Sunteți pe pagina 1din 4

Generalitati si noutiuni privind regulamentul jocului de fotbal

Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite din 11 jucători
fiecare. La începutul secolului al XXI-lea era jucat de peste 250 de milioane de jucători în peste 200
de țări, ceea ce îl face cel mai popular sport din lume.

Legile jocului au fost formate în Anglia de The Football Association în 1863, unde a primit
denumirea de association football, pentru a nu se confunda cu numele altor forme de fotbal
existente în acele timpuri, printre care fotbalul american sau fotbalul australian. În aceste zone este
cunoscut și sub numele de soccer, termen originar din Anglia, apărut în anii 1880 ca o
abreviere Oxford "-er" a cuvântului „asociație”.

Fotbalul se joacă după un set de reguli, cunoscute sub numele de Legile Jocului. Acestea sunt
dezvoltate în continuare:
Două echipe de câte 11 jucători fiecare încearcă să lovească o minge rotundă (mingea de
fotbal), cu scopul de a o introduce în poarta adversă. Echipa care înscrie mai multe goluri până la
finalul jocului este declarată câștigătoare; dacă ambele echipe au marcat același număr de goluri,
meciul este considerat egal. Una dintre primele reguli este interzicerea atingerii intenționate a mingii
cu mâna în timpul jocului (excepție fac portarii). Singura dată când jucătorul se poate folosi de mâini
este atunci când aruncă de la margine (execută un aut). În rest, jucătorii se pot folosi de orice parte a
corpului pentru a direcționa mingea.
Jucătorii se pot apropia de poarta adversă astfel: prin dribling (alergarea cu mingea la picior);
prin pasarea mingii între coechipieri și prin șutarea acesteia spre poartă. Jucătorii adverși pot
recupera mingea prin interceptarea unei pase sau prin deposedarea adversarului. Contactul fizic este
limitat.
Jocul se oprește doar în momentul în care mingea părăsește cu întreaga circumferință o linie
ce marchează terenul (fie pe pământ, fie în aer) sau când arbitrul fluieră. Jocul se reia prin diferite
metode, analizate în continuare.
De obicei, într-un meci disputat la un nivel profesionist se înscriu puține goluri. De exemplu,
în prima divizie engleză (Premier League), în sezonul 2005–2006, s-au marcat, în medie, 2,48 de
goluri pe meci. În plus, 88% din jocuri s-au încheiat cu mai puțin de 4 goluri marcate. Dar, doar 8%
dintre partidele disputate s-au terminat fără gol marcat.
În perioada 2003-2004, scorul cel mai des întâlnit în cele mai importante ligi din Europa a fost
de 1-1 (12,4% din toate meciurile disputate).

Tactici
Legile jocului nu impun o altă poziție ocupată în teren de vreun jucător, în afara celei de
portar. De-a lungul timpului au apărut o serie de poziții specifice. Acestea sunt:

 fundaș - jucător specializat în prevenirea încercărilor de a marca ale adversarilor;


 mijlocașul - jucător care organizează jocul ofensiv al echipei și oferă pase decisive atacanților;
totodată el ajută apărătorii, încercând să oprească atacurile adverse încă de la început;
 atacantul - jucător al cărui principal rol este acela de a marca goluri.
Aceste poziții sunt împărțite la rândul lor, după timpul petrecut de un jucător într-o anumită
parte a terenului de joc. De exemplu, există fundași centrali sau mijlocași stânga.
Aceste poziții nu sunt restricționate de reguli, iar fotbaliștii sunt liberi să-și schimbe pozițiile
în timpul jocului. Acest lucru se aplică și portarilor, care, deși în marea majoritate a timpului se află în
preajma propriei porți, pot participa oricând la jocul ofensiv al echipei. Cele mai întâlnite cazuri sunt
la loviturile libere sau la cornere.
Dispunerea jucătorilor pe teren se numește așezare tactică. Exemple de așezări tactice: 4-4-2
(4 fundași, 4 mijlocași, 2 atacanți); 4-5-1, 4-3-3
Stabilirea așezării tehnico-tactice a echipei intră în subordinea antrenorului.
Regulile jocului au fost conturate la mijlocul secolului al XIX-lea pentru a standardiza regulile
unei mari varietăți de jocuri asemănătoare, jucate în școlile din Marea Britanie. Regulile Cambridge,
asemănătoare cu cele de astăzi, au fost create la Colegiul Trinity din Cambridge, în 1848, la o întâlnire
a reprezentanților mai multor colegii: Colegiul Eton, Școala Harrow, Școala de Rugby, Colegiul
Winchester și Școala Shrewsbury. Dar, ele erau departe de a fi niște reguli universale. În anii 1850, s-
au format multe cluburi, independente de școli sau universități, care jucau diferite forme de fotbal.
Multe foloseau propriile lor reguli, cel mai bun exemplu fiind clubul Sheffield F.C. (format din foști
elevi ai Scoala Harrow). Acesta a luat ființă în 1857, iar regulile create de ei au dus la formarea
Federației de Fotbal Sheffield & Hallamshire, în 1867. În 1862, John Charles Thring de la Școala
Uppingham a creat un alt set de reguli des folosit.

Legile principale ale jocului sunt în număr de 17. Aceleași legi se aplică la toate nivelurile
fotbalistice, chiar dacă prefața regulamentului permite federațiilor naționale să modifice anumite
pasaje pentru diverse categorii (juniori, seniori, femei, etc.) Pe lângă cele 17 legi, numeroase alte
decizii și directive IFAB contribuie la reglementarea jocului de fotbal. Legile pot fi găsite pe site-ul
oficial al FIFA.

Jucători și echipament

Fiecare echipă este alcătuită din maximum 11 jucători (excluzând rezervele), dintre care unul
trebuie să fie portarul. Regulile spun că minimul de jucători acceptat într-o echipă este de 7. Există o
varietate de poziții în care jucătorii sunt amplasați de către un antrenor/manager, acestea nefiind
prevăzute în regulamentul fotbalistic.
Fiecare echipă trebuie să desemneze un portar. Acesta este singurul căruia i se permite să
atingă mingea cu mâinile. Totuși, nici el nu are voie să facă acest lucru în afara suprafeței de
pedeapsă (careul de 16 metri) din fața porții sale.
Echipamentul de bază al jucătorilor este format dintr-un tricou, pantaloni, ciorapi (jambiere)
și apărătoare. Jucătorilor le este interzis să poarte altceva ce ar putea fi periculos pentru ei sau
pentru alt jucător (inclusiv bijuterii sau ceasuri).
Un anumit număr de jucatori pot fi schimbați în timpul unui joc. Numărul maxim de înlocuiri,
în meciurile internaționale și la nivel de ligi naționale, este de 3. La alte niveluri acest număr poate
varia. Motivele cele mai întâlnite ce cauzează o schimbare sunt accidentările, oboseala, schimbările
tactice sau tragerile de timp pe final de joc. La nivelul seniorilor, un jucător înlocuit nu poate reintra
în joc.

Oficiali
Un joc este condus de un arbitru. Acesta deține "întreaga autoritate de a pune în aplicare
Legile Jocului, în concordanță cu meciul la care a fost delegat" (Legea 5), iar deciziile sale sunt finale și
indiscutabile. Arbitrul este ajutat de 2 arbitri asistenți (popular denumiți tușieri). În jocurile disputate
la cel mai înalt nivel există și un al patrulea oficial. Acesta îl poate înlocui pe arbitru în cazul în care
acesta se află în imposibilitatea de a mai conduce meciul.

Terenul de joc
Lungimea terenului de joc, în cadrul meciurilor oficiale trebuie să fie cuprinsă între 100–110
m, iar lățimea, între 64-75m.
În lungime, marginile terenului sunt delimitate de liniile de margine, în timp ce în lățime
(unde se află porțile), acestea sunt reprezentate de liniile de poartă. Pe fiecare linie de poartă, la cele
2 capete ale terenului, se găsește câte o poartă. Lățimea acesteia trebuie să măsoare 7,32 m și
înălțimea, 2,44 m. În spatele porții se fixează plasa porții, deși aceasta nu este obligatorie prin
regulament.
În fața fiecărei porți se află o suprafață a terenului, denumită suprafața de
pedeapsă (popular, "careul de 16m" sau "careul"). Această suprafață este formată din: linia de
poartă; 2 linii, ce pornesc de pe linia de poartă (la 16,5 m distanță de bara porții) și înaintează 16,5 m
în interiorul terenului; linia care unește cele 2 linii anterior explicate. Această suprafață îndeplinește
mai multe funcții. Cea mai importantă este aceea de a delimita locul până la care portarul poate juca
mingea cu mâna. De asemenea, un eventual fault al unui apărător asupra unui atacant advers în
această suprafață se va penaliza, de obicei, cu o lovitură liberă directă, cunoscută sub numele de
lovitură de pedeapsă (penalty), care se execută de către un jucător de la punctul aflat la 11 metri de
poartă.
Terenul de joc are și alte delimitări, abordate în articolul special dedicat acestuia.

Timpul
Timpul normal de joc
Un meci obișnuit de fotbal este alcătuit din 2 perioade de timp (reprize) de câte 45 de minute
fiecare. Pauza dintre ele este, de obicei, de 15 minute.
Prelungirile
Arbitrul este cel care cronometrează meciul. El trebuie să aproximeze cât timp se pierde cu
schimbările, cu asistența medicală oferită jucătorilor accidentați, cu avertizarea și eliminarea
jucătorilor, cu tragerile de timp, etc. Când există astfel de evenimente, arbitrul hotărăște prelungirea
reprizei;[21] durata cu care se prelungește rămâne la atitudinea arbitrului și doar el stabilește când
fluieră încheierea reprizei. Nu există alți oficiali care să cronometreze meciul, deși arbitrii asistenți
pot purta ceasuri, iar la nevoie îl pot ajuta pe "central". În meciurile la care există și arbitru de
rezervă, acesta este înștiințat de arbitru cu câte minute se va prelungi meciul, iar el indică jucătorilor
și spectatorilor numărul de minute, ridicând o tabelă pe care stă scris acest număr.
Reprizele de prelungiri și loviturile de departajare
În unele competiții, dacă meciul se încheie la egalitate, se joacă încă 2 reprize de prelungiri,
de câte 15 minute fiecare. Dacă și după terminarea acestora scorul rămâne egal, se execută lovituri
de departajare (lovituri de la 11m) pentru a se stabili echipa învingătoare. Golurile înscrise din aceste
penalty-uri nu se iau în considerare la rezultatul final.
În competițiile în care se joacă două manșe (fiecare tur presupune ca echipele să joace 2
meciuri între ele) se poate utiliza așa-numita regulă a golului marcat în deplasare, în cazul în care
echipele se află la egalitate pe totalul celor două manșe. În cazul în care echipele sunt egale și la
numărul de goluri marcate în deplasare, există 2 variante: ori se trece la executarea loviturilor de
departajare, ori meciurile se consideră încheiate la egalitate și se dispută un nou meci (rejucare).
Golul de aur și golul de argint
La sfârșitul anilor '90, IFAB a experimentat diferite metode de a evita stabilirea echipei
învingătoare prin executarea loviturilor de departajare. Acest mod de a pierde un meci este foarte
neplăcut pentru orice club.
Metodele au constat în încheierea jocului în prelungiri, mai devreme de cele 30 de minute
obișnuite. Fie când se marchează primul gol (gol de aur), fie la sfârșitul primei reprize de prelungiri, în
cazul în care una dintre echipe are în acel moment avantaj pe tabela de scor (gol de argint). Aceste
experimente au fost retrase destul de repede.
Golul de aur a fost folosit la Campionatul Mondial din 2002 (Coreea de Sud-Japonia), iar golul
de argint la Campionatul European din 2004 (Portugalia).

Faultul și comportamentul nesportiv


Faultul se produce în momentul în care un jucător comite o faptă nesportivă citată de
Regulamentul de fotbal, în timp ce mingea se află în joc. Ele se regăsesc în Legea 12. Faptele mai
grave, cum sunt hențul (jucarea mingii cu mâna), tragerea unui adversar, împingerea unui adversar
etc., se pedepsesc cu lovitură liberă directă sau lovitură de la 11 metri (dacă "infracțiunea" se
produce în careul de 16 metri). Celelalte se pedepsesc cu lovitură liberă indirectă.
Comportamentul nesportiv poate apărea oricând, atât la jucătorii aflați pe gazon, cât și la
rezerve. Faptele ce conduc la un astfel de comportament sunt considerate a fi împotriva spiritului
jocului și se pedepsesc cu cartonaș galben sau cu cartonaș roșu (eliminare).
În ultimul timp, în fotbalul profesionist a apărut o nouă problemă: simularea. Aceasta constă
în căderea unui jucător cu scopul de a obține o lovitură liberă (eventual un penalty), chiar dacă nu a
existat în prealabil contact între el și jucătorul advers (presupus că l-ar fi faultat). Fiind un gest greu
de sesizat de arbitrii, simularea este acum considerată "gest nesportiv" și este sancționată cu
cartonaș galben.

Avantajul
Avantajul presupune ca arbitrul să permită continuarea jocului (să nu-l oprească) chiar dacă
la un moment dat se produce o "infracțiune" împotriva unei echipe. Acest lucru se întâmplă doar
dacă acea echipă poate beneficia de nesancționarea greșelii adversarului. Dacă nu se profită de
avantajul lăsat, arbitrul poate reveni asupra deciziei și poate întoarce faza la momentul inițial,
acordând lovitură liberă. Timpul scurs între acordarea avantajului și revenirea la faza premergătoare
nu poate depăși 4-5 secunde.
Chiar dacă se utilizează această clauză a avantajului, la prima întrerupere a jocului, arbitrul
poate sancționa (dacă este necesar) jucătorul ce a comis faultul (gestul nesportiv).

Ofsaidul
Legea ofsaidului limitează posibilitatea atacanților de a se poziționa atât în fața mingii (mai
aproape de linia porții), cât și în fața penultimului jucător advers. Adesea se spune că această regulă
a fost creată pentru a evita ca jucătorii să aștepte mingea într-un singur loc, cât mai aproape de
poarta adversă. Dar, în realitate, legea este similară celei din rugby. Detaliile și aplicarea acestei legi
sunt complexe și de multe ori ea naște controverse.