1

Tema: INTENTAREA PROCESULUI CIVIL

Tema: PREGĂTIREA PRICINII PENTRU DEZBATERI JUDICIARE

Tema: DEZBATERILE JUDICIARE

Tema: ACTELE JUDECĂTOREȘTI DE DISPOZIȚIE ALE INSTANȚEI DE FOND

Tema: PROCEDURA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

Tema: PROCEDURA SPECIALĂ

Tema: PROCEDURA ÎN ORDONANȚĂ (PROCEDURA SIMPLIFICATĂ)

Tema: APELUL

Tema: RECURSUL ÎMPOTRIVA DECIZIILOR ȘI HOTĂRÎRILOR EMISE DE CURȚILE DE APEL

Tema: REVIZUIREA HOTĂRÎRILOR, ÎNCHEIERILOR, DECIZIILOR IREVOCABILE

Natura juridică a procedurii de revizuire a hotărîrilor
Revizuirea hotărîrilor este reglementată de art.446-453 CPC. Spre deosebire de apel şi de recurs, în cadrul revizuirii operează norme
de trimiteri, în special alin.(1) art.452 CPC, care prevede expres că instanţa examinează cererea de revizuire în şedinţă publică în
conformitate cu normele de examinare a cererii de chemare în judecată. !!! Regulile de examinare a cererii de chemare în judecată vor fi
aplicate cu titlu de norme generale, iar cele din Capitolul XXXIX cu titlu de norme speciale. Altfel spus, normele generale se vor aplica
în măsura în care nu contravin celor cu titlu particular.
Mai mult ca atît, reieşind din prevederile alin.(2) art.452 CPC, regulile de examinare ale revizuirii implică dezbaterile asupra cererii
de revizuire, care sînt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.
Natura juridică. Esenţa revizuirii presupune redeschiderea procedurilor judiciare asupra unei cauze civile, care a fost soluţionată
printr-un act judecătoresc irevocabil. Mai mult ca atît, revizuirea nu presupune rejudecarea cauzei în mod implicit, ci doar ca efect al
admiterii cererii de revizuire, ceea ce ar presupune existenţa temeiurilor în acest sens. În caz contrar, s-ar admite o ingerinţă asupra
securităţii raportului juridic.
!!! Pentru declararea revizuirii există reguli speciale, care, de altfel, permit de a determina o natură juridică specifică a acestei instituii
procesual civile, distinctă de căile de atac. !!! Aceasta comportă semne particulare doar căilor de atac (subiecţi, obiect, termene etc.), însă
esenţa revizuirii imprimă argumentul conceptualizării acesteia ca o procedură specifică care permite redeschiderea în condiţiile legii a
procedurilor judiciare asupra unei cauze civile care a fost soluţionată printr-un act judecătoresc irevocabil. !!! Reieşind din argumentele
expuse în doctrina de specialitate, s-a demonstrat dubla natură juridică a revizuirii: atît ca şi cale de atac cît şi ca un fel de procedură care
ar permite reluarea examinării fondului cauzei.

Caracteristica temeiurilor declarării revizuirii

Temeiurile declarării revizuirii. Revizuirea poate fi declarată doar pentru temeiurile strict prevăzute de lege (art.449 CPC), aceasta
constituind şi o condiţie de declarare a revizuirii. Declararea revizuirii pentru alte temeiuri decît cele prevăzute la art.449 CPC duce la
respingerea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă.
1) Constatarea prin sentinţă penală irevocabilă a comiterii unei infracţiuni în legătură cu pricina care se judecă – lit.a)
art.449 CPC.
Sub incidenţa lit.a) art.449 CPC cad cazurile cînd un judecător, grefierul, martorul, expertul, traducătorul sau unul dintre participanţii
la proces (părţile, intervenienţii, reprezentanţii, procurorul şi alte persoane care, în conformitate cu alin.(2) art.7, art.73 şi art.74 CPC,
!!! sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau
care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu
procedură specială), care au luat parte la judecarea unei pricini civile, au fost condamnaţi printr-o sentință penală irevocabilă pentru
infracţiune în legătură cu judecarea pricinii civile, anterior examinate.
De asemenea, în cazurile prevăzute la lit.a) art.449 CPC se includ şi situaţiile ce vizează falsificarea de probe.
!!! Pentru a se admite revizuirea unei hotărîri bazată pe situaţii prevăzute de lit.a) art.449 CPC, legiuitorul cere ca dovada lor să fie
preexistentă, adică să nu fie făcută în cursul judecării cererii de revizuire. In concreto, se cere dovedirea acestora prin sentinţă penală
irevocabilă, ceea ce presupune existenţa în prealabil a unui proces penal (cu respectarea tuturor particularităţilor şi garanţiilor oferite de
legea procesual penală), prin care s-a constatat săvîrşirea infracţiunii legate de pricina a cărei hotărîre se cere a fi retractată, (cum ar fi:
amestecul în înfăptuirea justiţiei şi în urmărirea penală (art.303 CP), pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri contrare legii
(art.307 CP), falsificarea probelor (art.310 CP) etc).
În practica judiciară pot apărea situaţii cînd, în virtutea unor împrejurări obiective, nu pot fi constatate prin sentinţă penală
irevocabilă circumstanţele cazului în care unul dintre subiecţi a comis o infracţiune în legătura cu judecarea pricinii civile. !!! În aceste
cazuri, polemica rezultă din faptul că sentinţa penală irevocabilă este o condiţie obligatorie a declarării revizuirii în baza temeiului
prevăzut de lit.a) art.449 CPC. Prin circumstanţe obiective care împiedică adoptarea unei sentinţe penale cu privire la cazul cînd
unul dintre participanţii la proces sau unul dintre judecători a comis o infracţiune în legătură cu judecarea pricinii se înţeleg:
a) circumstanţele care exclud urmărirea penală, şi anume – situaţia prevăzută de art.275 CPP: pct.4 (a intervenit termenul de
prescripţie sau amnistia), pct.5 (a intervenit decesul făptuitorului cu excepţia reabilitării), pct. 9 (există alte circumstanţe prevăzute de
lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală). În toate aceste cazuri urmărirea penală va înceta prin actul
organului de urmărire penală şi nu va fi posibilă pronunţarea unei sentinţe penale irevocabile;
b) situaţiile prevăzute de art.53 (Liberarea de răspunderea penală), art.54 (Liberarea de răspundere penală a minorilor), art.7
(Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă), art.58 (Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei),
art.59 (Liberarea condiţionată de răspundere penală), art.60 (Prescripţia tragerii la răspundere penală), art.107 (Amnistia) CP.
!!! Și prin alt act, în modul prevăzut de lege, de ex., în baza actului organului de urmărire penală de încetare a urmăririi penale în
legătură cu intervenirea termenului de prescripţie, poate fi constatat faptul că s-a comis o infracţiune în legătură cu judecarea pricinii. În
acest caz instanţa de judecată care examinează cererea de revizuire urmează să admită revizuirea în baza lit.a) art.449 CPC.
!!! O altă întrebare cu privire la revizuirea unei hotărîri judecătoreşti irevocabile tine de situaţia prezentării în instanţa de revizuire
numai a actelor de pornire a urmăririi penale sau de trimitere in judecata in p vinta unuia dintre participanţii la proces sau unuia dintre
judecători care se bănuieşte sau se învinuieşte că a comis o infracţiune in legătură cu judecarea pricinii. Considerăm că actele menţionate
nu pot fi primite ca probă în cererea de revizuire pentru constatarea circumstanţelor prevăzute de art. 449 lit. a) CPC.
 2
!!! Cazul cînd împrejurările care trebuie dovedite potrivit lit.a) art.449 CPC sînt invocate fără o preconstituire, nu poate fi admis,
deoarece constatarea urmează să preceadă revizuirii, fiind rezultatul unei acțiuni anterioare ceea ce rezultă din prevederile imperative ale
lit.a) art.449 CPC.
Independent de constatările sentinţei penale ce se invocă de revizuent în procesul de revizuire, instanţa este obligată să aprecieze dacă
infracţiunile privitoare la pricină, săvîrșite de persoanele vizate de textul legii examinat, au fost decisive, adică hotărîtoare în adoptarea
soluţiei.
2) Descoperirea unor circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute revizuentului
dacă acesta dovedeşte că a întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanţele şi faptele esenţiale în timpul judecării
anterioare a pricinii – lit.b) art.449 CPC.
Este oportun a defini circumstanţele nou-descoperite, prin care se înţelege:
 totalitatea faptelor juridice (ca obiect al probatiei) care duc la apariţia, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile;
 care au importanţă esenţială pentru justa soluţionare a cauzei civile, adică care trebuie să aibă putere decisiva asupra concluziei
(hotărîrii) instanţei de judecată;
 care nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute revizuentului anterior, dar care existau la momentul examinării şi
soluţionării pricinii civile;
 care să fie descoperite după ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă;
 şi dacă acesta dovedeşte ca a întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanţele şi faptele esențiale în timpul judecării
anterioare a pricinii.
!!! Obiectul probaţiei la examinarea cererilor de revizuire pot fi circumstanţele importante atît în sens material cît şi în sens
procesual.
Prin obiect al probației în sens material se înţelege totalitatea presupunerilor despre existenţa sau inexistenţa faptelor juridice, care
duc la careva consecinţe material-juridice, precum şi presupunerile cu privire la existenta faptelor, care asigură obţinerea de cunoştinţe
despre fapce e material-juridice. Iar prin obiect al probaţiei în sens procesual se înţeleg presupunerile cu privire la existenţa sau
inexistenţa faptelor juridice, de care normele dreptului procesual civil leagă apariţia, suspendarea sau încetarea procesului civil, precum
şi realizarea drepturilor procesuale ale persoanelor, participante în cauza civilă concretă.
Faptele ca mijloc (modalitate) a probării circumstanţelor vor constitui în conformitate cu alin.(2) art.117 CPC:
 explicaţiile părţilor şi ale altor persoane interesate în soluţionarea pricinii,
 depoziţiile martorilor,
 înscrisuri,
 probe materiale,
 înregistrări audio-video,
 concluziile experţilor.
!!! În acest sens, chiar şi legislaţia procesual civilă (alin.(1) art.451 CPC) expres prevede că în cererea de revizuire se indică în mod
obligatoriu temeiul de declarare al revizuirii consemnat în art.449 CPC şi se anexează probele ce le confirmă.
Însă, !!! la probarea circumstanţelor conform lit.b) art.449 CPC, trebuie de avut în vedere şi instituţia admisibilităţii probelor în
procesul civil. Conform alin.(1) art.122 CPC, circumstanţele care, conform legii, trebuie confirmate prin anumite mijloace de probaţiune
nu pot fi dovedite cu nici un fel de alte mijloace probante. Adică, unele categorii de circumstanțe pot fi probate numai prin anumite
mijloace de probă. De ex., conform art.210 CC, !!! trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre
persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice, dacă valoarea obiectului actului juridic depășește 1000 de lei, iar în
cazurile prevăzute de lege – indiferent de valoarea obiectului. !!! Nerespectarea formei scrise a actului juridic, conform alin.(1) art.211
CC, face să decadă părţile din dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic.
!!! Nerespectarea formei scrise a actului juridic nu atrage neapărat nulitatea actului juridic (alin.(2) art. 211 CC) şi nu duce nici la
decăderea absolută din dreptul de a proba, însă are importanţă pentru procesul civil prin prisma principiului enunţat mai sus idem est non
esse et non probari la dovedirea dreptului subiectiv şi obligaţiilor civile (în sensul că actele juridice încheiate contrar art.210 CC se
lipsesc de unul din mijloacele cele mai uzuale şi practice de dovedire a lor – proba cu martori). Însă, după cum se explică în p.6 din
Hotărîrea Plenului CSJ nr.12/2000 Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la
întocmirea hotărîrii şi încheierii, !!! dacă conform legii unele împrejurări nu pot fi confirmate prin depoziţiile martorilor, judecata este în
drept să-şi motiveze în hotărîre concluzia sa despre existenţa ori lipsa acestor împrejurări, făcînd referire la alte probe prevăzute de lege.
!!! Probele noi, ca mijloc (modalitate) a constatării circumstanţelor examinate anterior nu constituie acele „circumstanţe” şi „fapte”
conform lit.b) art.449 CPC şi, respectiv, temei al revizuirii hotărîrilor judecătoreşti irevocabile. Spre ex., în situaţia cand o parte probează
un fapt (o circumstanţă) printr-un înscris, care va fi respins de instanţa de judecată ca fiind inadmisibil conform art.122 CPC, iar, mai
apoi după ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă, partea interesată descoperă un alt mijloc de probă – care confirmă acelaşi fapt
(circumstanţa) – în acest caz, nu va constitui un temei de admitere a revizuirii conform lit.b) art.449 CPC.
!!! Dat fiind faptul că circumstanţele care vor servi drept temei al revizuirii hotărîrilor judecătoreşti irevocabile conform lit.b) art.449
CPC vor fi noi, respectiv şi probele prin care se vor confirma acestea, de asemenea vor fi noi – în raport cu obiectul anterior al probatiei:
adică, totalitatea circumstanţelor ce au fost constatate în pricina civilă examinată şi, respectiv, probele prin care s-au constatat acestea.
În cazul revizuirii hotărîrilor judecătoreşti irevocabile pentru situaţiile cînd au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte
esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute revizuentului anterior (lit.b) art.449 CPC), prezentarea noilor probe nu
este interzisă. Aceasta deoarece circumstanţele invocate în sprijinul cererii de revizuire trebuie să fie probate, însă, dat fiind faptul că
acestea sînt noi, respectiv şi probele prin care se confirmă acestea vor fi noi în raport cu instanţa de judecată care a examinat şi soluţionat
pricina respectiva, cît şi faţa de părţile care au participat la procesul respectiv.
În cazul descoperirii unor noi circumstanţe esenţiale care nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute anterior revizuentului
(cu referire la lit.b) art.449 CPC), acestea trebuie probate în mod obligatoriu. Or, !!! nu poate fi admisă anularea unei hotărîri
judecătoreşti irevocabilă numai pe baza afirmării descoperirii unor noi circumstanțe. În acest sens Hotărîrea Plenului CSJ nr.12/2000 Cu
privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la întocmirea hotărîrii şi încheierii explică în p.6
că hotărîrea judecătorească nu poate fi bazată pe presupuneri despre circumstanţele cauzei.
Circumstanţele nou descoperite in sensul lit.b) art.449 CPC urmează să corespundă unor condiţii, şi anume:
 ca obiect al probaţiei constituie faptele juridice, care duc la apariţia, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile;
 trebuie să aibă importanţă esenţială pentru justa soluţionare a cauzei civile, adică să aibă putere decisivă asupra concluziei
(hotărîrii) instantei de judecată;
 trebuie să nu fi fost cunoscute şi nici să nu fi putut fi cunoscute revizuentului anterior, dar să fi existat la momentul examinării şi
soluţionării pricinii civile;
 să fie descoperite după ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă;
 să fie probate prin prezentarea instanţei de judecată a elementelor de fapt prin care acestea se constată, odată cu cererea de
revizuire;
 3
 mijloacele de probă prin care se constată „circumstanţele nou descoperite” trebuie să fi existat în momentul judecării procesului
terminat prin hotărîrea revizuită, iar revizuentul să fi fost împiedicat a prezenta aceste probe din împrejurări ce nu depind de voinţa
acestuia;
 revizuentul trebuie să dovedească că a întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanţele şi faptele esenţiale în timpul judecării
anterioare a pricinii.
!!! Atunci cînd nu sînt îndeplinite aceste condiţii pentru cazurile prevăzute la lit.b) art.449 CPC, cererea de revizuire se va respinge ca
inadmisibilă.
3) Instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost implicate în proces, potrivit prevederilor –
lit.с) art.449 CPC.
Potrivit sarcinilor fundamentale ale procesului civil, prevăzute la art.4 CPC, instanţa de judecată urmează să soluţioneze corect cauza
civilă – ceea ce se poate realiza doar prin examinarea cauzei cu atragerea tuturor persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime ar
putea fi afectate prin hotărîrea judecătorească.
!!! Acest temei de declarare a revizuirii are drept scop desfiinţarea unei hotărîri judecătoreşti, în cazul în care după ce hotărîrea
judecătorească devine irevocabilă se constată faptul că instanța a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost
implicate în proces.
!!! Hotărîrea judecătorească îşi va putea realiza toate funcţiile sale investite prin lege doar în raport cu persoanele care au participat la
examinarea cauzei. Reieşind din analiza prevederilor art.254 CPC, hotărîrea judecătorească nu se poate răsfrînge asupra persoanelor
neimplicate în proces.
Deşi, potrivit prevederilor lit.с) alin.(2) art.185 CPC instanţa de judecată la faza pregătirii pentru dezbateri judiciare soluţionează
problema intervenirii în proces a coreclamanţilor, copîrîţilor şi intervenienţilor, unul din scopurile acestei faze prevăzute la lit.с) alin.(2)
art.183 CPC fiind stabilirea componenţei participanţilor şi implicare în proces a altor persoane, în practică apar situaţii cînd se eludează
sau se omite neintenționat atragerea tuturor persoanelor drepturile cărora ar putea fi afectate prin hotărîrea pronunţată.
!!! În cazul lit.с) art.449 CPC, instanţa de judecată urmează să constate dacă persoana care nu este implicată în proces este subiect al
raportului material-litigios. În acest sens, urmează a fi prezentate probe care să dovedească acest fapt. Dacă obiect al acţiunii va constitui
un drept supus înregistrării, acesta urmează a fi probat prin mijloacele de probă în modul prevăzut de lege, de ex.: în cazul bunurilor
imobile prin extrasul din registrul bunurilor imobile (art.321 CPC).
!!! Iar în cazul în care se va constata acest fapt, instanţa urmează sa constate dacă prin hotărîrea supusă revizuirii persoanei
neimplicate în proces i-au fost încălcate aceste drepturi.
4) S-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti care au servit drept temei pentru
emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere – lit.e) art.449 CPC.
În redacţia Legii RM nr.155/2012, !!! temeiul de declarare a revizuirii a fost restrîns, din conţinutul acestor situaţii de drept fiind
excluse circumstanţele ce vizează: anularea sau modificarea hotărîrilor ori deciziilor altor autorităţi nejudecătoreşti care au servit drept
temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere.
În legătură cu revizuirea hotărîrilor judecătoreşti conform lit.e) art.449 CPC, legiuitorul nu înaintează careva condiţii speciale . Însă,
acest temei vizează 3 ipoteze – situaţia cînd s-a anulat ori s-a modificat:
 hotărîrea,
 sentinţa,
 decizia instanţei judecătoreşti care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere.
Dacă se invocă temeiul specificat la lit.e) art.449 CPC – anularea sau modificarea hotărîrii, sentinţei sau deciziei instanţei
judecătoreşti care au servit temei pentru emiterea hotărîrii a cărei revizuire se cere, este important ca actul de dispoziţie în cauză
(hotărîrea, sentinţa, ordonanţa sau decizia) să devină irevocabil şi ca acest act să fi stat la baza emiterii hotărîrii supuse revizuirii.
Justificarea acestui temei constă în faptul că au intervenit modificări în materialul probator pe care s-a sprijinit instanţa la pronunţarea
hotărîrii.
Or, !!! faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluţionată anterior în instanţa de drept comun
sau în instanţă specializată sînt obligatorii pentru instanţa care judecă pricina şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate
la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleaşi persoane (alin.(2) art.123 CPC), precum şi sentinţa pronunţată de instanţa
judecătorească într-o cauză penală şi hotărîrea organului de urmărire penală privind încetarea urmăririi penale, rămase irevocabile, sînt
obligatorii pentru instanţa chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunţat
sentinţa sau hotărîrea, numai dacă aceste acte au avut loc şi numai în măsura în care au fost săvîrşite de persoana în cauză (alin.(3)
art.123 CPC).
!!! Adică, faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă şi faptele stabilite printr-o sentinţa
pronunţată de instanţa judecătorească într-o cauză penală, rămasă irevocabilă, ca efect a principiului puterii lucrului judecat, sînt
opozabile instanţei de judecată şi părţii opuse, de asemenea, fiind degrevate de probaţiune.
O condiţie a exercitării revizuirii, conform lit.e) art.449 CPC, este ca la cererea de revizuire să fie anexată copia actului de dispoziţie
în cauză, condiţie care poate fi dedusă din prevederile alin.(1) art.451 CPC.
5) A fost aplicată o lege declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională şi la judecarea cauzei a fost ridicată
excepţia de neconstituţionalitate, iar instanţa de judecată sau CSJ a respins cererea privind sesizarea Curţii Constituționale sau
din hotărîrea Curţii Constituţionale rezultă că prin aceasta s-a încălcat un drept garantat de Constituţie sau de tratatele
internaționale în domeniul drepturilor omului – lit.e1) art.449 CPC.
!!! Acest temei de declarare a revizuirii a fost reintrodus recent, ca rezultat al declarării neconstituţionale a temeiului similar de
declarare a revizuirii în redacţia CPC din 30 mai 2003. În redacţia iniţială, acest temei de declarare a revizuirii avea un obiect cu mult
mai larg: a fost aplicată o lege declarată neconstituțională de către Curtea Constituţională. Or, interpretarea ad litteram impunea ideea
declarării revizuirii pentru orice situaţie cînd o prevedere legală, aplicată în motivarea hotărîrii judecătoreşti supuse revizuirii, era
declarată neconstituțională.
În varianta actuală, textul legii impune o interpretare mai restrictivă, condiţionată de următoarele situaţii:
 a fost aplicată o lege declarată neconstituțională de către Curtea Constituţională, însă cu condiţia că
 la judecarea cauzei a fost ridicată excepţia de neconstituționalitate, iar instanţa de judecată sau CSJ a respins cererea privind
sesizarea Curţii Constituţionale sau
 din hotărîrea Curţii Constituţionale rezultă că prin aceasta s-a încălcat un drept garantat de Constituţie sau de tratatele
internaționale în domeniul drepturilor omului.
!!! Pe de o parte legiuitorul condiţionează temeiul dat de declarare a revizuirii cînd a fost aplicată o lege declarată neconstituțională
de către Curtea Constituţională de necesitatea ridicării excepției de neconstituționalitate la judecarea cauzei, iar instanţa de judecată sau
CSJ să fi respins cererea privind sesizarea Curții Constituţionale. !!! Iar, pe de altă parte, admite o excepţie, interpretînd stricto sensum
permite eludarea celei de a 2 condiții, doar în cazul în care din hotărîrea Curţii Constituţionale rezultă că prin aceasta s-a încălcat un drept
garantat de Constituţie sau de tratatele internaţionale în domeniul drepturilor omului.
 4
Și această reglementare recentă devine caducă în conbtextul prevederilor Hotărîrii Curţii Constituţionale nr.2/2016, care a exclus
rolul instantei de judecată și inclusiv a CSJ în intermedierea controlului constituționalității dintre justițiabil și Curtea Constituţională. În
cazul existenţei incertitudinii privind constituționalitatea legilor, hotărîrilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui RM, hotărîrilor şi
ordonanţelor Guvernului, ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze aflate pe rolul sau, instanţa de judecată este obligată să
sesizeze Curtea Constituţională. !!! Mai mult ca atît, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în faţa instanţei de judecată de
către oricare dintre părţi sau reprezentantul acesteia, precum şi de către instanţa de judecată din oficiu. !!! Iar sesizarea privind controlul
constituţionalităţii unor norme ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze se prezintă direct Curţii Constituţionale de către
judecătorii/completele de judecată din cadrul CSJ, curţilor de apel şi judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza.
Judecătorul ordinar nu se pronunţă asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformităţii cu Constituția a normelor
contestate, limitîndu-se exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiţii:
 obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la lit.a) alin.(1) art.135 din Constituţie;
 excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau indică că este ridicată de către instanţa de judecată din
oficiu;
 prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei;
 nu există o hotărîre anterioară a Curţii avînd ca obiect prevederile contestate.
Prin Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.2/2016 practic s-au creat premisele pentru inaplicabilitatea prevederilor lit.e 1) art.449 CPC
drept temei de revizuire, deoarece instanţa de judecată sau CSJ nu va mai avea împuternicirea de a respinge cererea privind sesizarea
Curţii Constituţionale înaintată în timpul procesului civil.
6) CtEDO sau Guvernul RM a iniţiat o procedură de reglementare pe cale amiabilă într-o cauză pendinte împotriva RM –
lit.g) art.449 CPC.
Conform art.38 (Examinarea contradictorie a cauzei şi procedura de rezolvare prin bună înţelegere) din CEDO, în cazul în care
CtEDO de la Strasbourg declară o cerere admisibilă, ea pune la dispoziţia celor interesaţi (litigiul) în vederea ajungerii la rezolvarea prin
bună înţelegere a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, astfel cum le recunoaşte Convenţia şi protocoalele sale.
!!! Sensul prevederilor art.38 din CEDO constă în derularea unei proceduri amiabile, astfel încît părţile litigante să poată să se
înțeleagă sau să încheie o tranzacţie de împăcare privind litigiul prezentat în faţa Curţii. Această procedură amiabilă are avantajele
sale ce constau, de ex., în aceea că:
 părţile pot negocia condiţiile de reparare a prejudiciului cauzat petiţionarului prin hotărîrea judecătorească, prin care s-a încălcat
grav un drept prevăzut de Constituţia RM sau de CEDO;
 nu se măreşte practica CtEDO în privinţa RM, care are efect direct şi obligatoriu asupra ordinii juridice interne, şi care, prin
aceasta, imprimă instanţelor de judecată şabloane de conduită la adoptarea hotărîrilor judecătoreşti în sensul neîncălcării prevederilor
CEDO.
!!! Repararea prejudiciului cauzat printr-o hotărîre judecătoreasca, prin care s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia RM
sau de CEDO, poate fi efectuat, în primul rînd, prin modificarea acesteia şi numai apoi prin acordarea unei compensaţii pecuniare.
Aceasta, deoarece hotărîrea judecătorească, în ordinea juridică interna, are putere de lucru judecat din care rezultă efectele specifice şi
care pot produce consecinţele nefaste şi ilegale asupra subiectului în cauză.
Convenţiile de rezolvare amiabilă se încheie prin intermediul grefei, care „cenzurează” corectitudinea şi caracterul echitabil al
înţelegerii şi ia notă de declaraţiile concordate sau înţelegerea semnată de părţi.
Temeiul prevăzut la lit.g) art.449 CPC implică unele exigenţe specifice de care instanţele de judecată trebuie să ţină cont. Reieşind
din sensul art.11 din Legea cu privire la Agentul Guvernamental nr.151/2015, procedura de soluţionare amiabilă se încheie prin semnarea
de declaraţii mutuale propuse cu asistenţa CtEDO ori a unui acord scris între Agentul guvernamental şi reclamant sau reprezentantul
acestuia. Clauzele acordului se stabilesc în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte şi sînt coordonate în prealabil cu Guvernul
şi/sau cu alte autorităţi cărora li se atribuie pretinsa încălcare a drepturilor reclamantului. !!! În toate cazurile cînd este invocat acest temei
la cererea de revizuire urmează a fi anexat acordul dat sau declaraţiile scrise mutuale semnate de părți. Iar simpla afirmare precum că
CtEDO a derulat o procedură amiabilă nu va constitui temei de revizuire.
Plenul CSJ a RM, prin hotărîrea nr.14/2005 Cu privire la practica aplicării legislaţiei procesuale la examinarea cauzelor civile în
ordine de revizuire explică că !!! procedura amiabilă se confirmă prin copiile următoarelor documente: demersul Agentului
guvernamental, răspunsul dat CtEDO despre notificarea Agentului guvernamental, răspunsul dat CtEDO despre recunoaşterea de către
stat a violării drepturilor.
7) CtEDO a constatat, printr-o hotărîre, fie Guvernul RM a recunoscut, printr-o declaratie, o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale care poate fi remediată, cel puţin parţial, prin anularea hotărîrii pronunțate de o instanţă de judecată
naţională – lit.h) art.449 CPC.
!!! Temeiul de revizuire prevăzut în cadrul lit.h) art.449 CPC presupune că CtEDO a constatat, printr-o hotărîre, fie Guvernul RM a
recunoscut, printr-o declaraţie, o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale care poate fi remediată, cel puţin parţial, prin
anularea hotărîrii pronunţate de o instanţă de judecată naţională.
Acest temei de declarare a revizuirii instituie respectarea a 2 condiţii:
a) Prima se referă la consecinţele grave ale încălcării drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi care continuă să se producă.
b) A doua consecinţă, deosebit de importantă, vizează imposibilitatea remedierii consecinţelor produse în alt mod decît prin
revizuirea hotărîrii pronunţate. Este o condiţie raţională care ţine seama nu doar de caracterul extraordinar al revizuirii, ci şi de faptul că o
atare cale procedurală este inutilă ori de cîte ori daunele sau consecinţele negative produse au fost înlăturate într-un alt mod.
!!! Acest temei de revizuire este necesar pentru a se crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate cetăţenilor prin încălcarea
drepturilor şi libertăţilor lor atunci cînd acest lucru se constată printr-o decizie a CtEDO. Altminteri, autoritatea hotărîrii judecătoreşti
pronunţate de instanțele judecătoreşti ale RM riscă să constituie un obstacol major în calea reparării prejudiciului cauzat.
Admiterea revizuirii este condiţionată, în primul rînd, de existenţa unei constatări a CtEDO privind încălcarea unui drept sau a unei
libertăţi fundamentale a cetăţeanului.
Statuarea forului european cu privire la încălcarea unui drept sau libertăți, nu poate fi negată de instanţa competentă a se pronunţa
asupra revizuirii. Dimpotrivă, deciziile CtEDO sînt obligatorii pentru toate statele membre ale Consiliului Europei.
!!! Revizuirea hotărîrilor judecătoreşti irevocabile din acest temei se referă la posibilitatea părţii de a obţine, potrivit legii interne, o
reparaţie cei puţin parţială, prin anularea hotărîrii pronunţate de o instanţă de judecată naţională. Această condiţie nu se raportează, după
părerea noastră, la statuările sau consideraţiile juridice cuprinse în hotărîrea instanţei judecătorești naţionale şi a cărei desfiinţare se
urmăreşte prin intermediul revizuirii, ci la însăşi ordinea de drept a statului nostru. Ori de cîte ori, partea ar putea obţine o reparare chiar
parţială, potrivit legii interne, desfiinţarea hotărîrii atacate (revizuite) se impune.
!!! O problemă importantă care necesită a fi dezvăluită, pentru înțelegerea esenţei temeiului de exercitare a revizuirii conform lit.h)
art.449 CPC o constituie efectul CEDO şi a Hotărîrilor CtEDO asupra ordinii juridice interne.
CEDO a lăsat la discreţia autorităţilor competente ale statului pîrît să stabilească măsurile cele mai potrivite pentru realizarea
restitutio in integrum, ţinînd cont de mijloacele disponibile din cadrul sistemului juridic national. Luînd în considerare necesitatea şi
importanţa unui asemenea mecanism, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. R. (2000) 2 cu privire la
 5
reexaminarea şi redeschiderea unor cazuri la nivel intern în urma hotărîrilor CtEDO. Potrivit acestei Recomandări, !!! părţile contractante
urmează să se asigure că la nivelul intern există posibilităţi adecvate de a realiza, în măsura posibilităţii, restitutio in integrum. Părţile
contractante sînt încurajate să-şi examineze sistemele juridice naţionale pentru a se asigura că există posibilităţi corespunzătoare
pentru reexaminarea unui caz, inclusiv redeschiderea unui proces, în cazurile în care CtEDO a constatat o încălcare a CEDO, în
particular, dacă:
a) partea lezată continuă să suporte consecinţele negative foarte grave în urma deciziei naţionale („violarea continuă”) , consecinţe
care nu pot fi compensate prin satisfacţie echitabilă şi care nu pot fi modificate decît prin reexaminare sau redeschidere, şi
b) din hotărîrea CtEDO rezultă că:
 decizia internă atacată contravine în fond CEDO, sau
 încălcarea constatată este cauzată de erori sau deficienţe de procedură de o astfel de gravitate care ar provoca un dubiu serios
faţa de rezultatul procedurii interne atacate.
Chiar dacă CEDO are efect direct în legislaţia RM, aceasta încă nu înseamnă, că, prin efectul ei, se abroga prevederile actelor
normative interne. Totuşi, prevederile naţionale care contravin CEDO nu urmează a fi aplicate, pe motivul inconsistenței cu prevederile
CEDO (ceea ce se deduce din următoarele interpretări oficiale: Hotărîrea Curţii Constituţionale a RM nr.55 şi Hotărîrea Plenului CSJ
nr.17/2000, privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale CEDO).
!!! Prevederile CEDO sînt obligatorii nu numai pentru instanţele de judecată, dar şi pentru alte autorităţi care participă la înfăptuirea
justiţiei, CEDO constituind o parte integrantă a sistemului de drept naţional şi, respectiv, urmînd a fi aplicată direct ca oricare altă lege a
RM, cu deosebirea că CEDO are prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin.
!!! Hotărîrile definitive ale CtEDO, în baza art.46 din CEDO sînt obligatorii (pentru executare) pentru statele membre care figurează
ca pîrît în hotărîre.
Hotărîrile CtEDO sînt obligatorii pentru statul pîrît din o dublă perspectivă. Pe de o parte, statul este obligat să achite petiţionarului
despăgubirile acordate conform art.41 din CEDO, iar, pe de altă parte, obligă statul să ia anumite măsuri pozitive pentru a exclude
viitoarele violări similare ale CEDO.
!!! Hotărîrile CtEDO obligă Guvernul pe plan extern, însă strict formal nu sînt executorii pentru autorităţile judiciare. În context, prin
o hotărîre a CtEDO nu se stabileşte temeinicia sau netemeinicia unei hotărîri judecătoreşti, ci violarea CEDO. Cu alte cuvinte, CtEDO nu
are ca scop înlocuirea instanţelor judiciare naționale, ci doar supravegherea respectării aplicării CEDO. În consecință, pronunţarea unei
hotărîri de către CtEDO nu are ca efect subminarea autorităţii lucrului judecat, stabilit prin hotărîrea instanţei naţionale. Totuși, în cazul
cînd remedierea situaţiei petiţionarului este imposibilă fără modificarea hotărîrilor judiciare naţionale, modificarea lor este inevitabilă.
!!! Aceasta însă nu înseamnă că din momentul în care hotărîrea CtEDO devine definitivă, automat se anulează dispoziţiile hotărîrii
naţionale prin care s-a violat CEDO. Statele singure prevăd acest mecanism sau modalitate de remediere, care, spre ex., în procedura
civilă a RM este incorporat şi vehiculat prin intermediul procedurii de revizuire (lit.h) art.449 CPC).
!!! În cazul în care se pune problema aplicării directe a Convenţiei, instanțele naţionale nu sînt în drept să se abată de la interpretările
date de CtEDO, în sensul că instanţele naţionale nu pot da o altă interpretare Convenţiei decît cea dată de CtEDO. Totuşi, în anumite
circumstanţe, instanțele naţionale pot completa interpretarea dată de Curte, în sensul dezvăluirii ei, dacă Curtea nu a făcut acest lucru. De
altfel, această practică se observă în ultimul timp în multe state membre la Convenţie, unde curţile naţionale merg mai departe decît
CtEDO în interpretarea naţională a CEDO.
!!! Hotărîrile CtEDO nu modifică şi nici nu anulează hotărîrile judecătoreşti emise de instanţele naţionale. De aceea, CtEDO a indicat
într-o decizie că o hotărîre care constată o încălcare implică pentru statul pîrît obligaţiunea juridică de a înceta încălcarea dreptului şi de a
lichida consecinţele încălcării în aşa mod încît să restabilească pe cît se poate situaţia anterioară.
Procedura revizuirii hotărîrilor judecătoreşti irevocabile
Subiecţii revizuirii. Art.447 CPC reglementează expres persoanele care sînt în drept să depună cerere de revizuire:
a) părţile şi alţi participanţi la proces;
b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin hotărîrea, încheierea sau decizia judecătorească;
c) Agentul guvernamental, în cazurile prevăzute la lit.g) şi h) art.449 CPC.
„Părţile” sînt cei mai frecvenţi subiecţi ai revizuirii, deoarece sînt subiecți indispensabili ai raportului juridic procesual civil, fără de
care acesta nu poate avea loc. Potrivit art.59 CPC, !!! în calitate de parte în proces (reclamant sau pîrît) poate fi orice persoană fizică sau
juridică prezumată, la momentul intentării procesului, ca subiect al raportului material-litigios.
O altă categorie de subiecţi ai revizuirii, conform art.447 CPC, sînt „ alţi participanţi la proces”. În art. 55 CPC sînt enumeraţi
participanţii la proces:
 părţile;
 intervenienţii;
 procurorul;
 autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice care sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane (art.73 CPC);
 autorităţile publice care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor altor persoane (art.74 CPC);
 persoanele interesate în pricinile cu procedură specială.
Conform lit.b) art.447 CPC, !!! subiecţi ai revizuirii sînt şi persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi
prin actul judecătoresc contestat. În acest caz, se au în vedere acele persoane, altele decît cele specificate la art.55 CPC, care nu au
participat în proces, din anumite considerente, dar cărora prin pronunţarea hotărîrii judecătorești în cauză li se încalcă drepturile,
libertăţile sau interesele legitime. Această situaţie de fapt poate duce la încălcarea dreptului garantat de art.6 din CEDO în cazul cînd,
persoanelor neantrenate în proces le sînt lezate drepturile prin actul judecătoresc contestat. În acest sens, CtEDO a reiterat că !!! pretenţia
reclamantului, potrivit căreia el avea un drept de proprietate asupra unei părţi din clădirea disputată a fost prejudecată atunci cînd CSJ a
admis pretențiile lui privind recunoaşterea dreptului său asupra aceleaşi clădiri, fără a implica însă compania reclamantă ca parte în
proces.
Interpretarea corectă, în sistemul instituţiei de drept vizate, a prevederilor lit.b) art.447 CPC impune recunoaşterea dreptului
persoanelor specificate în textul legii pentru orice temei prevăzut la art.449 CPC, în contextul respectării regulilor prevăzute de CPC. O
altă interpretare urmează a fi apreciată ca fiind eronată şi ilegală, ori legea nu distinge şi nici nu condiţionează exercitarea dreptului de a
depune o cerere de revizuire persoanelor care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin hotărîrea, încheierea sau
decizia judecătorească, doar pentru anumite temeiuri din acelea enumerate la art.449 CPC.
Prin conţinutul prevederilor lit.с) art.449 CPC, !!! în calitate de temei ai declarării revizuirii este reglementată situaţia cînd instanţa a
emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost implicate în proces, reintrodus prin Legea RM nr.155/2012.
!!! Acest temei de declarare a revizuirii nu este limitat, în ceea ce privește posibilitatea exercitării lui doar de către subiecţii prevăzuţi
la lit.b) art.447 CPC, adică de către persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin hotărîrea, încheierea sau
decizia judecătorească, urmează a fi interpretat ca atare din considerentele art.27 CPC. !!! Încît persoana care nu dispune de un drept
material, nu poate avea nici un interes procesual, şi respectiv, nu este în drept să dispună de un drept procesual. Or, legea nu impune
 6
restricţii în ceea ce priveşte cazul exercitării acelui temei şi de către subiecţii prevăzuţi la lit.a) art.447 CPC, adică de către părţi şi alţi
participanţi la proces.
Obiectul revizuirii. Potrivit prevederilor art.446 CPC, pot fi supuse revizuirii hotărîrile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor
instanțelor judecătoreşti, în condiţiile prezentului capitol.
Potrivit art.14 CPC, !!! în categoria actelor judecătorești de dispoziţie intră şi ordonanţa judecătorească, care se emite la examinarea
în prima instanţă a pricinilor specificate la art.345 CPC (procedura în ordonanţă sau denumită şi procedura simplificată). În art.446 CPC,
există o omisiune importantă, în sensul că obiect al revizuirii poate fi şi ordonanţa judecătorească. Deocamdată, însă, nu poate fi aplicată
norma procesuală extensiv.
Sînt susceptibile de a fi revizuite toate hotărîrile judecătoreşti, inclusiv şi hotărîrile judecătoreşti suplimentare (art.250 CPC).
!!! Privitor la încheierile judecătoreşti, în principiu, sînt susceptibile de a fi contestate toate dispoziţiile judecătoreşti prin care nu se
soluţionează fondul cauzei, dar care sînt susceptibile de atac separat. !!! Încheierile judecătorești, însă, care nu sînt susceptibile de atac
separat, dar care se atacă doar odată cu fondul cauzei, nu pot constitui obiect separat al revizuirii, deoarece, în acest caz, ele se vor ataca
doar prin prisma hotărîrii judecătoreşti.
Privitor la actele judecătoreşti emise de instanţa de judecată după pronunţarea hotărîrilor judecătoreşti (este cazul situaţiilor
reglementate la art.249-253 CPC), acestea pot fi revizuite separat de hotărîrea judecătorească . Deoarece, acestea vizează nişte aspecte
legate de deplinătatea actelor judecătoreşti. În particular, încheierile de corectare a greşelilor din hotărîre (art.249 CPC), precum şi cele
de explicare a hotărîrilor (art.251 CPC), de amînare şi eşalonare a executării hotărîrii, schimbarea modului şi ordinii de executare a ei
(art.252 CPC), cît şi cele de indexare a sumelor adjudecate (art.253 CPC) pot constitui obiect separat de contestare în procedura
revizuirii.
!!! În unele cazuri legea prevede expres imposibilitatea absolută de atacare a unor dispoziţii judecătoreşti.
Nu se supun nici unei căi de atac şi nu se supun nici revizuirii:
 încheierile prin care se soluţionează conflictele de competenţă (alin.(8) art.44 CPC),
 încheierile cu privire la anularea ordonanţei judecătoreşti (alin.(1) art.353 CPC).
Nu intră în categoria hotărîrilor susceptibile de revizuire deciziile date în apel sau recurs prin care s-a dispus rejudecarea cauzei.
De asemenea, !!! revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea nu a uzat de căile de atac apelul şi recursul, deci, nu există condiţia
restrictivă de la recurs, care nu poate fi utilizată dacă s-a omis apelul. Unica condiţie pentru depunerea cererii de revizuire fiind ca actul
judecătoresc să fie irevocabil. Legea nu condiţionează admisibilitatea revizuirii de exercitarea în prealabil a apelului sau recursului.
Instanţa competentă să examineze cererea de revizuire. Cererea de revizuire, potrivit prevederilor alin.(2) art.451 CPC, se depune
la instanța competentă prevăzută la art.448 CPC.
În principiu, !!! regulile ce reglementează competenţa instanţelor de judecată la examinarea cererilor de revizuire sînt guvernate de
caracterul de retractare al revizuirii.
În conformitate cu alin.(1) art.448 CPC, în cazul în care cererea de revizuire se depune împotriva unei hotărîri sau încheieri rămase
irevocabilă prin neatacare, aceasta se soluţionează de instanţa care s-a pronunţat asupra fondului.
Însă, !!! în cazul în care cererea de revizuire împotriva unei hotărîri care, fiind supusă căilor de atac, a fost menţinută, modificată sau
casată, emiţînd-se o nouă hotărîre, se soluţionează de instanţa care a menținut, a modificat hotărîrea sau a emis o nouă hotărîre.
Ca excepţie de la regula generală expusă la alin.(1)-(2) art.448 CPC, potrivit alin.(3) art.448 CPC, cererea de revizuire declarată în
temeiurile prevăzute la lit.g) şi h) art.449 CPC se examinează în toate cazurile de CSJ, în conformitate cu prevederile art.453 CPC.
!!! Cererile de revizuire împotriva deciziilor curţilor de apel, în privinţa cărora CSJ s-a pronunţat printr-o decizie asupra
inadmisibilităţii, se examinează de CSJ (alin.(4) art.448 СРС).
Deşi CSJ a RM a recomandat de a emite încheiere de refuz în primirea cererii de revizuire, dacă aceasta a fost depusă la o altă
instanţă decît cea competentă, explicînd părților dreptul de a se adresa la instanţa competentă să examineze cererea de revizuire. Această
abordare este contară prevederilor alin.(1) art.452 CPC, care stipulează în mod direct aplicabilitatea normelor cererii de chemare în
judecată la examinarea cererii de revizuire.
Impunerea cu taxa de stat. Potrivit prevederilor lit.n) alin.(1)art.85, cererile de revizuire nu se impun cu taxa de stat.
Depunerea cererii de revizuire. Alin.(4) art.451 CPC reglementează inadmisibilitatea depunerii repetate a cererii de revizuire în
baza acelorași temeiuri. În acest caz, adresarea cu acelaşi temei, adică potrivit art.449 CPC, dar cu indicarea altor circumstanţe, nu se va
încadra în rigorile enunţate la alin.(4) art.451 CPC. Legiuitorul a avut în vedere contracararea situaţiilor depunerii cererii de revizuire
pentru acelaşi temei în cazul circumstanţelor identice, de ex.: cu scopul de a prezenta cererea sa altui magistrat al aceleiaşi instanţe, în caz
de respingere anterioară a cererii sale de revizuire.
Termenul de depunere a cererii de revizuire. Termenul de depunere a cererii de revizuire reprezintă intervalul de timp pe durata
căruia poate fi exercitată revizuirea. Termenul dat este unul legal şi imperativ.
!!! Termenul de declarare a cererii de revizuire este şi o condiţie obligatorie de exercitare şi admitere a cererii de revizuire,
nerespectarea căreia poate duce la consecinţe grave în ce priveşte periclitarea securității raportului juridic.
Reieşind din prevederile art.450 CPC, cererea de revizuire se depune în termen de 3 luni, punctul de plecare al căruia este diferit, în
funcţie de motivul invocat. Cererea de revizuire se depune:
a) în termen de 3 luni din ziua în care sentinţa penală a devenit irevocabilă – în cazul prevăzut la lit.a) art.449 CPC;
b) în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoștință de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu
i-au fost şi nu puteau să-i fie cunoscute anterior, dar nu mal tîrziu de 5 ani de la data rămînerii irevocabile a hotărîrii, încheierii sau
deciziei – în cazul prevăzut la lit.b) art.449 CPC. Termenul de 5 ani este un termen general de decădere, care asigură securitatea
raportului juridic şi el constituie o normă specială, care acoperă şi termenul de 1 an reglementat de alin.(4) art.116 CPC;
c) în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoștință de circumstanţele respective – în cazul prevăzut la lit.с)
art.449 CPC;
d) în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoștință de hotărîrea, sentinţa sau decizia anulată sau modificată
care a servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere – în cazul prevăzut la lit.e) art.449 CPC;
e) în interiorul termenului de derulare a procedurii de reglementare pe cale amiabilă la CtEDO – în cazul prevăzut la lit.g) art.449
CPC;
f) în termen de 6 luni de la pronunţarea hotărîrii sau deciziei CtEDO – în cazul prevăzut la lit.h) art.449 CPC.
Dacă cererea de revizuire a hotărîrilor judecătoreşti este depusă cu omiterea termenelor de adresare prevăzute în art.450 CPC, aceasta
urmează a fi respinsă ca fiind inadmisibilă.
Însă, în cazul omiterii termenului de declarare a cererii de revizuire prevăzut la art.450 CPC, !!! revizuentul poate solicita repunerea
în termen potrivit prevederilor art.116 CPC, întrucît CPC nu prevede careva restricţii în această privinţă şi nici nu instituie careva termen
de decădere.
!!! Pentru repunerea în termen a cererii de revizuire, rămîn aplicabile cerinţele din prevederile alin.(4) art.116 CPC cu privire la
termenul de decădere de 30 de zile, care se va calcula din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care
justifică depăşirea termenului de procedură. Însă, chiar şi în situaţia solicitării repunerii în termenul de declarare a cererii de revizuire,
 7
instanţa de judecată urmează să aprecieze suficienţa justificării motivelor invocate pentru a prelungi acest termen de prescripţie în
coraport cu puterea iucrului judecat a hotărîrii judecătoreşti.
Condiţii de formă a cererii de revizuire. Cererea de revizuire se depune în scris de persoanele mentionate la art.447 CPC,
indicîndu-se, în mod obligatoriu, temeiurile consemnate la art.449 CPC. De asemenea, în toate cazurile, la cererea de revizuire urmează
să fie anexate probele ce ar confirma temeiurile invocate.
În acest sens, reieşind din alin.(1) art.452 CPC, faţă de cererea de revizuire ar trebui să se înainteze cerinţe de formă şi conţinut
asemănătoare cu acelea înaintate faţă de cererea de chemare în judecată.
În acest sens, !!! trebuie să se verifice respectarea tuturor condiţiilor privind depunerea cererii de revizuire, iar, în lipsa unor
reglementări exprese, sînt aplicabile normele din art.170, 171 sau, după caz, art.368, 369 CPC.
Deşi alin.(1) art.451 CPC înaintează faţă de cererea de revizuire doar 3 condiţii: forma scrisă, temeiurile consemnate la art.449
CPC, anexarea probelor ce ar confirma temeiurile invocate – practica ne arată că cererile de revizuire sînt formulate cu respectarea
cerinţelor asemănătoare înaintate faţă de cererile de chemare în judecată. !!! Posibil că această soluţie este majoritar acceptată în practică,
din ideea că, totuşi, revizuirea vizează redeschiderea fondului cauzei ce urmează a fi examinată după regulile de examinare a cererii de
chemare în judecată, după cum prevede alin.(1) art.452 CPC.
Cererea de revizuire poate fi declarată pentru mai multe temeiuri, din cele enumerate la art.449 CPC, în acest sens neexistînd nici o
limitare CPC.
!!! Revizuirea, prin sine însăşi, nu este suspensivă de executare, ca, de ex., în cazul apelului (art.363 CPC) sau recursului împotriva
încheierilor judecătoreşti (art.403 CPC). Instanţa de revizuire este în drept să suspende executarea hotărîrii a cărei revizuire se cere, dacă
se depune o cauţiune în condiţiile art.435 CPC.
Privitor la cererea de revizuire nu se admite suspendarea executării hotărîrii din oficiu . În caz contrar, s-ar atenta la securitatea
circuitului civil, întrucît simplul fapt al iniţierii procedurii de revizuire nu suspendă executarea actului judecătoresc contestat, după cum
nu afectează nici valabilitatea lui. Or, instanţa de judecată examinînd cererea de revizuire nu are drept scop efectuarea unui control
judiciar, ci doar constatarea existenţei temeiurilor de declarare a revizuirii, iar în cazul în care acestea se adeveresc drept efect de a
revizui actul judecătoresc contestat în contextul prevederilor art.449 CPC.
Examinarea cererii de revizuire. Potrivit prevederilor alin.(1) art.452 CPC instanţa de judecată examinează cererea de revizuire în
şedinţa publică în conformitate cu normele de examinare a cererii de chemare în judecată.
Se disting două faze ale procedurii de examinare a cererii de revizuire:
1) admisibilitatea cererii de revizuire;
2) examinarea cererii de revizuire în fond.
!!! La această etapă (admisibilitatea cererii de revizuire), instanţa de judecată verifică dacă sînt îndeplinite condiţiile cerute de lege
pentru admisibilitatea revizuirii, apoi va proceda la administrarea probelor necesare. Respectiv, în cazul în care instanţa de judecată
constată că au fost respectate cerinţele enunţate, aceasta va intenta procedura de revizuire fără a anula actul judecătoresc contestat.
!!! După examinarea admisibilităţii cererii de revizuire şi demarării (intentării) acestei etape, instanţa de judecată va examina fondul
revizuirii cu referire la fondul cauzei, limitat de temeiul de revizuire declarat, motiv din care instanţa de judecată continuă să examineze
fondul cauzei, fără a anula hotărîrea judecătorească, însă în limitele temeiului de revizuire declarat. Adică, instanţa de judecată urmează
să verifice pertinenţa elementelor de fapt şi admisibilitatea lor prin prisma temeiului de revizuire declarat, în raport cu fondul cauzei
reţinut în actul judecătoresc supus revizuirii fără a-l anula la această etapă.
Un rol foarte important în promovarea unei cereri de revizuire îl are şi probaţiunea, reieşind chiar din cerinţele înaintate în alin. (1)
art. 451 CPC cu privire la obligativitatea anexării probelor ce confirmă temeiurile consemnate la art.449 CPC şi invocate în cererea de
revizuire.
Urmează a-şi găsi aplicabilitatea şi regulile prevăzute nu doar în capitolul din CPC ce se referă la dezbaterile judiciare, dar şi cele
prevăzute de alt capitol din CPC care reglementează probele şi probaţiunea, privitor la probaţiune. La acest capitol, un aspect foarte
important îl constituie aplicabilitatea regulilor cu privire la pertinenţa probelor, deoarece aceasta, în esenţă, şi constituie conţinutul
revizuirii privind procedura de admisibilitate a temeiului de revizuire invocat.
Reieşind din prevederile alin.(1) art.452 CPC, !!! aplicabilitatea prevederilor art.186 CPC este evidentă. Însă, este şi de netăgăduit
importanţa referinţei ca instrument eficient în apărarea drepturilor intimatului la cererea de revizuire declarată de revizuent.
Prin prisma alin.(1) art.452 CPC, instanţa de judecată îşi menţine obligaţia de a explica drepturile şi obligaţiile participanţilor în
conformitate cu art. 202 CPC, de la etapa pregătitoare a dezbaterilor judiciare, părţile avînd posibilitatea de a-şi realiza drepturile
procesuale.
De asemenea, !!! cererea de revizuire urmează a fi examinată în şedinţă de judecată publică. În baza practicii sale judiciare, CSJ
examinează cererile de revizuire fără citarea părţilor, reieşind din dezideratul că această instanţă, din punct de vedere funcţional, de la 01
decembrie 2012, în virtutea modificărilor operate prin Legea nr.155/2012 la art.444 CPC examinează recursul fără înştiinţarea
participanților la proces. Respectiv, CSJ poate decide invitarea unor participanţi sau reprezentanţi ai acestora, după caz. !!! Această
interpretare neîntemeiată, deoarece nu pot fi limitate regulile de examinare a revizuirii în şedinţă publică doar în instanţa de fond sau în
instanţa de apel.
Incidentele procesuale apărute în legătură cu amînarea procesului, la examinarea cererii de revizuire în şedinţă de judecată publică,
urmează a fi soluţionate potrivit art.208 CPC. Iar, pentru cazul neprezentării participanţilor la proces, a părţilor şi reprezentanţilor lor, a
martorului, expertului, specialistului şi interpretului, urmează a fi aplicate prevederile art.205-207 CPC, în pofida faptului că alin.(3)
art.452 CPC, prevede că participanţilor la proces li se comunică locui, data şi ora şedinţei, iar neprezentarea lor nu împiedică examinarea
cererii de revizuire. Prin neasigurarea obligativităţii existenţei la dosar a dovezii citării legale, participanților la proces li se încalcă
dreptul la apărare.
În cazul examinării cererii de revizuire în şedinţă publică, la materialele cauzei trebuie să fie anexate datele care ar confirma faptul
citării legale a participanţilor la proces.
În contextul prevederilor Legii nr.87/2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea
în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în iermen rezonabil a hotărîrii judecătoreşti, ar fi oportună examinarea cererii
de revizuire în termeni mai restrînşi. Dat fiind faptul că prin intermediul revizuim se atentează la circuitul civil prin tulburarea stabilităţii
raportului juridic, respectarea unui termen restrîns de examinare a cererii de revizuire ar constitui o garanţie în plus atît a termenului
rezonabil de examinare a cererii de revizuire cît şi privitor la interesul general de înfăptuire a justiţiei.
Se reţine că, !!! cererea de revizuire poate fi înaintată şi în situaţia cînd acţiunea constă din mai multe pretenţii (capete de cerere),
invocîndu-se temei de revizuire doar pe un capăt de cerere. în acest caz, în situația admiterii cererii de revizuire, rejudecarea cauzei va fi
limitată doar la acele capete ale acţiunii asupra cărora s-a admis cererea de revizuire, celelalte pretenţii fiind acoperite de puterea lucrului
judecat a hotărîrii judecătoreşti irevocabile, adică în partea în care hotărîrea nu a fost anulată (revizuită).
!!! O altă ipoteză vizează admisibilitatea participării la examinarea cererii de revizuire de către acelaşi judecător sau complet de
judecată. Judecătorul care a emis hotărîrea va fi în drept să examineze cererea de revizuire. Aceasta se explică prin faptul că judecătorul
nu şi-a expus opinia pe marginea unor noi fapte necunoscute lui la emiterea hotărîrii. Într-o cauză, CtEDO a considerat că nu a avut loc
încălcare a art. 6 CEDO (dreptul la judecarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparțială) în măsura în care se poate presupune
 8
în mod rezonabil că judecătorii, conştienţi de faptul că au pronunţat decizia iniţială în baza unor probe limitate, examinaseră cazul dintr-
un alt punct de vedere, după o dezbatere contradictorie şi în lumina unor informaţii mai complete.
În situaţia în care cererea de revizuire este motivată prin temeiurile din lit.g) şi lit.h) art.449 CPC, fiind rezultatul unei erori a
judecătorului, aceasta urmează a fi examinată de un alt complet de judecători.

Împuternicirile instanței judecătorești la soluționarea revizuirii

Potrivit alin.(1) art.453 CPC, după ce examinează cererea de revizuire, instanţa emite unul din următoarele acte de dispoziţie:
a) încheierea de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă;
b) încheierea de admitere a cererii de revizuire şi de casare a hotărîrii sau deciziei supuse revizuirii.
!!! Reieşind din prevederea sus citată, actul judecătoresc de dispoziţie, prin care se soluţionează cererea de revizuire este încheierea
judecătorească.
În acest context, se disting următoarele acte de dispoziţie ale acesteia:
1) de admitere a cererii de revizuire , în cazul respectiv actul judecătoresc contestat urmează a fi casat, iar cauza rejudecată. În cazul
în care la această etapă actul judecătoresc contestat este executat, ulterior, pot apărea dificultăţi cu privire la procedura de întoarcere a
executării silite, reglementată de art.157-160 Codul de executare. !!! Importanţa luării în considerare a aspectelor legate de executarea
actului judecătoresc contestat în ordine de revizuire, rezidă în faptul că în cazul admiterii cererii de revizuire şi, ca rezultat al rejudecării
cauzei, ar putea fi pronunţată o soluţie contrară, prin care acţiunea înaintată ar putea fi respinsă total sau partial, iar în cazul respectiv ar
putea apărea dificultăţi cu privire la întoarcerea executării silite. !!! Motiv din care şi Plenul CSJ explică faptul că în situatia cînd cererea
de revizuire se admite, instanţa va elibera, la solicitarea părţilor, în regim de urgenţă, dispozitivul încheierii privind admiterea revizuirii
pentru a se decide asupra executării hotărîrii. În aceeaşi ordine de idei, în circumstanţe excepţionale, reexaminarea unei cauze sau
redeschiderea procedurilor s-au dovedit cele mai eficiente, uneori chiar unice mijloace pentru realizarea restitutio in integrum.
2) de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă . În acest caz, motive pentru declararea cererii de revizuire ca fiind
inadmisibilă serveşte faptul:
 omiterii termenului de declarare prevăzut la art.450 CPC,
 ca fiind declarată în afara temeiurilor prevăzute la art.449 CPC sau abuziv, adică pentru aceleaşi temeiuri, potrivit alin.(4)
art.451 CPC;
 ca fiind neîntemeiată – cînd temeiurile de declarare a cererii de revizuire invocate potrivit art.449 CPC nu se adeveresc.
!!! În cazul în care o hotărîre sau o decizie neexaminată în recurs a fost supusă revizuirii, pricina se judecă, după casarea hotărîrii sau
deciziei, conform regulilor generale stabilite de CPC al RM (alin.(4) art.453 CPC).
În cazul în care o hotărîre examinată în recurs pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul a fost supusă revizuirii, pricina se
trimite, dupa casarea hotărîrii, la rejudecare în instanţa care a emis hotărîrea sau, după caz, în instanţa de recurs, potrivit prevederilor alin.
(5) art.453 CPC.
În cazul în care o hotărîre examinată anterior în apel şi în recurs a fost supusă revizuirii, pricina se trimite, după admiterea cererii de
revizuire la rejudecare în apel sau în primă instanţă, după caz, potrivit prevederilor alin.(6) art.453 CPC. !!! Motivaţia de a trimite cauza
la rejudecare în instanta de apel rezidă în faptul că apelul este devolutiv şi permite rejudecarea fondului cauzei. În acest caz, în vederea
soluţionării cauzei într-un termen rezonabil s-ar justifica trimiterea cauzei la rejudecare in instanţa de apel. Iar rejudecarea cauzei va fi
argumentată de către prima instanţa doar în cazul în care viciile depistate nu pot fi înlăturate de către instanţa de apel. !!! Dacă ambele
părţi solicită, cauza urmează a fi trimisă spre rejudecare în instanţa de fond pentru a nu li se îngrădi dreptul la aparare şi implicit pentru a
nu le lipsi de dreptul la o cale de atac.
Spre ex., în cazul cînd în urma examinării cererii de revizuire s-a depistat că în proces nu a fost atrasă partea corespunzătoare, pricina
se va trimite, după admiterea cererii de revizuire, la rejudecare în instanţa de fond, ţinînd cont de faptul, că în instanţa de apel nu pot fi
atrase noi părţi.
Rezultat al admiterii cererii de revizuire – este rejudecarea cauzei. În cazul respectiv reclamantul nu are obligaţia de a depune din
nou o cerere de chemare în judecată şi nici obligaţia de a achita din nou taxă de stat pentru înaintarea acţiunii. Or, rejudecarea constituie
un efect sine qua non al admiterii cererii de revizuire prescris direct de lege care trebuie să ducă la o nouă rejudecare a cauzei.
Căile de atac asupra actelor de dispoziţie ale instanţei de revizuire. !!! Actul de dispoziţie al instanţei de revizuire: se pronunţă în
camera de deliberare, atît încheierea de admitere a cererii de revizuire cît şi cea de declarare a inadmisibiiităţii.
Potrivit prevederilor art. 453 CPC, încheierea de admitere a cererii de revizuire se supune căilor de atac o dată cu fondul, în condiţiile
legii.
!!! Încheierea de respingere a cererii de revizuire poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară, cu excepția cazurilor în
care cererea de revizuire este examinată de CSJ, conform prevederilor alin.(3) art.453 CPC.
Se reţine că, !!! încheierea privind respingerea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă, pronunţată de CSJ este irevocabilă, părţile
fiind lipsite de dreptul de a o ataca cu recurs.
Decizia pronunţată de instanţa de recurs referitor la legalitatea respingerii cererii de revizuire, în cazul dat, este irevocabilă şi nu
poate fi contestată pe căile de atac prevăzute de CPC la CSJ. În acest caz, decizia pronunţată de instanţa de recurs referitor la legalitatea
respingerii cererii de revizuire este irevocabilă şi formal s-ar încadra în obiectul revizuirii potrivit prevederilor art.446 CPC. !!! Acest
raţionament, din punct de vedere conceptual, nu este admisibil. Motivul ar fi respectarea principiului unicităţii exercitării căii de atac,
care presupune că dreptul de a exercita o cale de atac este unic şi se epuizează odată cu exercitarea lui, astfel se asigură securitatea
raportului juridic.
!!! În urma rejudecării cauzei după admiterea cererii de revizuire, instanța de judecată adoptă o hotărîre, care poate fi supusă căilor de
atac prevăzute de lege pentru hotărîrea revizuită odată cu fondul cauzei.

Tema: PROCESUL CIVIL CU ELEMENTE DE EXTRANEITATE

Aspecte generale privind procedura civilă cu elemente de extraneitate
Dinamica relaţiilor interumane, libertatea de circulaţie a mărfurilor, persoanelor si serviciilor determină intensificarea raporturilor
juridice civile și complicarea acestora prin elemente de extraneitate. !!! Raporturile juridice cu element de extraneitate pot deveni
litigioase, respectiv, pot fi deduse judecăţii. În asemenea cazuri, se vor aplica normele dreptului procesual civil internaţional.
Dreptul procesual civil internaţional este totalitatea normelor juridice procesuale care se aplică în legătură cu examinarea şi
soluţionarea de către instanţele judecătorești ale RM a cauzelor civile cu elemente de extraneitate.
!!! Chiar dacă se utilizează sintagma „internaţional”, desigur nu trebuie confundat procesul civil internaţional cu activitatea
instanţelor internaţionale, cum este CtEDO (Strasbourg), Curtea Europeană de Justiţie (Luxemburg), Curtea internaţională de Justiţie
(Haga).
Termenul „proces civil internaţional” are un caracter abstract, deoarece, de la stat la stat distincţia dintre normele juridice ce ţin de
procedura soluţionării litigiului şi normele juridice care reglementează fondul litigiului diferă. În unele state există instituţii de drept care
se atribuie normelor juridice materiale, iar în alte state aceleaşi instituţii sînt atribuite normelor juridice de procedură.
 9
Se mai utilizează și termenul de „proces civil internaţional” care cuprinde normele juridice, care reglementează soluționarea unor
probleme procesuale, apărute în legătură cu valorificarea drepturilor subiective ale străinilor în faţa instanţei de judecată.
Procesul civil naţional se consideră cu elemente de extraneitate dacă pricina dedusă judecăţii în RM are legătură prin unul sau mai
multe elemente (părţi, obiect al litigiului, loc al încheierii sau executării contractului, etc.) cu cel puţin două sisteme naţionale de drept
material.
Elementele de extraneitate sînt prezente în cadrul raporturilor de procedură civilă în următoarele cazuri:
1) Cînd subiecţii unui raport juridic material-litigios care este obiectul examinării în instanţa naţională sînt cetăţeni străini, apatrizi,
persoane juridice străine sau organizaţii internaţionale (persoane străine). De ex.: desfacerea unei căsătorii între un cetăţean al RM şi o
cetăţeancă a Franţei sau încasarea de către un creditor-persoană juridică cu sediul în România a unei datorii de la un debitor-agent
economic din RM.
2) Obiectul raportului juridic material-litigios este un bun care se află pe teritoriul altui stat . De ex., un litigiu privind partajarea
masei succesorale în care este inclus un bun ce se află pe teritoriul unui stat străin.
3) Faptul juridic care poate genera, modifica sau stinge efecte juridice s-a produs pe teritoriul altui stat . În acest sens situaţiile se pot
complica prin:
 locul unde s-a încheiat actul juridic este în străinătate. De ex., un cetăţean al RM care se află în Canada îşi întocmeşte acolo
testamentul;
 locul executării actului juridic este în străinătate. De ex., un agent economic din RM livrează marfă în Federaţia Rusă;
 locul producerii faptului cauzator de prejudiciu sau locul unde apare prejudiciul este în străinătate. De ex., unui cetăţean al
RM i s-a cauzat o vătămare a sănătătii în Portugalia;
 locul judecării litigiului este într-o altă ţară. De ex., o hotărîre a unei instanţe de judecată sau arbitraj pronunţată în străinătate
urmeaza a fi executată pe teritoriul RM.
!!! Oricare din cele 3 elemente de extraneitate poate fi prezent – pîrît sau împreună cu celelalte în cadrul raporturilor-procesuale
civile. De ex., cetăteanul UE de naţionalitate german, decedat m Canada a testat banii dintr-un cont bancar elveţian unui cetăţean al RM
domiciliat în Federaţia Rusă (subiecţii – cetăţeni ai doua state diferite obiectul material-litigios – bunuri aflate pe teritoriul Elveţiei, fapte
juridice cauzatoare de efecte: testamentul întocmit în Germania şi decesul produs pe teritoriul Canadei).
!!! Într-o astfel de situaţie trebuie de clarificat instanţa cărui stat este competentă să examineze această cauză civilă. Pe urmă trebuie
de clarificat care lege procesuală se va aplica respectivei cauze civile. În ultimul rînd, se rezolvă problema ce ține de determinarea legii
materiale aplicabile acestui raport juridic devenit litigios (fondul cauzei).

Procedura de judecare a cauzelor civile cu elemente de extraneitate

Determinarea competenței jurisdicționale pentru examinarea cauzelor civile cu elemente de extraneitate
Noţiunea de competenţă în dreptul procesual civil internaţional se deosebeşte de noţiunea de competenţă în legislaţia procesual-
civilă a RM, căci ea stabileşte reguli de soluţionare a cauzelor civile cu element de extraneitate nu între instanţele judecătoreşti ale unui
stat, ci ale diferitor state.
Dacă o instanţă judecătorească din RM este sesizată cu o cauză civilă care conţine cel puţin un element de extraneitate judecătorul
încă de la faza intentării procesului trebuie sa decidă dacă respectiva cauză este de competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale sau de
competenţa instanţelor judecătoreşti ale altui stat. Această situație în care instanţele a două sau mai multe ţări par a fi competente în
soluţionarea unui litigiu se numeşte conflict internațional de jurisdicţii.
Altfel spus, competenţa în dreptul internaţional privat este aceea caie se referă la determinarea instanţelor unei ţări, care sînt chemate
să soluţioneze litigiul ivit. !!! Dreptul procesual civil internaţional are drept prim scop soluţionarea conflictului de jurisdicţii între
instanţele de judecată ale diferitor state. În literatura de specialitate se menţionează că soluționarea acestei probleme are o importanţă
enormă, deoarece de soluţia ei va depinde:
a) Sistemul de norme conflictuale aplicabile pentru determinarea dreptului material aplicabil şi ca efect soluţia litigiului.
b) Procedura soluţionării litigiului.
c) Spectrul de drepturi şi obligaţii procesuale ale părţilor şi alte aspecte procesuale ale soluţionării pricinii în fond.
Instanţa îşi determină competenţa în soluţionarea unui litigiu cu element de extraneitate potrivit normei procedurale proprii, adică
potrivit legii forului.
Legea forului RM statuează că dacă prin tratatul international la care RM este parte sînt stabilite alte norme decît cele prevăzute de
legislaţia procedurală civilă a RM, se aplică normele tratatului internaţional, dacă din acesta nu rezultă că pentru aplicarea lor este
necesară adoptarea unei legi naţionale.
!!! De aceea, dacă o instanţă de judecată din RM este sesizată cu o cerere cu element de extraneitate, judecătorul trebuie să clarifice
ce fel de element de extraneitate este implicat. Actualmente, RM are mai multe tratate interstatale în care se conţin norme cu privire la
competenţa jurisdicţională. Prevederile acestor tratate trebuie consultate, în primul rînd, pentru a clarifica dacă sînt sau nu instanţele
judecătoreşti din statul nostru competente să judece.
!!! Aceasta, deoarece există convenţii şi tratate internaţionale bilaterale care stabilesc prevederi diferite, care sînt prioritare faţă de
cele naționale. De ex., în conformitate cu art.461 CPC instanţele din RM au competenţă exclusivă de a examina cauzele privind
recunoaşterea dispariţiei fără urmă sau declararea decesului persoanei, dacă aceasta este cetăţean al RM sau a avut pe teritoriul ei ultimul
domiciliu cunoscut şi de soluţionarea acestei probleme depinde apariţia de drepturi şi obligaţii pentru persoane fizice sau organizaţii cu
domiciliu sau sediu în RM.
În acelaşi timp, prevederile art.23 din Tratatul între RM şi Ucraina privind asistenta juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi
penală din 13.12.1993 nu admit sub nici o condiţie declararea persoanei dispărute de către instanțele moldoveneşti dacă persoana este
cetăţean al Ucrainei. Iar în ceea ce priveşte declararea morţii persoanei cetăţean al Ucrainei sînt impuse condiţii în plus decît cele
prevăzute la lit.с) alin.(2) art.461 CPC. !!! Adică, instanţele moldoveneşti vor putea examina o astfel de cauză numai dacă cererea privind
declararea morţii cetăţeanului Ucrainei a fost depusă de persoana care are intenţia să realizeze drepturile sale ce rezultă din raporturile
succesorale sau patrimoniale între soţi, privitor la bunurile imobile ale persoanei care a murit sau şi-a pierdut viaţa, dacă aceste bunuri se
află pe teritoriul RM sau dacă cererea este depusă de soţul persoanei decedate care are domiciliul pe teritoriu RM.
!!! Alteori, tratatele încheiate între state referitoare la asistenţa juridică reciprocă prevăd situaţii mai concrete, suplinind astfel
normele privind competenţa din legislaţiile naţionale. De ex., în cazul declarării nulității căsătoriei în Codul nostru de procedură civilă
este prevăzută o singură situaţie şi anume – cînd ambii soţi domiciliază în RM, iar unul dintre ei este cetăţean al RM sau apatrid – caz în
care instanţele din RM vor avea competenţă exclusivă (lit.g) alin.(1) art.461 CPC). Totuşi, în Tratatul între RM şi Republica Lituania cu
privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09.02.1993 se prevăd şi alte cazuri cînd RM va
avea competenţă în astfel de litigii şi anume, în conformitate cu art.27 din tratatul menţionat supra, instanţele din RM vor fi competente
să soluţioneze litigii privind constatarea nulităţii căsătoriei, dacă soţii au domiciliul în RM la momentul depunerii cererii indiferent de
cetăţenia acestora sau dacă unul dintre soţi este cetăţean al Moldovei şi domiciliază în RM.
Potrivit alin.(4) art.459 CPC, !!! instanţa sesizată verifică din oficiu competența sa de a soluţiona pricina cu element de extraneitate
şi, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă a RM, respinge cererea. Sintagma „respinge cererea”
 10
trebuie interpretată ca refuz în primirea cererii conform lit.a) alin.(1) art.169 CPC sau încetare a procesului conform lit.a) art.265 CPC,
reieşind din imposibilitatea oricărei instanţe judecătoreşti din RM de a examina respectiva cerere, ceea ce realmente semnifică că nu se
poate judeca în procedura noastră civilă. În acest sens a statuat şi Plenul CSJ.
Pentru a răspunde la întrebarea, dacă este sau nu de competenţa instanţelor din RM cererea de chemare în judecată cu
element de extraneitate, trebuie de a identifica nu doar prevederile tratatelor interstatale ia care sîntem parte, dar şi de a
respecta consecutivitatea cîtorva categorii de competenţă jurisdicţională:
1) Competenţa jurisdicţională exclusivă a instanţelor din RM în privinţa cauzelor civile cu element de extraneitate . Competenţa
jurisdicţională exclusivă determină în mod imperativ prerogativa instanţelor judecătoreşti din RM de a examina şi soluţiona cauze civile
indiferent de elementul de extraneitate pe care îl conţin. Hotărîrile judecătoreşti străine pronunţate cu nesocotirea competenţei exclusive a
instanţelor din RM nu pot fi recunoscute şi executate în RM (lit.c) alin.(1) art.471 CPC). !!! Regulile evocate se bazează pe principiile
suveranităţii şi independenţei statelor. !!! Subiecţii raporturilor juridice nu pot stabili prin contract altă competență, ignorînd-o pe cea
exclusivă a instanţelor RM, adică prorogarea convenţională a competenţei exclusive nu este posibilă. În instanţa de judecată din RM nu
se poate invoca excepţia de necompetenţă în privinţa unei cauze cu element de extraneitate de competenţă exclusivă.
!!! Competenţa juridică exclusivă este prevăzută în art.461 CPC, care, în două alineate consecutive, se referă la procedura
contencioasă pe acţiuni civile şi la procedura specială. Alin.(3) din respectivul articol prevede că competenţa instanţelor judecătoreşti ale
RM stabilită în prezentul articol şi la art.460 nu se exclude prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost pornit în faţa unei
instanţe judecătoreşti străine. !!! Adică, dacă într-o instanţă judecătorească străină s-a intentat vreo cauză civilă prevăzută în art.461 şi
460 CPC, atunci intentarea aceleiaşi cauze (acelaşi obiect, acelaşi temei, aceleiaşi părţi) în instanţa judecătorească din RM este legitimă
şi nu vine în contradicţie cu principiul respectării jurisdicţiei străine. Cu referire la cauzele conexe situaţia este similară.
2) Competenţa jurisdicţională contractuală a instanţelor din RM în privinţa cauzelor civile cu element de extraneitate . Reieşind din
caracterul dispozitiv al drepturilor materiale civile, precum şi al drepturilor procedurale civile, părţile sînt în drept ca printr-o convenţie
să schimbe competenţa unei instanţe de a examina litigiul, investind o altă instanţă cu competenţa de a-l soluţiona (prorogarea
convențională). Convenţia de prorogare poate fi definită ca un act juridic, o înţelegere, prin care părţile raportului juridic cu element de
extraneitate determină competenţa unei instanţe de judecată, care în mod obişnuit nu ar fi competentă.
!!! Graţie competentei jjurssdieţionaie contractuale în procesele cu element de extraneitate părţile, înainte de pornirea procesului, pot
schimba competenţa litigiului şi pot investi o anumita instanţă a altui stat cu competenţă jurisdicţională (art. 462 CPC). Această prorogare
de competență părţile o fac în baza principiului autonomiei de voinţă – lex voluntatis. Conform acestuia, precum şi ca efect al legii
contractului – lex contractus – subiecţii îşi pot alege şi legea aplicabilă, şi instanţa competentă. !!! Alegerea de competenţă se produce
înaintea apariţiei litigiului, adică odată cu încheierea actelor juridice de drept substanţial (material), cînd, printre alte stipulaţii, se pot
însera şi clauze privitoare la instanţa competentă să soluţioneze eventualele litigii dintre părţi. Cu toate acestea, încheierea de către părţi a
convenţiei de prorogare a competenţei este posibilă atît în privinţa unui litigiu deja apărut care încă nu este dedus judecăţii cît şi în
privinţa unui eventual litigiu.
!!! Convenţia părţilor de prorogare a competenţei prevăzută de art.462 CPC nu trebuie confundată cu încheierea convenţiei arbitrale.
Cînd se încheie convenţia arbitrală nu are loc remiterea pricinii spre examinare în instanţa de judecată a unui alt stat, ci transmiterea ei în
arbitraj, care poate fi cu sediul atît pe teritoriul RM, cît şi după hotarele ei.
Alegerea instanţei competente este valabilă numai în cazul în care va întruni următoarele condiţii:
a) litigiul trebuie să aibă un element de extraneitate;
b) existenţa acordului valabil încheiat al părţilor cu privire la alegeiea competenţei;
c) determinarea expresă a instanţei competente;
d) instanţa aleasă de părţi să nu fie necompetentă în mod absolut, fiindcă părţile nu pot schimba competenţa dacă:
 instanţa desemnată de părţi este străină, iar litigiul este de competența exclusivă a unei instanţe a RM;
 instanţa desemnată de părţi este din RM, iar litigiul este de competenţa exclusivă a unei instanţe străine.
De asemenea, nu poate fi schimbată la înţelegerea părţilor competența jurisdicţională în pricinile cu element de extraneitate
dacă:
 litigiul este de competenţa altei instanţe decît judecătoriile. Art.331 CPC prevede că Judecătoriile examinează şi soluţionează în
fond toate pricinile civile, dacă legea nu prevede altfel. Atunci cînd legea noastră naţională atribuie anumite categorii de litigii în
competenţa Judecătoriei Comerciale de Circumscripţie, a unei curţi de apel sau a CSJ, atunci, chiar dacă ipotetic acestea conţin elemente
de extraneitate, prorogarea competenţei nu se va aplica.
 în cazul în care legea stabileşte competenţa jurisdicţională teritorială excepţională pentru unele categorii de litigii în conformitate
cu prevederile art.40 CPC.
!!! Legea procesuală a RM nu prevede ce acţiuni urmează să întreprindă instanţa de judecată, dacă reclamantul încalcă prevederea
contractuală de prorogare a competenţei şi se adresează conform prevederilor legale. !!! În cazul cînd a doua parte consimte şi nu invocă
obiecţii este evident că instanţa va examina cauza fără careva probleme. Alta este situaţia cînd una din părţi obiectează şi invocă clauza
prin care părţile au schimbat competenţa instanţei care conform legii urma să examineze cauza.
!!! Efectul convenţiei numai inter paries îl constituie faptul că instanţa desemnată prin acordul părţilor dobîndeşte astfel o competenţă
exclusivă.
3) Competenţa jurisdicţională generală a instanţelor din RM în privinţa cauzelor civile cu element de extraneitate . Competenţa
jurisdicţională generală a instanţelor judecătoreşti din RM în cauze cu element de extraneitate derivă din alin.(3) art.459 CPC care
prevede că instanţele judecătoreşti ale RM sînt competente să soluţioneze pricini cu element de extraneitate dacă pîrîtul organizaţie
străină are sediu sau pîrîtul cetăţean străin are domiciliu în RM.
Criteriile principale care determină acest fel de competenţă sînt: domiciliul în RM a pîrîtului-persoană fizică sau sediul în RM a
persoanei juridice străine, astfel ca normele conținute în art.460 CPC să fie doar suplimentare.
Dacă o instanţă judecătorească străină se declară necompetentă a soluţiona cererea înaintată de un cetăţean al RM, acesta o poate
depune la o instanţă judecătorească competentă din RM (alin.(2) art.460 CPC). Cererea va fi depusă la instanţa din RM competentă
conform CPC.
În conformitate art.463 CPC !!! pricina pe care instanţa judecătorească din RM a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor de
competenţă, trebuie să fie examinată de această instanţă în fond chiar dacă ulterior, în legătură cu schimbarea cetăţeniei, domiciliului,
sediului părţilor sau cu alte circumstanţe, pricina a devenit de competenţa unei instanţe judecătoreşti străine. !!! Dacă după clarificarea
conflictului de jurisdicţii, instanţa de judecată din RM va stabili că pricina civilă cu element de extraneitate este de competenţa noastră
naţională, atunci se va trece la aplicarea consecventă a art.32-44 CPC. Or, în alin.(2) art.459 CPC este prevăzut expres că competența
instanţelor judecătoreşti ale RM în judecarea pricinilor civile cu element de extraneitate se determină conform dispoziţiilor cap. IV, dacă
prezentul capitol nu prevede altfel.

Statutul cetățenilor străini şi apatrizilor în procesul civil cu elemente de extraneitate

În conformitate cu art.454 CPC, !!! cetăţenii străini şi apatrizii, organizațiile străine şi organizaţiile internaţionale sînt în drept să se
adreseze în instanţele judecătoreşti ale RM pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime şi beneficiază în faţa
 11
instanţelor judecătoreşti ale RM de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile RM, în condiţiile
legii. Deci, RM acordă regim naţional cetăţenilor străini în procesul civil.
!!! Asemenea prevederi sînt stabilite şi în tratatele bilaterale încheiate de RM. De ex., art.2 al Tratatului între RM şi România privind
asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.96 prevede că cetăţenii unei Părţi Contractante se bucură pe teritoriul celeilalte
Părţi Contractante, în ce priveşte drepturile lor personale şi patrimoniale, de aceeaşi ocrotire juridică ca şi cetăţenii proprii. !!! Cetăţenii
unei Părţi Contractante au dreptul să se adreseze liber şi nestînjenit autorităţilor competente ale celeilalte Părţi Contractante în atribuţia
cărora sînt date cauzele civile şi penale, pot să-şi susţină interesele în faţa acestora, să facă cereri şi să introducă acţiuni în aceleaşi
condiţii ca şi cetăţenii acesteia.
!!! Prevederi asemănătoare se găsesc şi în Tratatul între RM şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile
juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.1993 şi anume art.1 stipulează că cetăţenii unei Părţi Contractante se bucură pe
teritoriul celeilalte Părţi Contractante, în ceea ce priveşte drepturile lor personale şi patrimoniale, de aceeaşi ocrotire juridică ca şi
cetăţenii acestei Părţi Contractante. !!! Aceasta se referă, de asemenea, la persoanele juridice, care sînt fondate în conformitate cu
legislaţia uneia din Părţile Contractante. Cetăţenii unei Părţi Contractante au dreptul să se adreseze liber şi nestingherit instanţelor de
judecată, procuraturii, birourilor notariale (numite în continuare instituţii de justiţie) şi altor instituţii ale altei Părţi Contractante, de
competenţa cărora sînt cauzele civile (inclusiv cele de muncă, de locuinţe), familiale şi penale, pot să participe la ele, să facă demersuri,
să intenteze acţiuni şi să înfăptuiască alte acţiuni procesuale în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii proprii.
!!! Avînd în vedere faptul că regimul naţional nu exprimă toate drepturile acordate unui străin într-un stat, anumite drepturi pot fi
acordate străinilor sub condiţia reciprocităţii. Regimul reciprocităţii reprezintă situaţia în care străinii au anumite drepturi într-o ţară cu
condiția ca acealaşi drepturi să fie acordate şi cetăţenilor ţării respective.
!!! De asemenea, legea prevede că reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie din motivul că este
persoană străină sau că nu are domiciliu ori sediu în RM. Legea nu exclude totuşi că cetăţenilor străini ii s-ar putea aplica un tratament
diferit în RM ce ar consta în restrîngerea anumitor drepturi procesuale. În conformitate cu alin.(2) art.454 CPC !!! Guvernul RM poate
stabili retorsiunea faţă de persoanele statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi organizațiilor RM. În
literatura de specialitate retorsiunea este definită ca măsuri de retaliere cu caracter licit luate de un stat faţă de acte neprieteneşti, contrare
uzanţelor internaţionale, săvîrsite de un alt stat.
!!! În ceea ce priveşte participarea statelor sau organizaţiilor internaționale în procesul civil cu elemente de extraneitate se
menţionează următoarele. În conformitate cu art.457 CPC, intentarea în instanţa judecătorească a RM a unei acţiuni către un alt stat,
antrenarea acestuia în proces în calitate de pîrît sau de intervenient, punerea sub secnestru a bunului său amplasat pe teritoriul RM sau
adoptarea împotriva bunului unor alte măsuri de asigurare a acţiunii, sau punerea lui sub sechestru în procedura de executare a hotărîrii
judecătoreşti se pot face numai cu consimţămîntul organelor competente ale statului respectiv, dacă legea naţională sau tratatul
internaţional la care RM este parte nu prevede altfel.
!!! Fundamentul acestui principiu se justifică pe ideea de independenţă, suveranitate şi egalitate a statelor de unde şi adagiul par in
parem non habet imperium, non habet jurisdictonem, adică egalul asupra egalului nu are autoritate.
Problema imunității statului şi a bunurilor sale se întemeiază pe două concepţii:
a) Imunitatea absolută care are la bază aplicarea consecventă a principiului imunităţii statutului străin şi a bunurilor sale pentru
absolut toate activităţile desfăşurate pe teritoriul unui stat străin, indiferent de natura acestora.
b) Imunitatea funcţională care are la bază limitarea imunităţii statului străin şi a bunurile sale, înlăturînd aplicarea acestui principiu
în cazurile în care statul străin desfăşoară activitate comercială.
În privinţa imunităţii funcţionale se impune deosebirea dintre cele două categorii de acte pe care le poate săvîrşi statul:
 acte jure imperii – acte făcute în virtutea puterii suverane;
 acte jure gestionis – acte cu caracter economic, cum ar fi actele comerciale, în care statul apare ca o persoană particulară, ca un
comerciant.
!!! Potrivit teoriei imunităţii funcţionale a statului, statul are imunitate doar cînd acţionează jure imperii, iar pentru actele jure
gestionis nu o are.
Pentru agenţii diplomatici şi consulari este valabilă aceeaşi imunitate de jurisdicţie pe teritoriul statelor acreditare cu excepţiile
prevăzute de Convenţia de la Viena privind dreptul diplomatic din 18 aprilie 1961, în vigoare pentru RM din 25.02.1993 (art.31) şi
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 24 aprilie 1963, în vigoare pentru RM din 25.02.1993 (art.43).
!!! Organizaţiile internaţionale cad sub jurisdicţia instanţelor judecătorești ale RM în limitele stabilite de tratatele internaţionale şi de
legile RM. De ex., în conformitate cu Acordul General cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei de la Paris din 2
septembrie 1949 şi Protocolul adiţional la Acordul General de la Strasbourg din 6 noiembrie 1952 Consiliul, bunurile şi activele sale,
oriunde se află acestea şi oricine este deţinătorul lor se bucură de imunitate de jurisdicţie, cu excepţia cazului în care Comitetul
Miniştrilor a renunţat expres la aceasta, pentru fiecare caz în parte.
!!! Un alt tratat în acest sens a fost aprobat la 23 noiembrie 1947 de Adunarea Generală ONU, care a aprobat Convenţia cu privire la
privilegiile şi imunităţile instituţiilor specializate, prin care s-au unificat privilegiile şi imunităţile de care se bucură Organizaţia
Naţiunilor Unite, precum şi alte instituţii specializate (Organizaţia Mondială a Muncii, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia
Aviaţiei Civile Internaţionale etc.)

Legea aplicabilă în cadrul procesului civil cu elemente de extraneitate

În conformitate cu art.458 CPC, !!! în procesele civile cu element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale RM aplică legislaţia
procedurală a RM, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres. Procesul civil cu element de extraneitate este guvernat de lex fori (legea
locului aflării instanţei sesizate).
În doctrina de specialitate au fost evidenţiate avantajele aplicării principiului legii procedurale a forului:
 procedura de judecată este o activitate exercitată de instanţele de judecată în numele statului, care stabileşte normele juridice de
urmat;
 justiţia face parte din structurile de stat, instanţele de judecată trebuie să apere în activitatea lor valorile pe care statul din care
face parte le consideră esenţiale;
 normele procedurale formează o instituţie care trebuie să răspundă unor exigenţe în conformitate cu interesul general, aşa cum
este conceput de stat;
 actele de procedură se localizează pe teritoriul statutului căruia aparţine instanţa de judecată;
 fundamente de utilitate publică, în sensul evitării unor dificultăţi legate de aplicarea dreptului procesual străin;
 formele de procedură depind de legile statutului în numele căruia îşi desfăşoară activitatea instanţa de judecată.
Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut anumite excepţii de la principiul legii forului. Acestea se referă la obiectul şi temeiul acţiunii
civile, calitatea procesuală a părţilor, capacitatea lor procedurală, mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic, probarea faptelor.
Obiectul şi temeiul acţiunii. În conformitate cu alin.(2) art.458 CPC obiectul şi temeiul acţiunii civile în procesele cu element de
extraneitate sînt determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios.
 12
!!! Întrucît raportul juridic procesual, îndeosebi sub aspectul calităţii procesuale a participanţilor principali ia acest raport, al
obiectului diferendului şi al cauzei lui juridice, se mulează pe raportul juridic substanţial, este logic şi necesar ca reglementarea
amîndurora să aparţină aceleaşi legi prin sorginte naţională.
!!! Calitatea procedurală a părţilor. în conformitate cu alin.(2) art.458 CPC, calitatea procesuală a părţilor se determină de legea care
reglementează fondul raportului juridic litigios.
Capacitatea procesuală a părţilor este de două feluri:
 capacitatea procesuală de folosinţă care reprezintă capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii procesuale, adică aptitudinea de a fi
parte în proces;
 capacitatea procesuală de exerciţiu care presupune aptitudinea de a exercita în volum deplin, personal sau printr-un reprezentant
drepturile şi obligaţiile procedurale în judecată.
În conformitate cu art.455, 456 CPC !!! capacitatea procedurală de folosință şi capacitatea procedurală de exerciţiu a cetăţenilor
străini şi apatrizilor, precum şi capacitatea procedurală de folosinţă a organizaţiilor străine în procesele civile, este guvernată de legea
naţională a acestora. Rațiunea acestei poziţii a legiuitorului reiese din faptul că capacitatea procedurală sub ambele aspecte ţine de
statutul personal al subiectului de drept.
Alin.(2) art.455 CPC dezvăluie esenţa legii naţionale şi, de asemenea, stabileşte soluţia în cazul în care există circumstanţe care ar
îngreuna stabilirea acesteia. Regula generală este că legea naţională a cetățeanului străin este legea statului a cărui cetăţenie o
deţine, însă:
 dacă cetăţeanul, concomitent cu cetăţenia RM, are şi o altă cetăţenie, legea iui naţională se consideră legea RM;
 în cazul în care persoana deţine cetăţenia mai multor state, legea lui naţională se consideră legea statului în care îşi are domiciliul;
 dacă cetăţeanul străin are domiciliu în RM, legea lui naţională se consideră legea RM;
 lege naţională a apatridului este legea statului în care îşi are domiciliul.
Conform alin.(4) art.455 CPC, !!! persoana care, în conformitate cu legea naţională, nu beneficiază de capacitatea de exerciţiu a
drepturilor procedurale poate fi declarată, pe teritoriul RM, cu capacitate de exerciţiu dacă dispune, conform legislației acesteia, de
capacitatea de exerciţiu a acestor drepturi.
!!! Capacitatea procedurală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se determină în baza contractului internaţional în
conformitate cu care este fondată, a actelor de constituire sau a acordului cu autorităţile competente ale RM.
Regimul probelor. În conformitate cu art. 458 CPC:
Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a înscrisului care îl constată sînt cele prevăzute de legea
locului unde a fost încheiat actul juridic sau de legea aleasă de părţi, dacă ele au dreptul să o aleagă.
Proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs. Cu toate acestea, este posibilă şi aplicarea legii RM, dacă ea admite şi
alte mijloace probatoare decît cele specificate în alin.(3) art.458 CPC.
Administrarea probelor de judecată se face în conformitate cu legea RM. Administrarea probelor, fiind o activitate specific instanţei
nu poate fi guvernată decît de legea forului.
!!! În ceea ce priveşte aplicarea legii procedurale, regula este că se va aplica legea statului a cărui instanţă examinează litigiul şi doar
în anumite cazuri s-ar putea aplica legea procedurală a unui stat străin. Aplicarea, însă, a legii materiale în cadrul procesului cu element
de extraneitate este supusă altor reguli. În conformitate cu art.13 CPC la judecarea pricinilor civile, instanţa judecătorească aplică
legislaţia unui alt stat în conformitate cu legea sau cu tratatele internaţionale la care RM este parte. Instanţa va ţine cont de normele
conflictuale stabilite atît în legislaţia naţională (CC, Cartea V, Codul familiei Titlul VI) cît şi în convenţii internaţionale (de ex.,
Convenţia Națiunilor Unite asupra contractelor de vînzare internaţională de mărfuri, Viena, 1980). !!! Normele conflictuale soluţionează
conflictul de legi, în situaţia cînd raportul juridic are legături cu mai multe ţări. Scopul principal al normei conflictuale este să indice, cu
privire la un raport juridic, avînd un element de extraneitate, care dintre legile în prezenţă se va aplica, fie la momentul cînd părţile vor
încheia un atare raport juridic, fie la momentul cînd instanţa va fi chemată să soluţioneze un anumit litigiu privitor la un asemenea raport
juridic, fie în orice moment al existenţei acestui raport .
!!! Instanţa din RM ar putea aplica legea materială a unei ţări străine, dacă în conformitate cu norma conflictuală prevăzută de
legislaţia naţională sau de convenţii, anume aceasta guvernează raportul juridic cu element de extraneitate sau dacă însăşi părţile au
stabilit în acordurile lor legea străină în calitate de lege aplicabilă raporturilor încheiate între acestea.

Tema: RECUNOAȘTEREA ȘI EXECUTAREA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREȘTI ȘI ARBITRALE STRĂINE

Noțiunea şi efectele hotărîrilor judecătorești străine şi a hotărîrilor arbitrale străine
Reieşind din principiul suveranităţii statelor, !!! hotărîrile judecătoreşti şi arbitrale au putere juridică doar în limitele teritoriului
statului unde ele au fost adoptate. Pentru a putea produce efecte juridice în afara statului unde ele au fost adoptate, acestea urmează a fi
încuviinţate în mod corespunzător de către autorităţile statului respectiv.
!!! Procedura recunoaşterii şi executării hotărîrilor judecătoreşti şi arbitrale străine este reglementată de un şir de acte internaţionale,
dar şi naţionale.
Printre izvoarele internaţionale de bază care reglementează procedura recunoaşterii şi executării hotărîrilor judecătoreşti şi
arbitrale străine sînt menţionate următoarele convenţii internaţionale multilaterale şi bilaterale semnate şi ratificate de către
RM:
 Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine. New York, 10.06.1958.
 Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional. Geneva, 21.04.1961.
 Aranjamentul relativ la aplicarea Convenţiei europene de arbitraj comercial internaţional. Paris, 17.12.1962.
 Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, încheiată între statele membre
ale Comunităţii Statelor Independente. Minsk, 22.01.1993.
 Tratat între RM şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993.
 Tratat între RM şi Federaţia Rusă cu privire la asistența juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din
25.02.1993.
 Tratat între RM şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din
14.04.1993.
 Tratat între RM şi Republica Lituania cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală
din 09.02.1993.
 Acordul între RM şi Republica Turcia cu privire la asistenţa juridică în materie civilă, comercială şi penală din 22.05.1996.
 Tratat între RM şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.1996.
 alte convenţii la care RM este parte.
Printre izvoarele naţionale aplicabile în materia recunoaşterii şi executării hotărîrilor judecătoreşti şi arbitrale străine sînt
menționate:
 Constituţia RM.
 Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.14/2012 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din CPC al RM.
 13
 CPC al RM.
 Codul de executare al RM.
 Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional nr.24/2008.
 Hotărîrea Plenului CSJ nr.9/2013 privind practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce ţine de recunoaşterea şi
executarea hotărîrilor judecătoreşti şi hotărîrilor arbitrale străine.
Procedura recunoaşterii şi executării hotărîrilor judecătoreşti şi arbitrale străine este reglementată diferit în legislaţiile
statelor, astfel că acestea pot fi grupate în 3 categorii, în funcţie de modalitatea de abordare a modalităţii de recunoaştere şi
executare a hotărîrilor străine:
1) sistemul înregistrării hotărîrii, pentru ca o hotărîre străină să poată fi executată pe teritoriul statului, aceasta urmează să fie
înregistrată într-un registru special ţinut de o anumită instanţă judecătorească naţională. Înregistrarea hotărîrii străine este supusă
anumitor condiţii strict reglementate;
2) sistemul procesului simplificat de recunoaştere şi executare a hotărîrii – prin aşa-zisă transformare a hotărîrii străine în hotărîre
națională, astfel că hotărîrea străină serveşte drept temei de intentare a unei acţiuni în instanţele judecătoreşti naţionale;
3) sistemul exequaturului, conform căruia pentru ca hotărîrea străină să poată fi executată pe teritoriul statului respectiv, aceasta
urmează a fi supusă unui control din partea instanţelor judecătoreşti naţionale.
RM se raliază celui de-al treilea sistem de recunoaștere şi executare a hotărîrilor judecătoreşti şi arbitrale străine, a exequaturului.
Procedura de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite (exequatur sau procedura exequaturului) este procedura judiciară prin
care instanţa competentă a RM recunoaşte efectele hotărîrii străine pe teritoriul RM şi încuviinţează ca aceasta să fie executată. Noţiunea
de recunoaştere, deşi folosită de mult timp, apare pentru prima oară în anul 1958, în titulatura Convenţiei de la New York, fiind preluată
apoi în Convenţia de la Washington din 1965 şi alte convenţii internaţionale.
Prin recunoaşterea unei hotărîri judecătoreşti sau arbitrale străine se înţelege confirmarea efectelor acesteia, a autorităţii de
lucru judecat a acesteia, acceptarea producerii acestor efecte – mai puţin puterea executorie – pe teritoriul altui stat decît cel în care a fost
pronunţata, prin aceasta asigurîndu-se, practic, o asimilare a acesteia cu hotărîrile naţionale, are loc naturalizarea ei, acceptarea ei cu
aceeaşi valoare ca orice altă sentinţă naţională. !!! Actele normative internaţionale şi cele naţionale în domeniu se limitează doar la a
reglementa condiţiile care trebuie verificate în vederea recunoaşterii unei hotărîri judecătoreşti sau arbitrale străine, fără a da o definţie
expresă acesteia.
Cît priveşte a doua parte componentă a procedurii exequaiurului, încuviinţarea executării silite a hotărîrii judecătoreşti sau
arbitrale străine aceasta presupune atribuirea forţei executorii hotărîrii respective. Invocarea unei hotărîri străine nu întotdeauna pune
problema executării.
Totodată, urmează a delimita procedura „încuviinţării executării silite a hotărîrii” de cea a „executării hotărîrii”. O confuzie dintre
acestea comite chiar textul Convenţiei de la New York din 10.06.1958 în art. III, în care se stipulează că fiecare dintre statele
contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentințe conform regulilor de procedură în
vigoare pe teritoriul statului unde sentinţa este invocată în condiţiile stabilite în articolele următoare. Autorii recomandă, pentru a califica
corect expresia de „executare” din textul art. III al Convenţiei, interpretarea lui în coroborare cu celelalte dispoziții ale Convenţiei de la
New York.
Abordarea globală conduce spre punctul de vedere că „executarea” are înţelesul exclusiv al procedurii de verificare a condiţiilor de
regularitate internaţională a sentinţei arbitrale invocate şi a tribunalului din străinătate care a pronunţat-o, fără să implice sub nici o formă
recurgerea la măsuri de constrîngere în statul primitor. Executarea, avută în vedere de Convenţia de la New York, nu semnifică decît
constatarea caracterului executor al sentinţei arbitrale străine şi autorizarea aducerii ei la îndeplinire pe teritoriul statului primitor. Prin
exequatur se înţelege procedura de acordare a caracterului executor în ţara primitoare unui act jurisdicţional străin, care îndeplineşte
condiţiile de fond ale regularităţii internaţionale. La rîndul ei, executarea constă în folosirea, sub egida unei autorităţi competente, a
măsurilor de natură materială destinate să realizeze în fapt injoncţiunea enunţată de hotărîrea judecătorească sau de sentinţa arbitrală.
Legislaţia naţională reglementează 3 forme de recunoaştere a hotărîrilor judecătoreşti străine:
a) recunoaşterea hotărîrilor judecătoreşti străine nesusceptibile de executare silită (art.472-473 CPC);
b) recunoaşterea hotărîrilor judecătoreşti străine pentru care nu se cere procedură ulterioară (art.474 CPC);
c) recunoaşterea hotărîrilor judecătoreşti străine susceptibile de executare silită (art.467-471 CPC).
Totodată, CPC reglementează o singură formă de recunoaştere a hotărîrilor arbitrale străine – procedura de recunoaștere şi
încuviinţare a executării silite a hotărîrilor arbitrale străine, deoarece cu privire la sentinţele arbitrale străine se pune problema executării,
întrucît ele au, de regulă, un caracter patrimonial. În conformitate cu prevederile alin.(1) art.467 CPC, în RM sînt recunoscute şi se
execută de plin drept hotărîrile judecătoreşti străine, inclusiv tranzacţiile, dacă astfel se prevede în tratatul internațional la care RM este
parte, fie pe principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărîrilor judecătoreşti străine.
Prin hotărîre judecătorească străină se înţelege hotărîrea judecătorească pronunţată într-o cauză civilă de o judecată de drept
comun sau de o judecată specializată pe teritoriul unui alt stat (alin.(2) art.467 CPC). Însă, !!! noţiunea de „hotărîre judecătorească
străină” este tratată diferit în acordurile internaționale la care RM este parte. În art.51 din Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi
raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală de la Minsk din 22.01.1993 se menţionează, că fiecare Parte Contractantă, în
condiţiile prevăzute de Convenţie, recunoaşte şi execută următoarele hotărîri, emise pe teritoriile altor Părţi Contractante:
 hotărîrile instituţiilor de justiţie în cauzele civile şi familiale, inclusiv tranzacţiile de împăcare în asemenea cauze aprobate de
judecată şi actele notariale referitoare la obligaţiile băneşti;
 hotărîrile instanţelor de judecată în cauzele penale de reparare a pagubei.
Conform prevederilor art.50 din Tratatul între RM şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.1996,
prin hotărîri judcătoreşti străine se înţeleg:
 hotărîrile în cauzele civile, patrimoniale şi nepatrimoniale, pronunțate de instanţe judecătoreşti sau alte instituţii competente;
 hotărîrile judecătoreşti pronunţate în cauzele penale, cu privire la obligaţia de despăgubire pentru daunele cauzate;
 hotărîrile judecătoreşti referitoare la cheltuielile de judecată;
 hotărîrile arbitrale;
 tranzacţiile judiciare.
Conform reglementărilor naţionale în domeniu, nu vor putea fi executate pe teritoriul RM:
 hotărîrile judecătoreşti prin care s-au luat măsuri de asigurare a acţiunii (alin.(4) art.467 CPC);
 hotărîrile judecătoreşti cu executare provizorie (excepţie constituie prevederile alin.(1) art.47 şi lit.a) art.49 din Tratatul între RM
şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993 şi lit.a) art.51 din Tratatul între RM şi
România privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.1996);
 ordonanţele judecătoreşti străine;
 actele notariale cu privire la obligaţii pecuniare (creanţe pecuniare) cu excepţia stabilită la lit.a) art.51 din Convenţia cu privire la
asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală, încheiată între statele membre ale Comunităţii Statelor
Independente. Minsk, 22.01.1993.
 14
!!! În ceea ce priveşte noţiunea de „hotărîre arbitrală străină” alin.(1) art.I din Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea
sentinţelor arbitrale străine de la New York din 10.06.1958 prevede că, Convenţia se aplică recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale
date pe teritoriul unui alt stat decît acela unde se cere recunoaşterea şi executarea sentinţelor, rezultate între persoane fizice şi juridice ; ea
se aplică, de asemenea, sentințelor arbitrale care nu sînt considerate naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor.
Aceeaşi noţiune este dată şi în alin.(1) art.475 CPC, conform căruia o hotărîre arbitrală este considerată ca fiind străină dacă:
a) este pronunţată pe teritoriul unui stat străin;
b) este emisă pe teritoriul RM, dar legea aplicată procedurii arbitrale este a unui stat străin.
Convenţia de la New York din 10.06.1958 şi CPC identifică noţiunea de „sentinţe arbitrale străine” după un dublu criteriu:
1) Criteriul obiectiv. Acesta este un criteriu de ordin geografic: sentința arbitrală are un caracter străin dacă este dată pe teritoriul
altui stat decît acela unde se cere recunoaşterea şi executarea ei. Sentinţa arbitrală poate fi dată într-un stat contractant sau necontractant
la Convenţia de la New York. RM, ratificînd Convenţia de la New York, a făcut două rezerve la aceasta:
 recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine se va face pe teritoriul RM doar dacă acestea au fost pronunţate după
intrarea în vigoare pentru RM a Convenţiei respective, adică după 17 decembrie 1998;
 RM va recunoaşte şi va executa pe bază de reciprocitate numai sentinţele arbitrale pronunţate pe teritoriul unui alt stat parte la
Convenţie.
2) Criteriul subiectiv. Convenţia de la New York se aplică şi sentințelor arbitrale care nu sînt considerate ca sentinţe naţionale în
statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor. Potrivit acestui criteriu, pot avea caracter străin sentinţele arbitrale date în statul
unde sînt puse ulterior în executare, dacă au fost pronunţate în temeiul unei legi procesuale străine. Potrivit Convenţiei Europene de
arbitraj comercial internaţional de la Geneva din 21.04.1961 sentinţă arbitrală străină se consideră actul de dispoziţie dat pentru două
părţi care la momentul încheierii convenţiei de arbitraj aveau sediul sau reşedinţa în state diferite.

Sesizarea instanței judecătorești cu privire la recunoașterea şi executarea hotărîrii judecătorești sau a hotărîrii arbitrale
străine
Procedura de recunoaştere şi executare a hotărîrilor judecătoreşti străine este reglementată de prevederile art.467-474 CPC, iar
procedura de recunoaştere şi executare a hotărîrilor arbitrale străine – de prevederile art.475-476 CPC, cît şi de prevederile Legii
nr.24/2008 cu privire la arbitrajul comercial internaţional.
Conform prevederilor art.468 CPC, !!! competentă să dispună recunoașterea şi să încuviinţeze executarea hotărîrii judecătoreşti
străine este instanța judecătorească în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea . În cazul în care debitorul nu are
domiciliu sau sediu în RM ori cînd domiciliul nu este cunoscut, hotărîrea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor acestuia.
!!! În cazul în care debitorul nu a avut domiciliu sau sediu în RM şi nici nu are şi nu a avut bunuri pe teritoriul RM judecătoria
sesizată nu va putea primi cererea de recunoaştere şi executare a hotărîrii judecătoreşti străine, urmînd să o restituie în baza prevederilor
lit.b) alin.(1) art.170 CPC.
Referitor la instanţa competentă să examineze cererea privind recunoașterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine, art. 4751 alin. (1)
CPC stabileşte că !!! cererea de recunoaştere şi executare a hotărîrii arbitrale străine se prezintă curţii de apel în a cărei circumscripţie se
află domiciliul/reşedinţa sau sediul părţii împotriva căreia este invocată hotărîrea arbitrală străină, iar în cazul în care aceasta nu are
domiciliul/reşedinţa sau sediul în RM ori domiciliul/reşedinţa sau sediul acesteia nu sînt cunoscute – curţii de apel în a cărei
circumscripţie sînt situate bunurile acesteia.
!!! Pentru a obţine recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine, persoana interesată trebuie să depună o cerere în instanţa
judecătorească competentă, cerere care trebuie să cuprindă date privind numele (denumirea) creditorului şi ale debitorului, domiciliul sau
sediul acestora, solicitarea încuviinţării executării silite a hotărîrii, termenul de la care se cere executarea hotărîrii, alte date, precum
numărul de telefon, faxul, poşta electronică.
În unele tratate internaţionale este prevăzută o altă modalitate de depunere a cererii, şi anume prin înaintarea ei la instanţa de
judecată care a emis hotărîrea judecătorească în prima instanţă, urmînd ca transmiterea să se efectueze în continuare prin intermediul
ministerelor de Justiţie ale statelor implicate.
Reieşind din prevederile actelor internaţionale bi- sau multilaterale, se deduc următoarele practici acceptate de comunitatea
internaţională pentru recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătorești străine:
1) depunerea cererii şi a actelor necesare direct ia organul de justiţie competent al statului unde ar urma să fie obţinută recunoaşterea
şi executarea;
2) depunerea cererii şi a actelor la organul de justiţie al statului emitent care a examinat cauza în primă instanţă care transmite actele
autorității centrale, eventual Ministerul Justiţiei, după care autoritatea centrală a statului emitent remite setul de acte autorităţii centrale a
statului unde ar urma să fie obţinută recunoaşterea şi executarea, eventual Ministerul Justiţiei, această din urmă autoritate urmînd să
adreseze solicitarea instanțe competente;
3) depunerea cererii şi a actelor necesare la organul de justiţie al statului emitent care a examinat cauza în primă instanţă care
transmite actele direct la organul de justiţie competent al statului unde ar urma să fie obţinută recunoaşterea şi executarea.
La cerere se vor anexa actele stipulate de tratatul internaţional încheiat între RM şi statul străin respectiv. Dacă în tratatul
internațional nu se indică astfel de acte, CPC prevede că la cerere se anexează:
a) copia de pe hotărîrea judecătorească străină, încuviinţarea executării căreia se cere, legalizată de judecată în modul stabilit;
b) actul oficial care confirmă rămînerea definitivă a hotărîrii judecătorești străine, conform legii statului în care s-a emis, dacă faptul
acesta nu rezultă din hotărîre;
c) actul care confirmă că partea împotriva căreia s-a emis hotărîrea, deşi a fost înştiinţată legal, nu a participat la proces;
d) actul care confirmă executarea anterioară a hotărîrii pe teritoriul statului respectiv.
!!! Actele anexate la cerere trebuie să fie însoţite de traduceri în limba de stat autorizate şi supralegalizate în modul cuvenit.
Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sînt de acord cu depunerea actelor în copii certificate.
Nerespectarea condiţiilor impuse cererilor privind recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine va avea drept efect
emiterea unei încheieri de a nu da curs cererii în condiţiile art.171 CPC.
Conform prevederilor alin.(2) art.4751 CPC, !!! în cererea de recunoaștere si executare a hotărîrii arbitrale străine se indica numele
sau denumirea solicitantului ori a reprezentantului său, dacă cererea este depusă de către acesta, domiciliul/reşedinţa sau sediul, după caz,
numele sau denumirea părţii împotriva căreia este invocată hotărîrea arbitrate străină, domiciliul/reşedinţa sau sediul, după caz, data la
care hotărîrea arbitrală străină a devenit executorie pentru părţi, dacă aceasta nu rezultă din textul hotărîrii. !!! Cererea poate conţine şi
alte informaţii, inclusiv numerele de telefon şi fax, adrese ale poştei electronice, dacă acestea sînt necesare pentru examinarea corectă şi
la timp a cauzei.
Persoana care solicită recunoaşterea sau executarea hotărîrii arbitrale străine este obligată să prezinte în judecată hotărîrea arbitrală în
original sau în copie legalizată, precum şi convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul respectiv . Totodată, conform
prevederilor alin.(3) art.475 CPC !!! adiţional, în caz de necesitate, se va prezenta o declaraţie pe propria răspundere privind faptul dacă
şi în ce măsură hotărîrea arbitrală a fost executată. Dacă hotărîrea arbitrală sau convenţia arbitrală este expusă într-o limbă străină, partea
este obligată să le prezinte în traducere în limba moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege.
 15
Nici Convenţia de la New-York din 10.06.1958 şi nici CPC nu conţin reglementări exprese privind modalitatea de depunere a cererii
– modul de legătură dintre solicitant şi instanţa competentă să examineze cererea privind recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale
străine. Art. III din Convenţie face trimitere la regulile de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată. Din conţinutul
art.38 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional rezultă că cererea se depune direct în instanţa de judecată competentă.
Cele mai multe acorduri bilaterale semnate de RM în domeniul asistenţei juridice în materie civilă nu conţin reglementări privind
procedurile de depunere a cererilor de recunoaştere şi executare a hotărîrilor arbitrale străine. În fapt, stipulări specifice la acest capitol
sînt prevăzute doar în acordurile bilaterale încheiate de RM cu Turcia şi România. Potrivit acordurilor respective, !!! cererile în privinţa
hotărîrilor arbitrale se transmit în acelaşi mod ca şi hotărîrile pronunţate de instanţele de drept comun.
În pofida lipsei reglementărilor, a fost stabilită o practică potrivit căreia cererile de acest gen se depun autorităţii centrale, care în
cazul RM este Ministerul Justiţiei, ultimul transmiţînd acestea organelor competente ale altor state, prin intermediul căii diplomatice. La
fel, mai cu seamă în cazul statelor CSI, cererile de acest gen des se transmit direct prin intermediul autorităţilor centrale.
Conform prevederilor alin.(3) art.467 CPC, !!! hotărîrea judecătorească străină poate fi înaintată spre executare silită în RM în termen
de 3 ani de la data rămînerii ei definitive, potrivit legislaţiei statului în care a fost pronunţată. Repunerea în termenul omis din motive
întemeiate se poate face de instanţa judecătorească a RM în modul stabilit la art.116.
Convenţia de la New York din 10.06.1958 nu reglementează termenul de depunere a cererii de recunoaştere şi executare pe teritoriul
RM a hotărîrilor arbitrale străine. Art.III din Convenţie prevede doar că sînt aplicabile normele de procedură în vigoare pe teritoriul unde
sentința este invocată.
CPC al RM prevede termenul în care este posibilă solicitarea recunoaşterii şi executării hotărîrii arbitrale străine pe teritoriul RM
în alin.(6) art.4751 CPC. Potrivit acestuia, cererea de recunoaştere şi executare a hotărîrii arbitrale străine pe teritoriul RM poate fi
înaintată în termen de 3 ani de la data la care hotărîrea arbitrală străină a devenit obligatorie în conformitate cu legea statului unde a avut
loc arbitrajul. !!! Repunerea în termen, în cazul în care acesta a fost omis din motive întemeiate, este reglementată de art.116.

Procedura de examinare a cererii privind recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine şi a hotărîrii arbitrale
străine
Potrivit art.470 CPC, !!! cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătorești străine se examinează în şedinţă de judecată, cu înştiinţarea
legală a debitorului despre locul, data şi ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a debitorului citat legal nu împiedică
examinarea cererii. Instanţa judecătorească poate satisface cererea întemeiată a debitorului privind amînarea examinării cererii,
înştiinţîndu-l. CPC nu conţine nici o prevedere ce ţine de înştiinţarea legală a creditorului privind examinarea cererii sale de recunoaştere
şi executare a hotărîrii judecătoreşti. Totuşi, în virtutea principului contradictorialității părţilor în proces şi a egalităţii lor în drepturile
procedurale, !!! instanţa urmează să înştiinţeze şi creditorul referitor la procedura desfăşurată, neprezentarea acestuia, ca şi în
cazul debitorului nu va împiedica examinarea cererii.
Totodată, alin.(1) art.4752 CPC stabileşte că !!! cererea de recunoaștere şi executare a hotărîrii arbitrale străine se examinează în
şedinţă publică, cu înştiinţarea părţilor privind locul, data şi ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a părţii împotriva
căreia este invocată hotărîrea arbitrală străină şi în privinţa căreia au fost îndeplinite condiţiile de citare legală nu împiedică examinarea
cererii.
Totodată, conform prevederilor alin.(2) art.470 CPC şi alin.(2) art.475 2 CPC, !!! instanţa judecătorească care examinează cererea de
recunoaștere a hotărîrii judecătoreşti străine informează în mod obligatoriu şi neîntîrziat despre acest fapt Ministerul Justiţiei şi, după caz,
Banca Naţională a Moldovei, în cazul în care este vizată o instituţie financiară licenţiată de aceasta, cu remiterea cererii şi a documentelor
aferente.
Prezenţa reprezentantului Ministerului Justiţiei şi, după caz, al Băncii Naţionale a Moldovei la şedinţa de judecată în cadrul căreia se
examinează cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine este obligatorie. Lipsa reprezentantului Ministerului Justiţiei şi, după
caz, al Băncii Naţionale a Moldovei, legal citaţi, nu împiedică examinarea cauzei.
!!! După ce ascultă explicaţiile debitorului, şi în caz de prezenţă, a celorlalți participanţi, instanţa judecătorească pronunţă o încheiere
privind încuviinţarea executării silite a hotărîrii judecătoreşti sau arbitrale străine sau de refuz al autorizării executării.
În cazul în care hotărîrea judecătorească sau arbitrală străină conține soluţii asupra mai multor pretenţii disociabile, încuviinţarea
executării lor poate fi acordată separat.
!!! În cazul în care, în cadrul soluţionării chestiunii privind încuviinţarea executării silite, are îndoieli cu privire la legalitatea
procedurală a hotărîrii arbitrale străine, ea poate solicita lămuriri solicitantului recunoaşterii şi încuviinţării executării silite a hotărîrii
arbitrale străine, de asemenea poate interoga debitorul privitor la conţinutul cererii de recunoaştere şi executare a hotărîrii arbitrale străine
şi, în caz de necesitate, cere explicații arbitrajului care a emis hotărîrea.
!!! Instanţa judecătorească poate refuza recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti sau arbitrale străine în temeiurile
prevăzute în art.471, respectiv art.476 CPC sau de tratatele internaţionale.
Potrivit alin.(2) art.471 CPC, copia de pe încheierea judecătorească privind încuviinţarea executării silite a hotărîrii judecătorești
străine sau refuzul autorizării executării se expediază de judecată creditorului şi debitorului în termen de 3 zile de la data pronunţării. În
cazul hotărîrilor arbitrale străine termenul este de 5 zile de la emitere. Încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în ordinea
şi termenele prevăzute de CPC.
În temeiul hotărîrii judecătoreşti sau arbitrale străine şi a încheierii instanţa care a recunoscut şi încuviinţat executarea hotărîrii străine
se va elibera titlul executoriu.
Conform prevederilor alin.(1) art.156 Cod de executare, !!! hotărîrile judecătoreşti şi hotărîrile arbitrale străine se primesc spre
executare şi se execută numai în cazul în care executarea lor a fost recunoscută şi încuviinţată conform procedurii stabilite în CPC.
Legislaţia RM nu prevede un termen de examinare a cererilor de recunoaştere şi executare a hotărîrii judecătoreşti sau arbitrale
străine, fiind iminentă şi în acest caz exigenţa respectării termenului rezonabil de examinare a cererii.
!!! După ce instanţa de judecată va primi pe rol o cerere privind recunoașterea şi încuviinţarea executării unei hotărîri judecătoreşti
sau arbitrale străine, aceasta va fi ţinută să se pronunţe exclusiv asupra acestei probleme, adică asupra faptului dacă hotărîrea respectivă
urmează să fie recunoscută şi încuviinţată spre executare sau să se refuze în recunoașterea şi executarea ei.
Instanţa din statul primitor nici într-un caz nu va verifica fondul litigiului sau să soluţioneze litigiul din nou, la fel nu va dispune
asupra modificării hotărîrii străine. Aceasta ar însemna o intervenție neautorizată în competenţa unei autorităţi judecătoreşti sau arbitrale
străine.
!!! Hotărîrea străină se bucură de intangibilitate, instanţa de executare nu poate în nici un caz obiecta că, potrivit opiniei sale, ar fi
fost preferabilă o altă soluţie decît aceea dată litigiului de către instanţa străină. De asemenea, este interzis a se administra în cadrul unei
proceduri de executare probe suplimentare privind situaţia litigioasă.

Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărîrii judecătoreşti străine

Motivele de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătorești străine sînt prevăzute în art.471 CPC şi în convenţiile şi
tratatele privind acordarea asistenţei juridice la care RM este parte.
 16
În funcţie de natura lor, motivele de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine pot fi grupate în
două categorii:
1) Motive care trebuie invocate şi dovedite de către partea împotriva căreia hotărîrea este invocată – lit.a), b), d), f) şi g) alin.(1)
art.471 CPC;
2) Motive care pot fi constatate de către instanţa de judecată din oficiu lit.с), e) şi h) alin.(1) art.471 CPC.
Din prima categorie de motive de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine fac parte următoarele:
a) hotărîrea, conform legislaţiei statului pe al cărui teritoriu a fost pronunţată, nu a devenit irevocabilă sau nu este executorie . O
hotărîre judecătorească devine irevocabilă atunci cînd împotriva ei nu mai pot fi exercitate vreuna din căile de atac conform legii
procesuale a statului în care hotărîrea a fost pronunţată. !!! Judecătorul în faţa căruia este invocată obiecţia privind neîntrunirea condiţiei
de irevocabilitate şi executorialitate a hotărîrii va trebui să consulte şi să verifice prevederile legii procesuale din statul unde hotărîrea
judecătorească a fost pronunţată, în vederea stabilirii momentului de cînd hotărîrea se consideră executorie sau irevocabilă;
b) partea împotriva căreia este emisă hotărîrea a fost lipsită de posibilitatea prezentării la proces, nefiind înştiinţată legal despre
locul, data şi ora examinării pricinii. Pentru a emite o hotărîre legală instanţa de judecată trebuie să acorde posibilităţi egale părţilor
implicate în proces de a-şi prezenta poziţia, prin înaintarea pretenţiilor sau a obiecţiilor. !!! Pentru aceasta părţile trebuie să fie informate
în timp util despre data, locul şi ora examinării cauzei, de asemenea, trebuie să li se acorde posibilitate de a se expune referitor la toate
chestiunile ce le privesc.
!!! În cazul invocării acestui motiv de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine, instanţa va consulta
prevederile legislației procesuale ale statului de origine a hotărîrii judecătoreşti în vederea elucidării conţinutului instituţiei înştiinţării
legale, va verifica dacă timpul acordat părţii pentru prezentare în şedinţă sau pentru realizarea unui act procesual a fost suficient pentru
exercitarea adecvată a dreptului.
!!! Judecătorul va respinge obiecţiile privind recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine pe acest temei, dacă va
constata că partea care îl invoca nu a fost înştiinţată legal din cauza neonorării din partea ei a obligaţiei de informare referitor la
schimbarea adresei.
!!! Neprezenţa la proces din motivul nedorinţei debitorului de a participa la examinarea cauzei va determina respingerea obiecţiilor
privind recunoașterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine în temeiul lit.b) alin.(1) art.471 CPC.
c) există o hotărîre, chiar şi nedefinitivă, a instanţei judecătoreşti a RM emisă în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la același
obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau în procedura instanţei judecătorești a RM se află în judecată o pricină în litigiul dintre aceleaşi părţi,
cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri la data sesizării instanţei străine . !!! În cazul invocării acestui motiv de refuz în
recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti străine debitorul va trebui să prezinte instanţei proba existenţei hotărîrii judecătoreşti a
instanţei judecătoreşti a RM emisă în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau existenţa unei
atare cauze pe rolul instanţelor naţionale (situaţie numită litispendenţă). !!! Instanţa, la rîndul ei, va verifica dacă hotărîrea judecătorească
naţională sau cauza aflată pe rol într-o instanţă judecătorească naţională este pronunţată sau se referă la aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi
temeiuri. Identificarea măcar a unuia din elementele menţionate ca fiind diferite va avea ca efect recunoaşterea şi executarea hotărîrii
judecătoreşti străine. !!! Acest temei de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătorești străine vine nu atît să protejeze
autoritatea de lucru judecat al hotărîrilor pronunţate de către o instanţă naţională (în cazul dat este vorba de o autoritate de lucru judecat
relativă), cît să consilideze regula existenţei unei singuri hotărîri pentru soluţionarea unui litigiu şi să evidenţieze rolul prioritar al
instanţelor naţionale în soluţionarea litigiilor.
d) a expirat termenul de prescripţie pentru prezentarea hotărîrii spre executare silită şi cererea creditorului de repunere în acest
termen nu a fost satisfăcută de judecată RM. Conform prevederilor alin.(3) art.467 CPC hotărîrea judecătorească străină poate fi înaintată
spre executare silită în RM în termen de 3 ani de la data rămînerii ei definitive, potrivit legii statului în care a fost pronunţată, cu
posibilitatea repunerii în termenul omis din motive întemeiate de către instanţa judecătorească a RM în modul stabilit la art.116. !!! Trei
momente se impun în acest caz: verificarea momentului cînd hotărîrea judecătorească străină a devenit definitivă, care se face în baza
legii procesuale unde hotărîrea a fost pronunţată, încadrarea depunerii cererii în termenul de 3 ani care a început să curgă de la data
rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti străine şi repunerea în termen de către instanţa RM în cazul omiterii termenului de
prescripţie.
e) hotărîrea judecătorească străină este rezultatul unei fraude соmise în procedura din străinătate . Odată cu adoptarea Hotărîrii
explicative a CSJ privind practica aplicării de către instanţele judecătorești a legislației ce ţine de recunoașterea și executarea hotărîrilor
judecătorești și hotărîrilor arbitrale străine din 09.12.2013 care a abrogat Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.7/1998, cu modificările
introduse prin Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.38/1999, Hotărîrea Plenului CSJ a RM nr.10/2008 şi Hotărîrea Plenului CSJ a RM
nr.7/2009, nu au fost preluate din hotărîrile explicative abrogate unele explicaţii şi interpretări foarte utile judecătorului în soluţionarea
cererilor privind recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine. În hotărîrea explicativă nr.7/2009, referitor la noţiunea de
„fraudă” prevăzută la lit.g) alin.(1) art.471 CPC s-a explicat ca frauda este o operaţie, prin care părţile unui raport juridic, utilizînd unde
dispoziții legale convenabile lor, eludează alte dispoziţii legale defavorabile acestora; părţile îşi creează în mod voit condiţii sau
împrejurări prin care se sustrag de sub autoritatea unor dispoziţii legale imperative spre alte dispoziţii legale mai convenabile. !!!
Rezultatul fraudei se concretizează în schimbarea punctelor de legătură, pentru a avea posibilitatea de a opta pentru o anumită
competenţă jurisdicţională şi pentru a evita competența firească care poate fi defavorabilă părţilor. Schimbarea punctelor de legătură
presupune:
 schimbarea cetățeniei sau domiciliului, pentru a evita o dispoziţie nefavorabilă, prevăzută de legea lor personală, cum ar fi, de
ex., un impediment în căsătorie, o dispoziţie care prohibeşte divorţul,
 schimbarea domiciliului pentru a determina schimbarea competenței judecătoreşti sau a sediului – în cazul persoanelor juridice
– pentru a se schimba legea competentă;
 schimbarea locului de încheiere a actului juridic, pentru a se schimba dispoziţiile legale privind forma exterioară a actului sau
pentru a se schimba legea care cîrmuieşte fondul raportului juridic Pentru a realiza acest scop, părţile vor schimba locul de
executare, daca legea competentă este determinată de acest loc etc.
!!! Intenţia în cazul fraudei constă în utilizarea artificială a unui punct de legătură avînd drept scop schimbarea rezultatului scontat,
astfel că, în cazul constatării acestor circumstanţe, instanţa de judecată va refuza în recunoaşterea şi executarea hotărîrii judecătoreşti
străine.
Din a doua categorie de temeiuri de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine, cele invocate din oficiu de
către instanţă, fac parte:
f) examinarea pricinii este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătorești ale RM . Legislaţia naţională, dar şi unele acte
internaţionale prevăd situaţiile cînd instanţele judecătoreşti din RM au competenţa exclusivă în soluţionarea cauzei, conform prevederilor
art.461 CPC – procesele cu element de extraneitate, în care:
 acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobiliare de pe teritoriul RM;
 bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în RM;
 pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori punctele de plecare sau sosire se află în RM;
 17
 procesul se referă la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi la asistenţa ori salvarea unor persoane sau a unor bunuri în
largul mării, dacă nava sau aeronava are naţionalitate moldovenească, ori locul de destinaţie sau primul port sau aeroport unde nava
sau aeronava a ajuns se află pe teritoriul RM;
 nava sau aeronava a fost sechestrată în RM;
 procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei
societăţi comerciale străine cu sediu în RM;
 la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a nulității căsătoriei, precum şi în alte litigii dintre soţi, cu
excepţia celor cu privire la imobile din străinătate, ambii soţi domiciliază în RM, iar unul dintre ei este cetăţean al RM sau apatrid;
 ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul RM.
De asemenea, alin.(2) art.461 CPC prevede situaţiile cînd instanțele de judecată naţionale au competența de examinare a cauzelor în
procedură specială;
g) executarea hotărîrii poate prejudicia suveranitatea, poate amenința securitatea RM ori poate să contravină ordinii ei publice .
Suveranitatea de stat poate fi interpretată ca fiind o calitate a puterii de stat de a fi supremă pe teritoriul statului şi independentă faţă de
orice stat sau organism internaţional, caracteristică exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu
condiţia respectării drepturilor corespunzătoare ale altor state şi a normelor de drept internaţional.
Conform art.1 din Legea securităţii statului, securitatea statului reprezintă protecţia suveranităţii, independenţei şi integrităţii
teritoriale a țării a regimului ei constituţional, a potenţialului economic, tehnico-ştiinţific şi defensiv, a drepturilor şi libertăţilor legitime
ale persoanei împotriva activității informative şi subversive a serviciilor speciale şi organizaţiilor străine, împotriva atentatelor criminale
ale unor grupuri sau indivizi aparte.
Ordinea publică reprezintă un ansamblu de norme juridice, care stau la baza funcţionării unui stat de drept. Dispoziţiile cu caracter
de ordine publică, ce privesc în special ordinea politică, economică şi socială au un caracter imperativ şi nu pot fi înlăturate prin
convenţii particulare.
Cel mai des, invocarea ordinii publice este însoţita de violarea dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil, bazat pe
principiul contradictorialităţii.
!!! Un temei relativ nou de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine este cel introdus prin Legea
nr.31/2013: prin hotărîre judecătorească este dispusă transmiterea acţiunilor băncii licențiate în RM. În acest caz, recunoaşterea executării
silite a hotărîrii judecătoreşti străine este admisă numai cu condiţia prezentam permisiunii Băncii Naţionale pentru deţinerea cotei
substanţiale în capitalul social al băncii sau a avizului Băncii Naţionale privind posibilitatea deţinerii acţiunilor fără permisiune
prealabilă. !!! Temeiul dat de refuz în recunoașterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti străine a fost instituit în scopul protecţiei
sistemului bancar al RM, supus unor manipulări ilicite cu concursul instanţelor judecătoreşti şi arbitrale naționale şi străine. !!! În
situaţiile în care printr-o hotărîre judecătorească străină este dispusă transmiterea acţiunilor băncii licenţiate în RM, în mod necesar se va
solicita permisiunea Băncii Naţionale pentru deţinerea cotei substanţiale în capitalul social al băncii sau avizul Băncii Naţionale a
Moldovei privind posibilitatea deţinerii acţiunilor fără permisiune prealabilă.

Refuzul de a recunoaște hotărîrile arbitrale străine şi de a le executa

Pentru a fi recunoscute şi executate pe teritoriul RM, hotărîrile arbitrale străine trebuie să îndeplinească un şir de condiţii. Cazurile, în
prezenţa cărora instanţa de judecată naţională poate refuza în recunoaşterea şi executarea unei hotărîri arbitrale străine, sînt stabilite în
art.476 din CPC al RM şi art.39 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional.
În reglementarea temeiurilor pentru refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine alin.(1) art.476 CPC stabileşte că
!!! în prezenţa unuia din temeiurile enumerate instanţa de judecată „poate” să refuze în recunoaşterea şi executarea hotărîrii. În unele
cazuri, instanţa liberă să aprecieze dacă este sau nu cazul să refuze recunoaşterea şi executarea hotărîrii (de ex., în cazul obiecţiei
împotriva recunoaşterii şi executării a unei hotărîri arbitrale care a fost anulată de către instanţa statului unde hotărîrea arbitrală a fost
pronunţată). !!! Spre deosebire de aceştia, autorii ruşi consideră că, deşi textul legii pare a stabili disponibilitatea instanţei de a alege să
recunoască sau să refuze recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine, aceasta trebuie interpretată ca o obligaţie a instanţei, şi nu
un drept.
Reglementările CPC al RM privind refuzul de a recunoaşte şi de a executa hotărîrea arbitrală străină reproduc în esenţă dispoziţiile
din Convenția de la New York din 10.06.1958. !!! Temeiurile de a refuza în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine,
stipulate în Convenţia de la New York din 10.06.1958, precum şi din CPC al RM, se divizează în două categorii. Prima grupă a
temeiurilor consfinţită în alin.(1) art.V din Convenția de la New York din 10.06.1958 şi alin.(1) art.476 CPC cuprinde următoarele
circumstanţe cu caracter procesual:
1) Una dintre părţile la convenţia arbitrală se află în incapacitate sau convenţia arbitrală nu este valabilă potrivit legii căreia părţile
au subordonat-o ori, în lipsa stabilirii acesteia, potrivit legii ţării în care a fost pronunțată hotărîrea . Acest temei de refuz conţine două
ipoteze:
 una din părţile convenţiei arbitrale se află în incapacitate;
 convenţia nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au subordonat-o sau, în lipsa stabilirii acesteia, în virtutea legii ţării în
care sentinţa a fost pronunţată.
!!! Părţile care convin să deducă arbitrajului un litigiu urmează să încheie convenţia de arbitraj. !!! Prima condiţie care se impune în
acest caz este ca părţile să aibă capacitatea deplină de a încheia convenţia arbitrală. De cele mai dese ori lipsa capacităţii de a încheia
convenţia de arbitraj este invocată referitor la lipsa împuternicirilor reprezentantului părţii de a semna convenţia de arbitraj.
Convenţia de la New York stabileşte clar regula imperativă conform căreia asupra capacităţii juridice a părţilor la convenţia arbitrală
se vor aplica doar reglementările legii ei naţionale. Legiuitorul moldav trebuia să preia temeiul dat de refuz aşa cum este reglementat în
Convenţia de la New York: părțile la convenţia amintită în articolul II, erau, în virtutea legii aplicabilă lor, lovite de o incapacitate, astfel
că, Convenţia consideră temei de refuz situaţia cînd partea se află în incapacitate la momentul încheierii conventiei de arbitraj, şi nu la
momentul examinării cererii de recunoaştere şi executare a hotărîrii arbitrale străine, aşa cum reiese din interpretarea prevederilor lit.a)
alin.(1) art.476 CPC.
În ce priveşte cea de-a doua ipoteză, în conformitate cu prevederile lit.a) alin.(1) art.V din Convenţie, se va refuza recunoaşterea şi
executarea hotărîrii arbitrale străine dacă convenţia menționată nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o sau în lipsa
unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată, prevedere preluată de lit.a) alin.(1) art.476 CPC.
!!! Conveţia arbitrală trebuie să fie valabilă conform legii căreia părţile au supus-o, iar în imposibilitatea determinării voinţei părţilor,
conform legii statului în care hotărîrea a fost emisă. !!! Deşi convenției de arbitraj îi sînt aplicabile toate temeiurile de nulitate a actului
juridic, nulitatea contractului în care este inserată convenţia arbitrală nu va atrage în mod necesar şi nulitatea acesteia, întrucît convenția
arbitrală are o natură autonomă faţă de contractul în care a fost inserată, fiind privită separat faţă de celelalte clauze ale lui.
2) Partea împotriva căreia este emisa hotărîrea nu a fost informată în modul corespunzător cu privire la desemnarea arbitrului sau cu
privire la procedura arbitrală ori, din alte motive, nu a putut să îşi prezinte mijloacele sale de apărare. Acest temei de refuz în
recunoașterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine reiese din necesitatea respectării principiului egalităţii în drepturi şi cel al echităţii.
!!! În cazul invocării acestui temei de refuz partea va trebui să aducă probe care să demonstreze lipsa informării despre numirea
 18
arbitrului, despre data şi locul desfăşurării arbitrajului sau imposibilitatea prezentării mijloacelor sale de apărare în cadrul procedurii
arbitrale. !!! Dacă partea respectivă nu a ridicat aceste obiecții deşi a avut posibilitatea în procedura arbitrală, instanţa de judecată nu va
admite obiecţiile sale privind recunoaşterea şi executarea hotărîrii. La fel, instanţa va respinge aceste obiecţii dacă partea respectivă nu şi-
a onorat obligaţia de informare referitor la modificarea adresei.
3) Hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală sau care nu cade sub incidenţa
condiţiilor convenției arbitrale ori hotărîrea conţine dispoziţii asupra unor cnestiuni ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale. Acest temei
de refuz în recunoașterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine este reglementat în textul Convenţiei de la New York din 10.06.1958, în
lit.с) alin.(1) art.V.
!!! Pentru a evita situaţiile în care hotărîrea arbitrală să fie inutilă, tribunalele arbitrale trebuie să cerceteze atent orice argument
referitor la faptul că o pretenţie sau alta iese din limitele stabilite de convenţia arbitrală, întrucît acestea au competenţă să examineze
cauza doar în limitele impuse prin convenţia de arbitraj. Totodată, instanţei de judecată care examinează cererea de recunoaştere şi
executare a hotărîrii arbitrale străine îi revine sarcina de a examina atent conţinutul convenţie arbitrale în sensul elucidării întinderii
acesteia.
!!! Eliminarea pericolului aplicării acestui temei de refuz poate fi asigurat prin întocmirea atentă a convenţiei de arbitraj.
4) Constituirea tribunalului arbitrai sau procedura arbitrală nu a corespuns convenţiei părţilor ori, în lipsa unei asemenea convenţii,
nu a fost conform legii ţării în care a avut loc arbitrajul. În convenţia arbitrală părţile convin asupra numirii unui arbitru unic, fie prevăd
numărul de arbitri şi modul lor de numire, fie decid asupra autorităţii în drept să numească arbitrii. Ori de cîte ori înţelegerea părţilor nu
este respectată de către una din ele, cealaltă are dreptul de a invoca incorectitudinea constituirii tribunalului arbitrai. !!! Acest neajuns al
tribunalului arbitrai urmează a fi invocat de parte în cadrul procedurii arbitrale, în caz contrar, obiecţiile părţii privind recunoaşterea şi
executărea hotărîrii arbitrale străine pe acest temei vor fi respinse. De asemenea, părţii îi vor fi respinse obiecţiile în cazul în care nu şi-a
onorat obligaţia de numire a arbitrilor, iar acest fapt a fost realizat de către instanţa de judecată sau altă autoritate în conformitate cu
legislaţia aplicată.
!!! În convenţia arbitrală părţile pot conveni şi referitor la calităţile profesionale pe care trebuie să le posede arbitrii. Constatarea
lipsei calităţilor respective a unuia din arbitri pe durata procedurii arbitrale este, de regulă, temei de recuzare a arbitrului, care duce la
înlocuirea lui. !!! În cazul în care partea a solicitat recuzarea arbitrului însă nu a obţinut-o, aceste circumstanţe pot fi invocate în cursul
examinării cererii de recunoaştere şi executare a hotărîrii arbitrale străine, iar instanţa de judecată care examinează cererea le va admite în
măsura în care ele afectează esenţial echitatea procesului arbitral.
Odată cu încheierea convenţiei de arbitraj părţile convin asupra legii procesuale care se va aplica la examinarea cauzei în arbitraj.
!!! În lipsa unei înţelegeri în acest sens a părţilor, legea aplicabilă va fi cea a ţării unde are loc arbitrajul. !!! Nerespectarea prevederilor
convenţiei referitoare la procedura aplicabilă la examinarea cauzei în arbitraj va atrage refuzul în recunoaşterea şi executarea hotărîrii
arbitrale străine, instanţa urmînd să aprecieze care a fost voinţa reală a părţilor referitor la normele aplicabile şi măsura în care acestea au
fost respectate.
5) Hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost desfiinţată ori executarea ei a fost suspendată de instanţa
judecătorească sau de o autoritate competentă a ţării în care sau conform legii căreia ea a fost pronunţată . !!! Momentul devenirii
obligatorii a hotărîrii arbitrale străine este dictată de legea statului căreia părţile au supus examinarea cauzei, sau, în lipsa înţelegerii
referitor la aplicarea legii, de legea statului unde hotărîrea arbitrală a fost adoptată. Întrucît în marea parte a legislaţiilor împotriva
hotărîrilor arbitrale nu este prevăzută vreo cale de atac, arbitrajele fiind organe neguvernamentale, lipsite de organizarea ierarhizată,
obţinerea obligativităţii nu este legată de exercitarea vreunei căi de atac. Totodată, !!! este improprie utilizarea termenelor de „hotărîre
arbitrală definitivă” şi „hotărîre arbitrală irevocabilă”, calificative specifice doar hotărîrilor judecătoreşti.
!!! Desfiinţarea hotărîrii arbitrale în statul în care aceasta a fost pronunțată este temei de a refuza recunoaşterea şi executarea ei peste
hotarele ţării. Desfiinţarea hotărîrii arbitrale se dispune în urma examinării unei cereri de contestare a hotărîrii arbitrale şi are loc în
temeiuri expres stabilite de legea procesuală a statului unde hotărîrea arbitrală a fost pronunţată, acestea nefiind legate de fondul cauzei,
dar de regularitatea procedurii arbitrale. !!! Simpla iniţiere a procedurii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale în statul unde ea a fost adoptată
nu constituie temei de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine, ci poate duce la amînarea examinării cererii.
Totodată, !!! suspendarea executării de instanța judecătorească a ţării în care a fost pronunţată hotărîrea trebuie probată în modul cuvenit
pentru ca să fie aplicabil temeiul de refuz în recunoașterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine prevăzut la lit.f) alin.(1) art.476 CPC.
!!! În toate cazurile sus-menţionate, instanţa de judecată ia în considerare faptele menţionate numai dacă partea care nu este de acord
cu hotărîrea le înaintează în faţa instanţei şi prezintă obiecţii împotriva hotărîrii. Astfel că aceste temeiuri nu au un caracter imperativ,
deci instanţa nu le ia în consideraţie din oficiu. !!! Aceste temeiuri sînt formulate destul de îngust, în acest mod se aduce la îndeplinire
unul din cele mai importante mecanisme ale Convenţiei îndreptate spre maxima reducere a posibilităţii instanţelor judecătoreşti de a
refuza în recunoașterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine.
!!! Depistarea de către instanţa de judecată a unuia din temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine şi
emiterea încheierii de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine pe teritoriul RM, nu exclude recunoaşterea şi
executarea ei pe teritoriul altor state, instanţa judecătorească din statele respective nefiind legate în vreun fel de răspunsul „negativ” al
instanţei judecătoreşti din RM.
Temeiurile de a refuza recunoaşterea şi executarea silită a hotărîrilor arbitrale străine din categoria a II-a sînt enumerate în alin.(2)
art.V din Convenţia de la New York din 10.06.1958 şi în alin.(2) art.476 CPC, care după puterea juridică sînt imperative. Instanţa de
judecată din RM este obligată să aplice aceste temeiuri de a refuza recunoașterea şi executarea hotărîrii arbitrale din oficiu, independent
de demersul sau obiecţiile părţilor. !!! Chiar dacă temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine prevăzute
la alin.(2) art.V Convenţia de la New York din 10.06.1958 sînt invocate de instanţa de judecată din oficiu, totuşi părţile care constată un
astfel de defect al hotărîrii arbitrale pot să-l invoce în instanţa de judecată care soluţionează cererea de recunoaştere şi executare a
hotărîrii arbitrale străine. Acestea sînt următoarele:
6) Obiectul litigiului nu poate fi soluţionat prin arbitraj conform legii RM . Cu toate că prin convenţia de arbitraj părţile pot prevedea
un şir întreg de drepturi şi priorităţi largi în ce priveşte rezolvarea litigiului lor, totuşi, această posibilitate a lor este limitată de
problemele arbitrabilităţii litigiului şi de cea a respectării ordinii publice a statului unde această hotărîrea arbitrală eventual poate fi
executată.
!!! Spre deosebire de restul textului Convenţiei de la New York din 10.06.1958, unde părţilor le este recunoscută o libertate practic
nelimitată, alin.(2) art.V din Convenţie stabileşte expres aplicarea lex fori în problemele ce ţin de arbitrabilitate litigiilor. În instanţele de
judecată ce aplică normele Convenţiei nu apare necesitatea de a studia şi aplica normele de drept din alte state în ce priveşte aceste două
întrebări. Simplificînd problemele apărute în faţa instanţelor de judecată, însă, Convenția de la New York a complicat situaţia părţilor la
convenţia de arbitraj şi a arbitrilor. !!! Ei trebuie să ţină cont de problemele arbitrabilităţii litigiului şi de ordinea publică din diferite state:
în primul rînd de la locul pronunțării hotărîrii arbitrale şi de la locul unde eventual această hotărîre arbitrală va fi executată. Într-o
oarecare măsură situaţia arbitrilor este uşurată de practica din relaţiile dintre state de a avea o abordare unică în ce ţine de problema
arbitrabilităţii litigiilor şi abordarea ordinii publice.
Conform art.2 din Legea cu privire la arbitraj, în sensul legii în cauză, se înţelege prin litigiu conflict izvorît din raporturi juridice
civile, inclusiv patrimoniale, dintre părţi, din raporturi obligaţionale contractuale şi necontractuale, cum ar fi: vînzarea-cumpărarea,
 19
prestarea de servicii, executarea de lucrări şi altele asemenea sau din raporturi de proprietate şi din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul
de proprietate intelectuală. Art.3 din Legea cu privire la arbitraj stabileşte cercul de litigii nearbitrabile în RM:
 drepturile nepatrimoniale, în cazul în care în părţile nu sînt îndreptățite să încheie o tranzacţie cu privire la obiectul acelui litigiu;
 pretenţiile care ţin de dreptul familiei;
 pretenţiile izvorîte din contractele de locaţiune (chirie) a încăperilor de locuit, inclusiv litigiile cu privire la încheierea, validitatea,
încetarea şi calificarea unor astfel de contracte;
 pretenţiile şi drepturile patrimoniale cu privire la locuinţe.
Problema stabilirii dacă litigiul care a fost soluţionat prin hotărîrea arbitrală străină a cărei recunoaştere şi executare este cerută este
arbitrabil sau nu, va fi soluţionată de către instanţa de judecată prin apelarea la normele stabilite în Legea cu privire la arbitraj, Legea cu
privire la arbitrajul comercial internaţional, dar şi la alte acte normative, care prevăd competenţa exclusivă a instanţelor de judecată sau
altor organe jurisdicţionale de a examina cauza respectivă.
7) Recunoaşterea sau încuviinţarea executării silite a hotărîrii arbitrale contravine ordinii publice a RM . Acest temei de refuz în
recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine se atribuie la categoria celor mai dificile temeiuri de refuz, dar, în acelaşi timp,
aceasta reprezintă instituţia cea mai importantă din dreptul internaţional privat.
Pentru a opune ordinea publică încuviinţării executării silite a hotărîrilor arbitrale străine nu este suficient ca ea să
contravină unor norme de drept naţional – hotărîrea şi, mai ales, executarea acesteia trebuie să contravină în mod evident unor
principii fundamentale ale dreptului intern, cum ar fi:
 principiile de morală şi bunele moravuri ce domnesc în societate, bazate pe valorile creştine şi general-umane;
 concepţia statului despre libertate şi libertatea acţiunilor;
 concepţia fundamentală de drept natural al echităţii;
 concepţia fundamentală de justiţie, inclusiv liberului acces la justiţie, independent de origine, rasă, sex, opţiune politică, cent
patrimonial, etc.
!!! Verificînd dacă executarea hotărîrii arbitrale străine ar putea contravine ordinii publice a statului, instanţele trebuie să analizeze
doar efectele (urmările) încuviinţării executării hotărîrii arbtrale, dar nu să se pronunţe în privinţa omisiunilor hotărîrii. Însăşi hotărîrea
judecătorească străină nu poate să contravină ordinii publice a ţării, acesteia îi pot contravine doar urmările încuviinţării executării
hotărîrii.
Temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea hotărîrii arbitrale străine sus-menţionate pot fi clasificate în funcţie de
izvorul refuzului în recunoaşterea şi executarea hotărîrilor în următoarele categorii:
a) temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine legate de contestarea jurisdicţiei lor;
b) temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine legate de neajunsurile de ordin procedural;
c) temeiurile de refuz în recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine legate de contestarea sentinţei la locul pronunţării
ei.

Tema: CONTESTAREA HOTĂRÎRILOR ARBITRALE

Noțiuni generale privind contestarea hotărîrilor arbitrale
Cu toate că arbitrajul are un caracter contractual, legea impune acestuia anumite limite imperative, care, odată ignorate, afectează
hotărîrea arbitrală adoptată. Respectarea acestor exigenţe imperative se asigură prin exercitarea controlului judecătoresc realizat de către
instanţele de judecată prin intermediul procedurii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale şi a celei de eliberare a titlului de executare silită
pentru hotărîrea arbitrală.
Procedura de contestare a hotărîrii arbitrale este o procedură civilă de control înfăptuită de către instanţele de judecată
competente, în vederea depistării neregularităţilor hotărîrii arbitrale şi a desfiinţării ei, în cazul prezenţei acestora.
În lume există cîteva tipuri de abordare a controlului judecătoresc asupra hotărîrilor arbitrale:
1) Controlul asupra fondului litigiului examinat în arbitraj, care vizează controlul corectitudinii aplicării normelor de drept material
şi procedural şi constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea corectă a litigiului, adică acest control constituie, practice, o
rejudecare a fondului litigiului.
2) Controlul hotărîrii arbitrale prin prisma respectării regulilor de competență a tribunalului arbitrai şi a încălcărilor de ordin
procesual admise pe durata desfăşurării procedurii arbitrale.
3) Lipsa oricărui control judecătoresc asupra hotărîrilor arbitrale.
Legislaţia RM instituie, de fapt, un „control dublu” asupra hotărîrilor arbitrale: pe de o parte, există posibilitatea părţilor de a
contesta hotărîrea arbitrală şi sînt instituite anumite temeiuri de desființare a acesteia, iar pe de altă parte, în situaţiile cînd se solicită
eliberarea tilului executoriu pentru hotărîrea arbitraiă, sînt instituite, practice, aceleaşi temeiuri de refuz în eliberarea titlului executoriu ca
şi cele pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale. !!! Un atare „dublu control” îşi găseşte argumentarea în faptul că, în cazul controlului
judecătoresc, urmează a fi păstrat un echilibru al posibilităţilor procesuale de a protesta împotriva actului jurisdicţional emis de arbitraj,
este clar că !!! partea care a pierdut procesul arbitrai se va adresa cu o cerere de contestare a hotărîrii arbitrale, iar partea care a avut cîştig
de cauză se va adresa instanţei pentru eliberarea titlului executoriu pentru executarea hotărîrii arbitrale prin aceste două proceduri se
consolidează, de fapt, egalitatea părților în procedura arbitraiă, se păstrează echilibrul drepturilor procedurale şi se asigură realizarea
controlului judecătoresc asupra actelor altor organe jurisdicţionale decît cele de judecată, în cazul de faţă ale arbitrajelor.
Deşi din legislaţie a fost omis termenul impropriu de „revizuire” a hotărîrilor arbitrale, totuşi, la moment, mai apar dificultăți în ceea
ce ţine de nominalizarea acestei istituţii comune dreptului procesual civil şi arbitrajului. În CPC se operează atît cu noţiunea de
„contestare” a hotărîrii arbitrale, cît şi cu cea de „desfiinţare” a hotărîrii arbitrale, iar în unele surse doctrinale naţionale se utilizează
noţiunea de procedură de „anulare” a hotărîrii arbitrale. !!! CPC operează cu noţiunea de „contestare” a hotărîrii arbitrale, atunci cînd
invocă posibilitatea sau dreptul părţii de a antrena controlul judecătoresc realizat de instanţele de judecată asupra hotărîrii arbitrale.
arbitraiă Cînd este vorba despre posibilitatea de a manifesta dezacordul cu hotărîrea arbitrală, se utilizează noţiunea de „ contestare a
hotărîrii arbitrale”, iar în ceea ce priveşte oformarea şi denumirea cererii, procedura de examinare şi scopul final al procedurii de
contestare, se spune „desfiinţare a hotărîrii arbitrale”, pentru că, de fapt, desfiinţarea hotărîrii arbitrale este scopul final al contestării, în
instanţele de judecată, a hotărîrilor arbitrale.
Hotărîrile arbitrale susceptibile de a fi contestate în instanţele de judecată conform legislaţiei RM. În conformitate cu
prevederile art.477 CPC hotărîrea arbitrală pronunţată pe teritoriul RM poate fi contestată în judecată de către părţile în arbitraj, înaintînd
o cerere de desfiinţare a hotărîrii arbitrale în conformitate cu art.479 CPC. Poate face obiectul cererii de contestare a hotărîrii
arbitrale doar hotărîrea pronunţată pe teritoriul RM, fie că aceasta are sau nu legătură cu un element de extraneitate, în acest sens
determinant fiind faptul dacă respectiva hotărîre arbitrala a fost sau nu pronunţată pe teritoriul RM. Conform prevederilor art.477 CPC,
!!! doar părţile în arbitraj pot înainta în instanţele de judecată acţiuni de contestare a hotărîrilor arbitrale.
Conform prevederilor alin.(2) art.477 CPC, !!! părţile nu pot renunţa prin convenţie arbitrală la dreptul de a contesta hotărîrea
arbitrală, părţile fiind libere să renunţe doar după pronunţarea hotărîrii arbitrale.

Sesizarea instanței du judecată cu privire la contestarea hotărîrii arbitrale

 20
Instanţa competentă să examineze cererile privind contestarea hotărîrilor arbitrale
Odată cu adoptarea Legii nr.29/2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, a fost stabilita competenţa instanţei
judecătoreşti comerciale – Judecătoria Comercială de Circumscripţie – de a soluţiona cererile de contestare, in condiţiile leqii a
hotărîrilor arbitrale, abrogînd, în acelaşi timp, prevederile alin.(3) art.477 CPC, conform căruia !!! cererile de desfiinţare a hotărîrilor
arbitrale se depuneau la instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanţă, regula
care mai este prevăzută în Legea cu privire la arbitraj la aprecierea instanţei de judeca a competentă să intervină ori de cîte ori este
nevoie, în procedura arbitra a (aplicarea măsurilor de asigurare, dispunerea executării masurilor asigurătorii, numirea arbitrului în
arbitrajul ad-hoc, în cazul in care de către partea notificată sau de către reprezentantul uneia din părţi nu este numit în termen arbitrul
etc.).

Termenul de depunere a cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale

Prin abrogarea alin.(3) din art.477 CPC, a fost înlăturată, de fapt, şi prevederea care reglementa termenul în care hotărîrea arbitrală
poaxe fi contestată. Cu toate acestea, !!! faptul că contestarea hotărîrii arbitrale interne este reglementată de CPC şi Legea cu privire la
arbitraj, iar contestarea hotărîrilor arbitrajului comercial internațional pronunţate pe teritoriul RM este reglementată de CPC şi Legea cu
privire la arbitrajul comercial internațional exclude careva greutăţi de apreciere a termenului în care hotărîrea arbitrală poate fi contestată,
întrucît alin.(1) art.31 din Legea cu privire la arbitraj şi alin.(3) art.37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional stabilesc
termenul de contestare a hotărîrii arbitrale.
În conformitate cu normele menţionate, termenul pentru depunerea cererii de contestare a hotărîrii arbitrale va fi de 3 luni din data
primirii hotărîrii arbitrale de către partea interesată. Totodată, conform alin.(3) art.37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial
internaţional, !!! dacă a avut loc rectificarea sau interpretarea hotărîrii arbitrale sau emiterea hotărîrii adiţionale, termenul de trei luni se
calculează de la data pronunțării hotărîrii rectificate, interpretate, adiţionale care devin părţi integrante ale hotărîrii arbitrale.
!!! Partea care depune cererea de desființare a hotărîrii arbitrale va trebui să anexeze la ea dovada faptului primirii hotărîrii arbitrale
la o anumită dată (lit.e) alin.(2) art.478 CPC).

Depunerea cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale

Pentru a desființa o hotărîre arbitrală pronunţată pe teritoriul RM, persoana interesată va depune la Judecătoria Comercială de
circumscripţie, o cerere de desfiinţare a hotărîrii arbitrale care va avea conţinutul specificat la art. 478 CPC. !!! Cererea de desfiinţare a
hotărîrii arbitrale trebuie depusă în scris şi semnată de către partea care contestă hotărîrea sau de reprezentantul ei.
În cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se va indica:
 instanţa căreia îi este adresată cererea;
 denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a adoptat hotărîrea;
 numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
 locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale;
 data înmînării hotărîrii arbitrale părţii care a adresat în judecată cererea de desfiinţare a hotărîrii;
 solicitarea părţii interesate de a desfiinţa hotărîrea arbitrală, motivele contestării hotărîrii.
La cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se vor anexa următoarele acte:
 hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. !!! Copia de pe hotărîrea arbitrajului permanent se
autentifică de președintele arbitrajului permanent, iar copia de pe hotărîrea arbitrajului constituit pentru soluţionarea unui anumit litigiu
trebuie să fie autentificată notarial, depunerea acesteia într-o copie simplă sau depunerea copiei de pe hotărîrea adiţională, rectificată,
interpretată nelegalizată va atrage emiterea încheierii de a nu da curs cererii;
 convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
 actele care argumentează cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;
 dovada de plată a taxei de stat;
 copia de pe cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;
 procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.
Referitor la anexarea, !!! la cerere, a convenţiei arbitrale în original sau în copie legalizată, vom specifica că, pentru legalizarea
copiilor acesteia sînt aplicabile aceleaşi prevederi, ca şi hotărîrilor arbitrale, astfel că, dacă procedura arbitrală a fost soluţionată de către
un arbitraj instituţionalizat, copia convenţiei arbitrale va fi legalizată de către preşedintele arbitrajului permanent, iar dacă aceasta s-a
desfăşurat în faţa unui arbitraj ad-hoc, legalizarea copiei de pe convenţia arbitrală va avea loc pe cale notarială. Conform prevederilor
alin.(4) art.477 CPC, !!! cererea de desființare a hotărîrii arbitrale se impune cu taxă de stat în cuantum stabilit de lege pentru cererea de
eliberare a titlului executoriu – 100 lei.

Procedura de examinare a cererii privind desființarea hotărîrii arbitrale

Dacă cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale întruneşte exigenţele de formă şi conţinut instituite de lege, judecătorul primeşte
cererea spre examinare. Examinarea cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale are loc în şedinţă de judecată în cel mult o lună de la data
intrării ei în judecată, potrivit regulilor stabilite de CPC. !!! În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, la solicitarea ambelor
părţi în arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului, potrivit regulilor stabilite de CPC pentru reclamarea probelor, materialele dosarului,
hotărîrea arbitrală, care se contestă, în original. Conform prevederilor alin.(7) art.29 din Legea cu privire la arbitraj, !!! dosarul se
păstrează la instituţia permanentă de arbitraj sau, în cazul arbitrajului ad-hoc, la instanţa de judecată care ar fi fost competentă să decidă
în cauză, dacă nu exista convenţia de arbitraj.
Şedinţa de judecată se desfăşoară în prezenţa părţilor legal citate, însă, neprezentarea lor nu împiedică examinarea cererii . Instanţa de
judecată va expedia pîrîtului, odată cu citaţia, şi cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale cu toate anexele şi va acorda timp suficient
acestuia de a-şi pregăti apărarea. Deşi legea nu stabileşte expres, !!! pîrîtul în atare procedură poate depune referinţă, în care să-şi expună
obiecţiile sale faţă de cererea de desfiinţare.
!!! Părtiie implicate în soluţionarea cererii de desfiinţare a hotărîrii arbitrale vor prezenta probe, care vor privi în mod exclusiv
prezenta temeiurilor de desfiinţare a hotărîrii arbitrale. !!! La examinarea cererii privind desfiinţarea hotărîrii arbitrale instanţa nu este în
drept să intervină asupra fondului litigiului soluţionat în arbitraj, chiar dacă consideră soluţia dată în arbitraj drept ilegală. Procedura în
pricinile de contestare a hotărîrilor arbitrale este o procedură de control, în cadrul căreia instanţa de judecată are rolul verificării unor
condiţii imperative impuse actului jurisdicţional emis în arbitraj.
Conform prevederilor alin.(4) art.479 CPC, !!! în timpul dezbaterii pricinii, judecata constată, în urma cercetării probelor prezentate
de părţi în argumentarea pretenţiilor şi obiecţiilor lor, existenţa sau lipsa temeiurilor pentru desfiinţarea hotărîrii arbitrale, prevăzute de
art.480 CPC.
Instanţa judecătorească sesizată cu o acţiune în contestare a hotărîrii arbitrale se poate pronunţa în sensul admiterii sau respingerii
acesteia printr-o încheiere. Dacă va constata vreunul din temeiurile prevăzute la art.480 CPC, instanţa va emite o încheiere privind
desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale. În această situaţie, părţile vor fi libere să se adreseze repetat în arbitraj, dacă nu există
careva circumstanţe care exclud competenţa arbitrajului sau pot înainta o cerere de chemare în judecată în instanţele judecătoreşti.
 21
!!! Emiterea încheierii de anulare a hotărîrii arbitrale va crea dificultăţi în executarea acesteia peste hotarele ţării, în cazul în care o atare
executare va fi cerută.
În încheierea judecătorească despre desfiinţarea hotărîrii arbitrale sau despre refuzul de a o desfiinţa trebuie să se indice:
a) date despre hotărîrea arbitrală contestată şi locul pronunţării hotărîrii;
b) denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a emis hotărîrea contestată;
c) numele sau denumirea părţilor în arbitraj;
d) desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale, sau refuzul total ori parţial de a admite cererea petiţionarului.
!!! Încheierea judecătorească privind desfiinţarea hotărîrii arbitrale sau privind refuzul de a o desfiinţa poate fi atacată în ordinea şi în
termenele stabilite în art.423-428 CPC.

Temeiurile pentru desființarea hotărîrii arbitrale

Prevederile CPC în ceea ce ţine de temeiurile de refuz în desfiinţarea hotararii arbitrale sînt diferite de cele instituite în Legea cu
privire la arbitrajul comercial internaţional. !!! În situaţiile în care obiect al contestării va fi o hotărîre arbitrală internă, nelegată de vreun
element de extraneitate desfiinţarea hotărîrii arbitrale se va efectua conform regulilor instituite în CPC şi Legea cu privire la arbitraj, iar
dacă obiectul contestării va fi o hotărîre arbitrală pronunţată de un tribunal arbitral comercial internaţional pe teritoriul RM, se vor lua în
consideraţie atît prevederile CPC, cît şi normele Legii cu privire la arbitrajul comercial internaţional.
Alin.(1) art.480 CPC stabileşte expres că !!! hotărîrea arbitrală va putea fi desfiinţată numai în cazurile enumerate în art.480 CPC.
Invocarea altor temeiuri de desfiinţare a hotărîrii arbitrale nu va avea nici un efect. Deşi în unele state examinarea cererii de desfiinţare a
hotărîrii arbitrale de către instanţa de judecată atrage în mod nemijlocit reexaminarea fondului litigiului examinat în arbitraj prin prisma
corectitudinii aplicării normelor de drept material şi procedural şi a corectitudinii stabilirii circumstanţelor importante pentru judecarea
litigiului, legislaţia RM nu se raliază legislaţiei acestor state. Conform prevederilor legislaţiei RM în domeniu, !!! examinarea cererii de
desfiinţare a hotărîrii arbitrale va avea loc doar prin prisma temeiurilor pentru desființarea hotărîrii arbitrale instituite în art.480 CPC şi
art.37 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, adică instanţa de judecată nu va purcede, în atare situaţii, la o
reexaminare a fondului, nu va controla circumstanţele de fond ale cauzei şi probele cercetate, nu va verifica corectitudinea aplicării
normelor de drept material de către arbitraj, ci va verifica prezenţa temeiurilor de desfiinţare a hotărîri arbitrale specificate în legislaţie.
În acest context, !!! este suficientă depistarea doar a unuia din temeiurile de desființare specificate în lege, pentru ca instanţa de
judecată să dispună desfiinţarea hotărîrii arbitrale contestate.
Motivele de desfiinţare a hotărîrii arbitrale au fost grupate în 3 categorii:
1) Motivele care cenzurează limitele arbitrajului, validitatea convenţiei de arbitraj şi conformitatea judecăţii arbitrale cu convenţia
arbitrală.
2) Motive ce are cenzurează conformitatea judecăţii arbitrale cu principiile fundamentale ale procedurii civile.
3) Motivele care cenzurează conformitatea hotărîrii arbitrale cu ordinea publică, bunele moravuri şi dispoziţiile imperative ale legii.
Temeiurile de desfiinţare a hotărîrii arbitrale stabilite de CPC sînt următoarele:
a) Litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale (lit.a) alin.(2) art.480 CPC) . În sensul
prevederii respective, prin „lege” urmează a fi înţelese:
 Legea cu privire la arbitraj, care stabileşte la alin.(2) art.1 că arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din
raporturile de drept civil în sens larg, cu excepţia litigiilor în materii în care legea nu permite soluţionarea lor pe calea arbitrajului,
iar în art.3 Legea cu privire la arbitraj stabileşte cercul de litigii care nu pot face obiectul dezbaterii arbitrale;
 Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, care determină cercul litigiilor examinabile în arbitrajul comercial
internaţional în alin.(4) art.1 şi în art.16;
 convenţiile şi tratatele la care RM este parte;
 regulamentele arbitrajelor permanente.
Legiuitorul moldovean a urmat calea menţionării, în textul legii, a noţiunii de „litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în
sens larg” şi a indicării cazurilor cînd litigiul nu urmează a fi examinat în arbitraj. Conform prevederilor art. 3 din Legea cu privire la
arbitraj, nu pot face obiectul arbitrajului litigiile izvorîte din apărarea drepturilor nepatrimoniale, în situațiile şi în măsura în care părţile
nu ar fi îndreptăţite să încheie o tranzacție cu privire la obiectul litigiului, pretenţiile care ţin de dreptul familiei, pretențiile izvorîte din
contractele de locaţiune (chirie) a încăperilor de locuit, inclusiv litigiile cu privire la încheierea, validitatea, încetarea şi calificarea unor
astfei de contracte, pretenţiile şi drepturile patrimoniale cu privire la locuinţe. !!! Deşi nu sînt expres menţionate, urmează a se
subînţelege că nici litigiile atribuite în competenţa exclusivă a instanţelor de judecată nu vor putea face obiectul convenţiei arbitrale şi a
procedurii arbitrale şi nici cele care reies din raporturile juridico-publice.
b) Convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii (lit.b) alin.(2) art.480 CPC) . În primul rînd considerăm că expresia „în temeiul legii”
nu are în vedere doar Legea cu privire la arbitraj sau Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, ci şi prevederile legislaţiei
civile, întrucît convenția arbitrală are o natură juridică dublă – contractuală şi jurisdicţională. În conformitate cu prevederile art.8 din
Legea cu privire la arbitraj şi art.7 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, !!! convenţia arbitrală trebuie să aibă forma
scrisă, sub sancţiunea nulităţii.
c) Hotărîrea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi temeiurile, locul şi data pronunţării ori nu este semnată de arbitri (lit.с) alin.(2)
art.480 CPC). Conform prevederilor alin.(2) art.29 din Legea cu privire la arbitraj, hotărîrea arbitrală trebuie să cuprindă:
 componenţa arbitrajului, data şi locul pronunţării sale;
 numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice, denumirea şi sediul, pentru persoanele juridice, sau reşedinţa părţilor, referinţa la
convenţia de arbitraj în al cărei temei s-a procedat la arbitraj, obiectul litigiului;
 motivele de fapt şi de drept ale hotărîrii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care stau la baza soluţiei;
 semnăturile arbitrilor;
 alte prevederi.
!!! O hotărîre arbitrală care nu va cuprinde dispozitivul, sau din care nu va fi clar dacă instanţa arbitrală respinge sau admite
pretenţiile reclamantului, precum şi elucidat aspectul repartizării cheltuielilor de judecată, va fi desfiinţată.
Totodată, prin necuprinderea „temeiurilor” în hotărîrea arbitrală sus-menționată, se are în vedere lipsa în textul acesteia a
motivelor care stau la baza soluţiei, așa cum prescrie legea că acestea trebuie specificate în mod obligatoriu în hotărîrea arbitraiă, în caz
contrar aceasta urmează a fi desfiinţată.
În conformitate cu prevederile alin.(1) art.5 din Legea cu privire la arbitraj, !!! părţile pot stabili, respectînd ordinea publică şi bunele
moravuri, precum şi dispoziţiile imperative ale legii, prin convenţie de arbitraj sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie cu referire
la o anumită reglementare avînd ca obiect arbitrajul:
 normele de constituire a arbitrajului;
 numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor;
 termenul şi locul arbitrajului;
 normele de procedură pe care arbitrajul trebuie să le urmeze în soluționarea litigiului;
 22
 normele cheltuielilor arbitrale şi repartizarea acestor cheltuieli, conţinutul şi forma hotărîrii arbitrale;
 alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.
Conform prevederilor art.18 din Legea cu privire la arbitraj, !!! părţile stabilesc locul desfăşurării procedurii arbitrale. In lipsa unui
acord în acest sens încheiat în termenul stabilit de arbitraj, locul arbitrajului va fi stabilit de instituţia arbitraiă, luîndu-se în considerare
atît circumstanţele cazului cît şi accesibilitatea pentru părţi.
Dacă nici părţile, nici instituţia arbitrală nu au stabilit locul arbitrajului, se va considera loc al arbitrajului locul pronunţării hotărîrii
(sentinţei) arbitrale. Conform prevederilor alin.(3) art.31 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, !!! în hotărîrea
arbitrală se indică data pronunţării şi locul arbitrajului.
De asemenea, legea menţionează că !!! se va considera că hotărîrea a fost pronunțată la locul arbitrajului. Indicarea în textul hotărîrii
arbitrale a locului pronunţării hotărîrii arbitrale are importanţă practică din perspectiva determinării, de către instanţa de judecată care va
fi sesizată cu o cerere de desfiinţare a hotărîrii arbitrale, a situaţiei dacă respectiva hotărîre poate sau nu face obiectul cererii de contestare
a hotărîrii arbitrale, deoarece pot fi contestate în instanţele de judecată a RM doar hotărîrile arbitrale pronunţate pe teritoriul acesteia.
Conform prevederilor alin.(4) art.28, alin.(1) art.29 din Legea cu privire la arbitraj, alin.(1) art.31 din Legea cu privire la arbitrajul
comercial internaţional, !!! hotărîrea arbitrală urmează a fi semnată de către toţi arbitrii care au participat la examinarea litigiului în
arbitraj, chiar şi în situaţia cînd a fost făcută opinie separată. în cazul în care o semnătură lipseşte, se indică motivele absenţei acesteia.
d) Dispozitivul hotărîrii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi executate (lit.d) alin.(2) art.480 CPC) . Împrejurările în care
dispozitivul hotărîrii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu pot fi aduse la îndeplinire pot fi foarte variate. Un ex. în acest sens ar fi situaţia
în care dispozitivul hotărîrii arbitrale conţine dispoziţii contradictorii şi părţile nu pot determina clar ce conduită urmează să adopte, cum
ar fi situaţia admiterii de către instanţa arbitrală atît a acţiunii principale cît şi a celei reconvenţionale în situaţiile cînd acestea se exclud
reciproc sau situaţia cînd hotărîrea arbitrală viza o obligaţie legată de remiterea unui bun de către debitor, iar bunul respectiv nu mai
există după pronunţarea hotărîrii şi hotărîrea arbitrală nu prevedea o obligaţie alternativă.
e) Arbitrajul nu a fost constituit sau procedura arbitrală nu este în conformitate cu convenţia arbitrală (lit.e) alin.(2) art.480 CPC) .
Regulile de constituire a arbitrajului sînt instituite la art.11-16 din Legea cu privire la arbitraj şi la art.10-15 din Legea cu privire la
arbitrajul comercial internaţional, orice problemă apărută din desemnarea arbitrilor, temeiurile şi procedura de recuzare a arbitrilor etc.
care nu va fi conformă voinţei comune a părţilor sau prevederilor legale va fi considerată de către instanţa de judecată temei de
desfiinţare a hotărîrii arbitrale.
!!! Procedura de examinare a litigiului în arbitraj este instituită la art.20-27 din Legea cu privire la arbitraj şi în art.18-27 din Legea
cu privire la arbitrajul comercial internaţional, de asemenea aceasta poate fi stabilită şi în regulamentele arbitrajelor permanente în care
părţile au soluţionat litigiul. !!! În situaţiile cînd nu s-a respectat voinţa părților referitor la normele de procedură alese de acestea sau, în
lipsa alegerii părţilor, cele după care litigiul se examina în instanţa arbitrală, partea interesată va putea cere desfiinţarea hotărîrii arbitrale
pentru temeiul instituit la lit.e) alin.(2) art.480 CPC. !!! În această situaţie, nu vor fi desfiinţate hotărîrile arbitrale care, deşi neconforme
voinţei părţilor, sînt date cu considerarea normelor imperative, de la care părţile nu pot deroga nici chiar prin încheierea convenţiei
arbitrale.
f) Partea interesată nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale, inclusiv despre
locul, data şi ora şedinţei arbitrale sau, din alte motive întemeiate, nu s-a putut prezenta în faţa arbitrajului pentru a da explicaţii (lit.f)
alin.(2) art.480 CPC). Procedura de numire a arbitrilor este reglementată de art.11-12 din Legea cu privire la arbitraj. Legea stabileşte că
numirea arbitrilor poate să aibă loc prin indicarea în convenţia arbitrală a acestora, prin indicarea în convenţia arbitrală a modalităţii de
numire a arbitrilor sau, în lipsa celor două, prin intermediul unei notificări scrise, adresate părţii adverse. !!! Temeiul de desfiinţare
vizează situaţiile cînd deşi părţile au prevăzut în convenţia arbitrala modalitatea de numire a arbitrilor, partea care solicită desfiinţarea nu
a fost mştnnţata despre numirea lor, la fel şi în situaţiile în care notificarea referitor nu a fost efectuată într-o măsură în care partea
notificata sa-şi poată expune obiecţiile sau propunerile vis-a-vis de problema numirii arbitrilor.
Totodată art.21 din Legea cu privire la arbitraj stabileşte modalitățile de comunicare, între părţi, a înscrisurilor litigiului, a citațiilor,
a încheierilor de şedinţă. Conform prevederilor acestuia, !!! comunicarea actelor se face prin scrisoare recomandată, cu recipisă de
predare sau cu confirmare de primire. Părţile pot stabili şi alte metode de comunicare, important este să fie posibilă stabilirea probei
comunicării şi a textului transmis. În cazul în care înscrisurile sînt înmînate personal părţilor, aceasta se va efectua contra semnătură.
În orice caz, !!! dovezile de comunicare se depun la dosar. Instanţa de judecată, urmînd să aprecieze existenţa acestui temei de refuz
în desfiinţarea hotărîrii arbitrale într-un caz concret, va reieşi din probele prezentate de părţi și din faptul dacă la dosar sînt anexate
dovezile de comunicare a actelor. Legea cu privire la arbitraj stabileşte că neprezentarea părţii citate legal la dezbatere nu împiedică
dezbaterea litigiului cu excepţia cazului cînd partea lipsă invocă, cel tîrziu în preziua dezbaterii motive temeinice de amînare, informînd
cealaltă parte şi arbitrii. !!! În procedura arbitrală, amînarea poate fi cerută numai o singură dată.
g) Arbitrajul s-a pronunţat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori care nu se înscrie în condiţiile
convenţiei, ori hotărîrea arbitrală conţine dispoziţii în probleme ce depăşesc limitele convenţiei arbitrale . Dacă dispoziţiile în problemele
cuprinse în convenția arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu decurg din convenție, instanţa judecătorească poate desfiinţa numai
acea parte a hotărîrii arbitrale în care se conţin dispoziţii ce nu se înscriu în convenţia arbitrală (lit.g) alin.(2) art.480 CPC). !!! În
procedura civilă, reieşind din prescripţiile principiului disponibilităţii în drepturi a participanţilor la proces, instanța decide doar în
limitele celor invocate în cererea de chemare în judecată. Cu atît mai mult acestea urmează a fi respectate într-o procedură bazată pe
voința părţilor, cum este arbitrajul. !!! Pronunţarea unei hotărîri arbitrale asupra unui litigiu care nu este prevăzut sau excede convenţia
arbitrală este contrară principiului legalităţii şi disponibilităţii în drepturi şi duce la desfiinţarea hotărîrii arbitrale. !!! În aceste cazuri
instanţa de judecată trebuie să decidă asupra posibilităţii separării dispoziţiilor conforme convenției arbitrale de cele neconforme, iar în
situaţia în care acest lucru este posibil, să desfiinţeze parţial hotărîrea arbitrală în partea neconformităţii acesteia convenţiei arbitrale.
h) Hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei RM sau bunele moravuri (lit.g) alin.(2) art.480 CPC) . Nici
CPC, nici cele două legi cu privire la arbitraj nu stabilesc încălcarea căror principii fundamentale constituie temei de desființare a
hotărîrii arbitrale, nici criteriile de determinare a acestora. !!! În fiecare caz, instanţa de judecată va reieşi din aprecierea circumstanţelor
cauzei per ansamblu şi din interpretarea sistemică a legislaţiei. Expresia „principiile fundamentale ale legislaţiei” invocată în contextul
acestui temei de desfiinţare a hotărîrii arbitrale urmează a fi înţeleasă în sensul larg, aici fiind atribuite atît principiile fundamentale ale
dreptului material cît şi cele ale dreptului procesual, însă primordiale fiind cele stabilite de Constituţia RM, care se referă la drepturile şi
libertăţile omului. !!! În rîndul principiilor fundamentale pot fi enumerate:
 principiul legalităţii,
 principiul respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor,
 principiul egalităţii,
 principiul respectării proprietăţii private,
 alte principii la fel de importante.
Conceptul de „bune moravuri” reprezintă totalitatea regulilor de conduita care s-au conturat în conştiinţa societăţii şi a căror
respectare s-a impus cu necesitate, printr-o experienţă şi practică îndelungată. În fiecare caz, cînd instanţa de judecată va constata că
hotărîrea arbitrală pune în pericol principiile înrădăcinate în conştiinţa societăţii, ea va desființa hotărîrea arbitrală respectivă.
 23
În afară de temeiurile prevăzute de alin.(2) art.480 CPC, Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional mai prevede două
temeiuri suplimentare de desfiinţare a hotărîrii arbitrale:
a) Una din părţile convenţiei de arbitraj se află în incapacitate (lit.a) alin.(2) art.37 Legea cu privire la arbitrajul comercial
internaţional).
b) Hotărîrea arbitrală contravine ordinii publice a RM (lit.b) alin.(2) art.37 Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional).
Temeiurile de desfiinţare a hotărîrii arbitrale sus-menţionate pot fi divizate convenţional în două categorii:
1) temeiuri care urmează a fi dovedite de către partea interesată ce a înaintat cererea de desfiinaţare a hotărîrii arbitrale;
2) temeiuri care se stabilesc de către instanţa de judecată din oficiu.
!!! Instanţa va reţine şi va desfiinţa hotărîrea arbitrală din oficiu, indiferent dacă partea a formulat în această parte pretenţii, ori de cîte
ori va depista că litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale, în cazurile în care hotărîrea arbitrală
încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei RM sau bunele moravuri şi în cazul în care hotărîrea arbitrală contravine ordinii publice a
RM. !!! În celelalte cazuri, partea care solicită desfiinţarea hotărîrii arbitrale trebuie să dovedească existenţa temeiurilor de desfiinţare a
hotărîrii arbitrale.

Tema: ELIBERAREA TITLURILOR DE EXECUTARE SILITĂ A HOTĂRÎRILOR ARBITRALE

Procedura de examinare a cererii de eliberare a titlului de executare a hotărîrii arbitrale
O trăsătură specifică examinării cauzelor civile în arbitraj constituie faptul că părţile înţeleg să execute benevol actul
juridicţional final – hotărîrea arbitrală adoptată, imediat sau în termenul indicat în hotărîre. Totuşi în situaţiile în care partea obligată prin
hotărîrea arbitrală nu o execută benevol, partea adversă are la îndemînă calea executării silite a acesteia. În acest caz, hotărîrea arbitrală
se va executa ca şi o hotărîre judecătorească.
Din alin.(1) art.28 Legea cu privire la arbitraj reiese că arbitrajul emite hotărîri în următoarele 3 cazuri:
1) Soluţionarea, de către arbitraj, a litigiului dintre părţi.
2) Încetarea procedurii arbitrale fără soluţionarea problemelor remise spre rezolvare (hotărîre de încetare a procedurii arbitrale).
3) Încheierea între părţi a unei tranzacţii asupra litigiului (emiterea hotărîrii în acest caz avînd un caracter dispozitiv, adică dacă
există o astfel de solicitare din partea părţilor).
Acelaşi aliniat menţionează că !!! alte dispoziţii ale arbitrajului care nu sînt inserate în hotărîre se emit sub formă de încheiere.
Persoana care a avut cîştig de cauză va înainta în instanța de judecată o cerere privind eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii
arbitrale. În ceea ce priveşte instanţa competentă în aceste cazuri, conform prevederilor art.35 CPC, !!! cazurile de eliberare a titlurilor de
executare silită a hotărîrilor arbitrale ţin de competenţa Judecătoriei Comerciale de Circumscripție.
!!! Cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se depune în scris de partea care a avut cîştig de cauză ori de
reprezentantul ei. Aceasta poate fi depusă atît de către reclamantul în procedura arbitrală în situaţia în care acţiunea lui a fost admisă, dar
şi de pîrît, în situaţiile în care acţiunea reclamantului a fost respinsă şi pîrîtul a înaintat cerere de compensare a cheltuielilor.
Cererea de eliberare a titlului de executare silită pentru hotărîrea arbitrală trebuie să conţină următoarele date privind:
 instanţa căreia îi este adresată cererea;
 arbitrajul care a pronunţat hotărîrea şi componenţa lui nominală;
 numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
 locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale;
 data primirii hotărîrii arbitrale de partea care s-a adresat în judecată;
 solicitarea părţii care a avut cîştig de cauză de a i se elibera titlu de executare silită a hotărîrii arbitrale;
 numărul de telefon, faxul, adresa electronică, după caz, alte date.
La cererea de eliberare a titlului executoriu se anexează:
 hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. !!! Copia de pe hotărîrea arbitrajului permanent se
autentifică de președintele acestuia, iar copia de pe hotărîrea arbitrajului constituit pentru soluţionarea unui anumit litigiu se autentifică
notarial;
 convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
 dovada de plată a taxei de stat;
 copia de pe cererea de eliberare a titlului executoriu;
 procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.
!!! Dacă partea care depune cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale omite să respecte cerinţele impuse de
lege privind conţinutul şi actele ce urmează a fi anexate cererii, aceasta va fi pasibilă de restituire sau acesteia nu i se va da curs, conform
prevederilor art.170 şi art.171 CPC.
CPC, Legea cu privire la arbitraj şi Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional nu stabilesc termenul pentru depunerea în
judecată a cererii pentru eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale, în acest caz urmează a fi respectat termenul de
prescripție stabilit pentru prezentarea hotărîrii judecătorești spre executare silită, de 3 ani.
Cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se examinează în şedinţă de judecată în cel mult o luna de la data
depunerii în instanţă, conform regulilor stabilite de CPC. !!! În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, la solicitarea ambelor
părţi în arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului materialele dosarului în al căror temei se solicită eliberarea titlului executoriu potrivit
regulilor pentru reclamarea probelor. !!! Părţile în arbitraj sînt înştiinţate legal despre locul, data şi ora şedinţei de judecată.
Neprezentarea lor însă nu împiedică dezbaterea pricinii.
Luînd în consideraţie că între părţi lipseşte un litigiu de drept, acesta fiind deja soluţionat de către arbitraj, ordinea de examinare a
cererii privind eliberarea titlului de executare silită nu va fi aceeaşi ca şi în acțiunea civilă, respectiv, părţile nu vor mai putea fi numite
„reclamant” şi „pîrît”. CPC şi Legea cu privire la arbitraj operează cu noţiuni gen „ părţile în arbitraj”, „partea care a avut cîştig de
cauză”, „petiționar”.
!!! Dacă la instanţa de judecată care examinează cererea de eliberare a titlului executoriu sau la o altă instanţă se găseşte în dezbatere
cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale în temeiul căreia se solicita eliberarea titlului executoriu, instanţa care examinează cererea de
eliberare a titlului executoriu este în drept, dacă va găsi raţional, sa suspende examinarea cererii de eliberare a titlului executoriu pînă
cînd se va examina cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale.

Temeiurile de refuz în eliberarea titlului executoriu a hotărîrii arbitrale

Temeiurile de desfiinţare a hotărîrilor arbitrale sînt, practice, aceleași ca şi pentru refuzul în eliberarea titlurilor de executare silită a
hotărîrilor arbitrale, cu unele mici excepții. Unul din temeiurile specifice procedurii de examinare a cererii privind liberarea titlurilor de
executare silită pentru executarea hotărîrilor arbitrale соnstituie cel instituit la lit.e) alin.(1) art.485 CPC, conform căruia instanţa va
refuza să elibereze titlul de executare silită a hotărîrii arbitrale numai dacă partea care nu a avut cîştig de cauză prezintă în judecată probe
despre faptul că hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată de judecată, conform legii în al
cărei temei a fost pronunţată. În conformitate cu prevederile alin.(1) art.33 din Legea cu privire la arbitraj, !!! hotărîrea arbitrală este
obligatorie, urmînd să fie executată benevol, imediat sau în termenul indicat în ea, de partea împotriva căreia s-a pronunţat. Totodată,
 24
conform prevederilor alin.(6) art.28 din Legea cu privire la arbitraj hotărîrea arbitrală remisă părţilor are efectele unei hotărîri
judecătoreşti definitive şi este obligatorie pentru părţi. Conform normelor Legii cu privire la arbitraj, !!! remiterea către părţi a hotărîrii
arbitrale are loc în cel mult 10 zile de la pronunţare, însă, norma respectivă nu prevede o sancţiune pentru nerespectarea acestui termen.
Totodată, temei de refuz în eliberarea titlului de executare silită va constitui şi faptul desfiinţării ei, în acest sens debitorul va trebui să
prezinte instanţei încheierea judecătorească prin care desfiinţarea a fost dispusă.
Dacă prin hotărîrea arbitrală s-a fixat un termen pentru executare, aceasta se va executa în termenul (termenele) stabilit . Termenul de
executare stabilit de tribunalul arbitral nu poate preceda termenul la care hotărîrea se va comunica, afară de cazul în care părţile în litigiu
convin altfel. Dacă prin hotărîre nu s-a stabilit un termen, aceasta trebuie executată „imediat”.
!!! Locaţiunea „imediat” folosită de legiuitor urmează să fie interpretată în sensul că debitorul trebuie să-şi execute obligaţia imediat
ce hotărîrea i-а fost comunicată şi nu imediat ce ea a fost pronunţată, aceasta fiind prevăzută în alin.(6) art.28 din Legea cu privire la
arbitraj sus-menţionat.
După ce examinează cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale, instanţa judecătorească pronunţă o
încheiere privind eliberarea titlului executoriu sau refuzul de a-l elibera, care va cuprinde:
 denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a pronunţat hotărîrea;
 numele sau denumirea părţilor în arbitraj;
 date despre hotărîrea arbitrală de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii pe care o solicită petiţionarul şi locul pronunţării
ei;
 menţiunea despre eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale sau despre refuzul de a-l elibera, încheierea privind
eliberarea titlului executoriu sau refuzul de a-l elibera poate fi atacată cu recurs în ordinea instituită de art.423-428 CPC.
!!! Refuzul de a elibera titlul de executare silită a hotărîrii arbitrale nu împiedică părţile să se adreseze din nou în arbitraj, dacă
posibilitatea adresării nu s-a epuizat, ori să înainteze acţiune în baze generale.
!!! Titlul executoriu emis de instanţa de judecată în vederea executării hotărîrii arbitrale se prezintă executorului judecătoresc şi se
supune executării silite ca şi cel emis în temeiul hotărîrii judecătoreşti.

Tema: EXECUTAREA SILITĂ A ACTELOR JUDECĂTOREȘTI CIVILE – ETAPĂ INDISPENSABILĂ A PROCESULUI

CIVIL
Esenţa executării solite a actelor judecătoreşti civile
Noţiunea de executare silită
Jurisprudenţa CtEDO a afirmat în repetate rînduri ideea că executarea silită eficientă reprezintă o parte inerentă a dreptului persoanei
la un proces judiciar echitabil. Privită din această perspectivă, executarea silită determină reuşita întregului proces de judecare a cauzei şi
este un indicator infailibil al eficienţei actului de justiţie, determinant pentru încrederea publicului în sistemul de justiţie.
Tot jurisprudenţei CtEDO se datorează consacrarea înţelegerii executării silite drept ultimă fază a procesului civil, subsecvent,
acesteia fiindu-i aplicate toate rigorile stabilite de art.6 al CEDO, instanţa europeană a punctat că !!! dreptul la un proces echitabil nu
acoperă doar procedura pînă la pronunţarea hotărîrii, ci se extinde şi asupra executării acesteia, iar statul are obligaţia de „a se plia” unei
hotărîri judecătoreşti pronunţate contra sa, considerînd că executarea silită face parte integrantă din noţiunea de proces, în sensul art.6 din
CEDO.
Doctrina defineşte executarea silită drept procedura prin intermediul căreia creditorul, titular ai dreptului recunoscut printr-o hotărîre
judecătorească sau printr-un alt document executoriu, constrînge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-şi
execută de bună-voie obligaţiile prevăzute de documentul executoriu, de a le aduce Sa îndeplinire, în mod silit.
Legislaţia naţională oferă o definiţie a executării silite în art.10 al Codului de executare. Potrivit acestui text legal, executarea silită
reprezintă un ansamblu de măsuri, prevăzute de cod, prin care creditorul realizează, prin intermediul executorului judecătoresc, cu
concursul organelor de stat abilitate, drepturile sale, recunoscute printr-un document executoriu, dacă debitorul nu-şi îndeplineşte
benevol obligaţiile.
Opţiunea aflată în toate cazurile la îndemîna debitorului este de a-şi îndeplini benevol obligaţiile. !!! În cazul cînd totuşi nu o face –
legiuitorul îi oferă creditorului posibilitatea de a apela la executorul judecătoresc, pentru a iniţia executarea silită. De aceea, executarea
silită reprezintă o fază facultativă a procesului civil, existenţa ei fiind corelată de existenţa executării voluntare de către debitor şi voinţa
creditorului de a recurge sau nu la mecanismele de executare silită. Altfel zis, executarea silită nu este o fază obligatorie, dar întotdeauna
posibilă.
Alin.(2) al aceluiaşi articol oferă o explicare a conţinutului executării silite, marcînd punctul de plecare al acesteia şi finalitatea
procedurii, dar şi conţinutul ei. Potrivit acestui text legal, executarea silită începe prin sesizarea executorului judecătoresc în condiţiile
legii şi se efectuează prin orice formă prevăzută de cod, simultan sau succesiv, pînă la realizarea dreptului recunoscut prin documentul
executoriu, pînă la achitarea dobînzilor, a penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii, precum şi a cheltuielilor de executare.
!!! Importanţa executării silite rezidă nu doar în faptul că prin acesta se realizează drepturile subiective ale creditorilor faţă de
debitori, ci şi în faptul că, de rînd cu acesta, se realizează şi dreptul obiectiv general, re- stabilindu-se ordinea de drept şi afirmîndu-se
ideea de echitate şi justiţie.
!!! Nu poate fi ignorată nici funcţia preventivă/de avertizare a procedurii de executare silită, căci, prin mecanismele ce o constituie,
ea induce iminenţa conformării unui act judecătoresc definitiv/irevocabil şi avertizează debitorii referitor la consecinţele opunerii sau
ignorării necesităţii executării obligaţiilor sale.

Legislaţia ce reglementează executarea silită

Legiuitorul naţional a considerat util să codifice normele ce reglementează procedura de executare într-un act normativ distinct. În
anul 2004, a fost adoptat Codul de executare – actul care conţine reglementările aplicabile executării hotărîrilor judecătoreşti, dar şi altor
documente executorii. Chiar dacă, începînd cu anul 2004, materia executării s-a desprins din cuprinsul CPC, art.343 Cod de executare
indică că dispoziţiile cărţii întîi a prezentului cod se completează cu prevederi din CPC. Deşi reglementată prin act legislativ distinct,
executarea silită rămîne a fi sub auspiciile legislației procedural-civile.
!!! Codificarea legislaţiei aferente executării silite este, fără îndoială, salutabilă, făcînd mai accesibilă şi previzibilă procedura de
executare pentru justiţiabili şi minimalizînd riscul apariţiei unor suprapuneri de reglementări sau conflicte între normele legale. Mai mult,
o atare soluţie facilitează înţelegerea şi aplicarea normelor legale, ele toate aflîndu-se sub imperiul principiilor procedurii de executare şi
urmînd a fi aplicate în conformitate cu acestea.
!!! Totuşi, treptat, norme referitoare la procedura de executare s-au regăsit şi în alte acte legislative (Legea cu privire la gaj
nr.449/2001, Legea cu privire la ipotecă nr.142/2008, Codul fiscal etc.). !!! Inevitabil, acest lucru atrage suprapuneri de reglementări şi
distorsionează practica judiciară, dar şi cea de executare. De ex.: Legea nr.847/1996 privind sistemul bugetar şi procesul bugetar conţine
în art.361 prevederi referitoare la unele particularităţi a executării documentelor executorii privind încasarea sumelor din contul bugetului
public naţional care vin în contradicţie cu norma constituțională despre caracterul executoriu al hotărîrilor judecătoreşti definitive
(art.120 Constituţia RM).
Normele ce reglementează executarea silită pot fi clasificate, în funcție de obiectul reglementării, în 3 categorii:
 25
a) norme de organizare – acestea sînt normele care stabilesc modul de organizare a activităţii de executor judecătoresc, ele
regăsindu-se în Legea privind executorii judecătoreşti nr.113/2010;
b) norme de competenţă – la această categorie atribuim normele ce stabilesc atribuţiile executorului judecătoresc, instanţelor de
judecată şi ale unor organe profesionale în procedura de executare. Ele se regăsesc în Codul de executare (art.21, 22, 24, 161, 163, 164
etc.), în CPC (art.35, 251 etc.), dar şi în Legea privind executorii judecătoreşti nr.113/2010 (art.8, 37 etc.).
c) norme de procedură – reprezintă categoria cea mai numeroasă şi include reglementările care stabilesc cursul nemijlocit al
procedurii de executare, indică actele şi acţiunile necesare, reglementează incidentele procedurale etc. Relevante în acest sens sînt art. 27,
66, 76, 84, 91 Cod de executare, 121, 1271, 175 CPC, art.70, 353, 370 CC, Capitolul XVI Codul familiei etc.; prevederile HG nr.886/2010
cu privire la aprobarea Regulamentului privind modul de determinare a mărimii taxelor pentru efectuarea actelor executorului
judecătoresc şi a spezelor procedurii de executare; Hotărîrea Consiliului de administrare al BNM nr.375/2005 privind aprobarea
Regulamentului privind suspendarea operaţiunilor, sechestrarea şi perceperea în mod incontestabil a mijloacelor băneşti din conturile
bancare etc.

Principiile fundamentale ale executării silite

!!! Principiile au un caracter general; pentru a asigura aplicabilitatea lor, e necesar ca acestea să fie dezvăluite prin norme concrete în
textul actului legislativ sau normativ. Nu mai puţin important este ca toate normele ce se conţin în actul legislativ/normativ să fie
conforme acestor principii.
!!! Procedura de executare este guvernată de anumite principii, prin prisma cărora trebuie înţelese şi interpretate normele Codului de
executare.
Raţiunea existenţei acestor principii ţine de 2 aspecte:
a) ele ajută la înţelegerea şi interpretarea esenţei procedurii de executare (stabilind ideile fundamentale care întemeiază executarea
silită şi punctînd coordonatele-cheie ale acesteia, în limitele cărora se vor interpreta toate celelalte norme ale Codului de executare);
b) sub aspect practic, principiile servesc la identificarea soluţiilor pentru unele situaţii, cînd legea nu este suficient de clară, dar şi la
dezvoltarea, modificarea legislaţiei în spiritul principiilor pe care aceasta se axează; la formarea unei practici de lucru unice a
executorilor judecătoreşti şi a instanţelor de judecată.
Principiile care guvernează procedura de executare sînt următoarele:
1) Principiul legalităţii. Dat fiind faptul că procedura de executare, prin esenţa sa, implică o serie de acte de constrîngere,
importanţa respectării principiului legalităţii este crucială. Legalitatea constituie garanţia realizării sarcinilor şi scopului procedurii de
executare stabilite în art.1 Cod de executare. Potrivit art.2 Cod de executare, !!! executorul judecătoresc asigură executarea silită a
documentelor executorii în strictă conformitate cu cod şi cu alte acte normative. Deşi, potrivit art.42 Cod de executare, procedura de
executare implică mai mulţi participanţi, sarcina asigurării respectării legalităţii în procedura de executare este pusă în seama
executorului judecătoresc. La fel, alin.(3) art.2 Legea nr.113/2010 privind executorii judecătoreşti stabilește că activitatea executorului
judecătoresc se desfăşoară în condițiile legii, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale părţilor în procedura de executare şi
ale altor persoane interesate, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de apartenenţă
politică, de avere, de origine socială sau de orice alt criteriu, reiterînd obligaţia de asigurare a conformităţii cu legea a tuturor acțiunilor
executorului judecătoresc.
De aceea, !!! chiar dacă creditorul este cel în interesul şi la solicitarea căruia se realizează executarea silită, el avînd rolul decisiv în
declanșarea şi derularea procedurii de executare, misiunea executorului judecătoresc este de a înscrie voinţa creditorului în limitele
legalităţii, asigurînd echilibrul între drepturile legal prevăzute ale creditorului şi ale debitorului. !!! Această concluzie este susţinută şi de
prevederile art.7 Cod de executare, care indică asupra independenţei executorului judecătoresc şi supunerii lui numai legii.
Deşi normele legale citate mai sus (art.2 Cod de executare şi art.2 Legea nr.113/2010 privind executorii judecătoreşti) se referă doar
la obligaţia executorului judecătoresc de asigurare a legalităţii, instanţele de judecată au un rol decisiv în asigurarea aplicării principiului
legalităţii. !!! Ţinînd cont de prevederile art.3 Legea nr.113/2010 privind executorii judecătoreşti, art.9 Cod de executare, cît şi de
normele ce se conţin în Titlul V al Cărţii I a Codului de executare, acţiunile sau inacţiunile executorului judecătoresc pot fi contestate
doar în instanţa de judecată. În aprecierea legalităţii actelor executorului judecătoresc rolul exclusiv şi decisiv revine instanţei de
judecată.
!!! Pentru a asigura aplicarea principiului dat, legiuitorul, pe de o parte, a instituit această obligaţie pentru organele de executare şi le-
a delegat prin lege anumite atribuţii, iar, pe de altă parte, a creat mecanismul de protecţie contra eventualelor încălcări ale acestui
principiu, exprimat prin posibilitatea contestării oricărui act de executare.
În contextul analizei principiului legalităţii este necesar a ţine cont de prezumţia legalităţii actului executorului judecătoresc, instituită
de art. 3 al Legii nr.113/2010 privind executorii judecătoreşti. !!! Acest beneficiu de prezumţie a legalităţii pune în valoare rolul şi
importanţa atribuţiilor delegate de stat executorului judecătoresc. Sub aspect practic, norma respectivă, raportată la prevederile Titlului V
al Cărţi I a Codului de executare, indică expres asupra faptului că orice act al executorului judecătoresc, dacă acesta nu a fost declarat
ilegal de instanţa de judecată, va fi considerat legal. !!! Subsecvent, pentru a întemeia răspunderea disciplinară sau penală pentru acţiuni
procesuale ale executorului judecătoresc este necesară constatarea ilegalităţii actului întocmit de executor – lucru important a fi reţinut de
participanţii la procedura de executare, care consideră că printr-un act al executorului judecătoresc le-a fost încălcat vreun drept.
2) Principiului egalităţii. Potrivit art.3 al Codului de executare, modul şi condiţiile de punere în executare a documentelor
executorii se extind asupra persoanelor cu funcţie de răspundere, persoanelor fizice, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială, şi asupra persoanelor juridice,
indiferent de tipul de proprietate şi de forma juridică de organizare.
!!! Enumerarea din acest articol cuprinde şi criteriul indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare. Totuşi,
legislația naţională cuprinde norme speciale privind derularea procedurilor de executare în situaţiile cînd în calitate de parte a procedurii
apare statul sau autorităţile/instituţiile finanţate din bugetul public naţional. Acest lucru e valabil atît în cazul cînd statul apare în calitate
de debitor cît şi atunci cînd acesta este creditor.
Art.361 al Legii nr.847/1996 privind sistemul bugetar şi procesul bugetar (iar începînd cu 01.01.16 – art.68 al Legii finanţelor publice
şi responsabilităţii bugetar-fiscale nr.181/2014) prevăd norme derogatorii de la procedura de executare aplicabilă altor persoane juridice
sau fizice – atît sub aspect de termen oferit pentru executare benevolă cît şi sub aspectul determinării modului cînd o hotărîre
judecătorească devine executorie.
Întreprinderile de stat/municipale/raionale nu beneficiază de privilegiile instituite prin aceste norme – ele reprezentînd agenţi
economici care participă în relaţiile civile pe picior de egalitate cu toţi antreprenorii.
!!! Pe de o parte, această derogare de la norma generală este dictată de raţiuni economico-sociale, căci în situaţia aplicării termenului
genei al de executare benevolă (15 zile), ar exista riscul perturbării salarizării din contul surselor bugetare, finanţării unor instituţii de
interes public şi orientare socială (şcoli, grădiniţe, transport public etc.)
!!! Pe de altă parte, CtEDO a reiterat că statul este un debitor apriori solvabil.
Mai opace sînt motivele care au justificat necesitatea apariţiei în Codul fiscal a prevederilor alin.(3 2) art.197, alin.(22) art.229 şi ale
alin.(11) şi (41) ale art.253 Cod fiscal, care au instituit de fapt o imixtiune a puterii executive (organul fiscal fiind direct subordonat
 26
Ministerului Finanţelor şi, implicit, Executivului) în efectuarea justiţiei. !!! Mai mult, aceste norme legiferează posibilitatea penalizării
executorului judecătoresc de către unul dintre creditori – lucru irelevant, deoarece acesta este creditorul care reprezintă statul. Aceste
norme constituie, în viziunea noastră inadmisibile şi crase neglijări ale principiilor conţinute în Codul de executare (principiul egalităţii,
principiul independenţei executorului judecătoresc, principiul legalităţii), dar şi a normelor constituţionale (principiul separaţiei puterilor
în stat).
!!! O altă situaţie cînd legiuitorul a admis devieri de la principiul tratării egale vizează categoriile de creditori vulnerabili sau
beneficiari ai unor plăţi de importanţă majoră – se referă la creditorii beneficiari ai pensiilor de întreţinere, ai plăţilor compensatorii
pentru pierderea întreţinătorului, vătămarea sănătăţii etc. Relevante în acest sens sînt prevederile alin.(7) si (8) art.37 Cod de executare.
3) Principiul disponibilităţii consacrat în art.4 al Codului de executare este edificat pe ideea liberei exprimări a voinţei creditorului
referitor la pornirea, modalitatea de realizare, încetarea şi amînarea executării silite a documentelor executorii. În procedura de executare,
limitele disponibilității oferite creditorului sînt indiscutabil mai largi decît celei ale debitorului. !!! Creditorul dispune de dreptul de a cere
executarea silită a documentelor executorii, precum şi de a renunţa la executarea începută sau de a amîna pornirea ei, în limitele
prescripţiei dreptului stabilit, cît şi de a încheia tranzacţii în condiţiile Codului de executare.
Cît priveşte debitorul, !!! acesta poate executa documentul executoriu prin încheierea unei tranzacţii în condiţiile codului şi mai poate
executa benevol documentul executoriu în timpul oferit de lege sau de instanţa de judecată (în cazul hotărîrilor emise în contenciosul
administrativ).
!!! Existenţa acestui principiu a determinat definirea procedurii de executare drept procedură prin care creditorul realizează drepturile
sale. Este un principiu care pune în valoare rolul activ şi maximal important al creditorului în procedura de executare. Materializarea
acestui principiu se găsește în art.60, 76, 8, 86 etc. ale Codului de executare.
4) Principiul umanismului în procedura de executare silită se manifestă prin faptul că modul şi condiţiile de punere în executare a
documentelor executorii se stabilesc pe principiul respectării drepturilor omului şi nu pot avea ca scop pricinuirea de suferinţe fizice şi
morale sau de prejudicii materiale.
!!! Chiar dacă prin esenţa sa procedura de executare presupune limitarea sau intervenţia în realizarea anumitor drepturi şi libertăţi
fundamentale, principiul dat statuează clar că ele nu pot avea drept scop pricinuirea de suferinţe fizice şi morale sau de prejudicii
materiale. Altfel zis, !!! acestea sînt justificate atît timp, cît duc la executarea silită a documentului executoriu şi restabilirea drepturilor
altei persoane (a creditorului).
Principiul dat se realizează prin prevederile art.89, 106, 108, 110 ale Codului de executare.
5) Limba procedurii de executare. Potrivit Codului de executare, procedura de executare se desfăşoară în limba de stat; dacă nu
posedă limba de stat, participanţii la procedura de executare au dreptul de a lua cunoştinţă de actele procedurii de executare şi de a vorbi
prin interpret.
Spre deosebire de reglementările CPC, !!! Codul de executare nu prevede opţiuni pentru a desfăşura procedura de executare în altă
limbă decît cea de stat.
La fel, implicarea interpretului este un drept al părţii în procedura de executare, dar nu şi o obligaţie a executorului judecătoresc.
Conform art. 2 Legea nr. 264 din 11.12. 2008, !!! interpretul este persoana specializată în traducerea orală, mijlocind astfel
înţelegerea dintre două sau mai multe persoane care vorbesc limbi diferite. Traducerea actelor procedurii de executare se va face verbal.
6) Independenţa executorului judecătoresc este o condiţie inerentă a eficienţei procedurii de executare. Acest principiu afirmă că
!!! în executarea documentelor executorii, executorul judecătoresc este independent şi se supune numai legii, iar orice imixtiune în
activitatea de executare a documentelor executorii este inadmisibilă şi atrage răspunderea prevăzută de lege.
Executorul urmează să realizeze toate acţiunile sale, ghidîndu-se în exclusivitate de lege – ceea ce înseamnă, pe de o parte obligaţia
executorului de a se feri de orice influenţe sau conflicte de interese, iar pe de altă parte – obligaţia tuturor celorlalţi (terţi, părți a
procedurii, autorităţi etc.) de a exclude orice tentative de intervenţie în afara legii în procedura de executare.
!!! Mecanismele instituite de legiuitor pentru a garanta independenţa executorului judecătoresc sînt de natură juridică-procesuală, în
majoritate – posibilitatea autorecuzării sau a recuzării, norme speciale privind competenta pornirii urmării penale în privinţa executorului
judecătoresc şi unele limitări privind ridicarea bunurilor sau actelor aferente procedurii de executare (Legea privind executorii
judecătorești), posibilitatea aplicării sancţiunilor contravenţionale pentru neexecutarea obligaţiilor stabilite de Codul de executare şi
nerespectarea cerințelor executorului judecătoresc.
Mărimea şi modul de formare a plăţilor pentru actele de executare (taxe şi speze), cît și a onorariilor executorului judecătoresc sînt
factori care contribuie la fortificarea independenţei executorului judecătoresc, or, în cazul insuficientei acestora, riscul neglijării acestui
principiu sporeşte considerabil. În plus, stabilirea acestora în maniera ce ar asigura independenţa (inclusiv financiară) a agenţilor de
executare este în concordanţă cu prevederile Recomandării Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. (2003)17 privind
executarea hotărîrilor judecătoreşti.

Participanții la procedura de executare

La fel ca şi oricare alt proces, procedura de executare implică participarea mai multor subiecţi procesuali – fiecare dintre aceştia
avînd drepturi şi obligaţii distincte, prin realizarea cărora apar, se modifică sau se sting relaţii procesuale.
Potrivit art.42 Cod de executare, participanţii la procedura de executare sînt:
 părţile,
 creditorii intervenienţi,
 reprezentanţii,
 specialiştii,
 experții,
 interpreţii,
 martorii asistenţi.
!!! Participanţii la procedura de executare enumeraţi la acest articol pot fi clasificaţi, în funcţie de interesul pe care-l au în derularea
procedurii de executare, în participanţi care au un interes direct în procedura de executare (părţile, creditorii intervenienţi) şi participanţi
„străini” procedurii de executare, care nu au un interes propriu antrenat în aceasta (specialiştii, experţii, interpreţii şi martorii asistenţi).
Chiar dacă formularea art.42 este una închisă, care nu presupune completări, în textul Codului de executare sînt enunţate şi alte
persoane care – adeseori facultativ şi/sau episodic – dar participă la procedura de executare. !!! E vorba de terţii care deţin anumite
bunuri ale debitorului (art.98 Cod de executare), fondatorul, administratorul şi contabilul persoanei juridice debitor (alin.(3) art.44 Cod
de executare), participanţii la licitaţie, alte persoane şi deţinătorii informaţiilor relevante pentru procedura de executare, la fel ca
autorităţile obligate să acorde asistenţă executorului judecătoresc în procedura de executare.

Părţile procedurii de executare

Participanţii indispensabili ai unei proceduri de executare sînt părţile acesteia – adică creditorul şi debitorul. Noţiunile de creditor şi
debitor nu sînt absolut simetrice celor de reclamant şi pîrît şi în nici un caz nu trebuie automat suprapuse. Spre ex., pîrîtul poate deveni
 27
creditor în cazul cînd acţiunea este respinsă, iar el a suportat careva cheltuieli de judecată sau a înaintat o acţiune reconvenţională care a
fost admisă de instanţa de judecată.
!!! Potrivit textului legal, creditorul este persoana fizică sau juridică în al cărei interes a fost emis documentul executoriu.
În cazul în care sumele se încasează în beneficiul statului, calitatea de creditor o exercită Ministerul Finanţelor prin intermediul
organelor fiscale teritoriale. Pentru a face maximal clară această normă, este necesar de a preciza semnificaţia şi extinderea noţiunii de
„încasare în beneficiul statului”. Potrivit art.3 al Legii finanţelor publice şi responsabilităţii bugetar-fiscale nr.181/2014, bugetul de stat
reprezintă totalitatea veniturilor, a cheltuielilor şi a surselor de finanţare destinate pentru realizarea funcţiilor autorităţilor publice
centrale, cu excepţia funcţiilor proprii sistemului public de asigurări sociale şi sistemului de asigurări obligatorii de asistenţă medicală,
precum şi pentru stabilirea relaţiilor cu alte bugete. Art.26 din aceeaşi lege prevede că bugetul public naţional cuprinde:
a) bugetul de stat;
b) bugetul asigurărilor sociale de stat;
c) fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală;
d) bugetele locale.
!!! Inspectoratele fiscale teritoriale vor avea calitate de creditor pentru toate cazurile de încasare a sumelor în contul bugetului de stat,
nu şi atunci cînd sumele se vor încasa în folosul bugetului de asigurări sociale sau a bugetelor locale.
Rolul creditorului trebuie să fie unul activ în procedura de executare – referitor la aceasta, în termeni generali indică alin.(5) art.44
Cod de executare, dar şi multe alte articole care stabilesc în concret unele obligaţii ale creditorului – cea de avansare a cheltuielilor de
executare, de a decide asupra bunurilor imobile urmărirea cărora o solicită, de a se expune asupra preluării la păstrare a bunurilor
secnestrate etc.
!!! În unele legislaţii inactivitatea creditorului are drept consecinţă „perimarea executării” – situaţia în care executarea silită se află în
etapă de pasivitate, condiţionată de faptul că pe parcursul ultimelor 6 luni creditorul nu a făcut demersuri în vederea executării hotărîrii.
Un participant distinct al procedurii de executare, asimilat în drepturi si obligaţii cu creditorul, este creditorul intervenient. Potrivit
art.45 Cod de executare, creditorii intervenienţi sînt creditorii debitorului garantaţi prin dreptul de gaj sau ipotecă asupra bunului
debitorului supus urmăririi silite de către executorul judecătoresc. !!! Acelaşi text legal stabileşte data-limită pînă la care se poate face
intervenţia acestora în procedura de executare – aceasta fiind data fixată de executorul judecătoresc pentru vînzarea bunului.
!!! Debitorul este definit de legiuitor drept persoana fizica sau juridică obligată, prin documentul executoriu, să efectueze anumite
acţiuni ori să se abţină de la efectuarea lor. Deseori, pentru a impune debitorului o anumită conduită, hotărîrea judecătorească oblică alte
persoane la anumite acţiuni sau la abţinerea de la acestea (spre ex., într-un document executoriu rezultat din litigiu avînd ca obiect
drepturile de autor, autoritatea responsabilă poate fi obligată la efectuarea/modificarea unor înscrieri sau la refuzul de a face anumite
înregistrări etc.), acest fapt însă nu atrage după sine obţinerea calităţii de debitor.
Obligaţia impusă de documentul executoriu unui debitor poate fi pozitivă (a face ceva, a permite, a plăti etc.) sau negativă (a nu face
ceva, a se abţine de la ceva etc.). !!! Conţinutul acestei obligaţii va constitui obiectul executării silite.
Afirmînd principiul egalităţii, legiuitorul a stabilit drepturi comune părților procedurii de executare, acestea fiind enumerate în art.44
Cod de executare.
În acelaşi articol se conţin enumerate (fără a pretinde exhaustivitatea) şi obligaţiile părţilor procedurii de executare.
!!! Una din obligaţiile specifice ale debitorului este indicată la alin.(3) art. 44 Cod de executare – potrivit normei menţionate,
debitorul este obligat să declare în scris toate bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părţi, în devălmăşie, la terţe
persoane, precum şi toate veniturile şi creanţele sale. Această obligaţie, corelată cu răspunderea prevăzută de art.352 1 Cod penal, impune
debitorului o conduită cooperatorie cu executorul judecătoresc în procedura de executare.
!!! Norma citată mai sus obligă debitorul să declare „toate bunurile sale” (fapt care, prin prisma art.284 CC, semnifică că debitorul va
declara executorului judecătoresc toate drepturile sale patrimoniale, inclusiv creanţele, partea socială deţinută în capitalul social al unei
societăţi comerciale, valorile mobiliare etc. şi lucrurile ce-i aparţin) şi „toate veniturile sale”. !!! Legiuitorul nu exclude de la această
obligaţie bunurile sau veniturile nesusceptibile de urmărire silită sau pasibile de urmărire doar în anumite condiţii. Stabilind această
obligaţie, legiuitorul face abstracţie de caracterul obligaţiei ce-i revine debitorului conform documentului executoriu, astfel încît obligaţia
de declarare a bunurilor şi veniturilor revine debitorului chiar şi în cazul cînd obiectul executării este unul nepatrimonial. !!! Concluzia
este îndreptăţită şi de faptul că neexecutarea unei obligaţii nelegate de remiterea unor sume băneşti sau bunuri are drept consecinţă
aplicarea unor sancţiuni pecuniare, care, respectiv, vor fi încasate din bunurile (veniturile) debitorului, la fel din bunurile debitorului vor
fi recuperate cheltuielile suportate de creditor pentru executarea de sine stătător a obligaţiei impuse debitorului, cît şi spezele procedurii
de executare suportate de creditor (art.152 Cod de executare).
Î!!! n cazul ieşirii uneia dintre părţi din procedura de executare (decesul persoanei fizice, dizolvarea persoanei juridice sau
reorganizarea ei, cesiunea creanţei, preluarea datoriei), succesiunea de drepturi în procedura de executare va fi posibilă doar după ce va fi
urmată procedura prevăzută la art.70 CPC.
Simplul fapt al apariţiei circumstanţelor ce pot întemeia ieșirea unei părţi din procedura de executare nu este suficient pentru ca o altă
persoană să fie admisă în procedura de executare. !!! Succesiunea de drepturi se va realiza doar dacă instanţa o va admite, verificînd
prealabil posibilitatea legală a acesteia. Nu admit succesiunea drepturile şi obligaţiile care au un caracter personal ( intuitu persoane) sau
caracter viager (în cazul decesului creditorului), iar în cazul succesorilor persoanei fizice decedate, răspunderea este limitată la mărimea
cotei fiecăruia din activul succesoral (art.1540 CC). !!! În cazul cînd intervine decesul debitorului sau declaraţia acestuia dispărut fără
urma şi obligaţia admite succesiunea de drepturi, procedura de executare va fi suspendată pînă la determinarea succesorului acestuia.
!!! Toate actele săvîrşite în cadrul procedurii de executare pînă la înlocuirea părţii în procedura de executare cu succesorul ei în
drepturi sînt obligatorii pentru acesta din urmă în măsura în care actele ar fi fost obligatorii pentru partea care a fost înlocuită.

Reprezentarea în procedura de executare

Atît debitorul cît şi creditorul pot participa personal sau prin reprezentant la procedura de executare, cu excepţia situaţiilor expres
prevăzute de lege, cînd acest drept este limitat sau exclus. !!! Participarea personală poate fi limitată de lipsa capacităţii depline de
exerciţiu a debitorului sau creditorului – drepturile şi interesele ocrotite de lege ale minorilor, ale persoanelor cu capacitate de exerciţiu
limitată sau ale persoanelor declarate, în modul stabilit, incapabile sînt apărate, în procedura de executare, de către părinţii, înfietorii,
tutorii sau curatorii lor, care prezintă executorului judecătoresc documentele ce le certifică împuternicirile. !!! Referitor la minori există o
anume gradaţie a posibilităţii participării lor personale în procedura de executare – potrivit art.46 Cod de executare, minorii care au atins
vîrsta de 16 ani pot participa personal la procedura de executare, dacă au dobîndit capacitate de exerciţiu deplină.
Art.20 CC indică asupra cazurilor cînd minorul dobîndeşte capacitate de exerciţiu deplină și acestea sînt:
 căsătoria minorului
 minorul care a atins vîrsta de 16 ani şi lucrează în baza unui contract de muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau
curatorului, practică activitatea de întreprinzător.
!!! Minorii între 16 şi 18 ani pot să-şi exercite de sine stătător drepturile şi să-şi asume obligaţii în procedura de executare, în cazurile
prevăzute de legislaţie, la punerea în executare a documentelor executorii în pricinile ce izvorăsc din relaţii civile, de familie, de muncă şi
din acte juridice legate de dreptul de a dispune de salariul primit, de bursă.
 28
Dreptul de a participa la procedura de executare prin reprezentant de asemnea este supus unor limitări spre ex., alin.(3) art. 48 Cod de
excutare prevede că !!! debitorul nu poate realiza prin reprezentant obligațiile indicate în documentul executoriu care au caracter strict
personal (un ex. elocvent ar fi obligaţia de aducere a scuzelor publice sau obligaţia de dezminţire a unor informaţii). Alin.(2) art.50 Cod
de executare exclude posibilitatea împuternicirii de către persoana juridică a unei persoane să primească în numele său mijloacele băneşti
ce-i revin în urma executării silite.
Există anumite restricţii şi referitor la faptul cine poate să apară în calitate de reprezentant în procedura de executare. Nu pot fi
reprezentanți în procedura de executare persoanele care nu au capacitate de exerciţiu deplină.
De asemenea, !!! în procedura de executare nu pot fi reprezentanţi judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală, cu excepţia
cazurilor cînd ei apar în calitate de reprezentanţi legali (părinţi, înfietori, tutori, curatori), precum şi în calitate de reprezentanţi ai
instanţei de judecată, ai organelor procuraturii şi ai organelor afacerilor interne.
!!! Nu poate fi reprezentant în procedura de executare executorul judecătoresc, cu excepţia cazurilor cînd el apare în calitate de
reprezentant legai, precum şi în calitate de reprezentant al biroului sau al organizaţiilor executorilor judecătoreşti, de persoană care
acordă sau a acordat anterior în pricini asistenţă juridică unor persoane ale căror interese contravin intereselor celui pe care îl reprezintă,
sau a participat în calitate de judecător, de procuror, de ofiţer de urmărire penală, de expert, de specialist, de interpret ori de martor
asistent, sau care se află în raport de rudenie de pînă la al treilea grad cu executorul judecătoresc în a cărui procedură se află executarea.
!!! Dacă există circumstanţele indicate mai sus, reprezentantul poate fi recuzat de partea în procedura de executare interesată. Cererea
de recuzare va fi examinată de executorul judecătoresc, cu emiterea unei încheieri motivate, care poate fi contestată.
Art.49 Cod de executare indică că !!! împuternicirile reprezentantului trebuie să fie formulate prin procură sau contract, întocmite în
condiţiile legii. Deşi textul legal citat nu indică asupra necesităţii autentificării procurii, caracterul autentic al procurii este o condiţie sine
qua non pentru admiterea participării reprezentantului. Concluzia se întemeiază pe următoarele: potrivit art.48 al Codului de
executare, persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu poate să-şi exercite drepturile în procedura de executare prin reprezentant;
reprezentantul, la rîndul său, poate fi, în condiţiile art.51 al Codului de executare, doar o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină.
Potrivit art.43 al Legii cu privire la notariat, !!! la încheierea actelor juridice, notarul verifică capacitatea de exerciţiu a persoanelor, astfel
pentru a asigura respectarea exigenţelor impuse de art.48 şi 51 Cod de executare este necesar ca procurile prezentate de reprezentant în
procedura de executare să fie autentificate.
Unele împuterniciri ale reprezentantului în procedura de executare urmează să fie expres indicate în procură, sub sancţiunea nulităţii.
Acestea sînt împuternicirile de prezentare sau de retragere a documentului executoriu, de transmitere a împuternicirilor către o altă
persoană (substituire), de încheiere a tranzacţiei, de contestare a actelor executorului judecătoresc, de schimbare a modului de executare,
de amînare sau de eşalonare a executării, de primire a mijloacelor băneşti sau a bunurilor.

Alţi participanţi la procedura de executare (specialistul, expertul, martorii asistenţi)

În linii mari, drepturile şi obligaţiile specialistului şi ale expertului antrenați în procedura de executare sînt simetrice celor din
procedura civilă.
!!! Cît priveşte martorii asistenţi, participarea lor este obligatorie în anumite situaţii prevăzute de lege – la pătrunderea în locuinţă, în
încăpere, în depozit, în alt local, la cercetarea lor, la sechestrarea şi la ridicarea bunurilor debitorului, dacă legea nu prevede altfel (de ex:
art.54, 91,115 Cod de executare). !!! La discreţia executorului judecătoresc, martorii pot fi antrenaţi şi la efectuarea altor acţiuni de
executare. Prezenţa martorilor nu este necesară dacă debitorul consimte efectuarea acţiunilor de executare.
Legiuitorul instituie şi restricţii pentru persoanele care pot să apară în calitate de martori asistenţi – acestea urmează să nu fie
interesate de săvîrşirea actelor de executare, să nu se afle în relaţii de rudenie cu părţile în procedura de executare şi să nu fie supuse
controlului din partea lor.

Documentele executorii. Intentarea procedurii de executare

Procedura de executare silită nu poate exista în lipsa unui înscris, întocmit conform rigorilor legale şi emis de către organele abilitate
cu acest drept, care statuează obligaţia impusă debitorului. Acest înscris în legislaţia naţională este denumit document executoriu.
Legiuitorul distinge 2 tipuri de documente executorii – titlurile executorii şi alte documente executorii – această din urmă categorie
fiind una eterogenă – atît sub aspectul denumiri documentelor, cît şi sub aspectul emitenţilor acestora.
Sînt documente executorii şi se execută conform normelor stabilite de art.11 Codul de executare:
a) titlurile executorii eliberate de instanţele de judecată, în condiţiile legii;
b) hotărîrile date de instanţele de judecată în pricinile de contencios administrativ, încheierile, ordonanţele şi deciziile instanţelor de
judecată, eliberate în cauze civile;
c) deciziile (hotărîrile) contravenţionale, inclusiv cele emise de agenții constatatori în limitele competenţei atribuite lor prin lege, şi
sentinţele pe cauzele penale în partea încasării amenzii, confiscării speciale, precum şi în partea acţiunii civile;
d) ordonanţele privind liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere contravenţională sub formă de amendă;
e) titlurile executorii eliberate în temeiul hotărîrilor arbitrale;
f) titlurile executorii emise în baza hotărîrilor instanţelor de judecată străine şi ale arbitrajelor internaţionale, recunoscute şi
încuviinţate spre executare pe teritoriul RM;
g) deciziile Curţii Constituţionale cu privire la aplicare de amenzi;
h) încheierile executorului judecătoresc;
i) deciziile Colegiului disciplinar al Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi ale Colegiului disciplinar al Uniunii
Avocaţilor cu privire la aplicarea sancţiunilor disciplinare cu caracter pecuniar;
j) hotărîrile (deciziile) cu privire la aplicarea de sancţiuni eliberate de autorităţile publice şi/sau de alte instituţii abilitate prin lege
cu funcţii de reglementare şi de control;
k) actele notariale învestite cu formulă executorie;
l) hotărîrile CtEDO referitoare la suma de reparare echitabilă a prejudiciului şi de compensare a celorlalte cheltuieli, precum şi
acordul de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei, semnat de părţi;
m) deciziile de regularizare întocmite de Serviciul Vamal;
n) contractele de gaj a bunurilor mobile, cu condiţia că avizul de executare a gajului a fost înscris în Registrul garanţiilor reale
mobile în ordinea prevăzută de lege.
!!! Nu toate documentele executorii sînt acte ce emană de la instanţa de judecată – doar actele indicate la lit.a), b), e) şi f) ale art.11
Cod de executare sînt acte emise de instanţa de judecată în procedură civilă.
Titlul executoriu, potrivit art.12 Cod de executare, se eliberează creditorului de către prima instanţă după rămînerea hotărîrii
judecătorești definitive. Pînă la eliberarea titlului executoriu, instanţa de judecată urmează să verifice dacă hotărîrea judecătorească, în al
cărei temei este emis titlul executoriu, a devenit definitivă, căci, odată emis titlul executoriu, debitorul nu va mai putea beneficia de
efectul suspensiv al termenului de apel (prevăzut de art.363 CPC), decît doar dacă va fi admisă repunerea acestuia în termenul de apel.
!!! Există situaţii cînd titlul executoriu poate fi eliberat pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti – acestea sînt cazurile de
executare imediată, prevăzute la art.256 CPC.
 29
De regulă, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti se eliberează un singur titlu executoriu. Totuşi, dacă executarea trebuie să se
efectueze în diferite locuri sau dacă hotărîrea s-a dat în folosul mai multor creditori, instanţa de judecată eliberează creditorilor, la cerere,
mai multe titluri executorii, cu indicarea exactă a locului de executare. Mai multe titluri executorii pot fi eliberate şi în situaţia cînd
debitorii sînt obligaţi să achite sume de bani în mod solidar.
!!! În caz de pierdere sau deteriorare a titlului executoriu, instanţa de judecată care a emis titlul executoriu, la cererea executorului
judecătoresc sau a creditorului, însoţită de actele ce dovedesc pierderea/deteriorarea, va elibera, în cel mult 5 zile, un duplicat al acestuia.
!!! În cazul în care refuză să emită duplicatul titlului executoriu, instanţa de judecată va emite o încheiere motivată, care poate fi
contestată cu recurs.
!!! Un nou titlu executoriu, corespunzător dispozitivului modificat, va fi eliberat în cazul modificării hotărîrii. Pentru a evita
eventualele abuzuri şi suprapuneri, titlul executoriu emis în temeiul hotărîri casate sau modificate va fi restituit instanţei emitente spre
anulare – în cazul cînd titlul executoriu este pus în executare, această obligaţie revine executorului judecătoresc (din momentul cînd i se
va face cunoscut faptul casării hotărîrii judecătoreşti), iar dacă titlul nu este pus în executare silit – obligaţia de restituire revine
creditorului.
Potrivit art.31 al Legii contenciosului administrativ nr.793/2000, hotărîrile judecătoreşti irevocabile adoptate în temeiul acestei legi
constituie titluri executorii. Din acest motiv, indicarea distinctă a acestei categorii de documente executorii la lit.b) art.11 Cod de
executare este inutilă, ea fiind absorbită de lit.a) – titluri executorii.
Cît priveşte documentele executorii indicate la lit.e) şi f) ale art.11 Cod de executare – acestora, titluri executorii fiind, li se aplică
întocmai reglementările Codului de executare, fără a se face deosebiri dacă sînt titluri executorii rezultate dintr-o hotărîre judecătorească
naţională sau străină sau din hotărîre emisă în arbitraj.
!!! Art.14 Cod de executare enumeră elementele necesare a se conţine într-un document executoriu. Importanţa practică a acestor
elemente este detaliat prezentată de autorii lucrării „Comentariul Codului de executare al RM. Partea I – Executarea hotărîrilor
judecătoreşti”. Cea mai importantă consecinţă a nerespectării prevederilor legale privind conţinutul documentului executoriu este
indicată la lit.с) a art. 61 Cod de executare – posibilitatea refuzului în primirea documentului executoriu al cărui conţinut nu corespunde
cerinţelor legale.
Documentul executoriu, de rînd cu cererea creditorului (dacă legea nu prevede altfel), sînt documentele în temeiul cărora poate fi
pornită o procedură de executare silită. !!! Prezentarea documentului executoriu spre executare este supusă unor rigori de competenţă, cît
şi unor rigori temporare.
Regula generală, derivată din principiul disponibilităţii, stabilește că documentul executoriu va fi pus în executare de către creditor,
care este liber să aleagă orice executor judecătoresc, ţinînd cont de prevederile art.30 Cod de executare (alin.(1) art.15 şi alin.(2) art.60
Cod de executare).
Art.30 Cod de executare, defineşte limitele alegerii ce o are la îndemînă creditorul. Libertatea acestuia de a alege este corelată cu
unele limitări de competenţă stabilite de lege executorilor judecătoreşti.
!!! Competenţa teritorială a executorilor judecătoreşti din RM este una reglementată deosebit faţă de alte state cu sistem de executare
organizat similar. Competenţa teritorială a executorilor judecătorești are 3 nivele de extindere:
1) Competenţa teritorială generală (obişnuită) – prevăzută de alin.(1) art. 30 Cod de executare – stabileşte că executorul
judecătoresc poate întreprinde acţiuni de executare silită doar în circumscripţia Camerei teritoriale a executorilor judecătoreşti în care
biroul său îşi are sediul. Circumscripţiile Camerelor teritoriale ale executorilor judecătorești au fost aprobate la 26.09.2010 prin Hotărîrea
nr.1 a Consiliului UNEJ, astfel încît raioanele RM au fost distribuite în circumscripţiile a 3 Camere teritoriale ale executorilor
judecătoreşti (în continuare CTEJ). !!! Creditorul poate solicita primirea documentului executoriu oricărui executor judecătoresc din
circumscripţia CTEJ în care se află bunurile sau domiciliul debitorului, sub rezerva excepţiilor stabilite de lege.
2) Competenţa teritorială îngustă – documentele executorii indicate în alin.(2) art.15 Cod de executare, cu excepţia celor de la lit.с)
a acestui articol, documente executorii ce ţin de:
 confiscarea bunurilor;
 urmărirea sumelor ce urmează a fi făcute venit la stat;
 urmărirea pensiei de întreţinere;
 încasarea sumelor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin vătămarea integrităţii corporale, prin o altă vătămare a sănătăţii
sau prin deces, dacă repararea s-a efectuat sub formă de prestaţii băneşti periodice;
 repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în
termen rezonabil a hotărîrii judecătoreşti;
 repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor
judecătoreşti; restabilirea la locul de muncă şi încasarea salariului mediu pentru întreaga perioadă de absenţă forţată de la muncă;
 încasarea indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă şi altor prestaţii de asigurări sociale prevăzute de lege.) —
!!! se prezintă spre executare executorului judecătoresc în a cărui competenţă teritorială, stabilită de Camera teritorială a executorilor
judecătoreşti, se află domiciliul sau sediul debitorului.
3) Competenţa teritorială extinsă – implică dreptul executorului judecătoresc de a acţiona pe întreg teritoriul ţării în cazul executării
măsurilor de asigurare a acţiunii sau al executării prin urmărirea mijloacelor de transport, a mijloacelor băneşti de pe conturile
debitorului, a valorilor mobiliare sau a participaţiunii debitorului la capitalul social, competenţa teritorială a executorului judecătoresc.
Este drept judicioasă modalitatea de distribuire a competenţei teritoriale adoptată de legiuitorul naţional, dat fiind că ea
prezintă soluţii şi avantaje pentru mai multe situaţii, dintre care sînt enumerate cîteva:
 asigură suficientă libertate creditorului în alegerea executorului judecătoresc, căruia să-i încredinţeze executarea documentului
executoriu;
 stimulează concurenţa între executorii judecătoreşti, în acest mod determinîndu-i să fie eficienţi în acţiuni;
 protejează creditorii-titulari ai unor documente executorii mai puţin atractive din punct de vedere financiar de riscul de a nu găsi
vreun executor judecătoresc gata să le accepte documentul, prin fixarea competenţei teritoriale înguste;
 asigură un minim volum de lucru tuturor birourilor de executori judecătoreşti (şi, în acest mod, permite întreţinerea lor) – lucru
deosebit de important, dacă se ţine cont de obligaţia statului de a garanta accesul la serviciile executorului judecătoresc tuturor cetăţenilor
în toate raioanele republicii.
!!! Cît priveşte limitele temporale impuse pentru prezentarea documentului executoriu spre executare, acestea sînt determinate de
termenul de prescripţie a dreptului de a pune în executare documentul executoriu. Important e să se facă distincţie între stingerea
dreptului de a cere executarea silită (care intervine odată cu expirarea termenului de prescripţie) şi stingerea dreptului de a cere
executarea în sine. !!! Stingerea dreptului de prezentare a documentului executoriu nu duce şi la stingerea dreptului stabilit prin hotărîrea
judecătorească în temeiul căreia a fost emis titlul executoriu.
!!! Termenele de prezentare a documentelor executorii spre executare sînt stabilite în art.16 Cod de executare: termenul general fiind
de 3 ani din momentul devenirii definitive a hotărîrii judecătoreşti în temeiul căreia a fost emis, dacă legea nu prevede altfel. Pentru unele
categorii de documente executorii există reglementări specifice privind durata acestui termen.
Termenul de prescripţie pentru prezentarea documentului executoriu spre executare se întrerupe prin:
 30
 intentarea procedurii de executare;
 executarea parţială înainte de începerea executării silite sau prin îndeplinirea de către debitor (reprezentantul sau fidejusorul
acestuia) a unui act de recunoaştere, în orice alt mod, a obligaţiei.
!!! După întrerupere, curgerea prescripţiei începe din nou. La calcularea noului termen de prescripţie, perioada scursă pînă la
întrerupere nu se ia în considerare şi, în caz de restituire a documentului executoriu care nu a fost executat sau a fost executat parţial,
noul termen pentru prezentarea documentului executoriu spre executare se calculează din ziua în care documentul a fost restituit
creditorului. Totuşi, !!! dacă persoana la a cărei cerere sau în al cărei interes a fost iniţiată executarea silită a solicitat restituirea
documentului executoriu, prescripţia nu va fi întreruptă – în acest mod leguitorul instituie o sancţiune procesuală pentru creditorii care ar
putea uza cu rea-credinţă drepturile sale.
!!! Odată prezentat (de către creditor sau instanţa de judecată) executorului judecătoresc, documentul executoriu va fi fie acceptat în
lucur de către executor, fie refuzat. Potrivit art.60 Cod de executare, !!! în termen de 3 zile după primirea documentului executoriu,
executorul judecătoresc emite o încheiere cu privire la intentarea procedurii de executare, pe care o expediază părţilor în procedura de
executare în cel mult 3 zile de la emitere.
Refuzul de a intenta procedura de executare poate fi condiţionat de următoarele motive:
 documentul nu este de competenţa executorului judecătoresc;
 termenul de prezentare a documentului spre executare a expirat;
 documentul nu este întocmit în conformitate cu prevederile art.14 din cod;
 documentul este înaintat de persoana care nu are împuternicirile respective, stabilite în modul prevăzut de legislaţie;
 termenul de executare benevolă acordat prin lege sau indicat în documentul executoriu nu a expirat.
!!! Atît refuzul executorului judecătoresc de a intenta procedura de executare cît şi intentarea procedurii de executare iau forma unei
încheieri, care poate fi contestată în instanţa de judecată în a cărei circumscripţie teritorială biroul executorului judecătoresc îşi are sediul
sau, în cazul municipiului Chişinău, în instanţa de judecată în a cărei circumscripţie camera teritorială a executorilor judecătoreşti a
stabilit competenţa teritorială a executorului judecătoresc. Legea însă limitează temeiurile de contestare, dar şi cercul de subiecţi ce pot
contesta aceste încheieri – încheierea privind intentarea procedurii de executare poate fi contestată doar de debitor, şi doar pe motivul că
termenul de executare benevolă acordat prin lege sau indicat în documentul executoriu nu a expirat sau ca termenul de prezentare a
documentului spre executare a expirat; încheierea de refuz în intentarea procedurii de executare poate fi contestată doar de creditor.
!!! Prin încheierea de intentare a procedurii de executare, executorul judecătoresc este obligat să propună debitorului de a executa
documentul executoriu benevol în termen de 15 zile, fără să întreprindă acţiuni de punere în executare a documentului executoriu (doar
aplicînd măsurile de asigurare a executării, prevăzute de art.63 Cod de executare).
!!! Derularea următoarei etape a procedurii de executare este condiționată de legiuitor de renunţarea debitorului de a executa
documentul executoriu în termenul de executare benevolă. Este drept neinspirată expresia „renunţul debitorului” utilizată de legiuitor, dar
intenţia acestuia era de a se referi la situaţia cînd debitorul nu îşi onorează obligaţiunile prevăzute de documentul executoriu în termenul
acordat, nu şi ia vreo procedură anume pentru confirmarea renunţului. În acest sens, se va ţine cont de faptul că renunţul poate lua atît
forma expresă cît şi cea tacită. !!! Lipsa confirmării executării va fi considerată drept un renunţ tacit şi va fi suficientă pentru ca
executorul judecătoresc să continue executarea silită.

Măsurile de executare silită. Urmărirea bunurilor, veniturilor şi a mijloacelor băneşti ale debitorului
Măsurile de executare silită reprezintă modalităţile legale de a acționa asupra drepturilor şi bunurilor debitorului, în vederea realizării
obligației stabilite de documentul executoriu. Obiectul executării silite (adică obiectul obligaţiei prevăzute în documentul executoriu)
este determinant pentru alegerea modalităţii de executare silită.
Potrivit art.74 Cod de executare, măsurile prin care se efectuează executarea silită sînt următoarele:
a) urmărirea mijloacelor băneşti (inclusiv în valută străină) în numerar ale debitorului;
b) urmărirea mijloacelor băneşti (inclusiv în valută străină) de pe conturile bancare ale debitorului;
c) urmărirea bunurilor debitorului prin aplicarea sechestrului pe bunuri şi prin vînzarea sau administrarea lor silită;
d) urmărirea salariului, pensiei, bursei şi altor venituri ale debitorului;
e) urmărirea mijloacelor băneşti (inclusiv în valută străină) şi bunurilor debitorului care se află la terţi;
f) ridicarea de la debitor şi predarea către creditor a obiectelor indicate în documentul executoriu;
g) alte măsuri prevăzute de lege.
Doctrina clasifică modalităţile de executare silită în 2 tipuri – executare silită directă şi executare silită indirectă.
Ridicarea de la debitor şi predarea către creditor a obiectelor indicate în documentul executoriu subscrie executării silite directe.
Aceleiasi modalităţi va fi atribuită şi obligarea debitorului de a face anumite acţiuni sau de a se abţine de la careva acţiuni. Executarea
silita directa prin măsurile sus-indicate reprezintă realizarea ad litteram a dispozitivului unei hotărîri judecătoreşti sau a altui document
executoriu. !!! Chiar dacă aparent, executările silite directe ar fi uşor realizabile, practica demonstrează că, deseori, acest tip de executări
silite sînt destul de dificile – elementul determinant pentru succesul unei asemenea executări este claritatea si exactitatea conţinutului
documentului executoriu.
Executarea silită indirectă se realizează prin urmărirea bunurilor (mobile şi imobile), veniturilor şi creanţelor debitorului, obiectul
executării silite fiind în aceste situaţii, de regulă, încasarea unei sume băneşti. Totuși, în prezenţa anumitor circumstanţe, documentele
executorii avînd ca obiect executări silite directe (obligarea debitorului de a preda un bun, a strămuta o îngrădire etc.) pot ajunge să fie
realizate prin modalităţi de executare silită indirectă – prin încasarea contravalorii bunului sau a costului efectuării de către creditor a
acţiunilor la care a fost obligat debitorul (art.152 Cod de executare).
!!! Lista măsurilor de executare silită indicate la art.74 Cod de executare nu este completă, lit.g) a acestuia indicînd şi asupra altor
măsuri prevăzute de lege. Cu titlu de ex. pentru alte măsuri de executare silită, sînt menționate măsurile prevăzute de art.152 Cod de
executare (executarea de către creditor a actelor la săvîrşirea cărora este obligat debitorul din contul acestuia); urmărirea creanţelor
debitorului (art.99 Cod de executare) etc.
Art.10 Cod de executare indică expres că !!! modalităţile de executare pot fi utilizate simultan sau succesiv, totodată, ţinînd cont de
scopul procedurii de executare şi principiul umanismului, acestea vor fi aplicate doar în măsura suficientă şi necesară pentru realizarea
obligaţiei ce rezultă din documentul executoriu şi achitarea cheltuielilor de executare.
Majoritatea măsurilor de executare silită indicate la art. 74 Cod de executare – lit.a) - e) – se referă la urmărirea patrimoniului
debitorului. Potrivit art.284 CC, !!! patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani),
privite ca o sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele, aparţinînd unor persoane fizice şi juridice determinate. Toate bunurile
persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a patrimoniului ei.
Potrivit art.88 Cod de executare, !!! poate fi urmărit orice bun corporal ori universalitate de bunuri ale debitorului, care se află în
circuit civil, indiferent de faptul la cine se află în posesiune, precum şi orice drept patrimonial sau creanţă bănească, cu excepţia celor
care nu sînt pasibi e de urmărire silită. !!! Bunurile supuse unui circuit civil limitat pot fi urmărite numai în condiţiile prevăzute de lege.
Din această normă se desprind cîteva momente semnificative:
 31
 pot fi supuse urmăririi doar bunurile aflate în circuitul civil – bunurile prohibite unei libere vînzări-cumpărări nu pot fi obiect de
urmărire silită (de ex., substanţele stupefiante depistate la debitor);
 bunurile al căror circuit civil este limitat (cum ar fi armele de foc) pot fi urmărite, dar cu respectarea condiţiilor impuse de lege;
 legea exclude sau limitează, din raţiuni umanist-sociale, posibilitatea urmăririi anumitor bunuri, chiar dacă acestea sînt bunuri din
circuitul civil – dispoziţii în acest sens se conţin la art.89 Cod de executare.
Urmărirea silită a bunurilor debitorului constă în sechestrarea, ridicarea şi vînzarea acestora. Doar în prezenţa acestor activităţi
are loc urmărirea silită a bunurilor – moment definitoriu pentru a deosebi asigurarea unei executări silite (etapă la care se aplică anumite
interdicţii, restricţionîndu-se unele drepturi ale debitorului, fără a fi efectiv adusă atingere patrimoniului său) de executarea nemijlocită
(care presupune implicare directă în patrimoniu, prin sechestrarea bunurilor (şi lipsirea de dreptul de a se folosi de acestea – art.122 Cod
de executare), ridicarea şi vînzarea lor).
!!! Legiuitorul prevede că bunurile pasibile urmăririi silite vor fi urmărite în ordinea stabilită de comun acord de către părţile
procedurii de executare, ţinîndu-se cont de prioritatea intereselor creditorului. !!! Dacă debitorul nu va indica consecutivitatea în care
solicită а-i fi urmărite bunurile sau creditorul nu o va accepta, ordinea urmăririi bunurilor va fi stabilită de către creditor, în comun cu
executorul judecătoresc, ţinînd cont de reglementările art.90 Cod de executare – care au drept scop asigurarea unui echilibru între
drepturile şi interesele părţilor procedurii de executare. Potrivit acestei norme, !!! în primul rînd vor fi urmărite bunurile personale ale
debitorului libere de gaj sau de ipotecă şi mijloacele băneşti. Legiuitorul plasează în capul liste ide bunuri urmăribile anume aceste
bunuri, pentru a asigura respectarea drepturilor coproprietarilor debitorului şi a creditorilor săi garantaţi.
!!! În al doilea rînd, vor fi urmărite bunurile debitorului care se află în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, libere de
gaj sau de ipotecă, iar în al treilea rînd, vor fi urmărite bunurile gajate sau ipotecate – legiuitorul asigură că urmărirea bunurilor grevate
de garanţii reale va fi efectuată doar în lipsa altor bunuri negrevate. În ultimul rînd, va fi urmărit bunul imobil în care domiciliază
debitorul.
Aspectele specifice unor măsuri de executare silită, cum ar fi:
1) Urmărirea mijloacelor băneşti în numerar ale debitorului – se efectuează prin sechestrarea şi ridicarea lor. La ridicarea
mijloacelor băneşti în numerar de la persoana juridică participă casierul (gestionarul) sau un angajat suplinitor, care este obligat să
prezinte documentele necesare şi să asigure acces liber la seiful casei debitorului, în încăperea izolată a casei, precum şi în rețeaua lui
comercială. !!! Deschiderea, fără consimţămîntul reprezentantului debitorului sau în lipsa acestuia, a locurilor şi a localurilor în care se
păstrează numerarul se efectuează în prezenţa a doi martori asistenţi. !!! Pînă la sosirea acestora, executorul judecătoresc sigilează
locurile şi localurile. !!! Faptul ridicării numerarului şi al deschiderii locurilor şi a localurilor fără consimţămîntul reprezentantului
debitorului se consemnează într-un proces-verbal, care se semnează de cei prezenţi. Procesul-verbal se întocmeşte în două exemplare.
Exemplarul al doilea se remite debitorului sau reprezentantului acestuia contra semnătură pe primul exemplar ori se expediază
recomandat debitorului în aceeaşi zi sau în următoarea zi lucrătoare. Mijloacele băneşti ridicate se depun pe contul curent special al
executorului judecătoresc în decursul a 24 de ore.
2) Urmărirea mijloacelor băneşti de pe conturi – executorul judecătoresc este în drept să urmărească mijloacele băneşti aflate sau
parvenite ulterior în instituţiile financiare pe conturile debitorului ori să aplice sechestru pe mijloacele băneşti care vor fi transferate în
viitor. !!! Această prevedere nu se aplică conturilor bancare deschise conform acordurilor de împrumut încheiate între RM şi donatorii
externi. !!! Valuta străină se transferă pe contul în valută străină al executorului judecătoresc, iar în cazul în care valoarea creanţei este
stabilită în monedă naţională, se vinde băncii comerciale în care executorul judecătoresc are deschis contul la cursul valutar stabilit de
bancă, cu înregistrarea echivalentului în monedă naţională în contul curent special al executorului judecătoresc.
Ordinul incaso, emis de executorul judecătoresc, se execută de instituția financiară în ziua primirii. În toate cazurile, în care
mijloacele bănești de pe contul debitorului sînt urmărite ori sechestrate de executorul judecătoresc şi de alte organe abilitate prin lege
(organele fiscale, CNS etc.), iar mijloacele băneşti disponibile în cont nu sînt suficiente, instituția financiară va restitui documentul emis
de executorul judecătoresc şi îl va informa despre existenţa unor alte sechestre şi despre organul care le-a aplicat. În acest caz, executorul
judecătoresc va propune, în cel mult 3 zile, organelor respective să se alăture urmăririi în termen de 10 zile. !!! După ce toate organele
informate au comunicat că se alătură urmăririi, dar nu mai tîrziu de expirarea termenului stabilit pentru alăturare, executorul judecătoresc
emite ordinele incaso respective potrivit sumelor indicate în documentele executorii a căror alăturare la executare a fost solicitată, iar
după executarea ordinului incaso, va distribui sumele în condiţiile codului. !!! Dacă alăturarea la urmărire nu are loc, executorul
judecătoresc emite un ordin incaso privind încasarea sumei indicate în documentul executoriu aflat în procedura sa, executarea lui fiind
obligatorie pentru instituţia financiară, indiferent de existenţa unor alte grevări la contul debitorului.
!!! În cazul cînd mijloacele băneşti ale debitorului sînt urmărite de mai mulţi executori judecătoreşti, iar ele nu sînt suficiente pentru
executarea tuturor documentelor executorii, urmărirea o va face executorul judecătoresc care are în procedură mai multe documente
executorii în privinţa acelui debitor, iar în cazul cînd numărul documentelor executorii este egal, urmărirea se va face de executorul care
execută creanţa mai mare, fiind somat de ceilalţi executori judecătoreşti, în termen de 10 zile, despre existenţa şi mărimea creanţei.
!!! Cererile privind alăturarea la urmărire sau somaţiile depuse după expirarea termenului de 10 zile nu se iau în calcul la emiterea
ordinelor incaso şi la distribuirea sumelor.
!!! Suspendarea operaţiunilor din contul debitorului şi aplicarea sechestrului pe acesta de către alte organe nu împiedică executarea
ordinului incaso emis de executorul judecătoresc.
3) Urmărirea valorilor mobiliare – se face prin ridicarea lor de la debitor sau prin aplicarea sechestrului. În cazul ridicării sau
sechestrării valorilor mobiliare, executorul judecătoresc remite o copie de pe procesul-verbal registratorului independent sau persoanei
care ţine evidenţa valorilor mobiliare. !!! Persoanele menţionate vor consemna neîntîrziat în registrul respectiv sechestrarea valorilor
mobiliare. După aplicarea sechestrului, exercitarea oricăror drepturi ce rezultă din deținerea valorilor mobiliare nu se admite fără acordul
executorului judecătoresc. !!! Valorile mobiliare se expun de către executorul judecătoresc spre vînzare în modul stabilit de legislaţia cu
privire la piaţa valorilor mobiliare. !!! Dacă valorile mobiliare nu sînt vîndute în termen de 3 luni de la plasarea lor spre vînzare,
executorul judecătoresc dispune reevaluarea lor prin aplicarea unei alte metode de evaluare care să permită reducerea prețului. !!! În
cazul în care aceste valori nu sînt vîndute în termen de 3 luni după reevaluare, executorul judecătoresc înaintează instanţei de judecată un
demers privind explicarea modului de executare a hotărîrii sau, după caz, transmiterea acestora către creditor în contul achitării datoriei.
4) Urmărirea bunurilor imobile şi a celor mobile – urmărirea unui bun imobil include prin natura sa şi urmărirea bunurilor accesorii
şi a obiectelor care servesc la exploatarea acestuia sau care sînt legate solid de pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial,
este încorporat în acest bun. !!! Despre sechestrarea bunului imobil executorul judecătoresc informează organul cadastral teritorial, iar
dacă bunul este ipotecat, informează şi creditorul ipotecar.
Bunurile mobile nesupuse înregistrării de stat, aflate în posesiunea debitorului se prezumă a fi proprietatea acestuia pînă la proba
contrară.
5) Urmărirea bunurilor proprietate comună – urmărirea unei cote-părţi din bunurile proprietate comună pe cote-părţi şi în
devălmăşie, inclusiv a celor indivizibile, se efectuează conform regulilor stabilite la art.353 din CC. În cazul bunurilor comune
determinate generic, poate fi urmărită cota-parte de bunuri egală cu cota-parte a debitorului. !!! La data întocmirii procesului-verbal de
sechestrare sau la data primirii lui, debitorul este obligat să informeze executorul judecătoresc despre bunurile care sînt proprietate
 32
comună pe cote-părţi sau în devălmășie. !!! În caz contrar, debitorul este lipsit de dreptul de a contesta procesul-verbal invocînd această
circumstanţă, iar prejudiciile rezultate din urmărirea bunului îi sînt opozabile.
6) Urmărirea fructelor şi administrarea forţată a bunurilor – pot fi urmărite fructele şi orice venituri ale unui bun al proprietarului
sau al uzufructuarului debitor.
!!! La cererea creditorului urmăritor, executorul judecătoresc este în drept să dispună instituirea administrării silite asupra bunurilor
debitorului. În acest caz, veniturile obţinute în urma administrării bunului vor fi virate la contul executorului judecătoresc şi utilizate
pentru stingerea datoriei stabilite prin documentul executoriu. !!! Cheltuielile de administrare silită a bunului se vor achita prioritar din
veniturile rezultate din administrare. !!! În cazul în care pe durata a 3 luni consecutive cheltuielile de administrare silită depăşesc
veniturile, administrarea va înceta.
7) Urmărirea cotelor-părţi din capitalul social – executorul judecătoresc poate urmări cota-parte a debitorului din capitalul social: al
societății în nume colectiv; al societăţii cu răspundere limitată; al cooperativei (valoarea participaţiunii sau bunurile corespunzătoare
participaţiunii sale din patrimoniu).
8) Urmărirea bunurilor debitorului care se află la alte persoane – bunurile debitorului care se află la alte persoane în baza unor
contracte de împrumut, de arendă, de închiriere, de păstrare etc. se includ, în baza documentelor de care dispune debitorul referitor la
aceste bunuri, în lista bunurilor sechestrate. !!! După semnarea actului de sechestru, persoanei la care se află bunurile i se remite o
somaţie despre sechestrarea bunurilor debitorului, despre obligaţia ei de a asigura integritatea lor şi despre interdicția de a le transmite
debitorului sau unor terţi fără acordul executorului judecătoresc. !!! Bunurile se examinează, după caz, la locul aflării lor. !!! Dacă,
ulterior, se descoperă că bunurile debitorului se află la o altă persoană şi că ele nu au fost sechestrate anterior, acestei persoane i se remite
o somație despre sechestrarea bunurilor debitorului, despre faptul că îi revine obligaţia de a asigur