu, percepțiile
153 CAPITOLUL VI ANALIZA

„predominant olfactive” sau „predominant gustative”, pentru care

mirosul sau gustul ușii este preeminent (chiar dacă nu este clar dacă
ușa are - pentru oamenii, în opoziție cu, să spunem, câinii - un
miros și un gust distinctive, precum au de exemplu, portocalele).
Reflectând asupra vederii ușii, putem experimenta nu doar
succesorii actualizabili ai apariției actualizate acum, care trimite
înspre actualizări viitoare, dar. în același timp, diverse percepții
actualizabile anterior dar nu actualizate, precum și percepțiile
actualizate anterior, păstrate de apariția actualizată acum. Figura
6.2 clasifică și dă nume acestor variații cu condiția ca procesele
intentive să fie imanent intenționate în reflecția noastră. Dar, în
intentivitatea culturală există încă mai mult decât componentele
experienței pe care tocmai s-a pus accentul.

Figura 6.2

procese intentive

actualizate în prezent neactualizate

lualizabile în viitor

actualizate anterior actualizabile anterior.

dar nu actualizate

Sub al doilea aspect, dacă am face o pauză și am reflecta in

mod teoretic și am considera mai mult decât experiența, am putea
observa nu doar că am menținut sau cel puțin că am lăsat ușa
deschisă pentru a avea o mai bună circulație a aerului, ci și că acea
componentă actualizată volițional sau „dorința” apariției este
intentivă în mod imanent înspre trecutul actual și înspre
componentele volitive ale trecutului inactual în care am fi putut
închide ușa, dar am lăsat-o în schimb deschisă adică, dorința
curentă este imanent intentivă înspre decizia luată. împreună cu
acea componentă a dorinței, putem discerne „preferința evaluați vă”
a ușii deschise și valoarea extrinsecă pe care o are în ceea ce
privește acrul proaspăt valorat în mod intrinsec, la fel ca fondarea
CAPITOLUL VI ANALIZA 154

pentru o astfel de evaluare, adică credința că ușa deschisă va

favoriza circulația aerului. Descoperim că componentul procesului
volițional este irațional sau fictiv in mod eliberator în cadrul
proceselor viitoare inactuale dar actualizabile în care am putea (a)
să continuăm așa cum am făcut în speranța că studenții distrați vor
pleca, (b) să căutăm sa-i convingem să plece, (c) să închidem ușa,
sau (d) câteva combinații ale acestor posibile acțiuni.
Procesele intentive trecute actualizate și cele trecute
inactuale și, acum, actualizabile. precum și procesele viitoare
inactuale dar actualizabile pot fi clarificate mai bine prin
„simulare’’ {feigning). Așadar, putem simula ce am putea face în
viitor. O astfel de simulare sa ajuta analizele noastre intentive să
găsească cele mai relevante aspecte ale proceselor intentive asupra
cărora reflectăm. Există mult mai multe cu referire la aceasta decât
ceea ce este actualizat prin modul de experiență și poziționare.
Dacă ne întoarcem privirea reflexivă din nou înspre obiect
așa cum este el dat, este clar că nu se poate da niciodată ca
„incontestabil” intr-un moment în toate modurile posibile, ci numai
în modul corelat cu ceea ce este actualizat curent in procesele
intentive; in exemplul cu ușa, după cum a fost predominant
deschisă și lăsată deschisă sau predominant atinsă in acțiunea de
închidere a ei. lotuși, în același timp in care ușa este dată intr-o
manieră incontestabilă, ea se dă și in mod latent, adică este capabilă
să se dea ca incontestabilă și in alte moduri. Așadar, ușa văzută în
mod predominant este văzută ca actualizabilă auditiv, tangibil etc.
in circumstanțe specificabile; într-un mod similar, ușa este
intenționată volițional ca posibil închisă în viitor.

d. o grămadă de luc ruri

In timp ce un perete, o sală de clasă, coridorul, studenții

etc. sunt obiecte culturale, putem face abstracție de caracteristicile
culturale ale obiectelor așa cum apar și, corelativ, putem facem
abstracție de componentele poziționale întâlnite, astfel încât ceea ce
va rămâne este o intentivitate predominant vizuală a unei grămezi
de elemente materiale de un fel sau altul. Reflectând asupra unui
astfel de caz, putem observa că ceea ce este actualizat este vederea
155 CAPITOLUL VI. ANALIZA

grămezii din sau prin intermediul unui aspect sau al unei părți,
adică partea care se află în fața corpului nostru. Această experiență
este intcntivă înspre grămadă ca întreg, chiar dacă o mare parte din
acest întreg ne este dat mai degrabă într-o manieră foarte vagă (de
exemplu, cât dc solid este?). Privind înapoi, în această fază
actualizată există faze anterioare care au fost sau nu imenționări
actualizate din aceeași grămadă de elemente materiale Pentru a
simplifica acest caz mai departe, să presupunem că aceasta este
prima dată când privim acea grămadă și că nu căutăm să o facem.
Dar nu a fost o surpriză totală să o vedem, căci vederea a ceva ce
este cel puțin vizibil când venim intr-un loc nou sau privim într-o
direcție diferită este întotdeauna anticipată.
Cel puțin la fel de interesant este la ce trimite această fază
vizuală prezentă. In primul rând, există inactualitatea viitoare care
poate fi actualizată prin continuarea vederii grămezii așa cum o
vedem acum, adică văzând-o mai precis din acest unghi, de la
această distanță. în această lumină etc. în al doilea rând, există o
varietate de moduri in care vederea se poate schimba în concordanță
cu schimbările dc distanță și unghi de vedere și, de asemenea, în
concordanță cu iluminarea obiectului pe măsură ce ne apropiem sau
ne îndepărtăm de el, ne mișcăm în jurul lui sau/și îl privim rotindu-se
in față noastră, il deschidem și îl privim înăuntru etc. Există o mare
cantitate de inactualități intentive actualizabile proientive diferite dc
intentivitatea actualizată în prezent. In al treilea rând, vederea acestei
grămezi de elemente materiale ar putea pur și simplu să înceteze
pentru că obiectul a fost distrus, pentru că a intervenit ceva între
ochii noștri și obiect, pentru că nc-am întors capul, pentru că am
abandonat percepția și ne-am angajat în rememorarea a ceva din
trecut ș.am.d.p în acest din urmă caz. vederea automatică și
habituală poate continua, dar vederea actualizată nu va continua ca
operație, adică in maniera unei vederi implicate.
La ceea ce s-a spus despre aceste trei tipuri de viitor
actualizabile subsecvente celui curent poate fi adăugat că toată
intentivitatea viitoare înspre grămada de lucruri sau spre orice alt
lucru este îndreptată înainte și înapoi spre ceea ce a trecut și va
trece. Așadar, dacă am fi văzut mai întâi grămada de departe și mai
târziu o vom vedea dc aproape, cele două faze se vor combina într-o
CAPITOLUL VI ANALIZA 156

întreagă sinteză care poate fi numită simplu ..privirea grămezii de

aproape’". Un obiect se poate da pe sine intr-o multitudine de
moduri, care pol fi descoperite nu doar prin explorarea efectivă a
obiectului, ci și prin intermediul reflexiei asupra proceselor
intentive actualizate și inactuale anterioare și posterioare, care
trimit înapoi și înainte la faza prezentă, f azele inter-relaționate
intentiv formează ceea ce fenomenologii numesc o „sinteză
intențională” sau „intentivă” sau doar „sinteză”. Pentru toate
modurile diferite în care se dă, obiectul este același obiect pentru
această sinteză intentivă.
Devine poate mai clar cum funcționează sintezele intentive
când luăm în considerare un caz în care grămada încetează să mai
apară și apoi este percepută efectiv din nou. Să presupunem că o
observăm pentru o vreme într-o zi, plecăm acasă, nu-i acordăm
niciun gând când suntem departe, ne întoarcem și o vedem din nou.
Când revenim, putem spune că „este acolo din nou", dar
independent de faptul că are loc sau nu o reprezentare lingvistică,
percepem același obiect pentru a două oară. De ce nu este grămada
de azi un lucru și grămada de ieri un alt lucru? intr-un cuvânt
răspunsul la această întrebare este „sinteza”, dar un cuvânt nu este
suficient. Prin analiza intentivă putem discerne în mod reflexiv
ceea ce în vederea de ieri era protentiv cu privire la posibilitatea de
a vedea același obiect din nou în viitor după o absență, iar în
vederea de azi putem discerne rctrotentivitatea vederii anterioare pe
a cărei protentivitate ea o împlinește.
Diferența dintre o astfel de sinteză și una in care obiectul
este văzut continuu, precum este atunci când îl privim insistent,
este dată de intervalul de timp in care am fost absenți Intcntivitatca
imanentă construiește acel interval astfel încât același obiect apare
din nou. Fără îndoială că obiectul, așa cum este văzut mai târziu,
trebuie să fie pe deplin similar cu el așa cum a apărut anterior, chiar
dacă pot surveni anumite schimbări, cum a fost arătat mai sus în
exemplul cu prietena care are o nouă tunsoare.
între „sinteza de identificare” - după cum este numită în
mod specific - întreruptă și cea neîntreruptă apare simultan o
„sinteză diferențiatoare” prin care grămada de elemente materiale
este diferențială de alte obiecte care sunt date împreună cu ea.
157 CAPITOLUL VI ANALIZA

Astfel, ea ar fi identică cu sine și diferită dc orice alt lucru care a

fost întâlnit nu doar atunci când se mișcă în timp ce o percepem, ci
și dacă o vedem din nou cu altă ocazie, intr-un cadru diferit, cum a
fost cazul, din nou, al prietenei cu care eram familiarizați de atâția
ani. aflată acum în față ușii.
Există multe tipuri de sinteze intentive. Pentru a menționa
încă două, există o „sinteză de unificare”, în care un obiect este
intenționat ca fiind unitar (ceea ce nu echivalează cu identic, căci
un grup poate fi o unitate și poate fi el însuși un grup azi la fel cum
a fost ieri). Pe de altă parte, deja suntem familiarizați cu „sinteza
vcrificațională”. în care apare ceea ce a fost reprezentat în mod
vid; prin intermediul limbajului devine intuit. Este implicată, de
asemenea, o sinteză când se constată că o propoziție este falsă. In
mod constant au loc sinteze in straturile intentive automatice,
habiluale/tradiționale și in cele implicate de funcționarea
intentivității. O informare completă ar cerc mai multe volume,
mult mai mari decât acest text. în acest moment, fără îndoială,
studentul se poate întreba dacă este posibilă o analiză intenlivă a
acestor proceduri de analize taxonomice, analize intentive. analize
motivaționalc și eidetice (care sunt încă de discutat). Răspunsul
este da: pol fi analizate, pentru că experiența analitică este ca
însăși sintetică.

§2. Analizele motivaționale

Schița următoare a „analizelor motivaționalc” a fost
pregătită în capitolul 2, când explicațiile au fost comparate cu
descrierile. Acestea sunt mai ușor de ilustrat cu privire la ființele
umane, unde importanța lor pentru știința culturii este enormă, dar
vor fi valabile in mod clar pentru intentivitatea non-umană in multe
dacă nu în toate - formele ei.
Analiza motivational^ produce „explicații”, care sunt
informări în care este afirmat „de ce” se întâmplă ceva. în
explicație, factorul sau expianans se numește ..motiv”, dacă este
vorba despre un proces intentiv folosit pentru explicarea altor
CAPITOLUL VI. ANALIZA 158

procese incentive. Motivele sunt de două tipuri: cele care survin în

flux înaintea apariției pe care ele o explică (explanandum) care sunt
denumite „cauze”; și cele care survin după aceea, dacă aceasta se
întâmplă (adică, pot să nu fie niciodată actualizate, ceea ce nu
exclude protenția către ele), care sunt numite „scopuri”, „finalități”,
„țeluri” sau „idealuri”. Analizele motivaționale sunt așadar
„etiologice” sau „teleologice”, în funcție de referirea la cauze sau la
scopuri Fiind dat modul în care intentivitatea este unificată prin
intermediul protenli vi tații și al retrotentivității, nu trebuie să-l
surprindă pe student faptul că scopurile și cauzele sunt, ca motive,
adeseori relaționale înăuntrul sau între fluxurile intentive. De
exemplu, intentivitatea spre scopuri poate fi un motiv cauzal pentru
noi și invers, procesul nostru intentiv prezent se poate explica în
termenii proceselor intentive din trecutul nostru, care poziționează
în mod volitiv scopuri și mijloace, îndeplinite sau nu.
Putem observa in mod reflexiv procese care reprezintă
scopul (sau care fac referire la scop) direct sau indirect, în noi
înșine sau in alți indivizi, și în grupul nostru sau in alte grupuri.
Acestea sunt procese predominant volitive și obiectele culturale
care intenționează, adică scopurile și mijloacele, sunt în viitorul lor.
Ne putem întreba colegii care sunt scopurile lor; dacă suspectăm că
există divergențe între cuvintele și faptele lor datorate erorii,
minciunii sau auto-amâgirii, care pot fi atât colective, cât și
individuale, atunci așteptăm să vedem cât de satisfăcătoare sunt
rezultatele. în ceea ce ne privește pe noi înșine, putem observa în
mod reflexiv în propriile noastre fluxuri individuale scopurile către
care tindem și prin aceasta putem răspunde cu fermitate la întrebări
referitoare la ceea ce încercăm să facem.
Presupunând că s-a spus suficient pentru a ghida studentul
înspre o analiză mai apropiată a motivelor numite scopuri, a
modului în care mijloacele se vor relațtona cu ele, a modului în care
propozițiile referitoare la ce sunt scopurile (sau ce au fost) pot fi
verificate etc., ne putem întoarce acum spre motivele de tip cauzat
Datorită antifizicalismului, există o oarecare rezistență printre
fenomenologi la a folosi termenul „cauze” pentru procese intentive
care sunt în trecutul proceselor pe care trebuie să le explice. Dacă
am dispune de o alternativă convenabilă, am folosi-o. Uneori,
159 CAPITOLUL. VI. ANALIZA

numindu-le „motive” și permițând contextului sau calificatorului

„etiologic” să distingă scopurile teleologice, vom ajuta la slăbirea
inlluenței concepției conform căreia numai obiectele fizice pot fi
relaționale cauzal.
Un exemplu de reflectare asupra modului de a învăța să
folosești lansatorul de lance sau „atlatl”, așa cum aztecii l-au numit
va ajuta la clarificarea a ceea ce este un motiv cauzal. Fiecare din
noi a văzut cel puțin în reprezentațiile cinematografice imagini ale
oamenilor aruncând o lance și mu Iți dintre noi. copii fiind, am
încercat să folosim bețe sau poate cozi de mătură ca lance. Un atlatl
este un instrument folosit pentru a arunca o lance: este o săgeată cu
un cârlig la un capăt, în timp ce butucul lăncii are un orificiu în care
este introdus cârligul. Se ține atlatl-ul sau lansatorul de lance paralel
cu lancea aflată deasupra, folosindu-se degetul arătător și cel marc
pentru a le ține împreună, astfel încât celelalte trei degete să susțină
atlatl-ul și atunci se lansează lancea, eliberând-o din degete în
momentul decisiv. Atlatl-ul extinde brațul și permite astfel aplicarea
forței pentru o perioadă de timp mai lungă pentru a obține o viteză
mai mare a lăncii, o distanță de lansare și un impact mai mari.
Aruncătorul de lance a fost înlocuit în majoritatea societăților de arc
și săgeată. Dar folosirea atlatl-ului solicită mai multă îndemânare
decât folosirea arcului cu săgeți sau decât aruncarea unei lănci fără
atlatl. Cum este dobândită această îndemânare?
Dacă am observat o persoană încercând să învețe să lanseze
o lance folosind un lansator, am putea explica acțiunile teleologic,
adică în termenii scopurilor sale. Cum poate deveni mai abil un
învățăcel al atlatl-ului? Putem observa subiectul nostru privind alți
oameni care folosesc lansatorul de lance, studiind modul în care
atlatl-ul și lancea se potrivesc, studiind modul în care ele se
ajustează reciproc, imaginând unde și cum trebuie plasate mâna și
degetele care lansează, trecând prin mișcarea complexă încet și
atent. Apoi putem reflecta asupra modului în care subiectul
practică, inclusiv modul de identificare și corectare a erorilor în
ținere, țintire și lansare. Putem observa dacă tehnici diferite de
învățare duc la schimbări în mai bine sau în mai rău sau la nicio
schimbare privitoare la îndemânare. Așadar, putem folosi reflecția
asupra altora pentru a recunoaște ce „cauzează” abilitatea de
CAPITOLUL VI ANALIZA 160

dezvoltare și, în cele din urmâ, îl convertește pe cel supus

observației noastre intr-un utilizator îndemânatic al atlatl-ului.
Pe lângă caracterul nou pentru majoritatea cititorilor,
exemplul dobândirii îndemânării cu lansatorul de lance a fost ales
din mai multe motive. Un motiv este că limbajul se folosește puțin.
Este adevărat că se poate spune oral cum se face sau se pot utiliza
instrucțiunile tipărite într-o carte sau, în fine, se poate primi o
instruire verbală din partea altora; este adevărat de asemenea, că
expresiile vorbite sau subvocale ale celui care ne învață ne pot ajuta
în procesul de învățare. Dar aceștia nu par a fi factori centrali și, în
orice caz, substanța procesului de învățare rezidă în susținerea și
mișcarea atlatl-ului și a lăncii cu mâna, brațul, umărul și chiar cu
întregul corp. Un alt motiv este că putem cu ușurință să reflectăm
asupra acestor procese văzute la alții. în cazul în care nu putem
privi pe fereastră și nu putem observa pe cineva învățând să
folosească atlatl-ul, este ușor, în al treilea rând, să inventăm.
Dar este vorba despre un caz care implică ființe umane;
persoana în chestiune învață deliberat și este un individ. Un caz
care contrastează cu acesta în aceste trei sensuri este acela al unui
grup non-uman căruia i se cauzează un comportament diferit și
împotriva intențiilor sale. Nu s-ar putea oare ca o turmă de oi ieșite
la păscut să fie motivate să le fie teamă și să fugă de muzica clasică
dacă le-am furnizat-o de câteva ori în același timp în care un urs
feroce le urmărea? Noul scop, de îndepărtare a ursului, nu poate în
acest caz să fie explicat etiologic prin motive cauzale?
Analizele motivaționale, în consecință, sunt posibile și
interesante, intr-adevăr, studentului i se va părea mai familiar și va
fi mai interesat de aceste analize decât de analizele taxonomice care
au fost propuse și care au dominat acest text. Când se realizează o
analiză de acest tip, procesele intent!ve se observă în termenii
rolurilor pe care le joacă ca scopuri și cauze în fluxurile individuale
și colective, umane și non-umane. Dimpotrivă, fizicalismul care
este negarea intentivitâții și al caracterului cultural al obiectelor - va
elimina scopurile și mijloacele și, de asemenea, evaluarea și dorința
și va admite doar explicația etiologică a obiectelor fizice pentru alte
obiecte fizice, de exemplu o înroșire a obrajilor care este cauzată de
dilatarea capilarelor, permițând astfel creșterea fluxului sanguin.
161 CAPITOLUL VI ANALIZA

§3. Analiza eidetică

Nu am oferit înainte o expunere a analizelor eidetice pentru
că, spre deosebire de observația reflexivă, în acest caz este vorba
despre ceva pe care studentul nu numai că îl face spontan, dar a fost
deja antrenat astfel, cel puțin în mod tacit, în timpul primilor ani de
studiu - ceea ce nu înseamnă, totuși, că l-a analizat în mod reflexiv.
Totuși, analizele eidetice nu pot fi lăsate nediscutate, chiar și în cea
mai scurtă descriere a metodei fenomenologice, mai ales pentru că
practic, ne-am bazat pe ele în toate expunerile precedente și ar fi
iresponsabil să omitem o descriere a instrumentului
investigatorului.
Analiza eidetică presupune o diferență între „faptul
particular" și „esența universală” sau „eidos" (,,eide” la plural.
„eidetic”, adjectivul). Când afirmam mai sus câ toate valorile sunt
pozitive, negative sau neutre, această afirmație nu face referire la
câteva apariții predominant evaluative din fluxul unei singure
persoane într-o după-amiază oarecare. Fără îndoială că se poate
susține că în după-amiaza unei anumite zile cineva era fericit, trist
sau apatic, dar aceasta ar fi o afirmație empirică sau, preferabil, una
„factuală”. Afirmația universală sau „eidetică” susține că toate
procesele intentive de evaluare, nu doar care sunt și au fost. ci. de
asemenea, și cele care ar fi putut să fie sau pot fi oriunde și oricând
și pentru oricine, sunt pozitive, negative sau neutre. Atât știința, cât
și filosofia sunt interesate cu adevărat de astfel de afirmații
universale și le efectuăm frecvent în viața cotidiană.
Chiar dacă putem să nu fim conștienți de ele, noi
„universalizăm” (eideate) mult, ceea cc nu implică faptul că o
facem în mod corect sau că toate aserțiunile noastre eidetice sunt
adevărate, căci o buna parte a timpului universalizăm într-o
manieră neglijentă. într-adevăr, marea dificultate in părțile factice
ale științei, adică cele referitoare la ceea ce este de fapt sau a fost,
este de a învăța să descriem ceea cc observăm de fapt. Nu toate
științele includ componente empirice sau factuale. Unele sunt pur
eidetice, de exemplu logica și matematica. Adevărurile universale
sunt adesea preferabile celor particulare.
CAPITOLUL VI ANALIZA 162

A universaliza înseamnă a fi conștient de un eidos sau, in

mod tipic, de un set de eide. Se procedează intr-un mod neglijent
când nu facem o experiență clară și distinctă a eâte-lor in mod
direct, ceea ce se poate întâmpla atât de ușor ca și cu obiectele
reale. Credința în eide-le pe care experiența eidetică ar putea să o
justifice variază odată cu calitatea acelei experiențe. Dacă aceasta
se întâmplă atunci când noi universalizăm neglijent, cum o putem
face mai adecvat? Există două tehnici care ajuta la îmbunătățirea
universalizării. Una este „înfrânarea eidetică'’ și cealaltă este
„variația fictivă”. Să încercăm să răspundem la întrebarea „Ce este
un scaun?”. Ca de obicei, un exemplu trivial ne va distrage atenția
mai puțin decât altele. întrebarea «ce este un scaun?», totuși, nu
este o întrebare despre dctemiinațiile scaunului particular care este
plasat în cealaltă parte a camerei în timp ce citim aceste rânduri,
acesta fiind un scaun factual sau ..de facto”. Este mai potrivită o
întrebare referitoare la ce este orice este scaun, adică proprietățile și
relațiile lui, precum faptul că ceva este un scaun dacă și numai dacă
are aceste determinații,
în viata culturală a societății noastre există scaune. Suntem
familiarizați cu ele în plus, avem întotdeauna o experiență vagă ale
eide-lor-scaune sau a Scaunului (dar nu putem pronunța majusculele)
ale cărui scaune, pe care le întâlnim, sunt „cazuri”, „instanțe” sau,
mai bine spus, „exemple”. Pentru toate eide-le pot fi date exemple,
cel puțin fictive. Un obiect particular dat poate exemplifica multe
eide. De exemplu, un scaun poate, în virtutea culorii sale particulare,
exemplifica culoarea maro sau maroniul sau. dacă este multicolor,
poate exemplifica diverse culori și, de asemenea, un desen să
spunem, o stofa în carouri. Investigația eidetică include considerarea
alternativă a eideAor însele și a exemplelor eide-lor. Prima o face
mai inteligibilă pe a doua, iar aceasta o face mai clară pe prima.
Acesta este motivul pentru care sunt utilizate exemplele atât de des
în disciplinele eidetice și în acest text.
Pentru a răspunde la întrebarea ce este un scaun, pe care
acum o înțelegem ca pe o întrebare despre scaune în general, este
nevoie în primul rând să ne schimbăm credința noastră în orice
scaun actual pe care l-am putea avea ca obiect al experienței. Mai
163 CAPITOLUL VI. ANALIZA

precis, este nevoie să ne abținem dc la credința în ele ca fiind

curente sau reale în mod actual ca fapte. Apoi, ele devin simple
posibilități pentru noi. în al doilea rând, trebuie să inventăm o
diversitate de alte scaune posibile. Procedura eidetică este orientată
spre scop (și deci supusă analizei motivaționale), idealul ei fiind
experiența optimă a ceea ce este esențial pentru un scaun și ceea ce
nu este esențial. Sub ultimul aspect, puține persoane sau chiar
niciuna susțin că ceva trebuie să fie moale pentru a fi scaun.
Am putea începe de la un scaun de facto, adică să credem
că există efectiv (sau probabil), de exemplu, scaunul pe care
suntem așezați. Provizoriu, îl vom considera acum ca pe un scaun
pur și simplu posibil. Sau am putea, bineînțeles,, să începem cu
inventarea unui scaun, considcrându-l, din nou, un scaun posibil.
Dacă inventăm un alt scaun, observăm cu ușurință că noi nu
credeam în scaunul defacto anterior ca fiind numai o actualitate, ci
am crezut în existența sa actuală într-un loc și intr-un timp, undeva
și cândva - adică credeam că există în cadrul unei conexiuni de
relații actuale. Dar relațiile spațiale și temporale (și, de asemenea,
relațiile cauzale între scaun și cel care a tăcut scaunul și
echipamentul său din fabrica de scaune) pol fi considerate pur și
simplu posibile. Vom examina acum întrebarea dacă pentru ca ceva
să fie un scaun trebuie să fie în natură sau în lumea culturală.
Când se consideră că acesta pe care suntem așezați nu este
decât un scaun posibil printre altele, putem înțelege mai ușor lucrul
pentru care el este un exemplu (real sau fictiv) - anume, faptul de a
fi scaun. Dar experiența noastră despre aceste eide este probabil
vagă încă. Pentru a face mai clar și distinct obiectul eidetic, eide-le
însele, putem să ne dedicăm acum efectuării unei „variații fictive”.
Ceea ce numim „a gândi bine ceva” constă adesea din aceste
variații fictive. Variațiile fictive duc la schimbări într-un obiect
particular posibil pe care-l închipuim (feigning). De exemplu,
putem inventa ușor că scaunul este verde și nu maro. Se pare că în
ceea ce privește culorile, ceea ce dorim să imaginăm depinde în
întregime de noi. este liber sau opțional. Nu numai că putem
imagina scaunul verde, dar îl putem imagina și albastru, galben,
roz, în carouri, reiat sau cu pete etc.
CAPITOLUL VI. ANALIZA 164

Este interesant că, în această variație fictivă a culorilor,

putem ajunge să recunoaștem că scaunul continuă să fie scaun tară
a ține cont de culoarea sa sau de culoarea în care se schimbă.
Pentru un scaun, culoarea este, așadar, „inesențială" sau
..accidentală". Ceva nu trebuie să fie maro pentru a fi un scaun. Va
trebui să aibă o culoare oarecare, incluzând aici și obiectele
transparente pe care le putem vedea, precum cele făcute din sticlă;
acestea vor fi analizate mai târziu.
Ne vom dedica acum formei, începând cu brațele. Putem
inventa un scaun cu două brațe, cu un singur braț (în oricare din
părți) și fără brațe. în acest sens, putem recunoaște trei subspecii de
scaune: fără brațe, cu un singur braț și cu două brațe, unde scaunul
cu un braț include subspeciile cu brațul pe stânga și cu brațul pe
dreapta. Dar este clar, totuși, că un scaun nu are nevoie să aibă
brațe pentru a fi scaun. Numai in măsura în care faptul de a fi fără
brațe este un tip al faptului de a avea brațe, la fel cum repausul este
un tip al mișcării, se poate pretinde că ceva trebuie să aibă, in mod
obligatoriu, brațe pentru a fi un scaun. Dar. brațele sunt inescnțiale.
Avansăm în clarificarea eide-lor scaunelor, date în experiență, cel
puțin prin modul vag în care începem această investigație.
Ce se întâmplă cu picioarele? Scaunul „de facto" aflat în
cealaltă parte a camerei arc patru picioare, dar ar putea avea doar
unul sau trei sau nouăsprezece sau orice număr, cu singura condiție
ca picioarele, conectate intr-un mod oarecare cu partea de scaun
numită șezut, să fie suficient de puternice pentru a susține greutatea
celui care stă și să nu interfereze cu persoana care stă pe scaun. Să
presupunem că scaunul a fost suspendat. Dacă ar fi înlocuit prin
mijloace flexibile, precum sunt lanțurile sau funiile, atunci am putea
spune că am luat în considerare un leagăn, dar dacă se pune accentul
pe mijloace fixe, atunci putem spune fără ezitare că este un scaun, la
fel cum ar fi și dacă ar fi susținut de o bucată de oțel ieșită din perete
în spatele său. într-adevăr, dacă scaunul ar fi susținut deasupra
podelei, la o înălțime potrivită, de magnetism sau de un sistem anti-
gravitațional, cunoscut până acum doar în istoria science-fiction, ar fi
tot un scaun. Putem lua in considerare leagănul ca un scaun care se
leagănă, adică o specie pe lângă alte scaune care nu se leagănă.
165 CAPITOLUL VI. ANALIZA

Esențialul pare a fi (a) că scaunul este suspendai și (b) că

este suspendat oarecum stabil. Calificarea „oarecum” este necesară
în propoziția anterioară pentru a include balansoare și chiar
leagăne. Același lucru este valabil pentru un scaun cu rotile, care
este destul de rigid în ceea ce privește modul în care susține corpul,
dar care în el însuși se mișcă cu ușurință, după cum o fac și alte
clase de scaune dotate cu roți; aceasta poate implica o diferențiere a
scaunelor în mobile și imobile, iar subspeciile sunt posibile în
ambele sensuri. Este clar că puteam folosi expresia „scaun” într-un
sens larg, care include specii care sunt stabile și care se mișcă, cele
dintâi fiind stabile acolo unde locul este focalizat, în timp ce acelea
din urmă, inclusiv leagănele și balansoarele, scaunele rotative de
birou etc sunt mobile. Nu este vorba aici de un simplu joc de
cuvinte dacă aceste expresii ar fi clarificate prin intermediul
experienței fictive sau reale a obiectelor care ar putea fi stabilite ca
semnificații ale lor. Ce sunet sau ce semn este folosit pentru a
exprima o semnificație este ceva arbitrar sau convențional;
important este dacă lucrai (în acest caz eidos-ul sau eide~le) este
așa cum semnificația o semnifică.
In cazul în care acest exercițiu pare un simplu caz de
decizie arbitrară despre modul de utilizare a anumitor cuvinte -
ceea ce include, subtil, modul în care alții au decis anterior să
folosească cuvintele in moduri pe care noi le-am moștenit prin
învățarea limbii noastre native , un alt caz poate fi discutat pe
scurt in acest punct. Să presupunem că trăim pe o insulă unde
cresc doar trei tipuri și numai trei de copaci: (1) un copac care este
conic, cu frunze subțiri numite ace. care cresc pe tot parcursul
anului; (2) un arbore cu frunze plate de mărimea unei palme, care
se usucă, cad în fiecare toamnă și sunt înlocuite în fiecare
primăvară; și (3) un arbore cu un trunchi lung dezgolit și o
extindere superficială a unor frunze foarte mari numite frunze de
palmier aflate la vârf. Dar, din moment ce oamenii noștri au fost
acum izolați pe această insulă de mai multe generații și au uitat să
citească și să scrie (nu au supraviețuit naufragiului cărți, creioane
sau hârtie), noi vom numi arborii de tipul I „arțar”, aceia de tipul 2
„palmieri”, și cei de tipul 3 „pini”.
CAPITOLUL VI. ANALIZA 166

Pe de o parte, aceasta ilustrează modul în care expresiile

folosite pentru a desemna lucruri sunt arbitrare și convenționale;
am putea să ne simțim la fel de comozi folosind aceste trei numere
in acest mod sau în orice alt fel. Pe de altă parte, faptul că genul
copac are cel puțin trei specii cu formele și comportamentele
descrise nu depinde de noi. Arborii unei clase posedă o combinație
de determinați! și alții posedă altele. Tema aici este observarea
cazurilor și înțelegerea esențelor universale pe care acestea le
exemplifică. Dacă am făcut o greșeală, ea poate fi recunoscută și
corectată prin observația ulterioară. Putem face într-adevăr greșeli
și cu siguranță că este convențional modul în care folosim
cuvintele. Dar când facem experiența acelui ceva la care face un
cuvânt referire, acel ceva este în acel fel. Când ne confruntăm cu o
pretinsă descriere, atunci putem încerca să facem experiența a ceea
ce este descris și aceasta include descrierile factuale, precum și
descrierile eidetice.
Revenind la cazul faptului de a fi scaun, ce se întâmplă cu
șezutul? In acest sens, dacă ar fi fost să inventăm un obiect care ar
avea numai spetează (având în vedere că poate există o spetează fără
șezut) adică doar o suprafață verticală pe care cineva își poate
sprijini spatele și nimic altceva care să-I prevină pc cel care se așează
de căderea pe podea - atunci noi nu inventăm un scaun. A avea
șezut este „esențial” pentru ca ceva să fie scaun. într-adevăr, putem
numi genul căruia îi aparțin scaunele în mod imediat „locuri”;
locurile suni ocupate de persoanele care se așează. Aceasta este
utilitatea lor și predominanta componentei folosite în ele ca
intenționată le situează între speciile practice ale obiectelor culturale.
Rămân pregnante întrebările referitoare la mărimea și forma
șezutului (întrebări spre care ne orientăm acum), dar un șezut poate,
în anumite limite, să fie perforat sau poate să fie solid, poate fi dur
sau moale, mai mult sau mai puțin plan și totuși să fie un șezut. Dacă
a avea șezut este esențial pentru scaun, ca fiind opus specificațiilor
legate de culoare, brațe și picioare, atunci putem să ne întrebam dacă
este suficientă posedarea acestei trăsături pentru ca ceva să fie scaun.
Trebuie ca un scaun să susțină persoana așezată separat de
sol, podea sau punte? Putem să imaginăm un obiect care are doar
167 CAPITOLUL VI. ANALIZA

un spătar pe care se sprijină persoana așezată sau numai „brațe” pe

care se pot odihni brațele acelei persoane în timp ce este așezată pe
sol și aici ar fi vorba despre un loc. Dar pare mai rezonabil să
păstrăm cuvântul „scaun” pentru tipurile sau speciile de Loc care îl
țin pe cel care se așează cel puțin la o mică distanță de suprafața pe
care oamenii se plimbă, caz în care ceea ce tocmai a fost descris și
poate fi numit „spătar” nu este un scaun. în cealaltă direcție, un
scaun ar putea fi un loc destul de înalt, de exemplu, în vârful
pavilionului, pe puntea unei nave și lotuși să fie un scaun.
Ce se întâmplă cu spătarul, adică cu acela pe care se
sprijină persoana așezată sau. în mod echivalent, acela care îi
menține trunchiul drept sau într-un anumit unghi? Putem să
imaginăm ușor scaune cu sau fără spătar, pentru că ambele sunt
posibile. Scaunele fără spătar sunt „taburete” sau „bănci”, dar
există și bănci cu spătar. Cuvântul „scaun” poate fi rezervat pentru
obiecte care au șezut și spătar și pe care stă o singură persoană.
Dimpotrivă, pe bănci și divane se pot așeza mai multe persoane.
Aceasta ridică întrebarea dacă sunt sau nu scaune locurile dintr-un
teatru care sunt dispuse în șiruri și care au brațe ce separă locurile
individuale, dar nu este necesar să răspundem aici la toate
întrebările. Altă întrebare apare atunci când nc gândim la un șezut
pe cal sau pe bicicletă, care pare a fi mai bine numit șa. Acesta nu
este un scaun, pentru că îi lipsește spătarul, dar evidențiază prin
comparație că modul tipic de a sta pe scaun include situarea
picioarelor în față trunchiului celui care stă și nu situarea lor de
ambele părți ale șezutului. Acum se prezintă încă o întrebare, căci
este posibil să stai cu picioarele separate pe un scaun, să stai în
picioare pe un scaun, să te întinzi pe mai multe scaune aflate unul
lângă altul, să îngrămădești cărți și hârtii pe un scaun, adică să
folosim scaunul într-o manieră improprie. Așadar, se poate
recunoaște că un scaun cere examinarea întrebării referitoare ta
folosirea lui corectă, ceea ce ar părea relevant pentru toate obiectele
culturale de tip practic.
Ce se întâmplă cu mărimea? Dacă ignorăm mobilele pentru
păpuși și prototipurile folosite în design, care se rclaționează cel
puțin in mod indirect cu scaunele normale, putem recunoaște tipuri
CAPITOLUL VI. ANALIZA 168

de scaune care sunt pentru copii și adulți. (Aceasta se referă la

scaune destinate oamenilor, scaunele pentru animale pot fi
imaginate, de exemplu, pentru urșii sau elefanții de la circ, dar
aceasta nu trebuie analizată aici). Cele dintâi nu numai că sunt mai
mici ca mărime, ci sunt adesea mai scunde sau mai înalte decât cele
pentru adulți. Mărimea pentru adulți" este relațională cu părțile
corpului omenesc care iau contact cu scaunul, dar există, de
asemenea, variație, în sensul că putem avea scaune cu spătar înalt
sau cu spătar scund.
Fiind ceva corespunzător mărimii celui care se așează, cu
un spătar pe care se sprijină, la fel cum un scaun carc-l susține pe
cel care stă separat de suprafața pe care merge, cu picioarele în fața
trunchiului, un scaun are nevoie să fie constituit dintr-un material
puternic și destul de rigid în funcție de greutate și presiune. în plus,
un scaun nu trebuie să fie atât de cald sau atât de rece încât să
lezeze persoana care stă, chiar dacă un scaun electric și scaunele
folosite pentru tortură par să fie tot scaune. In mod similar, un
scaun nu trebuie să miroase atât de rău încât cei care se așează să
fie împiedicați să îl folosească și nici să fie atât de lipicios încât să-i
fie greu celui așezat să se ridice. Imaginarea acestor variante parc
extravagantă, dar ea scoate în evidență trăsături care nu sunt
observabile in mod normal. Dacă obiectele pe care Ic avem în
atenție sunt „scaune” sau „nori" sau nu au încă un nume
convențional, ceea ce s-a descris este esența a ceva. Această esență
sau eide nu este ceva gândit în mod ipotetic înainte de a investiga
cazuri efective, ci mai degrabă este regăsită prin (a) începerea de la
un caz fictiv sau unul real care este transformat în posibilitate prin
neutralizarea credinței în el, astfel încât se prezintă sieși ca simplă
posibilitate șt apoi prin (b) continuarea prin variații fictive pentru a
distinge esențialul de incsențial
Analizele pot să meargă și mai departe. Un animal non-
uman extraterestru, cu un comportament și anatomie nemaivăzute pe
Pământ, care permite cuiva să stea separat de sol, care iși poate
sprijini gâtul, având picioarele situate în față, este un scaun? Adică
este neapărat ca un scaun sâ fie neînsuflețit? S-ar putea cultiva o
plantă care să adopte forma și funcția unui scaun? întrebarea legată
169 CAPITOLUL VI. ANALIZA

de faptul dacă un scaun este un obiect naturalist sau cultural a fost

soluționată mai sus. în plus, trebuie să fie un scaun un artefact sau ar
putea exista o formațiune geologică intr-o formă complet nemodelată
de acțiunea umană care să fie totuși un scaun, pentru că din punct de
vedere fizic are o formă care permite oamenilor să se așeze pe el
intr-o maniera corectă și să se sprijine pe el? Studentul se poate
gândi la mai multe întrebări. Pare suficient totuși să ne oprim aici.
Descrierea la care s-a ajuns în analizele anterioare, care pot
fi numite „eidetice”, are câteva trăsături interesante. Nu este vorba
despre scaunul acesta sau acela, în particular, și nici de ceea ce este
comun unui set de scaune particulare, precum producția dintr-o zi in
fabrica de scaune. Este vorba despre orice scaun și nu depinde de
niciun scaun care există in mod actual. Dacă toate scaunele din lume
ar înceta să existe, ar exista totuși ideca de scaun. în plus, ideea de
scaun nu este semnificația unui cuvânt, chiar dacă „ideea de scaun”
exprimă o semnificație. Mai degrabă, „ideea de scaun" face referire
sau semnifică clasa de obiecte ideale numite eidetice. Se poate
menționa acum că clasificările dezvoltate in analizele taxonomice
sunt eidetice. O „afirmație eidetică" privește eide-le sau eidos-ul și
afirmația este adevărată dacă și numai dacă chestiunea eidetică la
care se face referire este așa cum o presupune afirmația.
Studentul poate examina ce însemna să spunem că eide-le
sunt obiecte ideale, adică obiecte lipsite de spațialitate, de
lemporalitate și de cauzalitate, dat care sunt totuși supuse
experienței în procesele intent,ve sau in întâlniri. în mod similar, se
poate examina in ce constă diferența dintre aceste obiecte ideale și
conceptele sau semnificațiile exprimate în cuvinte. Se poate spune
mult mai mult referitor la descrierile obiectelor ideale decât ceea ce
s-a spus în analizele prezente.
De exemplu, studentul a auzit poate despre o poziție
discutată în filosofic sub titlul de „platonism" Platonismul este
poziția care susține că obiectele ideale, în special eide-le. care nu
există in realitate - adică, nu sunt temporale au specii de existență
care nu doar că sunt independente de orice altceva, dar sunt și mai
fundamentale decât orice lucru real. Analiza schițată în prezent aici
nu susține platonismul, căci o precondiție necesară pentru experiența
CAPITOLUL VI ANALIZA 170

eide-\or este experiența lucrurilor particulare reale sau fictive.

Experiența eide-lor este stratificată precum o experiență indirectă,
chiar dacă particularul devine un exemplu și nu o reprezentare, iar
experiența eidetică este mai degrabă directă decât indirecta. Poate că
eide-le nu sunt mai independente de intentivitale decât orice altceva
- ceea cc nu înseamnă că le-am creat noi mai degrabă și nu ar fi date
în concentrarea asupra lor în operații sau în habitus-uri.
Repetăm mereu că. la fel ca orice alt obiect în modul in care
apare împreună cu apariția lui, obiectul eidetic și procesul eidetic pot
fi analizate în mod reflexiv in ele insele, căci primul este un obiect așa
cum este dat și cum este poziționat, iar ultimul este un proces intentiv.
Dimpotrivă, cu excepția situației în care au fost luate in considerare
obiecte reale sau fictive, exemplele din acest text sunt în mod direct
eidetice, in timp ce afirmațiile despre exemple sunt indirect eidetice,
adică depind de universalizare. După cum s-a menționat,
universalizarea este practicată în multe sfere și este fenomenologică
numai atunci când este folosită în mod reflexiv. Așadar, analizele
anterioare ale ideii de scaun nu sunt specific fenomenologice, chiar
dacă analizele eidetice și ale ideii de scaun sunt.
Dacă studentul arc senzația că analizele eidetice fac pur și
simplu mai clar și distinct ceva care a fost intenționat anterior. într-
o maniera vagă, impresia sa este corectă. Investigațiile în acest text
sunt despre lucruri - despre apariții și despre obiecte așa cum apar
- despre care se poate spune că sunt familiare, precum scaunele,
dar asupra cărora nu se reflectează și care nu sunt analizate în
manieră sistematică, numind cu atenție proprietățile și relațiile lor-
o sarcină care a fost centrală pentru acest text.

Exerciții
Studentul a răspuns la suficiente întrebări pentru a fi
capabil acum să formuleze cel puțin o duzină, unele relaționale cu
presupozițiile capitolelor anterioare și altele avansate dincolo de
orice lucru explicat în acest capitol și care, în consecință, cer
studentului să se dedice analizelor reflexive
 Capitolul VII
EXAMINAREA

Se poate ca obiectivele fenomenologiei să fie evidente

pentru specialiștii în filosofic și în alte discipline culturale în care
există tendințe fenomenologice, dar o asemenea înțelegere nu poate
fi asumată intr-o carte. Pentru a finaliza acest text se poate arăta,
ccl puțin în general, ce este rațiunea sau justificarea. Va fi schițată
o fenomenologie a rațiunii, dar. din moment ce „rațiunea” înseamnă
prea adesea în prezent pur și simplu logică și cunoaștere, vom
prefera .justificarea” și expresiile asociate cu ea. Simplu spus,
avem atitudini îndreptate spre diverse lucruri și. dacă ar apărea
necesitatea, putem încerca să le justificăm sau, cu alte cuvinte, să
oferim rațiunea lor de a fi. în acest sens, se poate folosi cel puțin
cuvântul „opinie”, dar este mai bun acela de „atitudine”, pentru că
într-o atitudine sunt implicate mai multe lucruri care pot fi
justificate ca fiind componentele sale, iar noi trebuie să ne opunem
tendințelor care restrâng „atitudinea” la credință și opinie.
Un alt termen care poate fi folosit în acest sens, dacă nu ar
fi deja compromis, ar fi „raționalizarea”. IX· la psihiatrul Sigmund
Freud încoace, acest cuvânt se referă adesea la poziții adoptate din
motive inconștiente și „raționalizate” după aceea din tot felul de
„rațiuni”. Orice încercare de justificare este deschisă acum
provocării că ar fi pur și simplu o raționalizare pentru care nu s-a
oferit adevărata rațiune. Aceasta implică, tară îndoială, existența
unei rațiuni originare, care poate fi intr-adevăr cunoscută pentru a
denunța rațiunea falsificată. în mod sigur, indivizii efectuează
raționalizări, iar ideologiile, care au fost denunțate de filosoful Karl
Marx. sunt ceva analog la nivelul grupurilor. Ceea ce este necesar
în general este o manieră de a fi siguri de rațiunile originare opuse
prin aceasta rațiunilor false. Mai precis, este posibil ca justificarea
atitudinilor să se efectueze în mod fenomenologic, adică prin
analize reflexive?
CAPITOLUL VII. EXAMINAREA 172

§1. Identități și atitudini culturale

După cum s-a indicat mai sus, ceea ce se poate arăta sau nu
ca susceptibil de a fi justificat se numește „atitudine”. Când
reflectăm, descoperim că fluxul proceselor intentive include un
număr enorm de atitudini. Unele sunt atitudini orientate spre viitor,
altele sunt lucruri din trecut, altele sunt lucruri din prezent unele
sunt cognitive, altele sunt evaluative și altele sunt volitive; unele
sunt orientate spre noi și altele spre alții; unele vizează grupurile
cărora Ic aparținem și altele alte grupuri; unele sunt reale, iar altele
fictive ș.a.m.d.p. Prin analizarea lor observăm că atitudinile în
general sunt patternuri ale proceselor intentive sau ale întâlnirilor.
Din moment ce trăim în mod fundamental în situații
culturale împreună cu ceilalți, acesta este un loc bun pentru a
începe investigația. Noi. oamenii trebuie să ne concentrăm asupra
altora, care sunt și ei oameni, și se pare că și câinii, de exemplu,
tind să se concentreze asupra altor câini; același lucru poate fi
valabil pentru alte specii de animale non-umane. în speciile noastre
diverse, suntem uneori indivizi și alteori grupuri într-o manieră sau
alta, faptul că suntem ceilalți, individual sau colectiv, unii pentru
ceilalți, face ca adesea lumea culturală să fie o lume socială. Este o
lume culturală pentru că indivizii și grupurile - împreună cu
lucrurile neînsuflețite din jurul lor, precum îmbrăcămintea, uneltele
și jucăriile - au valori și utilități de diverse clase în relație cu sau
„pentru” indivizi și grupuri din practic toate clasele (oamenii dc
știință naturalîști, când sunt întâlniți in atitudinile lor specializate,
sunt excepția în virtutea căreia se face abstracție dc toate
caracteristicile culturale ale lucrurilor). Cimpanzeii, de exemplu,
par a trăi, de asemenea, in situații culturale la un nivel rudimentar
în moduri care sunt învățate și chiar împărtășite și tradiționale, dar
ne vom concentra în acest capitol asupra ființelor umane.
In cadrul unei lumi socioculturale, noi, oamenii, avem
ceea ce se numește în mod obișnuit „identități”, chiar dacă
„identitățile culturale” parc a fi o expresie mai adecvată. întrebarea
„ce suntem?” poate fi pusă și se poate răspunde in multe moduri.
173 CAPII OLUL Vii EXAMINAREA

Pentru a lua în considerare un tip de identitate relativ simplu, dar nu

nesemnificativ, se poate întreba dacă cineva este dreptaci sau
stângaci. Poate că 90% din ființele umane sunt dreptace; folosirea
uneia dintre mâini pare să fie graduala, dar oamenii ambidextri sunt
rari. „Stângacii” și „dreptacii”, după cum pot fi numiți pe scurt,
sunt grupuri cel puțin în semnificația categoriilor în care se pot
clasifica indivizii. Stângacii par a fi destul de rapizi în a se observa
reciproc, dar nu par să existe cluburi destinate stângacilor, așa cum
sunt pentru cei scunzi sau pentru cei chei.
Există o istorie considerabilă a atitudinilor dezagreabile a
dreptacilor împotriva stângacilor - cel puțin în țările prospere.
Faptul de a utiliza una din mâini este in zilele noastre o bază foarte
puțin semnificativă pentru a selecționa un coleg sau un candidat
politic; culoarea părului, probabil, este mai importantă in acest
sens: în Occident se presupune că blonzii se distrează mai mult. In
parte din rațiuni tehnologice, astăzi se fac mai puține eforturi decât
înainte pentru a-i învăța pe stângaci să scrie cu mâna dreaptă:
scrisul cu mâna stângă este mai puțin dezordonat cu stilouri care au
cerneala cu uscare rapidă. Totuși, multe arte facte, de exemplu
puștile, funcționează cel puțin intr-un mod dezavantajos pentru
stângaci, care o recunosc imediat. Pe de altă parte, stângacii care
joacă baseball sunt considerați adesea ca având un avantaj, chiar
dacă uneori sunt stercotipizați ca fiind extravaganți sau nebuni.
în final, există poate și cauze neurologice pentru îndemânarea
manuală, dar aceste trăsături apar devreme, fiind imposibil de
schimbat prin antrenament și au aceeași frecvență in grupurile
culturale de toate tipurile. Dar atitudinile orientate înspre stângaci și
dreptaci sunt învățate, fie că le observăm la noi înșine sau la altul și,
corelativ, oamenii sunt valorați și doriți in moduri diferite în funcție
de faptul că sunt stângaci sau dreptaci. Așadar, avem „identități ale
îndemânării manuale”. Pentru că astfel de identități sunt constituite în
credințele, evaluările și voințele habituale sau tradiționale, sunt
culturale Un lucru este îndemânarea manuală pe care cineva o are.
modul în care se crede în ea, cum se evaluează și se dorește, este un
alt lucru, adică este o chestiune de atitudini dobândite.
CAPITOLUL VIL EXAMINAREA 174

îndemânarea noastră manuală nu constituie în absolut ceea

ce suntem, dar este una din identitățile pe care le posedăm. Există și
alte identități sau, mai bine spus, dimensiuni ale identității pe lângă
aceasta. Acestea includ (a) clasa socială, de exemplu, inferioară
clasei de mijloc; (b) orientarea sexuală, de exemplu, bisexualitatea;
(c) regiunea de origine a unei națiuni, de exemplu, sudul; (d) etapa
vieții, de exemplu, adolescența; (c) situația de incapacitate fizică,
de exemplu, surzenia; și (f) generația, de exemplu, explozia
demografică nord-americană între cel dc-al doilea război mondial și
războiul din Vietnam, cunoscută ca „baby boomers’'.
în plus, există identitatea „politică"’ sau. mai bine zis,
„civică"; expresia din urmă este preferabilă celei dintâi, care
înseamnă mai mult partide politice și atașament față de o cauză (de
exemplu, conservatori, de centru și progresiști), ceea ce constituie
tin alt tip de identitate, în timp ce „civic” înseamnă ceea ce este
valabil pentru toți membrii unui corp politic, precum este o națiune
- de exemplu, votarea legilor, laxe și alte obligații, precum datoria
de a participa ca jurat. Există identități civice provinciale și locale
mai restrânse, precum și identitățile naționale și poate
internaționale, cum sunt de exemplu cea „asiatică” sau cea de
„ființe umane”, cu drepturi umane declarate de Națiunile Unite.
Printre identitățile naționale civice - de exemplu, nord-americană,
braziliană, chineză - descoperim adesea că avem atitudini
compuse din credințe habituate și tradiționale, evaluări și dorințe.
Aceasta nu implică afirmația că atitudinile noastre civice sunt
întotdeauna clare, distincte sau justificate, ci doar sugestia că ele
există și pot fi deci examinate.
în continuare ne vom ocupa de gen, etnicitate și mediu
ambiant, dar atitudinile creează în acest caz alte identități culturale
care pot fi examinate intr-un mod similar. Din moment ce
identitatea ecologică ar putea să nu pară plauzibilă în mod imediat,
se poate spune acum că este vorba despre întâlniri ale animalelor
(inclusiv oameni), plante, fungi etc, care pot avea o varietate de
atitudini față de poluare, despre suprapopulare, despre conservarea
speciilor și a habitatului și conservarea resurselor naturale; faptul că
toți avem identități in funcție de atitudinile noastre față de mediul
175 CAPITOLUL VII. EXAMINAREA

înconjurător, chiar dacă aceste atitudini (poale la fel ca și referirea

la îndemânarea manuală) sunt subtile și nerecunoscutc, fără a mai
vorbi că sunt nejustificate sau justificate.
Pe lângă faptul că sunt frecvent nerecunoscute, atitudinile
noastre sunt atât de profund stabilizate, încât ne întrebăm de unde
provin. Fără îndoială că o marcă a maturității intelectuale este
recunoașterea faptului că avem multe atitudini, cea mai mare parte
a lor provenind de la ceilalți, de exemplu, părinți, colegi, autori,
profesori etc. mai degrabă decât din propria noastră experiență, și
sunt ușor de justificat. Se pare că au loc trei etape. Prima, o
atitudine devine oarecum temă de discuție. Există mai multe
moduri în care se petrece acest lucru și nu pare ușor să le reducem
la câteva tipuri, chiar dacă întâlnirea altor persoane și grupuri cu
atitudini diferite referitor la aceleași lucruri poate fi foarte bine cel
mai comun început. în al doilea rând, putem observa în mod
reflexiv și putem analiza atitudinea noastră pentru a determina
sursa și componentele sale.
Finalmente, putem lua în considerare modul în care se
poate justifica o atitudine, dacă acest lucru poate fi făcut. Numele
filosofic tradițional pentru efortul de justificare este, de la filosoful
Immanuel Kant încoace, ..critică”, dar acest cuvânt, precum și
forma verbală inelegantă provenită din el — adică, „criticare” - au
dobândit conotații negative, în timp ce rezultatele pozitive sunt
posibile de asemenea. „Examinarea” pare să fie o expresie mai
bună, din moment ce forma verbală nu este problematică și
„examinat” și „neexaminat” au fost folosite pentru o lungă perioadă
de timp ca alternative la „critic” și „naiv”. In plus, după cum știu și
studenții, un examen nu este o simplă admitere sau respingere, ci
admite recunoașterea unor grade de performanță. Acest lucru este
important, pentru că justificarea perfectă este un ideal numai.
(„Evaluarea” este adesea folosită pentru a exprima aceeași
semnificație, dar este prea aproape de „valorizare”, care a fost deja
rezervată în mod strict Ia a semnifica evaluarea și valorile).
Atitudinile se pot examina in funcție de modul în care pot
fi justificate. Când anumite justificări invocate nu rezistă la proba
analizelor reflexive, se pot respinge ca raționalizări, ideologii sau
CAPITOLUL VIL EXAMINAREA 176

pur și simplu ca erori și se pot lua în calcul alte justificări, Când nu

pot exista justificări preexistente pentru o atitudine, este posibilă
găsirea unor atitudini și justificări mai bune. Atitudinile celorlalți
sunt Ia fel de deschise la examinare precum sunt propriile noastre
atitudini și fără îndoială că pare a exista o tendință certă non-
retlexivă de examinare a atitudinilor celorlalți înaintea celor
proprii. In plus, plecând de la armonia socială, pare mai înțelept să
examinăm mai întâi atitudinile proprii. Bineînțeles, putem născoci
o raționalizare falsă pentru o atitudine, dar justificarea originară
trebuie să fie determinată de evidența reflexivă, adică de .,vederea”
care justifică justificatul sau de rațiunea originară sau adevărată.
Ceea ce este numit aici ..atitudini” este denumit adesea ca
„opinii”. Acest lucru survine probabil când într-o atitudine
predomină o componentă de credință. Un avantaj al vorbirii despre
atitudini constă în faptul că credințele sau opiniile pot fi numite cu
mai multă corectitudine „atitudini cognitive” și putem vorbi atunci
în mod analog de atitudini evaluative sau volitive mai mult decât
despre cele de credință, care predomină în patternul repetabil al
întâlnirilor care formează atitudinea. Dacă se poate evita tendința
de a ne gândi la locația spațială în folosirea lor, cuvântul „poziție”
poate fi un sinonim folositor pentru „atitudine”; acesta poate
accentua poziționarea componentei experienței în cadrul unui
proces intentiv concret sau al apariției unui lucru, ceea ce nu este
un prejudiciu, chiar dacă totuși experiența intr-o anumită formă o
justifică in ultimă instanță.
Trebuie menționat că pot exista cazuri în care nu poate fi
găsită nicio justificare. De exemplu, există națiuni în care se
conduce pe partea dreaptă a drumului și în care oamenii au. de
asemenea, tendința de a circula pe partea dreaptă a trotuarelor și a
scărilor. Se poate crede că acest lucru este relațional cu faptul de a
fi dreptaci, dar atunci ar trebui să se considere că există țări mari
precum Marea Britan ie. India, Japonia în care oamenii au tendința
să meargă și să conducă pe partea stânga. în acest caz. „partea pe
unde se merge” pare a fi arbitrară, convențională și pur tradițională,
astfel încât cel mai bun lucru care se poate spune este: „facem așa
177 CAPITOLUL VII EXAMINAREA

pentru că întotdeauna am făcut așa”. Nu pare să existe o justificare

mai profundă pentru locul pe unde se merge, chiar· dacă costurile
publice pentru schimbarea semnalelor vizuale etc. ar fi atât de
ridicate, încât ar oferi un motiv pentru a continua în manieră
tradițională, faptul că anumite poziții nu pot fi justificate nu
implică faptul ca nici una nu poate fi justificată.
în final, este nevoie de conștientizarea în general a faptului
că justificarea perfectă este un ideal format pe baza recunoașterii
justificării mai bune sau mai rele. Ar trebui, de asemenea, să fie
recunoscut faptul că acest ideal este adesea aproximat, dar rareori -
dacă se întâmplă vreodată - îl atingem. Aceasta sc petrece din
cauza inexactitudinii proceselor intentive și a componentelor din
cadrul lor. Totuși, este posibil și mai justificabil să căutăm
justificarea decât să nu o căutăm.

§2. Spre examinarea anumitor atitudini

Chiar dacă aceasta nu este o ocazie pentru o examinare
completă a niciunei atitudini, poate că reușim să indicăm o manieră
de procedare. Există o varietate considerabilă în atitudinile noastre
in ce privește genul, etnia și mediul ambiant, dar majoritatea pot fi
capturate prin intermediul perechilor contrastante: un grup interesat
de „supremație” și altul care admite diferențe, dar care aspiră la
„egalitate”. Aceasta se poate descrie pe baza analizelor reflexive.
Patru întrebări ușor comprehensibile, pornind de la
capitolele anterioare ale acestui text, permit inițierea acestei teme
despre ce este o atitudine dată și apoi vor putea fi formulate alte
întrebări mai specifice. Aceste întrebări sunt listate într-o astfel de
manieră încât primele se regăsesc în partea inferioară a figurii 7.1
și se referă la cele patru clase de componente care se regăsesc în
toate aparițiile concrete și, în mod corelativ, în obiectele așa cum
sunt date și așa cum apar. Răspunsurile la aceste întrebări au
relevanță pentru analizele descriptive, pentru că atitudinile sunt
patternuri ale întâlnirilor.
CAPITOLUL VIL EXAMINAREA 178

Figura 7 I

4. Cum este cineva dispus pentru a dori și acționa în această

atitudine?

3. Ce este evaluat în forma pozitivă sau negativă, absolută sau

comparativă etc.?

2. în această atitudine, în ce lucruri se crede și în ce mod?

1 Ce tipuri de experiență și de obiecte așa cum sunt date în

experiență sunt moștenite în această atitudine?

Merită menționat, de asemenea, in acest loc că ceea ce mai

sus au fost numite „identități” sunt corelative cu atitudinile.
Atitudinile sunt tradiționale pentru comunități și habiluale pentru
indivizi, ceea ce reprezintă o altă manieră de a spune nu doar că se
învață în mod profund și sunt, în final, culturale, ci și că se pot
schimba, iar examenul poate arăta că justificarea sa este
insuficientă. Rareori este ușoară schimbarea atitudinilor și
împreună cu ele a obiceiurilor individuale și a tradițiilor colective,
dar în principiu este întotdeauna posibil să o facem.
O altă întrebare generală este pertinentă. Atitudinile noastre
variate sunt de obicei inactuale. Cu alte cuvinte, doar se
actualizează când avem o întâlnire serioasă cu lucrurile
corespondente și în mod tipic se actualizează doar o atitudine
majoră în acel moment. în plus, nu toate situațiile în care apare o
atitudine se repetă ușor. Putem, tară îndoială, să analizăm reflexiv
atitudini prin rememorare sau simulare și cel puțin acest lucru este
mai simplu. Am achiziționat multe atitudini despre obiecte care nu
au apărut in mod real. De exemplu, care este atitudinea pe care o
avem despre câinii abandonați? Se poate ca cineva să aibă o
atitudine chiar și atunci când nu a văzut un astfel de lucru. Este
nevoie să întâlnim un câine abandonat pentru a avea o atitudine
proprie sau este suficient să ne reamintim sau să ne închipuim un
astfel de lucru pentru ca atitudinea noastră deja stabilită să devină
accesibilă în analizele reflexive?
179 CAPITOLUL VII EXAMINAREA

Sâ presupunem că apare un câine slăbănog și murdar

plimbându-se pe lângă casa noastră într-un mod ciudat. Apariția lui
aici poate ti în mod primar olfactivă și evaluațivă din cauza mirosului
unui astfel de câine, dar probabil că nu vom permite ca un câine
vagabond să se apropie atât de mult, încât sa-i simțim mirosul. în orice
caz, experiența într-o astfel de întâlnire este de obicei indirectă atâta
vreme cât ne raportăm la psihicul câinelui. Ce face acest membru al
unei specii diferite? Ce ar putea face? Este periculos? Percepția vizuală
este cea care predomină în infrastratul acestei experiențe a altuia, dar
auzul poate să joace acest rol dacă am perceput mai întâi pe cineva
hoinărind în jurul nostru într-un mod ciudat.
Când reflectăm mai mult asupra atitudinii noastre într-un caz
precum acesta, putem observa că în mod imediat credem că un câine
care se comportă în acest fel este periculos. Ar putea să ne muște. Ar
putea fi turbat. (Această credință poate proveni din experiența
noastră trecută, dar mai probabil provine din ceea ce ne-au
comunicat alții). în plus, efecte precum mușcături și boli pe care
credem că un câine ni le poate pricinui (sau altora, de exemplu,
copiilor noștri) le evaluăm cu siguranță în mod negativ (și intrinsec);
așadar, noi evaluăm, de asemenea, cauza lor potențială - adică,
câinele abandonat - în mod negativ (și extrinsec). Este o valoare rea
pentru că mușcăturile de câine, bolile sunt rele. în final, pe această
bază, putem vedea că trebuie să evităm câinele retrăgându-ne în casă,
alungându-l sau contactând autoritățile corespunzătoare, care sunt
tipuri de dorință de prevenire, dacă nu sunt distructive.
Dar să presupunem, de asemenea, că în timp ce ne
retragem atent departe de câinele care are un comportament ciudat
și suntem pe punctul dc a chema poliția, apare un vecin dintr-o casă
apropiată și îl primește binevoitor pe câinele care s-a pierdut.
Atunci, experiența noastră pune accentul pe interacțiunea
prietenoasă dintre vecin și câine; credința primă în periculozitatea
câinelui dispare în trecut; componenta de valoare se schimbă din
negativă în pozitivă, adică ne încântă ceea ce vedem și nu mai
trebuie sâ intervenim în cursul evenimentelor legate de acest câine.
Dacă cititorul se întoarce în acest punct la figura 7.1, va
recunoaște că întrebările de mai sus tocmai au fost aplicate la un
caz particular și au găsit deja un răspuns. în plus, se poate
CAPITOLUL VII. EXAMINAREA 180

recunoaște în mod reflexiv cel puțin relații motivationale între

„componentele” percepute înăuntrul unei atitudini, poate mai clar
atunci când atitudinea se schimbă sau este înlocuită printr-o
atitudine diferită. Aveam de gând să chemăm poliția pentru că am
evaluat negativ efectele câinilor când sunt turbați și pentru că
vedem (și auzim) modul în care se comportă și pentru că am
învățat anterior despre comportamentul canin.
Important în acest exemplu este că putem observa, analiza
și descrie în mod reflexiv o atitudine inactuală a întâlnirii și. în mod
corelativ, obiectul inactual - dar posibil de a fi actualizat care a
fost imaginat comportându-se ciudat, probabil periculos, ca rău
într-un sens pur și simplu estetic și ca nefiind dorit. Această
condiție obișnuită a dispoziției inactuale este o parte din ceea ce are
o atitudine.
Să luăm acum un alt exemplu pentru a examina justificarea
atitudinilor în general. Să presupunem că atunci când avem
alternative de înghețată, de ciocolată, căpșuni și vanilie, alegem de
obicei pe cea de ciocolată. Dacă suntem întrebați, putem relaționa
această alegere, care este volitivă, cu preferința noastră habittială
pentru gustul de ciocolată, care este evaluativ și se referă la
experiența noastră gustativă când aroma acestui tip de înghețată
este simțită în gură. Dacă suntem întrebați despre credința
habituală, probabil că am răspunde în parte că înghețata,
independent de aroma sa, este comestibilă, și dacă aduce vreun
prejudiciu, de exemplu, pentru că îngrașă, toate au același
inconvenient in același grad. Dincolo de asta, cuiva îi poate plăcea
pur și simplu gustul de ciocolată.
Să presupunem acum, totuși, că informațiile provin din surse
rezonabile, de încredere, că ciocolata este o cauză minoră, dar sigură a
unui oarecare tip de cancer. (Acest lucru este totalmente ipotetic;
acest autor nu a auzit niciodată astfel de lucruri despre ciocolată). Pe
această bază, care se poate reduce la evidențierea fundării tuturor
rezultatelor științifice, chiar dacă simt diferite de gustul nostru,
credința noastră cu privire la înghețata de ciocolată și, pe aceasta
bază, evaluarea și voința noastră se schimbă probabil în mod imediat
sau cel puțin începem să depunem eforturi pentru a ne schimba
181 CAPITOLUL VIL EXAMINAREA

atitudinea. Dacă avem încredere în autoritatea investigației medicale

științifice, nu mai credem câ înghețata de ciocolată este în cel mai rău
ca? ușor periculoasă ca orice altă înghețată, ci credem, dimpotrivă, că
este mai nocivă decât celelalte arome. Evidența științifico-naturalistă
se impune și înlocuiește evidența simțului comun.
Lucrurile nocive au valori negative extrinseci, în relație cu
lucrurile evaluate intrinsec, cele precum sănătatea. Devalorizăm ceea
ce credem câ duce la îmbolnăvire. Credința că ciocolata cauzează
cancer justifică devalorizarea și această devalorizare justificată
justifică, la rândul ei. alegerea pozitivă a altei arome și este împotriva
continuării disponibilității pentru ciocolată. în timp ce credințele,
evaluările și voințele în formele actuale sau dispoziționale pot fi
obiceiuri și tradiții stabilite în virtutea diferitelor influențe (de
exemplu, publicitatea comercială), influența sau motivația sunt doar
părți ale justificării. Sunt, de asemenea, necesare pentru justificare
relațiile de fondare în care lucrurile se fondează unele pe altele în
ordinea enumerată de figura 7.1. Aceasta se poate arăta în evidența
analitico-reflexivă și în acest fel se poate garanta.
Dacă ciocolata ar cauza cancer în mod efectiv, caracterul de
nejustificare a alegerii sale obișnuite nu rezidă în preferință, ci în
credința originară, care, după cum apare, nu a fost justificată atât de
bine cum ar fi putut fi. Când o poziție este fundamentată și motivată
de evidență sau de poziția justificata a clasei corespondente aflate la
un nivel mai jos - in cele din urmă prin evidență - , atunci ea este
justificată. Apoi, când ni se cere să ne justificăm o dorință, ne putem
referi la valoare, la credință și/sau la evidența prin care este fondată
și motivată. Apoi, pentru a ne întoarce la primul exemplu - dacă
câinele abandonat pe stradă este bine primit de vecin ca fiind un
câine pierdut care și-a găsit în cele din urmă drumul spre casă, avem
evidența unei reîntâlniri fericite, această evidență putând altera
propria noastră atitudine în diverse aspecte.
Cu toate acestea. aranjamentul componentelor
interrelaționate prezentate în figura 7.1 se regăsește numai rareori
în atitudini. De obicei, doar una sau poate două componente ies în
relief sau predomină și atunci caracterizăm atitudinea luată în
ansamblu în termenii a ceea ce este cel mai important cu privire la
CAPITOLUL Vil. EXAMINAREA 182

obiectele ei, de exemplu, „câinii abandonați sunt periculoși”. Dar

analizele reflexive pot găsi componente ale tuturor celor patru clase
și relațiile de fondare și motivare pot fi căutate, de asemenea, când
ne ocupam de justificare. Faptul că este dificil să o facem când
suntem înspăimântați nu înseamnă că nu o putem face când suntem
calmi și în siguranță.

§3. Trei atitudini și identități

Gustul înghețatei, atitudinile față de câinii abandonați și
identitățile relative la îndemânarea manuală au fost investigate mai
sus separat pentru a ilustra teze diferite. încă trei cazuri mai pot fi
acum analizate pe scurt într-o manieră comparativă.

a. genul

Sunt societăți în care există trei sau chiar patru genuri, dar
majoritatea au doar două. Ne interesează aici lumile socio-culturale
cu două genuri. Nu este vorba de o chestiune de orientare sexuală;
este interesant, totuși, că există homosexuali feminini și masculini, ca
și hcterosexualii. în plus, genul poale fi distins de sex, cel din urmă
fiind ceva de natură anatomică și psihologică, iar primul de natură
culturală. De aceea, apar masculi feminini și femele masculine. Pare
verosimil că acești termeni culturali - „feminin” și „masculin” - se
pot aplica la animalele non-umane care posedă în mod clar cultură,
cum sunt de exemplu, cimpanzeii, dar acest lucru nu este cunoscut
dc prezentul scriitor. Tema prezentă rămâne limitată, prin urmare, la
genul uman. Pentru a complica lucrurile, genul pare să varieze
împreună cu clasa socială, cu grupul etnic, identitatea regională,
etapa vieții, generația, societatea, perioada istorică etc. Dar se poate
distinge, de asemenea, ca dimensiune independentă.
Majoritatea oamenilor dintr-o societate cu două genuri
consideră semnificativ și familiar să vorbească despre „bărbați” și
..femei”, precum și despre „băieți” și „fete” și despre „feminin” sau
„feminitate”, „masculin” sau „masculinitate”. Aceștia sunt. încă o
183 CAPITOLUL VIL EXAMINAREA

dată, termeni culturali, și nu biologici. Cineva nu sc naște, ci învață

sâ fie femeie sau bărbat. Astfel de termeni sunt folosiți descriptiv și
includ referirea la standarde ideale prin care oamenii și alte lucruri
sunt judecate, ceea ce include și oamenii judecându-se pe ei înșiși.
Genul este inculcat manifestat și consolidat de coafuri, de tipurile de
îmbrăcăminte, modul de a vorbi, posturi tipice și stilul de mișcare, la
fel ca și de atitudinile celor față de care noi avem atitudini.
Odată recunoscute diferențele dintre masculin și feminin,
chiar și într-un mod oarecum vag - cititorul va observa că aici nu
este prezentă nicio definiție, ceea ce ar putea încuraja polemica ne
putem întreba despre atitudinile față de identitățile de gen pe care le
au oamenii. Există multe astfel de atitudini, dar scopurile prezente
vor fi suficient satisfăcute prin compararea și opunerea a două tipuri
generale. Un tip de atitudine generică privește supremația Unii
susțin că femeile sunt sau ar trebui să fie superioare bărbaților, dar
este mult mai comună atitudinea în care bărbații apar dominanți în
raport cu femeile. în acest caz, se poate argumenta că bărbații sunt
superiori femeilor datorită factorilor biologici, precum forța
corporală mai mare și posesia unei cantități mult mai mari de
testosteron. Uneori se vorbește despre ..supremația bărbaților", dar
dacă se acceptă distincțiile între genuri ca fiind culturale și cele
sexuale ca fiind biologice, atunci, în ciuda accentuării factorilor
biologici în argumentul tocmai menționat, ar fi mai bine să vorbim în
acest context despre ,-supremația masculină".
Forța fizică și comportamentul agresiv pol fi evaluate mai
mult decât opusele lor, care pot fi considerate feminine; în plus, se
poate întâmpla ca somaticul să fie evaluat mai mult decât psihicul.
Împotriva acestei atitudini, se poate observa că forța fizică
superioară, testosteronul etc. joacă un rol uneori minor în așa-
nurnitele societăți avansate, unde până și războiul este dus din ce in
ce mai mult prin intermediul echipamentului tehnic, adică
observând ceea ce este arătat pe ecrane și apăsând butoane. Sc
poate afirma, de asemenea, că abilitățile psihice care tind să fie
considerate feminine, precum concilierea, au fost întotdeauna
importante și sunt de o influență din ce în ce mai mare în toate
sferele vieții. Apoi, trebuie luat în considerare modul în care
CAPITOLUL VII. EXAMINAREA 184

femeile luptă, de fapt, mai mult psihologic decât fizic, dar aceasta
depășește pretențiile acestei expuneri.
în opoziție cu superioritatea masculină, există un tip de
atitudine față de lucrurile care au gen - adică, față de persoanele,
grupurile, obiectele și situațiile relative la gen și, deci, la identități de
gen - care neagă practicile din trecut nu mai mult decât schimbările
recente și recunoaște diferențele somatice și psihice între genuri, dar,
dincolo de toate acestea, caută o societate în care bărbații și femeile
nu au drepturi diferite, responsabilități sau oportunități, în special
când e vorba de cele legale. Pentru a începe să analizăm această
„atitudine egalitară cu privire la genuri", ne putem întreba mai întâi
despre felul în care percepem lucrurile. Se poate că această atitudine
include mai mult concentrarea asupra trăsăturilor psihice decât
asupra celor somatice, în perioade de pace, nu in perioade de război,
și asupra relațiilor sociale mai degrabă decât asupra celor care țin de
statutul ierarhic. Este mai bună in ultimă instanță o carieră de succes
decât un copil bine crescut?
în continuare ne putem întreba în ce suntem dispuși să
credem dacă suntem egalitaristi și nu „suprematiști" în ce privește
relațiile dintre genuri, nu doar ce obiecte sunt evaluate ca inferioare
sau superioare, ci și ce obiecte sunt evaluate în mod egal în ambele
tipuri de atitudini. în cele din urmă, ne putem întreba cum de este
dispus cineva să acționeze în favoarea sau împotriva oamenilor,
inclusiv față de sine însuși, care au aceeași identitate sau identități de
gen diferite. A întâlnit cititorul atitudini ce pot fi clasificate ca
supremaționiste și ca egalitariste in ce privește relațiile dintre genuri?
Pot fi analizate în termenii modului în care se face experiența
lucrurilor în stratul experienței și in termenii a ceea ce se crede, ceea
ce se evaluează și ceea ce este dorit, inclusiv dispoziții care sunt
accesibile analizelor reflexive cu ajutorul rememorării și simulării?

b. etnicitalea

Etnicitatca este, de asemenea, un obiect cultural complex.

Pentru a înțelege bine identitatea etnică a unui individ, trebuie să ne
informăm despre familia și activitățile sale, atât trecute cât și
185 CAPITOLUL Vil EXAMINAREA

prezente, să studiem istoria și științele sociale. Dar. fără a face acest

lucru pentru un caz particular, putem recunoaște mai întâi că. de
obicei. întâlnim multe persoane, poate și pe noi înșine, care aparțin
într-un mod mai mult sau mai puțin definit unui grup etnic.
Comitem erori în acest punct, dar Ic și recunoaștem și le corectăm.
Multe grupuri etnice sc identifică și sc diferențiază prin
limbaj și/sau religie, dar. cel puțin in Statele Unite de azi, unde
există poate mii de grupuri etnice, ceea ce este numit „rasă" pare a
fi din ce în ce mai frecvent baza principală a identificării etnice.
Dar ce este rasa? Nu poate exista nicio îndoială că forma ochilor,
textura părului și culoarea pielii sunt moștenite biologic. Unii
afirmă că trăsăturile psihice sunt și ele moștenite, dar acest lucru
rămâne nedovedit in cazul ființelor umane. Poate fi rasa ceva
cultural, fundamentat pe asemenea determinați! somatice moștenite,
la fel cum genul este fondat până la un anumit punct pe diferențele
biologice? Această întrebare poate să nu fie atât de simplu de
înțeles din punct de vedere naturalist cum sc întâmplă din
perspectiva simțului comun și a științei culturii.
Un tip de atitudine față de obiectele etnice pe care cineva îl
poate găsi în sine și în alții sc poate numi „supremație rasială". O
astfel de atitudine poate fi considerată ca fiind o poziție bazată sie
biologie, dar chiar dacă diferențele biologice ar fi mai mult decât
superficiale, există totuși o evaluare a unui set de trăsături in
defavoarea celorlalte, precum și atitudini de favorizare sau
împiedicare, adică voințe, atât individuale, cât și de grup cu privire la
această chestiune. în plus, tipice nu sunt trăsăturile somatice
moștenite. Un grup și membrii săi pot fi recunoscuți pentru
trăsăturile lor rasiale, dar membrii grupului și lucrurile cu care ei sunt
asociați sunt preferate și ocrotite etc. în funcție de trăsături cum ar fi
curățenie, onestitate, hărnicie, respectul față de lege, cumpătare,
încredere, înfrânam în ce privește aspectele sexuale ctc„ toate acestea
spunând mai mult despre cei care au o atitudine supremaționistă
decât despre cei spre care este îndreptată această atitudine.
Rasa este, așadar, o particularitate culturală nu doar în ceea
ce privește modul în care comportamentele sunt habituale și
tradiționale, ci și în modul în care sunt intenționate in experiența.
CAPITOLUL Vil. EXAMINAREA 186

credința, evaluarea și dorința habimalc în ceea ce privește persoana

care se comportă într-un fel sau altul, precum și în ceea ce privește
alte persoane apărute în cadrul unei atitudini habituale și
tradiționale implicate în acest joc. Oamenii au identități corelative
cu atitudinile etnice, inclusiv cu acelea care țin de supremația
etnică. Pe de altă parte, merită a fi menționat faptul că trăsăturile
culturale contrastante par mai ușor de recunoscut, membrii
aceluiași grup împărtășesc trăsături comune și, prin aceasta,
regăsesc în colegii lor de grup aceleași atitudini care pot fi regăsite
în ei înșiși. Ceea ce tocmai am spus cu referire la etnicitatea bazată
pe rasă, cum s-ar putea ea numi, poate fi pus in paralel cu
trăsăturile etnicității bazate pe religie sau ale etnicității bazate pe
limbă; înlr-adevăr. întotdeauna sunt implicate aceste trei baze
majore, precum și altele, cum sunt mâncarea, dansul, muzica,
îmbrăcămintea, miturile, eroii culturali ele.
Dacă ar trebui căutată o atitudine care contrastează cu
supremația etnică, astfel încât să fie recunoscute o varietate de
culturi și identități etnice, idealul căutat ar fi ceva analog
egalitarismului cu privire la gen și poate primi numele de
„egalitarism etnic”. Din nou, fundamentarea pentru credință,
evaluare și dorință este aici experiența. Credințele de supremație
pot fi provocate pe baza evidenței și a pozițiilor egalitariste care se
pot răspândi prin evidențierea comportamentelor comparabile în
toate sferele vieții, întotdeauna atunci când sunt admise avantaje și
dezavantaje similare. Identitățile pot fi adesea diferite și nu egale în
valoare și în folosință. în consecință, este crucială pentru toate
identitățile culturale recunoașterea elementelor prin care pot fi
distinse identitățile unele de altele, dar persoanele individuale și
grupurile, de exemplu grupurile religioase, trebuie să fie tratate în
același mod din punct de vedere legal și etic.
Apare imediat întrebarea privitoare la modul în care ne
putem raporta la indivizii și la grupurile care insistă asupra
supremației lor. Nu este o întrebare simplă; este necesară multă
analiză reflexivă pentru a ordona lucrurile, dar punctul de plecare îl
constituie atitudinile pe care le avem deja. După descoperirea
posesiei unei atitudini, se poate încerca examinarea ei, adică dacă
187 CAPITOLUL VIL EXAMINAREA

este justificată sau cel puțin dacă este mai apropiată de justificare
decât uncie atitudini care pot fi inventate; atunci, suntem pregătiți
pentru a o apăra, prin intermediul unor rațiuni care, în ultimă
instanță, revin la ceea ce este supus experienței. Dacă nu se poate
găsi o justificare sau dacă este posibilă inventarea unor justificări
mai solide pentru alte atitudini în chestiune, se poate recurge la
schimbarea atitudinii proprii din prezent cu o atitudine nouă, în care
dispoziția de a dori poate fi justificată prin referire la evaluare,
valoarea justificată prin referire la credință și credința justificată
prin referire la tipul de experiență care poate fi numit evidență.
Evidența este experiența în care obiectul este intenționat
într-o manieră mai clară, distinctă și originară pentru un obiect din
clasa sa. în definitiv, această „vedere ' se află la baza eforturilor de
justificare a unei atitudini, fie ea cognitivă, evaluative sau volitivă.
Mijloacele de a ajunge la acest final sunt analizele reflexive,
precum și descrierile care pot fi dezvoltate, confirmate, corectate și
extinse pe baza lor ceea ce au încercat să arate cele șase capitole
precedente ale acestei cărți.

c. mediul ambiant

Mediul ambiant este un alt lucru cultural, adică un lucru

relativ la modul in care se întâlnesc organismele și ecosistemele și.
mai precis, relativ la atitudinile umane ca patternuri ale întâlnirilor
corelative mediului ambiant. Există și în acest caz supremație și
egalitarism?

ființe umane având gen și ctnicitate printre alte lucruri, se poate

vorbi de specimene și specii (incluzând acum animalele non-
CAPITOLUL VII. EXAMINAREA 188

umane, precum și pe cele umane) și de habitate și ecosisteme. O

atitudine răspândită se poate numi „supremația umană”. In această
atitudine, ființele umane apar ca fiind superioare în moduri variate
celor non-umane sau subumane. Alternativa „egalității
ambientale” nu neagă diferențele între specii, dar susține că toate
speciile au valoare egală și este volitiv dispusă să acționeze contra
extincției speciilor datorate activității umane. împotriva distrugerii
ecosistemelor de care ființele umane nu au nevoie etc. Supremația
umană are o istorie lungă și este adesea relațională cu religia, dar se
parc că există tendințe egalitariste și în gândirea asiatică și la
anumiți filosofi și oamenii de știință occidentali. în plus, nu este
aici locul pentru ceva care ar fi mai mult decât un examen inițial și
superficial al atitudinilor de acest tip. Se poate cere
supremaționiștilor umani să-și justifice atitudinile față de mediul
ambient? Posedă ființele umane dreptul moral de a exista mai mult
decât tigrii și cimpanzeii? Dacă aceasta este poziția noastră, ce
rațiuni, dacă sunt, putem oferi pentru a o susține?
Poate că această scurtă discuție va fi suficientă pentru a
face plauzibilă teza că analizele reflexive pot fi folosite în
examinarea atitudinilor. A ajunge la o poziție definitivă în care
toate atitudinile proprii sunt justificate ar fi mai mult decât o
sarcină pentru o întreagă viață sau chiar mai multe. Ar fi mai bine
să fim selectiv i în ceea ce privește atitudinile pe care le analizăm.
Pe de o parte, trăirea unei vieți nu înseamnă examinarea atitudinilor
provenite de la ceilalți și oferirea de raționalizări în loc de
justificări autentice. Dar întrebarea mai profundă care este ridicată
aici este dacă este justificat sau nu să justifici atitudinile, fie ale
noastre, fie ale celorlalți, fie cele împărtășite de grupuri - și să
acționezi în consecință.
 OBSERVAȚII FINALE

Efortul acestui text a fost de a introduce fenomenologia în

general ca o abordare în care erudiția textelor este subordonată
investigării lucrurilor; în care au loc observații reflexive și nu
speculații; în care se produc analize mai degrabă decât argumente
pro sau contra. In ce privește acest ultim aspect, trebuie spus că
rezultatul analizelor nu este un set de pretenții împreună cu acele
combinații de afirmații în favoarea sau împotriva lor. ci mai
degrabă un grup articulat de distincții clarificate prin exemple,
astfel încât are loc o pătrundere mai profundă în problemele
respective. în consecință, speranța noastră este că acest lucru i s-a și
întâmplat studentului care a studiat această caile.
Fenomenologia este o abordare care poate fi descrisă mai
concis în analize reflexive. Această abordare poate fi folosită în
multe discipline. Nu poate fi folosită în disciplinele formale,
precum matematica, sau în științele naturaliste, precum chimia,
chiar dacă ea poate fi adoptată in eforturile ulterioare de a înțelege
aceste discipline. Analizele reflexive pot fi folosite în mod efectiv,
totuși, în disciplinele în care sunt tematizate aspecte ale lumii
socio culturale. în ce fel este o lume culturală și cum poate fi ea
socială , având deopotrivă în ca ființe non-umane și umane, a fost
arătat mai sus în termenii distincțiilor și procedurilor care au fost
luate în considerare în tradiția fenomenologică. Abordarea care s-a
numit analiză reflexivă - și care a fost ea însăși analizată reflexiv
aici - poate fi deja găsită ca funcționând în multe științe sociale și
în disciplinele practice bazate pe științele sociale, precum medicina
și psihiatria, chiar dacă nu este numită în mod explicit
„fenomenologică”.
Ce se întâmplă cu filosofi»? Fenomenologia a fost cultivată
până acum în principal înăuntrul acestei discipline și pentru că
aceasta este disciplina scriitorului de față, există, fără îndoială, în
acest text o înclinație certă spre adoptarea acestei abordării în
OBSERVAȚII FINALE 190

analizele reflexive. Cititorii pregătiți în filosofic vor fi recunoscut

utilitățile potențiale ale analizelor reflexive în etică, estetică,
epistemologie, filosofi a științei etc. Poate că implicația cea mai
importantă pe care acest text o solicită pentru filosofic constă în
caracterizarea generală a abordării, care nu invită numai la punerea
întrebării ce este filosofi a însăși, ci și la soluționarea acestei
întrebări. (Analog, avem sarcina de a determina modul în care
abordarea generală a analizelor reflexive poate fi specificată pentru
disciplinele non-filosofice, care lematizează aspecte ale lumii
socio-culturale).
Analizele reflexive care examinează justificarea atitudinilor
- o analiză care în ultimul capitol poate fi doar schițară au o
afinitate considerabilă cu filosofi a modernă și se poate vedea că
duce la ceea ce poate fi numit „fenomenologie critică1'. în opoziție,
un interes in interogațiile metafizice - începând cu acelea despre
ființa ca ființă, care se regăsesc în trecut cel puțin de la Aristotcl
încoace - a jucat, de asemenea, un rol important în tradiția
fenomenologică. Se poate pune întrebarea dacă metafizica poate fi
abordată prin analize reflexive. Dar. cu siguranță că o bună parte a
fenomenologiei a avut ca preocupare principală existența umană.
Este posibilă justificarea alegerii unei noțiuni a filosofici
fenomenologice mai degrabă decât a altora prin abordarea
analizelor reflexive? Autorul acestei cărți crede aceasta, dar
clarificarea acestei chestiuni depășește scopul acestui text
introductiv, care a fost scris pentru studenți și al cărui țel principal a
fost să le furnizeze resurse prin care să fie urmate investigațiile
fenomenologice pentru ele însele și pentru a-i încuraja să facă asta.
Dacă suprafața a fost analizată suficient, se poate continua cu
examinarea în profunzime.