Protectia Consumatorului Curs Integral 211007 104419

PROTECŢIA CONSUMATORULUI 01/10/2018
Protecţia consumatorului
opţional-anul IV
Gheorghe Piperea
2018-2019
GHEORGHE PIPEREA 1
Plan
Introducere
Unitatea de învățare 1. Introducere în legislația consumatorilor
Legislație și noțiuni relevante
Unitatea de învățare 2. Obligația de informare, avertizare și consiliere (partea 1)
Informarea completa, corectă și precisă a consumatorilor
Unitatea de învățare 3. Obligația de informare, avertizare și consiliere (partea a
II-a)
Obligația de avertizare asupra riscului- considerente generale
Obligația de avertizare asupra riscului tehnic
Unitatea de învățare 4. Obligația de informare, avertizare și consiliere (partea a
III-a)
Obligația de avertizare asupra riscului economic
Obligația de consiliere a consumatorului
Sancțiunile încălcării dreptului la informare
Unitatea de învățare 5. Practicile incorecte ale comercianților (partea I)
Conceptul normativ de practici comerciale oneste
Practici comerciale incorecte
Unitatea de învățare 6. Practicile incorecte ale comercianților (partea a II-a)
Acțiunile în încetare
Răspunderea civilă pentru practicile comerciale incorecte
Unitatea de învățare 7. Răspunderea pentru produse (partea I)
Scopul și domeniul răspunderii pentru produse
Condițiile răspunderii civile pentru produse
Unitatea de învățare 8. Răspunderea pentru produse (partea a II-a)
Dreptul la acțiunea pentru repararea pagubelor
Răspunderea contravențională
GHEORGHE PIPEREA 2
Unitatea de învățare 9. Clauzele abuzive in contractele comerciale (partea I)

Conotația clauzelor abuzive
Prezumțiile specifice domeniului clauzelor abuzive din contractele comercianților cu
consumatorii
Unitatea de învățare 10. Clauzele abuzive in contractele comerciale (partea a II-
a)
Excepțiile de la analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale
Sancționarea, combaterea și prevenția clauzelor abuzive
Unitatea de învățare 11. Clauzele abuzive in contractele comerciale (partea a III-
a)
Executarea silită a contractelor cu clauze abuzive
Clauze abuzive în contractele bancare
Clauze abuzive în relațiile dintre profesioniști
Unitatea de învățare 12. Procesele colective, medierea și mijloacele de disuasiune
în domeniul protecției consumatorilor
Necesitatea complinirii acțiunilor individuale ale consumatorului pentru protecția
drepturilor și intereselor lor economice
Alianțele procesuale și procesele colective ale consumatorilor în dreptul nostru
Negocierea și medierea
GHEORGHE PIPEREA 3
Introducere
Disciplina ”Protecția consumatorului” are ca scop principal familiarizarea viitorilor

juriști cu mecanismele instituite de legislația privind protecția consumatorului, fiind
abordate principalele coordonate ale acestora, respectiv: actele normative ce alcătuiesc
legislația privind protecția consumatorilor, drepturile instituite în favoarea
consumatorilor și mecanismele prin care acestea pot fi valorificate, rolul diferitelor
autorități în domeniu, bogata jurisprudența a Curții de Justiție a Uniunii Europene în
această materie, propuneri de lege ferenda în vederea eficientizării legislației
Obiectivele generale ale cursului sunt:

- să cunoască terminlogia specifică domeniului protecției consumatorilor
- să poată opera cu terminologia specifică domeniului protecției consumatorilor
- să cunoască specificul raporturilor juridice dintre profesioniști și consumatori
- să se deprindă cu aplicarea mecanismelor de interpretare a normelor juridice în
materia normelor de protecție a consumatorilor
Din punct de vedere metodologic, cursul este structurat în douăsprezece unităţi de

învăţare, care îşi propun să prezinte şi să explice elementele şi conceptele specifice
dreptului protecției consumatorilor. În cuprinsul cursului se realizează și referințe
bibliografice ce pot fi utilizate pentru aprofundarea cunoştinţelor prezentate în cadrul
unităţilor de învăţare ale acestuia. De asemenea, fiecare unitate de învățare prezintă
teste de autoevaluare.
Evaluarea la disciplina ”Protecția consumatorului” este realizată prin intermediul

examenului. Coordonatele acestuia sunt anunțate la începutul semestrului în care este
integrat modulul.
GHEORGHE PIPEREA 4
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1
Introducere în legislaţia consumatorilor
CUPRINS
Obiectivele unității de învățare 1
1. Trăsăturile normelor de protecţie a consumatorilor

2. Sediul materiei
3. Noţiunile de consumator şi profesionist
4. Principalele drepturi ale acestora, sancţiuni şi autorităţi competente
Teste de autoevaluare
GHEORGHE PIPEREA 5
După studiul acestei unități de învățare veți cunoaște:
1. Faptul că normele de protecţie a consumatorilor sunt de ordine publică

2. Care este specificul raporturilor juridice dintre profesionişti şi consumatori
3. Care sunt actele normative ce instituie drepturi în favoarea consumatorilor
4. Care sunt semnificaţiile noţiunilor de consumator, respectiv de profesionist
5. Care sunt principalele drepturi ale consumatorului şi sancţiunile ce intervin pentru
nerespecarea acestora
6. Care sunt autorităţile competente să intervină în scopul protecţiei consumatorilor
GHEORGHE PIPEREA 6
Caracterul de ordine publică al normelor de protecţie a consumatorului
1. Legislația protecției consumatorilor are ca finalitate principală prevenția și combaterea abuzului

de putere economică a comercianților.
Acolo unde există putere, există și tentația abuzului de putere. În consecință, comerciantul care
deține puterea economică poate fi tentat și de beneficiile imediate facile ale abuzului de putere
economică. Nu orice comerciant care deține puterea economică este și abuziv. Dar, pentru că există
mobilul, motivația abuzului de putere economică, adică profitul supra-dimensionat, rapid și facil
(easy money), indiferent de efectele asupra consumatorilor, faptul economic onest, sănătos, al vânzării
comerciale1, concurența, promovarea și reclama comerciala, precum și standardizarea contractuală,
pot să degenereze în abuz de putere economică. Nedescoperit și oprit la timp, abuzul de putere
economică are potențialul de a se repeta, făcând ca efectele sale negative asupra consumatorului să
se agraveze și să se amplifice. Ilegitim în sine, fiind sancționat atât de legislația protecției
consumatorilor, cât și de legislația concurenței, odată „inserat” în circuitul economic, abuzul de putere
economică poate deveni rapid un risc de instabilitate economică, întrucât poate fi imitat și repetat, la
scală sectorială și chiar sistemică, și de alți comercianți care vor să profite ilegitim, rapid și facil, de
excesul de obligații și restricții impuse consumatorilor, exercitându-și abuziv propria putere
economică. Din cauza acestor fapte ilegitime, în mod primordial și direct pierd consumatorii (uneori,
până la ruină). Dar abuzul de putere economică exercitat asupra consumatorilor poate denatura libera
concurență, întrucât majoritatea comercianților nu au comportamente abuzive și, deci, câștigurile lor
nu sunt supradimensionate, rapide și facile. Abuzul de putere economică, alături de rentele și
redevențele rezultate din monopolul exploatării unor resurse sau domenii de activitate ori al unor
drepturi de proprietate intelectuală, reprezintă principalele mecanisme ale concentrării puterii
economice, a resurselor materiale și de capital și a controlului, concentrare care potențează abuzuri
de putere economică și mai mari, ca într-un auto-generat cerc vicios, destructiv pentru fundamentele
economiei de piață și ale democrației. Paradoxal este că, prin efectul de propagare incrementală2 a
unei cauze mici care determină efecte enorme, din aceste fapte ilegitime pot ajunge să piardă chiar și
autorii lor, întrucât, dacă un consumator insolvabil înseamnă un debitor care nu își poate achita
datoria, mai mulți consumatori insolvabili înseamnă, regresiv, mai puține șanse de realizare a totalului
creanțelor comerciantului, profitul ultradimensionat, rapid și facil de la momentul culegerii fructului
oprit al abuzului de putere economică fiind înlocuit treptat cu pierderile. Procentele semnificative de
contracte din portofoliul comerciantului, aflat în stare patologică pe motiv de insolvabilitate a
debitorilor, pot determina insolvabilitatea comerciantului care abuzează de propria putere economică
și, în final, întregul sector economic în care activează comerciantul va putea fi infectat cu insolvența
cauzată de lăcomia și de iresponsabilitatea de a abuza de puterea sa economică temporară.
De aceea, legea și sistemul judiciar creează mecanisme de prevenție și de combatere a abuzului de

putere economică și de protecție a consumatorului față de astfel de fapte sau de riscuri, mecanisme
care sunt menite a proteja și jocul onest al competiției comerciale și, indirect, a-l feri pe comerciant
de riscurile propriilor abuzuri.
Având în vedere toate interesele implicate, este evident că o astfel de legislație este de ordine
publică. Protecția specială recunoscută interesului colectivității de directivele în domeniu face parte
1
Pe frontispiciul Școlii Superioare Comerciale „Nicolae Kretzulescu” din București stă scris: „Comerciul stimulează
producțiunea”.
2
În teoria haosului, această creștere logaritmică a efectelor unor cauze mici, întâmplătoare, este denumită the ripple
effect, denumirea fiind o comparație cu undele concentrice, din ce în ce mai largi, pe care le creează pe luciul apei o piatră
aruncată la întâmplare.
GHEORGHE PIPEREA 7
din ordinea publică economică, depășind interesele specifice ale unor părți3. De altfel, și în doctrină
este deplin acceptat, în prezent, că legislația protecției consumatorului face parte din ordinea publică
economică de protecție4, concept care constă în reglementările imperative care limitează libertatea de
voință în contractele în care există o inegalitate economică marcantă între profesioniști și simpli
particulari, pentru a-l apăra pe contractantul mai slab împotriva celui mai puternic din punct de vedere
economic.
Prin lipsirea de efecte a clauzelor abuzive, prin interzicerea practicilor înșelătoare și prin prohibiția
comercializării produselor sau a serviciilor cu defecte, legea tinde la suprimarea sau atenuarea
exceselor libertății de voință contractuală a profesionistului și, mai ales, a consecințelor acestor
excese, care se traduc, de regulă, în raporturi juridice dez-echilibrate, în defavoarea sau ruina
consumatorului. Teoretic, întrucât aceste norme sunt de ordine publică, (re)echilibrarea contractului
are loc ope legis, direct în baza legii, fără a fi necesar apelul la autoritățile administrative sau la
instanțe (care sunt chemate să intervină doar in extremis, în caz de refuz al comerciantului de
conformare).
Specificul raporturilor juridice dintre profesionişti şi consumatori
2. Raporturile juridice dintre comercianți și consumatori nu sunt raporturi juridice egalitare și, în
foarte mare măsură, nu sunt nici congruente cu principiul autonomiei de voință, ci sunt raporturi
juridice de putere.
Indiferent de natura acestor raporturi juridice, fie că sunt contractuale sau extra-contractuale,
consumatorul se găsește într-o situație de cvadruplă inferioritate față de comerciant: (i) economică,
forța financiară, capacitatea logistică și volumul resurselor, inclusiv cele de personal, pe care
comerciantul le poate antrena în „jocul” economic fiind disproporționat de mari față de cele de care
poate dispune un consumator, ceea ce îi permite comerciantului să își pre-constituie și să își impună
condițiile și clauzele contractuale, (ii) juridică, în cvasi-totalitatea cazurilor consumatorul găsindu-se
în imposibilitate de a negocia cu comerciantul și, de cele mai multe ori, fiind nevoit să adere fără
rezerve la propunerile ce îi sunt făcute de comerciant; (iii) tehnică, întrucât comercianții cunosc
specificațiile tehnice, calitățile sau defectele uzuale sau predictibile ale produselor sau ale serviciilor
pe care le comercializează, în timp ce consumatorii, de regulă, le ignoră, le minimalizează sau le
cunosc parțial, de unde rezultă o asimetrie a informațiilor; (iv) de rezerve de timp, întrucât
consumatorul are o necesitate punctuală și imediată de consum, în timp ce comerciantul se
aprovizionează, produce și vinde continuu, având planuri și expectații de profit. Comerciantul este
permanent potențat de această inegalitate funciară (care, de altfel, determină și asimetria
informațională în relațiile dintre comercianți și consumatori), el este partea tare a contractului, parte
care nu are nevoie de protecție, întrucât și-o poate asigura prin mijloace contractuale și prin
exploatarea facilităților legale. Consumatorul, în schimb, este partea slabă a contractului, partea care
are nevoie de protecție legală pentru a nu deveni victima abuzului de putere economică a
comerciantului sau captivul unor acte juridice opace sau încheiate în baza unor malversațiuni sau
3
A se vedea considerentele hotărârii pronunțate de CJUE în cauza Salvat Editores S A c. Jose M. Sanchez Alcon
Prades, C-241/98.
4
Pentru noțiunea doctrinară de ordine publică economică de protecție, a se vedea Al. Bénabent, Droit civil. Les
obligations, Montchrestien, Paris, 2001, p. 112; Chr. Larroumet, Les obligations. Le contrat, Economică, Paris, 2003, p.
100-101; J. Flour, J.-Luc Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations, 1. L’acte juridique, 10e édition, Armand Colin,
Paris, 2002, p. 215-217; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 389-390.
Pentru doctrina noastră, a se vedea, cu titlu de exemplu, a se vedea Gh. Stancu, Particularitățile raporturilor contractuale,
în cadrul dreptului consumului, în Dreptul nr. 2/2009, precum și Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, Vol. II.
Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009.
GHEORGHE PIPEREA 8
practici incorecte ale comerciantului. În mod fundamental, spiritul acestei legislații este dat de
necesitatea prevenirii și combaterii abuzului de putere economică a comerciantului.
3. În linii generale, legislația protecției consumatorului se preocupă de raporturile juridice dintre

comerciant și consumator, stabilite atât în perioada precontractuală, cât și în procesul încheierii
simultane sau progresive a contractelor și, respectiv, în timpul derulării sau executării contractelor,
insistând pe obligația de informare, avertizare și consiliere a consumatorului, determinată de asimetria
informațională care caracterizează aceste raporturi juridice, stabilind un regim juridic al clauzelor
abuzive, constrângător și persuasiv, determinat de inegalitatea funciară a acestui tip de raporturi
juridice, precum și un sistem sancționator sever aplicabil practicilor incorecte (agresive sau
înșelătoare) ale comercianților, ambele menite a preveni abuzul de putere economică manifestat prin
acest tip de comportament contractual și instituind dreptul consumatorului la denunțarea unilaterală
a contractului în perioada de reflecție, precum și obligații de garanție, de calitate și de durabilitate a
produselor și o răspundere obiectivă, indiferentă de culpă, a comerciantului, pentru produsele riscante
sau cu defecte. Sunt descurajate și combătute practicile comerciale incorecte ale comercianților în
raport de consumator, o privire specială fiind orientată către metodele de comercializare, publicitate
și practicile comerciale neoneste, agresive sau înșelătoare. Se instituie și se detaliază o răspundere a
operatorului economic pentru calitatea produselor și serviciilor, în general, și o răspundere a
vânzătorului pentru conformitatea produselor, în special. Indiferent de (pre)existența unui raport
juridic contractual, se instituie o răspundere a comerciantului pentru pagubele cauzate consumatorilor
de produsele cu defecte.
În primul rând, legislația protecției consumatorilor tinde la substituirea negocierii libere,
conștiente (care este, oricum, imaginară sau formală în raporturile juridice contractuale dintre
comercianți și consumatori, raporturi generate, în cvasi-totalitatea cazurilor, de contractele de
adeziune sau de condițiile generale de afaceri impuse de comercianți consumatorilor), cu obligația de
informare, avertizare și consiliere a consumatorului, aceasta fiind suplimentată de un timp obligatoriu
de reflecție acordat consumatorului înainte de asumarea unui angajament contractual cu
comerciantul. În condițiile unei prezumții legale de lipsă a sa5, negocierea directă, informată, a
contractelor de către consumatori este, totuși, un deziderat al legislației protecției consumatorilor,
fiind încurajată de legiuitor, întrucât este în interesul comun al consumatorului și al comerciantului
să aibă raporturi juridice echilibrate, asumate conștient și responsabil. Omisiunea informării complete
și prompte a consumatorului poate fi motiv de viciere (sau lipsă totală) a consimțământului, ceea ce
poate afecta valabilitatea contractelor dar, în plus, poate fi un indiciu, o probă sau chiar o circumstanță
agravantă a caracterului abuziv al unor clauze contractuale, chiar și în ipoteza în care acestea ar face
parte din obiectul principal al contractului.
În al doilea rând, legislația protecției consumatorului descurajează reclama deceptivă, promovarea
agresivă, disimularea sau ocultarea informației și dezinformarea, interzicând practicile incorecte
(înșelătoare sau agresive) ale comercianților. Inducerea în eroare a consumatorului sau violența
economică exercitată asupra acestuia pot fi vicii ale consimțământului acestuia, mai ales sub aspectul
dolului (eroare provocată), dar și forme ale caracterului ilicit sau fals al cauzei contractelor, ceea ce,
de asemenea, poate afecta valabilitatea contractelor (în chiar integralitatea lor, și nu doar sub aspectul
parțial, al unor clauze contractuale nule sau abuzive).
5
Așa cum s-a arătat în doctrina de specialitate (a se vedea C. Toader, A. Ciobanu, Un pas important spre integrarea
europeană: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, O.G. nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor și O.U.G.
130/2000 privind contractele la distanță, în RDC nr. 3/2001 p. 76, legislația protecției consumatorilor instituie o prezumție
relativă de lipsă a negocierii directe a clauzelor contractuale, dacă suntem în prezența unor contracte preformulate și/sau
a unor condiții generale de vânzare.
GHEORGHE PIPEREA 9
În al treilea rând, având în vedere că principala expresie a practicilor comerciale este contractul,
legislația protecției consumatorului are ca scop combaterea și sancționarea abuzului de putere
economică prin evacuarea din contract a clauzelor abuzive și prin sancționarea contravențională sau
prin mijloace ale dreptului civil a faptului ilicit de a insera în contract și a utiliza clauze abuzive.
În fine, această legislație este menită a feri și proteja consumatorul de consecințele negative ale
consumului sau ale utilizării unor produse cu defecte sau riscante.
În esență, deci, legislația protecției consumatorilor se interesează de 4 mari teme: (i) informarea
promptă, corectă și completă a consumatorilor; (ii) justul echilibru al obligațiilor generate de
contractele comercianților cu consumatorii și protecția intereselor economice ale consumatorilor
contra abuzului de putere economică a comercianților; (iii) prevenirea și combaterea practicilor
comerciale incorecte (înșelătoare sau agresive); (iv) răspunderea comercianților pentru daunele
cauzate consumatorilor de produsele sau serviciile vândute.
4. În chestiunea litigiilor dintre consumatori și comercianți se intenționează, în primul rând, o

simplificare a procedurilor judiciare privind valorificarea drepturilor consumatorilor, ca o condiție
pentru a asigura atât efectivitatea acestei legislații, cât și caracterul său persuasiv, în măsură a garanta
efectul de prevenție al acesteia, în sensul determinării comercianților la un comportament corect față
de consumatori, fără a se mai ajunge în justiție pentru acest scop. Sunt încurajate metodele extra-
judiciare de soluționare a litigiilor, precum și procedurile judiciare de tip colectiv, cu efecte opozabile
erga omnes, scopul acestora fiind dublu: (i) reducerea costului procedurilor judiciare pentru fiecare
consumator potențial reclamant și (ii) evitarea discriminării între consumatorul pasiv (sau lipsit de
mijloacele financiare necesare susținerii unui proces) și cel activ, care își urmărește drepturile și
interesele în justiție.
Pe de altă parte, în procesele în care consumatorii sunt reclamanți contra comercianților, în afară
de facilitatea scutirii de taxa judiciară de timbru (care este o scutire intuitu personae, inaplicabilă
comerciantului) sunt stabilite legal sau, după caz, consacrate în jurisprudența CJUE mai multe
prezumții în favoarea consumatorului, cum ar fi, de exemplu: (i) prezumția calității de consumator
aplicabilă oricărei persoane fizice care nu contractează sau nu intră în raporturi juridice în exercițiul
profesiei sau al comerțului său; (ii) prezumția lipsei negocierii în contractele de adeziune; (iii)
prezumția dez-echilibrului contractual; (iv) prezumția lipsei de informare; (v) prezumția calității de
victimă a practicilor comerciale incorecte (agresive sau înșelătoare).
5. Inferioritatea relațională dintre consumator și comerciant se concretizează, de cele mai multe

ori, în contracte de adeziune, pre-formulate, non-negociabile, impuse consumatorilor în formă pre-
redactată de comerciant. De altfel, ținta principală a acestui tip de legislație este chiar contractul de
adeziune. În cazul unui astfel de contract, deși, teoretic, fiecare parte este liberă să-l încheie sau nu,
conținutul este stabilit în mod unilateral prin voința comerciantului, cealaltă parte limitându-se la
acceptarea în bloc, fără rezerve, a ofertei de a contracta, care conține și clauzele contractuale pre-
redactate. Orice negociere sau concesie a comerciantului în favoarea consumatorului este, practic,
exclusă în astfel de contracte6. În cazul contractelor de adeziune, intervenția legiuitorului este
necesară mai ales atunci când, printr-un monopol de fapt sau de drept, contractantul își dictează
voința, de vreme ce nu își găsește nicio frână eficientă în reglementările relative la practicile anti-
concurențiale sau în jocul concurenței în sine. Statul ar trebui ca în astfel de cazuri să „spargă”
6
L. Pop, op. cit., p. 380. Autorul adaugă că: „...atunci când situația sa și conjuncturile îi permit, o parte contractantă
poate exercita presiuni la redactarea contractului pentru a fi stipulate, în profitul său, clauze care îi sunt sistematic
favorabile. Pentru a contracara un astfel de pericol, jurisprudența cenzurează asemenea clauze, invocând textele (fostului)
art. 970 C.civ. (Codul civil din 1864, n.n.), care fac trimitere la buna-credință și la principiul echității, cu toate consecințele
pe care le antrenează, în scopul de a le lipsi de efecte juridice”.
GHEORGHE PIPEREA 10
cartelurile, să sancționeze și să descurajeze practicile anti- sau neconcurențiale și să corecteze

excesele din contractele de adeziune care, mai ales în privința consumatorilor, creează dezechilibre
grave în raporturile dintre profesionist și consumator.
6. Comercianții concurenți care, în jocul economic al concurenței, se folosesc de mijloace neloiale,

contrare uzanțelor comerciale cinstite, și nu luptă în mod onest pentru atragerea clientelei, pot fi
sancționați pentru concurență neloială7. Legislația anti-trust sancționează practicile și
comportamentele dăunătoare concurenței, cum ar fi înțelegerile monopoliste, abuzul de poziție
economică și practicile anti-concurențiale. Diferența dintre faptele monopoliste și faptele de
concurență neloială este dată, în principiu, de mărimea agenților economici, de cota lor de piață 8.
Există, totuși, elemente comune între cele două domenii de reglementare. În primul rând, cele două
categorii de fapte ilicite presupun existența unui raport de concurență între agentul economic agresor
și agentul economic agresat, aflați pe aceeași piață relevantă9.
În al doilea rând, ambele domenii ale legislației concurenței pornesc de la ideea fundamentală,
comună, de protecție a consumatorului. În legislația antitrust, când se apreciază faptele monopoliste,
abuzul de poziție dominantă sau practicile anti-concurențiale, se are în vedere efectul asupra
consumatorului. În materia concurenței neloiale, încălcarea drepturilor sau a intereselor
consumatorului este un standard de apreciere a caracterului dăunător al faptului anticoncurențial.
Legislația concurenței are, așadar, ca scop final, protecția consumatorilor.
A sancționa comportamentele anti-concurențiale ale profesioniștilor înseamnă a proteja
consumatorii.
Spre exemplu, prețul inechitabil este o manifestare a abuzului de poziție dominantă a marilor
comercianți asupra consumatorilor sau asupra întreprinderilor mici și mijlocii, sancționată în
legislația și jurisprudența europene. În cauza United Brands (CEJ, speța 27/76, denumită în literatura
de specialitate și speța Chiquita Bananas10) s-a stabilit că un preț inechitabil poate fi considerat un
abuz de poziție economică în sensul art. 102 din TFUE, întrucât este un preț impus care nu are legătură
cu valoarea economică a produsului vândut sau a serviciului furnizat. Este inechitabil un preț care nu
corespunde valorii sale economice, adică, în principal, este disproporționat, în plus sau în minus, față
de costul produsului sau al serviciului. Dacă prețul este mai mic decât costul, vorbim de un preț de
ruinare: marea întreprindere, marea corporație, marele grup de corporații practică o vreme prețuri
foarte mici, ca să îi ruineze pe concurenții lipsiți de forța economică, juridică și politică a celor care
7
Legislația română privind concurența neloială este dată, în principal, de Legea nr. 11/1991. Actul normativ urmează
practica din perioada interbelică, având în vedere raporturile dintre agenții economici direct competitori (M.Of. nr. 24 din
30 ianuarie 1991). Tendința modernă a dreptului afacerilor este de a se extinde legislația concurenței și la fapte de
concurență între agenții economici care nu sunt pe aceeași piață relevantă, deci nu sunt competitori direcți.
8
Legislația prevenției și a combaterii concurenței neloiale are ca țintă afacerile mici și mijlocii. Legislația antitrust
are ca țintă afacerile mari. Dacă se depășește o cotă de piață, suntem în prezența unui fapt restrictiv de concurență și nu a
unui fapt de concurență neloială. Legislația ajutoarelor de stat sancționează intervenția nelegală, anticoncurențială, a
statului în competiția comercială. Având potențial de tulburare a pieței, ajutoarele de stat sunt permise în condiții foarte
restrictive, fiind interzise dacă au potențialul de a afecta negativ piața relevantă.
9
Cu toate acestea, relațiile comerciale presupun un cod comun de conduită etică a participanților la „jocul” economic,
indiferent că sunt sau nu pe aceeași piață relevantă. Un comerciant care încalcă sau ignoră acest cod este un risc pentru
întregul mediu economic, date fiind efectele în lanț ale potențialului sau abuz de putere economică. Legislația concurenței
a evoluat de la individualism la un adevărat spirit al dreptății economice, ceea ce ne apare ca evident din analiza O.U.G.
nr. 39/2017, care permite acordarea de despăgubiri pentru fapte anti-concurențiale, indiferent dacă ar fi vorba de
concurenți păgubiți sau comercianți care nu acționează pe aceeași piață relevantă ori de consumatori.
10
Această speță este foarte des citată în literatura dedicată dreptului concurenței. A se vedea, de exemplu, acest link:
(http://www.reckon.co.uk/open/United_Brands). Speța este foarte minuțios masiv motivată, acoperind foarte multe
domenii ale dreptului concurenței, de la noțiunea de „piață dominantă”, până la noțiunea generică de abuz de piață și la
diferite ipostaze ale acestuia. Speța este disponibilă online (http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/EN/TXT/HTML/?isOldUri=true&uri=CELEX:61976CJ0027).
GHEORGHE PIPEREA 11
domină piața. După ce acei concurenți mici și lipsiți de putere economică sunt eliminați de pe piață,
se revine la prețurile normale ori controlate sau chiar se trece la prețuri excesive. În schimb, prețul
excesiv este un preț prea mare față de costul de producție. Din rezultatul acestui scenariu ilegitim,
care nu are nicio legătură cu libera concurență sau alocare a resurselor, pierd consumatorii lipsiți de
protecție și, consecvențial, pierd mediul de afaceri și chiar comerciantul care abuzează de puterea sa
economică, prin „evacuarea” din circuitul civil normal a consumatorilor insolvabili. Pierde chiar și
statul, întrucât sumele impuse consumatorilor prin umflarea prețurilor sunt răpite altor cheltuieli de
consum, educație și îngrijirea sănătății, ceea ce antrenează, în același timp, reducerea veniturilor
bugetare colectate din tva și creștere cheltuielilor de asistență socială. De altfel, reducerea consumului
are și un efect psihologic nociv pentru creșterea economică. cel care se teme de creșterea prețurilor,
se va abține de la consum, economisind sau, după caz, abținându-se de la a face împrumuturi, de unde
consecința unei și mai mari reduceri a consumului și, deci, a producției de bunuri de consum și a
locurilor de muncă. Iar într-o economie în care resursele sunt puține, iar producția scade, nu există
concurență, ci monopol sau rente, pe de o parte, și sărăcie, pe de altă parte.
7. Deși ambele părți ale contractului dintre comerciant și consumator (care este un contract de
adeziune) au obligația de coerență și de abnegație, atât în perioada pre-contractuală, cât și în perioada
contractuală, fiind datoare să coopereze, în virtutea solidarismului contractual, pentru a face posibilă
realizarea interesului contractual al celeilalte părți, totuși, în sistemul regulilor instituite de legislația
protecției consumatorului acesta are, în principiu, drepturi, în timp ce comerciantul are aproape
exclusiv obligații. Beneficiarul acestor reguli, consumatorul, este privit ca o potențială victimă a
abuzului de putere economică a comerciantului, a dezechilibrelor contractuale prezumate de
inegalitatea economică, juridică și tehnica funciară dintre consumator și comerciant, a practicilor
comerciale incorecte a comercianților și a produselor cu defecte comercializate de aceștia.
La o primă citire a celor de mai sus s-ar putea spune că legislația protecției consumatorului creează
un tip de raport juridic inegalitar care ar fi de natură a ultragia principiile clasice ale dreptului civil.
În realitate, acțiunea legală sau judiciară în favoarea consumatorului este de natură a corecta un
dezechilibru prezumat, pre-existent între părțile raportului juridic, determinat de realitatea indeniabilă
a inferiorității de poziție relațională existentă între părțile raportului juridic de putere.
Protecția conferită de lege consumatorului, menită a corecta raporturile juridice funciarmente
inegalitare dintre comercianți și consumatori, determină importante derogări de la dreptul comun al
contractelor și al răspunderii civile delictuale, normele juridice dedicate acestui domeniu (abundente,
deseori prolixe și necorelate între ele, cu o anumită doză de incoerență, neclaritate și imprecizie care
face ca jurisprudența în domeniu să fie, la rândul său, abundentă și glisantă) fiind de ordine publică.
Contractele vizate de aceste norme legale speciale sunt, după caz, limitate în efectele lor (prin norme
prohibitive), dirijate în privința conținutului (prin norme onerative) sau, după caz, modificate „din
mers”, în perioada derulării acestora (prin norme de aplicabilitate imediată). De asemenea, instanțele
au competența de a limita, ghida sau completa efectele acestor contracte, prin constatarea nulității
parțiale sau a caracterului abuziv al unor clauze contractuale, ceea ce determină atât ineficientizarea
lor, cât și sancționarea comercianților culpabili, în vederea prevenirii altor abuzuri ori, după caz, prin
adaptarea (revizuirea judiciară) a contractelor, în vederea re-echilibrării acestora. În domeniul
răspunderii pentru produse, sunt stabilite sau sedimentate judiciar reguli derogatorii de la dreptul
comun al răspunderii civile delictuale, așa cum sunt prevăzute, pentru perioada pre-contractuală (după
parcurgerea căreia se vor fi încheiat sau nu contracte), o serie de reguli derogatorii de la principiile
formării consimțământului, mai ales cele relative la buna-credință în negocieri și la dreptul la
informație în vederea contractării, dar și cele relative la momentul încheierii contractelor între
persoane depărtate și la timpul minimal de reflecție acordat consumatorului.
GHEORGHE PIPEREA 12
Actele normative ce instituie drepturi în favoarea consumatorilor
8. Cadrul legal al protecției consumatorilor este extrem de stufos și destul de incoerent, fiind
împrăștiat într-un număr foarte mare de acte normative, cu un conținut foarte divers. Actele normative
care reglementează cu caracter general protecția consumatorilor sunt Legea nr. 296/2004 privind
Codul consumului11, și O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor12. Deși Codul consumului
este edictat în intenția de a oferi o reglementare unitară a acestui domeniu, iar O.G. nr. 21/1992
conține reglementări care în mare parte se suprapun pe reglementările din Codul consumului, totuși,
O.G. nr. 21/1992 este încă în vigoare, dată fiind dispoziția curioasă din art. 87 Codul consumului
(Legea nr. 296/2004), potrivit căreia reglementările legale în vigoare privind protecția consumatorului
care nu sunt cuprinse în acest act normativ se vor prelua ca anexe ale acestuia. Așadar, practic O.G.
nr. 21/1992 este în prezent o anexă a Codului consumului, dar este încă în vigoare ca act normativ cu
putere de lege. Aceeași soluție este aplicabilă și celorlalte acte normative din domeniul protecției
consumatorului care erau în vigoare în anul 2004, când a fost edictat Codul consumului, chiar dacă,
între timp, aceste acte normative au suferit numeroase modificări, mai ales după 2004. Sunt în această
situație O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu
profesioniștii13, care privește inclusiv contractele încheiate în afara spațiilor comerciale și contractele
încheiate la distanță, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
profesionişti și consumatori14, Legea nr. 148/2000 privind publicitatea15, Legea nr. 365/2002 privind
comerțul electronic16, O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață17, și
Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu
defecte18. Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația
cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția
consumatorilor19 a fost adoptată după edictarea Codului consumului și, în consecință, ea nu face parte
din acest Cod.
Un mare volum al reglementărilor din acest domeniu este dedicat raporturilor juridice dintre
consumatori și profesioniștii din domeniul financiar (bănci și alte instituții de credit). Spre exemplu,
intră în această categorie Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare20,
lege aplicabilă și consumatorilor care încheie cu băncile contracte de credite destinate finanțării unor
„investiții” imobiliare (în realitate, acestea nu sunt credite de investiții, ci credite de consum, întrucât
debitorii nu cumpără și nici nu construiesc imobile pentru a le revinde ulterior, ci pentru uz locativ,
personal sau familial), O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori21, care a
fost aplicabilă, până la modificarea sau prin O.U.G. nr. 52/2016, atât creditelor de consum (încheiate
pe o perioadă maximă de 5 ani și având o valoare maximă de 20.000 de euro), cât și creditelor
ipotecare sau imobiliare, O.U.G. nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor
11
Republicată în M.Of. nr. 224 din 24 martie 2008. În continuare, în text, Codul consumului.
12
Republicată în M.Of nr. 208 din 28 martie 2007.
13
O.U.G. nr. 34/2014 a fost publicată în M.Of. nr. 427 din 11 iunie 2014 şi a abrogat O.G. nr. 106/1999 privind
contractele încheiate în afara spațiilor comerciale, precum şi O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la
distanță.
14
Republicată în M.Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008.
15
Republicată în M.Of. nr. 359 din 2 august 2000.
16
Republicată în M.Of. nr. 959 din 29 noiembrie 2006.
17
Republicată în M.Of. nr. 603 din 31 august 2007.
18
Republicată în M.Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008.
19
Republicată în M.Of. nr. 899 din 28 decembrie 2007.
20
M.Of. nr. 611 din 14 februarie 1999. Legea a fost modificată în mai multe rânduri.
21
M.Of. nr. 389 din 11 iunie 2010. Legea a fost substanțial modificată prin Legea nr. 288/2010.
GHEORGHE PIPEREA 13
pentru bunuri imobile22, precum și Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în
vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite23.
Noţiunile de consumator, respectiv profesionist
9. Aplicarea legislației privind protecția consumatorilor asupra unui raport juridic presupune
stabilirea calității de consumator, respectiv, a calității de comerciant în persoana co-contractanților.
Beneficiarul acestei legislații speciale este, în principiu, persoana fizică, simplul particular, adică cel
care încheie contracte cu comercianții în scop de consum personal sau familial, și nu în scop
comercial. Cel căruia îi incumbă principalele obligații stabilite de legislația protecției consumatorului
este comerciantul care vinde produse sau prestează servicii consumatorului.
10. În forma sa republicată, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, stabilește că este
consumator „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează
în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale”
(art. 2). În același sens este și art. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele
comercianților cu consumatorii, cu specificația că, în sistemul acestei legi, „acțiunea” consumatorului
este concretizată în aderarea fără rezerve la oferta de a contracta a comerciantului.
Din definițiile legale de mai sus pot fi extrase două trăsături caracteristice ale noțiunii de
consumator: (i) faptul că numai persoanele fizice pot avea calitatea de consumator24 și (ii) faptul că
produsul sau serviciul contractat servește consumului personal sau familial, fiind situat în afara
activității profesionale a consumatorului.
Legislația protecției consumatorilor stabilește o prezumție a caracterului de consumator, prezumție
întărită de art. 3 alin. (2) C.civ., conform căruia este profesionist acela care exploatează o
întreprindere, precum și de jurisprudența recentă a ICCJ25. Fiind o activitate economică desfășurată
în mod continuu și organizat, cu o finalitate certă (obținerea de profit sau de alte beneficii, pecuniare
sau ne-patrimoniale) pe riscul profesionistului, este evident că aceasta nu este situația normală
persoanei fizice, a simplului particular, ci este o situație de excepție. Starea normală a simplilor
particulari este aceea în care ei nu își asumă riscuri, nu planifică și nu pun în practică strategii
comerciale și nu contractează decât pentru nevoile personale sau familiale de consum (caz în care
sunt nevoiți să intre în raporturi juridice cu profesioniștii). Această stare normală nu trebuie să
îndeplinească nicio condiție specială. Este suficient ca persoana fizică să existe pentru a avea
necesitățile consumului (alimentare, de confort familial, educaționale, de divertisment etc.) și
drepturile aferente calității de consumator, care este prezumată. Fiind o prezumție, evident, aceasta
poate fi răsturnată. Cel care are interes trebuie să facă dovada clară, indubitabilă, a faptului
excepțional al persoanei fizice de a fi contractat în exercițiul întreprinderii sale. Dacă preopinentul
probează inversul acestei prezumții, atunci legislația protecției consumatorului este înlăturată de la
aplicare (nu și principiile echilibrului contractual, echitatea și buna-credință, general aplicabile în
22
M.Of. nr. 727 din 20 septembrie 2016. Această ordonanță are ca obiect și modificarea și completarea O.U.G. nr.
50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, fiind emisă în vederea implementării Directivei 2014/17/UE a
Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru
bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr.
1.093/2010 (JO L 60 din 28 februarie 2014).
23
M.Of. nr. 330 din 20 aprilie 2016.
24
Trebuie menționat, însă, că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți
și consumatori, în forma sa inițială, înțelegea prin consumator orice persoană fizică sau grupuri de persoane fizice,
reprezentate de asociații, precum și orice persoană juridică [s.n., Gh.P.] care achiziționează și utilizează sau consumă de
la comercianți produse obținute în baza unui contract sau care beneficiază de serviciile acestora [art. 2 alin. (1)].
25
A se vedea ICCJ, Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1170/2017, p. 22 din motivare (www.scj.ro).
GHEORGHE PIPEREA 14
dreptul comun). Analiza calității de consumator trebuie efectuată obiectiv și concentrat pe raportul
juridic concret, întrucât o persoană fizică poate fi, în același timp sau succesiv, și consumator și
profesionist, fără ca această calitate să atragă, pe criteriul subiectiv, calificarea oricărui contract ca
fiind contractul unui profesionist.
Consumatorii cumpără, dobândesc, utilizează ori consumă produse sau servicii, în afara activității
lor profesionale, având dreptul la protective doar în măsura în care produsele și serviciile sunt folosite
pentru consum. Persoanele care utilizează produsele și serviciile achiziționate în activitatea lor
profesională sunt prezumate a avea suficiente cunoștințe pentru a putea aprecia în mod corect
caracteristicile bunurilor și serviciilor respective și, de aceea, nu sunt beneficiari direcți ai legislației
protecției consumatorilor. Această constatare nu exclude aplicarea prin analogie a regulilor legislației
protecției consumatorilor pentru similaritate de situații premise (inegalitate economică, adeziunea la
contractele pre-formulate ale comercianților care dețin puterea economică) sau a regulilor relative la
echilibrul contractual.
11. Din perspectiva definiției date de art. 3 alin. (2) C.civ., profesionistului, o persoană fizică,
poate fi, în același timp sau succesiv, consumator și profesionist. Spre exemplu, o persoană fizică
autorizată să desfășoare o activitate economică sau liberală poate fi consumator și profesionist,
simultan, uneori contractele cu componentă financiară ale persoanei fizice – consumator fiind
garantate cu bunuri din patrimoniul profesional, și invers.
În jurisprudența CJUE, s-a pus frecvent problema delimitării acestor situații și a fixării unor linii
de demarcație între cele două calități ale aceleiași persoane, care pot fi relevate simultan sau succesiv,
mai ales cu referire la raporturile juridice personale sau profesionale în care este parte un avocat.
În speța Costea26, CJUE a reținut mai întâi, la pct. 16-18, ca prin noțiunea de „consumator” se
înțelege orice persoană fizică, simplu particular care, în cadrul contractelor reglementate de directiva
clauzelor abuzive (Directiva 93/13/CEE), acționează în scopuri care se află în afară activității sale
profesionale, în timp ce prin „vânzător sau furnizor” se înțelege orice persoană fizică sau juridică ce,
în cadrul contractelor reglementate de aceeași directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa
profesională, publică sau privată.
Se observă că cele două noțiuni sunt diametral opuse, antinomice27, dar corelative, definindu-se
una prin alta.
În concepția CJUE, Directiva clauzelor abuzive definește contractele cărora li se aplică prin
referire la calitatea contractanților, după cum aceștia acționează sau nu acționează în scopuri legate
de activitatea lor profesională. Dar, la pct. 20-21 din speța citată, CJUE a stabilit că una și aceeași
persoană poate acționa în calitate de consumator în cadrul anumitor operațiuni și în calitate de
vânzător sau furnizor în cadrul altora, și că noțiunea de „consumator”, în sensul art. 2 lit. (b) din
Directiva 93/13/CEE, are un caracter obiectiv, fiind independentă de cunoștințele concrete pe care
persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real. La
pct. 27 din aceeași hotărâre, CJUE reține că, indiferent dacă s-ar considera că un avocat dispune sau
nu de un nivel ridicat de competențe tehnice, „aceasta nu ar permite să se prezume că nu este o parte
defavorizată în raport cu un vânzător sau furnizor” și că „situația de inferioritate a consumatorului
față de vânzător sau furnizor pe care urmărește să o remedieze sistemul de protecție pus în aplicare
prin Directiva 93/13/CEE privește atât nivelul de informare al consumatorului, cât și puterea sa de
26
Cauza C-110/14, H.O. Costea c. SC Volksbank România SA, având ca obiect o cerere de decizie preliminară
formulată în temeiul art. 267 din TFUE de Judecătoria Oradea este disponibilă online:
(http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?docid=166821&doclang=RO).
27
Ideea antinomiei celor două noțiuni este prezentă și în cauza C-59/12, BKK Mobil Oil Körperschaft des öffentlichen
Rechts c. Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewers eV, hotărârea din 3 octombrie 2013 (analizată infra, în
Capitolul III, Practicile incorecte ale comercianților), precum și în speța Shearson Lehman Hutton, cauza C-89/91.
GHEORGHE PIPEREA 15
negociere în prezența unor condiții redactate în prealabil de vânzător sau furnizor și asupra
conținutului cărora acest consumator nu poate exercita o influență”.
În concluzia de la pct. 30, CJUE a statuat că o persoană fizică ce exercită profesia de avocat și
încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acest contract,
poate fi considerată „consumator”, în sensul acestei dispoziții, atunci când contractul menționat nu
este legat de activitatea profesională a acestui avocat, împrejurarea că creanța născută din același
contract este garantată printr-o garanție ipotecară contractată de această persoană în calitate de
reprezentant al cabinetului său de avocat și având ca obiect bunuri destinate exercitării activității
profesionale a persoanei respective, precum un imobil care aparține acestui cabinet, nefiind relevantă
în această privință.
În aceste condiții, este evident că avocatul, dacă încheie contracte cu comercianții în nume propriu,
pentru consum personal sau familial, în afara activității sale profesionale, are calitate de consumator.
Pe de altă parte, deși clientul unui avocat nu este consumator în sensul definiției legale, întrucât
avocatul nu vinde produse, nu furnizează servicii și, mai ales în litigii, nu remite clientului produse
certe, cu valoare de întrebuințare și garanție de calitate, ci șansa realizării unui drept în justiție, prin
consiliere juridică, prin asistență în negocieri sau prin furnizarea de modele contractuale, s-au
pronunțat recent decizii jurisprudențiale, atât în dreptul intern28, cât și în Dreptul Uniunii Europene,
care asimilează clientul cu consumatorul. CJUE, în ceea ce privește prestațiile oferite de avocați în
cadrul unor contracte de prestări de servicii juridice, a luat deja în considerare inegalitatea dintre
„clienții-consumatori” și avocați, în special pe criteriul diferențelor dintre părțile contractante în
materie de informare29. Preocupantă pentru statutul tradițional al avocatului (care îl plasează pe acesta
în afara activității comerciale, mercantile), această tendință de asimilare a clientului avocatului cu
consumatorul, de aplicare prin analogie a regulilor și restricțiilor din domeniul protecției
consumatorilor în contracte care nu vizează comercializarea de produse sau servicii, permite
concluzia că analogia se poate utiliza și în alte domenii, cum ar fi relațiile juridice inegalitare dintre
comercianții-persoane juridice de puteri economice inegale.
12. Având în vedere similaritatea situației premisă, adică inferioritatea de putere economică și
asimetria informațională în raporturile juridice dintre marii comercianți, pe de o parte, și asociațiile,
fundațiile și întreprinderile mici și mijlocii care intră în relații contractuale cu ei, pe de altă parte, ar
trebui ca în sfera consumatorului să fie incluși agenții economici de putere mică (ex: artizani,
agricultori, persoane fizice autorizate și persoane care exercită profesii liberale), iar celorlalte
persoane juridice sau întreprinderilor mici și mijlocii să li se poată aplica prin analogie regulile de
bază ale legislației protecției consumatorului, în special cele relative la obligația comerciantului de
informare și avertizare a co-contractantului și cele relative la re-echilibrarea raporturilor juridice
rezultate din contractele de adeziune pe care marii comercianți le impun nu numai consumatorilor, ci
și comercianților sau profesioniștilor de mică anvergură30. De altfel, în legislația noastră a fost
introdusă, de curând, o lege privitoare la prevenirea și combaterea clauzelor abuzive inserate în
contractele comercianților de puteri economice diferite (Legea nr. 72/2013), micul antreprenor sau
comerciant fiind, pe baza unor reguli analoage celor stabilite pentru consumatori, subiect al protecției
legale sau judiciare contra abuzului de putere economică a marilor comercianți31.
28
Pentru o astfel de soluție, a se vedea: (http://www.legal-land.ro/problema-caracterului-abuziv-al-clauzei-care-
instituie-obligatia-de-plata-onorariului-de-succes-ipoteza-denuntarii-unilaterale-contractului-de-asistenta-juridica/).
29
A se vedea Hotărârea Šiba, C-537/13, pct. 23 și 24.
30
În doctrina franceză s-au purtat ample discuții referitor la calitatea persoanelor juridice de subiect al legislației
protecției consumatorului, în special în legătură cu asociațiile și fundațiile. A se vedea, pentru detalii, I.Fl. Popa, Obligația
de securitate, în Dreptul nr. 3/2003, p. 69, precum și autorii citați la nota 35.
31
Pentru o prezentare rezumativă a acestei legi, a se vedea: (https://www.juridice.ro/256771/clauze-si-practici-
abuzive-in-relatiile-dintre-profesionisti.html).
GHEORGHE PIPEREA 16
13. Atunci când legea include în sfera consumatorilor grupurile de persoane fizice constituite în
asociații, este evident că se referă la asociațiile pentru protecția consumatorilor (care își găsesc sediul
materiei în cap. VI din O.G. nr. 21/1992), care au personalitate juridică și unic scop apărarea
drepturilor și intereselor legitime ale membrilor lor, precum și ale consumatorilor, în general. În
noțiunea de grup de persoane fizice se includ, însă, și asociațiile sau consorțiile informale, mai ales
cele constituite în vederea susținerii unui demers administrative sau judiciar menit a sancționa un
abuz de putere economică a comerciantului. Noțiunea de grup de persoane fizice, în sensul definiției
legale a calității de consumator, nu este construită în intenția de a crea drepturi separate de cele ale
membrilor grupului, ci în scopul fundamental al facilitării acțiunii administrative sau judiciare menite
a preveni și combate abuzul de putere economică. Este evident că, în raport de comerciant,
consumatorul nu deține mijloacele financiare susținerii unei astfel de acțiuni, mai ales că, de regulă,
prejudiciile concrete ale consumatorului au valori aparent mici (deși, prin acumulare, atât în privința
unui consumator concret, cât și în privința unei clase de consumatori, acestea sunt sau pot deveni
enorme), în timp ce costurile administrative sau judiciare ale unei acțiuni par foarte mari, ceea ce
poate părea intimidant și, deci, prohibitiv pentru consumatorul concret, privit individual. Prin
intermediul grupului, forța consumatorilor se extrage din numărul lor mare, costurile acțiunii
administrative și judiciare putând fi reduse la valori suportabile de către fiecare consumator membru
al grupului. Acesta este motivul pentru care legislația protecției consumatorilor asimilează grupul de
consumatori cu consumatorul generic.
14. În sensul Codului consumului (Anexa, pct. 7), este comerciant o persoană fizică sau juridică
autorizată32 să comercializeze o marfă ori să presteze un serviciu consumatorilor. În schimb, conform
art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, comerciantul este „orice persoană fizică sau juridică ce încheie
un contract în cadrul unei activități autorizate, comerciale sau profesionale, precum și orice persoană
care acționează în același scop în numele și pe seama acesteia”, ceea ce, evident, extinde sfera
aplicabilității legii la orice comerciant, indiferent dacă este sau nu autorizat să funcționeze ca
producător sau vânzător de mărfuri, ca furnizor de servicii ori ca simplu contractant. În sistemul
Directivei 93/13/CEE, noțiunea de comerciant este, totuși, cantonată la categoriile vânzătorului unor
produse și furnizorului unor servicii. Astfel definit, acest concept este în mod congruent implementat
prin dispoziția citată din Codul consumului (Anexa, pct. 7), dar nu și prin textul Legii nr. 193/2000.
Din perspectiva principiilor implementării directivei în dreptul intern în vederea armonizării acestuia
cu Dreptul Uniunii Europene, comparația conceptului de „comerciant” din Directivă cu cel din Legea
nr. 193/2000 ar putea revela o implementare defectuoasă, întrucât textul legii române este mai larg
decât cel din Directivă. Dacă, însă, reținem caracteristica de normă minimală a Directivei, care
stabilește un minim de protecție a consumatorilor și care permite legislației interne a statelor membre
să introducă dispoziții mai favorabile consumatorilor33, atunci putem admite că legiuitorul român a
32
Precizarea art. 2 din O.G. nr. 21/1992, referitoare la autorizare este eronată, întrucât și consumatorii produselor sau
serviciilor comercializate de persoane ne-autorizate au nevoie de protecție. Aș spune chiar că tocmai aceștia au mai multă
nevoie de protecție. Pe de altă parte, O.G. nr. 21/1992 folosește denumirea generică și imprecisă de operator economic,
care a înlocuit o noțiune mai veche, cu un caracter și mai vag, adică aceea de «agent economic». Această din urmă noțiune
nu a fost total abandonată, fiind folosită de legiuitor și în prezent, spre exemplu, în legislația antimonopol (Legea nr.
21/1996). De aici, o serie nelimitată de confuzii și consecințe practice negative. Conceptul de agent economic a apărut în
1990/1991 pe tărâm fiscal, având rolul de a defini plătitorii de impozite, alții decât persoanele fizice simpli particulari.
Legislația fiscală în prezent utilizează noțiunea de contribuabil, abandonând sintagma de „agent economic”.
33
În cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, CJUE consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție
mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directive. S-a reținut că ”directiva nu a realizat decât o armonizare
parțială și minimală a legislațiilor interne referitoare la clauzele abuzive, recunoscând totodată statelor membre
posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție decât cel pe care aceasta îl prevede”. De altfel,
art. 8 din directivă prevede în mod expres posibilitatea statelor membre de a „adopta sau [de a] menține cele mai stricte
GHEORGHE PIPEREA 17
procedat corect când a stabilit o sferă mai largă a comercianților (profesioniștilor), în intenția de a
conferi consumatorilor o protecție mai mare. În consecință, s-ar putea reține că în sistemul legii
noastre, comerciantul căruia îi incumbă obligația de a nu insera clauze abuzive în contracte și obligația
de informare a consumatorului este și acea entitate care nu vinde produse și nici nu prestează servicii,
dar încheie, totuși, contracte cu simpli particulari.
În plus, în sensul Directivei practicilor comerciale neloiale 2005/29/CE, conceptul de
„comerciant” este sinonim cu cel de „întreprindere”, așa cum a statuat CJUE în speța BKK Mobil. În
considerarea unei practici constante în domeniu a CJUE, noțiunile din Dreptul Uniunii Europene sunt
autonome față de cele similare din dreptul intern al statelor membre, semnificațiile specifice ale
acestora fiind lipsite de relevanță în demersul de interpretare a Dreptului Uniunii pe care îl practică
CJUE34.
Problemelor de interpretare a legii române în raport de Dreptul Uniunii Europene, mai sus
semnalată, li se adaugă și o supărătoare incongruență între Codul civil și Legea nr. 193/2000, pe de o
parte, și între Codul civil și Codul consumului, pe de altă parte.
În varianta actuală a Legii nr. 193/2000, rezultantă a intrării în vigoare a Codului civil, noțiunea
de comerciant a fost înglobată în cea de profesionist, soluție impusă de art. 6 și art. 8 din Legea nr.
71/2011 de punere în aplicare a Codului civil. Numai că termenul de „comerciant”, utilizat în sensul
Legii de punere în aplicare a Codului civil, nu se aplică în domeniul legislației protecției
consumatorilor, care dă noțiunii de „comerciant” alte înțelesuri, mai restrictive (sau, după caz, mai
largi) decât înțelesul din Codul civil. În plus, pentru a spori confuzia, noțiunea de comerciant utilizată
de Codul consumului este diferită de cea de profesionist din Codul civil. Dacă, în conformitate cu art.
3 alin. (2) C.civ., profesionistul este cel ce exploatează o întreprindere, conform Codului consumului
(și, de altfel, conform Directivei clauzelor abuzive), comerciantul este persoana fizică sau juridică ce
vinde produse sau furnizează servicii consumatorilor. Iar, Legea nr. 193/2000, când definește
profesionistul, se referă la orice persoană sau entitate care încheie contracte cu simplii particulari35.
Diferența specifică este dată de precizarea relativă la vânzarea produselor sau prestarea serviciilor.
Acele persoane sau entități care, deși exploatează o întreprindere în sensul art. 3 alin. (2) C.civ., nu
vând produse și nici nu prestează servicii (cum ar fi, spre exemplu, o asociație sau o fundație, un club
sportiv non-profit, un cult religios, o persoană fizică autorizată sau o entitate care exercită o profesie
liberală sau reglementată etc.) nu au calitatea de profesionist în sensul Codului consumului, deși au
această calitate conform Legii nr. 193/2000. Este evident că suntem în prezența unei serioase
chestiuni de interpretare sistematică a legilor în ființă și a unei incoerențe a legislației protecției
consumatorului, care ar trebui să fie rapid corectată, întrucât poate ridica probleme de claritate și
predictibilitate a legii.
Oricum, așa cum s-a arătat mai sus, tendința jurisprudențială este aceea de a asimila cu
consumatorul „clientul” sau co-contractantul unor entități care nu vând produse și nici nu furnizează
servicii, și, implicit, de a asimila profesionistului orice persoană fizică sau entitate care contractează
dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de […] directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel
maxim de protecție”. De aceea, în speța citată, CJUE a statuat că „statele membre nu pot fi împiedicate să mențină sau
să adopte […] norme mai stricte decât cele prevăzute de directivă, cu condiția ca acestea să asigure consumatorilor un
nivel de protecție mai ridicat”.
34
Pentru o analiză detaliată, a se vedea infra, Capitolul III, Practicile incorecte ale comercianților, pct. 25.
35
Mai mult chiar, definiția din O.U.G. nr. 34/2014 (formulată de art. 2, pct. 2) noțiunii de profesionist este chiar și
mai largă, incluzând „orice persoană fizică sau juridică, publică sau privată, care acționează în cadrul activității sale
comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale în legătură cu contractele care intră sub incidența prezentei
ordonanțe de urgență, precum și orice persoană care acționează în același scop, în numele sau pe seama acesteia”. Rezultă
că și o persoană juridică de drept public poate avea o activitate comercială, industrială sau de producţie. Când intră în
raporturi juridice cu consumatorul, persoana juridică de drept public are aceleași obligaţii ca și orice alt profesionist
(comerciant).
GHEORGHE PIPEREA 18
cu consumatorii, cu consecința extinderi asupra lor a obligațiilor și restricțiilor legislației protecției

consumatorilor36. De altfel, această tendință este confirmată de o decizie destul de recentă a CJUE,
care a stabilit că inclusiv entitățile de drept public (în speță era vorba de o casă de asigurări publice
de sănătate rezidentă în Germania) pot fi considerate comercianți în sensul legislației protecției
consumatorilor, atâta vreme cât se comportă ca niște comercianți în relațiile cu co-contractanții lor37,
precum și de definiția dată profesionistului de O.U.G. nr. 34/2014, care include persoanele juridice
de drept public.
În timp ce Directiva practicilor comerciale neloiale 2005/29/CE utilizează invariabil termenul de
„consumator”, partea co-contractantă a consumatorului este desemnată fie prin termenul
„întreprindere”, fie prin termenul „comerciant”, care au o semnificație și o valoare juridică identice38.
15. Utilizarea pe scară largă a unor platforme electronice și virtuale de interacțiune între persoane
a căror identitate este reciproc (și, de regulă, intenționat) ignorată sau a unor metode de anonimizare
și ascundere a identității celor care interacționează concentrându-și atenția pe obiectul comerțului și
nu pe identitatea participanților, delocalizarea și depersonalizarea comerțului, tipice tehnologiei
informației, interpunerea din ce în ce mai frecventă a unor algoritmi informatici care încep să semene
din ce în ce mai mult cu inteligențele artificiale din filmele și romanele SF sau distopice, toate acestea
fac cvasi-imposibilă identificarea unui contract și, deci, a unor stipulații contractuale care să poată fi
analizate sub raportul caracterului lor abuziv. Caracteristicile acestui nou tip de comerț frânează un
demers esențial pentru integritatea și echilibrul pieței, anume identificarea unei persoane căreia să îi
incumbe responsabilitatea abuzului de putere economică, a practicilor comerciale incorecte, a
răspunderii pentru produse și a concurenței patologice sau neloiale. Mai mult decât atât, de regulă
platformele virtuale pun în conexiune electronică ofertanții și solicitanții unor servicii sau bunuri care
nu sunt comercianți. Acești potențiali contractanți sau achizitori puși în conexiune electronică prin
aplicații „inteligente” (de cele mai multe ori, prin telefoane sau tablete inteligente, ceea ce înseamnă
o ușurință și o rapiditate a „comerțului” care fac imposibile informarea, avertizarea și consilierea ori
auto-protecția față de practicile incorecte ale vânzătorilor sau ale prestatorilor) sunt, de regulă, simpli
particulari care ocazional produc, vând sau închiriază bunuri și prestează servicii altor simpli
particulari, ceea ce înseamnă că legislația protecției consumatorilor este irelevantă, de vreme ce nu se
regăsesc, în cadrul operațiunii juridice vizate sau perfectate, cele două noțiuni antinomice cu care
operează această legislație, recte, comerciantul și consumatorul. Desigur, cel care vinde sau închiriază
bunuri ori prestează servicii poate „părăsi” zona ocazionalului, caz în care devine persoană fizică
autorizată sau întreprinzător individual, asimilată comerciantului. De asemenea, titularul platformei
on-line este indubitabil un comerciant. Numai că ideea fundamentală a acestor domenii de frontieră
a afacerilor este punerea în conexiune directă a particularilor, pentru a interacționa de la egal la egal,
cu excluderea sau evitarea intermedierii comercianților „clasici”, iar platformele on-line se
promovează ca simplii intermediari, care nu vând bunuri și nu contractează servicii cu achizitorul
sau, respectiv, cu beneficiarul serviciului. Garanția bunului sau a serviciului, calitatea acestuia,
asigurarea integrității obiectului raportului juridic sau chiar a integrității fizice sau morale a
achizitorului ori a beneficiarului serviciului, sunt exterioare platformei on-line, care își clamează
calitatea de „simplu” facilitator al interacțiunii, de agora virtuală în care oricine s-ar putea manifesta
36
Pentru o analiză a tendinţelor europene relative la profesia legală din perspectiva dreptului concurenţei şi a protecţiei
consumatorului, a se vedea Gh. Piperea, Despre profesia legală şi concurenţă (www.baroul-bucuresti.ro).
37
Cauza C‑59/12 (speță BKK Mobil), precitată, este analizată în detaliu în Capitolul III, Practicile incorecte ale
comercianților.
38
Termenii din Dreptul Uniunii Europene au o semnificație autonomă, aceasta nefiind influențată de termenii similari
din dreptul intern ale statelor membre. Pentru detalii, a se vedea infra, Capitolul III, Practicile incorecte ale comercianților,
pct. 25.
GHEORGHE PIPEREA 19
în mod mercantil sau doar în scop de socializare. De aici concluzia că metoda tehnologiei informației
de a pune în conexiune virtuală permanentă simpli particulari care au ceva de vândut, schimbat sau
prestat, cu alți simpli particulari care au nevoia de a cumpăra, schimba sau beneficia de un serviciu,
neutralizează ideea de contract comercial, care presupune continuitate, încredere și asumarea riscului,
punând probleme ontologice legislației protecției consumatorilor relative, mai ales, la combaterea și
sancționarea clauzelor abuzive și a practicilor incorecte ale comercianților. Implicațiile acestui nou
tip de „comerț” depășesc, însă, cu mult domeniul legislației protecției consumatorilor, „atacând” și
domeniul concurenței, precum și domeniul fiscal și cel al relațiilor juridice de muncă.
Economia, legislația și moravurile și, mai ales, jurisprudența, vor fi marcate fundamental și
ireversibil de acest fenomen de înlocuire a intermedierii comerciale cu facilitarea informatico-
tehnologică a conexiunii virtuale permanente a unui număr practic nelimitat de particulari.
Pornind de la numele companiei Uber, care s-a făcut cunoscută într-un domeniu relativ restrâns de
activitate, cel al transporturilor urbane necolective, cu șofer, vom denumi uberizare tendința de
înlocuire cu platformele informatice a intermedierii practicate de comercianții clasici în raport cu
consumatorii. În mod nesperat, Uber s-a transformat recent într-un adevărat mit, întrucât aceasta (la
origine) simplă platformă IT care intermedia închirierea „vehiculelor de turism cu șofer” a fost
subiectul unei foarte recente decizii a CJUE, decizie aparent defavorabilă Uber, dar în realitate bine
venită din perspectiva publicității gratuite făcute prin inflația de analize și comentarii ale speței.
Prin intermediul unei aplicații pentru telefoane inteligente, Uber pune în legătură un conducător
auto neprofesionist (care utilizează în scop de transport de pasageri propriul autovehicul) cu o
persoană care dorește să efectueze o deplasare urbană și vehiculează informațiile referitoare la
rezervarea serviciului de transport, efectuând și serviciile de plată și încasare a tarifului și
preocupându-se de menținerea anumitor standarde de comportament al șoferului și de calitate a
mașinii utilizate pentru transport (pe care le impune șoferului sub sancțiunea excluderii din sistem).
Deși transportul propriu-zis este efectuat de conducătorul auto neprofesionist, condițiile și detaliile
juridice ale serviciului, inclusiv cele financiare, nu sunt stabilite între pasager și conducătorul auto,
fiecare dintre aceștia având un raport juridic distinct, direct și exclusiv, cu Uber. De aceea, deși
serviciul de intermediere și dispecerat electronic poate fi catalogat ca activitate separată, în realitate
activitatea-țintă este deplasarea pasagerului, care se efectuează în numele și pe seama Uber. În
concepția CJUE, activitatea de intermediere și facilitare este subsidiară, principala activitate fiind cea
de transport, o activitate similară celei de taximetrie. Este vorba, deci, de o prestare de servicii și nu
de un comerț electronic39. Din acest punct de vedere, nu numai că Uber urmează a se supune legislației
39
A se vedea: Hotărârea CJUE din 20 decembrie 2017, pronunțată în speța Asociación Profesional Elite Taxi c. Uber
Systems Spain SL (cauza C-434/15). Astfel, în hotărârea citată, Curtea reține (a se vedea la pct. 37-40), că serviciul de tip
Uber nu se rezumă la o simplă intermediere (constând în punerea în legătură, prin intermediul unei aplicații pentru
telefoane inteligente, a unui conducător auto neprofesionist care utilizează propriul autovehicul cu o persoană care dorește
să efectueze o deplasare urbană), ci se constituie într-un adevărat serviciu de transport urban pe care Uber îl face accesibil
în special prin instrumente informatice. Serviciul de intermediere al Uber „se bazează pe selectarea unor conducători auto
neprofesioniști [...] cărora […] le furnizează o aplicație în lipsa căreia, pe de o parte, acești conducători auto nu ar fi în
situația de a furniza servicii de transport și, pe de altă parte, persoanele care doresc să efectueze o deplasare urbană nu ar
recurge la serviciile respectivilor conducători auto”. În plus, „Uber exercită o influență decisivă asupra condițiilor
prestației furnizate de astfel de conducători auto. […] Uber stabilește, prin aplicația eponimă, cel puțin prețul maxim pe
cursă, […] percepe acest preț de la client înainte de a achita o parte conducătorului auto neprofesionist al autovehiculului
și […] exercită un anumit control asupra calității autovehiculelor și a conducătorilor auto ai acestora, precum și asupra
comportamentului celor din urmă, care poate conduce, dacă este cazul, la excluderea lor”. Așadar, serviciul de
intermediere al Uber face parte integrantă dintr-un serviciu global al cărui element principal este un serviciu de transport.
Conform unei jurisprudențe constante a Curții, noțiunea de „serviciu în domeniul transporturilor” înglobează nu numai
serviciile de transport considerate ca atare, ci și orice serviciu intrinsec legat de un act fizic de deplasare de persoane sau
de mărfuri dintr-un loc în altul datorită unui mijloc de transport (CJUE citează, în acest sens Hotărârea din 15 octombrie
2015, Grupo Itevelesa și alții, C-168/14, pct. 45 și 46, precum și Avizul 2/15 (Acordul de liber schimb cu Singapore) din
GHEORGHE PIPEREA 20
în domeniul licențierii ca întreprindere de transport, dar utilizatorii acestui serviciu trebuie să fie
considerați consumatori, în sensul legislației protecției consumatorilor, inclusiv în sensul Legii
clauzelor abuzive, raporturile juridice contractuale, cu toate consecințele acestora, fiind legate între
comerciantul Uber și un consumator, adică utilizatorul serviciilor Uber.
Activitatea de tip Uber se extinde rapid în nenumărate alte domenii, cum ar fi închirierea în scop
turistic a apartamentelor sau a caselor particularilor, consultanța, inclusiv cea de tipul avocaturii,
serviciile bancare, tranzacțiile pe piața de capital și, mai nou, tranzacțiile pe piața cryptomonedelor.
În mod tradițional, multe dintre aceste activități nu sunt permise decât persoanelor specializate,
licențiate sau autorizate, care fac parte din organisme profesionale auto-reglementate. Cei care
practică tradițional aceste activități sunt profesioniști (nu în sens de adjectiv, ci de substantiv) care
avansează cheltuieli mari pentru obținerea și păstrarea licenței, taxe și contribuții legate de
exclusivitatea exercițiului activității, cheltuieli materiale și de personal etc. De exemplu, Airbnb, o
platformă IT de facilitare a închirierilor imobiliare în scopuri turistice, devine un concurent redutabil
și un mare adversar al hotelurilor și pensiunilor, permițând simplilor particulari, care nu au nevoie de
licențe, de autorizații sanitare, de proceduri complicate de prevenție a incendiilor, de taxe și
contribuții etc., să exercite (mai mult sau mai puțin ocazional) activitatea tipică a hotelurilor și
pensiunilor turistice, la prețuri cu mult mai mici decât cele practicate de comercianții clasici, situație
datorată faptului că acești particulari care își închiriază ocazional casele sunt scutiți de taxele și
impozitele specifice (inclusiv TVA), precum și de costurile logistice aferente. Falimentele și
pierderea locurilor de muncă din aceste domenii comerciale clasice ar putea fi compensate (cel puțin
la prima vedere) de creșterea veniturilor simplilor particulari care nu au ocupații bine plătite sau care
nu lucrează deloc, dar nu este clar ce efecte vor trebui să fie suportate de stat și de sistemele de
asigurări sociale, care nu își vor mai putea construi bugete bazate pe veniturile din aceste domenii.
Cel mai preocupant, din acest punct de vedere, este faptul că circulația mărfurilor, a serviciilor și a
fondurilor nu mai poate fi taxată cu impozite indirecte (TVA), întrucât vânzătorul și cumpărătorul nu
mai pot fi identificați și, în plus, nu se mai pot verifica regularitatea și caracterul sistematic ale
activităților sau independența acestora necesară înregistrării (eventual din oficiu) ca plătitor de TVA.
Nici proveniența, nici destinația fondurilor nu mai pot fi verificate. Organele fiscale și cele de anchetă
penală chiar vor fi nevoite să își intensifice eforturile pentru a mai putea descoperi și sancționa
spălarea de bani și corupția.
Împrumuturile de tip peer-to-peer lending vor elimina sau cel puțin vor neutraliza intermedierea
bancară. Un japonez din Nagasaki va putea împrumuta un american din San Francisco, fără a mai fi
nevoie de o bancă la care japonezul să își depună economiile (în schimbul unei iluzorii siguranțe și
al unei dobânzi penibile ca valoare conferită deponentului de mărinimoasa bancă) și de o bancă de la
care americanul să împrumute economiile japonezului în schimbul unei dobânzi ridicol de mari (de
care beneficiază doar banca) și al ipotecii pe casă sau mașină, plus a unei prelevări obligatorii a unei
părți consistente din salariul americanului pe următorii 20 de ani. În împrumutul de tip peer-to-peer
(de la persoană la persoană, de la egal la egal), cei doi actori ai raportului juridic nu se cunosc între
ei, dar nici nu au nevoie ca o entitate specializată și monopolistă să le intermedieze raportul juridic.
Deși îi desparte chiar un ocean fizic, mai important este faptul că pe cei doi participanți la actul juridic
al împrumutului îi desparte un ocean virtual, căci tranzacția este operată pe o platformă care (teoretic)
blochează orice element de identificare a celor doi, printr-un lanț de algoritmi (blockchain) care
pătrunde profund, în abisul deep web-ului, unde motoarele clasice de căutare pe internet nu pot
ajunge. De altfel, tehnologia de tip blockchain permite și emiterea de cryptomonede, care vor putea
înlocui cu succes banii-datorie emiși de băncile comerciale prin simplul act juridic al împrumutului
(și chiar monedele emise de statele suverane sau de băncile lor centrale) și facilitează împrumuturile
16 mai 2017, punctul 61). Ceea ce face, deci, Uber, intră sub incidența calificării lărgite de „serviciu în domeniul
transporturilor”.
GHEORGHE PIPEREA 21
de sume foarte mici de la un număr foarte mare de persoane (crowd founding). În aceste condiții, nici
intermedierea bancară, nici băncile nu mai sunt necesare40. Doar că, la fel ca și în cazul Uber, pentru
aplicabilitatea legislației protecției consumatorilor, trebuie identificate atât contractul, cât și părțile,
în așa fel încât să poată fi identificate sursa eventualului abuz de putere economică și responsabilii de
practicile comerciale incorecte. Dilema este și mai adâncă în cazul în care ambii „egali” ai
contractului de împrumut sunt simpli particulari care nu fac din actul juridic al împrumutului o
afacere, păstrând caracterul ocazional al acestuia.
Atunci când a analizat și a tranșat cazul Uber, CJUE nu a declarat ilegale serviciile de acest de tip.
Nu numai că CJUE nu are astfel de competențe, dar nici nu ar fi posibil sau dezirabil ca acest tip
inovativ de comerț și facilitare a agorei globale să fie declarat ilegal și, consecutiv, interzis, mai ales
pentru că s-ar crea falsa impresie că în acest fel s-ar asigura protecția (declarată sau insidios urmărită)
unor monopoluri sau a unor cutume învechite, criticabile și chiar detestabile de către marea masă a
particularilor care, în plus, au făcut deja din tehnologia informației un mod de a fi și de a avea. Nu
există obstacole juridice care să poată opri „setea” de consum, de inovație, de socializare și de
interconectare a omului post-modern. Orice interdicție sau reglementare protecționistă a inovațiilor
tehnologice în materie de achiziții și servicii accesibile on-line va ostiliza publicul, care consumă
masiv IT și își creează permanent așteptări de extindere a societății informaționale, de extindere a
plajei și diversității bunurilor și serviciilor, de inovație și de scădere a costurilor achizițiilor și
serviciilor, tocmai în baza oportunităților create de tehnologia informației. Publicul, pur și simplu, nu
poate fi privat de inovație. Dreptul este menit să evite haosul, dar și să se adapteze timpului său și să
nu frâneze progresul, cu toate imperfecțiunile lui.
Este cert, însă, că decizii ale autorităților, cum este chiar decizia CJUE în cazul Uber, vor
determina o resetare a modelului Uber de a face afaceri și marketing. De exemplu, dacă activitatea
Uber este calificată drept activitate de transport, atunci șoferii care contractează „parteneriate” cu
Uber pentru a transporta cu mașina proprie diverși solicitanți ai serviciului vor putea fi recalificați de
organele fiscale ca angajați sau ca persoane aflate în raporturi juridice de dependență cu Uber, cu
consecința aplicabilității contribuțiilor sociale aferente unui contract de muncă (ceea ce, evident, va
crește sarcina fiscală a Uber și a șoferului și, deci, va putea ridica prețul prestației). Consecințele se
pot extinde și la Airbnb (închirieri imobiliare), și la împrumuturile de tip peer-to-peer găzduite pe
platforme informatice, precum și la consultanța uberizată.
Pe valul uberizării, toți, sau aproape toți, vom avea tendința de a ne crea propriile micro-
intreprinderi, propriile buticuri virtuale din care să putem vinde sau presta un serviciu oarecare unui
simplu particular, un egal al nostru de dincolo de oceanul virtual, care va face același lucru, fără ca
vreunul dintre noi să capete, automat, calitatea de comerciant. Cum legislația protecției
consumatorilor presupune prezența celor două categorii de persoane care întrunesc caracteristicile
noțiunilor antinomice de „comerciant” și „consumator”, iar simplul particular nu are calitatea de
comerciant, s-ar putea spune, cu destul de mult temei, că în prezent acest tip de contract „scapă”
domeniului protecției consumatorilor (și chiar domeniului concurenței). O economie aparent
distributivistă, care sparge în mod benefic monopolurile și exclusivitățile rentiere create în domeniul
comerțului clasic și le împarte tuturor, la scală globală, pentru ca bogăția să se răspândească și să nu
se acumuleze excesiv în conturile unui număr mult prea redus de persoane și entități (așa cum se
întâmplă în mod curent), poate deveni, în lipsa reglementării, opusul său, adică o economie ultra-
40
Uberizarea „atacă” și zona consultanței, inclusiv cea a avocaturii. O să dispară, oare, și reprezentarea sau consultanța
juridică în favoarea unor platforme de facilitare a distribuției de idei și formulare sau a unor algoritmi de genul Siri, setați
să răspundă la toate întrebările din lume? Probabil că mult din ceea ce înseamnă acum consultanța juridică se va schimba
radical, iar inteligența artificială va trimite multă lume la sapă. Dar, spre deosebire de bancheri, care sunt impersonali,
avocații, notarii, practicienii în insolvență și juriștii de afaceri sunt aleși de clienți după calitățile lor personale și umane.
Nu va avea nimeni proasta inspirație să se lase reprezentat în instanță sau într-o negociere a contractului de muncă de un
impersonal și rece algoritm.
GHEORGHE PIPEREA 22
liberală, în care totul sau aproape totul face obiectul unei tranzacții financiare 41, iar întreprinderile
dispar, din lipsa coeziunii sociale și a cooperării, cu consecința dispariției unui enorm număr de locuri
de muncă, sursă primordială de finanțare a consumului, inclusiv a celui pe credit, iar impozitele pe
circulația mărfurilor sunt eliminate din lipsă de obiect. Tendința globală către dezechilibru (entropia)
va genera la nivel ideologic și politic „necesitatea” unei noi forme de ordine, căci omul și societatea
au oroare de haos, comportându-se homeostatic, ceea ce, aproape natural, va eșua, din nou, într-o
acumulare excesivă de bogății și în controlul globalizat al celor avuți asupra celor (din nou)
pauperizați. Or, așa ceva ar fi o nebunie, un coșmar distopic, în care goana după vânzări și prestări de
servicii ar fi însoțită de spaima paralizantă de pierderea locurilor de muncă (întreprinderile care
furnizează în număr mare locuri de muncă vor falimenta) sau a prestațiilor sociale (taxele și
impozitele aferente circulației mărfurilor și a banilor vor dispărea și, deci, cheltuielile bugetare nu vor
mai fi sustenabile). Este evident, deci, că fie dreptul comun trebuie adaptat acestei noi și dilematice
realități juridice, fie noi seturi de norme speciale de protecție a consumatorilor și de concurență trebuie
promovate, pentru a nu permite ca o liberalizare (în principiu benefică) a afacerilor de tipul
închirierilor turistice, de tipul transportului necolectiv cu mașină proprie a șoferului sau din gama
împrumuturilor de tip peer-to-peer sau crowd lending, să determine haosul și, eventual, revenirea, cu
titlu de corecție, la demodatul și detestabilul monopol și la anticoncurențialele rente extrase din
exclusivități și cutume.
Principalele drepturi ale consumatorilor
16. Codul consumului reglementează cu titlu general drepturile consumatorilor. Reglementările

referitoare la contractele încheiate la distanță sau în afara spațiilor comerciale, la clauzele abuzive în
contractele comerciale, la comercializarea produselor și serviciilor de piață, la comerțul electronic și
la publicitate circumstanțiază aceste drepturi și obligații.
Principalele drepturi ale consumatorilor sunt:
- dreptul de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un
serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile și
interesele legitime;
- dreptul de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor
și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să fie în cunoștință de cauză
și să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum și dreptul de a fi educați în calitatea lor de
consumatori;
- dreptul de a avea acces la piețe care le asigură o gamă variată de produse și servicii de calitate;
- dreptul de a fi despăgubiți pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor
și serviciilor;
- dreptul de a se organiza în asociații de consumatori, în scopul apărării intereselor lor.
În privința contractelor încheiate de către profesioniști cu consumatorii au incidență, pe lângă
dispozițiile Codului consumului, dispozițiile O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în
contractele cu profesioniștii, precum și cele ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în
contractele încheiate între și consumatori. În cazul contractelor încheiate în format electronic, sunt
aplicabile dispozițiile din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic.
Cu titlu general, drepturile consumatorilor la încheierea contractului sunt prevăzute la art. 75-84
din Codul consumului, precum și de art. 10 din O.G. nr. 21/1992.
41
A se vedea în Les echos, ediția din 2 decembrie 2017, o recenzie semnată de Etienne Lefevre, sub titlul Le petite
Livre rouge de la revolution micro-capitaliste, dedicată unei cărți scrise de Francois-Xavier Oliveau și publicate de Presse
Universitaire de France, Paris, 2017, sub titlul Micro-capitalisme, vers une nouveau pacte social.
GHEORGHE PIPEREA 23
La încheierea contractelor consumatorii au, conform art. 10 din O.G. nr. 21/1992, următoarele
drepturi sau „libertăți”42: (i) libertatea de a lua decizii la achiziționarea de produse și servicii, fără a
li se impune în contracte clauze abuzive sau care pot favoriza folosirea unor practici comerciale
abuzive în vânzare, de natură a influența opțiunea acestora; (ii) dreptul de a beneficia de o redactare
clară și precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative și condițiile
de garanție, indicarea exactă a prețului sau tarifului, precum și stabilirea cu exactitate a condițiilor de
credit și a dobânzilor.
Tot cu titlu general, art. 12-17 din O.G. nr. 21/1992 stabilesc drepturile consumatorilor rezultate
din executarea contractelor.
În executarea contractelor, consumatorii au dreptul: (i) de a fi exonerați de plata produselor și
serviciilor care nu au fost solicitate și acceptate; (ii) de a fi despăgubiți pentru daunele provocate de
produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor contractuale; (iii) de a li se asigura service-ul
necesar și piese de schimb pe toată durata medie de utilizare a produsului, stabilită în documentele
tehnice normative sau declarată de către producător ori convenită de părți; (iv) de a plăti, pentru
produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate, în prealabil; majorarea
prețului stabilit inițial este posibilă numai cu acordul consumatorului; (v) de a sesiza asociațiile de
consumatori și organele administrației publice asupra încălcării drepturilor și intereselor lor legitime,
în calitate de consumatori, și de a face propuneri referitoare la îmbunătățirea calității produselor și
serviciilor; (vi) de a fi notificați în scris cu 30 de zile înainte de data pentru care a fost încheiat
contractul al cărui termen de valabilitate se prelungește în mod automat pentru o perioadă de timp
determinată sau nedeterminată, în vederea formulării unei opțiuni de prelungire a validității acestuia.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între consumatori și
profesioniști pentru vânzarea de bunuri și prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare,
fără echivoc, pentru cunoașterea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar potrivit art. 1
alin. (3) din același act normativ, se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în
contractele încheiate cu consumatorii. Conform art. 2 din O.G. nr. 21/1992, precum și art. 4 din Legea
nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată
abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul
consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și
obligațiile părților. Se remarcă faptul că legiuitorul definește clauza abuzivă apelând la noțiunile de
„bună-credință”, „dezechilibru semnificativ”, „condițiile generale practicate de către comercianți”,
noțiuni pe care nu le analizează în nici un fel, ceea ce este de natură a atrage o serie de dificultăți de
interpretare și aplicare. Clauza ne-negociată direct cu consumatorul este o clauză inclusă în contract
fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze conținutul ei. Se exemplifică în acest sens cu
contractele standard sau condițiile generale de vânzare sau de afaceri practicate de comercianți pe
piața produsului respectiv [art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000]. În Anexa la Legea nr. 193/2000,
este redată o listă cu tipuri de clauze care, dacă se regăsesc în contractele de adeziune ale
comercianților, sunt prezumate absolut a avea caracter abuziv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor
contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea
prevederilor Legii nr. 193/2000 pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a
contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Clauzele negociate direct
cu consumatorul nu intră în categoria clauzelor abuzive. Totuși, în anumite situații, și aceste clauze
pot căpăta un caracter abuziv, dacă, din coroborarea cu alte prevederi abuzive inserate în contract, ele
dobândesc efecte negative semnificative pentru consumator în raport cu drepturile comerciantului.
Soluția se explică prin faptul că interpretarea contractului se face în favoarea consumatorului [art. 2
alin. (2) din Legea nr. 193/2000], cu excluderea interpretării subiective a contractelor, adică după
„intenția comună a părților contractante”. Clauzele abuzive inserate în contractul încheiat între
42
Noțiunea de „libertăți” utilizată de lege este, de fapt, identică cu cea de „drepturi”.
GHEORGHE PIPEREA 24
comerciant și consumator sunt considerate fără de efect în privința consumatorului, fiind sancționate
și cu nulitatea absolută, fără ca nulitatea clauzei abuzive să ducă neapărat la nulitatea întregului
contract. Inserarea în contractele între comercianți și consumatori a unor clauze abuzive poate atrage,
pe lângă sancțiunea nulității absolute, și sancțiuni contravenționale față de comercianți. Instanța de
judecată, în ipoteza în care, la sesizarea Autorității Naționale Pentru Protecția Consumatorilor
(ANPC) constată existența unor clauze abuzive în contract, aplică sancțiunea amenzii
contravenționale și dispune după caz: (i) modificarea clauzelor contractuale, sub sancțiunea plății de
daune, în măsura în care contractul rămâne în ființă; (ii) anularea clauzei abuzive și chiar desființarea
(anulare sau rezoluțiune, după caz) a contractului, cu daune-interese. Consumatorii prejudiciați prin
contractele încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 au dreptul de a se adresa, pentru
constatarea și sancționarea clauzelor abuzive și pentru repararea prejudiciului, fie direct instanțelor
judecătorești, fie prin intermediul ANPC sau al unei asociații pentru protecția consumatorilor.
Sancţiunile pentru încălcarea drepturilor consumatorilor
17. Sancțiunile pentru încălcarea drepturilor consumatorilor sunt, după caz, civile, penale,
contravenționale.
Sancțiunile civile sunt, după caz, nulitatea absolută, totală sau parțială, a contractului
consumatorului cu comerciantul, lipsirea de efecte a clauzelor abuzive, lăsarea contractului fără
costuri, precum și daune punitive pentru încălcarea legislației concurenței. În plus, în acest domeniu
se pot pronunța hotărâri cu efect erga omnes, care privesc toate contractele de același tip ale
comerciantului și care sunt menite nu numai a sancționa comerciantul abuziv, ci și a preveni, prin
efectul de persuasiune, repetarea abuzului de către comerciantul în cauză sau de către alți comercianți.
Se pot aplica și sancțiuni penale în cazul în care, spre exemplu, un creditor profită de starea de
vulnerabilitate a debitorului, încheind contracte ruinătoare cu acesta. Alături de sancțiunile penale,
care pot privi atât persoana fizică autorizată sau reprezentantul persoanei juridice vinovate, cât și
persoana juridică în sine, pot fi antrenate și pedepse complementare și măsuri de siguranță care pot
afecta activitatea comerciantului sau chiar ființa sa juridică (suspendarea sau retragerea autorizației
de funcționare, închiderea unor sedii sau magazine, confiscarea specială sau extinsă, dizolvarea
judiciară etc.).
În fine, în materie se pot aplica și sancțiuni contravenționale, sub forma amenzilor sau a
sancțiunilor complementare (cum ar fi suspendarea activității sau dizolvarea).
Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor contravenționale sunt de atribuția agenților
constatatori, respectiv, a reprezentanților împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția
Consumatorilor, precum și a reprezentanților împuterniciți ai altor organe ale administrației publice,
potrivit competențelor stabilite prin actele normative în vigoare. Procedura constatării și aplicării
sancțiunilor este, în principiu, cea reglementată în dreptul comun, respectiv, O.G. nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contravențiilor.
Controlul respectării dispozițiilor relative la protecția consumatorilor, inclusiv cele din Legea
193/2000, se face de către reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția
Consumatorilor, precum și de către alți specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice,
potrivit competențelor lor. Organele menționate efectuează verificări la sesizarea consumatorilor
prejudiciați, precum și din oficiu, iar comercianții au obligația de a prezenta în original contractele
încheiate de către consumatori cu comercianții. Constatările organelor de control sunt cuprinse în
procesele-verbale încheiate de către aceștia, prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia
verificărilor făcute, indicându-se și articolele din lege care au fost încălcate de către comerciant.
Conform Legii nr. 193/2000, procesul-verbal încheiat de către organele de control se transmite la
judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în a cărei rază teritorială contravenientul
GHEORGHE PIPEREA 25
își are domiciliul ori, după caz, sediul. Această modalitate de învestire a instanței judecătorești este
inedită. De altfel, ar fi fost de dorit ca legiuitorul să prevadă un termen limită pentru înaintarea
procesului-verbal către judecătorie. Diferită de regula din dreptul comun este și modalitatea în care
procesul-verbal întocmit de către organele de control devine efectiv. Prin acest proces-verbal organul
constatator nu aplică, propriu-zis, o sancțiune, ci doar constată încălcarea unor dispoziții legale de
către agentul controlat, mai precis, caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Aplicarea sancțiunii,
atât cea civilă (nulitatea clauzei abuzive sau modificarea contractului, cu daune-interese), cât și cea
contravențională, este de competența exclusivă a instanței de judecată.
Agentul constatator, în urma controlului efectuat, poate dispune aplicarea sancțiunii amenzii
contravenționale, în conformitate cu dispozițiile art. 50 și 51 din O.G. nr. 21/1992, sau poate să ia
anumite măsuri pentru limitarea prejudicierii consumatorilor, în conformitate cu dispozițiile art. 55
din aceeași O.G. nr. 21/1992. De asemenea, agentul constatator odată cu aplicarea sancțiunii amenzii
contravenționale, poate să propună una dintre sancțiunile complementare prevăzute în cuprinsul art.
56 din O.G. nr. 21/1992.
Sancțiunea contravențională tipică este amenda, care se face venit la bugetul statului. Dacă
amenda, ca titlu de creanță bugetară, se prescrie în condițiile Codului de procedură fiscală, sancțiunea
contravențională în sine se prescrie în condițiile O.G. nr. 2/2001, care reglementează atât o prescripție
a aplicării sancțiunii, cât și o prescripție a executării. Dacă a intervenit prescripția aplicării sau
executării sancțiunii, titlul de creanță bugetară constând în actul de stabilire a amenzii este anulat, cu
consecința ștergerii creanței bugetare.
De asemenea, agentul constatator, pe lângă aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale, poate să
propună anumite sancțiuni complementare, respectiv: închiderea temporară a unității pe o durată de
cel mult 6 luni; închiderea temporară a unității pe o durată de la 6 luni la 12 luni; închiderea definitivă
a unității; suspendarea sau retragerea definitivă, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de
exercitare a unei activități. Propunerea sancțiunii complementare se va face conducătorilor
autorităților publice prevăzute la art. 54 din O.G. nr. 21/1992 (Autoritatea Națională pentru Protecția
Consumatorilor, precum și alte organe ale administrației publice), care dispun, prin ordin sau decizie,
direct sau prin delegare, aplicarea sancțiunilor propuse.
În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea
definitivă a sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite, instituția din care face parte agentul
constatator va sesiza instanța de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârșit contravenția, în vederea
înlocuirii amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul
comunității, ținându-se seama de partea din amendă care a fost achitată.
Rolul autorităţilor în protecţia consumatorului
18. Organismele cu rol în protecția consumatorilor sunt Autoritatea Națională pentru Protecția
Consumatorilor (ANPC) și asociațiile pentru protecția consumatorilor.
ANPC este un organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului,
care are rolul de a realiza și coordona politica Guvernului în domeniul protecției consumatorilor. În
baza consultării cu alte organisme interesate ale administrației publice locale și centrale, precum și
cu organismele neguvernamentale, ANPC elaborează reglementări referitoare la modalitățile concrete
de colaborare și de sprijinire reciprocă și le propune spre aprobare Guvernului (art. 29 din O.G. nr.
21/1992).
Asociațiile pentru protecția consumatorilor sunt organizații neguvernamentale, cu personalitate
juridică, care nu urmăresc realizarea de profit pentru membrii lor, și care au ca unic scop apărarea
drepturilor și intereselor legitime ale membrilor sau ale consumatorilor, în general. După constituire,
asociațiile pentru protecția consultatorilor vor solicita luarea lor în evidență de către organul
GHEORGHE PIPEREA 26
administrației publice pentru protecția consumatorilor, după caz. Asociațiile pentru protecția
consumatorilor se constituie la nivel central, precum și la nivel județean și local.
Asociațiile de consumatori care apără drepturile și interesele legitime ale consumatorilor, în
general, sunt, de drept, parteneri sociali în consiliile consultative prevăzute în prezenta ordonanță,
dacă: la nivel național, au cel puțin 3.000 de membri și filiale în cel puțin 10 județe; la nivel județean
și local, dacă au desfășurat o activitate în domeniul protecției consumatorilor pe o perioadă de cel
puțin 3 ani.
Asociațiile de consumatori care sunt constituite în scopul apărării intereselor numai ale membrilor
lor pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare în organismele consultative cu rol în domeniul
protecției consumatorilor și în care organele administrației publice sunt reprezentate, numai dacă au
cel puțin 800 de membri.
Asociațiile pentru protecția consumatorilor sunt consultate de către serviciile și organismele
administrației publice cu atribuții în domeniu la elaborarea dispozițiilor și procedurilor cu caracter
general și a altor lucrări care au ca scop protecția consumatorilor. De asemenea, aceste asociații au
dreptul: de a fi sprijinite logistic de către organismele administrației publice centrale și locale, în
vederea atingerii obiectivelor lor; de a primi sume de la bugetul de stat și de la bugetele locale; de a
informa autoritățile competente cu privire la prezența pe piață a unor produse neconforme sau care
pun în pericol viața, sănătatea ori securitatea consumatorilor, cu privire la clauze abuzive în contracte
și practicile incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii; de a solicita operatorilor
economici realizarea de produse și servicii în condiții speciale, în vederea satisfacerii nevoilor
consumatorilor cu handicap sau de vârsta a treia; de a fi consultate cu ocazia elaborării actelor
normative, standardelor sau specificațiilor care definesc caracteristicile tehnice și calitative ale
produselor și serviciilor destinate consumatorilor; de a informa opinia publică, prin mass-media,
asupra deficiențelor de calitate ale produselor și serviciilor, precum și asupra consecințelor
vătămătoare ale acestora pentru consumatori; de a introduce acțiuni în justiție pentru apărarea
drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor; de a solicita serviciilor sau organelor
administrației publice, prevăzute la art. 35 din O.G. nr. 21/1992, efectuarea de analize și încercări ale
produselor destinate consumatorilor și de a publica rezultatele.
Asociațiile pentru protecția consumatorilor pot avea în structura lor organizatorică centre de
consultanță și informare a consumatorilor, organizate la nivel de birouri, care desfășoară activități
gratuite constând în informații, recomandări și consultanță în privința problemelor legate de
achiziționarea unui produs sau serviciu (art. 38 din O.G. nr. 21/1992).
Centrele de consultanță și informare a consumatorilor beneficiază de asistență de specialitate din
partea personalului Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, împuternicit în acest scop
(art. 43 din O.G. nr. 21/1992).
Controlul asupra activității desfășurate de centrele de consultanță și informare a consumatorilor
din cadrul asociațiilor pentru protecția consumatorilor, care au primit finanțare de la bugetul de stat
sau de la bugetele locale, se exercită de către Asociația Națională pentru Protecția Consumatorilor
(art. 41 din O.G. nr. 21/1992).
Consiliul Consultativ pentru protecția consumatorilor se constituie, potrivit art. 44 din O.G. nr.
21/1992, atât la nivel central, cât și la nivel local (județ, oraș, comună).
Consiliul, constituit în scop informativ, are rolul de a asigura la nivelurile respective, cadrul
informațional și organzatoric necesar pentru stabilirea și aplicarea politicii de protecție a
consumatorilor, precum și a corelării acțiunilor diverselor organe ale administrației publice cu cele
ale organizațiilor neguvernamentale care au rol în realizarea protecției consumatorilor (art. 44 din
O.G. nr. 21/1992). Potrivit art. 45 din O.G. nr. 21/1992, consiliul consultativ pentru protecția
consumatorilor este format din: reprezentanți ai tuturor serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, care au
GHEORGHE PIPEREA 27
competențe cu caracter general sau special în domeniul protecției consumatorilor și au structuri

organizatorice la nivelul respectiv; prefect sau primar, după caz, sau reprezentanți ai acestora;
reprezentanți ai asociațiilor de consumatori; reprezentanți ai altor organisme, după caz.
Guvernul stabilește, în mod concret, componența, atribuțiile și modul de organizare și funcționare
ale Consiliului consultativ pentru protecția consumatorilor, pe fiecare nivel în parte.
19. Codul consumului stabilește pentru autoritățile statale importante sarcini de informare și
educare a consumatorilor. Astfel, conform art. 38 din Codul consumului, „statul trebuie să realizeze
și să încurajeze folosirea de programe menite să asigure consumatorilor o informare și o educare
corespunzătoare, pentru a permite acestora să acționeze în mod distinct, în vederea unei alegeri
corecte bazate pe o informare corespunzătoare asupra bunurilor și a serviciilor și să fie cunoscători ai
drepturilor și responsabilităților ce le revin”. În conformitate cu art. 41, în programele de educare și
informare a consumatorilor se includ ca aspecte importante ale protecției acestora: a) legislația
referitoare la protecția consumatorilor, agenții și organizații ale consumatorilor; b) sănătatea,
alimentația, prevenirea îmbolnăvirilor și prevenirea achiziționării de produse alimentare falsificate; c)
riscurile produselor; d) interesele economice ale consumatorilor la achiziționarea de servicii, inclusiv
a celor financiare; e) practicile comerciale ale producătorilor, prestatorilor sau distribuitorilor și
prevenirea actelor de comerț incorecte; f) etichetarea produselor, cu precizarea informațiilor necesare
consumatorilor; g) informații despre dificultăți și măsuri de rezolvare a acestora, prețuri, calitate,
condiții de creditare; h) protecția mediului, după caz. De asemenea, conform art. 19, guvernul
elaborează prevederi privind reguli de securitate și reguli privind întocmirea documentelor de
conformitate, care asigură că produsele comercializate pe piață sunt sigure.
În efortul de informare generală și de educare a consumatorilor se pot implica și comercianții,
inclusiv prin intermediul asociațiilor profesionale sau patronale, precum și asociațiile pentru protecția
consumatorilor.
Codul consumului permite implicarea comercianților în educarea consumatorilor arătând, la art.
40, că educarea consumatorilor este o parte din programul de învățământ și o componentă a obiectelor
de studii. Formarea competențelor în domeniul protecției consumatorului și a mediului se realizează
în cadrul programului de învățământ. Formarea competențelor practice se realizează inclusiv prin
colaborarea instituțiilor de învățământ preuniversitar cu operatorii economici din domeniu, precum
și, la art. 43, că operatorii economici pot contribui și colabora cu terțe părți la realizarea unor programe
reale și eficiente de educare și informare a consumatorilor.
În privința implicării comercianților în informarea generică și în educarea consumatorilor, este
importantă atât evitarea conflictelor de interese, cât și atenția pentru detaliile sensibilității fiecăruia
dintre consumatori, care ar putea refuza informarea și educarea pe motiv de conflict cu propriile limite
ale auto-respectului și reguli ale demnității personale.
Probleme de legalitate sunt ridicate de conferințele și seminariile organizate pentru magistrații
implicați în soluționarea litigiilor dintre comercianți și consumatori, organizate, sponsorizate sau
chiar susținute cu lectori și formatori desemnați sau plătiți de comercianți, precum și programele de
educație în protecția consumatorilor (sau de educație financiară) organizate în școli și sponsorizate
de comercianți.
Probleme serioase de etică a cercetării și de deontologie jurnalistică ridică așa-zisa educație,
directă sau la limita sub-liminalului, pe care o practică specialiștii, experții, analiștii și jurnaliștii
plătiți de comercianți pentru a face această așa-zisă educație a consumatorilor. Astfel de demersuri
devin, de fapt, forme de publicitate, iar art. 70 din Codul consumului interzice publicitatea înșelătoare
sau subliminală, precum și publicitatea care exploatează superstițiile, credulitatea sau frica
persoanelor.
GHEORGHE PIPEREA 28
Asemenea manieră de a informa și educa, în condițiile în care destinatarii sunt din start suspectați
de naivitate, fiind etichetați ca „ne-educați” și „ne-inițiați”, se poate întoarce ușor și rapid împotriva
comerciantului însuși43. Oamenii normali nu trebuie să fie educați și, cu atât mai puțin, nu au nevoie
să fie inițiați pentru a consuma produse sau servicii obișnuite. Altfel, rezultatul ar fi blocarea vânzării
în volume mari. S-ar putea, pe această cale, să revenim la situația de acum 35 de ani, când trebuia să
știm cam tot ce se putea ști despre software și hardware pentru a putea utiliza un PC (personal
computer). S-ar putea imagina, de asemenea, că pe această cale ar trebui să ajungem la situația de a
fi obligați să știm, pentru un simplu zbor cu avionul, cum funcționează și cum se pilotează avionul,
inclusiv când funcționează avionul pe pilot automat. Sau, și mai penibil, pentru a consuma utilități,
să fim nevoiți să știm cum circulă și se pierd apa, gazul, electricitatea, semnalul tv, telefon, internet
etc. de la producător, la transportator, la distribuitor și, în final, la consumator. Ori, foarte interesant,
s-ar putea să ajungem să înțelegem că, pe acest traseu, pot fi pierderi în rețea pe care le suportă toți
consumatorii prin împrăștierea acestor pierderi și a tuturor greșelilor manageriale și a fraudelor,
inclusiv fiscale, în tarifele de pe facturi, pentru a înțelege la final că trebuie să ne plătim factura ca și
cum ar fi emisă de însuși Dumnezeu. Exact asta ar putea însemna educația financiară și inițierea pe
care o predică cei care îi consiliază pe comercianții în operațiunea recâștigare a încrederii pierdute și
în operațiunea de „umanizare”. Trebuie, spre exemplu, în această concepție raționalistă extremistă,
ca toți debitorii la bănci și toți deponenți la bănci să știe cum se împrăștie în costurile bancare toate
pierderile, greșelile de management, fraudele, amenzile penale sau contravenționale și chiar și
bonusurile pentru iresponsabila vânzare a unor produse financiare periculoase. Și mai trebuie să știe
și care sunt regulile pokerului financiar cu valute și rate ale dobânzilor, precum și modul de
funcționare a creației bancare de monedă din nimic, o alchimie (în sens de magie neagră) pe care nu
o înțeleg pe deplin nici măcar marile bănci centrale ale lumii. Și mai trebuie ca toată lumea să fie pusă
în gardă că bancherul în care, teoretic, avem încredere că nu ne fură sau nu profită de naivitatea sau
ignoranța noastră onestă (după care se laudă că a fost inteligent și prin asta probează că a fost un merit
al său să ne înșele și să facă bani facili pe seama noastră) poate oricând să ne înșele această încredere.
În realitate, educația financiară trebuie făcută de stat sau de ONG-uri specializate în protecția
consumatorilor, și nu chiar de către comercianții, care ar putea să profite de pe urma naivității sau a
ignoranței oneste a consumatorilor. Conform art. 42 din Codul consumului, programele ce privesc
educarea și informarea consumatorilor pot fi implementate și prin intermediul organizațiilor
neguvernamentale ale consumatorilor. Ar fi un evident conflict de interese dacă în acest proces,
necesar, de altfel, s-ar implica direct comercianți, cel mai grav fiind acela în care comercianții ar
educa și forma judecătorii în legislația și jurisdicția protecției consumatorilor. Obiectivitatea și
imparțialitatea în acest proces nu poate fi asigurată decât dacă statul sau ONG-urile specializate l-ar
organiza și derula permanent. Nu este permis ca, de exemplu, bancherii să finanțeze, organizeze și să
deruleze programe de educație financiară în școli, întrucât, inevitabil, ei vor insufla copiilor viziunea
care concordă cu interesele lor imediate, și nu cu interesele reale ale viitorilor consumatori.
1.Precizaţi care sunt argumentele pentru care legislaţia protecţiei consumatorilor are caracter
de ordine publică.
43
Conform art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 52/2016 privind creditele imobiliare încheiate de consumatori, se interzice
creditorilor și societăților de asigurare derularea unor evenimente și/sau publicarea unor materiale, sub titulatura de
„campanii de educație financiară”, cu scopul de a promova achiziția de produse și/sau servicii financiare. Din art. 5 rezultă
obligația creditorilor și a ONG-urilor de comunica odată la doi ani ANPC acțiunile preconizate, precum campaniile de
informare, website-urile sau materialele destinate unităților de învățământ. ANPC poate dicta sancțiuni în aceste cazuri.
GHEORGHE PIPEREA 29
2.Descrieţi, succint, motivele pentru care raporturile juridice dintre profesionişti şi

consumatori sunt raporturi inegalitare
3.Precizaţi cum îşi propune legislaţia protecţiei consumatorilor să refacă echilibrul ce trebuie
să caracterizeze raporturile dintre părţile unui contract
4.Daţi exemple de 4 acte normative în materia protecţiei consumatorilor
5.Precizaţi criteriile ce trebuie avute în vedere la calificarea unei persoane ca fiind consumator,
respectiv profesionist
6.Precizaţi care este cea mai importantă autoritate administrativă din domeniul protecţiei
consumatorilor
7.Menţionaţi dacă statul are vreun rol în protecţia consumatorilor
GHEORGHE PIPEREA 30
Obligaţia de informare a consumatorilor
CUPRINS
5. Sediul materiei
6. Trăsăturile normelor ce instituie obligaţia de informare a consumatorilor
7. Cuprinsul normelor ce instituie obligaţia de informare a consumatorilor
8. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această materia
9. Consecinţele nerespectării obligaţiei de informare a consumatorilor
GHEORGHE PIPEREA 31
1. Valenţele obligaţiei de informare în raporturile ne-comerciale

2. Valenţele obligaţiei de informare în raporturile dintre profesionişti şi consumatori
3. Actele normative ce instituie obligaţia de informare a consumatorilor
4. Cerinţele impuse profesioniştilor, pentru respectarea obligaţiei de informare a
consumatorilor
5. Consecinţele nerespectării obligaţiei de informare
6. Interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte obligaţia de
informare
GHEORGHE PIPEREA 32
Consideraţii introductive cu privire la obligația de informare a consumatorilor
1. Consumatorii încheie contracte cu comercianții pentru că trebuie să consume. A opta în

defavoarea consumului de confort și în favoarea unei abstinenţe (auto)impuse este contra-intuitiv și
pare a fi irațional, cel puțin din perspectiva mitului societății de consum.
Comercianții încheie cu consumatorii contracte pentru că trebuie să își continue afacerea. A opta
în defavoarea volumului mare de vânzări și în favoarea (auto)disciplinării și a canalizării
comportamentului contractual către parteneri contractuali conștienți de obligațiile pe care și le asumă
și de riscurile la care se expun este, de asemenea, contra-intuitiv și pare a fi irațional, cel puțin din
perspectiva strategiilor de marketing, a țintelor de volume de vânzări, a profitului rapid, a mitologiei
brandurilor și a alchimiei consumului pe credit. A trata în mod individual și direct cu consumatorii
pare a fi un mod bizar și neobișnuit de a înțelege și organiza o afacere într-o eră a globalizării în care
individualitatea consumatorului este nu numai blurată, ci chiar ștearsă în totalitate, într-o manieră în
care persoana din spatele actului de achiziție nu mai este decât o cifră statistică.
Consumatorul obișnuit și comerciantul stereotipic par, din aceste motive, a fi cele două personaje
blocate în coliviile lor separate din Dilema Prizonierului.
Un contract care are la bază informarea completă și corectă a potențialului co-contractant se poate
naște viabil și poate fi realmente un instrument de realizare a intereselor părților, inclusiv a intereselor
comerciantului, întrucât generează obligații și riscuri asumate în cunoștință de cauză și, deci, obligații
care pot fi executate. În schimb, un contract încheiat prin omisiunea sau ascunderea intenționată a
informației este mai degrabă un conflict sau chiar un proces, generând obligații ale părții slabe și ne-
informate a contractului care nu pot fi executate, ceea ce pentru un comerciant care se bazează pe un
volum mare de contracte este de natură a-i afecta continuitatea afacerii. Informarea pre-contractuală
a potențialului co-contractant poate fi, deci, o măsură preventivă, sanitară, care profită ulterior nu
numai părții mai slabe în contract, ci, indirect, și comerciantului, și care îl poate feri pe acesta de
riscul de insolvabilitate al co-contractanților și de riscul juridic al unor procese îndelungate și
costisitoare cu un mare număr de co-contractanți.
Informarea pre-contractuală este, de fapt, singura variantă optimală, benefică ambelor părți, de
ieșire din Dilema Prizonierului, adică din blocajul juridico-psihologic în care părțile ar fi țintuite în
lipsa acestei informări. Dacă cei doi prizonieri comunică, soluțiile generate de cooperarea lor
informată nu numai că le pot fi benefice, dar pot fi chiar superioare ca eficacitate tuturor variantelor
de mijloc, „raționale”, de ieșire din blocaj. Urmând calea clasică a executării silite sau, după caz, a
nulității rebutului contractual rezultat din omisiunea sau ocultarea informației se ajunge la distrugerea
și nu la realizarea emolumentului contractului.
O (re)poziționare prudentă a consumatorului, opusă entuziasmului de moment sau nevoii
stringente de a contracta (stări deseori create artificial, prin tehnici de persuasiune, chiar de
comerciantul ofertant), care va lua, în baza informațiilor precise, complete și corecte pe care le
primește de la comerciant, decizia de a contracta doar în măsura posibilității reale de a executa pe
termen lung contractul sau de a refuza contractarea, este deopotrivă o măsură de auto-protecție a
comerciantului față de ulterioare crize ale contractului rezultate din confruntarea expectațiilor
consumatorilor cu realitatea și, mult mai important pentru societate, este o modalitate de imunizare a
economiei față de panicile destructive și față de contagiunile sectoriale sau generalizate declanșate de
insolvabilitatea consumatorilor. Insolvabilitatea, în relațiile juridice de afaceri, comerciale, este o
stare care, odată instalată, se auto-generează, prin efectul de domino, întrucât solvabilitatea și
credibilitatea comerciantului care nu își mai poate recupera creanțele contra debitorilor săi faliți
determină efecte similare față de partenerii de afaceri ai acelui comerciant și, tot așa, în lanț, până la
GHEORGHE PIPEREA 33
colapsul sectorial sau generalizat. Un contract „ratat” de comerciant pe motiv de incapacitate de

asumare de către consumator a obligațiilor și a riscurilor generate de contract este o pierdere infinit
mai redusă decât inevitabila supra-îndatorare sau ruină a consumatorului ne-informat sau dez-
informat. Un contract-lipsă din portofoliul unui comerciant este mult mai puțin costisitor decât un
contract-problemă și infinit mai puțin riscant decât o sumă de rebuturi contractuale.
În legislația protecției consumatorilor, cerința informării are nu numai scopul de a proteja
consumatorii sub raportul formării libere și conștiente a consimțământului de a contracta, ci și scopul
mediat de a proteja propriul patrimoniu comerciantului față de rebuturile contractuale rezultate din
acorduri de voință incomplete sau viciate și, mai ales, scopul mediat de a garanta concurența loială.
Obligaţia de informare în raporturile ne-comerciale
2. Majoritatea autorilor de drept civil au dat obligației (pre)contractuale de informare un fundament

exclusiv moral44. Unii autori au pus obligația pozitivă de informare în corelație cu obligația negativă
de a nu înșela45. Alții au considerat că obligația generală de informare și-ar avea fundamentul juridic
în răspunderea civilă delictuală, reținându-se că neinformarea ori informarea neadecvată a
cumpărătorului ar altera consimțământul acestuia și ar constitui dol prin reticență46. În fine, sunt și
autori care consideră că obligația generală de informare își are fundamentul în obligația de bună-
credință în negocieri, fiind o cerință implicită a formării consimțământului, în lipsa căreia
consimțământul ar fi viciat47. Informarea pre-contractuală este menită a asigura formarea liberă și
conștientă a consimțământului. Lipsa informării poate fi sancționată cu nulitatea contractului și cu
angajarea răspunderii civile delictuale a celui în culpă48. Așa cum recent s-a arătat în doctrină, numai
punând co-contractantului la dispoziție informația și timpul de reflecție necesare formării
consimțământului, partea cealaltă îl tratează „ca pe o persoană liberă și inteligentă, rațională, capabilă
să-și urmărească și să își apere propriile interese”. O asemenea „ambianță contractuală” este
stimulatoare pentru concurență, dar și pentru creșterea economică sănătoasă și poate contribui decisiv
la prevenția sau la calmarea proceselor inflaționiste49. Într-adevăr, un co-contractant informat este un
risc mai redus de insolvabilitate și o persoană mai rezilientă la practicile înșelătoare sau anti-
concurențiale ale comercianților.
44
Pentru această linie de gândire, a se vedea, cu titlu exemplificativ: G. Ripert, La regle morale dans les obligations
civiles, LGDJ, Paris, 1925, p. 171; L. Josserand, Cours de droit civil positif francais, Sirey, Paris, 1930, p. 206; M. Planiol,
Traite elementaire de droit civil, tome II, LGDJ, Paris, 1909, p. 286; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
Tratat de Drept civil român, vol. II, Ed. Națională, București, 1929, p. 761; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, Vol.
II. Contractul, ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 281.
45
A se vedea, pentru această opinie, J. Calais-Auloy, L’influence du droit de la consommation sur le droit civil des
contrats, în RTD nr. 2/1994, p. 242. Această obligație este, de altfel, expres reglementată în legislația protecției
consumatorilor, sub forma interzicerii practicilor înșelătoare ale comercianților.
46
Pentru această opinie, a se vedea V. Pătulea, Obligația de informare în formarea contractelor, în Revista de drept
comercial nr. 6/1998, p. 75-80; D. Chirică, Obligația de informare și efectele ei în faza pre-contractuală a vânzării-
cumpărării, în Revista de drept comercial nr. 7-8/1999, p. 53.
47
A se vedea, pentru această opinie, Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Obligations, 9e edition, Dalloz,
Paris, 2005, p. 259, precum și L. Pop, Obligația de informare precontractuală – mijloc juridic de protecție a
consimțământului la încheierea contractelor, în Revista Dreptul nr. 6/2017, p. 47.
48
L. Pop (în lucrarea citată, publicată în Dreptul nr. 6/2017) admite că există și o obligație (post)contractuală de
informare, aceasta fiind un aspect sau un atribut al forței obligatorii a contractelor (valabil încheiate). Autorul reține că
informarea (post)contractuală reclamă executarea conformă a contractului, în vederea realizării reciproce a interesului
urmărit și așteptat, lipsa acesteia fiind sancționată, după caz, cu rezoluțiunea sau cu angajarea răspunderii civile
contractuale, dacă nu este posibilă o adaptare convențională sau judiciară a contractului în vedere re-echilibrării sale.
49
Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 260, apud L. Pop, loc. cit., p. 47.
GHEORGHE PIPEREA 34
Din nefericire, „noul” Cod civil român din 2011 nu prevede expres această cerință a informării
prealabile a viitorilor contractanți, informare situată în faza pre-contractuală50. În sistemul Codului
civil (atât al celui actualmente în vigoare, cât și al celui pe stil vechi, dar bun), cerința informării
prealabile poate fi doar dedusă din dispozițiile referitoare la buna-credință și la echitate. În plus,
reglementarea viciilor care alterează consimțământul, a căror existență poate fi dovedită doar după
momentul încheierii contractului, având valoare exclusiv curativă, nu și valoare preventivă, este
insuficientă și ineficientă în demersul de asigurare a perenității contractului. Pentru evitarea apariției
unor contracte viciate și, mai ales, pentru salvgardarea intereselor părților care, totuși, și-au asumat
efectele acelor contracte, este necesară prezența și utilizarea unui instrument preventiv, situat în
amonte față de evenimentul încheierii sau perfectării contractelor, adică în perioada pre-contractuală.
Încercării costisitoare, aventuroase și îndelungate de a sancționa a posteriori un viciu de
consimțământ, cu consecința destructivă a eliminării contractului și a cvasi-imposibilei repuneri a
părților în situația anterioară, îi este preferabilă informarea, avertizarea asupra riscurilor, consilierea
și perioada de reflecție, instrumente care, de altfel, ar putea evita apariția unor rebuturi contractuale.
Obligaţia de informare în raporturile comerciale
3. În dreptul comercial nu numai că este echitabil și conform cu buna-credință ca partenerul

contractual să știe la ce să se aștepte de la un contract atunci când își formează consimțământul de a-
l semna, dar informarea completă, corectă și promptă a viitorilor contractanți ai comerciantului este
premisa fundamentală a formării sănătoase și reziliente a contractului, ceea ce o face esențială pentru
asigurarea continuității afacerii comerciantului și pentru (re)construcția neîncetată a propriei
credibilități.
Omisiunea informării sau dez-informarea co-contractantului viciază consimțământul acestuia, dar
are, simultan, și „calitatea” de a delegitima cauza contractului, ceea ce ar putea da naștere unui
contract degenerat, rezultat al unei fracturi între intenția reală a uneia dintre părți și forma scrisă a
contractului, partea având convingerea că și-a asumat un alt contract decât cel formal semnat (error
in negotio). Un contract care nu este perfectat pentru atingerea emolumentului fiecăreia dintre părți
devine rapid un risc juridic și economic pentru comerciant, mai ales pentru creditorii profesioniști,
căci debitorul aflat sau indus în eroare asupra finalității și înțelesului efectelor contractului devine
succesiv un debitor aflat în stare de dificultate economică, un debitor supra-îndatorat și, în final, un
debitor insolvabil, adică un debitor care nu își mai poate achita datoria. Mai mult chiar, un astfel de
debitor poate deveni el însuși un risc juridic pentru comerciant, dacă decide să-l acționeze în judecată
sau să-l reclame pe comerciant autorităților administrative sau penale, precum și un risc de imagine,
întrucât, încrederea sa în comerciantul care l-a dezinformat fiind aneantizată, el va deveni o sursă de
informații negative relative la cinstea și credibilitatea comerciantului. Or, aceste riscuri costă. Analiza
economică a obligației de informare poate revela o cale eficientă de minimizare a costurilor
operațiunii juridice și de maximizare a utilității contractului51, în condițiile în care esențială pentru
comerciant este prezervarea continuității afacerii proprii, periclitată ori de câte ori, din motive de
încălcare a obligației de informare, debitorul nu își poate achita integral datoriile, dată fiind fractura
economică și logică între ceea ce debitorul crede că a consimțit și ceea ce, în mod formal, a semnat
sau acceptat fără rezerve. Dubla natură, morală și juridică, a obligației de informare, este exact
caracteristica necesară verificării corespondenței între contract și faptul economic care l-a generat,
făcând din contract un real parteneriat între părți, menit a asigura emolumentul fiecăruia dintre ele și,
implicit, perenitatea contractului.
50
Aceeași poziție critică se poate observa și în lucrarea anterior citată a prof. Liviu Pop, expusă la p. 47.
51
A. Almășan, Negocierea și încheierea contractelor, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 237.
GHEORGHE PIPEREA 35
Un rebut contractual rezultat al erorii spontane sau provocate (induse artificial), multiplicat cu
numere mari, poate avea efecte dăunătoare asupra continuității afacerii comerciantului și, în categoria
comercianților care îi sunt parteneri, efecte sistemice grave, turbulențe economice determinate de
întârzieri ale plăților sau chiar de încetarea acestora, precum și pervertiri ale jocului concurenței.
4. În chestiunile aferente contractelor comercianților cu consumatorii, teoria viciilor de

consimțământ, o teorie desuetă, complicat de pus în practică și costisitoare, deci intimidantă pentru
consumatori, este făcută inaplicabilă de apariția „practicii contractuale de masă”, de multiplicarea
contractelor de adeziune și de proliferarea reclamei „omniprezente și zgomotoase” și a practicilor
agresive de contractare52. Necesitatea volumului mare de afaceri și tentația câștigului ușor și supra-
dimensionat obținut din exercițiul abuziv al puterii economice îi determină pe marii comercianți să
impună consumatorilor (și chiar celorlalți comercianți, de talie mai mică sau dependenți de ei)
contracte tipizate, de adeziune, sau „condiții generale de afaceri”. În aceste circumstanțe, de limitare
sau de alterare a libertății de voință a consumatorilor și de imposibilitate practică sau de refuz al
opțiunii pentru formarea directă și individuală a acordului de voințe cu consumatorii, negocierea este,
practic, inexistentă (fără să fie, totuși, exclusă). Ne-existând negociere sau lipsind orice putere de
influențare a conținutului clauzelor pre-redactate ale contractului, apelul la regimul juridic al viciilor
de consimțământ este inutil. În linie cu această realitate empiric sesizabilă și curent probată, art. 1182
alin. (1) C.civ. arată că, alături de negocierea pură și simplă, acceptarea fără rezerve a unei oferte de
a contracta este o modalitate considerată suficientă de formare a consimțământului de a contracta.
Aceasta este, de altfel, situația faptică și normativă care a determinat instituirea în legislația protecției
consumatorilor a unei prezumții de lipsă a negocierii în astfel de contracte. Negocierea este, în aceste
condiții, substituită de informarea pre-contractuală și de perioada de reflecție referitoare la motivele
și riscurile semnării contractului.
Spre deosebire de dreptul comun, unde este extrasă din dispozițiile generale ale art. 1170, ale art.
1272 și, respectiv, ale art. 1204 C.civ. relative la bună-credință, la echitate și la formarea
consimțământului, obligația de informare este expres reglementată în legislația protecției
consumatorilor, fiind consacrată cu titlu general de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor,
republicată, și repetată de mai multe ori de Codul consumului, precum și de alte legi specifice unor
categorii sau domenii de activitate comercială (cum ar fi cea bancară).
Obligația de informare a consumatorului nu numai că este expres prevăzută în legislație, dar este
și caracterizată printr-un înalt grad de formalism.
Forma scrisă și conținutul minimal al contractelor încheiate de comercianți cu consumatorii sunt
condiții de valabilitate a clauzelor contractuale sau chiar a contractului, în sine53.
O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, cuprinde un întreg capitol dedicat
informării și educării consumatorilor. Astfel, la art. 3 lit. b) se prevede dreptul consumatorilor de a fi
informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel
încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, idee
reiterată în art. 18, unde se adaugă alte două motivații ale informării, respectiv, asigurarea posibilității
consumatorilor de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și
serviciile oferite și a garanției utilizării produselor și serviciilor achiziționate potrivit destinației
acestora, în deplină securitate. De asemenea, la art. 19 și art. 20 alin. (4) se prevede că vânzătorii și
prestatorii de servicii trebuie să informeze consumatorii despre prețul final al produsului sau despre
tariful serviciului prestat, în timp ce la art. 10 lit. b) se arată că, la încheierea contractelor,
consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară și precisă a clauzelor contractuale, inclusiv
52
Pentru aceste sintagme și epitete, a se vedea L. Pop, loc. cit., p. 47.
53
Pentru analiza conceptului de formalism informativ, a se vedea infra, nr. 9.
GHEORGHE PIPEREA 36
a celor privind caracteristicile calitative și condițiile de garanție, indicarea exactă a prețului sau
tarifului, precum și stabilirea cu exactitate a condițiilor de credit și a dobânzilor54.
Drepturile consumatorilor la informare sunt reiterate și detaliate în Legea nr. 296/2004 privind
Codul consumului, republicată55.
Un rol primordial în informarea consumatorilor îl are statul, conform Codului consumului.
Informarea completă, corectă și promptă a consumatorilor este de interes public. Astfel, din art. 38 din
Codul consumului rezultă că statul trebuie să realizeze și să încurajeze folosirea de programe menite
să asigure consumatorilor o informare și o educare corespunzătoare, pentru a permite acestora să
acționeze în mod distinct, în vederea unei alegeri corecte bazate pe o informare corespunzătoare
asupra bunurilor și a serviciilor și să fie cunoscători ai drepturilor și responsabilităților ce le revin, iar
din art. 39 din Codul consumului rezultă că statul, prin mijloacele sale, urmărește protejarea
consumatorilor la achiziționarea de produse și servicii, precum și protejarea interesului public general
împotriva publicității înșelătoare și a consecințelor negative ale publicității, stabilind condițiile în care
este permisă publicitatea comparativă.
Codul consumului insistă asupra dreptului consumatorilor de a fi educați în această calitate.
Obligația de educare a consumatorilor este, primordial, o sarcină a statului român56, având ca scop,
în principal, protejarea consumatorilor împotriva publicității înșelătoare și a consecințelor negative
ale publicității. De altfel, acest scop rezultă și din art. 2 lit. c) din O.G. nr. 99/2000 privind
comercializarea produselor și serviciilor de piață, republicată, conform căruia unul dintre obiectivele
ordonanței este informarea corectă și protejarea intereselor consumatorilor.
În mod evident, dreptul consumatorului la informare își are corespondentul într-o obligație de
informare care incumbă comerciantului, obligație care este mai extinsă și mai sever sancționată decât
cea acceptată în dreptul comun. Dublată de o obligație de avertizare asupra riscurilor contractului și
chiar de o obligație de consiliere a consumatorului relativă la (in)eficiența și beneficiile sau riscurile
unor produse sau servicii, obligația de informare a consumatorului este justificată de imperativul de
a suplini lipsa posibilității reale de negociere și, în subsidiar, de a încuraja negocierea, atunci când
este posibilă sau necesară pentru supraviețuirea contractului.
Dacă statul are, conform Codului consumului, o obligație generică de informare și educare a
consumatorilor, comercianții au o obligație concretă, directă și nemijlocită, de informare, obligație
referitoare la fiecare consumator cu care contractează. În plus, când produsele sau serviciile care, în
mod natural, nu sunt riscante, dar devin periculoase din cauza unor evenimente imprevizibile,
54
Această din urmă precizare confirmă caracterul esențialmente comutativ al contractului de credit.
55
Conform art. 27 din Codul consumului, consumatorii beneficiază de următoarele drepturi: a) de a fi protejați
împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea
sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor și intereselor legitime; b) de a fi informați complet, corect și precis,
asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea
să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori; c) de a avea acces la
piețe care le asigură o gamă variată de produse și servicii de calitate; d) de a fi despăgubiți în mod real și corespunzător
pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor și serviciilor, folosind în acest scop mijloace
prevăzute de lege; e) de a se organiza în asociații ale consumatorilor, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor; f) de
a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze abuzive, conform prevederilor legale în vigoare; g) de a nu li se
interzice de către un operator economic să obțină un beneficiu prevăzut în mod expres de lege.
56
Așa cum rezultă din art. 41, în programele de educare și informare a consumatorilor se includ ca aspecte importante
ale protecției acestora: a) legislația referitoare la protecția consumatorilor, agenții și organizații ale consumatorilor; b)
sănătatea, alimentația, prevenirea îmbolnăvirilor și prevenirea achiziționării de produse alimentare falsificate; c) riscurile
produselor; d) interesele economice ale consumatorilor la achiziționarea de servicii, inclusiv a celor financiare; e)
practicile comerciale ale producătorilor, prestatorilor sau distribuitorilor și prevenirea actelor de comerț incorecte; f)
etichetarea produselor, cu precizarea informațiilor necesare consumatorilor; g) informații despre dificultăți și măsuri de
rezolvare a acestora, prețuri, calitate, condiții de creditare; h) protecția mediului, după caz. Este important de precizat că,
în privința informării generice și a educării consumatorilor, este inadecvată implicarea directă a comercianților, pentru a
evita eventualele conflicte de interese și dileme etice.
GHEORGHE PIPEREA 37
comercianții au obligația avertizării de îndată a autorităților și a publicului și obligația de a retrage de

pe piață produsele sau serviciile periculoase.
Expresia și conținutul complex al dreptului consumatorilor la informație nu se rezumă a fi prezente
în Codul consumului și în O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată. În fapt,
dreptul consumatorului la informare și obligația corelativă a comerciantului de informare constituie
principalii piloni ai legislației protecției consumatorilor, regăsindu-se atât în legislația clauzelor
abuzive, cât și în legislația practicilor incorecte ale comercianților și în legislația răspunderii pentru
produsele sau serviciile cu defecte. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea 193/2000 privind clauzele
abuzive, orice contract încheiat între consumatori și comercianți pentru vânzarea de bunuri și
prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, exprimate într-un limbaj
ușor inteligibil, pentru cunoașterea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Omisiunea
informării complete și prompte a consumatorului este unul dintre indiciile caracterului abuziv al unei
clauze contractuale [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, republicată, și art. 79 din Codul
consumului] sau al caracterului incorect, adică înșelător sau agresiv, al unor practici comerciale
(Legea nr. 363/2007 privind practicile incorecte ale comercianților). Încălcarea intenționată a
obligației de informare, dez-informarea sau inducerea în eroare a consumatorului reprezintă probe
certe ale caracterului abuziv al clauzelor inserate în contract prin asemenea mijloace sau ale
caracterului incorect al practicilor comerciantului. Dacă informarea nu există, este incompletă sau
este intenționat ascunsă consumatorului, chiar și clauzele care se referă la obiectul principal al
contractului pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv [art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000,
republicată].
Pentru a întări dreptul consumatorului la informare, legislația stabilește un termen minim de
reflecție, menit a oferi potențialului consumator răgazul necesar formării consimțământului. De
reamintit că acest tip de consimțământ se manifestă sub forma acceptării fără rezervă a ofertei de a
contracta, întrucât contractele cu consumatorii sunt contracte de adeziune, ne-negociate. Informarea
corectă și completă a consumatorului în faza anterioară angajamentului contractual are rolul de a
asigura premisele unei analize și ale unei decizii consecvențiale a consumatorului de a contracta în
cunoștință de cauză, de a-i facilita acestuia reflecția atentă asupra naturii, conținutului și riscurilor
viitorului contract și, indirect, de a-i determina respectarea obligației de abținere de la faptul
imprudent al aderării fără rezerve la oferta comerciantului de a contracta orice, oricând și oricât,
stereotip din care ar putea rezulta un avorton de contract, imposibil de pus în practică, dată fiind
situația obiectivă sau personală a consumatorului. Acceptarea fără rezerve a unei oferte tipizate, pre-
formulate, de a contracta, chiar dacă este un act unilateral de voință al consumatorului, trebuie să fie
făcută în cunoștință de cauză. În caz contrar, contractul se naște dez-echilibrat sau devine rapid dez-
echilibrat, introducând în circuitul juridic un risc de supra-îndatorare și, în final, de insolvabilitate a
consumatorului, situații care vor sfârși prin a păgubi comerciantul însuși, întrucât un debitor
insolvabil este un debitor lipsă. Dacă riscul unui număr redus de consumatori insolvabili poate fi
gestionat (cu costuri, compromisuri și efort logistic corespunzătoare), riscul unui număr mare de astfel
de consumatori devine imposibil de gestionat, ceea ce determină dificultăți financiare și, în final,
insolvența în persoana comerciantului. Respectarea întocmai și cu promptitudine a obligației de
informare care incumbă comerciantului este, de aceea, o bună măsură, sanitară, de prevenție a riscului
de insolvabilitate a debitorului, stare care are inevitabile repercusiuni asupra creditorului și, prin
efectul de contagiune, asupra partenerilor de afaceri ai acestuia. Un consumator informat este un risc
mai redus pentru comerciant, întrucât este conștient de consecințele angajamentului său contractual
și, în plus, poate fi mai ușor combătut pentru abuz de drepturi procesuale.
Acesta este, însă, un deziderat cu puține șanse de materializare atunci când o reală transparență și
o informare completă a consumatorului ar putea veni în contradicție cu politicile de marketing,
GHEORGHE PIPEREA 38
promovare și vânzare utilizate (ilegitim) de comercianții care țintesc volume mari de vânzări în
perioade scurte de timp și exploatarea rapidă a unor oportunități.
Convingerea că un comerciant este menit să facă profit și că, a reține în sarcina sa obligația de
informare și avertizare a consumatorului, ar constitui o barieră în calea prosperității57, este o greșeală
conceptuală gravă și o probă de neînțelegere a jocului economic al concurenței, un joc care se
derulează în interiorul unei rețele juridice de tip matriceal, în care fiecare comerciant depinde de
lichiditatea și de credibilitatea celorlalți comercianți și, în final, de solvabilitatea consumatorilor.
Profitul facil, stereotipic, de tip rentier sau monopolistic, mai ales cel supra-dimensionat prin prețuri
excesive sau prin volume de vânzări nerealiste, este întotdeauna temporar, putând să se transforme
rapid în pierderi masive, prin simpla dificultate de plată sau prin insolvabilitatea și ruina unui număr
de consumatori care crește exponențial. A vinde produse și servicii unor consumatori fără a-i informa
sau, și mai grav, ascunzându-le intenționat informații, dez-informându-i și înșelându-i, alimentându-
le entuziasmul momentan sau cultivându-le artificial nevoi pe care nu le au, înseamnă a contribui
substanțial la viitorul dezastru al vânzătorului însuși și la dezastrul sectorului economic în care
operează imprudentul și naivul vânzător. Așadar, omisiunea informării și dez-informarea nu numai
că aduc atingere intereselor economice ale consumatorilor, dar sunt și exemple clare de
ireponsabilitate managerială care nu trebuie nicidecum premiate, ci sancționate deosebit de dur,
pentru a preveni astfel de comportamente viitoare ale comerciantului în cauză sau de comportamente
mimetice ale partenerilor sau la jocul concurențial, care ar putea fi tentați și ei de profit ușor (easy
money) și ultra-dimensionat. Este cert și, de altfel, empiric probat în ultimii 10 ani, că profitul facil
este urmat, invariabil, de enorme căderi economice care pot determina colapsul unor sectoare
economice, pe care, de regulă, în ultimii 30 de ani, le suportăm tot noi, simplii particulari, din taxe și
impozite plătite statului, din economii pe care ni le păstrăm în diverse depozite sau valori, abținându-
ne de la consum, și din costurile creditelor pe care le accesăm (care sunt, întotdeauna în perioade de
criză, exclusiv crescătoare).
Valenţele obligaţiei de informare în legislaţia protecţiei consumatorilor
5. În legislația protecției consumatorului, valențele obligației de informare depășesc momentul și

domeniul formării consimțământului consumatorului, ea iradiind atât înspre materia clauzelor
abuzive, cât și înspre materia practicilor incorecte ale comercianților și chiar înspre materia
răspunderii pentru produse. Omisiunea informării sau încălcarea obligației de informare și avertizare
a consumatorului determină clauze echivoce, neclare și neinteligibile, ceea ce face ca acele clauze să
fie în pericol de a fi evacuate din contract pentru că sunt abuzive, sancțiune care se aplică inclusiv în
situația în care acele clauze ar face parte din obiectul principal al contractului. Dez-informarea,
inducerea în eroare, captarea (prin mijloace agresive și reclamă deceptivă) a atenției și inseminarea
artificială a entuziasmului consumatorului de a achiziționa bunuri sau servicii pe care, în mod normal,
onest, în condiții de transparență, nu le-ar achiziționa, reprezintă practici incorecte ale comercianților,
care pot fi sancționate atât contravențional sau penal, cât și prin interdicția administrativă sau judiciară
de a le mai profesa, întrucât sunt ilegale sau ilegitime. Contractul încheiat sub asemenea „auspicii”
este foarte vulnerabil în fața unei acțiuni în nulitate absolută pentru error in negotium (eroare –
obstacol constând în convingerea greșită a faptului că s-ar fi încheiat un alt contract decât cel care
57
Argumentul, dus în absurd, ar putea fi utilizat și de vânzătorii de petarde, de armament, de medicamente care se
vând doar cu prescripția medicului, de vaccinuri, de tutun, de alcool, de droguri recreaționale (pe care, în mod absolut
halucinant, le declară legale din ce în ce mai multe state) sau de vânătorii de balene și de delfini, întrucât și ei sunt
comercianți, iar scopul comercianților este să aducă profit. Exemplele date nu sunt deloc artificiale și forțate. Convingerea
că un comerciant este menit să facă profit a fost recent adoptată de Tribunalul București (a se vedea ecriss:
http://portal.just.ro/3/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=300000000714354&id_inst=3).
GHEORGHE PIPEREA 39
este formal materializat prin semnătură sau prin aderarea fără rezerve la oferta comerciantului de a
contract). În fine, omisiunea informării sau dezinformarea consumatorului agravează răspunderea
comerciantului pentru produsele sau serviciile cu defecte.
În mod esențial, însă, obligația de informare își justifică importanța și severitatea în contractele de
adeziune și, în general, în contractele care se perfectează în forma simplificată a acceptării fără
rezerve a ofertei de a contracta. În aceste situații ubicui în activitatea marilor comercianți, informarea
nu are doar rolul obișnuit de ingredient esențial al procesului formării consimțământului, ci și – mai
ales – pe acela de a substitui negocierea directă și individuală, a cărei lipsă este prezumată în cazul
contractelor de adeziune.
6. Întrucât informațiile înseamnă date, însușiri și cunoștințe, conținutul obligației de informare

reflectă necesitatea de a pune la dispoziția co-contractantului informațiile brute, pertinente, de care
partea dispune, dar și necesitatea de a utiliza mijloace clare, ne-echivoce, prin care informația să
ajungă la cunoștința co-contractantului, iar acesta să le poată accesa și înțelege58.
Informarea trebuie să fie nu numai precisă, ci și promptă, fiind plasată în perioada anterioară
perfectării contractului. Nu este îndeplinită această cerință dacă o informare, chiar detaliată, se
realizează abia la momentul semnării contractului sau, și mai grav, dacă documentele relevante, care
completează sau explicitează contractul, sunt comunicate consumatorului după semnarea acestuia.
În legislația protecției consumatorului este inacceptabil ca obligația de informare (care înlocuiește
negocierea) să fie considerată o simplă obligație de diligență a comerciantului, mai ales când raportul
juridic dintre comerciant și consumator are ca obiect material produse riscante sau servicii, ceea ce
presupune și obligația de avertizare asupra riscului. În plus, destinatarul trebuie să fie un consumator
mediu informat, nefiind permise exigențe prea mari în privința calității de utilizator specializat de
bunuri sau servicii. Dimpotrivă, așa cum rezultă din speța Andriciuc, mai jos analizată in extenso,
„expertiza” necesară selectării informațiilor concrete, specializate pe fiecare produs sau serviciu în
parte, este a caracteristică a comerciantului, care trebuie să colecteze și să pună la dispoziția
consumatorului informații clare, ușor de înțeles și asimilat.
De altfel, a lăsa consumatorul să se „descurce” în noianul și hățișul de informații relative la produse
sau servicii, împrăștiate în formulare tipizate ale comerciantului, scrise în limbaj tehnic, ultra-
specializat, nu înseamnă decât o practică vecină cu manipularea, dezinformarea, agresiunea și
decepția sau înșelăciunea, asemenea „furnizare” a informațiilor fiind un declanșator potențial al
procesului de pervertire a contractului dintr-un contract comutativ, într-un contract aleatoriu.
Când vorbim de dreptul consumatorului la informație nu avem în vedere dreptul acestuia de a se
informa59, ci de dreptul său de a fi informat.
Corelativ, comerciantul are obligația de a-l informa și chiar consilia pe consumator, și nu doar
obligația de diligență de a-i pune acestuia la dispoziție informații insuficiente, neclare și echivoce,
pentru ca acesta să se „descurce” după propriile posibilități, adică să se informeze singur, în condiții
de asimetrie informațională.
Nu există o societate liberală ideală, alcătuită exclusiv din oameni liberi și responsabili, care să fie
obligați să se informeze de unii singuri (în condițiile bombardamentului informațional și ale inflației
reglementare, acest lucru nu mai este, oricum, posibil), astfel încât contractele să fie, toate, încheiate
în deplină cunoștință de cauză. Cele mai multe decizii, achiziții și contracte ale omului post-modern
58
Desigur că expeditorul informației nu poate fi ținut de consecințele faptului că cealaltă parte, co-contractantul
(destinatarul informațiilor), le va fi utilizat în mod incorect.
59
Un autor francez al secolului trecut, P. Jourdain, vorbea de o astfel de datorie de a se informa a părților contractului,
indiferent de poziția lor în cadrul raportului juridic de putere; a se vedea Le devoir de se renseigner (Contribution à l’ètude
de l’obligation de renseignement), Revue Dalloz, 1983, Chronique, p. 139. În lucrarea anterior citată, la p. 52, Liviu Pop
susține că prima fațetă a obligației de informare are însușirile unei obligații de rezultat, în timp ce cealaltă fațetă are
însușirile unei obligații de diligență.
GHEORGHE PIPEREA 40
sunt iraționale sau, cel mult, oligo-raționale. Este evident că o astfel de idee, de a lăsa consumatorul
„liber” să se informeze ar bagateliza legislația protecției consumatorilor, o legislație care pretinde un
consimțământ informat, conștient al consumatorului, absolut necesar pentru ca acesta să își asume
contracte pe care să le poată executa, și nu rebuturi contractuale care, în timp, devin un balast greu
sau imposibil de gestionat de către comerciant. Insolvabilitatea sau ruina unui număr mare de
consumatori ne-informați, prea entuziaști sau prea docili față de ofertele mai mult sau mai puțin oneste
ale comerciantului, devin rapid motive de insolvență și de pierdere a credibilității comerciantului.
Deși par a fi favorabile comerciantului, clamarea libertății absolute a pietei și obligarea
consumatorului de a se informa el însuși se pot transforma în dezastrul comerciantului astfel „apărat”
de libertarianism.
7. În cadrul reglementărilor specifice referitoare la creditele destinate persoanelor fizice se

regăsesc texte exprese cu privire la obligația băncii de informare a consumatorilor în etapa
precontractuală, precum și reglementări ale obligației de avertizare asupra riscurilor creditării și de
consiliere a consumatorilor.
În domeniul contractelor de credit de retail, în decursul ultimilor 15 ani, s-au adoptat foarte multe
acte normative, atât interne, cât și europene. Spre exemplu, intră în această categorie Legea nr.
289/2004, abrogată de O.U.G. nr. 50/2010 și, respectiv, Directiva 2008/48/CE, modificată de
Directiva 2014/17/UE (aceasta din urmă fiind implementată în dreptul intern în 2016, prin intermediul
O.U.G. nr. 52/2016, care modifică substanțial și O.U.G. nr. 50/2010), dar și art. 91-93 din O.G. nr.
21/1992, republicată, inserate în textul ordonanței privind protecția consumatorilor prin intermediul
O.U.G. nr. 174/200860. Având în vedere principiul ne-retroactivității legii, precum și faptul că unele
contracte de credit, mai ales cele ipotecare, se încheie pe termene foarte lungi, aceste legi sau acte
normative, actualmente abrogate, în totalitate sau doar în parte, sunt aplicabile în continuare
contractelor încheiate sub imperiul lor, dar continuate după abrogarea lor.
7.1. O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, stabilește, în cuprinsul art. 91-
9 , reguli speciale, mai stricte decât cele obișnuite, pentru informarea, avertizarea și consilierea
3
consumatorilor care încheie contracte cu furnizorii de servicii financiare. Consumatorul are dreptul
de a fi informat în mod corect, încă din faza precontractuală, asupra tuturor condițiilor contractuale,
esențiale fiind prețul (dobânda) și costurile creditului, care trebuie indicate atât în concret, pe fiecare
categorie în parte, cât și ca valoare totală a costurilor care urmează să fie suportate de consumator.
Dobânda anuală efectivă, adică DAE, reprezintă suma anuală reală pe care trebuie să o achite
consumatorul, și care conține atât dobânda („prețul” banilor), cât și comisioanele, spezele, primele de
asigurare și alte costuri. Lipsa sau neclaritatea acestei DAE, precum și a oricăreia dintre elementele
sale constitutive, semnifică o potențială formă de practică înșelătoare care, odată constatată, poate fi
sancționată cu lăsarea creditului fără costuri, în totalitate sau, după caz, cu nulitatea întregului
contract, dacă soluția nulității este favorabilă consumatorului61. În afară de preț și costuri, trebuie
arătată perioada de valabilitate a contractului, valoarea totală a creditului și costul total plătibil de
consumator (DAE înmulțită cu numărul de ani pe care este întins creditul), precum și faptul că, pentru
accesibilitatea creditului, este necesară semnarea unui contract de asigurare. Esențial de observat este
că aceste informații, la care are dreptul potențialul consumator și pe care, la cerere, trebuie să le
furnizeze creditorul, se pun la dispoziția consumatorului încă din faza de publicitate, adică înainte de
60
În cuprinsul ordonanței au fost introduse 11 noi articole, de la art. 91 la art. 911, prin O.U.G. nr. 174/2008 (art. II,
pct. 9). Ultimele șapte articole sunt dedicate intermedierilor în tranzacțiile imobiliare.
61
Pentru detalii și referințe jurisprudențiale, a se vedea infra, Cap III, Clauzele abuzive în contractele comerciale,
precum și considerațiile de mai jos relative la formalismul informativ, așa cum este acesta reflectat în spețele Perenicova
și Pohotovost.
GHEORGHE PIPEREA 41
a începe procedura de acces la credit62 și, mai ales, înainte de emiterea actului de aderare fără rezerve
la oferta de a contracta a băncii. În faza pre-contractuală, consumatorul are dreptul la un proiect al
contractului, care va prevedea un grafic de rambursare și va conține indicații clare, neechivoce,
asupra dobânzii și a celorlalte costuri ale contractului „în privința cărora consumatorul nu dispune de
libertate de alegere”, precum și o proiecție a potențialelor variații ale dobânzii și mecanismul clar și
explicit al formulei după care se calculează aceste variații. În legătură cu dobânda, proiectul de
contract trebuie să prevadă dacă este fixă sau variabilă, iar dacă este variabilă, trebuie precizat criteriul
și mecanismul variabilității. Acest mecanism trebuie să fie un indice de referință independent și
verificabil, de genul ratelor medii de dobândă la care se împrumută între ele pe piața interbancară,
putând fi alterat doar dacă se impune prin lege. Referința la această variație, precum și la mecanismul
de calcul și de funcționare a acestui mecanism în executarea contractului reprezintă o avertizare
timpurie a consumatorului asupra riscurilor contractului, putând fi considerat că se aplică și în cazul
variației monedei de plată sau de indexare. Costurile contractului (care nu se confundă cu dobânda)
sunt fixe, fiind interzisă modificarea comisioanelor, taxelor, tarifelor sau spezelor menționate în
proiectul de contract, precum și introducerea altora noi; nu este permisă modificarea unilaterală a
contractului, fără emiterea unui act adițional la contractul inițial, acceptat de consumator [art. 9 3 lit.
e) pct. 1-2 din O.G. nr. 21/1992, republicată].
Potrivit art. 6 din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru
consum destinate consumatorilor persoane fizice, înainte de încheierea contractului, creditorul are,
printre altele, obligația de a oferi gratuit consumatorului, pe hârtie sau pe alt suport durabil, un grafic
de rambursare și un exemplar al proiectului contractului de credit, în momentul solicitării de către
consumator a unei oferte de credit fiind datoare să prezinte consumatorului informațiile complete,
corecte și precise privind contractul de credit avut în vedere. Această dispoziție este preluată și întărită
atât în O.U.G. nr. 50/2010, cât și în O.U.G. nr. 52/2016.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare (creditul
acordat pentru achiziția de imobile sau care refinanțează un astfel de credit), înainte de semnarea
contractului de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, instituția autorizată va pune la dispoziție
împrumutatului o ofertă scrisă, care va cuprinde toate condițiile contractului și termenul de
valabilitate a acesteia, care nu va fi mai mic de 10 zile de la momentul primirii ofertei de către
potențialul debitor (termen de reflecție).
O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori reglementează obligația pre-
contractuală de informare în art. 8-29 și art. 33-51. Formularul „informații standard la nivel european
privind creditul pentru consumatori”, care se constituie într-o anexă 2 la O.U.G. nr. 50/2010, conține
majoritatea informațiilor care trebuie puse la dispoziția consumatorilor în faza pre-contractuală, în
perioada minimă de reflecție de 15 zile, pentru furnizarea acestora creditorii fiind obligați să facă
dovada, în caz de litigii sau de anchetă administrativă, a furnizării acestor informații standard [art. 80
alin. (1)], de unde concluzia că nu consumatorii trebuie să facă dovada că nu au fost informați (un
fapt negativ care, oricum, este imposibil de probat), ci comercianții trebuie să probeze faptul pozitiv
contrar. Formularul standard impune ca un minim de informații esențiale să fie furnizate
consumatorului, în faza pre-contractuală și în perioada de reflecție, cum ar fi : rata dobânzii aferente
creditului, fixă și/sau variabilă, împreună cu informații privind costurile incluse în costul total al
creditului pentru consumator, valoarea totală a creditului, dobânda anuală efectivă, durata
62
În principiu, dar mai ales în cazul creditelor ipotecare, această procedură se desfășoară în trepte: se formulează o
cerere de creditare, se efectuează o analiză a ratingului și a dosarului de creditare, se trece la încheierea de asigurări, se
solicită eliberarea extrase de carte funciară sau autentificarea de acte și declarații, după care se trece la perfectarea propriu-
zisă a grupului de contracte, constând în contractul de vânzare a bunului finanțat prin credit, contractul de credit propriu-
zis și contractul de ipotecă, toate acestea fiind acte de adeziune, pentru care nu se întâmplă decât în mod excepțional să
se deruleze negocieri propriu-zise, consimțământul consumatorului formându-se în forma simplificată a adeziunii fără
rezerve la oferta băncii de a contracta.
GHEORGHE PIPEREA 42
contractului de credit, valoarea totală plătibilă de către consumator și valoarea ratelor etc. Rezultă că
și din acest act normativ se poate extrage regula caracterului esențialmente comutativ al contractului
de credit.
O.U.G. nr. 52/2016 privind creditele imobiliare prevede, la rândul său, necesitatea educației
financiare și obligația complexă de informare pre-contractuală a consumatorilor care incumbă
comercianţilor (art. 4-30). Informațiile pe care comerciantul trebuie să le furnizeze consumatorului
sunt de două feluri : (i) informații standard, cum ar fi faptul că respectivul contract va fi garantat cu
ipotecă, plus informațiile prevăzute și în O.U.G. nr. 50/2010 și (ii) informații personalizate, necesare
pentru a compara prețurile de pe piață, în funcție de ratingul și scoringul propriu al consumatorului,
pentru a evalua implicațiile creditului și a decide dacă se angajează sau nu într-un contract de credit
de lungă durată. Informațiile personalizate trebuie furnizate prompt, în timp util, în scris, și astfel
redactate încât să nu inducă în eroare consumatorii prin utilizarea unor expresii tehnice, prolixe,
specifice domeniului bancar sau juridic. Cele două categorii de informații sunt prevăzute în art. 8
(referitor la informațiile standard) și, respectiv, art. 7-9 (referitoare la informațiile personalizate).
7.2. Fostul art. 5 din Directiva 87/102 a creditelor de consum (actualmente abrogată prin Directiva
2008/48/CE, care i-a preluat și îmbunătățit principiile și dispozițiile), impunea cerința expresiei scrise,
clare și inteligibile a clauzelor contractului din contractual de credit de consum, contract care trebuia
prezentat consumatorului. În baza acestei Directive au fost pronunțate cele două decizii al CJUE
(speța Pohotovost și speța Perenicova, mai jos analizate) care au consacrat jurisprudențial
formalismul informativ. În cazul în care ar fi existat îndoieli cu privire la sensul unei clauze, Directiva
din 1987 dădea prevalență interpretării favorabile consumatorului. În plus, Directiva 2008/48/CE a
creditelor imobiliare (în prezent, abrogată, la rândul său, prin Directiva 2014/17/CE, care i-a preluat
și dezvoltat principiile și dispozițiile) prevedea obligația generală în sarcina creditorului de a-i indica
consumatorului, în etapa precontractuală, precum și în contractul de credit, o serie completă de
informații. Această informare a consumatorului, încă din etapa publicității, are o importanță
esențială, întrucât contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să
compare ofertele de creditare, iar pe de altă parte, permite consumatorului să aprecieze întinderea
obligației sale, respectiv impactul economic al contractării creditului. Punctul (19) din Preambulului
Directivei 2008/48/CE prevede că „pentru a putea lua decizii în deplină cunoștință de cauză,
consumatorii ar trebui să primească, înaintea încheierii contractului de credit, informații adecvate, pe
care consumatorul le poate lua cu el și reflecta asupra lor, cu privire la condițiile și costul creditului,
precum și la obligațiile care le revin”. Se impune ca informațiile minimale necesare să fie primite de
consumator înainte de încheierea contractului. Preambulul Directivei 2008/48/CE menționează de
asemenea importanța obligației de informare, care trebuie efectuată într-un mod clar, concis, vizibil,
inclusiv sub raportul conținutului publicității cu privire la produse de creditare.
În continuarea principiilor și a dispozițiilor celor două directive precedente, precum și a
jurisprudenței CJUE în domeniu, a fost adoptată Directiva 2014/17/CE privind contractele de credit
oferite consumatorilor pentru bunurile imobile rezidențiale (denumită și Directiva creditelor
imobiliare). În plus, această directivă a fost și rezultatul unui proces de evaluare a modului de realizare
a obiectivelor Comisiei Europene și de respectare a celorlalte directive europene în domeniul
protecției consumatorilor. Conform Preambulului Directivei creditelor imobiliare, problemele
identificate în urmărea acestui proces de evaluare pot avea efecte colaterale semnificative la nivel
macroeconomic, pot fi în detrimentul consumatorilor, pot constitui obstacole economice sau juridice
în calea activității transfrontaliere și pot crea condiții de concurență inegale între actorii de pe piață.
Practic, deși vechile reglementări erau destul de severe și notorii în piață, așa cum rezultă din acest
Preambul, acestea nu și-au atins scopul, în primul rând, din cauza faptului că băncile, actorii
principali ai dramei repetitive care caracterizează piața financiară, au ignorat cu iresponsabilitate
GHEORGHE PIPEREA 43
aceste reglementări și avertismentele prevestitoare ale crizei și, în al doilea rând, din cauza faptului
că Statele membre au mimat că își iau rolul în serios, de garanți ai protecției consumatorilor (care,
indirect, înseamnă și protecția băncilor față de consecințelor generate de propria iresponsabilitate și,
în general, protecția economiei și a societății). De aceea, vechile principii au fost reluate, întărite și
îmbunătățite, inclusiv din perspectiva sancțiunilor aplicabile și a metodelor de prevenție și
persuasiune.
Cu privire la conținutul informațiilor necesare pentru încheierea contractelor, Directiva creditelor
imobiliare reafirmă în preambul importanța capitală a acestora, mai ales a obligației ca informațiile
să fie puse la dispoziția consumatorilor încă din faza precontractuală, de publicitate a punerii pe piață
a produselor și serviciilor bancare. Preambulul subliniază că aceste informații trebuie să fie exhaustive
și, în orice caz, mai clare decât au fost în perioada anterioară (de unde concluzia că, până acum, aceste
informații nu prea au fost nici complete, nici exacte), precum și că avertizările cu privire la riscuri
sunt obligatorii. Așadar, preocuparea susținută privește nu numai obligația de informare, ci și
obligația de avertizare ce revine instituțiilor financiar-bancare, iar această obligație privește mai ales
riscul valutar aferent unui credit în valută sau indexat la cursul unei valute. Obligația de avertizare se
referă, printre altele, la impactul pe care deprecierea severă a monedei de acordare a creditului o poate
avea asupra obligațiilor de plată periodice ale împrumutatului. Îndeplinirea acestei obligații impune
împrumutătorului profesionist o conduită pro-activă în explicarea riscului valutar aferent încheierii
unui contract de credit într-o monedă utilizată foarte rar și fără legătură cu moneda în care
consumatorul își realiza, respectiv își realizează veniturile.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte obligaţia de

informare
7.3. Jurisprudența CJUE, la rândul său, a reținut explicit, o obligație precontractuală de informare
în sarcina comercianților, precum și o obligație de avertizare asupra riscurilor contractului și de
consiliere a consumatorului.
Obligația de informare se fundamentează pe ideea slabei puteri de negociere (generată de
cvadrupla inegalitate de putere, economică, tehnică, juridică și de rezervă de timp, dintre comerciant
și consumator) și a nivelului redus al informării consumatorului. De altfel, asimetria informațională
este un dat esențial al raportului juridic dintre comerciant și consumator. Această idee a nivelului
redus al informării consumatorului în raporturile sale cu comerciantul este ubicuă în jurisprudența de
după anul 2000 a CJUE, fiind motivată de constrângerile inerente societății de consum care determină
incapacitatea consumatorilor, oricât de bine ar fi informați, de a trage toate concluziile ce se impun
din complexitatea tehnică a bunurilor și serviciilor care constituie obiectul contractelor a căror
încheiere este propusă sau din subtilitatea juridică sau economică a clauzelor care alcătuiesc
cuprinsul convențiilor ce le sunt impuse63.
63
Pentru această motivare, a se vedea, de exemplu, speța Cofinoga (cauza C–264/02), speța Banco Espanol de Credito
SA (cauza C-618/10), precum și speța VB Penzugyi Lizing Zrt vs Ferenc Schneider din 9 noiembrie 2010 (unde sunt citate,
la pct. 46, mai multe alte spețe care repetă aceasta motivare, cum ar fi Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores, din 27
iunie 2000, Mostaza Claro din 26 octombire 2006 și Asturcon Telecommunicaciones, din 6 octombrie 2009). Mai recent,
idea este reluată în spețele Aziz (2013), Kasler (2014) și Andriciuc (2017), enunțate în text. Soluția este preluată și în
jurisprudența noastră relativ recentă, precum și în unele lucrări de specialitate. A se vedea, pentru jurisprudență, ICCJ, în
decizia nr. 4418/2012. În speță s-a mai reținut și că „potrivit Rezoluției Parlamentului European din 18 noiembrie 2008,
profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant; […] banca a lăsat ca toate riscurile
modificării pieței financiare să se transfere în sarcina clienților fără ca ea să suporte parte din acestea. Pentru doctrină, a
se vedea Gh. Stancu, Particularitățile raporturilor contractuale, în cadrul dreptului consumului, în Dreptul nr. 2/2009, p.
28.
GHEORGHE PIPEREA 44
Astfel, în cauza C-415/11 (Mohamed Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya), reamintindu-se că

sistemul de protecție pus în aplicare Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive se întemeiază pe
ideea că „un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor
în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare”, s-a reținut că, tocmai dată
fiind această situație de inferioritate, o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator, ceea
ce reprezintă o regulă imperativă care urmărește „să substituie echilibrul formal pe care îl instituie
contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să
restabilească egalitatea dintre aceste părți”.
În cauza C-26/13 (Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai c. OTP Jelzálogbank Zrt), s-a reținut
că „pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile
contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală”, fiind
principalul instrument al formării conștiente a consimțământului contractual al consumatorului, care
decide, în special pe baza respectivei informări, „dacă dorește să se oblige contractual față de un
vânzător sau de un furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta”. În continuare,
CJUE a reținut că, pentru asigurarea scopurilor legislației consumatorilor, clauzele contractuale,
inclusiv cele relative la preț, trebuie să fie nu doar clare din punct de vedere gramatical (lizibile), ci
și inteligibile din punct de vedere juridic și economic, adică apte să explice consumatorului întinderea
obligațiilor sale și amploarea riscurilor pe care și le asumă prin contract64.
În cauza C-186/16 (Andriciuc și alții c. Banca Românească), CJUE a reținut că, deși face parte
din obiectul principal al contractului, o clauză de risc valutar, ca cea din litigiul principal, poate fi
analizată de instanța națională sub aspectul caracterului său abuziv, dacă a fost exprimată în mod clar
și inteligibil. Curtea amintește că această cerință impune verificarea modului în care este explicat
mecanismul de funcționare a clauzei de schimb valutar (a cărei imprecizie sau netransparență
determină lipsa caracterului clar și inteligibil al clauzei, n.n.), precum și relația acestui mecanism cu
alte clauze, astfel încât „consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și
inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce îl privește”. În analiza pe care o face,
instanța națională trebuie să se refere și la publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător, în
cadrul negocierii unui contract de împrumut65. Curtea insistă în legătură cu obligația de informare,
în sensul că obligă instanța națională să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate
elementele care pot avea efect asupra întinderii obligației sale și care permit acestuia să evalueze
costul total al împrumutului său66. În acest context, Curtea precizează că instituțiile financiare trebuie
să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în
cunoștință de cauză. Aceste informații trebuie să privească „nu numai posibilitatea aprecierii sau a
64
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive interzice inserarea unor clauze echivoce în contractele consumatorilor
cu comercianții. Ne-echivocul acestor clauze este impus pentru a păstra caracterul comutativ al contractului. Fiind esențial
în domeniul contractelor de credit, caracterul comutativ al contractului poate fi reținut dacă, așa cum reține CJUE în speța
Kasler, „vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod
rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale”.
65
Trebuie reamintit că: (i) publicitatea deceptivă a unor bănci din perioada de boom imobiliar (2006-2008) construia
convingerea după care creditele în CHF ar fi fost cele mai ieftine, stabile și flexibile de pe piață și, în plus, că erau singurele
credite pe care și le permiteau cei cu venituri scăzute, insistând pe latura emoțională, entuziastă, a persuasiunii, creând
penibile reclame în care se vorbea de „casa viselor”, „basmul” debitorului, ieșirea acestuia din starea de troglodit prin
mutarea în „civilizație”, în casa ideală în care și-ar putea crește copiii, și lăsând impresia că aceste credite beneficiau de
andosarea sau girul autorității bancare de control și supraveghere; (ii) „informarea” consumatorului se făcea, de regulă,
după semnarea contractului, la predarea graficului de rambursare, sau cel mult în ziua semnării; (iii) contractele de
adeziune nu sunt contracte negociate, ci impuse de bancă. Recent, ANPC a sancționat un număr de 15 bănci pentru practici
înșelătoare și reclamă deceptivă. A se vedea: (http://m.bursa.ro/controlul-anpc-pe-publicitate-aproape-90-procente-din-
sistemul-bancar-a-inselat-consumatorii-81273339).
66
De vreme ce este vorba de o obligație a băncii, înseamnă că nu consumatorul, ci banca trebuie să probeze informarea
completă, promptă și precisă a consumatorului.
GHEORGHE PIPEREA 45
deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de
schimb valutar și o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în moneda străină îl au asupra
împrumutului67; […] împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea
unui contract de împrumut în monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care va fi,
eventual, dificil din punct de vedere economic să și-l asume în cazul devalorizării monedei în care își
primește veniturile; instituția bancară trebuie să prezinte posibilele variații ale cursurilor de schimb
și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care
consumatorul nu își primește veniturile în respectiva monedă”. Curtea statuează, în linie cu
jurisprudența sa anterioară, că, în ipoteza în care banca nu și-a îndeplinit această obligație (de
informare și avertizare, n.n.) și, în consecință, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu,
instanța națională este obligată să evalueze posibila nerespectare de către bancă a cerinței de bună-
credință și a unui dezechilibru semnificativ între părțile contractului, iar această analiză trebuie
efectuată în raport cu momentul încheierii contractului, ținând seama în special de expertiza și de
cunoștințele băncii în ce privește posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente
contractării unui împrumut în monedă străină. Curtea subliniază că o clauză contractuală poate
implica un dezechilibru între părți care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului68.
De asemenea, vom reține că, în concepția CJUE, în evaluarea clauzei abuzive, se va ține cont de
expertiza și cunoștințele băncii, și nu de pretinsa educație financiară a consumatorului. De vreme
Curtea vorbește clar și răspicat de „expertiză”, și nu de simplele cunoștințe generice ale băncii,
înseamnă că se are în vedere o cunoaştere temeinică, adâncă, specializată, a chestiunii creditelor în
valute exotice. De altfel, o bancă trebuie să știe cum se „comportă” valutele exotice și creditele în
aceste valute și să cunoască ori să anticipeze riscurile directe sau asimilate, precum și potențialele
consecințe asupra debitorilor și asupra propriului portofoliu de credite. Cunoașterea acestor chestiuni
de risc nu se rezumă la a ști cum pot fi afectați debitorii, ci mai ales cum poate fi afectată banca, ea
însăși, prin efectul insolvabilității potențiale generate de acest risc pentru o mare parte din clienții săi.
8. Obligația de informare a consumatorilor de bunuri sau produse incumbă, în principal,

producătorilor, deoarece ei cunosc cel mai bine caracteristicile esențiale ale bunurilor puse în
circulație. Însă, având în vedere faptul că produsul este oferit consumatorilor de către vânzători,
legislația specifică a reținut și în sarcina acestora obligația de informare. În ceea ce-i privește pe
producători69, art. 20 din O.G. nr. 21/1992, republicată, le fixează obligația de a-i informa pe
consumatorii cu privire la denumirea produsului, denumirea și/sau marca producătorului, cantitatea
67
Trebuie spus că: (i) marea majoritate a soluțiilor jurisprudențiale pronunțate în acest gen de litigii (inclusiv cea
regăsită în sentinţa civilă nr. 357/2017 pronunțată de Tribunalul București, precitată) care au respins ideea că băncile ar
avea vreo obligație de informare și de avertizare asupra riscului creditelor în valută exotică, se rezumă la a spune că
posibilitatea aprecierii sau deprecierii valutei era și este ceva de la sine înțeles; (ii) prin contract, banca a trecut asupra
consumatorului nu numai riscul devalorizării monedei naționale, în care debitorul își realizează veniturile, ci și riscul de
creștere a dobânzii și riscul de scădere a valorii ipotecii. În ciuda faptul că un regulament ale BNR din 2012, emis în baza
recomandării CERS din septembrie 2011 (analizat pe scurt mai jos), instituia obligația de avertizare a riscurilor, doar la
presiunea străzii și a proceselor judiciare, băncile, începând cu 2015, au anexat la contractele de credit în CHF avertizări
asupra riscului devalorizării și, destul de rar, scenarii ale posibilelor variații ale cursului, în funcție de care debitorul să
decidă dacă trece, prin conversie la cursul zilei, la o altă monedă de plată; în prezent, în baza Directivei 2014/17, legea
română (O.U.G. nr. 52/2016) obligă în mod expres băncile la o astfel de avertizare. Avertizarea trebuia făcută, însă, la
momentul prealabil încheierii contractului, și nu la distanță de 7-8 ani de la încheierea sa.
68
Așa cum s-a arătat mai sus, în secțiunea relativă la echilibrul contractual, în contractele de adeziune, dezechilibrul
este prezumat, comerciantul fiind obligat să probeze existența echilibrului și nu invers.
69
Prin producători O.G. nr. 21/1992 nu înțelege numai operatorii economici care fabrică produse finite și componente
pentru produse, ori recondiționează sau modifică caracteristicile produselor, ci și alte persoane, cum ar fi spre exemplu
operatorii economici care importă produse în vederea realizării ulterioare a unor operațiuni de vânzare, închiriere etc.
Acești operatori economici, pe care în mod normal i-am include în categoria distribuitorilor sau a vânzătorilor, au
obligațiile unor adevărați producători.
GHEORGHE PIPEREA 46
și, după caz, termenul de garanție, de valabilitate sau data durabilității minimale70, durata medie de
utilizare, principalele caracteristici tehnice și calitative, compoziția, aditivii folosiți, despre
eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare, conservare, sau păstrare,
despre contraindicații. În cazul produselor de folosință îndelungată, se prevede obligația ca acestea
să fie însoțite de certificatul de garanție și, după caz, de declarația de conformitate 71, precum și de
cartea tehnică, ori de instrucțiunile de folosire, instalare, exploatare, întreținere, eliberate de către
producător72. Producătorii au și obligația de a pune pe piață numai produse care respectă condițiile
prescrise sau declarate. Obligația menționată trebuie coroborată cu art. 24 din O.G. nr. 21/1992,
republicată, conform căruia se interzice prezentarea prin orice mijloace a afirmațiilor și indicațiilor
care nu sunt conforme cu parametrii care caracterizează produsele și serviciile și care nu pot fi
probate. Interdicția are în vedere nu numai producătorii, ci și vânzătorii, care, în vederea efectuării
unei oferte cât mai tentante pentru cumpărător, prezintă prin orice mijloace, afirmații și indicații false
despre produs. Prezentarea prin orice mijloace a afirmațiilor și indicațiilor ce nu sunt conforme cu
parametrii ce caracterizează produsele și serviciile deschide calea unei acțiuni în anulare pentru dol,
precum și exercitarea, după caz, de către persoana îndreptățită, a unei acțiuni pentru repararea
prejudiciului ce i-a fost cauzat. În ceea ce privește obligația de informare ce incumbă vânzătorului,
este de menționat că acesta trebuie să aducă la cunoștință consumatorilor în mod clar, vizibil, ușor de
citit și neechivoc, prețul final73 al produsului sau serviciului prestat, care conține atât prețul net, cât
și taxa pe valoare adăugată și eventuale alte taxe (art. 25 din O.G. nr. 21/1992, republicată, și art. 54
din Codul consumului, care adaugă precizarea că vânzătorul trebuie să ofere consumatorilor toate
informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul).
În mod corespunzător, obligația de informare incumbă și prestatorilor de servicii.
Informarea consumatorilor cu privire la produsele și serviciile oferite se realizează, în mod
obligatoriu, prin elemente de identificare și caracterizare a acestora, care se înscriu la vedere, după
caz, pe produs, pe etichetă, ambalaj de vânzare sau în cartea tehnică, în instrucțiunile de folosire ori
alte asemenea moduri de informare a consumatorului, care însoțesc produsul sau serviciul (art. 19 din
O.G. nr. 21/1992, republicată). Toate informațiile referitoare la produsele și serviciile oferite
consumatorilor trebuie să fie scrise în mod obligatoriu în limba română, indiferent de țara de origine
a bunului. Alături de limba română, prezentarea poate fi făcută și în alte limbi. De asemenea, în
vederea unei cât mai bune protecții a consumatorului român, contractele preformulate trebuie în mod
obligatoriu scrise în limba română, fără a exclude și varianta în limbi străine [art. 20 alin. (5) din O.G.
nr. 21/1992, republicată, și art. 55 din Codul consumului]. Această dispoziție este imperativă, astfel
încât obligația subzistă chiar și în situația în care consumatorul cunoaște limba străină în care s-a
redactat contractul. Deși legea nu prevede, consider că, dacă un contract preformulat încheiat între
operatorul economic și consumator este redactat în mai multe limbi, în caz de neconcordanță între
70
Prin data durabilității minimale se înțelege acea dată stabilită de producător până la care un anumit produs alimentar
își păstrează caracteristicile specifice, în condițiile unei depozitări corespunzătoare. Produsele pentru care se stabilește
data durabilității minimale nu trebuie să fie periculoase nici după expirarea acestei date.
71
Prin declarație de conformitate se înțelege declarația făcută de către un producător sau un prestator, prin care acesta
informează, pe propria răspundere, că un produs sau serviciu este conform cu un document tehnic normativ.
72
Cartea tehnică, precum și celelalte instrucțiuni care trebuie să însoțească produsul, sunt realizate de către producător.
Producătorul, în acest caz, este doar acel operator economic care a fabricat produsul, l-a recondiționat sau i-a modificat
caracteristicile. Importatorul produsului, spre exemplu, nu va avea obligația de realiza cartea tehnică a produsului
importat, însă va avea obligația de a atașa instrucțiunile de folosire precum și celelalte date esențiale întocmite de
producătorul străin traduse în mod obligatoriu în limba română [a se vedea art. 20 alin. (5)].
73
Afișarea prețului produsului constituie una dintre condițiile pe care trebuie să o îndeplinească oferta. „Expunerea
unei mărfi în vitrină fără să fie indicat prețul, nu poate fi considerată neapărat o ofertă de vânzare, deoarece expunerea ar
fi putut fi făcută ca model sau în alte scopuri” (C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a
VIII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 47).
GHEORGHE PIPEREA 47
variante va avea prioritate varianta redactată în limba română, chiar dacă ar există dispoziții
contractuale potrivnice, deoarece, în caz contrar s-ar eluda obligația de informare a consumatorului.
Comercianții au obligația de a demonstra consumatorilor, la cererea acestora, cu ocazia
cumpărării, modul de întrebuințare precum și funcționalitatea produselor ce urmează a fi vândute. În
cazul în care are loc o lansare de produse pe piață, operatorii economici obligația de a efectua
demonstrații de utilizare.
Obligația de informare a consumatorilor este esențială în această materie, așa încât agenții
economici nu se pot exonera invocând secretul comercial sau profesional (art. 23 din O.G. nr.
21/1992, republicată).
Codul consumului stabilește, în art. 47, similar art. 19 din O.G. nr. 21/1992, modalitatea fizică în
care se realizează informarea consumatorilor despre produsele și serviciile oferite, în funcție de natura
acestuia. Conform art. 57, în cazul prestărilor de servicii, informațiile prezentate consumatorilor
(anterior contractării) trebuie să cuprindă cel puțin categoria calitativă a serviciului, după caz, timpul
de realizare, termenul de garanție și postgaranție, prețurile și tarifele, precum și riscurile previzibile
ale serviciului. În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere
consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin. În
al doilea rând, Codul consumului interzice prezentarea, prin orice mijloace, a afirmațiilor și
indicațiilor care nu sunt conforme cu parametrii ce caracterizează produsele și serviciile și care nu
pot fi probate (art. 61), comercializarea produselor și prestarea serviciilor urmând a se face numai în
locuri și în spații autorizate (art. 62), care poartă sau afișează în mod vizibil, denumirea unității, indică
autorizația de funcționare, arată avertismentele obligatorii prevăzute de lege, și afișează orarul de
funcționare (art. 63). De asemenea, conform art. 64, operatorul economic care, în rețeaua de
distribuție, oferă spre vânzare produse/servicii, trebuie să indice prețul de vânzare/tariful practicat și
prețul pe unitatea de măsură, iar art. 65 impune ca prețurile și tarifele să fie indicate în mod vizibil și
într-o formă neechivocă, ușor de citit, prin marcare, etichetare și/sau afișare. Dispozițiile legale citate
se aplică și vânzărilor on-line, întrucât, chiar dacă actul juridic al achiziției se efectuează în spațiul
virtual al internetului, care este un non-loc, fiind pretutindeni și nicăieri, livrarea produselor se
realizează fizic, fie în spațiile logistice special amenajate în acest scop, fie prin coletărie sau livrare
directă la domiciliu.
9. Cerința ca informațiile să fie complete, clare și neechivoce este o regulă general aplicabilă în
orice contract, ținând de caracteristicile natural comutative/aleatorii ale contractului, precum și de
formarea conștientă a consimțământului, dar este cu mult mai justificată în cazul consumatorilor,
simpli particulari, care nu sunt profesioniști ai economiei, ai dreptului sau ai riscurilor, și al căror
nivel de cunoștințe și informare în legătură cu obiectul și conținutul contractelor nu depășește nivelul
mediu. Profesioniștii, în domeniul lor de specialitate sunt (sau sunt prezumați că sunt) pe deplin
informați în legătură cu produsele și serviciile pe care le comercializează și cu contractele pe care le
impun consumatorilor. În raport de consumator, comerciantul are avantajul asimetriei informaționale,
raporturile juridice in-egalitare, de putere, dintre comerciant și consumator făcându-l pe acesta să fie,
pur și simplu, dependent informațional de comerciant. Oferta de a contracta, precum și contractul în
sine, sunt pre-formulate, consumatorul neavând altă posibilitate decât să adere fără rezerve la oferta
comerciantului de a contracta, ceea ce înseamnă că trebuie să se bazeze pe informațiile oferite de
bancă (și pe nimic altceva) pentru a-și forma un consimțământ în cunoștință de cauză. Așa cum
sugestiv s-a spus recent în doctrină74, „profanul se află într-o stare de dependență informațională în
raporturile sale cu profesionistul; legătura juridică ce urmează să se stabilească între consumator și
profesionist […] are la bază noțiunea credulității, a încrederii, în ambianța căreia profanul va trebui
74
L. Pop, Obligația de informare precontractuală – mijloc juridic de protecție a consimțământului la încheierea
contractelor, în Dreptul nr. 6/2017, p. 62.
GHEORGHE PIPEREA 48
să folosească informațiile primite în etapa contractuală”. Întrucât lipsa acestei informări ar putea
afecta libera și completa formare a consimțământului consumatorului de a contracta, s-a reținut în
doctrină de la începuturile conștientizării în România a legislației protecției consumatorilor 75, că
obligația de informare constă în îndatorirea comerciantului de a aduce la cunoștința consumatorilor
un summum de date și informații necesare în scopul executării întocmai a contractului, în așa fel încât
bunul achiziționat sau serviciul prestat să fie corespunzător și potrivit așteptărilor acestora. Caracterul
complet și precis al informării este sugerat chiar de cuvântul summum (care, etimologic, înseamnă
gradul cel mai înalt, punctul maxim, extremitatea76), fiind impus și de dispozițiile art. 55 din Codul
consumului, din care rezultă că informația pusă de comerciant la dispoziția consumatorului în faza
pre-contractuală trebuie să fie completă și precisă.
Majoritatea actelor normative din domeniul legislației consumatorilor stabilesc imperativ
totalitatea datelor și informațiilor pe care comerciantul trebuie să le aducă în formă scrisă la
cunoștința consumatorilor, ca potențiali parteneri contractuali, precum și conținutul și limitele
obligațiilor speciale de informare, în așa fel încât situația contractuală și interesele consumatorilor să
fie cât mai complet și util protejate77. Profesionistul care intenționează să contracteze cu consumatorul
trebuie să utilizeze documente, acte preparatorii și contracte în formă scrisă, în care trebuie să
insereze mențiuni menite a-l informa pe consumator, cum ar fi drepturile și obligațiile sau riscurile
generate de contract, caracteristicile obiectului contractului (inclusiv riscurile naturale sau
imprevizibile ale acestuia), precum și existența și conținutul dispozițiilor legale protective pentru
consumator și care ar trebui să îl intereseze în caz de dispută (mai ales în caz de dispută judiciară).
Toate acestea sunt menite a-l proteja pe consumator, ca parte contractantă mai slabă economic și
informativ78. În legătură cu cerința informării în scris a consumatorilor, este important de observat
că, în art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992, republicată, accentul se pune pe redactarea clară și precisă
a contractului, pe indicarea exactă a prețului sau tarifului și pe stabilirea cu exactitate a condițiilor de
credit și a dobânzilor. Același accent este pus și de art. 55 din Codul consumului. Cerința formei
scrise și a conținutului minimal al contractului este întărită de acte normative recente. Spre exemplu,
formularul de informații standard prevăzut în anexa nr. 2 la O.U.G. 50/2010 (la care trimite art. 11)
este, conform actului normativ, parte integrantă din contract, fiind vorba de un conținut normativ, de
la care părțile nu pot deroga (nici măcar în situația obișnuită în care contractul prezentat
consumatorului la semnare este preformulat de comerciant). În același sens este art. 9 din O.U.G. nr.
52/2016, conform căruia informațiile personalizate pentru consumatori se furnizează prin intermediul
„Fișei europene de informații standardizate” (FEIS), în scris, într-un format vizibil și ușor de citit79.
Interesant este că se cere chiar și un stil anume și o dimensiune a scrisului în care este redactat
documentul în format Word, adică, Times New Roman de mărime minim 12. În plus, dacă formularul
este redactat pe hârtie, culoarea de fond a hârtiei trebuie să fie în contrast cu cea a fontului utilizat...
Din aceste cerințe legale rezultă un tip special de formalitate pentru validitatea actelor juridice
încheiate între comercianți și consumatori, denumit formalism informativ80, ceea ce impune concluzia
că forma scrisă, redactarea în limba română a clauzelor contractului încheiat de un comerciant cu un
75
I.F. Popa, Dolul și obligația de informare în contractele sinalagmatice, în Dreptul nr. 7/2002, p. 71.
76
(https://dexonline.ro/definitie/summum)
77
L. Pop, op. cit., p. 62.
78
Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 268.
79
Evident, aceste informații se trimit în scris consumatorului înainte de semnarea contractului. Altfel, nu ar mai avea
sens dispoziția din art. 14 din care rezultă că aceste condiții de formă stricte sunt identice și pentru contractul propriu-zis.
80
Noțiunea, preluată din dreptul francez, este pe larg explicitată de J. Goicovici, în Dreptul consumației, Ed. Sfera
juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 102-137.
GHEORGHE PIPEREA 49
consumator, precum și conținutul minimal al acestuia, sunt condiții de valabilitate, fiind prevăzute
sub sancțiunea nulității (parțiale sau totale) a acestor acte juridice81.
Formalismul informativ a fost consacrat, la nivelul Dreptului Uniunii Europene, prin Directiva
87/102/CE, în baza căreia s-au pronunțat două hotărâri cruciale ale CJUE, în speța Pohotovost și în
speța Perenicova, cu privire la situațiile în care dobânda anuală efectivă (DAE) lipsește, este indicată
greșit sau este camuflată în contract. Întrucât aceste situații reprezintă încălcări ale normelor de ordine
publică privind obligația de informare în scris a consumatorilor și conținutul minimal al contractului,
pre-stabilit prin norme imperative, rezultă, după caz, fie că acele contracte sunt nule, fie că expresia
contractuală a omisiunii sau a disimulării informației relative la un anumit aspect al contractului,
recte, clauzele contractuale, sunt nule. Adițional, contractele menținute în vigoare după eliminarea
clauzelor care erau expresia încălcării cerinței formalismului informativ, pot fi lăsate fără costuri, în
favoarea consumatorului. Astfel, în cauza C-76/10 (speța Pohotovost), CJUE a dispus, în interpretarea
art. 4 din Directiva 87/102/CEE ce impune obligativitatea indicării DAE în contractul de credit de
consum, că Directiva permite instanței naționale să aplice din oficiu dispozițiile care transpun în
dreptul intern art. 4 și care prevăd că lipsa menționării dobânzii anuale efective într-un contract de
credit de consum are drept consecință faptul că creditul aprobat este considerat scutit de dobânzi și
de costuri. Mai mult chiar, dacă acele clauze care reprezintă expresia încălcării cerințelor
formalismului informativ sunt esențiale pentru economia contractului și dacă legea internă permite,
atunci se poate declara nulitatea întregului contract, dar numai dacă nulitatea asigură o protecție mai
bună a consumatorului. Astfel, în cauza C-453/10 (speța Perenicova), CJUE a statuat ca „Directiva
93/13 nu se opune ca un stat membru să prevadă, cu respectarea dreptului Uniunii, o reglementare
națională care permite să se declare nulitatea întregului contract încheiat între un comerciant și un
consumator și care conține una sau mai multe clauze abuzive atunci când se dovedește că aceasta
asigură o protecție mai bună a consumatorului”. Or, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000,
republicată, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul
organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula
în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
În jurisprudența noastră recentă s-a ridicat problema încălcării cerinței formalismului informativ
în legătură cu două aspecte aparent surprinzătoare ale unor contracte de credit, despre care părea că
se spusese deja (aproape) totul. Contractul analizat nu conținea nicio referire la moneda creditului, ci
la un acronim (CHF), și nicio referire la riscul valutar sau la riscul de dobândă, deși plățile se făceau,
încă de la perfectarea contractului, în moneda respectivă, „identificată” cu un acronim, iar riscul
valutar și riscul de dobândă erau trecute în totalitate în sarcina consumatorului, fără că definiția acestui
element esențial a contractului să fie măcar în parte evocată în contract. Astfel, prin decizia civilă nr.
560/2016, pronunțată de către Curtea de Apel Cluj Napoca, a fost admisă, împotriva unei bănci
activând în România, o cerere de înghețare a cursului francului elvețian față de leu, la nivelul celui
din data perfectării contractului de credit82. Succint, din analiza considerentelor acestei decizii83,
rezultă că nicăieri în cuprinsul contractului de credit supus analizei instanței nu se folosește denumirea
uzuală a monedei de plată (franc elvețian), ci un acronim sau un cod bancar, CHF. O astfel de formulă
codificată și cifrată nu numai că nu este nici clară, nici inteligibilă, dar nu este nici măcar exprimată
într-o limbă pe care să o înțeleagă debitorii (în speță, în limba română), încălcând prima și cea mai
simplă cerință a formalismului informativ care caracterizează legislația protecției consumatorului:
81
Din acest punct de vedere, pe plan procesual civil, obligația comunicării complete a informațiilor precontractuale
într-o formă scrisă și în limba română, precum și obligația de avertizare sau de consiliere, nu poate fi probată decât cu
înscrisuri, nu și cu prezumții, martori, interogatoriu, expertize sau opinii ale specialiștilor.
82
A se vedea: (https://www.curteadeapelcluj.ro/Detalii_Dosar.aspx?id=526%2f1285%2f2015&idinstanta=33).
83
A se vedea, pentru scurte comentarii ale acestei decizii: (http://www.bursa.ro/motivare-taioasa-a-instantei-clujene-
intr-un-caz-de-inghetare-a-chf-in-tot-contractul-de-credit-al-otp-bank-nu-se-regasesc-explicit-cuvintele-38171franci-
elvetieni38187-332846&s=banci_asigurari&articol=332846.html).
GHEORGHE PIPEREA 50
clauzele trebuie să fie redactate în scris, în limba română, pentru ca un consumator să le poată citi
(art. 55 din Codul consumului). Acronimul CHF nu este explicitat nicăieri în contract, iar banca nu a
dovedit faptul că a informat consumatorul asupra a ceea ce înseamnă încheierea unui contract de
credit în CHF. Acest acronim (CHF) a devenit cunoscut publicului doar cu ocazia litigiilor care s-au
declanșat de către consumatori, la peste 6 ani de la semnarea contractelor, numai ulterior acelui
moment fiind făcută o echivalență lingvistică între CHF și francul elvețian. Pe de altă parte, riscul
valutar nu numai că nu este explicitat clar, inteligibil, ne-echivoc în contract, dar noțiunea în sine nu
există nicăieri în contract. Principiile enunțate de CJUE în cauza C-186/16 (speța Andriciuc) au fost
statuate ca urmare a analizei unor contracte de credit în franci elvețieni, dar care enunțau, imprecis și
fragmentar, noțiunea riscul valutar. În contractele de adeziune practicate în perioada 2006-2008 de
majoritatea băncilor care activau în România nu exista nici măcar o frântură de informație cu privire
la această noțiune, nicio informație, chiar și incompletă, imprecisă, echivocă, relativă la riscul valutar,
de care să se poată lega măcar un efort de a înțelege riscul pe care se presupune că un consumator
mediu informat și l-ar asuma sau nu în mod conștient și liber, acceptând fără rezerve o ofertă de a
contracta emisă în formular tipizat de către bancă. Așadar, în cazul contractelor de credit în franci
elvețieni, pre-formulate de către creditori și vândute în perioada 2006-2008, nu este respectată nici
măcar cea mai elementară cerință a formalismului informativ, de care trebuie să beneficieze
consumatorii, anume evocarea în scris a unei condiții contractuale. Pur și simplu lipsește din
contracte clauza referitoare la riscul valutar. În mod evident, dispozițiile art. 10 lit. b) din O.G. nr.
21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată (care stabilesc, printre altele, dreptul
consumatorilor de a beneficia de o redactarea clară și precisă a clauzelor contractuale) sunt încălcate,
de vreme ce nu există o redactare a unei clauze contractuale scrise. Date fiind aceste realități șocante
ale contractelor-tip utilizate de bănci în acea perioadă în raporturile cu consumatorii84, clauzele care
impun consumatorilor plata în CHF a ratelor, la cursul din data scadenței, sunt mai mult decât clauze
abuzive, sunt clauze nule absolut, întrucât nu respectă cerințele minimale, elementare, relative la
dreptul consumatorului la informație, drept care face parte din ordinea publică.
Așa cum am spus și cu o altă ocazie85, [...] „redactarea textelor legale se face prin folosirea
cuvintelor în înțelesul lor curent în limba română modernă; [...] definițiile și explicațiile care se dau
în DEX cuvintelor [...] sunt chiar cele avute în vedere de legiuitor. Chiar dacă pentru juriști o
asemenea afirmație ar putea părea bizară, adevărul este că dicționarul explicativ al limbii române
(DEX) are valoare normativă în România. Legile se redactează nu pentru experți, ci pentru mireni.
Redactarea legii este subordonată dezideratului înțelegerii cu ușurință a textului său de către
destinatari [art. 36 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, republicată]”.
Este fără putință de tăgadă că și contractele destinate mirenilor (simplii particulari) trebuie să fie
redactate în limba română modernă, pentru a putea fi citite. Acronimele, codurile, ecuațiile, formulele
matematice, expresiile din limbajul de specialitate juridică sau bancară, neologismele și barbarismele
nu fac citibile contractele, ci prolixe, intimidante și greu de interpretat, inclusiv de către judecători.
Acestea nu sunt contracte, ci rebuturi contractuale, care trebuie eliminate din circuitul juridic.
Întrucât scopul formalismului informativ este atenționarea (avertizarea) consumatorului asupra
întinderii obligațiilor și a amplitudinii riscurilor asumate, iar lipsa sau disimularea informațiilor ori
dez-informarea contribuie la pervertirea contractului comutativ într-unul aleatoriu, înseamnă că
84
A se observa că în acea perioadă (2006-2008) accesul publicului larg la internet și la mediile de socializare on-line
era infinit mai redus decât cel din prezent. Simplii particulari nu se puteau baza decât pe informațiile primite de la creditori,
fiind dependenți informațional de aceștia.
85
Gh. Piperea (coord.), Codul insolvenței. Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 124.
Instanțele din România trebuie să înceapă să pretindă profesioniștilor documente ușor citibile în limba română modernă.
Și să se exprime ele însele în limba română modernă, pe înțelesul profanului. Altfel, încrederea în lege și în justiție a
aceluiași profan nu va fi niciodată recâștigată. Sistemul judiciar va fi perceput ca ceva ostil, străin, distant. Și nu ar fi
deloc în interesul democrației ca asemenea percepție să se adâncească.
GHEORGHE PIPEREA 51
informarea pre-contractuală nu se face chiar cu contractul sau cu cererea de creditare, care sunt, în
ele însele, formulare preredactate de profesionist. Și, cu atât mai puțin, informarea pre-contractuală
nu se face cu graficul de rambursare, care este emis după perfectarea contractului. Formularele pre-
redactate de comerciant trebuie puse la dispoziția consumatorului cu cel puțin 15 zile înainte de
semnarea contractului, timp minim de reflecție în care să își poată forma un consimțământ liber,
conștient și prudent.
Consecinţele produse de încălcarea obligaţiei de informare asupra naturii contractului
10. Contractele comercianților cu consumatorii sunt în mod natural contracte comutative, adică
efectele generate de contract, inclusiv riscul contractului sau al produsului, sunt determinate sau
determinabile (certe, cuantificabile), cel ce semnează un contract cu comerciantul sau aderă fără
rezerve la oferta de a contracta a comerciantului fiind conștient de întinderea obligațiilor și de
amplitudinea riscurilor pe care și le asumă86. Consumatorii pot încheia cu comercianții și contracte
de asigurare care teoretic, după natura lor, sunt contracte aleatorii. Pe de o parte, însă, elementul de
hazard care poate determina nașterea obligației de plată a indemnizației de asigurare îl poate afecta
doar pe comerciant (asigurator), nu și pe consumator. Contractul de asigurare este aleatoriu doar
pentru comerciant întrucât, în sensul art. 1173 alin. (2) C.civ., el oferă doar comerciantului
(asiguratorul) „șansa unui câștig și îl expune totodată la riscul unei pierderi, câștig sau pierdere ce
depinde de un eveniment viitor și incert”, în timp ce consumatorul are obligația certă, determinată,
de a achita periodic prima de asigurare, pentru a putea pretinde plata indemnizației de asigurare în
caz de eveniment asigurat. De aici rezultă că un contract de asigurare, deși este aleatoriu pentru
comerciant, este comutativ pentru consumator, ceea ce este deloc surprinzător, întrucât, așa cum
rezultă din art. 1173 alin. (2) C.civ., contractul poate fi aleatoriu numai pentru una dintre părți. Pe de
altă parte, consumatorul este avertizat asupra acestui caracter (unilateral) aleatoriu al contractului de
asigurare, atât prin intermediul titulaturii contractului, cât și prin natura intrinsecă a acestuia, ceea ce
înseamnă că este (sau ar trebui să fie) în cunoștință de cauză când semnează asemenea contracte
esențialmente aleatorii. Mai mult chiar, atunci când bunul sau serviciul este în mod natural riscant,
consumatorul trebuie să fie avertizat, individual și concret, asupra riscurilor serviciului (art. 48 din
Codul consumului).
Legislația protecției consumatorilor dezavuează și interzice transformarea sau pervertirea unui
contract comutativ într-un contract aleatoriu, prin voința unilaterală a comerciantului. Mai mult, însă,
caracterul comutativ al contractelor de credit bancar de retail este de ordine publică, elementul alea
fiind exclus87.
Dacă lipsește informația privitoare la risc sau, și mai grav, dacă informația este disimulată sau
ascunsă, contractul se transformă în mod nepermis, prin voința unilaterală a părții puternice a
contractului, mai precis, se pervertește, într-un contract aleatoriu, în care efectele contractului, adică
obligațiile și riscurile generate de acesta în sarcina consumatorului, nu mai depind de înțelegerea
inițială, reală, a părților, ci de hazard, și nici de motivațiile economice ale părților, contemporane
încheierii contractului, ci de intenția comerciantului de a face bani ușori (easy money) din ruina
86
În acest sens, a se vedea ICCJ, decizia civilă nr. 1170/2017 (www.scj.ro).
87
Pentru mai multe amănunte, a se vedea supra, cap. IV, Avatarurile forței obligatorii a contractelor, secțiunea IV,
Comutativ și aleatoriu în contractele comerciale. O neîntreruptă succesiune de texte din Directivele dedicate creditelor de
retail (Directiva 87/102, Directiva 2008/48/CE, Directiva 2014/17/CE a creditelor imobiliare) au consacrat acest caracter
comutativ, iar jurisprudența CJUE, precum și cea românească relativ recentă, au statuat regula imutabilității contractelor
comutative în contracte aleatorii, în lipsa voinței exprese a consumatorului. În acest sens sunt speța Aziz, speța Kasler și
speța Andriciuc, mai jos, spețe care fac referire la o multitudine de alte hotărâri ale CJUE care statuează regula de ordine
publică după care un contract de credit de retail este un contract comutativ. Pentru jurisprudența noastră, a se vedea, de
exemplu, pe ECRIS, decizia ICCJ nr. 2123/20.10.2015, p. 105-106, precum și, mai recent, decizia nr. 1170/2017.
GHEORGHE PIPEREA 52
debitorului și din speculația asupra riscurilor și fluctuațiilor valorice ale produsului, serviciului sau
ale monedei pretinsă la plată.
Desigur, părțile, inclusiv un consumator, pot să își asume riscul de pierdere, în schimbul unui
câștig eventual, făcând dintr-un contract comutativ (în care obligațiile părților sunt determinate sau
determinabile) un contract în totalitate sau în parte aleatoriu (în care obligațiile părților depind de
hazard). Dar trebuie să fie vorba de o voință expresă, clară, motivată de acel câștig eventual, nefiind
admisibilă aplicarea unei prezumții de înțelegere a caracterului aleatoriu al unui contract care, de fapt,
este un contract comutativ, în mod obișnuit. Nu este, însă, admisibilă presupunerea că o parte care nu
a observat sau a ignorat elementele neobișnuite, insidioase, de aleatoriu ale contractului, le-ar fi
acceptat implicit, din naivitate, întrucât afacerile nu sunt acte de prestidigitație sau jocuri de noroc,
unde cei perspicace, cei teatrali sau cei pur și simplu escroci fac profit pe seama oamenilor obișnuiți,
care nu se așteaptă ca în viață să întâlnească în permanență tentative sau chiar acte de înșelăciune și
furt comise de cei în care au încredere (mai mult sau mai puțin justificată). O astfel de presupunere
este inadmisibilă mai ales în cazurile care îi privesc pe consumatori, care sunt esențialmente pe poziții
de asimetrie informațională cu comercianții. Și, în plus, din punct de vedere procesual-civil, o astfel
de presupunere ar fi o inversare nepermisă a planului arhitectural al prezumțiilor, ca mijloace de probă
în procesul civil, care pornesc de la un fapt cunoscut, vecin și conex, extrapolând apoi la faptul
necunoscut, imposibil de probat altfel decât prin presupuneri. În cazul creditelor în monede exotice
de tipul CHF (sau în alte valute pentru care debitorul nu este acoperit natural la riscul valutar, adică
nu își obține majoritatea veniturilor în acea valută), precum și în cazul contractelor cu dobânzi
variabile în funcție de elemente discreționare sau de indici publici care pot fi manipulați de bănci (așa
cum este cazul Libor sau cazul Robor), trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea
unor asemenea riscuri. Spre exemplu, riscul devalorizării monedei de plată poate fi asumat conștient
de consumator exclusiv pentru motivul că primește în schimb un preț al produsului sau serviciului,
sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare. Dacă, de fapt, acest preț este, conform
contractului, egal sau chiar mai mare decât prețul produselor similare (credite în euro, de exemplu),
atunci este evident că debitorul nu și-a dat acordul la suportarea riscului valutar și că, deci, contractul
comutativ s-a pervertit într-un contract aleatoriu prin voința unilaterală, insidioasă, a comerciantului,
adică a băncii.
Un contract devenit aleatoriu prin voința unilaterală, discreționară a creditorului nu numai că este
o expresie a unei practici comerciale înșelătoare și unui abuz de putere economică reliefat prin clauze
abuzive, ci și un rebut contractual, a cărei ființă juridică este precară, fiind nul absolut. Suntem în
prezența unei erori-obstacol, partea care a semnat un contract al cărui caracter comutativ a fost
pervertit de cealaltă parte în contract aleatoriu fiind convinsă că a semnat un alt contract, în care
obligațiile și riscurile asumate îi erau clare la momentul încheierii contractului, și nu contractul la
care l-a determinat comerciantul, un contract cu obligații care s-au dovedit a fi încă de la început (sau
că vor fi devenit) incerte, adică obligații ținând de domeniul hazardului.
1. Precizaţi dacă obligaţia profesionistului, de informare pre-contractuală a

consumatorului, este o obligaţie de mijloace sau de rezultat
2. Daţi exemple de 3 hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie de
obligaţie de informare
3. Precizaţi dacă nesocotirea obligaţiei de informare poate avea efecte în ceea ce priveşte
caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract de credit
4. Descrieţi 3 elemente în legătură cu care O.G. nr. 21/1992 instituie în sarcina
profesionistului obligaţia de informare a consumatorului
GHEORGHE PIPEREA 53
Obligaţia de avertizare asupra riscului
CUPRINS
10.Sediul materiei
11.Definiţia şi caracteristicile noţiunii de risc al produselor sau serviciilor
comercializate
12.Identificarea conţinutului obligaţiei de avertizare ce incumbă profesionistului, în
ceea ce priveşte riscul tehnic
GHEORGHE PIPEREA 54
1. Aspecte generale în ceea ce priveşte conţinutul obligaţiei de avertizare reglementate

de Codul Consumului
2. Noţiunea de risc tehnic şi particularităţi ale acesteia, în special în ceea ce priveşte
dispozitivele medicale
3. Elementele în funcţie de care se analizează dacă un profesionist şi-a îndeplinit
obligaţia de avertizare faţă de consumator
GHEORGHE PIPEREA 55
Obligația de avertizare asupra riscului
Consideraţii generale
11. Intensitatea obligației de informare variază, ea putând fi mai pronunțată în ipoteza unor servicii
sau produse, cum ar fi produsele și serviciile din domeniul sanitar și medical, produsele din tutun sau
cele cu alcool, precum și produsele sau serviciile de creditare implicând un risc valutar și un risc de
dobândă, astfel cum este cazul creditelor acordate în valute exotice sau pentru care debitorul nu are
acoperire naturală la riscul valutar, precum și cazul creditelor cu dobânzi variabile.
Conținutul obligației de informare este, de asemenea, variabil, incluzând, alături de informațiile
obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile
actuale ale serviciului sau produsului oferit88. Este vorba de așa-numita obligație de avertizare, în
temeiul căreia consumatorul trebuie atenționat cu privire la măsurile de precauție pe care trebuie să
și le ia anterior contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere
atât riscurile previzibile, cât și riscurile potențiale, excepționale89.
Codul consumului stabilește o astfel de obligație de avertizare pe mai multe paliere.
Mai întâi, consumatorii au dreptul, conform art. 45 din Codul consumului, de a fi informați, în
mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv
cele financiare, oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o
alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice și
de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și
securitate, ceea ce înseamnă că folosința produselor achiziționate trebuie să fie liniștită și deplină.
Conform art. 14 din Codul consumului, consumatorii trebuie să primească toate informațiile necesare
pentru o utilizare corespunzătoare, potrivit destinației inițiale a bunurilor, ceea ce înseamnă că
folosința produsului respectiv trebuie fie utilă. Pentru exemplificare, vom reține nu numai că nu se
pot vinde produse cu defecte sau produse care pun pericol siguranța fizică sau interesele economice
al consumatorilor, ci și că nu se poate vinde un smartphone pentru a fi folosit exclusiv pe post de
telefon, un smart tv pentru a fi folosit exclusiv pe post de televiziune analoagă sau un credit în valută
exotică pentru a cumpăra cu lei sau cu euro un imobil. Esențial este ca bunul sau produsul de care
este interesat potențialul consumator să poată fi utilizat în varianta sa originară, cea vizată în mod real
de către potențialul consumator, în caz contrar contractul ce ar putea fi încheiat fiind din start
vulnerabil în fața unei acțiuni în nulitate pentru error in corpore (eroare-obstacol asupra obiectului
contractului).
În al doilea rând, în privința riscurilor și pericolelor consumului sau ale utilizării unor produse sau
servicii, Codul consumului stabilește două categorii de obligații de avertizare care incumbă
comerciantului, una publică, privind produsele sau serviciile care, în mod normal, nu sunt periculoase
pentru consumul populației, dar devin în mod imprevizibil periculoase după punerea lor pe piață, și
una individuală, concretă, destinată consumatorului care intenționează să achiziționeze bunuri sau
servicii prin natura lor riscante (sau care intenționează să adere fără rezerve la oferta de a contracta
făcută de un comerciant, oferta având ca obiect un astfel de bun sau serviciu, prin natura sa riscant).
Astfel, conform art. 15 din Codul consumului, în cazul în care operatorii economici iau cunoștință,
la o dată ulterioară punerii pe piață a produselor sau a serviciilor comercializate, despre existența unor
pericole care, la momentul punerii pe piață nu puteau fi cunoscute, trebuie să anunțe, fără întârziere,
autoritățile competente și să facă aceste informații publice. Așadar, dacă produsele sau serviciile,
chiar utilizate conform destinației lor inițiale, devin, ulterior punerii lor pe piață, periculoase sau
88
A. Almășan, op. cit., p. 238.
89
P. Mistretta, L'obligation d'information dans la theorie contractuelle: applications et implications d'une
jurisprudence evolutive, Petites affiches, 5 iunie 1998, no. 67, p. 4.
GHEORGHE PIPEREA 56
riscante în anumite circumstanțe sau conjuncturi care nu puteau fi prevăzute, comerciantul are o
obligație strictă și grea de responsabilități civile, contravenționale sau penale, de avertizare publică
asupra acestor pericole imprevizibile ale produsului sau serviciului pus în circulație. Plaja acestor
situații imprevizibile este enormă, iar reacția comerciantului (și, consecvențial, reacția autorităților)
trebuie să fie neîntârziată. Spre exemplu:
(13) dacă un medicament sau vaccin, normal utilizat, își relevă pericole imprevizibile, reacții
averse, efecte secundare sau complicații în corelație cu alte boli decât cele țintite de
medicament sau vaccin, trebuie ca producătorul și distribuitorul să anunțe public aceste
pericole și să retragă de pe piață medicamentul sau vaccinul;
(ii) dacă un aliment este infestat cu microbi sau bacterii (cum ar fi salmonela), intoxicat cu
substanţe nocive (cum ar fi dioxina) ori alterat, trebuie oprit de la comercializare și distrus în totalitate,
în prealabil autoritățile și consumatorii fiind avertizați public asupra pericolelor; modul de acțiune
este același în caz de infestare a apei, a plantelor sau a produselor animale, precum și în caz de maladii
ale animalelor domestice care pot afecta oamenii90;
(iii) dacă un anumit tip de mașină are defecțiuni la sistemul de frânare, emisii de noxe mai mari
decât cele anunțate (uneori, pur propagandistic) sau greșeli de construcție la sistemul de direcție sau
ghidare, este imediat chemată în fabrică, în prealabil fiind emise avertizări publice asupra riscurilor;
(iv) dacă o valută exotică are, într-un interval scurt de timp (3 luni, 6 luni sau un an, după cutumele
stabilite pe piața inter-bancară în domeniul ratelor medii de dobândă în relațiile dintre bănci) o variație
mare de 20% față de cursul de schimb inițial, creditorul are obligația să avertizeze public autoritățile
și consumatorii, aceștia din urmă fiind de îndată avertizați și consiliați că pot solicita o conversie a
monedei de plată sau de indexare a contractului în moneda în care își obține majoritatea veniturilor;
în aceleași coordonate se pune și se poate rezolva și problema creditelor cu dobândă variabilă, în
cazul în care variabilitatea dobânzii sau a celorlalte costuri duce la amplificarea volumelor lunare de
plată ale debitorilor, în condițiile în care sursele de finanțare a acestor plăți rămân constante sau chiar
se diminuează, pe motiv de inflație sau curs valutar.
Avertizarea publică, urmată de retragerea imediată de pe piață a produselor sau serviciilor devenite
periculoase, este absolut necesară pentru evitarea accidentelor sau a dezastrelor. Răspunderea pentru
omisiunea acestei avertizări este deosebit de severă. În lipsa reacției prompte a comerciantului,
autoritățile implicate (ANPC, Agenția Națională a Medicamentului) trebuie să ia de urgență măsuri,
inclusiv oprirea de la comercializare a produsului sau serviciului sau închiderea temporară a unităților
în care se acestea se comercializează. Răspunderea civilă delictuală și cea penală însoțesc sancțiunile
contravenționale principale (amendă) și complementare (oprirea de la vânzare și distrugerea
ecologică, închiderea unității, dizolvarea).
În al treilea rând, în cazul produselor sau serviciilor care sunt, prin natura lor, riscante, obligația
de avertizare asupra riscului care incumbă comerciantului îl are ca destinatar pe consumatorul
concret, care ar intenționa să achiziționeze acel produs sau serviciu. Astfel, conform art. 48 din Codul
Consumului, consumatorii trebuie să fie informați despre riscurile la care sunt supuși prin folosirea
normală sau previzibilă a bunurilor91. Spre deosebire de obligația de avertizare publică, această
obligație de avertizare asupra riscului privește în mod concret consumatorul care achiziționează un
bun sau un serviciu concret de la comerciant. Bunul sau serviciul respectiv este riscant prin natura sa,
90
Pentru cazuri de boală a „vacii nebune” (maladia Kreutzfeld-Jakob), gripă porcină sau gripă aviară, efective enorme
de vite, porci și păsări au fost sacrificate în anii anteriori. Un caz bizar a fost cel al unui producător român de brânzeturi
din Câmpulung, considerat sursa unei epidemii de uremie la spitalele din Pitești. Cazul a fost ultramediatizat în luna
ianuarie 2016. La câteva luni distanță, după falimentul producătorului de brânzeturi, s-a descoperit nu numai că
respectivul nu era sursa epidemiei, ci chiar că nu a existat epidemie. Neavând la dispoziție întreaga armată de propagandă
a marilor comercianți (mega-retaileri sau bănci), fostul producător a trebuit să se împace cu ruina, nevinovat fiind.
91
Conform art. 46 din Codul consumului, informațiile privind protejarea vieții, sănătății și securității consumatorilor
trebuie să fie comunicate acestora, pe cât este posibil și prin simboluri grafice internaționale, ușor de înțeles.
GHEORGHE PIPEREA 57
de vreme ce chiar utilizarea normală sau previzibilă este riscantă, în sine. Este vorba, desigur, de
produse de tipul medicamentelor sau al vaccinurilor, de suplimentele alimentare, de produsele din
tutun sau alcool, de credite în valută exotică, de artificii, petarde sau armament (în măsura în care se
vând publicului).
12. Riscul tehnic al produsului sau serviciului este acoperit, de regulă, de garanția calității și este
concretizat în obligația de a repara sau înlocui produsul sau serviciul. Dacă produsul sau serviciul are
defecte, poate fi antrenată răspunderea comerciantului, indiferent de atitudinea sa subiectivă, întrucât
va fi introdus în circuitul comercial de consum un risc pentru consumatori (răspundere obiectivă).
Conform art. 16 din Codul consumului, produsele cu defecte sunt retrase de pe piață, iar dacă măsura
retragerii nu poate fi luată imediat și „fără inconveniente semnificative” pentru consumatori, aceștia
urmează a fi „compensați” în mod corespunzător. Dacă punerea în circulație a produsului sau a
serviciului cu defecte a fost precedată sau însoțită de reclame deceptive sau înșelătoare ori de alte
dez-informări ale consumatorului, răspunderea pentru produse și servicii va fi o răspundere agravată,
întrucât comerciantul va fi fost de rea-credință.
Unele produse sau servicii sunt riscante prin natura lor sau pot deveni periculoase printr-o utilizare
greșită, neinformată sau prin apariția unor evenimente imprevizibile. Este evident că armele,
petardele, explozibilul, medicamentele care nu se administrează decât cu prescripție medicală,
vaccinurile, alcoolul, tutunul și creditele în valute exotice sunt periculoase în sine sau potențial
dăunătoare pentru consumatori, întrucât le pot prejudicia averea și interesele economice sau le pot
afecta sănătatea sau chiar viața. Un consumator inveterat de tutun sau de alcool nu numai că este
permanent în pericol de asfixie sau de accident vascular ori cerebral, dar este și un caz medical pe
termen lung, care necesită costuri individuale sau sociale cu medicația și spitalizarea, care devin
prioritare în raport de alte nevoi. Este, de asemenea, evident, că alimentele, îmbrăcămintea, mașinile,
utilitățile și creditele de retail contractate în moneda în care consumatorul își obține veniturile sunt
produse sau servicii de consum obișnuit care ar trebui considerate, cel puțin în teorie, sigure prin
natura lor. Numai că o utilizare defectuoasă sau, după caz, un eveniment imprevizibil, le poate
transforma în produse sau servicii periculoase. De exemplu, un eveniment personal nedorit și
neașteptat (șomaj, boală, divorț, deces în familie) poate determina pierderea subită a sursei de
finanțare și, inevitabil, insolvabilitatea, adică pierderea șansei creditorului de a-și încasa creanța. Pe
de altă parte, această stare de ruină a debitorului se poate instala și treptat, trecând de la stadiul de
dificultăți financiare pasagere, la cel de dificultăți severe, la supra-îndatorare și, în final, la
insolvabilitate. Evident, riscul de ruină a debitorului își are corespondentul în riscul de neîncasare a
creanței băncii creditoare.
Unele produse sau servicii pot avea efecte adverse sau secundare, neașteptate, sau pot conține sau
utiliza substanțe potențial periculoase pentru toată lumea (este cazul așa-numiților adjuvanți
alimentari, al plantelor modificate genetic, al plastifianților, al coloranților, al potențatorilor de gust
și miros etc., care pot avea efecte periculoase pentru sănătate) sau numai pentru anumite categorii de
persoane (care au alergii sau intoleranțe la anumite substanțe sau produse, cum ar fi drojdiile, glutenul,
lactoza, polenul, crustaceele etc.).
Unele alimente sau produse, pur și simplu, sunt contra-indicate în caz de regimuri alimentare,
diete, stări fizice speciale (graviditate, lăuzie, obezitate) sau pentru cei care au adoptat un anumit tip
de alimentație organizată pe criterii sportive, științifice sau religioase (unii oameni sunt vegetarieni,
alții țin post, unii oameni nu consumă carne de porc din motive religioase, alții nu consumă alimente
cu prea multe calorii, ca să se mențină într-un interval de greutate corporală preferată etc.).
De aceea, în toate aceste cazuri, este imperios necesară avertizarea consumatorilor asupra
riscurilor, pericolelor, contra-indicațiilor și sugestiilor de regim alimentar antrenate de punerea în
circulație și consum a unor asemenea produse sau servicii.
GHEORGHE PIPEREA 58
În considerarea obligațiilor de securitate, siguranță, conformitate și calitate a produselor și

serviciilor de piață care le incumbă comercianților în baza art. 57-63 din O.G. nr. 99/2000 privind
comercializarea produselor și serviciilor de piață, republicată, consumatorii trebuie să fie atenționați
de vânzătorii produselor sau de prestatorii de servicii „asupra factorilor de risc în utilizarea/consumul
acestora” [art. 57 alin. (2)]. Această obligație este cu atât mai severă cu cât produsul sau serviciul este
mai riscant. Un produs poate fi considerat sigur fie pentru că respectă reglementările obligatorii
relative la parametri de securitate și conformitate (art. 58), fie pentru că, utilizat în condiții normale
sau previzibile, nu prezintă riscuri pentru viața, sănătatea și securitatea consumatorilor (art. 59). În
orice alte situații, produsul sau serviciul nu este considerat sigur și, în consecință, se impune
avertizarea consumatorilor asupra riscurilor consumului sau ale utilizării sale.
Obligația de avertizare îl are ca beneficiar direct, evident, pe consumatorul concret sau potențial,
dar beneficiarul indirect al acestei obligații este chiar comerciantul care, respectând cu strictețe
această obligație, poate preveni sau se poate apăra de consecințele neplăcute ale consumului
produselor sau al serviciilor riscante. Așa cum s-a arătat mai sus, Codul consumului impune o
avertizare a consumatorului concret asupra riscurilor obișnuite ale unui produs sau serviciu, precum
și o avertizare publică a tuturor consumatorilor și a autorităților, dacă produsele obișnuite, care nu
sunt riscante prin natura lor, devin periculoase în anumite conjuncturi sau în urma unor evenimente
neprevăzute.
Avertismentele asupra riscurilor, a contraindicațiilor și a efectelor adverse sau secundare se emit
și se aduc la cunoștința consumatorilor prin etichetarea produsului (labeling), metodă practicată mai
ales în domeniul tutunului, alcoolului, al medicamentelor, inclusiv al vaccinurilor și al suplimentelor
alimentare92, precum și al alimentelor cu conținut de elemente alergogene sau care pot declanșa
intoleranțe alimentare.
Conform definiției din anexa la Codul consumului, eticheta este orice material scris, imprimat,
litografiat, gravat sau ilustrat, care conține elemente de identificare a produsului și care însoțește
produsul sau este aderent la ambalajul acestuia.
Scopul etichetării este, conform art. 47, de a oferi consumatorilor informațiile necesare, suficiente,
verificabile și ușor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel produs care corespunde
exigențelor lor din punct de vedere al nevoilor și posibilităților lor financiare, precum și de a cunoaște
eventualele riscuri la care ar putea fi supuși. Conform art. 50, informațiile de pe etichetele produselor
trebuie să fie înscrise în limba română, indiferent de țara producătoare, fără a se exclude prezentarea
lor și în alte limbi, să fie vizibile, lizibile și inscripționate într-un mod care să nu permită ștergerea
lor. Foarte interesant din perspectiva reclamei deceptive care se derulează neîncetat, atât în presa
audio-vizuală și în publicațiile main stream, cât și pe internet, pentru consumul alimentelor sau al
suplimentelor alimentare-minune, care vindeca orice, chiar și procesul firesc de îmbătrânire și cel ne-
natural de plictiseală, este dispoziția din art. 51 din Codul consumului, din care rezultă că etichetarea
și metodele prin care aceasta se realizează nu trebuie să atribuie alimentelor proprietăți de prevenire,
tratare sau vindecare a bolilor sau să facă referiri la astfel de proprietăți93.
Etichetarea este, de asemenea, principalul mecanism de avertizare asupra conținutului de calorii,
grăsimi și grăsimi vegetale sau animale, proveniența produsului sau a materiilor prime (specia de
animal, țara de origine, stilul tradițional sau industrial de fabricare, conținutul organic al produsului),
92
Aceste produse se comercializează sub impactul conceptului așa-numitei „medicine a omului sănătos”, eufemistic
numită preventivă, care răpește pacienților propriu-ziși porțiuni consistente din fondurile de asigurări sociale de sănătate
care ar trebui să finanțeze medicamentele propriu-zise, vaccinurile cu efect terapeutic dovedit și îngrijirile medicale
destinate pacientului, adică omului bolnav, propriu-zis, un cetățean care are dreptul la viață și la îngrijirea sănătății.
93
Sunt, totuși, exceptate de la această interdicție apele minerale naturale, precum și orice alimente cu destinații
nutriționale speciale, expres prevăzute prin acte normative.
GHEORGHE PIPEREA 59
coloranți, conservanți, plastifiatori, potențatori de gust sau miros etc., în așa fel încât persoanele cu
nevoie sau preferințe speciale de consum să poată să facă o minimală alegere în cunoștință de cauză94.
În unele cazuri, cum ar fi cel al medicamentelor care se comercializează fără prescripție medicală,
avertizarea se efectuează prin prospecte ale produsului, care conțin elemente de bază ale compoziției,
indicațiilor și contra-indicațiilor și, mai ales, asupra efectelor adverse sau secundare. Uneori,
avertizarea asupra riscurilor și efectelor secundare ale unor produse sau substanțe se efectuează prin
campanii publice, cum ar fi cele care ne anunță la radio sau tv, din oră în oră, că a consuma prea multe
cantități de zahăr, sare și grăsimi este dăunător sănătății.
Dar, mai ales în cazul riscurile alimentare sau sanitare, avertizarea prin etichetele produselor
(labeling) sau prin campanii publicitare publice este, în mod „natural” incompletă și greu de înțeles
de către consumatori, mai ales când produsul are etichetă, prospect sau avertismente asupra riscurilor
și efectelor secundare în limbi străine sau în traduceri greșite ori aproximative. În asemenea situații,
prin mecanisme emoționale, cvasi-automate, sau prin judecăți sumare, euristice, consumatorii se
încred în branduri, se entuziasmează prin mirosul cvasi-imperceptibil și ambientul muzical plăcut,
cald și voios, ori prin alți markeri somatici95, se decid să cumpere în minutul alocat trecerii în revistă
a unui raft cu produse de același fel, alegându-l pe cel care îi este plasat la vedere, la nivelul înălțimii
privirii, produs care pare a fi cumpărat des și de alții și, deci, pare a fi de încredere. Presat de timp și
concentrat pe nevoia de produsul care pare ascuns la vedere, consumatorul va omite cvasi-involuntar
riscurile, contraindicațiile și reacțiile secundare sau adverse ale produsului, ceea ce îl face vulnerabil.
Oamenii privesc în sincron și își conectează emoțiile la același meci, la același idol de pe scenă, la
același salvator temporar, la același brand de succes, la același vânzător de încredere. Oamenii urăsc
și se tem de același dușman închipuit sau real, dar nu îl dibuiesc la timp pe cel ascuns la vedere,
pentru că sunt ocupați să dea like pe pagini de socializare unui mesaj neinteresant sau prostesc, dar
funny96.
Uneori, avertizarea prin reclamă se rezumă la situația rizibilă în care, pentru încadrarea în cele 20
de secunde rămase din minutul publicitar, cineva enumeră aceste riscuri într-un ritm atât de rapid
încât nimeni nu reușește să înțeleagă sau nu are răbdarea să încerce să înțeleagă ce anume se spune.
Neseriozitatea cu care este tratată această obligație de avertizare este vizibilă și în cazul
avertismentelor scrise cu litere foarte mici pe produs, parcă special concepute pentru a fi omise sau
trecute cu vederea.
Unele avertismente cu privire la pericolele consumului unor produse au un adevărat efect de
selecție adversă. În cazul țigărilor, avertismentele cu imagini macabre care însoțesc mesajul „tutunul
dăunează grav sănătății”, determină mai degrabă „fidelizarea” fumătorilor decât renunțarea la fumat,
94
Așa cum rezultă din art. 52, pentru produsele alimentare, producătorul are obligația de a informa despre denumirea
produsului, denumirea și/sau marca producătorului, cantitatea și, după caz, termenul de valabilitate ori data durabilității
minimale, lista ingredientelor, despre eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare sau
păstrare, despre contraindicații, mențiuni suplimentare pe grupe de produse etc. Denumirea sub care este vândut alimentul
consumatorului sau operatorilor economici care prepară ori furnizează hrană pentru populație este cea prevăzută de
reglementările specifice alimentului respective (art. 56).
95
Mai multe amănunte asupra mecanismelor emoționale și oligo-raționale ale deciziilor de a achiziționa produse sau
servicii, precum și asupra celor mai periculoase tehnici de persuasiune și manipulare sunt expuse în titlul anterior, în
capitolul III (Limitele legale, morale și judiciare ale libertății de a contracta), secțiunea IV (Camuflarea și mimarea
libertății contractuale).
96
În vara anului 2017 am trecut pe lângă un grup de antilope găzduite de parc zoologic de tip safari de lângă San
Diego, California. Antilopele păreau calme, fiind obișnuite într-o anumită măsură cu turiștii. Dar niciuna nu privea într-
o direcție coincidentă cu a celorlalte. Priveau în direcții total diferite, fiind așezate aproape circular, pentru a cuprinde tot
câmpul vizual, la 360 de grade. De asemenea, tensiunea și încordarea cu care priveau făceau clară poziția de veghe
permanentă în care se aflau. Fiecare acoperea porțiunea razei sale vizuale. Orice amenințare putea fi observată din
timp. Cine, în condițiile lumii noastre, are o poziție mai rezilientă? Noi sau antilopele?
GHEORGHE PIPEREA 60
prin mecanismul afilierii mentale și emoționale la clubul „select” al celor care fumează și, deci,
sfidează avertismentele.
Există, în mod paradoxal, cazuri în care anumite produse, deși sunt recunoscute ca fiind riscante
pentru sănătatea sau chiar viața consumatorului, beneficiază de reclamă chiar public susținută de
autorități, reclamă care reliefează direct sau subliminal, prin „dezbateri” tva sau „testimoniale” ale
foștilor consumatori și ale specialiștilor (doctori sau farmaciști), avantajele consumului și
dezavantajele refuzului de a consuma produsul respectiv. Cel mai la îndemână exemplu este cel al
vaccinurilor, în cazul cărora sunt omise informațiile și avertismentele relative la riscurile vaccinării,
pe fiecare produs în parte și pe fiecare tip de pacient sau persoană sănătoasă care se vaccinează pentru
a preveni o boală, insistându-se pe beneficiile prezumate ale vaccinării și pe riscul ca cel nevaccinat
să îi afecteze pe ceilalți. Deși nu se vede motivul pentru care o persoană vaccinată ar mai putea fi în
pericol de contaminare cu agentul patologic față de care alții nu s-au vaccinat, se întâmplă ca
majoritatea populației să fie convinsă de acest raționament a cărui fractură logică este evidentă.
Explicația psihologică a acestei convingeri este, ca și în cazul fumătorilor, afilierea la un grup97.
13. În materie de risc tehnic, o chestiune delicată de interferență a protecției consumatorilor cu

legislația concurenței este cea ridicată de existența contractelor „legate” de service și piese originale,
care vin la pachet cu achiziționarea produsului principal și care au deseori prețuri excesive în raport
de prețurile produselor sau serviciilor similare. În astfel de situații, riscului tehnic al produsului i se
adăugă un risc de practici anti-concurențiale.
Conform art. 10 din Codul consumului, este interzisă condiționarea vânzării către consumator a
unui produs, de cumpărarea unei cantități impuse sau de cumpărarea concomitentă a unui alt produs
sau serviciu. De asemenea, este interzisă prestarea unui serviciu către consumator, condiționată de
prestarea altui serviciu sau de cumpărarea unui produs. Aceste două interdicții sunt repetate în art. 51
din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor și a serviciilor de piață, republicată.
Dispoziții similar se regăsesc în legislația concurenței. Astfel, art. 5 alin. (1) lit. e) și, respectiv, art. 6
alin. (1) lit. d) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată interzice acele practici comerciale care
condiționează „încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestații suplimentare
care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor
contracte”. Astfel de practici comerciale sunt considerate fie practici anti-concurențiale, fie abuz de
poziție dominantă. Interdicția contractelor legate este prevăzută și în O.U.G. nr. 99/2006, republicată,
respectiv, art. 1191. Instituția de credit nu poate condiționa încheierea unui contract de credit de
achiziţionarea altor produse sau servicii care nu au legătură cu operațiunea de creditare sau produsul
solicitat.
Deși în relațiile de afaceri se utilizează, uneori, contracte „legate” de asigurare contra riscului
valutar sau contra riscului de dobândă (denumite contracte de hedging), în relațiile dintre consumatori
și comercianți astfel de contracte nu numai că nu sunt uzuale, dar ele sunt chiar interzise, întrucât ar
transforma contractul de credit într-o speculație proprie pieței de capital sau, și mai grav, într-un
produs financiar toxic. În orice caz, chiar și în relațiile dintre comercianți, contractele „legate” de
hedging valutar sau pe dobândă sunt prohibite de legislația concurenței, hedging-ul fiind permis
numai dacă operațiunea este efectuată de un comerciant (eventual, o bancă) care nu este banca
împrumutătoare sau o afiliată a acesteia.
Noţiunea de risc în raporturile juridice referitoare la produse sau servicii de uz medical
97
Pentru amănunte referitoare la efectele psihologice ale afilierii la un grup, dar și cu privire la cooperarea generată
de mituri și la modul în care brandurile se definesc ca mituri, a se vedea infra, Cap. IV, Practicile incorecte ale
comercianților.
GHEORGHE PIPEREA 61
14. Produsele și serviciile de uz medical, mai ales cele care nu se eliberează decât cu prescripție
medicală, sunt riscante prin natura lor și, de aceea, comercianții care le finanțează, le vând, le
administrează, le aplică sau le injectează pacienților sunt ținuți de obligații stricte de informare și
avertizare a pacientului asupra riscului inerent, precum și de interdicțiile stabilite de legislația
practicilor incorecte ale comercianților.
14.1. Este cert că pacientul sau asiguratul (viitorul pacient) are calitatea de consumator de produse
de uz medical și de servicii medicale, indiferent dacă producătorul, vânzătorul sau furnizorul de
servicii este un agent economic privat sau o instituție publică. În consecință, persoana fizică aflată în
aceste posturi are dreptul la protecție nu numai în calitate de pacient (în baza unei legislații special
concepute în acest scop), ci și dreptul la protecție în calitate de consumator.
Medicamentele, inclusiv vaccinurile și echipamentele medicale, sunt „produse”, în sensul
legislației protecției consumatorilor, comercializarea lor fiind o practică evident comercială.
Administrarea medicamentelor, precum și procedurile pre- și post-administrare, efectuate
ambulatoriu sau prin internarea pacienților în clinici sau spitale, sunt „servicii”, în sensul aceleiași
legislații, fiind, de asemenea, o practică evident comercială. Persoanele fizice achizitoare ale acestor
produse și cele beneficiare ale acestor servicii sunt consumatori, în sensul aceleiași legislații a
protecției consumatorilor.
În privința serviciilor private de sănătate, care sunt în mod evident comercianți, aplicabilitatea
legislației protecției consumatorului este indubitabilă. De asemenea, producătorii și distribuitorii de
medicamente, inclusiv din clasa celor care sunt administrate exclusiv în baza prescripției medicale
(pentru comercializarea cărora este interzisă reclama și publicitatea) sunt comercianți. Deși pare
contraintuitiv, chiar și instituțiile publice din sistemul de sănătate, atât casele de asigurări de sănătate,
cât și entitățile publice prestatoare de servicii medicale sau furnizoare de medicamente (și alte produse
sau servicii adiacente), cum ar fi spitalele publice, clinicile și centrele de diagnostic și tratament,
institutele medicale, facilitățile balneare publice etc., sunt comercianți, asigurații și actualii sau viitorii
pacienți având calitatea de consumatori.
În această calitate, atât comercianții propriu-ziși, cât și entitățile publice implicate în actul medical
asimilate comercianților au obligațiile, iar consumatorii au drepturile rezultate din legislația protecției
consumatorilor. Deși nu își găsește suport direct într-o reglementare expresă, pozitivă, a legii române,
această soluție este susținută de o serie de hotărâri relativ recente ale CJUE emise în interpretarea
Directivei 2005/9/CE privind practicile neloiale ale comercianților. În speța BKK Mobil98, CJUE a
decis că, atunci când se comportă ca și comercianții, casele de asigurări publice de sănătate sunt
comercianți, pacienții având calitate de consumatori, poziționare care rezultă din definirea
antinomică, una prin alta, a celor două noțiuni.
14.2. Prima și cea mai importantă obligație a comercianților de produse și servicii de uz medical
este obligația de informare și avertizare a consumatorilor asupra riscurilor, iar această obligație are
mai multe niveluri de severitate, în funcție de periculozitatea produsului sau a intervenției medicale.
Codul consumului stabilește, în art. 48, obligația comercianților de a avertiza consumatorii asupra
riscurilor la care sunt supuși prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor. Unele produse sau
servicii sunt în mod natural periculoase, chiar și în situația în care sunt folosite în normal și previzibil.
Întrucât produsele medicale, inclusiv vaccinurile sunt în mod natural riscante, producătorul și
vânzătorul acestor produse, precum și prestatorul de servicii medicale (inclusiv cel public) sunt
obligați să prezinte consumatorului riscurile produsului și ale serviciului și să îl atenționeze asupra
98
Cauza C-59/12, BKK Mobil Oil Körperschaft des öffentlichen Rechts c. Zentrale zur Bekämpfung unlauteren
Wettbewers eV. Pentru analiza detaliilor acestei spețe, a se vedea infra, Cap. IV, Practicile incorecte ale comercianților.
GHEORGHE PIPEREA 62
posibilelor consecințe indirecte, adverse și asupra contra-indicațiilor. Dovada informării și avertizării

se face numai în scris. Informarea se situează obligatoriu în faza pre-contractuală.
Dacă, în mod excepțional, produsele sau serviciile de uz medical nu sunt riscante (poate fi cazul,
de exemplu, al medicamentelor care se eliberează din farmacii fără prescripție medicală sau al
suplimentelor alimentare, al cosmeticelor medicale, al produselor care ajută la slăbit sau la întărirea
musculaturii ori cazul medicamentelor care „lupta eficient” contra căderii părului și a calviției), dar
unele evenimente imprevizibile le fac să fie periculoase, atunci producătorul, vânzătorul sau
furnizorul sunt obligați să anunțe de urgență autoritățile și să alerteze publicul, în așa fel încât să
prevină alte pericole și să atenueze efectele deja declanșate de consumul produselor sau serviciilor
neriscante, dar devenite periculoase din cauza unor evenimente imprevizibile și, în plus, să retragă de
urgență produsele de pe piață (art. 15-16 din Codul consumului).
Orice intervenție medicală („orice examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic
preventiv, terapeutic, ori de reabilitare”, în sensul art. 1 lit. d), ceea de include și vaccinarea) necesită
un acord scris al pacientului, așa cum impune art. 13 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003.
De altfel, potrivit aceluiași art. 13 din Legea nr. 46/2003, „pacientul are dreptul să refuze sau să
oprească o intervenție medicală asumându-și, în scris, răspunderea pentru decizia sa”. Conform art.
6 din aceeași lege, „pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervențiilor
medicale propuse, a riscurilor potențiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la
procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor
medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și prognostic”. Legea nr. 95/2006 privind
reforma în domeniul sănătății, republicată, dispune, la art. 600 alin. (1) că, „pentru a fi supus la metode
de prevenție, diagnostic și tratament, cu potențial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către
medic, [...] pacientului i se solicită acordul scris” (s.n.). De aici rezultă că, indirect, se interzice așa-
numitul „acord prezumat” la intervenția medicală. Mai mult chiar, conform art. 600 alin. (2)-(3) din
aceeași lege, în obținerea acordului scris al pacientului, medicul este dator să prezinte pacientului
informații la un nivel științific rezonabil pentru puterea de înțelegere a acestuia, informații care trebuie
să conțină diagnosticul, natura și scopul tratamentului, riscurile și consecințele tratamentului propus,
alternativele viabile de tratament, riscurile și consecințele lor, precum și prognosticul bolii fără
aplicarea tratamentului”.
14.3. În mod special, vaccinarea este o procedură medicală care presupune riscuri și reacții
adverse.
Sunt riscante mai ales ingredientele vaccinurilor. Acestea sunt, cel puțin la nivelul prospectelor
foarte sumare care sunt înscrise pe produs, virusuri sau bacterii vii atenuate sau inactivate, fragmente
antigenice de virusuri sau de bacterii, inclusiv cele obținute prin inginerie genetică, proteine din ou
sau din carne de animale (în special, maimuță africană sau vițel) formol, formaldehidă, substanțe
coloidale din mercur sau aluminiu etc., toate menite a produce o reacție de apărare a organismului,
fără a produce și o îmbolnăvire. Procedeul se numește imunizare și este menit a stimula sau înlocui
sistemul propriu de auto-apărare al organismului, format, în mod natural, din anti-corpi care pot
neutraliza diverșii agenți patogeni de origine animală, bacteriană sau fungică (sistemul imunitar,
natural existent în corpul uman). Așadar, pentru a obține această reacție a organismului sau pentru a
înlocui anticorpii naturali, insuficienți sau inactivi, prin intermediul vaccinului sunt introduse în corp,
în doze infinitezimale, fragmente de agenți patogeni sau chiar bacterii și virusuri, inclusiv din rândul
acelora care sunt obținute prin manipulare genetică. Și mai grav este că o serie de ingrediente ale
vaccinurilor sunt ținute secrete, fiind ascunse publicului chiar și de autoritățile care aprobă punerea
lor pe piață, pe motiv că țin de „proprietatea industrială” a producătorului. În fine, periculozitatea
acestor produse este triplată de faptul că principalii (potențiali) pacienți cărora li se inoculează
vaccinurile sunt copiii mici și foarte mici, al căror organism nu este încă imunizat natural la diversele
GHEORGHE PIPEREA 63
boli transmisibile și nici obișnuiți cu tratamente invazive și injecții cu formol și formaldehidă. Orice
greșeală de manipulare sau de administrare a acestor produse poate provoca efecte sinistre.
Riscurile vaccinării trebuie tratate în mod individual, ținând cont de întregul istoric medical,
imunologic, alergologic și chiar genetic al pacientului.
Teoria imunității de turmă, utilizată drept justificare și bază pentru întregul efort internațional de
vaccinare în masă, este un mit, o minciună frumos ambalată, care a devenit, pe nesimțite și sub efectul
fricii și al panicii colective, o adevărată dogmă a științei medicale main-stream99.
În primul rând, trebuie observat că vaccinurile nu sunt pe atât de eficiente cât s-ar putea crede dacă
ne-am baza pe veridicitatea reclamelor și a propagandei agresive care li se face. Faptul că imunitatea
vaccinală este limitată în privința eficacității este probat de descoperirea unor frecvente eșecuri ale
procedeelor de vaccinare în masă, care nu mai produce anticorpi100, în practică fiind semnalate
nenumărate cazuri de transmitere de virusuri de la persoane vaccinate către persoane nevaccinate și,
mai ales, nenumărate epidemii pornite în rândurile comunităților integral vaccinate101.
În al doilea rând, efectele unor vaccinuri nu sunt nici definitive. Oricât ar părea de frustrant, pentru
unele vaccinuri este necesară repetarea intervenției medicale (ceea ce, în jargon medical, se numește
rapel). Sunt cazuri frecvente de recurență a epidemiilor în rândul populației vaccinate102, ceea ce face
discutabilă eficiența vaccinării obligatorii, în masă, în consolidarea sănătății publice.
Este cât se poate de bizară constatarea că România este cea mai vaccinată țară împotriva TBC103
și totodată are cele mai multe cazuri de TBC din Europa104.
Cel mai grav și preocupant, însă, este potențialul de efecte și reacții adverse ale vaccinurilor. Fără
să fie științific probată, dar nici științific invalidată, există probabilitatea ca unele vaccinuri să
determine boli autoimune, boli neurologice, epilepsie, autism, scleroză în plăci, paralizie parțială,
encefalită, diabet105 etc., unele cazuri de acest gen ajungând (destul de des în ultima vreme) pe rolul
CEDO sau al CJUE. Aceste afecțiuni și efecte adverse postvaccinale au fost constatate și de instanțe
judecătorești sau medicale, iar producătorii responsabili au fost condamnați să plătească despăgubiri
victimelor106.
În cauza C-621/15 (N.W. și alții/Sanofi Pasteur MSD), CJUE a reținut că producătorul de vaccinuri
poate răspunde de daunele provocate de vaccin „chiar dacă cercetarea medicală nu stabilește și nici
nu infirmă existența unei legături între administrarea vaccinului și apariția bolii de care este afectată
persoana prejudiciată”, cu condiția ca „anumite elemente de fapt invocate de reclamant [să] constituie
indicii grave, precise și concordante care permit să se concluzioneze că există un defect al vaccinului
și o legătură de cauzalitate între acest defect și boala respectivă”.
99
A se vedea, pentru demontarea acestui mit, printre altele: (http://www.vaccinationcouncil.org/2012/02/18/the-
deadly-impossibility-of-herd-immunity-through-vaccination-by-dr-russell-blaylock/;
http://vaccinechoicecanada.com/about-vaccines/general-issues/herd-immunity/herd-immunity-can-mass-vaccination-
achieve-it/).
100
Unele vaccinuri sunt nu numai eșecuri majore în crearea de anti-corpi, dar și cauzatoare de mari prejudicii fizice și
morale. Spre exemplu, după vaccinarea cu BCG din 2012, un număr intimidant de mare de bebeluși au dezvoltat efecte
adverse severe, ceea ce a determinat retragerea vaccinului de pe piață. A se vedea: (http://www.mediafax.ro/social/reactii-
adverse-la-vaccinul-bcg-din-danemarca-zece-bebelusi-internati-la-institutul-marius-nasta-din-capitala-10342066).
101
(https://www.sciencedaily.com/releases/2014/02/140223215100.htm; https://nsnbc.me/2013/12/01/philippine-
polio-vaccine-program-puts-lives-of-30-000-children-at-risk/)
102
Pentru exemple, a se vedea: (http://medscienceresearch.com/shedding/).
103
TBC înseamnă tuberculoză pulmonară, fiind denumită, popular, oftică. Pentru această statistică, a se vedea:
(http://apps.who.int/immunization_monitoring/globalsummary/coverages?c=ROU).
104
(http://stop-tb.ro/10-informatii-utile-despre-tuberculoza/)
105
Pe site-ul (www.greenmedinfo.com) sunt colectate peste 300 de referințe bibliografice cu privire la efectele adverse
ale vaccinării (peste 200 de efecte adverse distincte, inclusiv deces), ca și numeroase studii privitoare la contaminarea
vaccinurilor și la izbucnirea de epidemii în rândul populațiilor intens vaccinate.
106
(http://www.huffingtonpost.com/david-kirby/post2468343_b_2468343.html)
GHEORGHE PIPEREA 64
În speța Pavel Vavřička și alții c. Republicii Cehe (n°47621/13), aflată, la data redactării
prezentului text, încă pe rolul CEDO, se analizează legitimitatea obligativității vaccinării minorilor și
a refuzului instituțiilor de învățământ de a-i primi la școală nevaccinați. Într-o intervenție depusă în
dosar107, European Center for Law and Justice (ECLJ), reamintește că, în secolul al XX-lea, în lipsa
unor principii de bioetică, guvernele a numeroase țări, chiar democratice, au abuzat de puterea lor,
„făcând din corpul persoanelor un obiect al politicii lor, în special al politicii igienice, rasiste sau
eugenice”, ceea ce reprezintă un avertisment contra tentației statelor de a pune binele teoretic al
societății deasupra drepturilor și libertăților omului. Pentru a demonstra caracterul teoretic al acestui
„bine” obținut prin vaccinarea obligatorie în masă pentru a obține efectul imunității de turmă, ECLJ
arată că numeroase state europene (printre care Germania, Marea Britanie și Spania) mențin
caracterul opțional sau chiar facultativ al vaccinării, permițând părinților să își retragă copii de la
vaccinare, în situația în care le consideră periculoase și, cu toate acestea, „acoperirea vaccinală” în
aceste țări este, statistic, comparabilă cu cele în care vaccinarea este obligatorie. De aici concluzia că
oamenii nu sunt contra ideii de vaccinare, ci contra opacității politicii obligatorii de vaccinare, care
nu permit nici informarea asupra riscurilor și asupra compoziției acestor produse care sunt, totuși,
medicamente injectabile, nici opțiunea între vaccin și alt tratament, și nici inovația tehnologică
(producătorii și distribuitorii de vaccinuri, având desfacerea asigurată, nu mai au motivația
îmbunătățirii calitative a produselor proprii). În plus, obligativitatea vaccinării poate determina, așa
cum rezultă din afirmațiile ECJL, pierderea efectului preventiv sau terapeutic, întrucât micro-
organismele atacate de aceste produse medicamentoase au prostul obicei de a evolua sau chiar de a
suferi mutații care fac ca vaccinul, treptat, să rămână ineficient (și, totuși, remanent în corpul uman,
care nu are capacitatea de a elimina formolul, aluminiul și mercurul). Între timp, un organism „dotat”
cu cca 15 tipuri de vaccinuri, își pierde mecanismul imunitar, fiind mai fragil în lupta cu micro-
organismele.
14.4. În Parlamentul României se află depus spre adoptare108 un proiect de Lege privind
„organizarea și finanțarea activității de vaccinare a populației în România”. În varianta care se găsește
pe site-urile Parlamentului, întrucât impune vaccinarea în masă, consimțământul prezumat și
inocularea în lipsa avertizării prealabile a pacienților asupra riscurilor intervenției medicale, acest
proiect (a cărei tehnică legislativă nu este la cel mai înalt nivel) suferă, așa cum rezultă din cele de
mai sus, de mai multe vicii de constituționalitate și de convenționalitate, dar și de viciul contradicției
cu legislația protecției pacientului și a consumatorului de medicamente și servicii medicale.
Astfel, în contradicție cu studiile recente în legătură cu imunitatea de turmă, ale căror concluzii
sunt preocupante (ba chiar demolatoare pentru această dogmă științifică încărcată de rezonanță
negativă a experimentelor igienice, rasiste și eugenice ale celui de-al doilea război mondial), art. 3
alin. (2) din proiect stabilește că activitatea de vaccinare urmărește asigurarea sănătății indivizilor în
cadrul unor comunități sănătoase. Ne putem întreba cum se asigură sănătatea indivizilor în cadrul
unor comunități cu sănătatea precară sau compromisă, în care unii membrii ai comunității sunt
sănătoși, iar alții sunt bolnavi, membri din ambele categorii fiind și membri ai unei familii sau
persoane apropiate. Se separă familiile, se distrug legăturile de apropiere, afective? Cum rămâne cu
spaima, cu angoasa de ruptură sufletească a despărțirii forțate, cu colapsul emoțional care pot
determina rejectarea tratamentelor sau colapsul fizic?
107
A se vedea, în legătură cu speța și cu intervenția în dosar a European Center for Law and Justice (ECLJ),
(https://eclj.org/conscientious-objection/echr/refus-de-la-vaccination-obligatoire--la-cour-europenne-tranchera-bientt),
text consultat de mine azi, 27 iulie 2017. În articolul din linkul indicat, ECJL citează acest articol din presa franceză: C.
Casciano, L'arrêt de la vaccination obligatoire est inéluctable, L’Express, 20 mars 2015. În același articol, ECJL citează
un comunicat recent al Academiei Franceze de Medicină: Académie Nationale de Médecine, Communiqué, À propos du
maintien ou de la levée de l’obligation vaccinale, 27 octobre 2015.
108
La data redactării acestui material.
GHEORGHE PIPEREA 65
Vaccinarea copiilor este obligatorie, conform art. 4 din proiect. Vaccinurile care vor intra pe lista
celor obligatorii se stabilesc prin Ordin al Ministrului. În consecință, numărul acestor vaccinuri poate
fi foarte bine, 6 (cum este obișnuința în prezent), 11 (cum este în Franța) sau 22 (cum se preconizează
a fi la noi). Numărul vaccinurilor obligatorii va putea fi mărit cu oricâte alte vaccinuri noi, cu condiția
să se modifice Ordinul. Or, un ordin de ministru nu se modifică prea greu. Orice experiment, orice
idee fixă a vreunui virusolog insistent sau a vreunui producător potent financiar, se vor putea
transforma într-o nouă injecție cu care copii vor fi înțepați. Sancțiunea omisiunii obligației de
vaccinare, oricât de absurdă și oricât de riscantă ar putea fi, este limitarea accesului în colectivitățile
școlare, așa cum rezultă din art. 23-24 din proiectul de lege. Aparent, părintelui i se permite să refuze
vaccinarea, fără ca acelui copil să i se refuze dreptul de acces în colectivitate, dar șeful unității școlare
are obligația de a sesiza Comisia Județeană de Vaccinare, în 30 de zile de la intrarea în colectivitate
a ne-vaccinatului, care comisie va convoca părinții pentru consiliere și îi va sancționa pentru
neprezentare, ori de câte ori va fi necesar pentru a-i convinge să fie de acord cu vaccinarea [art. 40
lit. d)]. Culmea este că, în contra dispozițiilor Legii protecției pacientului, a Legii reformei în
domeniul sănătății și a Convenției de la Oviedo, art. 21 alin. (3) din proiect stabilește că, în cazul
vaccinării obligatorii, consimțământul se consideră ca fiind dat, această regulă fiind înlăturată doar în
cazul în care părinții sau persoanele care le sunt reprezentanți legali copiilor refuză în scris vaccinul.
Dacă acel copil nu are părinții sau reprezentanții legali în preajmă, va fi vaccinat, cu sau fără acord
sau asumare a riscurilor.
Producătorilor și distribuitorilor de vaccinuri li se permite să deruleze campanii de informare cu
privire la efectele și avantajele vaccinării, inclusiv în parteneriat cu Ministerul Sănătății (art. 9).
Despre potențialul de conflict de interese al producătorilor și vânzătorilor de vaccinuri (care vor vrea
să vândă mult, inventând pericole, panici și ale motivații subliminale de sporire a numărului
consumatorilor de vaccinuri, insistând exclusiv asupra beneficiilor teoretice ale acestora) și despre
descurajarea concurenței și a inovației în domeniu (știind că au desfacerea asigurată, precum și
monopolul de facto asupra „pieței” de pacienți, producătorii nu vor mai face eforturi susținute de
dezvoltare tehnologică, ci doar de sporire a numărului de potențiali bolnavi, deci de potențiali
cumpărători), niciun cuvânt. Cel mai grav este că nici măcar o sugestie de avertizare asupra riscurilor
și pericolelor vaccinurilor nu există în textul proiectului. Este o palidă consolare să observăm că, în
baza art. 8 din proiect, Ministerul Sănătății, în numele Statului român, asigură condițiile pentru
diagnosticul și tratamentul optim al oricăror reacții adverse. Or, acestea sunt deja efecte care nu mai
pot fi evitate, intervenția statului (cu bani publici) fiind post factum, costisitoare și cvasi-inutilă pentru
cei în cauză, pentru care esențiale ar fi fost avertizarea asupra pericolelor și prevenția efectelor
adverse. În baza acestor avertismente, fiecare pacient, fiecare părinte de copil obligat la vaccinare, ar
putea cere doctorilor care administrează vaccinurile să fie mult mai scrupuloși și să evite vaccinarea
în turmă, practicând o anamneză individuală și o inoculare adecvată fiecărui pacient. În plus, în
contradicție cu decizia CJUE din cauza C-621/15 (N.W. și alții/Sanofi Pasteur MSD), art. 8 din proiect
stabilește că se vor putea acorda „compensări” ale oricăror efecte de durată doar dacă sunt dovedite
„relațiile” de cauzalitate și numai în cuantumurile aprobate prin hotărâre de guvern. Dacă reacțiile
adverse sunt datorate109 unor deficiențe imputabile producătorului vaccinului, Statul român va urmări
recuperarea contravalorii plătită pacientului sau moștenitorilor acestuia ca măsură compensatorie,
așadar, producătorul va plăti daune numai în măsura în care Statul român, el însuși, a plătit daune,
adică numai în cuantumul decis prin hotărâre de guvern și numai dacă există „relații” de cauzalitate.
În consecință, deși CJUE a obligat Pasteur să suporte integral daunele interese pentru prejudiciile care
au putut, cel mai probabil, să fie cauzate de vaccinul contra hepatitei B (fără a fi necesară stabilirea
științifică a legăturii de cauzalitate directe, propriu-zise), Statul român permite producătorilor de
vaccinuri, inclusiv Pasteur, să răspundă numai pentru prejudiciul cauzat direct de vaccin (legătura de
109
„Datorate” este cuvântul utilizat în proiect. În realitate, efectele negative sunt cauzate, și nu datorate vaccinurilor.
GHEORGHE PIPEREA 66
cauzalitate fiind, în prezent, imposibil de probat sau de invalidat științific) și numai în măsura
acceptată de hotărârea de guvern110.
În sfârșit, în mod greșit, la art. 10 lit. f) din proiect, sunt denumiți furnizori de servicii medicale de
vaccinare medicii, și nu entitățile (publice sau private) la care lucrează, de unde rezultă că, în
eventuale cazuri de răspundere, medicii, și nu entitățile la care lucrează, vor trage ponoasele. Desigur
că, pentru propriile acte de malpraxis, medicii trebuie să răspundă personal. Dar numai rareori
malpraxisul și evenimentele medicale nefericite sunt cauzate exclusiv de medici. De fapt, cele mai
multe astfel de cazuri sunt determinate de deficiențele din spitale, de microbii intraspitaliceşti, de
starea materială precară a clădirilor, precum și de aparatura învechită sau de lipsa de medicamente
adecvate.
Test de autoevaluare
1. Precizaţi un exemplu de act normativ în care se reglementează obligaţia de avertizare ce

incumbă profesionistului
2. Menţionaţi un tip de procedeu medical în legătură cu care s-a reţinut obligaţia de
avertizare a profesionistului
110
O să fie „interesant” de văzut cum vor putea fi cuantificate daunele pentru o scleroză în plăci, pentru o epilepsie
sau pentru un autism, toate fiind întâlnite, în trecut și în prezent, în viață și, câteodată în clasoarele de farmaco-vigilență.
GHEORGHE PIPEREA 67
Obligaţia de avertizare asupra riscului, de consiliere a consumatorului şi sancţiunile

incidente nerespectării acestor obligaţii
CUPRINS
1. Sediul materiei
2. Noţiunea de risc economic şi particularităţile acesteia, în funcţie de riscul valutar sau
riscul de dobândă
3. Identificarea conţinutului obligaţiei de avertizare ce incumbă profesionistului, în
ceea ce priveşte riscul economic
4. Identificarea conţinutului obligaţiei de consiliere ce incumbă profesionistului
5. Identificarea sancţiunilor nerespectării obligaţiei de informare, avertizare şi
consiliere
GHEORGHE PIPEREA 68
1. Noţiunea de risc economic şi particularităţile acesteia, în funcţie de riscul valutar sau

riscul de dobândă
2. Elementele în funcţie de care se analizează dacă un profesionist şi-a îndeplinit
obligaţia de avertizare faţă de consumator
3. Conţinutul obligaţiei de consiliere şi distincţia faţă de obligaţia de informare
4. Răspunderea profesionistului pentru nerespectarea obligaţiei de informare,
avertizare şi consiliere
GHEORGHE PIPEREA 69
Obligaţia de avertizare asupra riscului economic
15. Riscul economic privește potențialul de afectare a intereselor economice ale consumatorilor. O
reducere a capacității de consum, dată fiind o astfel de afectare, poate determina consecințe în lanț
asupra economiei, din care ar putea pierde toată lumea, inclusiv comercianții onești, care nu au abuzat
de puterea lor economică și, respectiv, partenerii lor contractuali și, la finalul lanțului de consecințe,
statul și beneficiarii prestațiilor sociale asigurate de stat din impozite, taxe și contribuții. De aceea,
exacta și prompta executare a obligației de avertizare asupra acestui risc economic este esențială
pentru întreaga economie și pentru societate, în ansamblul său.
15.1. Împrumutul de bani și, mai ales, creditul bancar, nu sunt situații normale pentru simplii
particulari și, deci, nu sunt bunuri sau servicii de larg consum. La fel ca și medicamentul, „produsele”
financiare (care sunt forme speciale de împrumut) nu se consumă decât în mod excepțional, pentru a
„trata” lipsa momentană de lichidități, și numai în măsura în care ar fi menite să completeze sursele
proprii de finanțare a unor achiziții importante sau a unor proiecte personale sau familiale (educație,
sănătate, călătorii necesare, pe distanțe și perioade mari). Un credit ar putea fi, de exemplu, util sau
necesar, pentru că potențialul debitor la bancă nu deține suficiente lichidități pentru a cumpăra o casă
în momentul în care familia se mărește sau, după caz, vechea locuință nu mai este disponibilă, utilă
sau dezirabilă, ori pentru că același potențial debitor nu are suficiente economii pentru a suporta pe
termen lung costurile educației liceale sau universitare ale copiilor. În plus, creditarea este un joc
economic similar cu călătoria în timp, întrucât o parte consistentă din veniturile viitoare pe care
consumatorul ar fi urmat să le încaseze timp de 10-30 de ani (perioada pe care se întinde contractul
de credit) sunt aduse în prezent, pentru a cumpăra o casă sau o mașină ori pentru a finanța studiile
copiilor, urmând ca, după satisfacerea acestei nevoi (care poate fi, destul de des, o „nevoie” artificial
construită de lumea consumului pe credit, aici și acum, lume în care trăim), debitorul să rămână legat
juridic de bancă pe toată perioada creditării, fiind ținut să verse lunar băncii o parte consistentă din
venituri, sub formă de rată și, deci, să se abțină de la alte acte sau fapte materiale de consum pe toată
perioada creditării.
Cu toate acestea, începând cu creația mitului societății de consum, s-a instalat treptat convingerea
că omul, simplul particular, are dreptul de a se îndatora, pentru a consuma pe credit. Chiar dacă,
ciclic, la fiecare criză financiară determinată de supra-îndatorare, cei care pierd sunt consumatorii și,
indirect, comercianții onești, care respectă regula prudenței în afaceri și nu își orientează
comportamentul către profitul neobișnuit, supra-dimensionat și temporar (easy money), totuși,
întregul mecanism economic este dominat în prezent de tehnicile de persuasiune care alimentează
nevoia artificială și entuziasmul irațional de a cumpăra orice, oricât, pe credit. Ajungem să plătim
prea mult pentru produse și servicii care nu ne sunt necesare, să lucrăm prea mult pentru a le achita,
în locuri și ocupații care nu ne oferă un sens rațional al unei existențe care a luat-o pe o cale greșită,
unde nu mai găsim decât disperare tăcută111.
111
Este ceea ce susțin George Akerlof și Robert Shiller, doi laureați ai premiului Nobel pentru economie, în Phishing
for Phools: The Economics of Manipulation and Deception, publicat pe amazon.com
(https://www.amazon.com/gp/product/B00WAM14RE/ref=dp-kindle-redirect?ie=UTF8&btkr=1). Un extras din această
lucrare este publicat online: (http://evonomics.com/nobel-prize-economists-say-free-market-competition-rewards/).
Phishing for phools este o transliterare ironică pentru fishing for fools, adică „la pescuit de fraieri”. Adevărul este că, dacă
marketingul și propaganda bancară nu ar emite permanent mesaje, inclusiv subliminale, de încurajare a acestei exuberanțe
iraționale de a se împrumuta pentru a cumpăra orice, oricât, pentru perioade oricât de mari, băncile abuzive și
iresponsabile (denumite, în jargonul urban, banksteri) ar fi mai puțin importante pentru societate, care s-ar putea mai ușor
debarasa de acești paraziți simbioți ai lumii noastre. Nu ar mai putea fi acordate managerilor lor bonusuri jenante pentru
orice om normal, nici construite sedii intimidante, nici permis lobbyul lor legislativ sau administrativ, iar legile nu ar mai
GHEORGHE PIPEREA 70
Un sistem bancar responsabil și grijuliu cu propriul viitor ar trebui să îl avertizeze pe potențialul

consumator asupra riscurilor supraîndatorării prin credite. În mod normal, creditul acordat de bănci
populației nu ar trebui să fie considerat nici măcar de către bancheri un produs sau serviciu destinat
consumului curent. Așa cum medicamentele, alcoolul și țigările nu sunt obiect de reclamă, nici
creditele nu trebuie să fie. Așa cum produsele riscante, cele având contraindicații sau cu efecte
secundare ori adverse, circulă în condiții restrictive, tot așa ar trebui să circule și creditele, mai ales
cele în monede exotice și cele cu dobânzi variabile. Aceste produse și servicii care conțin un risc
valutar sau, după caz, un risc de dobândă, deși sunt de natură a afecta „doar” interesele economice
ale consumatorilor, sunt în aceeași măsură periculoase pentru consumatori, ba chiar mai periculoase
decât medicamentele, tutunul sau alcoolul, întrucât prețul plătibil pentru consumul lor poate ajunge
să dreneze majoritatea veniturilor consumatorilor, punându-i pe aceștia în postura de a renunța pe
termen lung la consumul altor produse sau servicii, unele chiar esențiale pentru sănătate, educație,
confort minimal, hrană și îmbrăcăminte, în favoarea plății obligațiilor supra-dimensionate față de
creditorii bancari, în cazuri grave această concentrare a eforturilor către plata acestor datorii putând
duce nu doar la supra-îndatorare, ci și la ruină definitivă și evacuarea din casă112.
De ce un simplu particular ar face, mereu, împrumutându-se la bancă, acest joc al călătoriei în timp
și al lanțurilor juridice cu care este legat perpetuu de un creditor aflat dincolo de morală, de bine și
de rău? De ce ar susține un stat responsabil un asemenea sistem amoral care răpește consumului
obișnuit majoritatea valorică a veniturilor populației?
Consumul nenecesar, permanentizat, de astfel de produse și servicii de creditare, este anormal,
putând derapa în cazuri patologice care duc inevitabil la colaps.
Profeții ale acestui colaps au venit, în mod surprinzător, de la BNR, la începutul semestrului doi
al anului 2017. Conform unor comunicate oficiale evocate pe site-urile de specialitate juridică113, din
cauza politicii fiscale pro-ciclice constând, în special, în creșterea salariilor bugetarilor, se
preconizează noi măsuri de austeritate, similare cu cele recomandate în 2009 de aceeași experți
profetici din BNR și impuse de Guvernul României în anul 2010. Aceste măsuri de austeritate pro-
criza (și nu anti-criza) înseamnă tăierea salariilor, a indemnizațiilor de creștere a copiilor și a altor
prestații sociale, plus creșterea tva, adică reducerea la minimul necesar subzistentei a consumului114.
De notat că o politică pro-ciclică înseamnă un comportament care generează revenirea la o situație
de criză și dezechilibru economic, după o perioadă de creștere și de aparenta consolidare. E foarte
ciudat, totuși, că tocmai BNR să-i acuze pe alții de politici pro-ciclice. Fără relaxarea de către BNR
a condițiilor de creditare a populației în 2006-2007, fără încurajarea implicită a băncilor de a omite
sau a ignora obligația de avertizare a consumatorilor asupra riscurilor de supra-îndatorare, nu am fi
putea fi scrise sau modificate de bănci sau la presiunea băncilor. De precizat că în chestiunea practicilor incorecte și a
abuzurilor banksterilor nu există debitori cu datorii mari sau mici, ci debitori ruinați sau nu de astfel de comportamente.
112
În plan psihologic, atât debitorul, cât și familia sa, sunt victime ale unui sistem care îi blamează și îi exclud social
pentru „vina” de a se fi împrumutat mai mult decât le-ar fi permis „suprafața” financiară, făcând să funcționeze economia,
să „curgă” bonusurile de vânzări ale bancherilor, să se colecteze tva la bugetul de stat, să înflorească reclama deceptivă
din mediile main-stream sau on-line și afacerile consultanților care câștigă atât din crearea artificială a „nevoii” de
împrumut, cât și din disputele, inclusiv judiciare, ulterioare instalării efectului de supra-îndatorare a consumatorului.
113
A se vedea: (https://www.juridice.ro/531435/lucian-croitoru-o-criza-va-porni-din-sua-intervalul-2017-
2019.html).
114
Cel mai probabil, sugestia subliminală țintește un nou mega-împrumut contractat cu FMI, complet inutil pentru
noi, dar ultra profitabil pentru sistemul bancar și BNR. Autorul anterior citat face această remarcă: „este probabil ca,
atunci când criza va lovi, România să fie din nou în situația de a întări politica fiscală, ca și după 2008”. Urmează
fabricarea de bani din nimic, fără echivalent în faptul economic (relaxare cantitativă). Același autor susține că „s-ar putea
ca și țările emergente, inclusiv România, să apeleze, pentru prima dată, la relaxări cantitative”. În plus, pentru a nu crește
dobânzile, se preconizează deprecierea monedei naționale. Respectivul autor susține: „cu rate ale dobânzii prea mari în
termeni reali, chiar și deprecierile monedelor, care în trecut au ajutat la ieșirea din recesiune a acestor economii, ar putea
rămâne insuficiente”.
GHEORGHE PIPEREA 71
avut o explozie a creditelor iresponsabile și nici a creditelor neperformate. Și nu am fi avut nici

implozia creditării economiei (în prezent, băncile nu mai creditează decât statul și beneficiarii
programului Prima casă). În mare măsură, clasa de mijloc a României nu ar fi fost distrusă printr-un
milion de falimente cauzate de supraîndatorarea prin credite plasate abuziv și iresponsabil de bănci
populației, în goana lor după easy money. Fără susținerea furibundă a programului Prima casă, fără
invitațiile repetate făcute publice în toamna lui 2016 chiar de guvernatorul BNR, de la tribuna oficială
a BNR, de a ne împrumuta acum, că e ieftin115, nu s-ar fi ajuns la situația prezentă, în care stocul de
credite ipotecare și mai ales de credite de consum să fie mai mari decât în 2008. Fără sufocanta
politică de creditare a firmelor impusă de bănci nu am fi avut 250 de mii de falimente de companii și
nici situația de acum în care firmele preferă să se împrumute între ele, evitând cu orice preț băncile,
în care nu mai au încredere. Fără creditele de consum încurajate an de an de BNR nu am fi avut
creștere economică nesănătoasă, bazată aproape 80% pe consum. Și, cel mai serios și mai grav, fără
politica de creditare și monetară a BNR ultimii 10 ani, pro-ciclică, nu ar fi existat enorma sarcină
bugetară acumulată prin susținerea programului Prima casă și a altor forme de ajutor de stat mascat
acordat băncilor, inclusiv sub forma rezervei BNR, a împrumuturilor de stat și a tolerării (sub masca
optimizării fiscale și a pierderilor contabile coafate în așa fel încât să fie trecute la pierderi fiscale)
evaziunii și neplății impozitelor și taxelor. În fine, de notat că, deși e clar că criza va veni, această
„surpriză” nu se va întâmpla din cauza statelor sau a guvernelor, care, oricum, fac ceea ce le dictează
băncile, ci chiar din cauza băncilor și a avocaților lor de ultimă instanță, băncile centrale. Aceste
entități și indivizii care le populează sunt, așa cum spuneam în titlul anterior, primii dintre ultimii
oameni, care disprețuiesc valorile morale sau general-umane.
15.2. Într-o călătorie făcută în vara lui 2017 am aflat că valoarea caselor în zona San Francisco,
unde trăiesc mogulii IT și își au sediile principalele multinaționale din IT, cu o populație care a ajuns
la 10 milioane în ultimii 20 de ani, este cea mai mare din SUA și are cea mai rapidă creștere.
Potențialul de a deveni epicentrul mega-cutremurului financiar și economic profețit frecvent în a doua
jumătate a anului 2017 părea a fi cel mai mare în această zonă a orașului San Francisco (unde este
situată celebra Silicon Valey, sediul principalelor multinaționale din IT, inclusiv Google, Apple,
Facebook și Amazon, cunoscute în Europa sub acronimul ironic GAFA, acestora alăturându-li-se, în
ultima vreme, Tesla). Întrucât așa-numiții „tech workers” se împrumută enorm pentru a cumpăra case,
la orice preț, oricât de ridicol de mare, marea majoritate a muncitorilor, care câștigă 11 dolari pe oră,
nu mai au bani de casă, nici pentru rată, nici pentru chirie. Pentru cei care s-au împrumutat în urmă
cu câțiva ani, rambursarea creditelor sau refinanțarea a devenit imposibilă. Urmează prescrierea
ipotecilor și evacuarea. Practic, aceste credite devin ceea ce a și declanșat criza din 2008, adică așa-
numitele credite sub-prime (credite care nu se pot rambursa din veniturile debitorului și care au fost
acordate sau restructurate în speranța deșartă că valoarea caselor va crește într-o asemenea măsură
încât să fie posibilă refinanțarea, extrem de scumpă în prezent în San Francisco Area). Ceea ce
înseamnă că lumea o va lua de la capăt, ca și când în 2008 nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai grav este
că riscul creditelor sub-prime de atunci, din perioada 2003-2008, este o nimica-toată față de jocul
pervers sau prostesc (depinde de perspectiva analizei) pe care îl practică în prezent băncile americane
de retail. Pentru facilitarea creditului ipotecar, o persoană fizică primește unul sau mai multe carduri
de credit. Dacă utilizează cardurile timp de 3-5 luni, cumpărând în valoare de cca 3.000 de dolari pe
lună și făcând plăți în contul credit-cardului fără incidente la bancă în toată această perioadă, titularul
115
Pentru evocarea acestei poziționări oficiale a guvernatorului BNR, a se vedea:
(https://www.avocatnet.ro/articol_34370/Credit-Prima-Casa-in-lei-vs-credit-clasic-in-euro-Care-varianta-e-mai-
avantajoasa.html). Autorul articolului afirmă: „BNR a avut inițiativa de a reduce costurile creditării în dobânda națională,
în condițiile în care, comparând un credit imobiliar în lei cu unul în euro, se poate observa o diferență de 30% în
detrimentul celui în moneda națională”.
GHEORGHE PIPEREA 72
cardurilor va putea primi un credit ipotecar de cca 300 de mii de dolari pe 20-30 de ani, indiferent de
venituri și de valoarea casei. Dacă suma cheltuită lunar de pe credit-card ar fi mai mare, creditul
ipotecar ar putea fi mai mare. E ca și când titularul cardului ar fi un sportiv dopat. De fapt, acest levier
al credit-cardului chiar asta și este, un dopaj financiar. Ceilalți potențiali debitori, care nu pot cheltui
de pe card 5-10 mii de dolari pe lună, nu au nicio șansă la credite de sute de mii de dolari pentru a
spera la o casă decentă. În orice caz, nu cu un salariu de 11 dolari pe oră. De aceea, „tech workers” și
orice salariat care poate cheltui într-o lună câteva 5-10 mii de dolari poate ajunge debitor în cadrul
unor credite de (prea) multe sute de mii de dolari fără să îi pese de viitor și de ceilalți. A se observa
că persoana în cauză nu folosește banii săi pentru a-și demonstra scoringul. Cardul respectiv nu este
un card de debit (pe care sunt înregistrați sau stocați bani proprii ai titularului), ci de un card de credit
(banii stocați pe card sunt împrumutați de la bancă). Așadar, respectivul titular de card de credit va
lua bani cu împrumut de la bancă pentru a lua bani și mai mulți cu împrumut de la bancă, intrând în
aceeași spirală fatală în care intră și sportivul dopat sau drogat. A se observa, în plus, că acel credit-
card e, de regulă, de 3-4 ori mai scump decât creditul ipotecar. Când debitorul nu mai poate plăti, el
este introdus într-un portofoliu de creanțe și „vândut”. În acest fel banca pare să închidă un cerc vicios
din care nimeni nu câștiga, cu excepția băncii, doar ca banca este, pur și simplu, o entitate în faliment
perpetuu, de vreme ce „vinde” astfel de rebuturi financiare. Și, totuși, banca nu falimentează, legal și
formal, decât foarte rar. Iar explicația simplistă a acestei situații absurde este aceea că întreaga lume
este legată cu toate lanțurile juridice, politice și psihologice de această entitate (auto)destructivă care
nu poate fi lăsată să moară.
Ironic, economisirea este un mod de a investi în bănci, de vreme ce banii din depozite (penibil
remunerate în prezent, cu dobânzi care tind asimptotic către zero sau chiar sancționate cu dobânzi
negative) sunt folosiți pentru a da credite și, în caz de dificultăți majore ale băncii, sunt confiscați
pentru scopul religios al salvării sfântului sistem bancar. Entitățile care îl compun, mereu falimentare
sau în pragul falimentului, împrumută nu numai industria116, ci și statele, care au nevoie de bani
„pentru a plăti cheltuieli sau despăgubiri pentru războaie trecute sau pentru a se pregăti pentru
războaie viitoare” (expresia a fost utilizată prima dată de Betrand Russell, în 1935, într-un eseu numit
Elogiul inactivității). Iată în ce investește în prezent omul obișnuit, prudent și economicos, grijuliu
cu ziua de mâine: în falimente bancare și în războaie. În același fel sunt atrași în acest joc de-a
falimentul și de-a războiul (practicat de cei mari și neghiobi care controlează lumea) și cei care se
împrumută, ipotecându-și veniturile viitoare pe 30-40 ani, ca să devină sclavi ai unei case pe care
speră să devină proprietar. Iar acest mit al proprietății asupra casei visate ține de domeniul wishfull
thinking, întrucât împrumutatul nu este decât printr-o ficțiune legală și doar în imaginația și visele
sale proprietar al casei pe care o „cumpără” pe credit, căci casa este ipotecată la bancă, fiind oricând
executabilă silit și oricând vandabilă la pachet cu alte credite, ca operațiune de securitizare și
refinanțare, de către bancă, ceea ce îi rămâne împrumutatului fiind doar folosința acelei case, pentru
care plătește o fracție din salariul său toată viața, fiind, deci, în colivia sa foarte scumpă numită „casă”,
un adevărat captiv al creditorului a-moral, auto-plasat dincolo de bine și de rău. Iată în ce își investește
omul simplu, obișnuit, munca și economia – în datorii generatoare de captivitate „fericită” și în
depozite care pot fi confiscate oricând și care sunt utilizate de entități falimentare, care continuă să
producă mari crize, fără să pățească nimic. Și fac asta pentru a cumpăra ceva ce nu le va aparține
niciodată, pentru a avea fericirea relativă, răutăcioasă, protestantă, de a avea mult mai mult decât au
semenii lor, uitând să trăiască, să existe.
16. Riscul valutar este unul dintre aspectele esențiale ale creditului în monedă străină.
116
Industria este o activitate utilă social, în varianta originară, din limba latină, a termenului.
GHEORGHE PIPEREA 73
Specificul acestui tip de risc este că, deși pare a fi natural, adică presupus de însăși formula
contractuală aleasă de consumator117, în realitate el este sau poate deveni un produs riscant. Schematic
și doar teoretic, mecanismul creditului în monedă străină permite consumatorului să se împrumute
mai ieftin, adică la dobânzi și cu costuri mai mici decât cele practicate la creditele în euro sau în
monedă națională, în schimbul unei alegeri conștiente a riscului de variație a cursului. În realitate,
riscul valutar este dublat de un risc supraadăugat de hipervalorizare a monedei de plată în perioadele
de criză sau de turbulențe ale pieței118, când cei ce dețin lichidități se „refugiază” în depozite în
moneda respectivă, pentru a se apăra de riscul de erodare a valorii reale a lichidităților (safe haven),
ceea ce îi conferă un grad foarte ridicat de imprevizilitate.
Din această perspectivă, este evident că orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare
avea (și are) obligația să includă în caracteristicile creditului și această avertizare asupra riscului
valutar, întrucât art. 15 și, respectiv, art. 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la
avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obișnuite și,
respectiv, la avertizarea concretă a fiecărui consumator individual asupra riscurilor obișnuite,
naturale, ale unor produse sau servicii.
În plus, conform art. 6 și 7 din Legea nr. 363/2007, orice informație esențială disimulată sau
reținută de comerciant la momentul punerii pe piață a unui produs sau serviciu poate fi considerată o
practică înșelătoare, sever sancționată, conform aceleiași legi.
În O.U.G. nr. 99/2006 privind activitatea bancară este prevăzută expres incidența legislației
protecției consumatorilor, în special în privința formei scrise, ușor inteligibile, a contractelor încheiate
cu consumatorii. Astfel, așa cum rezultă din art. 1172 din O.U.G. nr. 99/2006, republicată, instituțiile
de credit pot derula tranzacții cu clienții doar pe baze contractuale, acționând într-o manieră prudentă
și cu respectarea legislației specifice în domeniul protecției consumatorului. Maniera în care sunt
redactate „documentele contractuale” trebuie să permită clienților înțelegerea tuturor termenilor și
condițiilor contractuale, în special a prestațiilor la care aceștia se obligă potrivit contractului încheiat.
Instituțiile de credit nu pot pretinde clientului dobânzi, penalități, comisioane ori alte costuri și speze
bancare, dacă plata acestora nu este stipulată în contract. Actuala reglementare relativă la creditele
ipotecare contractate de consumatori prevede expres obligația de avertizarea asupra riscului valutar
și a riscului de dobândă, în art. 36 și, respectiv, art. 52. În privința riscului valutar, consumatorii
trebuie avertizați periodic, în mod clar și ușor inteligibil, cel puțin lunar și cel puțin în cazurile în care
valoarea totală plătibilă de consumator care rămâne de rambursat sau al ratelor periodice variază cu
mai mult de 20% în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la
momentul încheierii contractului între moneda contractului de credit și moneda națională.
Avertismentul lunar vizează atât potențialul de creștere a cuantumului total plătibil de către acesta,
cât și dreptul de conversie într-o monedă alternativă și condițiile în care se poate efectua acesta. În
privința riscului de dobândă, în cazul unei majorări cu minim 2% a ratei dobânzii în raport de
momentul perfectării contractului, care determină imposibilitatea de îndeplinire a obligațiilor
contractuale, creditorul trebuie să depună diligențe pentru a trimite în scris propuneri de ușurare a
poverii debitorului, în raport de veniturile actuale ale consumatorului. Dacă propunerea este
117
Conform hotărârii CJUE din speța Andriciuc, dacă riscul valutar asumat de consumator este o contra-prestație
pentru un cost mai redus al creditului, clauza de risc valutar face parte din obiectul principal al contractului și, deci, nu
poate fi supusă analizei caracterului abuziv, cu condiția ca această clauză de asumare a riscului valutar să fie exprimată
într-un limbaj clar și (ușor) inteligibil.
118
Acest risc supra-adăugat al hiper-valorizării a fost calificat recent, prin decizia CCR nr. 623/2016, drept exemplu
de impreviziune în contractele de credit, ceea ce înseamnă că dezechilibrul contractual generat de impreviziune nu este
contemporan contractului, ci ține de derularea contractului (care poate fi valabil încheiat). În speța Andriciuc, mai jos
citată, CJUE a statuat, cu valoare de normă obligatorie în dreptul intern, că dezechilibrul contractual este, în germene,
contemporan încheierii contractului de credit în monedă străină, dar manifestarea acestuia se situează, de regulă, în faza
derulării contractului.
GHEORGHE PIPEREA 74
acceptată, se perfectează un act adițional la contract, care va avea efecte până la „dispariția cauzei”,
dar nu mai mult de 12 luni. Debitorul are, la rândul sau, posibilitatea de a determina această reașezare
a contractului, notificând creditorului imposibilitatea de plată ca urmare a majorării dobânzii
creditului, caz în care, pe baza documentelor justificative depuse de debitor, creditorul va evalua
bonitatea și va decide în consecință. Dispoziția legală citată (art. 52 din O.U.G. nr. 52/2016) este
criticabilă și ineficientă, întrucât se referă la imposibilitatea de plată, ceea ce înseamnă, practic,
încetarea contractului, soluția fiind doar temporară (maxim 12 luni de „păsuire”) și, în plus, nefiind
obligatoriu pentru bancă să înghețe, cel puțin pe perioada negocierii reașezării sale, efectele
contractului, pentru a permite debitorului să își recapete capacitatea de plată. În realitate, pentru a
avea efect, dispoziția legală ar trebui să impună creditorului o reacție preventivă, în considerarea
dificultăților de plată și nu a imposibilității de îndeplinire a obligațiilor (care este similară cu
insolvabilitatea), perioada negocierii fiind un interval de timp rezonabil în care debitorul să nu fie
presat de rate, dobânzi și penalități crescânde, care ar accelera viteza cu care se îndreaptă către ruină
și, deci, către afectarea patrimoniului creditorului, care nu își va mai putea recupera creanța.
Conform art. 6 din O.U.G. nr. 52/2016 privind creditele imobiliare încheiate de consumatori, toate
materialele publicitare și de promovare privind contractele de credit trebuie să fie corecte, clare și să
nu fie susceptibile de a induce în eroare, fiind interzisă utilizarea unor formulări care pot crea așteptări
neîntemeiate consumatorului în ceea ce privește disponibilitatea sau costul unui credit. În plus,
conform art. 7 alin. (7) din aceeași O.U.G. nr. 52/2016, în orice formă de publicitate, creditorii includ
o avertizare concisă și proporționată privind riscurile specifice asociate contractelor de credit.
Creditorii avertizează în special cu privire la variația indicelui de referință, la fluctuația veniturilor
proprii și la riscul valutar pentru creditele acordate în valută, acestea putând conduce la afectarea
posibilității de plată. Sunt interzise acțiunile sau omisiunile înșelătoare care ar putea camufla sau
distrage atenția consumatorilor de la aceste riscuri [art. 7 alin. (8) din O.U.G. nr. 52/2016, cu trimitere
la art. 15 din Legea nr. 363/2007].
Formularul conținând informațiile standard care trebuie comunicate consumatorului în perioada
pre-contractuală indică, printre altele119, avertizarea consumatorului asupra faptului că posibilele
fluctuații ale ratei de schimb valutar ar putea afecta suma care trebuie plătită de consumator.
Conținutul minimal al acestui formular și, implicit, obligația de avertizare asupra riscului valutar, sunt
preluate din Directiva creditelor imobiliare, 2014/17/CE, care a valorificat atât directivele anterioare
pe care le-a înglobat (Directiva 102/87/CE și Directiva 2008/48/CE), cât și jurisprudența CJUE
pronunțată în domeniu, ceea ce înseamnă că obligația de avertizare asupra riscului valutar nu este o
noutate legislativă, ci o valoare constantă a legislației protecției consumatorilor.
16.1. Este deosebit de important de precizat că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene,
reglementează expres și statuează jurisprudențial obligația de avertizare a debitorului cu privire la
riscurile contractului, atât cel valutar, cât și cel de dobândă sau de devalorizare a ipotecii.
Pornind de la o cercetare întinsă pe mai mulți ani (2003-2012) privitoare la modul în care au fost
respectate de către creditori și de către statele membre directivele anterioare din domeniu, Directiva
2014/17/CE a creditelor imobiliare (care are peste 60 de pagini, din care nu mai puțin de 50 sunt
dedicate preambulului, acesta având 85 de paragrafe) reamintește și explică modul în care obligația
de transparență, de informare și avertizare, precum și obligația de a nu practica afaceri în mod
119
Astfel de informații, care reconfirmă principiul formalismului contractual în materie de credite imobiliare, sunt: (i)
identitatea creditorului sau, după caz, a intermediarului de credite; (ii) dacă este cazul, faptul că respectivul contract de
credit va fi garantat fie printr-o ipotecă asupra unui bun imobil, fie printr-un alt drept legat de un bun imobil; (iii) rata
dobânzii, indicând dacă este fixă sau variabilă sau o combinație a amândurora, împreună cu informații privind toate
costurile incluse în costul total al creditului pentru consumator; (iv) valoarea totală a creditului; (v) valoarea DAE; (vi)
durata contractului de credit; (vi) valoarea ratelor; (vii) valoarea totală plătibilă de către consumator; (viii) numărul ratelor
etc.
GHEORGHE PIPEREA 75
înșelător și de a nu vinde produse riscante consumatorilor, există încă din 1987. Se reamintește, spre
exemplu, că Directiva 102/87, care datează 1987, prevedea în sarcina băncilor obligația precizării
dobânzii anuale efective – DAE – și obligația informării sub toate aspectele a consumatorilor, încă
din faza pre-contractuală. Așa cum s-a putut vedea mai sus, această Directivă din 1987 este baza
fondării în Dreptul Uniunii Europene a teoriei formalismului informativ, care face din forma scrisă și
din conținutul minimal al contractului care trebuie pus la dispoziția consumatorului în cele 15 zile de
reflecție prealabilă perfectării contractului, o condiție de valabilitate, prevăzută sub sancțiunea
nulității clauzelor contractuale sau a contractului, în întregime. De asemenea, se arată cum
„profesioniștii” din domeniul bancar au ignorat cu grație aceste obligații de informare și de a nu
înșela, cum statele nu au făcut mai nimic pentru a impune respectarea acestor obligații, cum
„profesioniștii” din domeniul bancar au disprețuit statul, pentru că nu a făcut nimic pentru a impune
totuși aceste obligații, și au acceptat în mod imoral și iresponsabil situația aparent favorabilă lor în
care consumatorii au plătit în continuare rate umflate, ruinându-se și determinând, în același timp,
uriașe rate de neperformanță a creditelor care au dus, în final, la criza economică din 2008-2009.
La punctul 22 din preambul, oferă exemplul obligației de avertizare cu privire la impactul potențial
al fluctuațiilor cursului valutar în cazul creditării în monedă străină (față de care debitorul nu are
acoperire naturală, în sensul că nu își obține majoritatea veniturilor în acea monedă străină). Modul
în care principiile din preambul sunt ordonate în pagină reprezintă confirmarea faptului că și anterior
directivei, băncile aveau obligația de avertizare asupra riscului valutar, pe care au omis-o. Deliberată
sau nu, această omisiune reprezintă, conform Preambulului Directivei creditelor imobiliare, o
practică iresponsabilă care, în condițiile crizei financiare, a dus la compromiterea bazelor sistemului
financiar120. Așadar, nu consumatorii care au avut prea multă încredere în sistem și în vânzătorii de
credite sunt culpabili pentru compromiterea bazelor sistemului, ci instituțiile de credit. Actorii
principali ai acestei piese de teatru și-au dinamitat singuri scena reprezentației. Ar fi penibil, grotesc,
tragic, dacă, în locul vinovaților, ar fi obligați să sufere consecințele spectatorii plătitori ai biletelor
la acest spectacol ratat sau plătitorii ratelor și ai riscurilor antrenate de aceste practici iresponsabile.
Alături de această obligație de avertizare asupra riscului, Preambulul Directivei creditelor
imobiliare atrage atenția, la pct. 27, asupra administrării prudente și, mai ales, a gestiunii pro-active
a riscurilor emergente ale creditării. Conform Directivei, creditorii au responsabilitatea de a identifica
riscul în faza sa incipientă și de a-l gestiona proactiv, fără a-l lăsa să se materializeze, în defavoarea
sau spre ruina consumatorului. În acest scop, creditorul trebuie să implementeze modalități eficiente
de administrare a riscului, printre care se numără informarea consumatorului cu privire la evoluția
cursului, la impactul asupra creditului contractat și la posibilitatea consumatorului de a face conversia,
cu scopul de a se proteja de riscul valutar. În acest sens este art. 23 din Directiva creditelor imobiliare,
care stabilește un procent maxim, de 20%, de variație între cursul inițial și cel curent, pentru ca
obligația de avertizare (imputabilă instituției de credit) să se activeze, iar banca să fie datoare să
informeze consumatorul despre variantele pe care le-ar putea avea în vedere pentru a limita riscul
valutar la care este supus. Prin urmare, răspunderea pentru identificarea variantelor de limitare a
riscului valutar incumbă instituției financiare, iar această datorie trebuie dusă la îndeplinire la
momentul oportun, înainte de, și nu în timpul sau după colapsul consumatorului (eveniment care,
materializat în volume mari, ar putea determina chiar colapsul creditorului).
Această obligație de avertizare și consiliere a consumatorului, departe de a fi o sarcină excesivă
impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit și,
în plus, este o modalitate de auto-protecție a creditorului față de insolvabilitatea debitorului, care
poate interveni oricând în urmarea unei hiper-valorizări a monedei de plată. Atunci când creditul de
120
Produsul de creditare în franci elvețieni (CHF) a fost calificat drept toxic în legislația franceză. A se vedea: J.-L.
Vasseur, Emprunts toxiques: les recours possibles devant le juge civil, Revue Lamy des Collectivités territoriales,
Collection LAMY Collectivités Territoriales Octobre 2012, Numéro 83, p. 60.
GHEORGHE PIPEREA 76
retail în moneda străină se caracterizează prin suportarea variației cursului de schimb valutar exclusiv
de către împrumutat, acesta având reprezentarea unui curs de schimb foarte stabil la momentul
acordării creditului, în realitate acest curs fiind stabil doar din perspectiva creditorului, pentru debitor
operând, în perioade de criză, o hiper-valorizare, riscul de insolvabilitate și ruină a debitorului are
grave repercusiuni asupra creditorului, care nu își va mai putea realiza creanța integral (și, eventual,
va fi „nevoit” să vândă restul creanței rămase neacoperite după vânzarea imobilului ipotecat, către
colectori de creanțe, la prețuri derizorii). Împrumutatul beneficiază, aparent, de o dobândă micșorată
pe durata primilor ani de rambursare a creditului în valută, în contrapartida unui risc reportat asupra
anuităților sau a ratelor ulterioare (viitoare), dar, în primul rând, costurile acestui credit sunt egale sau
chiar mai mari decât produse similar în moneda națională sau în euro și, în al doilea rând, hiper-
valorizarea monedei de plată, în legătură cu care debitorul nu a fost avertizat, majorează uneori până
la triplare volumul de plăți lunare, ceea ce determină treptat dar sigur ruinarea debitorului. Or, un
debitor ruinat nu va mai putea achita rate și anuități, indiferent dacă acestea sunt mari sau foarte mari.
Un procent de 10% din zero nu este mai mare decât un procent de 1% din zero. Multiplicat cu numere
ce reprezintă rata de neperformantă a portofoliului de credite ale instituției de credit, acest risc
individual de neplată devine un risc major de insolvabilitate sau chiar de colaps al instituției de credit
însăși. De aceea, creditele în monedă străină pentru care debitorul nu are acoperire naturală la riscul
valutar reprezintă o practică iresponsabilă auto-vătămătoare a băncilor, și nu doar o practică
iresponsabilă vătămătoare a consumatorilor și a economiei în ansamblu121.
Directiva creditelor imobiliare confirmă faptul că anterior acesteia s-au utilizat de către băncile
împrumutătoare practici comerciale incorecte. Comercializarea creditelor în valută exotică, derulată,
teoretic, la prețuri mai mici (dar, în realitate, la prețuri egale sau chiar mai mari față de cele practicate
în cazul creditelor în euro), nu a fost însoțită de o avertizare asupra riscului valutar, ceea ce reprezintă
o practică comercială incorectă. De aceea, este contrară legii și jurisprudenței CJUE, inclusiv
contrară recentei soluții din speța Andriciuc și alții c. Băncii Românești, ideea că băncile, în perioada
2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind de-a
dreptul compromițătoare (pentru o entitate care, în afaceri, se bazează pe credibilitate și nimic
altceva), afirmația că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării
profesionistului, toate consecințele contractării creditului în CHF, inclusiv pe cele imprevizibile, în
timp ce pentru banca această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a
răspunderii. O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și 22 din preambulul
Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior,
pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut
acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind
îndeplinite condițiile art. 3, art. 2 lit. k) și art. 6, 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate
drept practici înșelătoare122. Consumatorilor care ar reclama că au fost induși în eroare cu privire la
caracteristicile produsului de creditare ales, nu li se poate imputa „culpa” de a se fi lăsat înșelați și
manipulați. O astfel de soluție ar echivala cu o denegare de dreptate și ar pune serios în discuție
caracterul moral și onest al economiei de piață.
Directiva creditelor imobiliare stabilește, la art. 23 alin. (3), că statul are obligația să se asigure că
o conversie se efectuează la cursul zilei în cazul în care consumatorului îi este permis, prin contract,
să ceară o astfel de conversie. Banca are obligația să îl avertizeze consumator că urmează o creștere
severă sau o explozie a cursului (denumită „șoc valutar” în regulamentele BNR) de îndată ce acest
121
A se vedea, în acest sens, Recomandarea Comitetului European pentru Risc Sistemic din 21 septembrie 2011
privind acordarea de împrumuturi în monedă străină (CERS/2011/1).
122
Pentru un caz recent de practică înșelătoare a unei bănci, sancționată de ANPC, a se vedea:
(http://www.bursa.ro/amendata-de-anpc-raiffeisen-va-trebui-sa-modifice-contractele-de-credit-in-chf-
333127&s=banci_asigurari&articol=333127.html).
GHEORGHE PIPEREA 77
risc se ivește. În acest moment din trecut, al apariției riscului de hiper-valorizare a monedei de plată,
și în aceste condiții, consumatorul are dreptul să ceară conversia în moneda în care își obține
veniturile, iar conversia se va face la cursul din acel moment din trecut, cu costurile de la acel moment,
când a apărut riscul. Așadar, băncii nu îi este permis să culeagă ani de zile cantități duble sau triple
de monedă de la consumator, lăsând tot riscul crizei pe capul acestuia, după care să declare cu
ingenuitate că afacerea sa poate să devină, în sfârșit, transparentă, iar consumatorii să fie obligați să
efectueze conversia la cursul curent, hiper-valorizat față de cel din data încheierii contractului.
Legiuitorul european nu putea fi atât de naiv sau atât de absurd încât, într-un instrument legislativ
dedicat protecției consumatorului, să prevadă o soluție în defavoarea consumatorului. Înghețarea
cursului la valoarea sa din data acordării creditului este nu doar un drept al consumatorului,
recunoscut, încă o dată, prin instrumente legislative ale Uniunii Europene (așa cum este Directiva
2014/17/CE), ci și o măsură necesară de responsabilizare a băncilor recalcitrante, o sancțiune care
trebuie aplicată de tribunale tocmai pentru încălcarea obligației de informare și avertizare, pentru
practicile înșelătoare, pentru vânzarea de produse toxice și pentru inserarea de clauze abuzive în
contractele cu consumatorii. În realitate, această directivă este nu numai o directivă pentru protecția
consumatorilor, ci și un act de politică economică a UE care conține un enorm și argumentat vot de
blam la adresa băncilor abuzive și iresponsabile, care s-au prefăcut că informează consumatorii, și o
critică severă la adresa autorităților de supraveghere și control, care s-au prefăcut că veghează la
bunele practici bancare în raporturile cu populația, precum și la adresa statelor UE, care s-au prefăcut
că sunt preocupate de protecția consumatorilor. De altfel, directiva arată, negru pe alb, că criza
financiară pe care încă o suportăm a fost cauzată, integral, de creditarea iresponsabilă, construcție
integrală a celor care au dat credite și au vândut instrumente financiare derivate pentru volum și
bonusuri și care acum ne cer să îi salvăm de la colaps, fie prin bail-out (cu bani din taxele și impozitele
cetățenilor), fie prin bail-in (cu bani din depozitele cetățenilor).
16.2. În speța Andriciuc și alții c. Băncii Românești (cauza C-186/16), în care a fost de analizat un
set de întrebări relative la aplicabilitatea și înțelesul Directivei clauzelor abuzive 93/13 în cazul unor
credite în valută exotică, reamintindu-se că „sistemul de protecție pus în aplicare de directiva
menționată se întemeiază pe ideea că, în ceea ce privește, printre altele, nivelul de informare,
consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de profesionist, această cerință privind
redactarea clară și inteligibilă a clauzelor contractuale și, prin urmare, privind transparența, impusă
de aceeași directivă, trebuie înțeleasă în mod extensiv”, și, în plus, că „pentru un consumator,
informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele
respectivei încheieri este de o importanță fundamental, acesta luând decizia, în special pe baza
respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către
profesionist”, s-a reținut că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar
și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând explicitarea transparentă a modului concret de funcționare
a mecanismului clauzei de risc, precum și a relației dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte
clauze, astfel încât consumator „să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și
inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește”. Instanța națională
trebuie să analizeze publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii
contractului de împrumut123, adică în faza pre-contractuală. Mai precis, instanța națională are
obligația să verifice dacă, în cauza respectivă, au fost comunicate consumatorului toate elementele
care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre
altele, costul total al împrumutului său. CJUE reține că „joacă un rol decisiv în această apreciere, pe
123
De precizat că, în contractele de adeziune, așa cum sunt contractele de credit bancar nu există decât teoretic
negocieri. În aceste contracte, consimțământul consumatorului se formează prin aderarea fără rezerve la oferta băncii de
a contracta, lipsa negocierii fiind prezumată.
GHEORGHE PIPEREA 78
de o parte, aspectul dacă clauzele sunt redactate în mod clar și inteligibil astfel încât să îi permită unui
consumator mediu, și anume un consumator normal informat și suficient de atent și de avizat, să
evalueze un astfel de cost și, pe de altă parte, împrejurarea legată de lipsa menționării în contractul
de credit a informațiilor considerate, având în vedere natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑
a încheiat contractul, drept esențiale”. Privitor la speța concretă, CJUE a subliniat că, „în ceea ce
privește împrumuturile în monedă străină, precum cele în discuție în litigiul principal, așa cum a
amintit Comitetul european pentru risc sistemic în recomandarea sa CERS/2011/1 din 21 septembrie
2011 privind acordarea de împrumuturi în monedă străină124, instituțiile financiare trebuie să
furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în
cunoștință de cauză, acestea trebuind să includă cel puțin impactul pe care o depreciere severă a
mijloacelor legale de plată ale statului membru în care își au domiciliul sau sediul împrumutații și
majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor împrumutului”.
Astfel, pe de o parte, împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea
unui contract de împrumut într‑o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va
fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să și‑l asume în cazul devalorizării monedei în care
își primește veniturile; pe de altă parte, profesionistul, în speță instituția bancară, trebuie să prezinte
posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în
monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu își primește veniturile în
respectiva monedă; în consecință, revine instanței naționale obligația de a verifica faptul că
profesionistul a comunicat consumatorilor respectivi orice informație pertinentă care să le permită să
evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra
obligațiilor lor financiare”.
Este evident din cele expuse mai sus că, în concepția CJUE, instituția bancară care acordă credite
în monedă străină are o obligație de avertizare asupra riscului valutar, o obligație concretă și detaliată,
atât cu privire la posibilele variații ale cursului de schimb valutar, cât și cu privire la potențialele
dificultăți de plată antrenate în sarcina debitorului de potențialele hiper-valorizări ale monedei de
plată față de monedă în care debitorul își primește venitul. Întrucât interpretarea dată de CJUE
normelor Dreptului Uniunii Europene este obligatorie în dreptul intern, conform art. 148 alin. (2) din
Constituție, înseamnă că această obligație de avertizare statuată de CJUE face parte din dreptul intern,
fiind enunțată, așa cum s-a putut vedea mai sus, încă din 2004, de Codul consumului (art. 15 și art.
48).
Noutatea absolută a speței Andriciuc față de speța Kasler constă în faptul că riscul valutar nu mai
este cantonat la creditele în valute exotice (de genul francului elvețian), referindu-se la orice „monedă
străină”, adică la orice monedă de plată sau de indexare a contractului care nu coincide cu moneda în
care debitorul își încasează veniturile, așa cum, de altfel, rezultă din Recomandarea CERS/2011/1, la
care face trimitere motivarea CJUE din speța Andriciuc.
Așadar, „cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil
presupune că, în cazul contractelor de credit, instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților
informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză; această
cerință presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în
care a fost contractat să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce
privește efectele concrete ale acesteia, în sensul că un consumator mediu, normal informat și suficient
de atent și de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei
străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial
semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare”. Când evaluează din această
124
JO C 342 din 22 noiembrie 2011, C-342, p. 1. CJUE face referire la Recomandarea A – Conștientizarea riscurilor
de către împrumutați, pct. 1.
GHEORGHE PIPEREA 79
perspectivă clauza de risc valutar, instanța națională va ține seama în special de expertiza și de
cunoștințele băncii cu privire la posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și la riscurile
inerente contractării unui împrumut în monedă străină. În funcție de această expertiză și de aceste
cunoștințe, instanța națională va analiza posibila încălcare a cerinței de bună‑credință și existența
unui eventual dezechilibru semnificativ în relația dintre bancă și consumator125. Se observă astfel că
banca este analizată în calitatea sa de specialist al riscurilor, care ar fi putut prevedea și exploata în
interes propriu (și spre ruina debitorului) evoluția defavorabilă consumatorilor a cursului de schimb
al monedei străine, dar a omis să îl avertizeze pe consumator sau a disimulat informația, motiv pentru
care obligația de avertizare asupra riscurilor care incumbă băncii trebuie analizată cu severitate. Din
acest punct de vedere, este important de reținut că, devreme ce în speța Andriciuc s-a instituit în
sarcina băncii această severă obligație de avertizare și, în beneficiul consumatorului, un drept foarte
caracterizat la informare și avertizare asupra riscurilor, înseamnă că, într-un litigiu, consumatorul
beneficiază de prezumția legală de lipsă a informării (în sensul pe care art. 328 C.proc.civ. îl dă acestui
mijloc de probă), prezumție care este întărită de art. 11 din Legea nr. 363/2007 privind practicile
incorecte ale comercianților, banca fiind ținută, pentru a se apăra de răspundere, să facă proba
contrară, a faptului pozitiv al informării și avertizării, prin prezentarea tuturor elementelor care ar fi
putut influența decizia consumatorilor de a contracta un credit în valută străină.
Pe planul dreptului substanțial, pentru nerespectarea obligației precontractuale generale de
informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligației de avertizare, întrucât suntem în prezența unor
norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea
acestor obligații sunt lovite de nulitate absolută. În situația contractelor de credit acordate în monedă
străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând
restituirea creditului în monedă străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.
În urmărea acestei sancțiuni, care va face inoperabilă clauza de risc valutar, va putea fi antrenată
răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către
bancă (cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării
de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare) și prin stabilirea
obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.
16.3. Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate
persoanelor fizice impune băncii obligația informării fiecărui client în parte cu privire la posibilitatea
majorării sumelor pe care le va datora în temeiul contractului de credit, majorare determinată de: (i)
materializarea riscului valutar sau a celui de rată a dobânzii (în cazul în care acestea se produc în
defavoarea împrumutaților) sau (ii) creșterea costului creditului provenind din comisioane și alte
cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract. Reglementările interne ale băncii cu
privire la propriile activități de creditare trebuie să cuprindă cel puțin o „procedură de clasificare a
clientelei-țintă pe categorii de risc de nerambursare” [art. 4 lit. c)].
Regulamentul BNR nr. 17/2012 privind unele condiții de creditare, emis ca răspuns la
Recomandarea CERS din septembrie 2011, este mult mai detaliat și precis în privința obligației de
avertizare a consumatorilor, privind nu numai riscul valutar, ci și riscul de dobândă asociat riscului
valutar126.
Astfel, conform art. 7 alin. (1) din acest Regulamentul nr. 17/2012, creditorii trebuie să informeze
persoanele neacoperite în mod natural la riscul valutar care solicită acordarea unui credit în valută
sau indexat la cursul unei valute despre impactul unei eventuale deprecieri severe a monedei naționale
asupra nivelului obligațiilor de plată periodice (riscul valutar). Definiția dată de art. 3 lit. d) din
125
Așa cum s-a putut observa în capitolul relativ la echilibrul contractual, în raporturile dintre comercianți și
consumatori, dezechilibrul este prezumat.
126
Regulamentul a fost publicat în M.Of. nr. 855 din 18 decembrie 2012.
GHEORGHE PIPEREA 80
Regulament persoanei neacoperite în mod natural la riscul valutar este similară cu cea recomandată
în 2011 de CERS127. Este vorba de o persoană fizică ale cărei „venituri eligibile” pentru rambursarea
creditului nu sunt exprimate în monedă în care creditul acordat este denominat sau indexat. În
calcularea gradului de îndatorare și a capacității reziliente (pe termen lung) a debitorului de plată a
ratelor și a dobânzilor sunt luate în calcul „veniturile eligibile” ale acestuia și nu totalitatea veniturilor
sale, întrucât, așa cum rezultă din art. 11 alin. (1) lit. e), o serie de sume lunare, cum ar fi cheltuielile
de subzistență și obligațiile prioritare de plată ale debitorului, se deduc din veniturile totale ale
debitorului, nefiind „eligibile” pentru a fi alocate plății ratelor de credit și dobânzilor. În privința
riscului de dobândă asociat (adăugat) riscului valutar, risc care există doar în cazul creditelor care nu
au dobândă fixă, art. 7 alin. (2) din același Regulament impune creditorilor obligația de a prezenta
potențialilor debitori, în mod distinct față de eventualele deprecieri severe ale monedei naționale
(riscul valutar), și nivelul la care respectivele obligații de plată periodice ar putea ajunge ca urmare a
unei eventuale deprecieri severe a monedei naționale asociate cu majorarea dobânzilor (riscul de
dobândă). Așa cum rezultă din art. 8, informarea relativă la riscul valutar, asociat sau nu cu riscul de
dobândă, trebuie făcută în mod particularizat, pentru fiecare solicitare de credit, astfel încât să fie
posibilă „compararea nivelului obligației de plată periodice aferente finanțării solicitate [nivel]
determinat cu luarea în considerare a cursului de schimb valutar și a ratei dobânzii de la data realizării
informării cu nivelul obligației de plată periodice ajustat cu valorile indicate la art. 12 alin. (2) pentru
șocul pe cursul de schimb și, după caz, pentru șocul pe rata dobânzii”. Așadar, de vreme ce
Regulamentul se referă la fiecare solicitare de credit, este evident că obligația de avertizare se situează
în faza precontractuală, și nu în faza perfectării sau a executării contractului. De altfel, această
constatare este confirmată de art. 9 din Regulament, din care rezultă că informațiile relative la riscul
valutar și la riscul de dobândă se pun la dispoziția potențialilor debitori „pe suport hârtie sau alt suport
durabil”, cu cel puțin 15 zile calendaristice înainte de încheierea contractului de credit. De aici rezultă
atât o indirectă consacrare a principiului formalismului informativ în materie de credite în valută
acordate populației care realizează venituri în moneda națională, cât și o reafirmare a principiului
perioadei minime de reflecție asupra informațiilor și avertismentelor primite de la potențialii creditori
în perioada pre-contractuală128. Principiile enunțate sunt atât de puternice, încă se extind, așa cum
rezultă din art. 11 din Regulament, și la eventualii intermediari între creditori și clienți, care se implică
în analiza prealabilă a capacității de rambursare a clientului, oferindu-le clienților bancari consultanță
în legătură cu variantele optime de împrumut.
La fundamentarea nivelurilor maxime admise pentru gradul total de îndatorare în cazul creditelor
de consum conform art. 12 alin. (2) din Regulament, se utilizează următoarele valori: (a) pentru șocul
pe curs de schimb – 35,5% EUR, 52,6% CHF, 40,9% USD; în cazul celorlalte valute se utilizează
valoarea aferentă CHF; în cazul în care venitul solicitantului și creditul solicitat sunt exprimate în
două monede străine diferite, pentru șocul pe curs de schimb se utilizează maximul dintre șocurile
celor două valute față de moneda națională; (b) pentru șocul pe rata dobânzii – 0,6 puncte procentuale
pentru toate monedele; (c) pentru șocul pe venit, în cazul veniturilor de natură salarială – 6%. Gradul
total maxim de îndatorare nu se rezumă la o fotografie a situației potențialului debitor la momentul
solicitării creditului, ci se întinde, conform art. 14 din Regulament, pe întreaga perioadă de acordare
a creditului.
127
A se vedea Recomandarea Comitetului European pentru Risc Sistemic din 21 septembrie 2011 privind acordarea
de împrumuturi în monedă străină (CERS/2011/1, în JO C 342/1 din 22 noiembrie 2011).
128
Aceste două principii erau deja consacrate în materie de credite pentru investiții imobiliare, încă din anul 199.
Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare „înainte de semnarea
contractului de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, instituția autorizată va pune la dispoziție împrumutatului o
ofertă scrisă, care va cuprinde toate condițiile contractului și termenul de valabilitate a acesteia, care nu va fi mai mic de
10 zile de la momentul primirii ofertei de către potențialul debitor”.
GHEORGHE PIPEREA 81
Așa cum rezultă din Recomandarea CERS/2011/1 din septembrie 2011, recomandare care a făcut
și obiectul analizei speței Andriciuc, mai sus citată, „împrumutații sunt total neacoperiți față de
riscurile produselor financiare, în special față de riscurile contractării creditelor în monedă străină;
aceștia pot fi atrași de ratele nominale mai scăzute ale dobânzilor la împrumuturile în monedă străină
comparativ cu cele la împrumuturile în monedă națională, tinzând să subestimeze riscul deprecierii
monedei naționale sau neînțelegând efectele unei astfel de deprecieri asupra costurilor asociate
rambursării datoriei și asupra sumei totale datorate”. Recomandarea CERS/2011/1 admite
posibilitatea „ca unii împrumutați să nu fi fost conștienți de riscurile pe care și le-au asumat
contractând un împrumut în monedă străină; chiar și cei care au fost informați s-ar putea să fi optat
pentru poziții în monedă străină neacoperite față de riscuri, întrucât au presupus că acestea erau
implicit garantate de regimul valutar existent”. Prin urmare, CERS admite existența unei obligații de
consiliere și avertizare a împrumutatului, simpla informare asupra riscului de depreciere fiind
insuficientă.
16.4. În dreptul francez a fost recunoscută expres existența unei obligații de avertizare a
consumatorului asupra pericolului implicat de riscul valutar în ipoteza împrumuturilor contractate în
monedă străină, aceasta făcând chiar obiectul unei Recomandări a Autorității de Control Prudențial
din cadrul Băncii Franței129. Printre altele, Autoritatea bancară franceză reține existența unei obligații
prudențiale a băncilor de a prezenta în concret clientelei riscurile aferente produsului de creditare
oferit în monedă străină, precum și în toate materialele publicitare utilizate, dar și existența unei
obligații a băncilor de a-și instrui personalul aflat în contact direct cu clientela de a oferi acesteia,
înainte de încheierea contractului, explicații și avertizări asupra unei posibile evoluții a cursului,
precum și opțiunea conversiei creditului în moneda națională, conform unui mecanism descris cu
claritate, în funcție de evoluția cursului. Existența obligației de avertizare este recunoscută expres de
Curtea de casație franceză prin decizii relativ recente130. În concepția acesteia, obligația de avertizare
presupune ca banca să atragă atenția clientului cu privire la riscurile și pericolele unei operațiuni
determinate, cum ar fi contractarea unui credit. Această obligație intervine „chiar dacă împrumuturile
nu conțineau elemente excesive sau imprudente la momentul acordării”. Obligația de informare se
activează cu precădere în ipoteza consumatorilor, persoane fizice neavizate cu privire la riscurile
aferente unui produs speculativ și implicând riscuri importante.
În Marea Britanie, The Office of Fair Trading (OFT), autoritatea de supraveghere, autorizare și
control al activității instituțiilor de credit, a întocmit un așa-numit Ghid pentru creditori, care are ca
principal obiectiv evidențierea practicilor de creditare iresponsabilă în domeniul contractelor de
credit reglementate. Acest ghid sintetizează principiile pe care creditorii ar trebui să le aibă în vedere
pentru a acorda credite într-o manieră responsabilă. Vorbind despre obligațiile creditorilor atât în
etapa precontractuală, cât și în cea postcontractuală, OFT face o calificare, prin exemple, a practicilor
iresponsabile pe care autoritatea din Marea Britanie le sancționează, în funcție de gravitatea lor, cu
retragerea licenței de funcționare. Ghidul prevede că informarea potențialilor debitori, în etapa
precontractuală, trebuie să fie „corespunzătoare”, dându-i debitorului posibilitatea de a evalua dacă
contractul de credit este adaptat nevoilor lui și situației lui financiare. Printre practicile de creditare
iresponsabile se numără eșecul de a implementa proceduri care să le permită debitorilor să aibă acces
la informații adecvate, la orice explicație prealabilă, să poată cere informații suplimentare, aceasta
echivalând cu absența transparenței în procedurile de informare. În concepția acestui „ghid pentru
129
A se vedea Recommandation sur la commercialisation auprès des particuliers de prêts comportant un risque de
change 2012-R-01 du 6 avril 2012 (www.acp.banque-france.fr).
130
Cass. Com., 11 décembre 2007, no. 03-20.747, Bull. Civ. IV, no. 260, apud J.-L. Vasseur, Emprunts toxiques: les
recours possibles devant le juge civil, Collection Lamy, Octobre 2012.
GHEORGHE PIPEREA 82
creditori”, faptul că debitorul nu cere o anumită informație nu eliberează creditorul de obligația lui
de informare.
Chiar dacă, la aprecierea riscului de nerambursare, băncile au ignorat riscul valutar (care este o
componentă esențială a riscului de nerambursare), prin neincluderea în reglementările interne a unei
obligații de informare a clienților cu privire la efectele deprecierii monedei în care au contractat
creditul sau, deși au inclus-o, aceste obligații legale nu au fost respectate, obligația legală și
reglementară există, fiind concepută în primul rând ca o modalitate de auto-protecție a băncilor față
de riscul de insolvabilitate și ruină ale debitorilor.
16.5. Chestiunea riscului valutar s-a pus cu mare acuitate în România în ultimii 10 ani, mai ales în
cazul creditelor în franci elvețieni.
Vom observa că aceste produse, atunci când au fost puse pe piață în România, în perioada 2007-
2008, erau „monetizate” ca singurele opțiuni în cazul în care ratingul clientului îl descalifica pentru
credite în lei sau euro (pentru aceste produse de creditare se stabiliseră limite de îndatorare în raport
de veniturile lunare ale clientului). Prin manipulări ale regulilor legale și ale statisticii, comerciantul
putea crea convingerea că acei clienți care nu se calificau pentru credite în lei sau în euro, s-ar fi putut
califica, totuși, pentru creditul în CHF. În fața unui număr limitat de produse sau servicii, ale căror
caracteristici nu sunt cunoscute decât de către vânzător sau furnizor (situație care, în economie și
psihologie, este denumită „asimetrie informațională”), și sub presiunea nevoii sau a impulsului
(deseori irațional sau artificial indus) de a consuma, nici măcar nu există o alegere făcută de
consumator, analizele de rating (în mod ironic, plătite chiar de potențialul client) fiind și o modalitate
de canalizare a „opțiunii” consumatorului care, odată încadrat în tiparul croit de comerciant, nu mai
avea libertatea de a alege alt produs sau serviciu. Dacă a existat, în acei ani de boom al creditării în
valute exotice, o „alegere” a unui astfel de produs, atunci aceasta nu poate fi imputată clientului, ci
comerciantului care, culmea raționalității și prudenței, făcea alegerea produsului în locul clientului131.
La aprecierea caracterului toxic al acestor produse și a caracterului abuziv al clauzelor din astfel de
contracte nu trebuie luată în considerare rațiunea economică sau oportunitatea pentru care banca a
pus în vânzare produsul de creditare ce face obiectul acestei cauze, ci trebuie analizat dacă, raportat
la perioada contractării, comportamentul băncii a fost unul onest față de clienții săi, dacă produsele
sale de creditare au fost transparente, dacă clienții au luat decizia de a se împrumuta în cunoștință de
cauză și cu o reală posibilitate (raportată atât la informațiile disponibile, cât și la perioada de reflecție)
de a aprecia impactul economic imediat al contractării creditului și previzionarea acestui impact pe
parcursul duratei creditului sau măcar pentru viitorul apropiat. De asemenea, contează dacă acel
comerciant, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil
ca acesta din urmă să accepte în urma unei negocieri individuale o clauză care să dezechilibreze
raporturile dintre părți132. În cazul creditelor în CHF, trebuie clarificat dacă riscul valutar raportat la
CHF în perioada relevantă, ar fi fost asumat de consumatori, în situația în care acesta le-ar fi fost
prezentat în mod corect, complet, exact de către bancă.
Cu toate acestea, o soluție jurisprudențială recentă a Tribunalului București 133 a reținut, în totală
contradicție cu decizia CJUE din speța Andriciuc, că „obligația băncilor de informare a clientului la
momentul acordării creditului vizează condițiile de creditare – adică dobânzile, comisioanele ori
garanțiile puse în sarcina împrumutaților, posibilitatea aprecierii sau deprecierii unei monede, inclusiv
131
La această „alegere” contribuiau cu sârguință și brokerii de credite care, în schimbul unor comisioane achitate de
viitorii debitori captivi ai creditorilor, îi canalizau către „cele mai bune” credite în valute exotice. În orice caz, așa cum
susțin Akerlof și Shiller, în lucrarea Phishing for phools, mai sus citată, oamenii fac mereu alegeri greșite, pe care le
regret toată viața. Afirmația este susținută de autori cu reamintirea faptului biblic al consumului mărului cunoașterii de
către Adam și Eva, la îndemnul persuasivei reptile pe care de atunci l-am numit „șarpe” …
132
Hotărârea CJUE din 14 martie 2013, în cauza Mohamed Aziz C-415/11.
133
A se vedea Tribunalul București, sentinţa civilă nr. 357/2017, precitată.
GHEORGHE PIPEREA 83
volatilitatea acesteia, neputând fi inclusă în această obligație; […] banca este un comerciant care
urmărește să își «vândă» produsele, neputându-i-se pretinde să își consilieze clienții în sensul
necontractării unor produse sau servicii, scopul oricărui operator economic fiind acela de a aduce
profit, de a-și comercializa produsele și serviciile”. În plus, banca nici nu ar putea fi ținută de obligația
de avertizare asupra riscului de devalorizare, pentru că „nimeni nu poate prevedea ce se va întâmpla
cu cursul pe perioade de 20-30 de ani”. Așadar, în această concepție pretoriană, paralelă cu legea și
cu etica afacerilor, un vânzător de petarde sau de explozibil pentru mine sau demolări, un vânzător
de medicamente de risc, inclusiv de vaccinuri, un vânzător de otravă de șoareci, un vânător de balene
sau de delfini, ca și o bancă vânzătoare de credite riscante, trebuie toți să facă profit, căci sunt
comercianți, iar scopul comerciantului este acela de a aduce profit. Din perspectiva filosofiei
economiei liberale de piață și a rațiunilor și fundamentelor capitalismului industrial și liberal, această
constatare pretoriană are efecte cât se poate de nocive. O asemenea imagine a economiei de piață nu
este chiar o reclamă pozitivă pentru capitalism. În teoria economiei comportamentale (behavioriste)
s-a afirmat că, atâta timp cât va exista oportunitatea unui profit facil, comercianții vor exploata
slăbiciunile psihologice și ignoranța consumatorilor prin manipulare și reclamă deceptivă și, în loc ca
piețele să fie libere, așa cum le este menirea, esențialmente benigne și orientate către binele
comunității, ele ar risca să devină locuri periculoase, pline de capcane și înșelătorii în care, până la
urmă, toți vom putea fi capturați134.
Aparent, soluția profitului înainte de toate și în disprețul intereselor economice ale consumatorilor
este favorabilă băncilor, în special, și afacerilor, în general.
În realitate, soluția este contrară intereselor pe termen mediu și lung ale băncilor (și, mai larg,
intereselor economice generale ale societății), întrucât profitul facil, ultra-dimensionat și
unidirecțional este întotdeauna temporar și precar. Un asemenea profit se poate transforma rapid în
pierderi dezastruoase, întrucât debitorii neavertizați și dezinformați sunt riscanți pentru bănci și pentru
economie, în general. Contractele încheiate în condiții de lipsă a informării sau de dez-informare sunt
contracte patologice, dezechilibrate, care vor derapa invariabil în supra-îndatorarea sau chiar
insolvabilitatea debitorului, ceea ce este de natură a afecta direct lichiditatea și chiar patrimoniul
creditorului. Un comerciant care omite să informeze sau care dez-informează este un comerciant lipsit
de încredere, iar lipsa credibilității este anticamera falimentului.
Comerciantul care află, după punerea pe piață a unor produse sau servicii, că acestea au devenit
periculoase din cauza unor evenimente imprevizibile, trebuie să anunțe de îndată autoritățile și
publicul și să ia măsuri grabnice de înlăturare a acelor pericole, în așa fel încât să limiteze sau să
neutralizeze din start efectele periculoase asupra vieții, integrității fizice și intereselor economice ale
populației (art. 15 din Codul consumului). Imprevizibilitatea unui eveniment nu este o cauză de
înlăturare a responsabilității civile, contravenționale sau penală a unui comerciant care vinde produse
sau servicii populației. Dimpotrivă, apariția imprevizibilă a unui pericol generat de consumul sau
utilizarea produsului sau serviciului pus pe piață de comerciant este chiar declanșatorul obligației de
avertizare publică asupra pericolelor produsului sau serviciului pus pe piață, obligație care îi incumbă
comerciantului. Dacă nu cunoaște riscurile normale ale produselor și serviciilor proprii, dacă nu se
preocupă de astfel de evenimente imprevizibile care fac produsele sau serviciile sale periculoase,
bazându-se pe mitul că un consumator mediu informat știe că pot exista fluctuații și variații ale
cursului de schimb și că este familiarizat cu pokerul financiar practicat de bănci, respectiva bancă
este o bancă neprofesionistă și, în mare măsură, iresponsabilă și, de aceea, trebuie să plătească pentru
asta. Dacă, dimpotrivă, cunoaște în detaliu specificul, riscurile aferente și „comportamentul”
creditelor în valută exotică și, cu toate acestea, ascunde aceste realități consumatorilor, înseamnă că
134
Extras din Akerlof și Shiller, Phishing for phools, publicată online: (http://evonomics.com/nobel-prize-economists-
say-free-market-competition-rewards/).
GHEORGHE PIPEREA 84
respectiva bancă este un speculant, pentru care „pierderile” rezultate din înghețarea cursului și/sau
ștergerea datoriilor sunt consecințe morale și legale ale comportamentului lor ilegal.
17. Riscul de dobândă. Când dobânzile și celelalte costuri din contractul de credit sunt fixe pe
toată perioada contractului, nu există un risc de dobândă. Când, însă, dobânzile sunt variabile, întrucât
volumul de plăți la care este ținut debitorul crește în funcție de creșterea nivelului dobânzilor, există
un risc de dobândă. În consecință, banca trebuie să îl avertizeze pe consumator asupra acestui risc, în
perioada pre-contractuală, în așa fel încât acesta să își formeze conștient consimțământul de a
contracta.
Dacă variația dobânzii ar putea fi în mod rezonabil previzionată pe termen mediu sau lung,
consumatorul ar putea alege un contract în care dobânda este variabilă, în detrimentul unui contract
cu dobândă fixă, adică și-ar putea asuma un risc de dobândă. Într-o astfel de situație, se presupune că
dobânda fixă este, pe termen mediu sau lung, mai mare decât dobânda variabilă. Prudența asimilată
dobânzii fixe costă, în timp ce asumarea riscului este „remunerată” cu un cost mai redus al creditului
rezultat din aplicarea unei dobânzi care are specificul de a scădea sau a crește în funcție de anumiți
factori externi ai contractului. Variabilitatea dobânzii trebuie să fie, însă, dependentă de indici publici,
transparenți135, și nu de voința discreționară a băncii sau de modul în care banca evaluează, unilateral,
efectele elementelor extrinseci asupra costurilor contractului (mediul economic, turbulențele de pe
piață, evenimentele politico-sociale etc.). Altfel, clauza de dobândă ar avea caracter abuziv, iar
contractul ar fi pervertit, prin voința unilaterală a băncii, într-un contract aleatoriu, incongruent cu
voința inițială, reală, a părților și prohibit atât de legislația protecției consumatorilor, în sine, cât și de
jurisprudența CJUE dată în interpretarea acesteia. În orice caz, riscul de dobândă ar trebui să fie clar
explicitat în contract și făcut cunoscut consumatorului în perioada pre-contractuală, potrivit
principiului formalismului informativ, și nu lăsat să se înțeleagă indirect din clauze echivoce sau
neclare sau, cu atât mai puțin, lăsat pe seama unor documente (cum ar fi un grafic de rambursare)
emise ulterior perfectării contractului.
O problemă delicată ridicată de practica dobânzilor variabile o reprezintă situația în care indicele
public, transparent, este el însuși expresia unei manipulări.
În trecutul nu foarte îndepărtat, mai multe bănci cu extensie globală, care aveau calitatea de a emite
cotații pentru rata medie de dobândă la care se împrumută între ele băncile pe piața inter-bancară
globală, precum și băncile europene sistemice, care aveau calitatea de a emite cotații de rată medie
de dobândă la creditele în euro de pe piața inter-bancară, au fost acuzate de manipulare, prin
menținerea acestei dobânzi inter-bancare medii la o cotă artificial redusă, fie pentru a stimula un boom
al creditării, fie pentru a „coafa” imaginea unor bănci aflate în situații dificile136.
Libor ar trebui să fie expresia ultimă a stării de sănătate a sistemului financiar global, întrucât
băncile care emit cotațiile de dobândă inter-bancară introduc în sistem cifre reduse ale ratelor de
dobândă atunci când au încredere unele în altele, fiind mulțumite cu starea actuală a lucrurilor. În
schimb, aceleași entități introduc în sistem cifre mari când nu au încredere unele în altele și în sistemul
financiar însuși.
În iunie 2012, Barclays Bank a semnat mai multe acorduri de recunoaștere a vinovăției penale în
legătură cu manipularea Libor, deschizând calea unor anchete extinse asupra tuturor băncilor globale
care emiteau (și încă emit) cotații pentru stabilirea Libor. Majoritatea băncilor aflate în această situație
135
Indici de acest gen sunt Libor, Euribor, Robor. Aceștia reprezintă rata medie de dobândă la care băncile se
împrumută între ele pe piața globală (Libor – London Interbank Offerd Rate), europeană (Euribor) sau românească
(Robor).
136
Pentru astfel de cazuri, a se vedea: (https://en.wikipedia.org/wiki/Libor_scandal;
https://www.cfr.org/backgrounder/understanding-libor-scandal); (http://money.cnn.com/2017/04/10/investing/bank-of-
england-libor-barclays/index.html); pentru presa din Romania, a se vedea: (http://www.zf.ro/business-
international/sanctiuni-record-in-ue-pentru-8-banci-care-au-manipulat-indicatorii-euribor-si-libor-11740040).
GHEORGHE PIPEREA 85
au procedat la fel – Royal Bank of Scotland (RBS), Union des Banques Suisses (UBS), Duetsche
Bank numărându-se printre cele care au acceptat să plătească, în urmărea recunoașterii vinovăției
penale, cele mai mari amenzi pentru manipularea cartelară a Libor. Este foarte interesant că unele
bănci au inițiat acțiunea de manipulare a Libor nu numai pentru a crea impresia de ieftinătate a
creditelor, ci și pentru a camufla printr-o rată joasă a dobânzii gravele probleme financiare ale acelor
bănci globale. Așa a fost cazul Barclays Bank, care a reușit să creeze aparența că, oferind credite cu
dobânzi reduse, situația sa financiară este sănătoasă. Cu toate acestea, a fost nevoie de intervenția
guvernului britanic pentru a salva banca de la faliment, injectând masiv fonduri din bani publici, într-
o operațiune de cvasi-naționalizare a băncii, care a fost salvată pe motiv că era prea mare ca să fie
lăsată să falimenteze. Același lucru s-a întâmplat și cu RBS, în cazul căreia a apărut și un alt motiv
de inițiere a acțiunilor manipulatorii asupra Libor sau de participare la cartelul băncilor manipulatoare
– acela că unii traderi ai băncii au profitat personal din manipularea Libor137.
Pe ansamblu, însă, din manipularea Libor a profitat cartelul băncilor globale emitente de cotații
Libor, prejudiciind consumatorii, comunitățile locale, statele, economiile naționale și economia
globală, pe ansamblu.
Reacția publicului și a comunităților locale prejudiciate de aceste manipulări ale Libor a fost destul
de palidă.
În octombrie 2012, peste 100 de mii de americani, debitori în contracte ipotecare, au formulat o
acțiune colectivă de tip class action împotriva unui număr de 12 bănci globale, acțiune în care, în
principal, s-a susținut că manipularea Libor a făcut rambursarea creditelor ipotecare mult mai scumpă
decât s-ar fi putut aștepta conform contractului și promisiunilor anterioare, deceptive, ale băncilor.
Din această operațiune, extinsă la nivel național, băncile pârâte au făcut profituri ilicite și ilegitime
de miliarde de dolari138.
Municipalitatea din Baltimore și alte orașe americane au formulat, în aprilie 2012, o acțiune
colectivă de tip class action contra mai multor bănci globale, pe motiv că manipularea Libor a
determinat creșterea costului instrumentelor de asigurare a riscurilor de credit (swap pe ratele de
dobândă), instrumente pe care emitenții de obligațiuni municipal sunt obligați să le achite pentru a
păstra intact ratingul acordat de agenții, rating care contează în stabilirea costului acestui tip de
împrumut.
De precizat că întreaga piață a instrumentelor financiare derivate (estimate la mai mult de 350 de
trilioane de dolari) se raportează la Libor, astfel că efectele manipulării Libor sunt incomensurabile
la nivel global. Se estimează că numai din creșterea costurilor hedging-ului pe dobândă,
municipalitățile americane pierduseră, la nivelul anului 2012, mai mult de 6 mld dolari139.
Deși unele bănci globale (mai ales cele americane) încă se află în anchete penale, iar cele
exemplificate mai sus și-au recunoscut deja vinovăția penală, Libor se calculează în continuare prin
același mecanism, cotațiile de dobândă medie inter-bancară fiind emise de aceleași bănci vinovate și
condamnate penal pentru manipularea Libor. Deși frizează absurdul, aceasta este pura realitate. O
jurnalistă de la The Guardian, Naomi Wolf, a remarcat că situația face ca întregul sistem financiar să
devină o glumă, de vreme ce jucătorii – cheie și gardienii sistemului au știut că există o asemenea
manipulare, dar au susținut-o prin tăcere, făcând ca aceiași infractori dovediți (inclusiv prin
recunoașterea vinovăției) să continue să emită cotații pentru calcularea Libor, ca și când nimic nu s-
ar fi întâmplat. Explicația dată de Naomi Wolf acestei absurdități este conflictul de interese al celor
137
La închisoare au mers doar doi traderi, nu și șefii lor. Dimpotrivă, unii dintre aceștia au fost premiați și lăudați
public, pentru că au „reușit” să acopere fără prea mari costuri scandalul manipulării Libor.
138
Pentru această constatare, a se vedea Revista Forbes, numărul din 15 octombrie 2012, articolul publicat de Halah
Touryalai sub titlul „Banks Rigged Libor to Inflate Adjustable-Rate Mortgages: Lawsuit”.
139
Mai multe despre această istorie cu primării americane care, împreună, dau în judecată bănci, pot fi regăsite pe
Bloomberg, ediția din 8 octombrie 2012, într-un articol publicat de Darell Preston, sub titlul „Rogged Libor Hits States –
Localities With $6 billion: Muni Credit”.
GHEORGHE PIPEREA 86
care lucrează în sistemul autorităților de control și supraveghere și care, conform „reguli” ușii
rotative, înainte de a fi înalți funcționari publici în cadrul acestor autorități, sunt lucrători bancari, iar
după expirarea perioadei de serviciu „credincios” în cadrul acestor autorități, se întorc în sistemul
financiar-bancar, pe poziții mult mai înalte și mult mai bine remunerate, (re)devenind coechipieri cu
cei care au furat, fraudat și manipulat, în acest fel acești membrii ai „clubului” devenind persoane de
încredere, pe care membrii vechi se pot baza140.
Însăși politica Băncii Centrale Europene de a cumpăra la costuri extrem de reduse titluri și
obligațiuni de stat prin emisiune de bani suplimentari (quantitative easing) este de natură a crea
impresia falsă a ieftinătății creditelor, ceea ce a dus deja la consecințe absurde din punct de vedere
economic în întreg spațiul Uniunii Europene – dobânzi negative sau foarte apropiate de zero, deflație
și creștere economică înghețată. Ulterioara creștere „naturală” a dobânzilor va determina o creștere
generalizată a costurilor creditelor aflate în curs de derulare, cu consecința unui nou și grav recul
economic, pentru care vor plăti consumatorii, comunității locale și contribuabilii, nu și iresponsabilii
creditori vânzători de credite „ieftine”.
Această manipulare a indicilor de dobândă este o practică anti-concurențială, cu puternice
implicații penale, dar are și efectul secundar pervers de afecta consumatorii prin trecerea bruscă de la
o dobândă variabilă redusă în raport de dobânda fixă, la o dobândă variabilă mult mai mare decât
dobânda fixă, generatoare de volume majorate de plăți lunare și, în final, de supra-îndatorare sau
ruină. Asemenea riscuri nu pot fi prezumate a fi fost asumate de consumatori. Pentru prejudiciile
încercate de consumatori ca urmare a trecerii bruște de la dobânda variabilă redusă (în considerarea
căreia consumatorii și-au asumat riscul de dobândă), la una foarte ridicată, se pot formula acțiuni în
despăgubire, inclusiv de genul celor colective, în baza O.U.G. nr. 39/2017.
În orice caz, la modul principial, acest preț al banilor, care se creează în raporturile de împrumut
pe care le practică fabricanții de bani din nimic (băncile, adică cele care creează banii împrumutați
particularilor prin însuși actul juridic al împrumutului), ridică unele probleme de etică a clonării de
către alchimiștii finanțelor a realității materiale a prețurilor de la piață, întrucât prețul banilor nu este
altceva decât un rezultat al unor calcule și procese de laborator statistic și econometric.
Orice fluctuație a indicilor de dobândă inter-bancară, inclusiv ROBOR, poate afecta major
debitorii, băncile și, în fundal, economia, în ansamblu, motiv pentru care avertizarea asupra riscului
de dobândă este esențială.
ROBOR este un indice de variabilitate a dobânzii care se regăsește în toate creditele în lei cu
dobândă variabilă acordate de bănci populației sau firmelor. La acest indice se adaugă o marjă fixă
sau variabilă141, comisioane, speze, taxe și asigurări. Totalul acestor costuri înseamnă Dobânda
Anuală Efectivă (DAE), pentru creditele de retail fiind esențial ca această DAE să fie clară și
neechivocă în contract.
ROBOR stă la baza dobânzii variabile, formula de dobândă utilizată de bănci în marea majoritate
a cazurilor de creditelor de retail în lei. Dobânda fixă în aceste contracte este foarte rară. ROBOR se
regăsește, mai ales, în dobândă la creditele Prima casă, pentru care Statul român are o expunere de
50% din valoarea totală, fiind garantul plății ratelor, în beneficiul băncilor creditoare142.
ROBOR – Romanian Interbank Offer Bank – este rata medie a dobânzii la care se împrumută între
ele băncile pe piața inter-bancară și care este stabilită de BNR, pe baza cotațiilor emise în fiecare zi
de primele 10 bănci din sistem.
Împrumuturile inter-bancare se pot contracta pe termene foarte scurte (o zi, o săptămână sau o
lună) sau scurte (trei luni, 6 luni, un an). De aceea, ROBOR este diferit ca procent în funcție de
140
The Guardian, numărul din 14 iulie 2012, N. Wolf, This global financial fraud and its gatekeepers.
141
În contractele de credit de retail, variabilitatea marjei determină caracterul abuziv al clauzei de dobândă.
142
La data prezentului studiu, în stocul creditelor bancare de retail, sunt mai mult de 100 de miliarde de lei, din care
cam 50% înseamnă creditele Prima casă.
GHEORGHE PIPEREA 87
termenul împrumutului inter-bancar. Cele mai uzitate sunt cele pe 3 luni sau 6 luni, acestea fiind
utilizate în stabilirea cuantumului dobânzilor la creditele de retail sau corporate.
Din cele de mai sus rezultă că ROBOR este un preț mediu, compozit, macro-economic (complet
diferit de prețurile reale, de la piață) al banilor. În mod normal, prețul banilor ar trebui să scadă când
oferta de bani crește în raport de cererea de bani care scade sau rămâne stagnantă. Adică, ROBOR ar
trebui să scadă în această situație. Prețul banilor ar trebui să crească în cazul în care oferta de bani ar
scădea în raport de cererea de bani stagnantă sau în creștere. ROBOR ar trebui să crească în această
situație. Dar nu se întâmplă aproape niciodată așa – ROBOR este un indicator macro-economic pe
care BNR îl utilizează ca instrument de politică monetară, ajustându-l în funcție de obiectivele de
moment sau pe termen mediu ale acestei politici.
La începutul lunii octombrie 2017, în decurs de o săptămână, ROBOR s-a dublat, după încă două
săptămâni ajungând la o valoare triplă – de la 0,7% la 2,1% în doar trei săptămâni.
Creșterea rapidă a ROBOR nu are o logică economică reală, naturală, ci o logică artificială. Este
o creștere controlată și regizată143. Indicii ale scenariului de creștere controlată pot fi relativ ușor
sesizate, dacă analizăm următoarele trei seturi de date, adăugând un argument de teorie economică
behavioristă (comportamentală).
În primul rând, la nivelul lunii octombrie 2017, în depozite bancare erau acumulate sume totalizând
cel puțin 65 de mld euro – cca 40 mld euro în depozitele populației, cca 15 mld euro în depozitele
firmelor, cca 10 mld euro în depozitele fondurilor publice de pensii administrate privat (pilonul II).
Depozitele bancare pentru aceste sume erau, practic, neremunerate, dobânzile fiind la niveluri
pozitive ridicole (cca 0,2% pe an) sau chiar la valori negative144. Se întâmplă asta pentru că în piață
sunt prea mulți bani, ceea ce îi face mult prea ieftini. De vreme ce băncile au la dispoziție prea multe
lichidități, înseamnă că oferta de bani este mult prea mare pentru o cerere în stagnare sau în scădere
de creditare. Așadar, ROBOR, pentru acest motiv, nu ar trebui să crească, ci să rămână constant sau
chiar să scadă.
În al doilea rând, masa monetară primară, emisă de BNR (masa monetară M1) s-a dublat în 2017
față de 2014. Dacă în ianuarie 2014 masa monetară M1 era de cca 100 mld lei, în 2017 era de cca 200
mld. BNR a practicat relaxarea cantitativă (quantitative easing), după modelul Băncii Centrale
Europene. Banii emiși de stat prin BNR s-au ieftinit, valoarea lor s-a diluat. Cu toate acestea, prin
metode pur și simplu alchimice, BNR a reușit să mențină inflația la niveluri nefiresc de reduse, ba
chiar la niveluri negative145. Așadar, din acest motiv, ROBOR ar trebui să rămână constant sau să
scadă, și nu să crească.
În al treilea rând, salariile din sectorul public au crescut și unele taxe și impozite au scăzut, ceea
ce înseamnă că în piață sunt mai mulți bani, alocați consumului. Inflația ar fi trebuit, pentru acest
motiv, să crească, și nu să scadă, așa cum s-a întâmplat în august (1,2% față de 1,5% în iulie, scădere
care nu pare naturală). Așadar, și din acest motiv, ROBOR ar fi trebuit să scadă și nu să crească
vertiginos. Oricum, ROBOR nu este un preț al cărnii, pâinii, cartofului, pantofilor, telefoanelor sau
143
Presa de specialitate economică s-a exprimat, la momentul respectiv, în sensul că această creștere rapidă a Robor
ar putea fi o manipulare. A se vedea: (http://www.bursa.ro/opinii-libor-poate-fi-manipulat-dar-robor-nu-
332540&s=banci_asigurari&articol=332540.html).
144
O dobândă negativă înseamnă că banca trebuie plătită pentru a păstra „în siguranță” aceste economii, până când
intervine un bail-in, când economiile mai mari de 100 de mii de euro sunt confiscate, la ordinul băncii centrale, pentru
salvarea băncii.
145
Ridicol este că, din exces de eufemism, „vocile” BNR și „analiștii” care susțin politicile monetare ale BNR,
indiferent de consecințele asupra propriei credibilități, au denumit „inflație negativă” această nefirească întărire a unui
leu cu o valoare atât de diluată, evitând să utilizeze înspăimântătorul cuvânt „deflație” sau mai smeritul cuvânt „stagflație”.
Problema este că inflația este o caracteristică a ceva care se umflă, în timp de deflația este o caracteristică a ceva care se
dez-umflă. A spune „inflație negativă” înseamnă a pronunța un minunat oximoron (o expresie în care primul cuvânt îl
neagă pe al doilea, și invers).
GHEORGHE PIPEREA 88
calculatoarelor, care se formează în piață, pe baza legii cererii și ofertei, ci un preț macro, care se
formează în laboratoarele autorității de control și supraveghere ale sectorului bancar.
În prima jumătate a anului 2017, anumite voci ale sistemului bancar au început să declare și să
argumenteze că perioada dobânzilor scăzute (adică a «festinului» – «festin» de care în principal
băncile au beneficiat) s-a terminat, că urmează o creștere a dobânzilor și că o astfel de creștere este
un lucru natural. În continuarea acestui mesaj prealabil, în perioada „inflamării” ROBOR, chiar Banca
Națională a început să spună, pe mai multe voci oficiale, că e ceva natural să crească ROBOR-ul și
că această creștere n-ar trebui să ne surprindă. Dacă ar fi fost vorba despre o creștere naturală (așa
cum se întâmplă în piețe mature și profunde – cum este piața americană sau cea europeană), am putea
spune că nu e nimic de obiectat. Dar nu este nimic natural în această creștere. Iar problema principală
care se pune nu este că această creștere a Robor este ne-naturală, ci că scăderea inadmisibil de abruptă
și menținerea acestui indice la o valoare de trei ori mai mică decât indicele dobânzii de referință a
Băncii Naționale au fost artificiale. Pe fondul acestei realități controlate, a crescut exponențial
creditarea în lei, marea majoritatea contractelor fiind cu dobânzi variabile calculate în funcție de
ROBOR, un indice de dobândă la care se împrumută băncile între ele și care are „obiceiul” de crește
când se epuizează masa potențialilor debitori și lichiditatea pieței scade. Cel mai mult (și preocupant)
a crescut creditarea în cadrul programului Prima Casă, un program de ajutor de stat acordat băncilor,
prin care sunt creditați, cu garanție de stat, consumatorii cu cele mai mici venituri, majoritatea
acestora fiind persoane vulnerabile, în sensul legislației specifice. Realitatea și riscurile acestui tip de
credit, în special faptul că dobânda este calculată în funcție de ROBOR, au fost disimulate de băncile
implicate, ceea ce nu le-a permis consumatorilor să conștientizeze faptul că o dobândă de cca 3,5 %
(un Robor sub 1% + marjă de 2-2,5%) poate să ajungă la 7,5 % într-un timp foarte scurt, dacă ROBOR
crește de la 1% la 5%. Atunci când ROBOR este foarte mic, pare că dobânda la aceste credite în lei
este foarte mică și deci creditul este foarte ieftin. Numai că, atunci când începe să crească ROBOR
(și crește mai ales pentru că băncile încep să se împrumute între ele la costuri mult mai mari decât ar
arăta piața), se ajunge ca ratele respective să fie din ce în ce mai voluminoase. ROBOR nu se aplică
ratelor de credit aferente perioadei de creștere explozivă a acestui indice de dobândă, ci întregii sume
care a mai rămas de rambursat (la soldul creditului). În plus, creditele de acest gen sunt împărțite în
3-4-5 perioade, perioada inițială însemnând că nu se plătește aproape deloc din principal, dar se
plătește foarte mult din dobânda totală (concentrată în primii ani ai creditului, în așa fel încât banca
să își poată recupera rapid costurile și își poată marca și mai rapid câștigurile). De aceea, o creștere
de 2 puncte procentuale a Robor poate să determine creșterea unei rate, de la 1.000 de lei pe lună, la
1.600 de lei pe lună. Dacă ROBOR ar crește până la 5% (creștere previzibilă, de vreme ce această
cifră a deja fost profețită), atunci rata lunară de 1.000 de lei va deveni 2.000 de lei. La un salariu al
debitorului de 1600 de lei pe lună, o asemenea rată nu mai poate fi susținută. Urmează, inevitabil,
supra-îndatorarea și, ulterior, insolvabilitatea (ruina) debitorului, care nu mai poate fi o sursă de câștig
facil pentru bancă, ci o pierdere.
Asemenea consecințe sunt dramatice pentru persoanele în cauză, atât în plan social, cât și
psihologic, întrucât este vorba de persoane cu venituri reduse sau aflate la începutul carierei
profesionale. Vorbim despre persoane vulnerabile.
Recent, un proiect de lege inițiat de ANPC, în vederea transpunerii în dreptul intern a Directivei
92/2014, introduce noțiunea de consumator vulnerabil, stabilind că persoanele cu venituri sub 2.900
de lei brut/lună (dublul venitului minim pe economie) sunt considerate vulnerabile și, în consecință,
pot fi scutite de comisioanele bancare. Noțiunea de „consumator vulnerabil” este prevăzută și în
cadrul reglementărilor dedicate domeniului consumului casnic de energie. Astfel, Legea energiei
electrice și gazelor naturale nr. 123/2012 stabilește că este consumator vulnerabil „clientul final
aparținând unei categorii de clienți casnici care, din motive de vârstă, sănătate sau venituri reduse, se
află în risc de marginalizare socială și care, pentru prevenirea acestui risc, beneficiază de protecție
GHEORGHE PIPEREA 89
socială, inclusiv de natură financiară. Măsurile de protecție socială, precum și criteriile de eligibilitate
pentru acestea se stabilesc prin acte normative”. Este evident pentru orice comerciant prudent și
responsabil că astfel de persoane vulnerabile, cu venituri reduse, nu ar trebui țintite de strategiile
insidioase de vânzare de credite, de propaganda consumului pe credit sau de reclama deceptivă
dedicată construcției entuziasmului de a cumpăra azi produse sau case de care omul simplu,
vulnerabil, nu are neapărat nevoie, pe bani din viitor, pe care aceeași persoană nu îi va avea. În
limbajul corporatist – bancar, aceste persoane vulnerabile sunt denumite, cu evidentul dispreț al celui
care se crede superior și îndreptățit să facă bani pe seama credulității altora, LINA (low income, no
assets) sau NINJA (no income, no job or assets). Creditele date unor persoane NINJA sunt credite
NINJA sau kamikaze, sunt credite mult mai periculoase decât creditele sub-prime vândute în anii
2000-2007 în SUA, care au determinat precedenta criză financiară bancară.
Acest tip de creditare iresponsabilă, practicată în perioada 2014-2017, cu ajutorul neprecupețit al
statului, are efecte nocive asupra economiei. Având în vedere recenta criză economică (2008-2009),
este destul de cert că această experiență negativă se va repeta, întrucât situațiile-premisă ale perioadei
de boom imobiliar (2006-2008) sunt aproape identice cu cele care caracterizează perioada de boom
al creditării în lei (2014-2017). Dacă în prima jumătate a anului 2009, economia a înghețat și, ulterior,
a început o involuție vertiginoasă, pe motiv de lipsă de încredere între bănci (acestea au refuzat, timp
de 2-3 luni, să se mai împrumute între ele), în prima jumătate a anului 2018 economia va îngheța pe
motiv de abținere a populației de la consumul pe credit, în special, și de la consum, în general. Primul
pas în înghețarea economiei este creșterea ratelor la creditele în lei contractate în perioada 2014-2017
și care sunt, în prezent, în derulare. În respectiva perioadă de timp se consuma foarte mult, în special
pe credit. În momentul în care consumatorii vor ajunge să perceapă realitatea pervertirii creditelor
«ieftine» accesate de ei în perioada 2014-2017, în credite foarte scumpe, va apărea inevitabilul recul
al creditării. În pasul doi, toți cei care ar avea intenția de a se împrumuta, fie pentru a-și cumpăra sau
construi case, fie pentru a-și achiziționa bunuri sau servicii de larg consum, se vor abține de la
contractarea unui credit, imediat ce realitatea creditelor ieftine pervertite în credite foarte scumpe va
trece „granița” de la debitorii aflați sub puterea contractului de credit la cei interesați de a se pune sub
aceeași putere. În pasul trei, efectul de recul va migra la potențialii consumatori care nu se împrumută
pentru a consuma, întrucât dețin propriile lichidități. Pe motiv că vremurile devin nesigure, și aceștia
se vor abține de la a consuma. Pasul final este acela în care economia va reacționa – în lipsa
semnalelor de creștere sau de menținere la valorile actuale ale consumului, producția de mărfuri și
servicii va stagna sau se va reduce. Iar o economie a cărei creștere este bazată în proporție de peste
80% pe consum nu mai are resurse de creștere. Dimpotrivă, intră în involuție.
Creșterea nenaturală a ROBOR, după o perioadă foarte îndelungată de menținere artificială a
acestuia la un nivel de o treime din dobânda de intervenție a BNR (0,6% față de 1,75% pe an) nu
afectează numai populația supra-îndatorată, ci și statul și contribuabilii, întrucât programul Prima
Casă este garantat în proporție de 50% de la bugetul de stat. Cu cât vor fi mai mulți cei care nu-și mai
plătesc datoriile, cu atât mai multe plăți de la bugetul statului se vor face către bănci, iar statul, după
ce va plăti băncile, va fi obligat să îl urmărească silit pe debitorul deja evacuat din casa cumpărată pe
credit, în intenția din start sortită eșecului de a recupera măcar fracțiuni din suma achitată băncii, până
la recuperare debitorul (deja ruinat) fiind ținut să achite statului o dobândă de 18% pe an asupra sumei
de recuperat. Evident, această situație va genera un deficit bugetar, artificial determinat de creșterea
controlată și regizată a ROBOR. În fine, pentru acoperirea deficitului bugetar, atât a celui „natural”,
care ar exista chiar și în lipsa scenariului creșterii ROBOR, cât și a celui artificial, creat de această
creștere controlată, statul va trebui să se împrumute. Împrumuturile în lei pe piața românească a
devenit deja, odată cu creșterea ROBOR, mai scumpe decât și-ar putea permite statul. De aici, cercul
vicios se poate auto-genera, nemaiavând „nevoie” de vreun impuls al alchimiștilor finanțelor.
GHEORGHE PIPEREA 90
Pierderile determinate de rebuturile contractuale impuse debitorilor vor fi trecute, treptat și

insidios, în sarcina tuturor celor care fac afaceri cu băncile (cu sau fără conștiința acestui fapt). În
principal, aceste pierderi, dată fiind iresponsabilitatea și imunitatea cutumiară de răspundere a
băncilor, vor fi suportate de debitorii bun-platnici și de deponenți. Absolut toate costurile bancare
plătite de către aceste persoane, care nu au nicio culpă în administrarea iresponsabilă, irațională, a
afacerilor bancare, conțin fracțiuni infinitezimale din costurile implicate de creditele neperformante,
cel mai recent exemplu fiind ROBOR, care a crescut nu pentru că nu ar mai exista lichidități pe piață
(în realitate, acestea abundă), ci pentru că trebuia cumva vărsată undeva cheltuiala cu scoaterea din
bilanț a creditelor neperformante și cu optimizarea fiscală. Și nici măcar acesta nu este lucrul cel mai
rău, căci adevărata, enorma problemă a sistemului bancar românesc încă nu s-a instalat: devalorizarea
severă a euro față de leul din anii 2006-2008, când s-au acordat dat cam 60% din creditele ipotecare
în România. Ca și în cazul creditelor în CHF, și creditele în euro conțin germenii riscului valutar, căci
debitorii nu își obțin veniturile în euro, adică nu sunt „acoperiți natural la riscul valutar” (conform
Recomandării CERS din 21 septembrie 2011). Acel moment al exploziei costurilor creditelor în euro
va fi momentul conștientizării depline (dar dureroase) a operațiunii de spreading (împrăștiere) a
greșelilor și a iresponsabilității banksterilor în toate creditele și depozitele bancare.
18. Așa cum rezultă din cele de mai sus, omisiunea informării, dezinformarea sau ascunderea unor
informații esențiale pentru formarea unui consimțământ conștient ale consumatorului determină
raporturi juridice dezechilibrate, contracte vulnerabile care pot fi anulate pentru vicierea
consimțământului sau, în cazuri grave, rebuturi contractuale care pot fi desființate prin constatarea
nulității absolute pentru eroare-obstacol, ceea ce antrenează un ridicat risc juridic, cu un semnificativ
potențial de dispută judiciară și anchete administrative. Multiplicat cu numărul consumatorilor legați
de comerciant prin astfel de raporturi juridice precare, riscul juridic punctual poate deveni un risc de
insolvență sau chiar de insolvabilitate a comerciantului și, prin efectul de domino, un risc de
contaminare a partenerilor săi comerciali, care ar putea avea consecințe grave pentru întregul sector
economic în care activează comerciantul.
Obligația de consiliere a consumatorului
19. Se comercializează, în prezent, produse foarte tehnicizate, cu multă și sofisticată tehnologie

încorporată, cu nenumărate aplicații potențiale, dar acestea rămân utilizate la o mică parte din
capacitate și de un număr redus de consumatori care le înțeleg pe deplin funcționalitatea. La această
stare de lucruri contribuie și lipsa aproape ubicuă a consilierii complete, precise și ușor de înțeles
pentru consumator.
Plaja acestor produse este destul de vastă, cuprinzând, spre exemplu, televizoare inteligente (smart
tv, care sunt și terminale de internet și console de jocuri virtuale), telefoane așa-zis inteligente146 (care
sunt și terminale de internet, console de jocuri, aparate de fotografiat, cititoare de coduri de bare,
terminal de plăți bancare, telecomandă etc.), autoturisme inteligente (care în curând vor elibera omul
de „complicația” de a conduce el însuși mașina), frigidere inteligente care încorporează și monitoare
tv, mașini de spălat care fac și curat în casă, blendere care masează și pisica, aparate de aer condiționat
care imită vizual, olfactiv și auditiv pădurea, pajiștea, pârâul de la țară etc.
146
Psihologii avertizează asupra efectului secundar al smart phone-urilor constând în scăderea capacității de memorare
și de învățare, dată fiind capacitatea acestora de a stoca foarte multă informații, precum și accesul instantaneu la internet
și la diverse biblioteci sau enciclopedii on line, cum ar fi Wikipedia.
GHEORGHE PIPEREA 91
Unele produse de larg consum se strică și, deci, trebuie schimbate, imediat după ce consumatorul
le-a aflat „secretele” de funcționare. Cu noul produs de „larg” consum, cercul vicios se reia de unde
se închisese prin înlocuirea voluntară a produsului sau serviciului.
Pentru toate aceste situații, comerciantul este ținut de obligația de consiliere a consumatorului,
care nu se rezumă, așa cum ar putea rezulta la o citire superficială a art. 58-59 din Codul consumului147
la demonstrații de utilizare, ci se extinde la toate căile de ieșire din impasul determinat de asimetria
informațională care există între comerciant și consumator.
Demonstrațiile de utilizare, precum și consilierea asupra căilor de ieșire din blocajul informațional,
sunt obligatorii indiferent de metoda de vânzare – în magazin, prin poștă, prin plasare la domiciliu,
on line, dacă este vorba de produse premium, adică puse pentru prima oară pe piață. Este mai greu de
admis că obligația de demonstrație a utilizării ar fi aplicabilă și produselor care sunt repuse în vânzare
după o primă utilizare, obiectelor vintage sau obiectelor de anticariat (care se găsesc, destul de des,
și pe internet, fiind comercializate fie de la om la om, fie prin portaluri de vânzări, cum ar fi sistemele
de licitații pe internet e-bay, ocazii.ro, Fairsolve etc.), întrucât se presupune că modul de utilizare a
acestora este deja public și notoriu cunoscut. Dar este acceptabil un drept de inspectare a produsului,
întrucât numai în acest fel poate fi funcțional sistemul de vânzări take or leave it (văzut-plăcut). În
altă ordine de idei, în cazul produselor premium există un drept de retur, dar nu și pentru produsele
second hand, vintage sau pentru anticariat.
Așa cum corect s-a arătat în doctrina recentă148, obligația de consiliere a consumatorului nu se
confundă cu obligația de informare în faza pre-contractuală, „deși pot coexista sau se pot conjuga,
una putând fi conținută în cealaltă”, întrucât informarea în faza pre-contractuală este necesară pentru
formarea consimțământului consumatorului (care va decide sau nu contractarea), în timp ce obligația
de consiliere înseamnă „sfătuirea, orientarea și îndrumarea” potențialului contractant în legătură cu
oportunitatea încheierii unui anumit contract149. Consilierea nu este un simplu accesoriu al obligației
de informare, ci o variantă autonomă, cu un conținut mai larg și mai profund decât obligația de
informare propriu-zisă150.
Obligația de consiliere este mai largă decât obligația de informare, fiind mai complexă și vizând
inclusiv sfătuirea, orientarea și îndrumarea potențialului contractant în legătură cu oportunitatea
încheierii unui anumit contract151. Pentru o bună executare a obligației de consiliere nu este suficientă
simpla atenționare a cumpărătorului asupra aspectelor de ordin tehnic ale unui echipament sau altul
ci, este necesară asigurarea că profanul (consumatorul) a achiziționat un bun corespunzător
trebuințelor sale concrete152. De altfel, asumarea unei astfel de obligații de către bancă este expresă,
acordarea unui credit fiind precedată în toate cazurile de analiza dosarului și îndrumarea potențialului
client/împrumutat de un consilier de credit153.
147
Conform art. 58 din Codul consumului, la punerea pe piață a produselor de folosință îndelungată, operatorii
economici pot efectua demonstrații de utilizare, în public sau prin intermediul mass-media, în scopul promovării
produsului respectiv, iar conform art. 59, operatorii economici sunt obligați să demonstreze consumatorilor, la cererea
acestora, cu ocazia cumpărării, modul de utilizare și funcționare a produselor ce urmează a fi vândute, după caz. La aceste
obligații de demonstrare a modului de utilizare se adăugă dispoziția din art. 60, conform căruia obligația informării
consumatorului privind elementele esențiale referitoare la produsul achiziționat nu poate fi înlăturată, de către operatorul
economic care l-a comercializat, prin invocarea secretului comercial sau profesional, cu excepția cazurilor prevăzute de
lege.
148
A se vedea L. Pop, loc. cit., în Dreptul nr. 6/2017, p. 51.
149
În același sens s-a pronunțat și D. Chirică, în Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vânzarea și schimbul, Ed.
C.H. Beck, București, 2008, p. 285.
150
L. Pop, loc. cit., p. 52.
151
Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, 2005, apud L. Pop, op. cit., p. 284.
152
M. Noșlăcan, Obligaţia negocierii cu bună-credinţă a contractelor, în Analele UVT nr. 1/2009, p. 9-10.
153
Principalele atribuții ale unui consilier de credit sunt, cu titlu orientativ, următoarele: identificarea de clienți noi
pentru a le face cunoscută oferta de credite, informarea clienților asupra produsului de credit în concordanță cu trainingul
GHEORGHE PIPEREA 92
Recomandarea CERS/2011/1 admite posibilitatea „ca unii împrumutați să nu fi fost conștienți de

riscurile pe care și le-au asumat contractând un împrumut în monedă străină. Chiar și cei care au fost
informați s-ar putea să fi optat pentru poziții în monedă străină neacoperite față de riscuri, întrucât au
presupus că acestea erau implicit garantate de regimul valutar existent”. Prin urmare, CERS admite
existența unei obligații de consiliere și avertizare a împrumutatului, informarea asupra riscului de
depreciere fiind insuficientă.
Oricum, banca s-a asigurat, anterior încheierii contractului de credit, că potențialii clienți
îndeplinesc obligația precontractuală de informare, solicitând o situație patrimonială amănunțită a
fiecăruia, detalii referitor la solvabilitate, angajator, veniturile previzionate ale potențialului client etc.
Ar fi injust și discriminatoriu ca obligația de informare să fie unilaterală, exclusiv în sarcina
consumatorilor, profesionistul fiind exonerat de astfel de obligații.
Existența obligației de avertizare este recunoscută expres de Curtea de casație franceză prin decizii
recente154. Astfel, obligația de avertizare presupune ca banca să atragă atenția clientului cu privire la
riscurile și pericolele unei operațiuni determinate, cum ar fi contractarea unui credit. În viziunea
Curții, această obligație intervine chiar dacă „împrumuturile nu conțineau elemente excesive sau
imprudente la momentul acordării”. Obligația de informare se activează cu precădere în ipoteza
consumatorilor, persoane fizice neavizate cu privire la riscurile aferente unui produs speculativ și
implicând riscuri importante. Prin urmare, trebuie acceptată existența unei obligații a băncii de a
orienta decizia consumatorului spre un produs de creditare/serviciu sigur și nu spre un produs care s-
a dovedit, în final, a fi profitabil exclusiv pentru bancă.
În contractele de credit, precum și în achizițiile de produse sau servicii în mod natural riscante,
obligația de consiliere se conjugă și cu obligația de avertizare asupra riscurilor.
Este posibil ca, aparent, un comerciant care își respectă această obligație să contribuie la propriul
insucces, întrucât potențialul consumator ar putea refuza achiziția produsului sau a serviciului în
urmarea sfaturilor sau îndrumărilor comerciantului, dar acest „insucces” este, de fapt, o asigurare
contra riscului de insolvabilitate, întrucât comerciantul nu ratează un contract, ci evită un rebut
contractual care, în sine, este o problemă de gestiune și de costuri logistice, dar, multiplicat cu numere
mari, ar putea determina chiar dezastrul comerciantului. Este mai eficient, deci, pentru un comerciant,
să perfecteze un număr aparent mai mic de contracte, dar acestea, fiind solide, pot fi executate pe
termen mediu și lung, comerciantul având un co-contractant conștient de obligațiile și de riscurile
asumate, adică un co-contractant mai rezilient la supra-îndatorare și insolvabilitate.
20. În cazul contractelor de credit bancar, mai ales cele încheiate cu consumatorii, prezentarea unei
oferte în conformitate cu cerințele legale nu dispensează instituția de credit de obligația sa de
consiliere în privința celui care se împrumută, în special atunci când este evident pentru acest
profesionist că sarcinile împrumutului sunt excesive în raport cu modicitatea resurselor
consumatorului155. Buna-credință a băncii impune redactarea clară a clauzelor contractuale, aceasta
acționând în contract în calitate de profesionist156. De altfel, în orice contract de credit,
susținut și cu practicile interne de vânzare (explică beneficiile și costurile), identificarea necesităților financiare curente
și viitoare ale clienților săi, explică clienților documentația necesară pentru obținerea unui credit și le oferă acestora
asistență pentru completarea sa, are rolul de a informa clienții asupra deciziei luate de departamentul de credite. A se
vedea și (http://www.wall-street.ro/articol/Careers/32998/Radiografia-unui-job-Consilier-credite.html).
154
Cass. Com., 11 decembre 2007, no. 03-20.747, Bull. Civ. IV, no. 260, apud J.-L. Vasseur, Emprunts toxiques: les
recours possibles devant le juge civil, Collection Lamy, Octobre 2012.
155
A se vedea Curtea de Casație, camera I civilă, decizia din 27 iuie 1995, în Recueil Dalloz, 1995.297, cu notă de E.
Alfandari, apud Gh. Stancu, V. Pătulea, op. cit., p. 182.
156
Curtea de Apel Bacău, prin decizia civilă nr. 2 din 13 ianuarie 2011 (www.juridice.ro, www.infolegal.ro), a
argumentat, în susținerea soluției de anulare a unor clauze abuzive dintr-un contract de credit de consum, că la fel ca în
multe alte situații în care numărul de potențiali clienți ai profesionistului este foarte mare, contractul încheiat cu
GHEORGHE PIPEREA 93
împrumutătorul are și trebuie să aibă interesul ca debitorul său să fie solvabil pentru a putea rambursa
creditul fără o dificultate previzibilă. Instituția de credit are obligația de a nu încheia contracte de
garantare a unor credite sau de a nu acorda credite unor clienți, excesive în raport de situația lor
patrimonială și sursele de finanțare. Orice bancă dispune și trebuie să dispună de informații suficiente
pentru a avea cunoștință despre incapacitatea unui client de a realiza interesul său, prin returnarea
creditului157. Banca este datoare să explice în ce constă, spre exemplu, riscul valutar, sau în ce constă
formula de dobândă și mecanismul variației acesteia, fără a utiliza în acest scop expresii prolixe sau
formule matematice in-inteligibile pentru profani, întrucât a încheia un contract de credit nu înseamnă
a intra în „logica” unui pariu sau a unui joc de poker.
Obligația de consiliere, fondată pe cerințele echității și bunei-credințe, impune comerciantului
redactarea clară a clauzelor contractuale, în așa fel încât să poate fi înțelese de un consumator obișnuit.
Prolixitatea clauzelor, volumul mare de informații, clauzele multiple de excludere a responsabilității
profesionistului sau de agravare a responsabilității clientului, toate acestea nu sunt de natură a exonera
profesionistul de obligații, ci mai degrabă, de natură a determina cât mai mulți clienți la o citire
superficială a contractului-tip sau chiar la o renunțare la analiza contractului. Or, un astfel de client
este un client neinformat, care va putea fi ușor manipulat de comerciant sau de moda revizuirii
contractelor și va deveni, în acest fel, un client-problemă, multiplicat la infinit. În mod evident, un
client ne-informat nu este un client rezilient și, în orice caz, nu este un partener al comerciantului, ci
un risc de hazard moral (mai ales că nu se știe cum va reacționa în viitor la citirea atentă a contractului)
și un risc de insolvabilitate. De altfel, în orice contract de credit, împrumutătorul are și trebuie să aibă
interesul ca debitorul său să fie solvabil pentru a putea rambursa creditul fără o dificultate previzibilă.
Instituția de credit are obligația de a nu încheia contracte de garantare a unor credite sau de a nu
acorda credite excesive unor clienți în raport cu patrimoniul lor, doar pentru a-și satisface imperativele
de atingere a unor volume de vânzări sau a unor locuri fruntașe în topurile domeniului. Criza
economică pe care o traversăm a demonstrat că creșterea cu orice risc a volumelor de vânzări este o
sursă temporară și firavă de profit, care se întoarce contra vânzătorului când cumpărătorul nu mai
poate plăti pe motiv de criză.
Obligația de consiliere nu înseamnă o obligație a băncii de a-și educa potențialii co-contractanți.
Confuzia voită între cele două categorii este de două ori prejudiciabilă pentru bănci, întrucât: (i)
obligația de consiliere este menită, indirect, dar indubitabil, să asigure auto-protecția băncii față de
potențiali clienți riscanți sau non-rezistenți la efortul continuu de a plăti rate pe termen lung, ceea ce
rezultă, în mod implacabil, din comportamentul iresponsabil al băncii de a vinde cât mai multe credite
unui număr cât mai mare de clienți, lipsiți de informare și minime avertismente sau linii directoare de
urmat din postura de debitor la bancă; (ii) educația financiară oferită de bănci nu numai că este
subiectivă, dar poate fi și un „bun” motiv de rejectare a avertismentelor și liniilor directoare și de
refuz al creditării; ca și generalii chemați la negocierea tratatelor de pace și dezarmare, care vor vota
contra ideii în sine, preferând să își organizeze pacea pregătindu-se de război (si vis pacem, para
bellum), comercianții și, mai ales, bancherii nu ar putea, în mod obiectiv, să finanțeze, să organizeze
și să deruleze programe de educație financiară a consumatorilor și cu atât mai puțin nu ar putea face
așa ceva în școli, întrucât, inevitabil, ei vor încerca să insufle copiilor viziunea care concordă cu
interesele lor imediate, și nu cu interesele reale ale viitorilor consumatori.
consumatorii este pre-formulat într-o asemenea manieră încât să fie extrem de greu de citit și înțeles, iar banca este ghidată
de interesul de a încheia cât mai multe contracte de credit de consum, în același timp în detrimentul obligației de prudență
și diligență, dar și în detrimentul concurenței, profitând de această ambiguitate pentru a capta cât mai mulți clienți, induși
în eroare, prin reclame înșelătoare, asupra așa-zisului cost mai redus al creditului vândut de bancă raportat la produsele
concurenților. „Împrumutatul nu știa și nici nu putea să știe în mod rezonabil decât faptul că dobânda curentă este variabilă
în funcție de indicii publici (Euribor, Libor, Robor), nu și că dobânda ar cuprinde și alte elemente nespecificate clar în
contract” […]; confuzia aparține băncii și, în consecință, trebuie să îi fie imputabilă băncii, și nu împrumutatului”.
157
L. Pop, op. cit., p. 62
GHEORGHE PIPEREA 94
Oamenii normali nu trebuie să fie educați pentru a consuma și, cu atât mai puțin, nu trebuie să fie
inițiați pentru a consuma produse sau servicii obișnuite. Altfel, enormele volume de vânzării reușite
de mega-retaileri ar fi drastic reduse sau chiar neutralizate, întrucât oamenii normali ar putea percepe
că nevoile lor reale de consum nu sunt atât de mari și exagerate. În plus, utilizarea unor bunuri de
larg consum ar putea deveni un efort în sine dacă orice consumator ar deveni un inițiat. De altfel,
standardul european de apreciere a nocivității unor practici incorecte a comercianților este
consumatorul mediu informat. A pretinde oricărui consumator să știe cum funcționează orice produs
sau serviciu pe care îl achiziționează ar fi absurd, căci lumea noastră este o lume care se bazează pe
încrederea în semeni și pe cooperare. Oamenii nu se așteaptă ca semenii lor să îi înșele, să îi fure, să
profite de pe urma neatenției sau naivității lor. Neîncrederea și refuzul cooperării nu numai că ne-ar
închista pe toți într-o Dilemă globală a Prizonierului, dar ar face ca lumea să stea, pur și simplu, în
loc.
Educația financiară trebuie făcută de stat sau de ONG-uri, și nu chiar de către comercianții care ar
putea să profite de pe urma naivității sau a ignoranței oneste a consumatorilor. Ar fi un evident conflict
de interese dacă în acest proces, necesar, de altfel, s-ar implica direct comercianți, cel mai grav fiind
acela în care comercianții ar educa și forma judecătorii în legislația și jurisdicția protecției
consumatorilor. Obiectivitatea și imparțialitatea în acest proces nu poate fi asigurată decât dacă statul
sau ONG-urile specializate l-ar organiza și derula permanent.
Sancțiunile încălcării dreptului la informare
21. În cazul în care încălcarea dreptului la informație reprezintă, în același timp, o încălcare a
cerinței formalismului informativ, sancțiunea care poate fi aplicată este nulitatea clauzei care este
expresia omisiunii de a informa sau a dez-informării consumatorului, dublată de lăsarea contractului
fără costuri în favoarea consumatorilor (soluție preconizată de CJUE în speța Pohotovost) sau, după
caz, nulitatea întregului contract158, dacă o astfel de soluție ar fi mai favorabilă consumatorului decât
soluția continuării contractului prin evacuarea clauzelor nule sau abuzive (soluție preconizată de
CJUE în speța Perenicova). Lipsa formalismului informativ, în faza pre-contractuală, atrage și
răspunderea contravențională a comerciantului, răspundere care se poate concretiza sub forma unei
amenzi, însoțită și de sancțiuni complementare, cum ar fi închiderea temporară sau definitivă a
unității, suspendarea sau retragerea definitivă a autorizației de funcționare sau de exercitare a unei
activități etc.
Dincolo de „limitele” formalismului informativ, clauzele contractuale care sunt expresia omisiunii
informării, a ocultării acesteia sau a dez-informării, pot fi declarate nule. Lipsa informării, caracterul
echivoc, neclar sau in-inteligibil al clauzelor contractuale, precum și precaritatea sau imprecizia
informării constituie indicii ale caracterului abuziv al clauzelor contractuale, fiind motive suficiente
pentru a supune clauzele respective unei analize a caracterului abuziv, chiar dacă ar exprima obiectul
158
L. Pop (a se vedea lucrarea citată, în Dreptul nr. 6/2017, p. 65-66) consideră că lipsa formalismului informativ este
un motiv de nulitate a contractului doar dacă ar exista o prevedere legală expresă în acest sens. Altfel, lipsa formalismului
informativ ar fi doar motiv de anulare (și nu de nulitate absolută) și numai dacă ar avea ca rezultat vicierea
consimțământului destinatarului informației prin eroare sau dol, în condițiile dreptului comun. Această soluție soft are,
însă, inconvenientul antrenării de mari dificultăți în privința taxei de timbru și a sarcinii probei. De aceea, idea privită cu
circumspecție, întrucât consumatorul este beneficiarul unor prezumții, și nu profesionistul. Pe de altă parte, soluția
păcătuiește și prin faptul că dă prioritate la aplicare dreptului comun în dauna legislației protecției consumatorilor, care
este o lege specială, prioritară la aplicare în fața legii generale. Un alt autor (a se vedea J. Goicovici, op. cit., p. 131)
susține că în caz de încălcare a cerinței formalismului informativ există o prezumție absolută de viciere a
consimțământului. Disputa celor doi autori este artificială, întrucât formalismul informativ poate fi considerat o condiție
de formă, lipsa formei obligatorii însemnând nulitatea absolută a contractului. În plus, lipsa formei obligatorii (și a
conținutului minimal de informații) poate duce la eroare-obstacol, la pervertirea contractului din comutativ în aleatoriu
(cauză ilicită sau falsă), adică alte motive de nulitate absolută, în condițiile dreptului comun.
GHEORGHE PIPEREA 95
principal al contractului. Disimularea sau ocultarea informației și dez-informarea reprezintă forme de

practici incorecte (înșelătoare sau agresive) ale comercianților.
În doctrina de drept civil s-a arătat că, pentru lipsa informării, care a dus la „ratarea” unui contract,
se poate fi angajată și răspunderea civilă delictuală a comerciantului159. Pierderea, în acest caz, ar fi
cauzată de hotărârea eronată a potențialului cocontractant al comerciantului de a nu încheia
contractul, întrucât omisiunea informării sau informațiile greșite oferite de comerciant l-au ghidat
greșit.
Mai important și mai preocupant din punct de vedere practic este, însă, ce se întâmplă dacă, în
condiții de lipsă a informației sau de disimulare și ocultare a informației ori de dezinformare,
contractul a fost, totuși, încheiat, iar părții slabe în contract, adică victimei omisiunii informării sau a
dez-informării, i s-au cauzat prejudicii sau a fost dus la ruină de un rebut contractual pe care și l-a
asumat în necunoștință de cauză.
Doctrina de drept civil optează, și în acest caz, pentru aplicarea regulilor generale din Codul civil
relative la viciile de consimțământ. Astfel, s-a arătat160 că eroarea spontană sau dolul (eroarea
provocată), pentru a putea determina nulitatea contractului, trebuie probate distinct și, în plus, în acest
demers trebuie ținut cont de condițiile restrictive pe care Codul civil (art. 1206-1208 și, respectiv, art.
1214-1215) le pune pentru a exista eroare sau dol. De exemplu, eroarea (de fapt sau de drept) trebuie
să fie esențială pentru încheierea contractului și să fie scuzabilă. Eroarea este esențială când poartă
asupra obiectului contractului, asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a
acestuia, ori altă împrejurare considerată de părți esențială, în absența căreia contractul nu s-ar fi
încheiat. Pentru dol, care poate fi provocat de încălcarea obligației de informare sub forma disimulării
sau ocultării informației ori sub forma dez-informării, trebuie să fie probată intenția inducerii în eroare
care, în acest caz, nu mai trebuie să fie esențială pentru încheierea contractului. De regulă, dolul se
manifestă prin reticență, adică prin ascunderea frauduloasă a unor informații. Sancțiunea erorii
spontane este, de regulă, nulitatea relativă. Soluția identificată în Codul civil este, însă, insuficientă
și ineficientă. Mai mult chiar, această soluție prezintă dublul inconvenient că aplică dreptul comun
cu prioritate față de legislația protecției consumatorilor, omițând faptul esențial ca aceasta este o
colecție de norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, având prioritate la aplicare, și că
abandonează în defavoarea consumatorului prezumțiile și facilitățile probatorii construite chiar în
favoarea acestuia prin legislația protecției consumatorilor, în exact ideea de a combate în justiție
inegalitatea funciară dintre comerciant și consumator, pe care îi repune pe poziții de egalitate de arme
prin aceste prezumții și facilități probatorii favorabile consumatorului.
În plus, legislația protecției consumatorilor impune mai multe categorii de prezumții favorabile
consumatorilor, cum ar fi, de exemplu, prezumția calității de consumator, prezumția lipsei de
informare, precum și prezumția de dezechilibru al raporturilor juridice contractuale. În construcția
regimului legal privind acțiunile în încetare, indiferent dacă au caracter judiciar sau administrativ și
indiferent dacă sunt sau nu urgente, sunt utilizate prezumția de incorectitudine a practicilor
comerciale (care se poate concretiza și într-o omisiune a informării), precum și prezumția „calității”
de victimă a consumatorului. În materie de răspundere pentru produse, nu este necesară proba culpei
comerciantului, fiind suficient riscul introducerii în circulație a unui produs al comerciantului
159
În acest sens s-a exprimat L. Pop, loc. cit., p. 67. În opinia autorului, condițiile răspunderii civile delictuale trebuie
probate de cel care este destinatarul informațiilor, adică de cel care ar fi putut fi partener contractual al comerciantului,
dar a ratat șansa de a încheia un contract din cauza acestei omisiuni a informării.
160
L. Pop, loc. cit., în Dreptul nr. 6/2017, p. 68. Autorul face observația că în Codul civil (la art. 1213) este acceptată
ideea adaptării contractului, în vederea continuării sale, la varianta pe care a înțeles-o victima erorii, dacă cealaltă parte
acceptă executarea contractului așa cum a fost înțeleasă de victima erorii. De asemenea, autorul susține că sancțiunea
dolului este, de asemenea, nulitatea relativă. La prima vedere, aceasta ar fi, într-adevăr, soluția (neașteptată și nefirească)
a actualului art. 1214 alin. (2) C.civ. În realitate, chiar și în condițiile Codului civil, contractul ar trebui să fie considerat
lovit de nulitate absolută, întrucât dolul este o cauză ilicită sau falsă, care este, indubitabil, un motiv de nulitate absolută.
GHEORGHE PIPEREA 96
(răspundere obiectivă). Caracterul abuziv al unor clauze contractuale (care ar putea fi indicat sau
revelat de omisiunea informării sau de dez-informarea consumatorului, adică de eroarea spontană sau
de cea provocată în care s-ar afla consumatorul) poate fi analizat de instanță chiar și din oficiu. În
fine, consumatorul, în calitate de reclamant, are facilitatea scutirii de taxa judiciară de timbre. De
vreme ce sarcina probei în acest tip de litigiu este inversată161, comercianții sunt ținuți să probeze cu
înscrisuri existența informării, a avertizării și a consilierii, existența echilibrului relațiilor juridice
dintre comerciant și consumator, corectitudinea practicilor întreprinse, precum și faptul că debitorul
nu a fost prejudiciat prin acele practici, ne-având, deci, poziția de victimă a acestor practici. În lipsa
acestor probe, prevalează prezumțiile. Părăsirea procedurii administrative sau judiciare reglementate
de legislația protecției consumatorilor ar putea genera riscul abandonării acestor prezumții favorabile
consumatorului.
Obligația de informare pe care legea o impune comerciantului se referă la contract în ansamblul
său, putând afecta, așadar toate clauzele contractuale, întregul contract. Neîndeplinirea
corespunzătoare a acestei obligații va revela atât caracterul ne-negociat al contractului, cât și reaua-
credință a părții care a impus formularul tipizat de contract sau condițiile generale de afaceri.
22. Deși soluțiile Codului civil sunt inadecvate situației juridice și economice în care se află părțile,
inegalitatea funciară între comerciant și consumator făcând imposibilă aplicarea acestora, date fiind
costurile legale și judiciare excesiv de ridicate pentru un debitor cvasi-ruinat, precum și timpul
îndelungat necesar probatoriului, nulitatea contractului sau a clauzelor afectate de omisiunea
informării sau, după caz, pentru dez-informare, poate fi, teoretic, antrenată și în temeiul dreptului
comun162.
Dacă este vorba de o simplă omisiune de a informa, se poate pune o problemă de nulitate a
contractului pentru lipsa totală sau vicierea consimțământului consumatorului.
În schimb, dacă este vorba de o omisiune intenționată sau chiar de o inducere în eroare a
consumatorului, se poate pune și o problemă de nulitate pentru cauză ilicita sau falsă, alături de
eventuale sancțiuni, contravenționale sau penale, aplicabile comerciantului pentru practici incorecte
(înșelătoare sau agresive).
De asemenea, lipsa sau ascunderea intenționată a informației poate afecta și conținutul
contractului, care se naște dez-echilibrat sau evoluează către un dezechilibru care ar putea pune
contractul și părțile în situație dificilă sau chiar în imposibilitatea continuării contractului. Din acest
161
Curtea de Casație franceză a statuat că „cel care este, legal sau contractual, legat de o obligație de informare trebuie
să facă proba executării acestei obligații” (Curtea de Casație, camera 1 civilă, decizia din 4 aprilie 1991, în Bulletin des
arrêt des chambres civiles de la Cour, I, nr. 131; Curtea de Casație, camera 1 civilă, decizia din 14 octombrie 1997, în
Droit et patrimoine, aprilie 1998, p. 87, cu observații de Fr. Chabas (în acest ultim caz fiind vorba de o clinică și de
serviciile pe care aceasta le poate furniza), iar „încălcarea obligației de informare antrenează obligația de a repara orice
pagubă suferită de cocontractant care nu a putut să ia o decizie în deplină cunoștință de cauză” (Curtea de Casație, camera
civilă, decizia din 29 mai 1951, în Recueil Dalloz, 1952.53, cu nota de R. Savatier; Curtea de Casație, camera 1 civilă,
decizia din 4 aprilie 1995, în Droit et patrimoine, octombrie 1995, p. 97, cu observații de Fr. Chabas, apud Gh. Stancu,
V. Pătulea, op. cit., p. 101). Uneori, încălcarea obligației de informare înseamnă un viciu de consimțământ (eroare sau
dol). Așadar, nu trebuie probat că lipsa de informare a determinat vicierea consimțământului, întrucât aceasta este un
viciu de consimțământ. A se vedea, pentru această soluție, Chr. Larroumet, Droit civil. Les obligations. Le contrat,
Economica, Paris, 2003, p. 346-347. În schimb, L. Pop (loc. cit., în Dreptul nr. 6/2017, p. 68) consideră că, de regulă,
încălcarea obligației de informare nu înseamnă în sine un viciu de consimțământ, ci numai un factor declanșator al
acestuia.
162
Uneori (în mod greșit, ca și în cazul Legii nr. 193/2000), legea stabilește că sancțiunea este rezilierea contractului.
Este în acest sens art. 20 din O.G. nr. 85/2004. Alteori sancţiunea care intervine este „retragerea” consumatorului din
contract, adică, denunțarea unilaterală a contractului. În acest sens sunt art. 9-15 din O.U.G. nr. 34/2014 privind contracte
încheiate în afara spațiilor comerciale, precum și art. 58-63 din O.U.G. nr. 50/2010. În schimb, unele dispoziții legale
stabilesc expres nulitatea relativă pentru ne-respectarea formalismului informativ. În acest sens este, de exemplu, art. 21
din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic.
GHEORGHE PIPEREA 97
punct de vedere, chestiunile relative la dreptul la informare al consumatorului nu se suprapun nici cu

cele relative la clauzele abuzive, nici cu cele relative la practicile incorecte ale comercianților. În ce
privește clauzele abuzive, acestea, de regulă, sunt tratate în individualitatea lor în interiorul
contractului, fiind evacuate din contract fără a pune în discuție valabilitatea întregului contract, doar
în mod excepțional contractul fiind anulat integral și numai dacă, în urmarea evacuării unor clauze
contractuale abuzive, raporturile juridice dintre părți nu mai pot fi continuate. În ce privește practicile
incorecte ale comercianților, acestea se pot exercita prin intermediul unor contracte-tip, încetarea
practicilor incorecte privind întregul portofoliu al comerciantului, și nu anumite contracte ale acestuia
cu unii consumatori priviți individual. Astfel de contracte pot fi perfect valabile din punct de vedere
formal, dar și instrumente ale unui comportament incorect, înșelător sau agresiv al comerciantului.
Totuși, încălcarea obligației de informare reprezintă un indiciu, o probă clară sau chiar o circumstanță
agravantă a caracterului abuziv al unor clauze sau al caracterului incorect al unor practici comerciale.
În lipsa unei astfel de informări, consimțământul nu este complet și nici liber sau conștient, ci
viciat, realitate care va putea determina anularea contractului. Dacă informația este disimulată sau
ascunsă cu viclenie, consimțământul nu există, ceea ce va fi rezultând din oferta înșelătoare a
comerciantului unită cu acceptarea fără rezerve a unei oferte pe care consumatorul o credea clară,
neechivocă și onestă, fiind un rebut contractual, care va putea fi supus unei acțiuni în nulitate pentru
eroare-obstacol163 sau pentru cauză ilicită sau falsă.
Încălcarea obligației de informare dă dreptul clientului la despăgubiri 164, dar și la o acțiune în
anularea clauzelor opace.
Pentru aplicabilitatea lor în procedurile amiabile, judiciare sau alternative de corectare a situațiilor
juridice rezultate din încălcarea dreptului la informare, dispozițiile din dreptul comun trebuie să se
completeze cu cele speciale care, spre exemplu, instituie o scutire de taxă judiciară de timbru în
favoarea consumatorului reclamant, un sistem de prezumții (a calității de consumator, a lipsei de
informare, a lipsei negocierii în contractele de adeziune, a dez-echilibrului etc.) și un tip special de
procese, derulate de consumatori în consorții procesuale pentru reducerea costurilor, sau de asociații
pentru protecția consumatorilor ori de autoritățile administrative cu atribuții în domeniu (class
action).
Test de autoevaluare
3. Descrieţi care sunt condiţiile instituite prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene ce trebuie respectate de profesionist la momentul îndeplinirii obligaţiei de
avertizare asupra riscului valutar
4. Precizaţi care este legătura dintre ROBOR şi riscul de dobândă
5. Descrieţi care este mecanismul prin care se poate elimina riscul de dobândă
6. Menţionaţi care este diferenţa dintre obligaţia de consiliere şi obligaţia de informare
163
Consumatorul a crezut că achiziționează un bun și comerciantul i-a vândut altceva (error in corpore). Consumatorul
a crezut că încheie un contract comutativ, dar comerciantul l-a determinat să încheie un contract aleatoriu (error in
negotium).
164
Această obligație incumbă „oricărui profesionist”, Curtea de Casație franceză statuând, în această privință, că „cel
care este, legal sau contractual, legat de o obligație de informare trebuie să facă proba executării acestei obligații” (Curtea
de Casație, camera 1 civilă, decizia din 4 aprilie 1991, în Bulletin des arrêt des chambres civiles de la Cour, I, nr. 131;
Curtea de Casație, camera 1 civilă, decizia din 14 octombrie 1997, în Droit et patrimoine, aprilie 1998, p. 87, cu observații
de Fr. Chabas (în acest ultim caz fiind vorba de o clinică și de serviciile pe care aceasta le poate furniza, apud Gh. Stancu,
V. Pătulea, op. cit., p. 101), iar „încălcarea obligației de informare antrenează obligația de a repara orice pagubă suferită
de cocontractant care nu a putut să ia o decizie în deplină cunoștință de cauză” (Curtea de Casație, camera civilă, decizia
din 29 mai 1951, în Recueil Dalloz, 1952.53, cu notă de R. Savatier; Curtea de Casație, camera 1 civilă, decizia din 4
aprilie 1995, în Droit et patrimoine, octombrie 1995, p. 97, cu observații de Fr. Chabas, apud Gh. Stancu, V. Pătulea, op.
cit., p. 101).
GHEORGHE PIPEREA 98
Conceptul normativ de practici comerciale oneste şi practicile comerciale incorecte
CUPRINS
13.Sediul materiei
14.Definiţia şi caracteristicile noţiunii de practici comerciale oneste
15.Definiţia şi caracteristicile noţiunii de practici comerciale incorecte
16.Identificarea diferitelor categorii de practici comerciale incorecte
GHEORGHE PIPEREA 99
1. Cum se configurează o practică comercială onestă

2. Contextul în care se formează practici comerciale incorecte
3. Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească publicitatea, pentru a fi considerată o
practică comercială onestă
4. Definiţia legală şi exemple de acţiuni/omisiuni înşelătoare, ca specie de practică
comercială incorectă
5. Definiţia legală şi exemple de practică agresivă, ca specie de practică comercială
incorectă
GHEORGHE PIPEREA 100

Conceptul normativ de practici comerciale oneste
1. Predictibilitatea și onestitatea practicilor comerciale presupun existența unor valori, a unor

repere sau a unor standarde care să arate permanent la ce comportamente comerciale ar trebui să se
aștepte participanții la piață.
Practicile comerciale oneste, denumite și uzanțe comerciale cinstite standarde etice de
comportament165 în funcție de care se apreciază compatibilitatea sau congruența practicilor concrete
ale unui comerciant cu cerințele legale imperative ale legislației concurenței (ordinea publică de
direcție) și ale legislației protecției consumatorilor sau a salariaților (ordinea publică de protecție)
precum și cu bunele moravuri și buna-credință. Standardele onestității practicilor comerciale ne arată
cum ar trebui să fie (şi nu cum sunt) raporturile juridice comerciale și economia capitalistă de piață,
astfel încât comerciantul, dintotdeauna suspectat de mercantilism și de speculații ilegitime ori de
manipulări, să își (re)capete și să își consolideze încrederea partenerilor de afaceri și a cetății în
capacitatea sa de a crea și distribui bogății.
În primul rând, aceste standarde sunt integrate în definiția diligenţei profesionale, dată de Legea
nr. 363/2007 privind practicile incorecte ale comercianților [art. 2 lit. h)], respectiv, „competenţa şi
grija aşteptate, în mod rezonabil, de un consumator din partea comercianţilor, în conformitate cu
practicile corecte de piaţă şi/sau cu principiul general al bunei-credinţe, în domeniul de activitate al
acestora” (s.n., Gh.P.). De asemenea, aceste standarde pot rezulta şi din explicația normativă a
practicilor incorecte (prevăzută în art. 5-9 din Legea nr. 363/2007) şi din exemplele de practici
considerate întotdeauna incorecte (anexa nr. 1 la Legea nr. 363/2007), întrucât acestea sunt inversul
practicilor corecte, derulate de comerciant cu bună-credință.
În al doilea rând, uzanțele comerciale cinstite sunt integrate în mecanismele legale de asigurare a
concurenţei loiale şi de combatere a practicilor anti-concurențiale sau a concurenţei neloiale.
Comercianții au dreptul constituțional de a concura, dar concurenţa lor îşi păstrează caracterul loial
şi, deci, este protejată legal, doar dacă nu este contrară uzanțelor cinstite şi bunei-credințe. Într-
adevăr, conform art. 11 lit. a) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, prin
concurență loială se înțelege „situația de rivalitate de piață, în care fiecare întreprindere încearcă să
obțină simultan vânzări, profit și/sau cotă de piață, oferind cea mai bună combinație practică de
prețuri, calitate și servicii conexe, cu respectarea uzanțelor cinstite și a principiului general al bunei-
credințe”. Inversul acestei situații normale şi legitime, concurența neloială se poate manifesta, așa
cum rezultă din art. 2 din Legea nr. 11/1991, sub forma practicilor comerciale care contravin uzanțelor
cinstite și principiului general al bunei-credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror
participanți la piață (deci, inclusiv comercianților), astfel de practici fiind interzise. Aceeași concluzie
rezultă şi din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, care, la art. 6 alin. (1), interzice folosirea în
mod abuziv a unei poziții dominante, prin condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de către
parteneri a unor prestații suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanțele comerciale,
nu au legătură cu obiectul acestor contracte. Concentrările economice ale întreprinderilor, obținute
(fie prin practici concertate, cartelare, fie prin ajutoare de stat ilegale) sunt, de asemenea, interzise,
dacă sunt rezultate urmărite în mod contrar uzanțelor oneste şi bunei-credinței, falsificând jocul
concurenţei. Uzanțele cinstite sunt definite, conform art. 11 lit. c) din Legea nr. 11/1991 privind
165
Uzanțele comerciale cinstite nu se confundă cu uzanțele ca izvor normativ sau convențional de drept, și nici cu
practicile statornice ale părților unor contracte repetitive sau de lungă durată. Dacă primele sunt standardul după care se
apreciază comportamentul comercial corect, cele din urmă sunt potențiale surse de reglementare sau de completare a
contractelor, cu condiția ca ele însele să fie conforme cu ordinea publică și bunele moravuri [art. 1 alin. (4) C.civ.] și să
fie considerate obligatorii de către toți participanții la piață.

combaterea concurenţei neloiale166, ca un ansamblu de practici sau reguli general recunoscute care se
aplică în relațiile comerciale dintre întreprinderi, în scopul prevenirii încălcării drepturilor legitime
ale acestora.
Concurenţa între comercianți nu este un scop în sine. Legislația concurenţei este menită a asigura
bunuri şi servicii de înaltă calitate, la preţuri accesibile consumatorilor, bunuri şi servicii
comercializate cinstit şi cu bună-credință. Dacă este adevărat că, indirect, a proteja consumatorii
înseamnă a garanta concurenţa loială167, este adevărat şi inversul. Concurenţa corectă şi loială, mai
mult decât a fi o valoare juridică de rang constituțional menită a asigura stabilitatea mecanismelor
economiei de piață şi libertatea comerțului, este şi un mijloc de protecție a consumatorilor contra
practicilor incorecte ale comercianților. De aceea, nu va fi surprinzător să observam că Legea
combaterii concurenţei neloiale se referă şi la consumatori (pe care îi definește prin trimitere la Legea
practicilor incorecte ale comercianților şi pe care îi include, alături de întreprinderi, în categoria
participanților la piață). Prevenirea, sancționarea şi combaterea practicilor comerciale incorecte
reprezintă şi mijloace de (auto)protecție a comerciantului contra riscurilor de supra-îndatorare sau de
ruina ale consumatorilor şi de asigurare a unui mediu economic sănătos168.
Protecția participanților la piață contra unor astfel de practici care contravin uzanțelor cinstite se
asigură, așa cum rezultă din art. 21 din Legea nr. 11/1991, de Consiliul Concurenţei, de Autoritatea
Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC) şi de Consiliul Naţional al Audiovizualului
(CNA) în funcție de modalitatea concretă în care se derulează. Desigur, competenţele principale în
materie de protecție a consumatorilor aparțin ANPC, dar, de vreme ce o practică comercială care ar
contraveni uzanțelor cinstite ar îmbrăca forma unei concurențe neloiale, prejudiciind deopotrivă
concurenții şi consumatorii, este evident că şi Consiliul Concurenţei ar putea lua măsuri de
sancționare a comercianților culpabili în favoarea consumatorilor169, care pot consta, conform art.
31 din Legea nr. 11/1991, în încetarea practicilor de concurență neloială, pe durata soluționării
sesizării, interzicerea practicilor de concurență neloială sau aplicarea amenzilor contravenționale,
dacă practica de concurență neloială constituie contravenție. În caz de dispute judiciare, în mod
evident, competențele de sancționare a faptelor de concurență neloială aparțin organelor judiciare.
Legitimitatea unui drept nu se confundă cu sorgintea legală a dreptului și, cu atât mai puțin, nu se
rezumă la permisiunea indirectă a dreptului rezultată din lipsa unei interdicții legale sau din
ambiguitatea legii, ci se referă şi la faptul de a fi just, echitabil şi întemeiat pe bunul-simț170. În
definiția legală a uzanțelor cinstite accentul este pus pe legitimitatea drepturilor competitorilor care
nu pot fi încălcate prin practicile comerciale, ceea ce concentrează atenția asupra compatibilității
acestor drepturi cu etică şi bună-credință. Este, de aceea, limpede că nu tot ceea ce este (sau pare să
fie) legal în comportamentul unui comerciant este şi onest şi de bună-credință. Manipularea intențiilor
sau a simțurilor consumatorilor, exploatarea unor vulnerabilităţi ale acestora, dezinformarea şi
reclama deceptivă, toate acestea reprezintă modalitatea ne-onestă de implicare a comerciantului în
„jocul” concurenţei şi în „cursa” către profit. Exploatarea oportunistă sau cinică a unor lacune sau
166
Ne referim la accepțiunea dată acestui text de O.G. nr. 12/2014. O definiție a uzanțelor cinstite nu se regăsește în
Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată.
167
Ideea este susținută de É. Poillot, în Droit européen de la consummation et uniformisation du droit des contrats,
LGDJ, Paris, 2006, p. 100.
168
În sistemul Legii nr. 72/2013 privind clauzele abuzive în raporturile dintre comercianți, pentru a constată caracterul
abuziv al unei clauze sau practici contractuale, instanța sesizată „va ține cont”, așa cum rezultă din art. 13, de toate
circumstanțele cauzei, dar mai ales de abaterile grave de la uzanțele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri şi de
nerespectarea principiului bunei-credințe.
169
De altfel, această soluție rezultă şi din O.U.G. nr. 39/2017 care reglementează recuperarea prejudiciilor cauzate
particularilor, inclusiv consumatorilor, prin fapte anti-concurențiale.
170
William Mansfield susținea (în Hamilton vs. Mendes, 1761, apud M. King, Sfârșitul alchimiei, op. cit., p. 269) că
„negocierile zilnice şi proprietatea negustorilor nu ar trebui să depindă de subtilităţi şi delicateţuri, ci de reguli ușor de
înţeles şi ușor de reținut, deoarece acestea sunt dictate ale bunului simţ, născute din adevărul acestei situații”.

inadvertențe ale legii pentru a elimina de pe piața concurenții sau pentru a ruina consumatorii nu este
conformă cu uzanțele cinstite şi bună-credință ci, mai degrabă, este o formă de fraudă la lege.
Fructificarea egoistă, maximalistă, a unor facilitați legale, a unor drepturi de exploatare exclusive, a
unor monopoluri legale sau de facto, pentru a extrage rente şi profituri ușoare, supra-dimensionate,
pe seama supra-îndatorării sau a ruinei consumatorilor, nu este un exercițiu corect şi onest, ci abuziv
al unui drept și, în plus, este şi calea sigură către extincție prin pierderea credibilităţii comerciantului
şi a încrederii produsele şi serviciile sale.
Practicile comerciale incorecte
2. Lupta dintre comercianți care se dă permanent pentru acapararea unor segmente ale pieței, dar
mai ales în perioade de boom economic, poate duce la prezentări, reclame și mecanisme de marketing
ingenioase și eficiente, dar și la metode ilegitime de capturare a clientelei și la practici incorecte ale
comercianților, care sunt inversul uzanțelor comerciale corecte și cinstite, încălcând principiul general
al bunei-credințe și, de aceea, fiind sancționate și combătute de legislație.
În perioada (pre)contractării este posibil ca un consumator să aibă nu numai încredere nelimitată
(vecină cu naivitatea) în comerciant, dar şi nevoia de a-și depăși condiția unui nivel de trai pe care îl
consideră, justificat sau nu, necorespunzător. Consumerismul construit de comercianții presați de
nevoia de creștere economică permanentă, acel consum inutil şi exagerat generat atât de imprudența
consumatorului, cât și, mai ales, de invitația permanentă la exuberanța iraţională îmbrăcată de
comerciant în toate „hainele” posibile şi utilizând toate metodele directe sau subliminale de
persuasiune în vederea achiziționării de produse şi servicii noi, poate fi periculos pentru consumator
şi pentru comerciant, deopotrivă, întrucât poate determina supra-îndatorarea sau ruina
consumatorului, deci imposibilitatea de plată a datoriilor sale comerciale.
Contractele rezultate din practicile incorecte ale comercianților şi din consumerism sunt acte
juridice pe care, în mod real şi natural, consumatorii nu le-ar fi încheiat sau nu le-ar fi preconizat în
lipsa practicilor comerciale incorecte. Aceste acte juridice sunt rebuturi contractuale care țin captivi
consumatorii victime ale practicilor comerciale incorecte. Astfel de rebuturi contractuale nu
generează parteneriate consumator-comerciant și, cu atât mai puțin, nu generează fidelitate pentru
comerciant şi brandurile sale, ci ostilitate, neîncredere şi dispute legale interminabile (legate, în
special, de valabilitatea contractului). În condițiile existenței şi extinderii globale a fenomenului
contractării în masă, care presupune contracte pre-formulate multiplicate prin clonare la infinit, o
dificultate financiară a unui singur consumator, generată de un rebut contractual tipizat rezultat din
practicile incorecte ale comerciantului şi din consumerism, înseamnă automat dificultăţi financiare
ale unui mare număr de consumatori aflați în situație identică sau similară, de victime ale acelorași
practici incorecte (phraieri), care au fost agăţaţi (phescuiti) cu clone ale aceluiași rebut contractual
originar171, deci neîncredere, ostilitate şi dispute legale generalizate. Chiar mai periculos decât
comerțul în masă dominat de practici comerciale incorecte şi de consumerism este consumul pe credit
practicat în masă de persoane cu lichiditatea şi expectații de venit reduse. În timp ce va apela la un
credit pentru a consumă, simplul particular, presat de nevoia (atât de dese ori artificial indusă prin
strategii de vânzări şi marketing consumeriste) de a consumă în prezent în considerarea unor venituri
viitoare, va avea tendința de a omite riscurile contractului și, cel mai grav, va ignoră faptul elementar
al existenței datoriei. Necesitatea ca, după achitarea pe credit a prețului produsului sau al serviciului,
creditul însuși să fie restituit, cu dobânzi (și, adițional, cu o mulțime de alte costuri, mai mult sau mai
puțin transparente, precum şi cu penalităţi, în caz de ne-executare corespunzătoare a contractului) va
trece în plan secund sau va fi ignorată, până la momentul la care debitorul va fi fost confruntat cu
171
Termenii utilizați sunt transliterări ale epitetelor utilizate de Akerlof şi Schiller (Phishing for Phools).

executarea silită, iar starea sa de supra-îndatorare sau de ruină va fi devoalată, ceea ce, în mod
implacabil, se va răsfrânge şi asupra creditorului. Iar lucrurile pot deveni şi mai grave când această
nevoie artificială de a consuma este încurajată prin mijloace necinstite de persuasiune, prin reclama
deceptivă şi prin lejeritatea (sau, după caz, agresivitatea) cu care instituțiile de credit acordă
împrumuturi.
Practicile comerciale incorecte şi consumerismul deformează comportamentul contractual al
consumatorilor, afectând patrimonial şi încorsetând, uneori până la captivitate, consumatorii, dar ele
prezintă şi riscul ridicat de a se întoarce împotriva comerciantului, întrucât un debitor ruinat este un
debitor lipsă, fiind insolvabil. Mai mulți consumatori insolvabili înseamnă mai puține șanse pentru
comerciant de a-și continua afacerea și, deci, riscul de insolvență sau faliment. Trecerea
consumatorilor în categoria debitorilor neperformanți este anticamera falimentului creditorului (nu-
prea-) profesionist. Iar falimentul unui comerciant de mari dimensiuni înseamnă un risc sistemic care
afectează întregul sector economic în care activează sau întreaga economie. Pentru lipsa de onestitate
şi lăcomia unui singur comerciant răspunde şi plătește, la final, mulțimea.
Comercianții sunt obligați, așa cum rezultă din art. 8 din Codul consumului, să se comporte în mod
corect în relațiile cu consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive. Respectul acestei
obligații legale nu este un comportament formal şi ipocrit, legalist, al comerciantului evlavios faţă de
lege, şi nu este nici un oarecare cadou făcut în mod curent consumatorilor, ci un mod sănătos de auto-
protecție a comerciantului împotriva consecințelor supra-îndatorării şi ruinei consumatorilor şi de
imunizare a mediului de afaceri faţă de consecințele propriei dificultăţi financiare auto-generate prin
practicile sale comerciale incorecte. Este o chestiune de dreptate: pentru a nu se ajunge în situația în
care inocenții să răspundă pentru faptele ne-oneste ale celor ghidați de „principiul” profitului ușor,
rapid şi facil (easy money), cei ce îşi asumă riscuri trebuie să îşi asume şi răspunderea. Prin efect de
disuasiune, concurenții vor proceda la fel, corectându-și comportamentul şi abținându-se de la practici
comerciale abuzive, așa cum impune Codul consumului.
3. Practicile comerciale, inclusiv cele ne-oneste, încep încă dinainte de faza pre-contractuală, din
perioada punerii pe piața a produsului şi a promovării şi publicităţii acestuia.
În privința publicităţii comerciale, din art. 69-71 şi art. 73 din Codul consumului rezultă că aceasta
trebuie să fie decentă, corectă şi să fie elaborată în spiritul responsabilității sociale, fiind interzisă
publicitatea înşelătoare, precum şi cea subliminală sau care prejudiciază respectul pentru demnitatea
umană şi morală publică, include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine, socială, identitate
etnică sau naționalitate, atentează la convingerile religioase sau politice, aduce prejudicii imaginii,
onoarei, demnităţii şi vieții particulare a persoanelor, exploatează superstițiile,
credulitatea sau frică persoanelor , prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violență,
172
încurajează un comportament care prejudiciază mediul înconjurător sau, în fine, favorizează

comercializarea unor bunuri sau servicii, care sunt produse ori distribuite contrar prevederilor legale.
Responsabili în solidar pentru încălcarea acestei interdicții sunt autorul, realizatorul de publicitate şi
reprezentantul legal al mijlocului de difuzare a publicităţii. Cel care îşi face publicitate
(comerciantul), chiar dacă mesajul publicitar este realizat de un profesionist în domeniu, este obligat
să probeze cu documente, la solicitarea instituțiilor şi autorităţilor publice abilitat, exactitatea
afirmațiilor, indicațiilor sau prezentărilor din anunțul publicitar, în termen de maximum 7 zile de la
172
Este notorie publicitatea negativă făcută în anul 2016 Legii nr. 77/2016 privind darea în plată, publicitate finanţată
fățiș şi derulată de patronatele şi organizațiile profesionale bancare în martie 2016, care vorbea de „moartea” programului
Prima casă, de distrugerea viselor tinerilor de a-și cumpăra case şi alte evenimente catastrofice finale, culminând cu forma
aleasă – un text întins pe o pagină de ziar, cu caractere negre, sumbre, încadrate într-un chenar negru, similar unui anunț
mortuar, toate cauzate de legea dării în plata, o lege a protecției consumatorilor care nu făcea altceva decât să pună în
practică o dispoziție de principiu din Codul consumului.

solicitare. Omisiunea de a proba în mod complet şi în termenul legal, cu înscrisuri (și nu cu alte
mijloace de proba) exactitatea informațiilor din reclamă determină concluzia că aceste informații sunt
inexacte, ceea ce califică aceste informații cu publicitate mincinoasă sau deceptivă. De altfel, Legea
nr. 363/2007 subliniază că este publicitate mascată „utilizarea unui context editorial în mass-media,
în vederea promovării unui produs pentru a cărui reclamă comerciantul a plătit, fără însă ca aceasta
să se precizeze clar fie în cuprins, fie prin imagini sau sunete uşor de identificat de către consumator”.
În domeniul creditelor imobiliare, Directiva 17/2014 privind contractele de credit oferite
consumatorilor, care a fost transpusă în legislația noastră prin O.U.G. nr. 52/2016, reglementează
modul în care băncile îşi promovează produsele. Astfel, din Directiva rezultă că „toate materialele
publicitare şi de promovare privind contractele de credit trebuie să fie corecte, clare şi să nu fie
susceptibile de a induce în eroare”, fiind interzisă „utilizarea unor formulări care pot crea aşteptări
neîntemeiate din partea consumatorului în ceea ce priveşte disponibilitatea sau costul unui credit”.
Publicitatea trebuie să cuprindă informaţii standard minimale, stabilite chiar în Directiva, şi să fie
realizată, atât în scris, cât şi audio-vizual, în formate clare, concise, vizibile şi uşor de citit sau clar
audibile. Obligatoriu, în orice formă de publicitate, creditorii includ o avertizare concisă şi
proporţionată privind riscurile specifice asociate contractelor de credit, dar în special cu privire la
variaţia indicelui de referinţă, la fluctuaţia veniturilor proprii şi la riscul valutar pentru creditele
acordate în valută, acestea putând conduce la afectarea posibilităţii de plată.
Conform art. 45 din Codul consumului, informarea completă, corectă şi promptă a consumatorilor
asupra caracteristicilor esențiale ale produselor şi serviciilor este menită a face posibilă o alegere
raționala între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice, produse şi
servicii pe care să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranța şi
securitate. Inducerea în eroare, construcția artificială a unei nevoi de a consumă, canalizarea
consumatorilor către produse şi servicii necorespunzătoare cu interesele lor economice sau de altă
natură, ratarea destinației produselor sau serviciilor, toate acestea cauzate de practicile comerciale
incorecte, sunt diametral opuse ideii de alegere rațională şi sunt de natură a afecta mecanismul însuși
ale formării consimţământului contractual (care, oricum, nu se realizează în forma obișnuită şi
normală a negocierii, ci în forma aderării fără rezerve la oferta comerciantului de a contracta,
definitorie pentru contractele de adeziune). O soluție similară celei adoptate de Codul consumului
rezultă şi din art. 3 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată.
De o importanță primordială în acest domeniu este prevederea art. 39 din Codul Consumului din
care rezultă că statul, prin mijloacele sale, are că scop protejarea consumatorilor la achiziționarea de
produse şi servicii, precum şi protejarea interesului public general împotriva publicităţii înşelătoare
şi a consecințelor negative ale publicităţii, stabilind condițiile în care este permisă publicitatea
comparativă. Este, de asemenea, esențial de observat că, în baza art. 74 din Codul consumului, în
scopul protejării vieții, sănătăţii şi a securității, precum şi al informării corecte a consumatorilor, statul
poate adopta măsuri de interzicere totală sau parțială a publicităţii anumitor produse. Poate fi vorba
de produse periculoase prin natura lor, cum ar fi produsele din alcool şi din tutun, medicamentele sau
substanțele şi dispozitivele explozive ori inflamabile (art. 48 Codul consumului), precum şi de
produse care nu sunt riscante prin natura lor, dar care capătă această caracteristică în urmarea unor
evenimente imprevizibile (art. 15 din Codul consumului).
4. În sistemul legislației concurenţei, noțiunea de practici comerciale este foarte largă, incluzând,
așa cum rezultă din art. 11 lit. b) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale,
„orice comportament, acțiune, omisiune, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și
comercializarea, efectuată de o întreprindere, în legătură directă cu promovarea, vânzarea sau
furnizarea unui produs”.

Opțiunea pentru caracterul exhaustiv al enumerării practicilor comerciale se regăsește şi Directiva

2005/29/CE privind practicile incorecte ale comercianților, precum şi în jurisprudența CJUE.
Noțiunea de practică a comercianților este foarte largă, incluzând nu numai modalitățile de vânzare
şi contractare, ci şi reclamă, promovarea şi plasarea de produse sau servicii, precum și, în plus, toate
practicile entităților (inclusiv cele publice) care se comportă că şi comercianții, fiind asimilate
acestora173. Directiva practicilor neloiale reglementează noțiunile de practici incorecte ale
comercianților şi stabilește în sarcina statelor membre obligația de a asigura mijloace eficiente pentru
stoparea şi combaterea acestora174.
În aceeași manieră exhaustivă, art. 2 lit. d) din Legea nr. 363/2007 privind practicile comerciale
incorecte ale comercianților definește practicile comercianţilor în relaţia cu consumatorii (practici
comerciale) drept „orice acţiune, omisiune, comportament, demers sau prezentare comercială,
inclusiv publicitate şi comercializare, efectuate de un comerciant, în strânsă legătură cu promovarea,
vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor”.
În sistemul Codului consumului şi al Legii nr. 363/2007 (ca şi în sistemul legislației concurenţei),
practicile comercianților pot însemna atât publicitatea şi punerea pe piață a produselor sau serviciilor,
cât şi comportamentul contractual175.
Odată cu implicarea în aceste practici, comerciantul devine participant la piață şi la jocul
concurenţei comerciale, alături de alți comercianți şi în angrenajul raporturilor juridice continue cu
ceilalți comercianți sau cu consumatorii, fiind ținut, în mod primordial, de interdicția practicilor
comerciale incorecte care contravin uzanțelor cinstite, interdicție stabilită atât în legislația protecției
consumatorilor, cât şi în legislația concurenţei şi care include comportamentul contractual.
Obiectivul Directivei 2005/29/UE privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe
piața internă faţă de consumatori (denumită în continuare Directiva practicilor neloiale)
este protejarea deplină a consumatorilor împotriva practicilor neloiale ale comercianților. Directiva
practicilor neloiale urmărește, așa cum rezultă din considerentul 23 din Preambul, precum şi din
considerentele speței Mediaprint Zeitungs176, să asigure un nivel comun ridicat de protecție a
consumatorilor contra practicilor comerciale neloiale care aduc atingere intereselor economice ale
consumatorilor. În continuarea acestui principiu, Legea nr. 363/2007 stabilește că scopul legii este
asigurarea unui înalt grad de protecție a consumatorului. Într-adevăr, consumatorul se găsește într-o
poziție de inferioritate faţă de comerciant, fiind mai slab din punct de vedere economic şi mai puțin
173
A se vedea speța BKK Mobil, ale cărei coordonate şi detalii sunt analizate mai jos, precum şi în Cap I Introducere
în legislația protecției consumatorilor. Speța este esențiala în privința înţelesului noțiunilor de comerciant, consumator şi
practici comerciale incorecte.
174
Combaterea comportamentului incorect al comercianților faţă de consumatori nu este lăsat, totuși, exclusiv la
aprecierea statelor membre, Comisia Europeana emițând reglementari referitoare la acțiunile în încetare a practicilor
neloiale, precum şi recomandări ample cu privire la acțiunile colective în încetare şi în despăgubire, pentru a le face mai
eficiente şi mai apte sa atingă scopul pentru care sunt emise. În acest scop au fost emise Directiva 2099/22/CE privind
acțiunile în încetare, precum şi Recomandarea CE din 11 iunie 2013 „privind principia comune aplicabile acțiunilor
colective în încetare şi în despăgubire introduce în statele membre în cazul încălcării drepturilor conferite de legislația
Uniunii” (denumită, în continuare, Recomandarea privind acțiunile colective), publicată în JOCE în data de 26.07.2013,
sub nr. 2013/396/UE. Directiva şi Recomandarea vor fi analizate în cele ce urmează.
175
Analiza comparativă a celor două categorii de reglementări poate duce la concluzia unei aparente duble
reglementări. Totuși, Legea concurenței neloiale se referă la întreprindere şi la legătura directă între comportamentul
comercial şi vânzarea sau furnizarea unui produs oricărui participant la piața, în timp ce Legea practicilor comerciale
incorecte se referă la comerciant şi la strânsa legătura între comportament şi vânzarea sau furnizarea unui produs
consumatorilor. Aparenta dublă reglementare ar putea ridica dificultatea de interpretare sistematică a celor două categorii
de reglementări, întrucât, așa cum rezultă din jurisprudența constantă a CJUE în materie de combaterea practicilor
incorecte ale comercianților, noțiunea de întreprindere are același interes cu cea de comerciant, fiind pusă în antinomie
cu noțiunea de consumator, în timp ce, în legislația noastră civilă, întreprinderea este o activitate a unui comerciant, şi nu
comerciantul însuși. Evident, Dreptul Uniunii Europene are prioritate la aplicare.
176
Cauza C-540/08, Mediaprint Zeitungs und Zeitschirftenverlag, pct. 27.

„experimentat” din punct de vedere juridic decât comerciantul. Evident, inegalitatea dintre
comerciant şi consumator este şi de natură tehnică, mai ales pentru că se semnează contracte de
adeziune, pre-redactate de comerciant şi se achiziționează produse sau servicii care se consumă sau
se folosesc după specificațiile producătorului sau ale vânzătorului ori ale furnizorului, iar inegalitatea
dintre comerciant şi consumator înseamnă şi rezervele diferite de timp pe care fiecare îl poate dedică
analizei şi încheierii contractului. În plus, inegalitatea celor două parți ale contractului este indusă şi
de asimetria informaționala, care determină o adevărată dependență informațională a
consumatorului faţă de comerciant, de la care primește oferte şi contracte pre-redactate, faţă de care
consumatorul nu are decât opțiunea de a adera fără rezerve sau de a refuză semnarea.
Caracterul exhaustiv al enumerării practicilor comerciale (care include, în mod evident, şi
practicile contractuale) precum şi principiul protejării depline a consumatorilor contra practicilor
comerciale incorecte impun asigurarea unui înalt grad de protecție şi în domeniul comportamentului
contractual incorect al comercianților. De fapt, având în vedere efectele angajamentului contractual,
mai ales cel pe termen lung, adică, obligațiile financiare antrenate de acest gen de angajament,
protecția consumatorului faţă de comportamentul contractual ne-onest este un imperativ.
5. Definițiile date de art. 6-7 din Directiva practicilor neloiale sunt preluate aproape ad litteram în
Legea nr. 363/2007 privind practicile incorecte ale comercianţilor.
În sistemul Legii nr. 363/2007 privind practicile incorecte ale comercianților, așa cum rezultă din
art. 4, o practică comercială este incorectă dacă, în mod cumulativ:
(i) este contrară cerințelor diligenței profesionale;
(ii) deformează sau este susceptibilă să deformeze în mod esențial comportamentul economic al
consumatorului mediu.
Conform art. 2 lit. e) din Legea practicilor incorecte ale comercianților, deformarea substanțială a
comportamentului economic al consumatorilor înseamnă folosirea unei practici comerciale cu scopul
de a afecta în mod considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză,
determinându-i să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o. Legea are în vedere orice decizie luată de
un consumator privind oportunitatea, modalităţile şi condiţiile de achiziţionare a produsului,
modalitatea de plată (integrală sau parţială), păstrarea ori renunţarea la produs sau exercitarea unui
drept contractual, aceasta putând conduce ori la acţiunea consumatorului, ori la abţinerea de a acţiona.
De menționat că noțiunea de „prudus” cu care operează Legea practicilor incorecte ale comercianților
acoperă nu numai bunurile mobile, materiale, ci şi serviciile şi bunurile imobile şi chiar drepturile şi
obligațiile, așa cum rezultă din art. 2 lit. c). O influenţă nejustificată care ar putea determina devierea
de la traseul normal, predictibil, a deciziei de tranzacționare, înseamnă, conform art. 2 lit. j), „folosirea
unei poziții de forță față de consumator, de manieră să exercite presiune asupra acestuia, chiar fără a
recurge sau a amenința cu recurgerea la forța fizică, într-un mod care limitează semnificativ
capacitatea consumatorului de a lua o decizie în cunoștință de cauză”.
Din analiza comparativă a dispozițiilor legii noastre cu unele decizii esențiale ale CJUE în materie
de practici înșelătoare ale comercianţilor, ar putea rezulta o contradicție defavorabilă consumatorului.
Astfel, hotărârea CJUE pronunțată în speţa Aziz177, menționează faptul că: „instanța națională trebuie
să verifice […] dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de
consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în
urma unei negocieri individuale”, iar hotărârea CJUE pronunțată în speţa Perenicova178 arată că:
„ astfel cum rezultă din art. 6 alin. (1) din Directiva 2005/29/UE, o practică comercială se consideră
înșelătoare în cazul în care conține informații false și, în consecință, este mincinoasă sau, în orice alt
fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu […] și
177
Cauza C-415/11 Mohamed Aziz vs. Caixa D’Estalvis de Catalunya, considerentul 69.
178
Cauza C-453/10, Perenicova vs. SOS finance spol, pct. 40.

[…] determină sau poate determina o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat-o în altă
situație”. Se observă că legea noastră adaugă locuțiunea adjectivală „în mod esențial” atunci când se
referă la deformarea comportamentului consumatorului, ceea ce lipsește din formulele
jurisprudențiale de mai sus. În plus, atunci când evocă deformarea „substanțială” a comportamentului
consumatorului, legea noastră se referă la potențialul practicii comerciale de a afecta „în mod
considerabil” capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză și, în plus, se
vorbește de intenția calificată prin scop a comerciantului de a determina o asemenea influență
considerabilă. De aici s-ar putea extrage concluzia greșită că influența neesențială sau mai puțin
considerabilă nu ar avea caracter de practică incorectă a comercianților, ceea ce ar însemna o evidentă
contrarietate cu Dreptul Uniunii Europene, cu consecința înlăturării de la aplicare a legii române.
O altă chestiune delicată de interpretare şi de stabilire a întinderii efectelor Legii practicilor
incorecte ale comercianților nr. 363/2007, mai ales în raport de jurisprudența CJUE, ar putea rezulta
dintr-o analiză superficială şi grăbită a acesteia. Legea, în ansamblul său, pare că țintește
comportamentul incorect al comerciantului la adresa consumatorului mediu, nu şi practicile
comerciale având că destinatari consumatorii aflați sub medie sau peste medie din punctul de vedere
al informării şi educației. Astfel, conform art. 2 lit. m), consumatorul mediu este un „consumator
rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici”. În linie
cu această definiție, din art. 4 alin. (2) rezultă că „practicile comerciale susceptibile să deformeze în
mod esențial comportamentul economic al unui anumit grup vulnerabil de consumatori, clar
identificabil, trebuie evaluate din perspectiva membrului mediu al grupului” (s.n., Gh.P.). În
continuare, textul legal evocat arată că grupul de consumatori este cu precădere vulnerabil la
respectiva practică sau la produsul la care aceasta se referă, „din motive de infirmitate mentală sau
fizică, de vârstă sau de credulitate, comportamentul economic al acestuia putând fi în mod rezonabil
prevăzut de comerciant”. În plus, textul arată că rămân ne-atinse practicile publicitare obișnuite și
legitime ce constau în „declarații exagerate sau declarații ce nu sunt destinate a fi luate ca atare”. Din
acest text de lege ar rezulta, la o citire superficială, că numai consumatorul mediu ar fi destinatarul
protecției oferite de legislația practicilor înșelătoare și agresive. O astfel de interpretare ar contrazice
scopul legii, fixat de art. 1 alin. (1) („asigurarea unui nivel înalt de protecție a consumatorilor”) și ar
lăsa fără protecție chiar persoanele pe care le consideră „cu precădere” vulnerabile, precum și
consumatorii care beneficiază, fie prin efort propriu, fie prin profesia pe care o exercită, de un nivel
peste medie de informare și educație referitoare la un anumit tip de produse. Pe de o parte, nimeni,
niciun simplu particular, niciun specialist în anumite domenii de activitate, nu poate fi suficient de
informat și educat pentru a putea înțelege și accepta riscurile tehnice, economice și juridice ale tuturor
produselor pe care le consumă în mod curent și pentru a se apăra singur de manipulările, reclama
deceptivă și stereotipurile utilizate de comercianți pentru a-și spori permanent vânzările pe seama
neatenției și a lipsei de informare sau de educație specializată a consumatorilor. Așa cum spuneau
recent Akerlof și Schiller, nimeni nu poate scăpa infinitelor capcane și tehnici de phishing utilizate
de comercianții manipulatorii sau escroci179. O astfel de pretenție ar face ca ideea în sine de comerț
în masă, de practică de contractare în volume foarte mari, să fie compromisă, întrucât miliardele de
consumatori ar trebui să știe și să își asume consecințele utilizării unor produse tehnologice, ale
călătoriei cu avionul sau ale consumului de produse care se pot dovedi periculoase, plus toate
mecanismele psihologice ale influenței și manipulării, pentru a le putea evita. Nu numai că o astfel
de informare și educație de fin psiholog sunt imposibile din punct de vedere cantitativ și temporal,
dar cerința s-ar putea întoarce ca un bumerang contra comerciantului, care și-ar pierde rapid
credibilitatea din simplul motiv al inducerii permanente în eroare și al manipulării consumatorilor sub
medie (care sunt, realmente, cei mai mulți), precum și pentru complexitatea mult prea mare a
produselor. Comerțul ar deveni imposibil în astfel de condiții. Pe de altă parte, oricât de educat și
179
Akerlof și Schiller, Phishing for phools.

informat, simplul particular ia zilnic decizii iraționale sau stereotipice, oligo-raționale, de achiziție.
Cele mai multe practici incorecte ale comercianților se întâlnesc în acest ocean de situații zilnice în
care omul normal alege produsele de brand în locul celor „independente”, achiziționează produse
„însuflețite” de apartenența la grupuri, de angajamentele consistente anterioare, de reciprocitatea și
validarea socială, sau contractează servicii ori jocuri sociale din nevoia de spații sigure, îngrădite, în
care să se simtă în siguranța unei captivități „conștient” asumate. În mod bizar, o lege care își propune
combaterea practicilor înșelătoare și deceptive ale comercianților, în scopul unei „înalte protecții a
consumatorilor”, declară expres că nu este aplicabilă minciunilor obișnuite, „inocente” ale
comercianților și declarațiilor exagerate, care nu sunt destinate să fie luate ca atare. În condițiile în
care reclamele se adresează și copiilor și adolescenților, precum și în fața realității contra-intuitive a
lumii contemporane, caracterizate prin cea mai înaltă maree de informație colectivă și prin cel mai
redus nivel de informare și educație individuale, o astfel de dispoziție legală care permite (și chiar
încurajează) minciuna este un scandal în sine. În orice caz, faptul că legea stabilește acest standard al
consumatorului mediu nu înseamnă că lasă neprotejat consumatorul mai puțin informat sau educat.
Dimpotrivă, protecția acestor persoane este întărită, întrucât sunt considerate vulnerabile persoanele
ale căror comportamente comerciale pot fi în mod rezonabil prevăzute de comercianți care, dacă nu
manifestă diligență profesională și, mai ales, dacă exercită influențe semnificative asupra
consumatorilor vulnerabili, pot fi acuzați de deformarea semnificativă a comportamentului
consumatorilor, mai sever sancționat contravențional și civil de Legea nr. 363/2007. Exploatarea stării
de nevoie a unor persoane aflate în stare de vulnerabilitate este chiar infracțiune. De altfel, pentru
orice consumator, indiferent de categoria în care ar putea fi încadrat, jurisprudența CJUE pronunțată
în materie de practici incorecte ale comercianților stabilește o prezumție de victimă a acestor
practici180, soluție obligatorie în dreptul intern, în baza art. 148 din Constituție.
6. Practicile comerciale incorecte sunt, după caz, practici înşelătoare sau practici agresive.
6.1. Practicile comerciale înşelătoare pot fi acţiuni înşelătoare sau omisiuni înşelătoare. Acestea
sunt enumerate exemplificativ în art. 5-6 din Legea nr. 363/2007.
O practică comercială este acţiune înşelătoare când conţine informaţii false sau când conține
informații echivoce, imprecise, bulversante, de natură a induce în eroare consumatorul mediu, care
este determinat astfel să ia o decizie de tranzacţionare pe care, în condiții normale, nu ar fi luat-o. În
această variantă normativă, acțiunea este înşelătoare chiar dacă informaţiile sunt, în fapt, corecte, în
raport cu unul sau mai multe dintre elemente achiziției sau cu persoana comerciantului ori a
consumatorului.
O practică comercială este acţiune înşelătoare şi atunci când comerciantul creează confuzie cu alt
comerciant sau cu brandurile care îl au pe acesta ca titular și, în acest context, ţinând cont de toate
caracteristicile şi circumstanţele acțiunii, îl determină pe consumator să ia o decizie de tranzacţionare
pe care altfel nu ar fi luat-o. De asemenea, este acțiune înşelătoare şi determinarea unei astfel de
decizii de tranzacționare când comerciantul va fi obținut acest rezultat prin încălcarea codului
obligatoriu de conduită la care a aderat. În această variantă normativă, acțiunea înşelătoare
transgresează garnițele legislației protecției consumatorilor, trecând şi în domeniul concurenţei
180
Pentru evocarea şi scurta analiză a acestei prezumții, a se vedea discuția care se face mai jos în legătură cu speța
BKK Mobil. Prezumția calităţii de victimă a practicilor înşelătoare nu este singura prezumție pusă la îndemână
consumatorului pentru a-şi putea exercita efectiv drepturile, de poziții de egalitate de arme cu profesionistul. Legea nr.
363/2007 stabilește, în art. 11, o prezumție de incorectitudine a acestor practici. Pentru a se putea apăra de consecințele
practicilor sale prezumat incorecte (înșelătoare sau agresive), comerciantul trebuie sa probeze corectitudinea acestora.
Mai mult chiar, Legea nr. 363/2007 stabilește şi o prezumție irefragabilă de incorectitudine a unor practici comerciale,
prezumție care nu mai poate fi răsturnată prin proba contrară. O listă a practicilor comerciale care, în orice situaţie, se
consideră incorecte, este prevăzută în anexa nr. 1 la Legea nr. 363/2007.

neloiale. Cele două tipuri de legislație şi de responsabilitatea ale comerciantului vinovat nu se exclud,
ci se suprapun. Mai mult chiar, de vreme ce concurentul comerciantului vinovat poate formulă petiții
la ANPC, pentru că această autoritate să se sesizeze şi să ia măsuri de încetare sau de sancționare a
practicilor incorecte, înseamnă că cele două categorii de reglementări se sistematizează sub efectul
ideii comune de a combate practicile comerciale incorecte, ne-oneste şi neloiale.
Determinarea prin acțiuni înşelătoare a unor decizii greșite de „tranzacționare” poate fi factuală
(consumată) sau doar potențiala (eventuală). De aceea, o acțiune în încetare poate însemna atât
stoparea unei acțiuni înşelătoare concretizată într-unul sau mai multe acte juridice, cât şi interzicerea
perfectării sub influență informației false sau deceptive a unor acte juridice viitoare.
În ambele variante de acțiuni înşelătoare, legea stabilește standardul „consumatorului mediu” drept
criteriu de referință a potențialului acțiunii înşelătoare de a determina o decizie de tranzacționare dar,
așa cum s-a arătat mai sus, acest standard nu este imuabil, întrucât oricine, oricât de educat sau bine
informat ar fi poate ajunge victima unor acțiuni înşelătoare ale comercianților, iar categoriile
vulnerabile de persoane sunt într-o poziție care necesită chiar o protecție mai înaltă decât cea
prevăzută în favoarea consumatorului mediu, tocmai în considerarea acelei vulnerabilităţi.
O practică comercială este omisiune înșelătoare atunci când comerciantul omite o informație
esențială necesară consumatorului mediu pentru luarea unei decizii de tranzacționare în cunoștință de
cauză și, prin urmare, determină sau este susceptibilă să determine luarea de către consumator a unei
decizii de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o. O omisiune înșelătoare există și atunci când un
comerciant ascunde sau oferă într-un mod neclar, neinteligibil, ambiguu ori în contratimp o informație
esențială sau nu indică intenția comercială a practicii, în cazul în care aceasta nu rezultă deja din
context, și când, în oricare dintre cazuri, consumatorul mediu este determinat sau este susceptibil a fi
determinat să ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o. Diferența dintre cele două
tipuri de omisiune înșelătoare constă în atitudinea comerciantului: dacă în prima variantă omisiunea
informării este o simplă culpă, în cea de-a doua variantă vorbim de o intenție, adică de o dezinformare
sau de o camuflare intenționată a informației în prezența căreia consumatorul nu ar fi perfectat
achiziția. A doua variantă normativă a omisiunii înşelătoare este, în coordonatele dreptului comun,
un dol prin reticenţă.
Așa cum rezultă din art. 7 alin. (4) din Legea nr. 363/2007, informațiile esențiale care nu pot fi
omise de comerciant, fie că ar fi vorba de o simplă culpă, fie că ar fi vorba de o dezinformare, se
referă la elementele de bază ale contractului, fără de care acesta nu ar putea fi conceput sau fără de
care acesta și-ar pierde caracteristicile definitorii, punând consumatorul în disonanță cu intenția sa
reală de a contracta. Este vorba, spre exemplu, de caracteristicile principale ale produsului, de prețul
cu toate taxele incluse (cerința care poate fi acoperită dacă este relevată măcar modalitatea de calcul
al prețului), precum și de toate costurile adiționale, inclusiv cele previzionate (contractul dintre
comerciant și consumator este, în mod natural, un contract comutativ, obligațiile consumatorului fiind
determinate sau, cel puțin, determinabile), de modalitățile de plată, livrare, executare și cercetare a
reclamațiilor, dacă acestea diferă de condițiile cerute de diligența profesională etc. Omisiunea
informării consumatorului cu privire la elementele esențiale ale contractului determina, chiar şi în
condițiile dreptului comun, nulitatea pentru eroare asupra identităţii actului juridic vizat de
consumator (error in negotio). Consumatorul are încredințarea că a semnat un anumit contract dar,
în realitate, a semnat un cu totul act juridic. De exemplu, în loc de a fi semnat un contract comutativ,
consumatorul descoperă că, dată fiind omisiunea înşelătoare purtând asupra elementelor esențiale ale
contractului, a semnat în realitate un contract aleatoriu. Elementele fundamentale ale contractului,
clauzele care îl caracterizează ca figură juridică fac parte din obiectul principal al contractului. În
cazul în care aceste clauze sunt rezultatul unei omisiuni înşelătoare, instanța nu numai că are
posibilitatea de a analiza respectivele clauze sub raportul caracterului abuziv, dar chiar este obligată
să le ia în discuție din oficiu. În consecința, excluderea de la analiza caracterului abuziv, prevăzută

de art. 4 alin. (6) din Legea clauzelor abuzive nr. 193/2000, nu operează în situația unei omisiuni
înşelătoare care a determinat configurația clauzelor incriminate181.
Anumite informații care sunt prevăzute în legislația relativă la prezentările comerciale, inclusiv la
publicitate sau comercializare, sunt considerate esențiale, indiferent de convenția părților (spre
exemplu, anexa nr. 2 la Legea nr. 363/3007 prevede o listă de astfel de informații). În consecință,
astfel de informații nu pot fi omise. În caz contrar, suntem în prezența unor omisiuni înșelătoare.
Indirect, legea creează o altă prezumție, aceea de omisiune înșelătoare cu privire la informațiile
esențiale pentru consumatori, prezumție pe care comerciantul o poate răsturna prin proba contrarie a
informării.
6.2. Practicile comerciale agresive sunt definite de art. 8-9 din Legea nr. 363/2007.
O practică comercială este considerată agresivă dacă limitează sau este susceptibilă să limiteze „în
mod semnificativ” libertatea de alegere sau comportamentul consumatorului mediu cu privire la
produs, prin hărțuire, constrângere, inclusiv prin utilizarea forței fizice sau prin influența nejustificată
și, prin urmare, determină sau este susceptibilă să determine consumatorul să ia o decizie de
tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o. Asemenea caracteristici agresive ale practicii comerciale
se determină în funcție de unele elemente-cheie, cum ar fi „recurgerea” la amenințare, la un limbaj
sau la un comportament abuziv, exploatarea de către comerciant a unei situații nefericite sau a unei
circumstanțe speciale, de o asemenea gravitate încât afectează raționamentul consumatorului mediu
și de care comerciantul este conștient, în scopul influențării deciziei consumatorului cu privire la
produs, sau, după caz, impunerea unor obstacole oneroase sau disproporționate, neprevăzute în
contract, atunci când consumatorul dorește să își exercite drepturile contractuale, inclusiv dreptul de
a înceta contractul sau de a schimba produsul ori de a se adresa unui alt comerciant (la care s-ar putea
adăuga obligația de a parcurge proceduri de negociere, mediere sau arbitraj, înainte de a sesiza
autoritățile administrative sau judiciare), precum și, în fine, orice amenințare cu măsuri, în situația în
care acestea nu pot fi luate în mod legal.
Dacă astfel de obstacole sunt prevăzute în contract, ele pot fi analizate sub aspectul caracterului
abuziv si, eventual, evacuate din contract, astfel încât consumatorul să îşi poată exercita, totuși,
drepturile obstaculate de comerciant. În orice caz, în această variantă normativă, practica agresivă
presupune existența unui contract, ceea ce justifică raționamentul pentru care o acțiune în încetare
poate fi dispusă, administrativ sau judiciar, şi în cazul unor contracte aflate în derulare, care se
constituie în expresii ale practicilor comerciale incorecte.
6.3. Practici comerciale agresive pot fi întâlnite în domeniul asigurărilor publice de sănătate, în
cadrul raporturilor juridice dintre asigurat şi casele de asigurări publice de sănătate.
În speța BKK Mobil182, CJUE a decis că, atunci când se comportă ca şi comercianții, casele de
asigurări publice de sănătate trebuie tratate ca şi comercianții.
Aparența de serviciu public, social, pe care o determină existența şi comportamentul normal al
unei case de asigurări publice de sănătate (și, de altfel, orice altă instituție publică), nu trebuie să
inducă în eroare. La prima vedere s-ar putea susține că un organism de acest tip nu exercită o activitate
economică, ci urmărește un obiectiv exclusiv social. Totuși, pe pagină de internet a BKK Mobil, în
luna decembrie a anului 2008, era difuzată această informație publică:
181
Pentru detalii, a se vedea Capitolul V. Clauzele abuzive în contractele comerciale.
182
Cauza C-59/12, BKK Mobil Oil Körperschaft des öffentlichen Rechts impotriva Zentrale zur Bekämpfung
unlauteren Wettbewers eV, hotărârea din 3 octombrie 2013. BKK Mobil Oil - Organism de drept public este o casă de
asigurări de sănătate din sistemul public de asigurări german. Acțiunea inițială a fost formulată de Centrala pentru
combaterea concurenţei neloiale, un ONG care, acționând pentru combaterea concurenţei neloiale, protejează
consumatorii.

„În cazul în care părăsiţi acum BKK […], veți rămâne afiliat la nouă [casă de asigurări de sănătate]
în următoarele 18 luni. În acest fel, nu veți mai putea beneficia de ofertele atractive ale BKK […]
pentru anul următor, iar în final va trebui probabil să plătiți o sumă suplimentară dacă suma plătită la
nouă casă nu este suficientă, astfel încât aceasta va percepe o contribuție suplimentară”. Privită din
perspectiva unui comerciant obișnuit, un astfel de anunț public îmbracă, în mod evident, haina unei
practici comerciale agresive, întrucât limitează în mod semnificativ libertatea de alegere a
destinatarilor anunțului prin amenințare sau prin exploatarea unei circumstanțe speciale, aceea de a fi
obligat prin lege la semnarea unui contract sau la adeziunea la un sistem, sub sancțiunea pierderii
unor drepturi esențiale. Întrucât „afiliatul” casei de asigurări este destinatarul unor comunicări publice
făcute cu intenția de a-i determina o decizie de achiziție a unor bunuri sau servicii (în cazul BKK
Mobil, o decizie de a rămâne în sistem, pentru a beneficia de serviciile acestuia şi pentru a nu fi supus
consecințelor negative ale alegerii unui alt sistem), înseamnă că el este consumator și, corelativ,
casa de asigurări este un comerciant. Un organism public care pretinde că are scopuri exclusiv sociale
nu face oferte agresive și, mai ales, nu face comparații de preţuri cu alte organisme publice sau cu
„concurenți” privați în intenția de a atrage aderenți sau a ține captivi afiliații la sistem. Aceasta este
o practică agresivă, comercială, care face ca acel organism public să fie un comerciant care îşi
promovează activitatea, produsele şi serviciile. Or, conform art. 2 lit. d) din Directiva practicilor
neloiale, o practică a comercianților este „orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau
comunicare comercială, inclusiv publicitatea şi comercializarea, efectuată de comerciant, în directă
legătura cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori”, iar conform art. 2
lit. c) din Directiva, produs înseamnă orice bun sau serviciu nefiind exclus niciun domeniu de
activitate. Directiva consacră, de altfel, la art. 2 lit. b), o accepțiune deosebit de largă şi extinsă a
noțiunii de „comerciant”, considerând că este comerciant orice persoană fizică sau juridică, dacă
această exercită o activitate remunerată (comercială, industrială, artizanală ori liberală sau de mandat
în numele sau în beneficiul unui comerciant). Această formulare foarte extinsă nu exclude din
domeniul de aplicare a Directivei nici entitățile care îndeplinesc o misiune de interes general, nici pe
cele care au un statut de drept public. Caracterul privat sau public al organismului în cauza, precum
şi misiunea specifică îndeplinita de acesta sunt lipsite de relevanță.
În înţelesul Directivei practicilor comerciale neloiale, noțiunea generică de consumator are o
importanță primordială, desemnând orice simplu particular care nu este angajat în activități
comerciale sau profesionale183.
În timp ce, pentru a desemna persoana fizică, adică partea slabă a contractului, Directiva practicilor
neloiale utilizează în mod invariabil termenul de „consumator”, co-contractantul său este desemnat
fie prin termenul „întreprindere”, fie prin termenul „comerciant”, termeni care au o semnificație și o
valoare juridică identice, fiind definite, laolaltă, în raport cu noțiunea corelativă, dar antinomică, de
„consumator”.
Este esențial de reținut că termenii din Dreptul Uniunii Europene au o semnificație autonomă,
aceasta nefiind influențată de termenii similari din dreptul intern ale statelor membre. Potrivit
jurisprudenței constante a CJUE, la care face trimitere speța BKK Mobil 184, „din cerințele aplicării
uniforme a Dreptului Uniunii, precum și ale principiului egalității de tratament, rezultă că termenii
unei dispoziții a Dreptului Uniunii care nu fac nicio referire expresă la dreptul statelor membre pentru
a stabili sensul și domeniul de aplicare al acesteia trebuie, în mod normal, să primească în întreaga
Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând cont de contextul prevederii
și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză”. De aceea, dacă în dreptul nostru intern noțiunea
de întreprindere (care este o activitate a unui subiect de drept și nu un subiect de drept) diferă de cea
183
A se vedea speța Shearson Lehman Hutton, cauza C-89/91.
184
A se vedea, spre exemplu, speța Linster, cauza C-287, pct. 43, speța Ansul, cauza C-40/01, pct. 26 și speța VEWA,
cauza C-271/10, pct. 25.

de comerciant (care este o specie a profesionistului, așa cum rezultă din art. 8 din Legea nr. 71/2011
de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil) această separație netă nu are relevanță
în interpretarea și aplicarea Directivei practicilor neloiale, întrucât, în sensul acesteia, noțiunea de
„întreprindere” are o valoare juridică identică cu cea de „comerciant”. De altfel, chiar Constituția
noastră, la art. 148 alin. (2), impune că, în caz de conflict între normele interne și cele europene, se
va da prioritate la aplicare normelor europene (iar jurisprudența CJUE care interpretează Dreptul
Uniunii Europene face parte din Dreptul Uniunii Europene), normele interne fiind înlăturate de la
aplicare. Or, așa cum rezultă din art. 3 alin. (1) din Directiva practicilor neloiale, aceasta se aplică
„practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori […] înainte, în timpul și după
o tranzacție”, o întreprindere putând fi și o entitate publică, în măsura în care face anunțuri sau oferte
destinate consumatorilor sau încheie contracte cu aceștia. Calificarea, statutul juridic, precum și
caracteristicile specifice ale unui organism public, ale persoanei care asigură servicii medicale, ale
sistemului de îngrijire a sănătății sau de prevenție a bolilor și ale sistem de asigurare de sănătate în
conformitate cu dreptul național, sunt lipsite de relevanță pentru interpretarea obligatorie pe care o
oferă CJUE instanțelor interne ale statelor membre.
De vreme ce casele de asigurări de sănătate (precum și, prin extrapolare, orice asigurător de
sănătate sau prestator de servicii medicale, public sau privat) sunt comercianți, înseamnă că
asiguratul, care are şi „calitatea” de actual sau viitor pacient, are în mod indubitabil calitatea
de consumator de produse sau de servicii medicale.
Așa cum s-a statuat în speța BKK Mobil, asigurații, victimele prezumate ale practicilor înşelătoare,
„riscă să fie induși în eroare de informațiile înşelătoare difuzate […], care le împiedică să facă o
alegere în cunoștință de cauză şi care le determină să ia o decizie pe care nu ar fi luat-o în absența
acestor informații”. Chiar dacă pare contra-intuitiv, este limpede practici comerciale agresive pot fi
săvârşite şi de entitățile publice din domeniul asigurărilor de sănătate contra asiguraților – pacienți –
consumatori, iar acestea trebuie combătute şi sancţionate că oricare alte practici comerciale incorecte.
Asigurații (pacienții), în calitate de consumatori, au şi dreptul la informare şi la atenționare asupra
riscurilor serviciilor de asigurare şi ale medicamentelor sau tratamentelor, inclusiv asupra riscurilor
medicamentelor preventive, de genul vaccinurilor, precum şi dreptul de a fi protejați contra practicilor
neloiale ale comercianților din domeniu, inclusiv contra reclamei de tip subliminal. Obligația de
informare şi avertizare a asiguraților (pacienților), care au şi calitatea de consumatori, incumbă
entităților publice sau private care asigura, finanțează, vând sau administrează bunuri de uz medical
sau prestează servicii medicale, care au şi calitatea de comercianți, indiferent de faptul că sunt entităţi
publice sau private.
De vreme ce asiguratul este un consumator în relația cu asiguratorul, indiferent de forma de
organizare a acestuia, înseamnă că drepturile și obligațiile consumatorului trebuie explicitate în scris,
într-un contract, cu stipulații clare, ușor inteligibile și ne-echivoce, care trebuie să respecte cerințele
de formă și de conținut minimal prevăzute de legislația protecției consumatorului. Contribuția de
asigurări sociale de sănătate nu este o simplă taxă sau un impozit, neutră din punctul de vedere al
contra-prestației asiguratorului, ci plata unui serviciu viitor pe care asiguratorul trebuie să îl presteze
în cazul unui eveniment asigurat. În lipsa unui contract nu există obligații de plată ale asiguratului și,
cu atât mai puțin, nu există răspundere sub forma penalităților pentru ne-plata la timp a contribuției.
Solidaritatea socială care definește sistemul de asigurări sociale de sănătate obligă cetățeanul să
contribuie la un sistem oarecare, dar nu în lipsa unui contract, care să respecte principiul
formalismului informativ, care să nu fie expresia unor practici agresive sau înșelătoare și care să nu
conțină clauze abuzive ori să genereze livrarea unor servicii cu defecte.
6.4. Importanta speței BKK Mobil depășește sfera discuției relative la identitatea noțiunii de
comerciant cu cea de întreprindere și chiar sfera obiectului principal al litigiului concret de la care s-

a pornit și unde s-a pus problema dacă un organism public care se comportă ca un comerciant are
aceleași obligații față de „afiliații” săi (asigurați, actuali sau viitori pacienți) ca și comercianții față de
clienții săi, consumatori. Din speța BKK Mobil rezultă că, pe un fond de frică de riscurile de costuri
suplimentare, asigurații nu au o alegere reală și sunt determinați sau rămână în sistem. Această idee,
plus insistența CJUE asupra necesității protejării depline a consumatorilor față de practicile
înșelătoare sau agresive ale comercianților, pot fi extrapolate la orice situație în care, date fiind
practicile neloiale ale comercianților, consumatorii sunt lipsiți de libertatea de alegere și sunt
determinați să contracteze produse sau servicii pe care în condiții normale și în deplină conștiență nu
le-ar contracta. Frica, panica, lipsa de opțiune, amenințarea cu consecințe legale (patrimoniale,
contravenționale sau chiar penale) în caz de omisiune de a contracta sau de a achiziționa ori de a se
supune unor proceduri de tratament sau prevenție a unor boli teoretice sunt motivații externe
conștiinței libere a consumatorului care determină captivitate, precum și contracte și comportamente
dictate. Este nu numai o încălcare a dreptului la protecția deplină contra acestor practici neloiale,
consacrat de Dreptul Uniunii Europene, ci și o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale,
prevăzute în Constituție și în Convențiile internaționale la care România este parte (inclusiv în
Convenția de la Oviedo).
6.5. Promovarea agresivă, inclusiv prin utilizarea unor tactici subliminale și prin specularea unor
superstiții sau frici populare, promovare susținută de autoritățile publice, a vaccinării obligatorii, este
nu numai o încălcare a dreptului la protecția deplină contra practicilor neloiale ale comercianților,
consacrat de Dreptul Uniunii Europene și de CJUE, ci și o încălcare a drepturilor și libertăților
fundamentale, prevăzute în Constituție și în Convențiile internaționale la care România este parte.
Astfel, conform art. 22 alin. (1) din Constituția României, conform căruia „dreptul la viață, precum
și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”. Actul vaccinării este un act
medical preventiv, care este și trebuie să rămână facultativ, deoarece nu există o garanție suficientă
și rezonabilă împotriva riscurilor sau reacțiilor adverse ale acestuia, existând posibilitatea reală pentru
persoana căreia i se administrează să i se pună în pericol viața, sănătatea și integritatea fizică sau
psihică. În ce privește vaccinarea copiilor, care este necesară și utilă pentru prevenția și combaterea
unor boli specifice copilăriei, trebuie ținut cont, în plus, de dispozițiile art. 487 C.civ., conform căruia
„părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică,
psihică și intelectuală, […], potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului”,
dispoziție care își găsește temeiul și în art. 34 și, respectiv, art. 49 din Constituția României, care
instituie dreptul la ocrotirea sănătății și dreptul special de protecție a copiilor și tinerilor.
Prin Legea nr. 17/2001 a fost ratificată Convenția de la Oviedo, ambele ratificate de România prin
Legea nr. 17/2001, care le redă în întregime185. Convenția atrage atenția că rapida dezvoltare a
biologiei și a medicinii impune necesitatea respectării ființei umane, „deopotrivă ca individ, cât și în
apartenența sa la specia umană” și a demnității sale, care poate fi pusă în pericol „printr-o folosire
improprie a biologiei și medicinei”, afirmând că progresele biologiei și medicinei trebuie utilizate în
beneficiul generațiilor prezente și viitoare, fiind interzis câștigul financiar din exploatarea corpului
uman sau a unei părți din acesta. În înțelesul Convenției de la Oviedo, aplicațiile biologiei și medicinei
reprezintă un risc pentru demnitatea, identitatea și integritatea ființei umane, statele semnatare ale
Convenției de la Oviedo asumându-și obligația de a garanta oricărei persoane, fără discriminare,
protecția contra acestui risc. Convenția de la Oviedo instituie întâietatea (primordialitatea) ființei
185
Legea nr. 17/2001 (M.Of. nr. 103 din 28 februarie 2001). Legea a ratificat Convenția europeană pentru protecția
drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, Convenția privind drepturile
omului și biomedicina, semnată la Oviedo la 4 aprilie 1997, și Protocolul adițional la Convenția europeană pentru protecția
drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, referitor la interzicerea clonării
ființelor umane, semnat la Paris la 12 ianuarie 1998, reunite, pentru prescurtare, sub denumirea „Convenția de la Oviedo”.

umane, stabilind o ordine de prioritate valorică și o regulă morală conform căreia, în primul rând
contează omul, interesul și binele ființei umane, interesul generic al societății sau al științei neputând
prevala asupra omului, privit individual și în dimensiunea sa familială. O intervenție medicală nu se
poate efectua decât după ce persoana vizată și-a dat consimțământul liber și în cunoștință de cauză,
pentru formarea căruia primește în prealabil informații adecvate în privința scopului și naturii
intervenției, precum și în privința consecințelor și riscurilor. Persoana vizată poate în orice moment
să își retragă în mod liber consimțământul186.
6.6. Așa cum rezultă din cele de mai sus, atât practicile înşelătoare, cât şi cele agresive, sunt de
natură a deforma comportamentul contractual al unui consumator, ceea ce poate determina nu numai
prejudicierea celor afectați, dar şi rebuturi contractuale care, pe lângă faptul că poluează şi pun în
pericol circuitul juridic, au şi „calitatea” de a determina supra-îndatorarea sau ruina (deci,
insolvabilitatea şi imposibilitatea de plată) a consumatorului și, prin efectul de domino, care se
propagă în masă mare a contractelor-tip care sunt expresia practicilor incorecte ale comercianților,
aceeași „calitate” de a determina dificultățile financiare şi chiar insolvență comercianților vinovați de
practicile incorecte sau contaminați de acestea în considerarea posturii lor de co-pasageri ai
vehiculului economic pe care îl împart, cu sau fără voie, cu comerciantul incorect.
Folosirea, de către comercianţi, a unor practici comerciale incorecte constituie contravenţie (art.
15 din Legea nr. 363/2007).
7. Dispozițiile legale privitoare la interzicerea şi combaterea practicilor incorecte ale

comercianților se coordonează (deci, nu intră în conflict, nu aduc atingere) şi cu dispoziţiile
comunitare sau naţionale privind „aspectele de sănătate şi securitate a produselor” (răspunderea
pentru produse). De asemenea, în măsura în care ar fi mai restrictive pentru profesioniști şi mai
riguroase în favoarea consumatorilor, dispozițiile relative la protecția consumatorilor de servicii
financiare român „ne-atinse” de Legea nr. 363/2007 privind practicile incorecte ale comercianților
[art. 3 alin. (2) din Legea nr. 363/2007].
1. Menţionaţi principiul pe care se întemeiază practicile comerciale oneste

2. Formulaţi un exemplu de practici comerciale înşelătoare
3. Formulaţi un exemplu de practici comerciale agresive
186
Dacă persoana vizată este în incapacitate de a consimți (este lipsit de discernământ, este inconștient sau în moarte
cerebrală), o intervenție nu se poate efectua decât spre beneficiul său direct. În plus, în cazul unui minor, intervenția este
interzisă fără autorizația reprezentantului său legal, a unei alte autorități sau a unei alte persoane ori instanțe desemnate
prin lege, părerea minorului urmând a fi luată în considerare în funcție de vârsta și de gradul său de maturitate. Situația
este similară în cazul persoanei adulte rămasă fără discernământ (din cauza unui handicap mintal, a unei boli sau a unui
alt motiv similar). Autorizația intervenției medicale riscante poate fi în orice moment retrasă în interesul persoanei vizate.
Persoana care suferă de o tulburare mintală gravă (care nu este, totuși, lipsită de discernământ) nu poate fi supusă fără
consimțământul său la o intervenție destinată să îi trateze această tulburare decât atunci când absența unui astfel de
tratament riscă să îi prejudicieze grav sănătatea și sub rezerva condițiilor de protecție prevăzute de lege, cuprinzând
proceduri de supraveghere și de control, precum și căi de recurs. Dacă, în alte situații de urgență, nu se poate obține
consimțământul adecvat, se va putea proceda imediat la orice intervenție indispensabilă din punct de vedere medical în
folosul sănătății persoanei vizate. Vor fi luate în considerare dorințele exprimate anterior cu privire la o intervenție
medicală de către un pacient care în momentul intervenției nu este într-o stare care să îi permită să își exprime voința.

Acţiunile în încetare şi răspunderea civilă pentru practicile comerciale incorecte
CUPRINS
17.Sediul materiei
18.Definiţia şi condiţiile în care pot fi formulate acţiunile în încetare
19.Identificarea consecinţelor practicilor comerciale incorecte asupra
profesioniştilor

1. Cadrul normativ aferent acţiunilor în încetare

2. Condiţiile în care se pot formula acţiuni în încetare
3. Exemple de acţiuni în încetare
4. Procedura de soluţionare a acţiunilor în încetare
5. Scopurile acţiunilor în încetare, mai ales în activitatea de creditare
6. Formele răspunderii profesioniştilor, pentru practici comerciale incorecte

Acțiunile în încetare
8. Unul dintre actele normative adoptate pentru a contracara comportamentul incorect al

comercianților este Directiva 2009/22/CE privind acțiunile în încetare187.
Recomandarea (CE) privind acțiunile colective188 constată, în preambul, la pct. 2, că economia
modernă creează uneori situații în care un mare număr de persoane pot fi prejudiciate de practicile
ilegale legate de încălcări ale drepturilor conferite de legislația UE. Într-adevăr, contractele-tip,
răspândite în masă, constituind sau conţinând expresii ale practicilor comerciale incorecte, sunt
practici ilegale ale comercianților care prejudiciază consumatorii și, în același timp, aduc grave
atingeri mediului concurențial şi interesului public. Recomandarea (CE) arată, de altfel că, în cazul
unor acțiuni colective, introduse în urma unei decizii a autorităţilor publice se poate prezuma că
interesul public şi necesitatea de a evita abuzurile au fost luate deja în considerare de către autoritatea
publică în ceea ce privește constatarea unei încălcări a legislației Uniunii Europene [Recomandarea
(CE) din 2013, pct. 22]. După ce se reamintește că persoanele prejudiciate au dreptul să introducă
acțiuni (directe) în justiție în vederea încetării practicilor comerciale incorecte şi a obținerii de
despăgubiri, în preambulul Recomandării, la pct. 6, se arată că o sarcină principală a autorităţilor
statelor membre în vederea asigurării „la nivel public” a respectării drepturilor conferite de legislația
UE consumatorilor constă în prevenirea şi pedepsirea încălcărilor acestora.
Acțiunea în justiție formulată de persoanele prejudiciate (direct sau prin reprezentanții lor
convenționali ori de către ONG-uri de protective a consumatorilor) nu înlătura, ci completează
această sarcina a statului. În acest scop, așa cum rezultă din preambulul Recomandării (pct. 9-11), pe
lângă măsurile reparatorii individuale189, statele adoptă diferite tipuri de mecanisme de acțiune
colectivă, menite să prevină şi să pună capăt practicilor ilegale şi să creeze mecanisme de despăgubire
în caz de prejudiciu colectiv. În scopul facilitării accesului la justiție în cazul încălcării drepturilor
conferite de Dreptul Uniunii, CE recomandă ca toate statele membre să organizeze şi să facă
funcționale sisteme de acțiune colectivă la nivel național care să urmeze aceleași principii de bază pe
întreg cuprinsul Uniunii, luând în considerare tradițiile juridice ale statelor membre şi oferind
protecție împotriva abuzului. În legătura cu acțiunile în încetare menite a pune capăt sau a interzice o
încălcare a drepturilor conferite de legislația UE, pct. IV 19 din corpul Recomandării arată că
instanțele şi autorităţile competențe ar trebui să le soluționeze cu celeritate, utilizând, când este cazul,
chiar proceduri sumare (urgențe, fără probatorii complexe) pentru a preveni orice efect negativ
suplimentar cauzator de prejudicii provocat de încălcare.
Destul de apropiat de acest deziderat este modul în care, în dreptul nostru, este reglementată
acțiunea urgentă în încetare (mai precis, art. 13 din Legea nr. 363/2007). Recomandarea mai arată, la
pct. 20, că statele membre ar trebui să stabilească sancțiuni eficace împotriva pârâtului căzut în
187
Directiva 2009/22/CE abrogă Directiva 98/27/CE privind acțiunile în încetare. Directiva 2009/22/CE nu este un
act normativ nou, ci reprezintă o codificare a modificărilor succesive ale directivei din 1998.
188
JOCE 396 din 26 iulie 2013. Recomandarea vizează atât acțiunile colective în încetare, cât şi acțiunile în
despăgubire, deși nu există încă un instrument legislativ aplicabil acțiunilor colective în despăgubire. Anterior publicării
acestei Recomandări, Comisia Europeană a întocmit în 6.11.2012, un Raport al Comisiei către Parlamentul European şi
Consiliu privind aplicarea Directivei 2009/22/CE privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor
consumatorilor, în cadrul căruia a fost analizată modalitatea în care Directiva s-a aplicat şi impactul acesteia în privinţa
protecţiei consumatorilor, efectul asupra comportamentului comercianţilor şi eficienţa acestei directive în privinţa
înlăturării încălcărilor naţionale. Conform acestui raport, practicile ilegale care au putut fi stopate pe calea acţiunilor în
încetare în statele din care s-au colectat date se referă la clauze contractuale abuzive şi la practici comerciale neloiale şi
publicitate înşelătoare. Raportul menționează că transpunerea şi aplicarea Directivei privind acţiunile în încetare au adus
beneficii substanţiale consumatorilor în ansamblu, aceste acţiuni fiind instrumente eficace de control al pieței şi de
reducere a numărului de încălcări ale normelor de protecție a consumatorilor.
189
Recomandarea nu pare a exclude acțiunile în încetare individuale, deși discuția se centrează pe acțiunile colective.

pretenții în vederea asigurării respectării efective a ordinului sau a hotărârii judecătorești de încetare,
inclusiv prin plata unei sume fixe pe fiecare zi de întârziere în executarea ordinului sau a hotărârii de
încetare. Legea noastră specială nu conține un astfel de instrument, dar nimic nu se opune la aplicarea
unor pedepse civile sau daune cominatorii, în condițiile dreptului comun, ori, după caz, la aplicarea
unor sancțiuni contravenționale, principale sau complementare (cum ar fi suspendarea sau
interzicerea activității) pentru continuarea faptului ilicit constând în practica incorectă sancționată
deja de autorităţile judiciare şi, respectiv, administrative.
Conform art. 2 din Directiva acțiunilor în încetare, „Statele membre desemnează instanțele
judecătorești sau autoritățile administrative competente să decidă asupra acțiunilor introduse de
entitățile calificate, vizând: (a) încetarea sau interzicerea oricărei încălcări, cu toată diligența necesară
și, după caz, în cadrul unei proceduri de urgență; (b) măsuri precum publicarea integrală sau parțială
a deciziei, într-o formă adecvată, și/sau publicarea unei declarații de rectificare, în vederea eliminării
efectelor persistente ale încălcării; (c) în măsura în care sistemul juridic al statului membru în cauză
permite acest lucru, condamnarea pârâtului găsit vinovat, în cazul neexecutării deciziei în termenul
stabilit de instanțele judecătorești sau autoritățile administrative, la plata către stat sau către orice
beneficiar desemnat a unei sume fixe pentru fiecare zi de întârziere sau a unei alte sume prevăzute de
legislația internă, cu scopul de a se asigura executarea deciziilor”. În sensul Directivei 2009/22/CE,
o „entitate calificată” reprezintă orice organism sau organizație care, fiind constituită în mod adecvat,
în conformitate cu legislația unui stat membru, are un interes legitim în a declanșa acțiuni în încetare,
în scopul asigurării unui înalt grad de protecție a consumatorilor. Conform Recomandării CE din iulie
2015 privind acțiunile colective, ONG-urile care pot fi abilitate să formuleze acțiuni colective în
numele și pe seama consumatorilor sunt cele care au caracter non-profit, care justifică o relație directă
între obiectivele sale principale şi drepturile conferite de legislația Uniunii despre care se susține că
ar fi fost încălcate şi în legătură cu care se introduce acțiunea şi care dețin „capacitate suficientă” în
ceea ce privește resursele financiare, umane şi de expertiza juridică pentru a reprezenta reclamanți
multipli, acționând în interesul superior al acestora.
Legislația noastră internă trebuia să transpună în legi separate dispozițiile celor două directive
privitoare la practicile comerciale incorecte până la data aderării la UE (1 ianuarie 2007).
Implementarea s-a realizat, însă, în mod incomplet, într-un singur instrument legislativ, care a intrat
în vigoare în 2008.
Admisibilitatea acțiunii în încetare în România rezultă din dispozițiile art. 10-13 din Legea nr.
363/2007, din care rezultă că persoanele sau organizațiile care au interes potrivit legii se pot adresa
ANPC sau instanței, în scopul stopării și combaterii practicilor comerciale incorecte. Legea
menționează inclusiv o procedură de urgență ce poate fi utilizată atunci când este în interes public,
putând fi demarată chiar în lipsa dovezii unui prejudiciu și fără a dovedi neglijența comerciantului.
Dar procedurile reglementate sunt incomplete și ineficiente, fiind departe de scopul stabilit de art. 11
din Directiva 2005/29/CE, conform căruia „Statele membre asigură existența unor mijloace adecvate
și eficiente de combatere a practicilor comerciale neloiale pentru a pune în aplicare respectarea
dispozițiilor prezenței directive în interesul consumatorilor”.
9. Pentru stoparea sau combaterea practicilor comerciale incorecte, persoanele sau organizațiile
care au un interes legitim pot sesiza fie autoritatea administrativă, fie autoritățile judiciare, în vederea
luării măsurilor de sancționare și de stopare sau combatere a acestor practici. Astfel de demersuri pot
fi formulate atât împotriva comercianților care au săvârșit, cât și împotriva comercianților care „sunt
susceptibili” de a săvârși în viitor practici comerciale incorecte. Foarte important de precizat este
faptul că și comercianții concurenți își pot asuma un rol în stoparea și combaterea practicilor
comerciale incorecte. Ei pot, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, să informeze autoritatea
administrativă competentă, în vederea luării măsurilor ce se impun, mai ales în cazurile în care

acțiunile înşelătoare constau în publicitatea comparativă sau confuzia cu produsele ori brandurile lor
[în varianta prevăzută la art. 6 alin. (2) lit. a) din Legea practicilor comerciale incorecte]. Interesul
comerciantului concurent în stoparea și combaterea practicilor incorecte este dublu, întrucât
comerciantul culpabil trișează în jocul concurenței și, în plus, atunci când înșală, dezinformează și
agresează consumatorul, el determină o scădere sau o anihilare a încrederii consumatorilor în piață și
în comercianți, în general.
Autoritatea administrativă competentă să primească și să soluționeze astfel de sesizări este
Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC). Autoritatea se poate (auto)sesiza și
în urmărea primirii informației de la comercianții concurenți în legătură cu săvârșirea sau pregătirea
săvârșirii unei practici comerciale incorecte, dar și din oficiu, întrucât scopul Legii nr. 363/2007, adică
înalta protecție a consumatorilor, nu poate fi atins doar așteptând sesizări de la particulari ori de la
ONG-uri din domeniu sau informări de la comercianți (mai ales că, deseori, practicile incorecte ale
comercianților se săvârșesc în cartel, participanții la astfel de parteneriate ilicite și anti-concurențiale
păstrând tăcerea asupra delictelor și faptelor imorale săvârșite în comun).
Soluționarea pe cale administrativă a unei sesizări privind o practică incorectă a comerciantului
sau sesizarea din oficiu, eventual, după informarea obținută de ANPC de la comercianții concurenți,
asupra unei practici comerciale incorecte, în pregătire, consumată, în curs de derulare sau în faza
consecințelor prejudiciabile ulterioare, se poate concretiza într-un ordin al Președintelui ANPC, prin
care se dispune încetarea, cu efect imediat, a acelor practici sau, după caz, interzicerea inițializării
lor. Conform art. 12 din Legea practicilor comerciale incorecte, acest ordin, motivat, poate fi atacat
în contencios administrativ, de comerciantul vizat, care poate solicita, prin procedura prevăzută de
art. 14-15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , suspendarea (provizorie sau în cadrul
procesului de contencios administrativ) a executării ordinului de încetare. Simpla acțiune în
contencios administrativ nu suspendă executarea ordinului de încetare. Chiar dacă reclamantul ar
obține suspendarea judiciară a executării ordinului, nu ar fi indicat că el să continue sau să inițializeze
practicile comerciale vizate, întrucât prejudiciile implicate ar putea fi ireversibile.
Soluționarea pe cale judiciară a unei sesizări privitoare la o practică incorectă a comercianților
presupune un proces judiciar declanșat de consumatorii prejudiciați, după caz, sau de organizațiile
calificate, cum ar fi asociațiile pentru protecția consumatorilor legal înregistrate. Din Legea nr.
363/2007 nu rezultă o reglementare dedicată unui astfel de proces, ci numai o procedură aplicabilă
cauzelor urgente, la care se referă art. 13, mai jos analizat. În schimb, art. 10 alin. (1) din Legea nr.
363/2007 enunță, la modul generic, un astfel de demers judiciar, atunci când stabilește alternativa
între calea administrativă și cea judiciară de soluționare a sesizărilor relative la practicile comerciale
incorecte. În aceste condiții, devin aplicabile, în mod corespunzător, regulile din dreptul comun
relative la competența instanțelor, părți, co-participare procesuală, taxe judiciare de timbru etc., cu
luarea în considerare a prezumțiilor reglementate de Legea nr. 363/2007 în favoarea consumatorilor
și a posibilității ANPC de a interveni în proces în favoarea consumatorilor. Nimic nu se opune ca cele
două căi (cea administrativă și cea judiciară) să fie parcurse în paralel. Ceea ce nu este permis este ca
același comerciant, pentru aceleași practici comerciale incorecte, să fie sancționat de două ori. Pe de
altă parte, existența unui proces de contencios administrativ demarat de comerciantul acuzat de
practici incorecte, având ca obiect ordinul de încetare a acestor practici, ar putea determina
suspendarea unui eventual proces judiciar demarat pentru aceleași fapte190.
În orice caz, art. 13 din Legea nr. 363/2007 reglementează două căi rapide, urgente, de stopare a
unor practici comerciale incorecte, aflate în derulare sau în pregătire. Atât pe cale administrativă, prin
intermediul ANPC, cât și pe cale judiciară, printr-o procedură care se derulează de urgență și cu
precădere, se pot dispune încetarea, interzicerea sau blocarea prin anumite proceduri legale a
practicilor comerciale incorecte, precum și sesizarea CNA în vederea stopării unei campanii
190
Această posibilitate este sugerată de Recomandarea (CE) privind acțiunile colective, precitate.

publicitare incorecte derulate în mass-media audio-vizuală. Astfel de măsuri se pot dispune numai
„în măsura în care se consideră necesar, ținând cont de toate interesele implicate și, în special, de
interesul public”. Întrucât sunt urgente și relevă interesul public, astfel de măsuri pot fi dispuse „chiar
fără a exista o dovadă a unei pierderi sau a unui prejudiciu efectiv ori a intenției sau a neglijenței
comerciantului”. Dacă, în vederea eliminării efectelor practicilor comerciale incorecte, s-a dispus
încetarea, respectiv interzicerea acestora, iar hotărârea judecătorească prin care s-a dispus această
măsură a rămas definitivă ori ordinul de încetare nu a fost atacat în contencios administrativ, instanța
sau ANPC poate dispune, respectiv, solicita publicarea hotărârii sau a ordinului într-un ziar de largă
circulație, pe cheltuiala comerciantului.
În privința ordinului de încetare emis în condițiile procedurii de urgență la care se referă art. 13,
trebuie observat că acest ordin se emite numai la propunerea agentului constatator (art. 131).
Dispoziția legală este de natură a introduce o confuzie nedorită și o frână supărătoare într-o procedură
care ar trebui să fie urgentă, clară și coerentă. Se observă că dispoziția legală citată enunță o propunere
pe care agentul constatator o face Președintelui ANPC, în vederea emiterii ordinului. Formula legală
sugerează constatarea unei contravenții, ceea ce presupune, în mod intuitiv, atât un proces-verbal de
contravenție, cât și o eventuală contestare, prin plângere, a contravenției, în cadrul unei proceduri
care se derulează după alte canoane și reguli de competență funcțională decât cea tipică procesului de
contencios administrativ. O plângere contravențională suspendă executarea contravenției, în timp ce
contestarea în contencios administrativ a ordinului de încetare nu suspendă de drept executarea
ordinului. Mai mult chiar, o plângere contravențională va ține în loc un proces de contencios
administrativ contra ordinului de încetare. Efectivitatea măsurii, chiar pretins urgentă, este minimă,
din acest punct de vedere. În fața unei astfel de realități normative prost concepute, cel mai probabil,
persoanele interesate vor sesiza mai degrabă instanța de judecată, evitând procedura administrativă,
mai puțin costisitoare și mai prietenoasă sub raportul probatoriului necesar consumatorului într-un
proces judiciar.
Legitimarea procesuală activă aparține, în procedura judiciară urgentă, oricărui consumator, direct
sau indirect afectat de practica incorectă, precum și asociațiilor pentru protecția consumatorilor.
Pârâtul, desigur, va fi comerciantul prezumat culpabil de săvârșirea practicilor comerciale incorecte.
Atât ANPC, cât și asociațiile profesionale ale comercianților, precum și comercianții concurenți, vor
putea formula intervenții în dosar (accesorii sau principale), cu condiția să probeze un interes.
Așa cum rezultă din art. 15 din Legea nr. 363/2007, utilizarea de către comercianți a unor practici
comerciale incorecte este interzisă, constituie contravenție și se sancționează atât cu amenzi (care pot
urca până la 100 de mii de lei), cât și cu pedeapsa complementară a suspendării activității până la
încetarea practicii comerciale incorecte. Ca sancțiune complementară care însoțește amenda se poate
dispune și restituirea contravalorii produsului sau serviciului, după caz, în termen de maximum 15
zile, de la luarea la cunoștință de către contravenient a procesului-verbal de constatare a contravenției,
la rândul său, încălcarea acestei dispoziții putând determina alte amenzi, de până la 50 de mii de lei
(art. 151-152). Sancțiunea amenzii se dispune prin proces-verbal de contravenție (care poate fi atacat
cu plângere contravențională, la judecătorie), în timp ce sancțiunea complementară se dispune prin
ordin al Președintelui ANPC (care poate fi atacat în contencios administrativ, după procedura mai sus
descrisă). Cu excepția sancțiunii complementare a suspendării activității, restul regimului juridic
sancționator este nejustificat de blând, putând determina o desconsiderare a legii de către
comerciantul vinovat care, observând nivelul redus al amenzilor în raport de cifra de afaceri proprie,
precum și lipsa unei publicități negative care să îl determine la încetarea practicilor incorecte, ar putea
decide că încălcarea legii este profitabilă: costurile financiare și de imagine ale practicii comerciale
incorecte sunt infinit mai mici decât profiturile.
De aceea, de lege ferenda, ar trebui instituită o publicitate negativă de interes public, derulată din
inițiativa autorității administrative sau a asociațiilor pentru protecția consumatorilor, dublată de daune

punitive consistente, pe fiecare zi de întârziere în aplicarea dispoziției administrative sau judiciare de

întârziere. Așa cum arată acum legea, scopul său, fixat de art. 1 alin. (1) (înaltul nivel de protecție a
consumatorilor) este un simplu slogan. În plus, ar trebui impusă normativ o sancțiune penalizatoare
pentru întârzierea în punerea în aplicare a ordinului de încetare, sancțiune evocate, de altfel, de art. 2
din Directiva acțiunilor în încetare nr. 2009/22/CE.
53. În construcția regimului legal al acțiunilor în încetare, indiferent dacă au caracter judiciar sau
administrativ și indiferent dacă sunt sau nu urgente, sunt utilizate prezumția „calității” de victimă a
consumatorului și prezumția de incorectitudine a practicilor reclamate.
Astfel, în interpretarea Directivei practicilor comerciale incorecte, CJUE a statuat, în speța BKK
Mobil Oil (cauza C-59/12, pct. 36), că „dispozițiile acesteia sunt concepute în mod esențial din
perspectiva consumatorului în calitate de destinatar și de victimă a practicilor comerciale neloiale”.
Această decizie este general obligatorie în întreg spațiul Uniunii Europene, deci și în România.
În plus, Legea nr. 363/2007 reglementează o prezumție de incorectitudine a practicilor comerciale.
Conform art. 11 comercianții vizați trebuie să furnizeze dovezi privind exactitatea afirmațiilor în
legătură cu practica comercială întreprinsă și sunt obligați, la solicitarea autorității administrative sau
a instanțelor judecătorești, să le pună acestora la dispoziție documente care să probeze cele afirmate,
iar în cazul în care documentele nu sunt furnizate în termenul stabilit de solicitanți sau dacă sunt
considerate insuficiente, afirmațiile în cauză se consideră inexacte. Prin urmare, sarcina probei în
acest tip de litigiu este inversată, comercianții fiind ținuți să probeze cu înscrisuri corectitudinea
practicilor întreprinse, precum și faptul că debitorul nu a fost prejudiciat prin acele practici, ne-având,
deci, poziția de victimă a acestor practici. În lipsa acestor probe, prevalează prezumția „calității” de
victimă a consumatorului și prezumția de incorectitudine a practicii comerciale reclamate191.
11. Acțiunea în încetare are un dublu scop: stoparea şi combaterea practicilor comerciale incorecte
reclamate, vizând comercianţii care au săvârşit sau sunt susceptibili să săvârşească practici comerciale
incorecte. Acest dublu scop, stoparea și combaterea practicilor înșelătoare, se realizează prin încetarea
sau interzicerea practicilor comerciale incorecte, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) și b), iar
finalitatea acestor măsuri este eliminarea tuturor efectelor practicilor comerciale incorecte. Dacă
stoparea practicilor înşelătoare se realizează, conform art. 13 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, prin
încetarea, respectiv interzicerea acestora, combaterea practicilor înşelătoare se poate realiza prin
eliminarea efectelor acestor practici, publicarea hotărârii [art. 13 alin. (2)] și sancționarea
contravențională (art. 15).
Acțiunea în încetare nu este o acțiune în răspundere contractuală, ci o acțiune în răspundere
delictuală.
Efectele admiterii unei acțiunii în încetare se răsfrâng asupra întregului comportament comercial
infectat de practicile înșelătoare sau agresive constatate, inclusiv asupra contractelor care se fac
expresia acelor practici agresive sau înșelătoare. Asigurarea unui nivel înalt de protecție a
consumatorilor, așa cum dictează art. 1 al Legii nr. 363/2007, nu poate fi realizată decât în măsura în
care sunt eliminate toate efectele practicilor comerciale incorecte, inclusiv cele care se concretizează
în contracte-tip, utilizate pentru comercializarea în masă a produselor comerciantului. Așa cum
rezultă din art. 3 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, sunt vizate toate practicile incorecte ale
comercianților în relația cu consumatorii, atât cele care se situează înainte sau în timpul unei tranzacții
comerciale, cât și cele care se situează după o astfel de tranzacție comercială.
Dispoziţiile legale care reglementează contractele şi, în special, prevederile referitoare la
validitatea, întocmirea sau efectele contractelor sunt, în continuare, aplicabile, însă, dacă o serie de
191
În speța BKK Mobil se face trimitere la alte două spețe anterioare, ceea ce înseamnă că soluția este consolidată în
practica CJUE: speța Ving Sverige, cauza C-122/10, pct. 22-23, și speța CHS Tour Services, cauza C-435/11, pct. 43.

contracte-tip sunt expresii ale unor practici comerciale incorecte, atunci valabilitatea şi efectele
acestor contracte sunt afectate, practicile comerciale incorecte fiind, după caz, motive de nulitate
absolută, totală sau parțială, a contractelor, pentru dol (eroare provocată), eroare asupra naturii
juridice a contractului (error in negotio) sau asupra obiectului contractului (error in corpore) ori
pentru cauză ilicită, dar şi un motiv de încetare a efectelor care rezultă din practicile comerciale
incorecte ale căror expresie se fac acele contracte-tip.
Contractul poate fi un instrument al unor practici înşelătoare. Pentru a da efect principiului
protecției depline contra practicilor înşelătoare şi principiului efectivității, contractul-tip, în totalitate
sau în parte (dacă numai o parte din clauzele contractului sunt expresii ale practicilor înşelătoare)
trebuie să îşi înceteze efectele prejudiciabile pentru consumator şi, consecvențial, pentru comerciant
(aparent, beneficiar al unui contract împovărător pentru consumator, dar, în realitate, perdant, întrucât
consumatorul insolvabil este un debitor lipsă) şi pentru întregul mediu de afaceri. Principiile din
dreptul comun care reglementează forța obligatorie şi relativitatea efectelor contractului nu pot
înlătura de la aplicare legislația specială, derogatorie de la dreptul comun, referitoare la sancționare,
stoparea şi combaterea practicilor înşelătoare. Sensul dispozițiilor art. 3 alin. (2) lit. a), potrivit cărora
Legea practicilor incorecte ale comercianților nr. 363/2007 nu aduce atingere regulilor din dreptul
comun referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor, nu este acela de înlăturare de la
aplicare a legii speciale în favoarea dreptului comun (o soluție care, de altfel, ar fi fost absurdă şi ar
fi încălcat dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, din care rezultă, printre altele, că
normele speciale sunt făcute tocmai pentru a deroga de la dreptul comun, şi nu invers), ci acela că
validitatea, întocmirea şi efectele contractului rămân supuse dispozițiilor din dreptul comun, cu
excepția situațiilor în care acestea ar fi expresii ale unor practici comerciale incorecte care le afectează
total sau parțial valabilitatea sau efectele.
Acțiunea în încetare trebuie să fie un mijloc eficient de a stopa practicile înșelătoare utilizate de
comercianți. Remediile efective pot fi, de exemplu, stoparea unor campanii publicitare, încetarea
vânzării unor produse, încetarea unor efecte ale contractelor, obligarea comerciantului la executarea
contractului cu respectarea uzanțelor cinstite și a echilibrului contractual, eliminarea clauzelor care
sunt expresia directă a practicilor incorecte, lăsarea contractului fără costuri (soluții preconizate, de
altfel, de speța CJUE Pohotovost) să chiar încetarea contractului, în substanța sa, dacă această soluție
ar fi în interesul consumatorului (soluție preconizată de speța CJUE Perenicova). Într-un contract de
credit, prin încetarea practicilor înșelătoare se poate ajunge la eliminarea riscului valutar sau de
dobândă puse exclusiv pe capul consumatorului.
Pentru a avea efectele scontate, acțiunea în încetare trebuie să vizeze întregul portofoliu de
contracte care sunt expresia practicii înșelătoare. În plus, efectul concret asupra comerciantului, de
disuasiune, trebuie dublat de efectul generic, asupra tuturor comercianților din clasa celui vizat, de
persuasiune, care este esențială pentru prevenția unor astfel de fapte și practici viitoare. Acesta este
motivul pentru care, în temeiul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 363/2007, hotărârea este publicată
într-un ziar de largă circulație, pe cheltuiala comerciantului vizat.
12. Piața internă, inclusiv sub raportul concurenței între bănci, precum și interesul public, sunt
afectate de persistența prezenței pe piață a situațiilor patologice de supra-îndatorare a consumatorilor
generate de riscul valutar (ratașat, mai ales, perioadei 2006-2008, corespunzătoare a așa-numitului
boom al creditelor imobiliare, care s-au acordat în proporție covârșitor majoritară în monedă străină,
în condițiile unei parități artificiale a leului „tare” față de euro, dolar sau francul elvețian) și de riscul
de dobândă (ratașat, în special, perioadei 2014-2017, corespunzătoare creditelor „ieftine” în lei, cu
dobânzi variabile, raportate la indicele de dobândă inter-bancară Robor, artificial menținut la valori
foarte scăzute, deseori și de trei ori mai mic decât dobânda de intervenție a BNR, care este și dobânda
legală în România, conform O.G. nr. 13/2011). Este vorba de două tipuri de riscuri pe care băncile

creditoare le-au cunoscut (sau ar fi trebuit să le cunoască). Cu toate acestea, băncile au vândut astfel
de credite, insistând tocmai pe aparențele (artificial construite) de ieftinătate și stabilitate a monedei
de plată sau a costurilor cu dobânzile și comisioanele.
În privința creditelor denominate sau indexate în franci elvețieni (CHF), este de remarcat că, în
timp ce consumatorilor li se vindeau produse de creditare aparent sigure, pentru bănci
hipervalorizarea CHF era nu numai previzibilă, dar chiar și așteptată de specialiștii și profesioniștii
riscului192, precum și de autoritățile de control și supraveghere a pieței bancare193, în cursul anului
2007. În perioade trecute (dar nu foarte îndepărtate în timp) moneda elvețiană, o monedă a unui stat,
totuși, mic, deci cu un volum limitat aflat în circulație, s-a remarcat printr-un risc mult superior altor
valute utilizate în activitatea de creditare, întrucât, alături de aur, este considerată un fel de refugiu
(safe haven) pe care îl caută investitorii în perioade de crize pentru a-și păstra intactă valoarea
activelor. Cu fiecare criză, francul elvețian căpăta o valoare supra-evaluată, întrucât, fiind pe piață în
număr și cantități limitate, devine scump pe măsură ce crește cererea investitorilor în siguranță și a
deponenților de lichidități, mai mult sau mai puțin albe și legitime.
Ulterior perioadei 2006-2008, Comisia Europeană a adoptat Directiva 2014/17/CE privind
contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunurile mobile rezidențiale. Această Directivă
este rezultatul unui proces de evaluare a modului de realizare a obiectivelor Comisiei Europene și de
respectare a directivelor europene în domeniul protecției consumatorilor. Rezultatul acestor evaluări
sunt prezentate în preambulul Directivei. Pct. 4 din preambul faptul că s-au identificat o serie de
probleme pe piețele ipotecare din Uniune legate de practicile iresponsabile de împrumut și de
posibilitățile participanților la piață, inclusiv ale intermediarilor de credite și ale instituțiilor non-
bancare de a avea un comportament iresponsabil. Printre acestea se numără probleme legate de
credite într-o monedă străină, pe care consumatorii le-au contractat în acea monedă pentru a profita
de rata dobânzii avantajoasă oferită, însă fără să dețină informații adecvate despre riscul ratei de
schimb valutar pe care îl implică aceste împrumuturi sau o înțelegere a acestuia. (…) Problemele
identificate pot avea efecte colaterale semnificative la nivel macroeconomic, pot fi în detrimentul
consumatorilor, pot constitui obstacole economice sau juridice în calea activității transfrontaliere și
pot crea condiții de concurență inegale între actorii de pe piață. Conținutul preambulului Directivei
este o dovadă că ascunderea riscului valutar era practicată de bănci și că aceasta reprezintă o practică
iresponsabilă. Cu privire la conținutul informațiilor necesare pentru încheierea contractelor, Directiva
2014/17/UE detaliază în preambul cât de importante sunt informațiile precontractuale primite de
consumatori (subliniază că informațiile trebuie să fie mai exacte), inclusiv avertizările cu privire la
192
Mai mulți astfel de specialiști au atras atenția asupra riscului de hiper-valorizare a CHF. A se vedea
(http://ghiseulbancar.ro/știri/se-scumpesc-creditele-in-franci-elvetieni/6091), unde sunt enumerate președintele de atunci
al Băncii Centrale a Elveției, președintele Bank of America, strategi și experți valutari de la Goldman Sachs și HSBC. A
se vedea și Șerban Toader, senior partner KPMG România, Modelul de afaceri al băncilor – la confluența între cerințele
de reglementare și așteptările clienților. Cu privire la modalitatea de acordare a creditelor în CHF în Franța, presa (a se
vedea: http://www.conso.ro/credite-nevoi-personale/presa-franceza-bancherii-stiau-riscurile-creditelor-in-franci-
elvetieni) a publicat mărturia unui fost director de bancă, care a comercializat în 2008 credite în CHF. Această mărturie
contrazice flagrant afirmațiile băncilor, ale analiștilor financiari și ale autorității de supraveghere și control a pieței bancare
conform cărora nu s-ar fi cunoscut, la momentul acordării, riscul creditelor în CHF. Fostul director al BNP Paribas arată
că, deși se cunoșteau aceste riscuri, ele au fost ascunse, deoarece intenția era să se vândă produsul. Cazul BNP Paribas
face obiectul unui dosar penal în Franța, pentru înșelarea clienților la acordarea creditelor în CHF.
193
La distanțe de ani de zile față de perioada comercializării acestor credite toxice, dar și cu o lipsă de fermitate
inadmisibilă, BNR a emis unele avertismente referitoare la riscurile creditelor în CHF. Astfel, Raportul BNR privind
stabilitatea financiară pe 2008. Astfel, la p. 90 din acest raport, se arată că „creditele în CHF și JPY și-au majorat rapid
ponderea (la 9,8% din totalul creditelor populației în februarie 2008, comparativ cu 2.1% în februarie 2007). Dinamica
rapidă a creditelor în noile valute, s-ar justifica printr-un cost scăzut, dar au dezavantajul volatilității superioare a cursului;
[…] în perioade de turbulențe, CHF devine monedă de siguranță pentru investitori, ceea ce va determina aprecierea și mai
mare a CHF față de toate celelalte monede”.

riscuri, exemplificând expres cu avertizarea cu privire la impactul potențial al fluctuațiilor cursului

valutar (pct. 22 din preambul). Preambulul Directivei nu reglementează obligații și reguli noi, ci
constată faptul că reglementările anterioare nu și-au atins scopul. Printre acestea se numără și
obligația de informare asupra riscurilor fluctuațiilor valutare. Această prevedere din preambulul
directivei reprezintă confirmarea a două fapte, și anume: 1) anterior directivei, profesioniștii aveau
obligația de avertizare asupra riscului valutar și 2) obligația de avertizare asupra riscului valutar nu a
fost îndeplinită în mod corespunzător, această atitudine fiind calificată ca practică iresponsabilă care,
în condițiile crizei financiare, a dus la compromiterea bazelor sistemului financiar. Din Directivă
reiese ideea că informațiile primite de consumatori în etapa precontractuală trebuie să fie exhaustive.
Contractarea unui împrumut în monedă străină de către consumatori (mai ales cu o rată a dobânzii
avantajoasă), nu este imputabilă acestora din urmă, ci este calificată în mod expres de Comisia
Europeană, ca fiind o practică iresponsabilă de creditare utilizată de bănci.
O politică sănătoasă de creditare menționată în preambulul Directivei 2014/17/UE se referă la
administrarea riscurilor de către creditori, conform principiului enunțat la punctul (27) din Preambul.
Creditorii trebuie să gestioneze în mod proactiv riscul de credit emergent, identificându-l şi tratându-
l într-un stadiu incipient şi nu să îl lase să se producă în defavoarea consumatorului, după care sa
constituie provizioane pentru credite neperformante, să reducă expunerea pe anumite categorii de
persoane şi să apeleze la colectorii de creanțe pentru a se debarasa de pierderile acumulate prin
externalizarea creditelor neperformante la valori extrem de scăzute în raport de valoarea nominală. În
acest scop, creditorul trebuie să implementeze modalități eficiente de administrare a riscului, printre
care informarea consumatorului cu privire la evoluția cursului, la impactul asupra creditului contractat
și la posibilitatea consumatorului de a face conversia (cu scopul de a se proteja de riscul valutar).
Directiva stabilește, la art. 23 din un procent maxim, de 20%, de variație între cursul inițial și cel
curent faţă de care instituția de credit să fie obligată să informeze consumatorul despre variantele pe
care acesta le are în vederea limitării riscului valutar la care este supus. Prin urmare, răspunderea
pentru identificarea variantelor de limitare a riscului valutar incumbă instituției financiare, iar acestea
trebuie prezentate la momentul oportun, înainte de colapsul consumatorului194.
Așa cum rezultă dintr-o recomandare a Comitetului European pentru Risc Sistemic, „datorită
disponibilității împrumuturilor în monedă străină și prin transferarea riscului valutar asupra
împrumutaților, instituțiile [bancare] au putut oferi produse de împrumut cu dobânzi semnificativ
inferioare celor bonificate la împrumuturile în monedă națională”195. Consecința a fost că banca s-a
pus la adăpost de suportarea riscului valutar, realizând profituri substanțiale, pe când împrumutatul,
care nu era în mod natural acoperit față de riscul valutar, s-a văzut nevoit să îl suporte integral, cu
consecința ruinei proprii. În privința creditelor în monede exotice, inventate de bănci pentru a-și spori
profitabilitatea și cota de piață prin capturarea unei clientele de nișă, cu venituri modeste și, deci,
aflate în situații vulnerabile, împrumutații nu aveau nici un interes special pentru a solicita un astfel
de credit de vreme ce nu realizau venituri în această monedă, nu utilizau această monedă și nu
194
În linie cu constatările Comisiei Europene exprimate în preambulul Directivei, produsul de creditare în CHF a fost
calificat drept toxic în doctrina franceză (J.-L. Vasseur, Emprunts toxiques: les recours possibles devant le juge civil, în
Revue Lamy des Collectivités territoriales, Collection LAMY Collectivités Territoriales Octobre 2012, Numéro 83, p.
60), întrucât împrumutatul beneficiază de o dobândă micșorată pe durata primilor ani de rambursare a creditului în
contrapartidă unui risc reportat asupra anuităților ulterioare (viitoare). De asemenea, acest produs se caracterizează prin
suportarea variației cursului de schimb valutar exclusiv de către împrumutat, acesta având reprezentarea unui curs de
schimb foarte stabil la momentul acordării creditului. În schimb, în România, băncile nu numai că nu au administrat în
mod eficient, activ, riscul valutar înainte de producerea lui, dar chiar după a doua hipervalorizare a CHF, din ianuarie
2015, au continuat să încaseze rate la valori hiperbolizate ale CHF, lăsând, în același timp, impresia că pot negocia pentru
reducerea poverii debitorilor.
195
Recomandarea CERS/2011/1, p. 11, pct. I.2. Factorii determinanți ai creșterii acordării de împrumuturi în monedă
străină.

cunoșteau aproape nimic despre ea, decizia de a-l contracta fiind indusă de bancă, printr-o promovare
insistentă și prin încălcarea obligației de informare, comportamente incorecte în care băncile au
persistat doar în scopul de a atinge o anumită cotă de piață196. Această împrejurare este recunoscută
de CERS în cuprinsul Recomandării precitate: „Băncile care acordau împrumuturi în franci elvețieni
și în yeni japonezi puteau concura pentru o cotă de piață oferind costuri asociate rambursării datoriei
mai scăzute decât băncile care acordau împrumuturi în euro” (p. 13, pct. I.2.1.3. Presiunile
concurențiale). În final, victimele concurenței acerbe dintre bănci au fost consumatorii, băncile având
reprezentarea deplină a riscului suportat de aceștia. Împrumutații sunt total neacoperiți față de
riscurile produselor financiare, în special față de riscurile contractării creditelor în monedă străină.
Aceștia pot fi atrași de ratele nominale aparent mai scăzute ale dobânzilor la împrumuturile în monedă
străină comparativ cu cele la împrumuturile în monedă națională, tinzând să subestimeze riscul
deprecierii monedei naționale sau neînțelegând efectele unei astfel de deprecieri asupra costurilor
asociate rambursării datoriei și asupra sumei totale datorate197.
Așadar, spre deosebire de consumatori, creditorii bancari au putut prevedea că evoluția CHF va fi
în sensul hiper-valorizării, deoarece erau profesioniști ai riscurilor (așa cum, de altfel, au putut
prevedea și evoluția indicilor de dobândă inter-bancară în funcție de care se calculează dobânzile
variabile). Dar aceste informații au fost ocultate în defavoarea consumatorilor. Astfel de produse de
creditare prădătoare nu ar fi trebuit să existe pe piață. Cum ele, totuși, au fost comercializate, ar fi
trebuit să fie prezentate într-o manieră transparentă, care să permită consumatorilor aprecierea
impactului lor economic. Punerea pe piață a acestor produse de creditare, caracterizate printr-un risc
inadmisibil de mare de nerambursare, reprezintă o practică comercială incorectă, prejudiciabilă, pusă
în practică prin utilizarea de către creditorul bancar a unei politici de creditare iresponsabile.
Cunoașterea de către consumatori a împrejurărilor amintite și a efectelor acestora era esențială la
momentul anterior contractării creditelor. Cel mai probabil, niciun consumator nu ar fi contractat în
aceste împrejurări. Cu toate acestea, din modalitatea de promovare și comercializare a produselor de
creditare și din cuprinsul contractelor de credit nu rezultă că profesioniștii riscului, care au oferit
aceste credite, ar fi avertizat în vreun fel publicul țintă sau clienții, nici măcar cu privire la riscul
valutar comun, obișnuit, cu atât mai puțin cu privire la riscurile exorbitante presupuse de contractarea
unui credit în CHF.
Dimpotrivă, în mod agresiv, înșelător și manipulatoriu, aceste produse de creditare au fost
promovate ca fiind ieftine și stabile, dedicate chiar persoanelor cu venituri sub medie, care nu s-ar fi
„calificat” pentru credite obișnuite în lei sau în euro. În perioada contractării creditelor în valute
exotice, consumatorul avea încredere totală în instituțiile de credit, avea nevoie de un trai mai bun și
era încurajat să se împrumute, prin lejeritatea (chiar agresivitatea) cu care instituțiile de credite
acordau împrumuturi. Dar consumatorii erau dezinformați și influențați să aleagă un produs de
creditare sau altul. Consumatorii au fost induși în eroare în mod deliberat de campaniile publicitare
derulate de majoritatea instituțiilor bancare, de această „eroare în care s-au aflat toți consumatorii”
beneficiind inclusiv instituțiile de credit care nu au marketat acest produs de creditare, dar pe care îl
aveau în ofertă. Cu alte cuvinte, trebuie reținut faptul că toți jucătorii de pe piața bancară au format
un cartel, o înțelegere profund ilicită, prin care au convenit să-și folosească în comun resursele pentru
a induce în conștiința consumatorilor „beneficiile” și „avantajele” creditelor în monedă străină sau în
lei, în aparență ieftine și stabile, dar în realitate inadmisibil de riscante, ba chiar toxice prin
consecințele antrenate. Consumatorii care adresau băncii o cerere de creditare erau direcționați către
acest produs, prin prezentarea „avantajelor” care, în următorii ani, s-au dovedit a fi, fără excepție,
196
Potrivit declarațiilor consilierului guvernatorului BNR, dl. Adrian Vasilescu, „(...) au fost și sărituri peste cal. Au
sărit calul băncile interesate să vândă cât mai multe credite (...)” din Ziarul Financiar din 21 august 2013, p. 3.
197
Recomandarea Comitetului European pentru Risc Sistemic din 21 septembrie 2011 privind acordarea de
împrumuturi în monedă străină (CERS/2011/1, JOUE C 342/1 din 22 noiembrie 2011).

înșelătoare. Deși un consumator pe deplin conștient și responsabil ar fi putut să aleagă un credit în

valută și, implicit, să își asume un risc valutar concret, în schimbul unor costuri (cu dobânda și
comisioanele, primele de asigurare sau spezele) mai mici comparativ cu celelalte credite de pe piață,
în realitate acest schimb nu a existat, întrucât costurile creditelor în valute exotice au fost egale și,
deseori, mai mari decât cele ale creditelor în alte valute sau în lei. Așa cum rezultă din motivarea
Ordinului ANPC de încetare a practicilor înșelătoare ale Raiffeisen Bank, mai sus analizat, sistemul
informatic al băncii avea setată o aliniere automată a dobânzilor la creditele în CHF cu cele la creditele
în euro imediat ce expira perioada de grație (de 6 luni - 1 an).
Chiar dacă, aparent, dobânda era mai mică în raport de alte produse de creditare, creditele atât de
iresponsabil acordate aveau costuri ascunse sau variabile în funcție de voința băncii, iar suma mai
mare acordată cu titlu de împrumut însemna o pondere mai mare a ratei raportată la veniturile
împrumutaților, rezultând un grad mai mare de îndatorare. Alegerea acestui tip de credit, făcută de
consumatori fie în lipsa unor informări și avertismente clare și inteligibile, fie pe baza informațiilor
furnizate de bancă într-o manieră înșelătoare, a fost una prejudiciabilă, întrucât în scurt timp,
avantajele s-au transformat în dezavantaje. Actele juridice rezultate sunt rebuturi contractuale, fiind
din start și în proporție ridicată credite neperformante, ceea ce a însemnat un fel de auto-gol „marcat”
în propria poartă de băncile creditoare, care au avut convingerea că au făcut afaceri profitabile
speculând credulitatea și nevoile consumatorilor, dar au constatat că „dețin”, de fapt, creanțe cvasi-
imposibil de încasat de la consumatori supra-îndatorați sau ruinați, deci insolvabili și, corelativ,
gestiunea costisitoare a unor provizioane de risc, a unor procese și executări silite și a unor cesiuni de
credite neperformante către colectorii de creanțe, la prețuri foarte reduse față de valoarea nominală a
creanțelor (diferența fiind și ea „marcată” ca pierdere). În loc să se preocupe să administreze
corespunzător riscul valutar și de dobândă, pentru a nu provoca insolvabilitatea debitorului, creditorul
bancar a profitat de perioada premergătoare valorizării CHF și, respectiv, de perioada menținerii
artificiale a indicilor bancari la niveluri incredibil de reduse, exploatând pentru sine și într-un mod
total iresponsabil oportunitatea iluzorie a unui profit rapid și disproporţionat de mare față de propriile
expectații, rezultat din variația cursului valutar sau din variația dobânzii într-un termen foarte scurt și
în ritmuri foarte accelerate.
Hiper-valorizarea monedei de plată și previzibila multiplicare a indicelui Robor afectează grav
veniturile împrumutaților, într-un mod imprevizibil și în pofida informațiilor privind așa-zisa
ieftinătate și stabilitate care au stat la baza deciziei de a contracta creditul respectiv. Băncile care au
practicat acest tip de creditare prădătoare nu a avertizat consumatorii cu privire la riscul valutar sau
de dobândă. Dimpotrivă, produsul de creditare a fost prezentat ca unul sigur, stabilitatea și nivelul
redus al costurilor fiind motivul determinant pentru care consumatorii au luat decizia de a contracta.
Materialele publicitare promiteau mincinos clienților „asistență adaptată nevoilor”, în disprețul
dispozițiilor art. 4-6 din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea, conform cărora „publicitatea trebuie
să fie decentă, corectă și să fie elaborată în spiritul responsabilității sociale”, fiind interzisă orice
formă de publicitate înșelătoare și subliminală. Aceleași reguli și interdicții rezultă și din Codul
consumului.
Chiar dacă este vorba de perioada 2006-2007, când încă nu era în vigoare Legea nr. 363/2007
privind practicile incorecte ale comercianților, și chiar dacă aceste practici au fost încorporate în
contracte, o acțiune în încetare a acestor practici inițiate în trecut și derulate și în prezent este nu
numai posibilă, ci și necesară, întrucât: (i) practicile incorecte și abuzive ale comercianților erau
interzise și înainte de 2006, prin O.G. nr. 21/1992, republicată; (ii) efectele prejudiciabile pentru
consumatori ale acestor practici abuzive (redenumite după 2007 practici înșelătoare) nu s-au epuizat
la data încorporării lor în contractele consumatorilor; aceste efecte nu numai că se produc și în prezent
dar, mai mult, sunt agravate prin trecerea timpului și prin refuzul obstinat al băncilor de a re-echilibra
contractele, în ciuda avertismentelor autorităților, inclusiv ale BNR; (iii) a dispune încetarea acestor

practici abuzive/înșelătoare nu înseamnă a afecta contracte aflate în derulare, întrucât, pe de o parte,

aceste contracte sunt rebuturi juridice, fiind lovite de nulitate din mai multe puncte de vedere (eroare-
obstacol, cauză ilicită sau falsă, caracter abuziv al clauzelor esențiale din contract) iar, pe de altă
parte, competența stabilită de lege pentru încetarea practicilor abuzive/înșelătoare privește atât
tranzacțiile în curs de a fi perfectate, cât și tranzacțiile deja perfectate, așa cum rezultă din art. 4 și,
respectiv, art. 11-13 din Legea nr. 363/2007); în fine, a decide că un contract nu mai poate fi afectat
de o acțiune în încetare după ce a fost perfectat și pus în executare ar însemna lăsarea fără efect a
întregii legislații referitoare la practicile înșelătoare, care ar deveni inutile imediat ce contractul ar fi
semnat de consumator (chiar dacă acest contract este unul afectat de practici înșelătoare, clauze
abuzive și de asimetria informațională ce rezultă, mai ales, din inferioritatea economică, juridică și
tehnică în care se află consumatorul față de comerciant și care îl face să adere fără rezerve la un
contract pre-redactat de comerciant); (iv) fiind vorba de fapte ilicite (civile și contravenționale sau
chiar penale) continuate, nu se pune problema unei prescripții, întrucât termenul de prescripție curge
de la epuizarea faptei continuate, și nu de la săvârșirea primului act material al faptei.
Răspunderea civilă pentru practicile comerciale incorecte
13. Transparența și onestitatea practicilor comerciale sunt cerințe ale formării unui consimțământ
conștient și responsabil al consumatorilor care achiziționează produse și servicii sau încheie contracte
cu comercianții dar, mai ales, sunt ingrediente obligatorii ale procesului continuu de câștigare și
consolidare a încrederii în produsele și serviciile comercianților, ceea ce dă continuitate și
predictibilitate afacerii. Respectul voluntar şi asumat al obligației de onestitate este ingredientul
esențial al credibilității comerciantului, precum şi antidotul natural contra riscurilor asumate atunci
când se lansează într-o afacere. Contractele încheiate în urmarea unui proces onest de informare a co-
contractantului sunt contracte reziliente, eficiente în asigurarea continuității afacerii și a credibilității
comerciantului care, primind la timp și cu regularitate plățile generate de contract, își poate asigura
lichiditatea necesară efectuării propriilor plăți și, deci, credibilitatea în fața celorlalți parteneri de
afaceri. A fi transparent și onest înseamnă a fi natural vaccinat contra situațiilor juridice și economice
patologice antrenate de rebuturile contractuale care sunt rezultate ale omisiunii sau ale încălcării
conștiente, voluntare, a acestei obligații de informare și onestitate, sau rezultate ale speculării
vulnerabilităților și nevoilor, reale sau artificial construite, ale co-contractanților.
Dez-informarea, inducerea în eroare, captarea (prin mijloace agresive și reclamă deceptivă) a
atenției și inseminarea artificială a entuziasmului consumatorului de a achiziționa bunuri sau servicii
pe care, în mod normal, onest, în condiții de transparență, nu le-ar achiziționa (consumerismul),
reprezintă practici incorecte ale comercianților, care pot fi sancționate atât contravențional sau penal,
cât și prin interdicția administrativă sau judiciară de a le mai profesa, întrucât sunt ilegale sau
ilegitime. Contractele încheiate sub asemenea „auspicii” sunt foarte vulnerabile în fața unei acțiuni
în nulitate absolută pentru error in negotium (eroare-obstacol, constând în convingerea greșită a
faptului că s-ar fi încheiat un alt contract decât cel care este formal materializat prin semnătura sau
prin aderarea fără rezerve la oferta comerciantului de a contracta). Astfel de acte juridice fundamental
viciate sunt, de fapt, rebuturi contractuale generate de erori comportamentale provocate.
Lipsa de transparență și de onestitate a practicilor comerciale poate determina deformarea
comportamentului contractual al consumatorului care, știind că a achiziționat un produs sau un
serviciu ori a perfectat un anume contract și descoperind, post-factum, că a achiziționat sau contractat
de fapt altceva, va protesta judiciar și mediatic sau va asista neputincios (din lipsă de resurse
financiare necesare acoperirii costurilor legale) la propria supra-îndatorare sau ruină antrenată de acel
contract, dar, în toate cazurile, va fi un debitor problematic pentru comerciant și chiar pentru

colectorul de creanțe care s-ar putea insinua în relația contractuală inițială, în speranța recuperării
măcar a unei părți din creanță. Un singur rebut contractual generat de omisiunea informării sau de
inducerea necinstită în eroare a co-contractantului înseamnă un singur risc de insolvabilitate, de
dispute judiciare și de publicitate negativă făcută comerciantului. Însă, în condițiile apariției practicii
contractării în masă, în volume foarte mari, practică ce a impus formulare tipizate de contracte, care
se repetă în mii, sute de mii sau milioane de exemplare, un rebut contractual tipizat înseamnă un
număr practic infinit de riscuri de insolvabilitate, de dispute judiciare și de reclamă negativă ce pot
ține captiv un comerciant, ceea ce duce la dificultăți financiare grave sau chiar la insolvența
comerciantului și, consecvențial, la riscuri sistemice pentru sectorul economic în care activează
comerciantul sau chiar, ca efect în lanț al falimentului unui comerciant de mari dimensiuni, pentru
întreaga economie.
Practicile înșelătoare ale comercianților sunt nu numai opusul contractării responsabile, ci și modul
în care abuzul de putere economică face din contracte instrumente de manipulare și control și, de
aceea, sunt dur sancționate de legislație.
14. Uzanțele cinstite și bună-credință sunt nu numai criterii ale concurenței loiale și legitime și
modalități ultime de protecție a consumatorilor, ci și spiritul benefic al contractelor comerciale,
vaccinul natural care poate asigura reziliența acestora prin evitarea apariției de rebuturi contractuale.
Din perspectiva cerinței continuității afacerii comerciantului, care se înscrie în coordonatele unei
realități de tip matriceal în care comerciantul depinde de consumatori, de ceilalți comercianți și de
comunitatea în cadrul și în timpul căreia își derulează afacerea, este limpede că nu întotdeauna ceea
ce nu este interzis este și permis și că legea, ca drept pozitiv, sau contractul, mai ales cel tipizat,
utilizat în domeniile în care se contractează în masă, nu îl apără pe comerciant de consecințele
propriilor practici abuzive, agresive sau înșelătoare. Piața, societatea, viața îl vor sancționa prin
excluderea treptată din rețeaua socială creatoare de valori și bogății. Comerciantul, ca și orice alt
particular, de unul singur, nu înseamnă nimic în afara acestei rețele și, implicit, nu înseamnă nimic în
afara cerințelor uzanțelor cinstite și a bunei-credințe.
Transparența și informarea completă a consumatorilor, acordarea unui timp suficient de reflecție
înainte de încheierea contractelor de credit, deși constituie obligații ale comercianților, sunt, în același
timp, și măsuri de precauție, sanitare, de prevenire a dezechilibrelor contractuale în care s-ar putea
afunda consumatorii neinformați, ceea ce ar putea afecta comerciantul, punctual privit, dar și ca parte
a unui întreg sector sau sistem economic, afectat la rândul său, în lanț, de modul neonest în care unii
comercianți au înțeles să facă profit cu orice preț.
Inversul uzanțelor comerciale cinstite îl reprezintă, în legislația concurenței, practicile anti-
concurențiale și concurența neloială. În legislația protecției consumatorilor acest invers îl reprezintă
practicile incorecte (înșelătoare sau agresive) ale comercianților. Ambele categorii de practici
incorecte sunt sancționate cu nulitatea sau ineficiența contractelor (sau numai a unora dintre clauzele
contractuale), precum și cu răspunderea civilă delictuală, cu răspunderea contravențională sau chiar
cu răspunderea penală a comercianților culpabili. Prin antinomie, se poate spune că toate practicile
comerciale care contravin uzanțelor cinstite și bunei-credințe sunt practici comerciale necinstite, care,
de altfel, sunt și contrare ordinii publice și bunelor moravuri198.
De aceea, o modalitate eficientă de sancționare și combatere a practicilor înșelătoare ale
comercianților poate fi și boicotul produselor și serviciilor comerciantului vinovat, plus publicitatea
negativă. Procesele pot fi costisitoare și hazardate. Forța judiciară și de lobby a comerciantului poate
198
În sens destul de apropiat, a se vedea și M. Dinu, Observații cu privire la uzanțe în procedura civilă
(https://www.juridice.ro/336046/observatii-cu-privire-la-uzante-in-procedura-civila.html). Autorul tratează, însă,
noțiunea uzanțelor cinstite alături de noțiunea de uzanțe ca izvor de drept, creând o oarecare ambiguitate în privința
conotațiilor celor două instituții juridice.

face inutil un demers judiciar și administrativ. Iar în privința creării artificiale a nevoii de a cumpăra,
a reclamei subliminale și a „alegerii” pe care brandul o face în locul cumpărătorului, nici nu este de
imaginat că justiția sau administrația ar putea interveni eficient. În aceste domenii și situații, singurele
acțiuni eficiente sunt boicotul – nu cumpăra – și demitizarea, revelarea minciunii conținute de tehnică
de vânzare, de brandul fals valorizator sau non-calitativ și de lipsa de onestitate a comerciantului, de
intenția lui mercantilă de a înșela și a manipula și a face bani ușori din supra-îndatorarea și ruina
consumatorilor.
Mesajele și sloganurile publicitare pot fi folosite și împotriva comercianților incorecți, nu numai
în favoarea lor. Evitarea lor, izolarea lor în cercul restrâns al clienților lor captivi, devoalarea
incorectitudinii lor sunt vaccinuri naturale ale pieței, care fac bine și celorlalți comercianți, atât celor
corecți (care pot, cu această ocazie, să concureze cu fair play, fără presiunea „concurenților” lor,
financiarmente dopați), cât și celor incorecți (care se pot pocăi sub efectul taumaturgic al boicotului
și expunerii publice a comercianților vinovați de înșelarea încrederii publice).
15. Practicile înşelătoare sunt menite a induce consumatorul în eroare sau a ascunde ori a disimula
o informație semnificativă necesară consumatorului pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză. În
prima situație, fie contractul care se încheie este altă operațiune juridică decât cea vizată de
consumator (un astfel de contract fiind afectat de o eroare-obstacol, cu consecința nulității absolute
pentru lipsa totală a consimţământului), fie contractul care se încheie este conform cu varianta
anticipată de consumator, dar între timp, contractul se metamorfozează într-o operațiune juridică
diferită de anticipațiile consumatorului, care avea convingerea că s-a obligat în interiorul unui
contract comutativ. Un astfel de contract metamorfic este afectat de eroarea viciu de consimţământ
în forma agravată a dolului, adică a inducerii intenționate în eroare a co-contractantului. În plus, însă,
ascunderea sau disimularea unei informații semnificative poate face contractul să alunece în zona
aleatoriului, iar acesta este un potențial motiv de nulitate pentru lipsa elementului alea pentru ambele
parți sau, după caz, pentru fraudă la lege (cauza ilicită). Contractele comercianților cu consumatorii
sunt în mod esențial contracte comutative. Legislația protecției consumatorilor dezavuează
contractele aleatorii şi interzice transformarea sau pervertirea prin voința unilaterală a comerciantului
unui contract comutativ într-un contract aleatoriu199. Or, tocmai acest efect nociv poate fi antrenat de
practicile incorecte ale comercianților, interzicerea, combaterea şi sancționarea acestora fiind cu atât
mai justificată.
Manipularea şi dezinformarea consumatorilor pot fi, mai ales prin repetabilitatea lor, fapte atât de
grave ale comercianților încât să atragă chiar răspunderea penală (și, corelativ, răspunderea civilă) a
celui culpabil. Spre exemplu, comerciantul care înşeală poate fi acuzat de înșelăciune penală sau de
exploatarea stării de vulnerabilitate a consumatorului.
Înşelăciunea, incriminată în art. 244 C.pen., poate consta: (i) fie în inducerea în eroare a unei
persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate, în scopul de a obţine un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă; (ii) fie
inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace
frauduloase; dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni. În prima variantă, înșelăciunea există doar dacă din faptă a rezultat, în
favoarea făptașului, un folos patrimonial injust, iar în defavoarea victimei, un prejudiciu. În cea de-a
doua variantă, înșelăciunea există indiferent de rezultatul păgubitor concretizat într-un folos injust,
fiind suficient riscul (pericolul) faptei care presupune utilizarea unor mijloace frauduloase. Victima
şi făptașul se pot împăca, în acest caz răspunderea penală fiind înlăturată. În schimb, paguba urmează
a fi acoperită în urma unei înțelegeri separate sau, după caz, a admiterii unei acțiuni în răspundere
civilă delictuală.
199
Pentru mai multe amănunte, a se vedea cap. II Obligația de informare, avertizare şi consiliere a consumatorilor.

Exploatarea stării de vulnerabilitate a consumatorului (cauzată de vârsta, starea de sănătate,

infirmitatea sau de relaţia de dependenţă a consumatorului faţă de creditor) îmbracă „haina”
infracțională dacă, în condițiile art. 247 C.pen., creditorul îi împrumută acestuia bani sau bunuri,
determinându-l să îi transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanţă de valoare
vădit disproporţionată faţă de prestaţia proprie (împrumutul).
1. Precizaţi entitatea sau entităţile competente pentru a dispune încetarea practicilor

comerciale incorecte
2. Argumentaţi dacă un consumator poate formula o acţiune în încetare a practicilor
comerciale incorecte, pe cale judiciară
3. Menţionaţi dacă, urmare a unei acţiuni în încetare, se pot produce efecte şi asupra
contractelor aflate în derulare

Scopul, domeniul şi condiţiile răspunderii civile pentru produse
CUPRINS
20.Sediul materiei
21.Identificarea şi diferenţierea formelor răspunderii pentru produse
22.Identificarea condiţiilor răspunderii civile pentru produse

1. Cadrul normativ aferent răspunderii pentru produse

2. Modalitatea de interpretare coroborată a actelor normative ce reglementează
răspunderea pentru produse
3. Semnificaţia noţiunilor de producător, distribuitor, produs cu defecte
4. Formele răspunderii civile pentru produse
5. Subiectele răspunderii civile pentru produse; cauze exoneratoare de răspundere
6. Condiţiile răspunderii civile pentru produse

Scopul și domeniul răspunderii pentru produse
1. Unul dintre scopurile fundamentale ale legislației protecției consumatorilor este să asigure
punerea în comerț a unor produse și servicii sigure, utile, conforme destinației lor originare și de
calitate. Regimul juridic al răspunderii pentru produse este un instrument legal, administrativ și juridic
a cărei finalitate este protecția consumatorilor contra riscurilor produselor și serviciilor destinate
consumului, contra potențialului de vătămare a sănătății sau a integrității corporale și contra
prejudicierii intereselor lor economice.
Întrucât se adresează unui mare număr de persoane, comercianții care vând bunuri și prestează
servicii populației trebuie să respecte standarde de siguranță și calitate a bunurilor și serviciilor
comercializate, fiind ținuți să răspundă, fie prin repararea sau înlocuirea produselor cu defecte, fie
prin indemnizarea victimei, pentru toate prejudiciile cauzate, temeiul acestei răspunderi fiind riscul
introducerii sau menținerii lor în circuitul comercial.
Asimetria informațională îi pune pe consumatori în situația ineluctabilă de a se baza în decizia de
achiziție pe ceea ce afișează și promovează comercianții drept „condiții” de utilizare a produselor.
Consumatorii, nevoiți să le achiziționeze, sunt nevoiți și să se încreadă în onestitatea practicilor
comercianților și în calitatea și securitatea produselor sau serviciilor comercializate. Consumatorii nu
pot cunoaște toate caracteristicile și toate riscurile (previzibile sau imprevizibile) ale produselor și
serviciilor pe care le achiziționează și nici nu se pot apăra eficient de practicile și strategiile de
persuasiune care le determină, mai mult sau mai puțin onest, comportamentul. De altfel, un grad înalt
de specializare al unui mare număr de consumatori și o minimală neîncredere în produsele puse și
menținute în comerț200 pot însemna serioase impedimente ale comerțului care se derulează în volume
mari și foarte mari. De aceea, răspunderea pentru produse și servicii a comerciantului, angajată
indiferent de culpa sa ori de caracterul ilicit al faptei sale, este esențială nu numai pentru integritatea
fizică și psihică a consumatorilor sau pentru protecția intereselor lor economice, ci și pentru sănătatea
și perpetuitatea comerțului.
Așa cum s-a putut vedea mai sus201, în mod primordial și preventiv, protecția consumatorilor
contra riscurilor și a periculozității produselor și serviciilor se realizează prin avertizarea publică
urmată de retragerea de pe piață a produselor și serviciilor care, deși nu sunt riscante prin natura lor,
capătă această caracteristică prin efectul unor conjuncturi sau evenimente imprevizibile, retragerea
de pe piață fiind impusă de imperativul limitării sau al neutralizării riscurilor de vătămare în masă a
consumatorilor (art. 15-16 din Codul consumului) și, respectiv, prin informarea și avertizarea
concretă a consumatorului asupra riscurilor și a potențialelor consecințe negative, mediate sau
imediate, la care sunt supuși prin folosirea normală și previzibilă a bunurilor și serviciilor riscante,
produse care, prin natura lor, presupun sau necesită un mod special de utilizare sau consum, cum ar
fi medicamentele, tutunul, alcoolul, artificiile, armele de vânătoare etc. (art. 48 din Codul
consumului).
Punerea pe piață a unor produse sigure și de calitate este menită a asigura consumatorilor o alegere
rațională, în conformitate cu interesele lor economice, între produsele oferite de toți comercianții,
produse pe care să le poată utiliza potrivit destinației lor originare, în deplină siguranță și securitate
(art. 14 din Codul consumului). Așadar, folosința produselor achiziționate trebuie să fie liniștită și
utilă.
200
Acestea sunt, în mod paradoxal, două finalități ale pretinsului imperativ al auto-educării consumatorilor, intens
promovat în ultima vreme de unii comercianți auto-destructivi, așa cum sunt băncile din România confruntate cu un mare
val de neîncredere, cauzată de practicile lor abuzive și înșelătoare. Pentru amănunte, a se vedea Capitolul I. Introducere
în legislația protecției consumatorilor.
201
A se vedea supra, Capitolul II. Obligația de informare, avertizare și consiliere a consumatorilor.

Răspunderea comercianților pentru riscurile introducerii sau menținerii în comerț a produselor cu

defecte poate fi un bun mijloc pentru asigurarea unui înalt nivel de protecție a consumatorilor, atât
prin intermediul mecanismului indemnizator sau punitiv pe care îl pune în practică, cât și prin
intermediul efectului de disuasiune, care se va impune atât în comportamentul viitor al comerciantului
făcut responsabil, cât și în comportamentul concurenților săi de pe piață, care se vor abține de la a
genera alte situații riscante prin punerea sau menținerea pe piață a unor produse defectuoase ori,
respectiv, de la imitarea comportamentului comerciantului responsabil (imitație care rezultă din
tentația profitului ușor și supra-dimensionat).
Răspunderea pentru produse poate avea atât un caracter reparatoriu (produsele cu defecte sunt
reparate sau înlocuite, pe cheltuiala comerciantului), cât și un caracter indemnizatoriu sau punitiv
(care poate fi cumulat cu repararea în natură a prejudiciului, pentru asigurarea efectului de disuasiune)
și se poate referi la:
(i) agenții patogeni sau mutageni ascunși în alimente, de care consumatorul nu se poate feri,
neavând nicio informație sau avertisment din care să rezulte probabilitatea apariției acestora, ci,
dimpotrivă, „beneficiind” de narațiunea din reclamă și de celelalte tactici de persuasiune utilizate de
comercianți, ceea ce face din acești agenți adevărați „asasini tăcuți” și insidioși; includem în această
categorie pesticidele, erbicidele și alte chimicale cancerigene sau în general patogene, toxinele,
microbii (de genul salmonelei), substanțele de plastifiere și de conservare a „prospețimii”, precum și
înlocuitorii de gust, miros și culoare, E-urile, glutenul, drojdiile și celelalte ingrediente ale mâncării
care provoacă alergii, intoleranțe, toxiinfecții și, mai nou, produsele din plante sau animale modificate
genetic;
(ii) tratamentele de slăbire, estetice, de întinerire sau de înfrumusețare, vaccinurile, procedurile
medicale etc., care cauzează daune sănătății sau integrității corporale a consumatorilor;
(iii) accidentele sau incidentele provocate de produse periculoase prin natura lor sau care devin
riscante prin modul impropriu de stocare, comercializare sau utilizare în prestarea serviciilor și care
cauzează prejudicii corporale materiale sau morale;
(iv) produsele care nu pot fi utilizate la întreaga lor valoare de întrebuințare (întrucât, de exemplu,
sunt contra-intuitive, ultra-tehnologizate, însoțite de condiții de utilizare prolixe, contrare comodității
în întrebuințare care rezultă din reclamă etc.) sau care nu pot fi utilizate conform destinației lor
originare; pentru exemplificare, vom reține nu numai că nu se pot vinde produse cu defecte sau
produse care pun pericol siguranța fizică sau interesele economice al consumatorilor, ci și că nu se
poate vinde un smartphone pentru a fi folosit exclusiv pe post de telefon, un smart tv pentru a fi folosit
exclusiv pe post de receptor de televiziune analoagă, sau un credit în valută exotică pentru a cumpăra
cu lei sau cu euro un imobil. Esențial este ca bunul sau produsul de care este interesat potențialul
consumator să poată fi utilizat în varianta sa originară, cea vizată în mod real de către potențialul
consumator, în caz contrar contractul ce ar putea fi încheiat fiind din start vulnerabil în fața unei
acțiuni în nulitate pentru error in corpore (eroare-obstacol asupra obiectului contractului);
(v) produsele programate să se învechească (să se uzeze moral) înainte de expirarea unui interval
de timp normal, rezonabil, de utilizare, în scopul înlocuirii lor ca fiind demodate.
Realitatea contemporană probează că se comercializează produse care imită produsele alimentare:
carne falsificată, alcool comercializat ca aliment, suplimente alimentare vândute în farmacii, ceaiuri
halucinogene (așa-numitele „etnobotanice”), iaurt sau alte produse lactate completate sau
suplimentate cu plastic lichid, pentru durabilitate mai mare sau senzație falsă de prospețime etc.
Aceste produse mimetice sunt de natură a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor,
ceea ce a determinat legiuitorul să le interzică (art. 22 din Codul consumului). Aceasta nu înseamnă,
însă, deloc că aceste produse mimetice nu se mai comercializează. Dimpotrivă, la scurt timp după ce
anumite produse care imita mâncarea sunt descoperite și retrase de pe piață, altele invadează piață,
până când, cu șansă, sunt descoperite de autorități, după care cercul vicios se reia. În astfel de situații,

nu numai producătorii (mai mult sau mai puțin vizibili, publici), ci și importatorii, distribuitorii și
vânzătorii trebuie închiși sau măcar suspendați, pentru efect de disuasiune. Altfel, această practică
extrem de periculoasă de a face ușor și rapid bani (easy money), cu riscul vătămării celor mulți care
sunt nevoiți să consume, va continua.
Comerciantul răspunde nu numai pentru prejudicii efective, ci și pentru riscul de prejudicii,
întrucât are obligația de a introduce în comerț numai produse și servicii sigure, în caz contrar fiind
obligat nu numai să acopere prejudiciile concrete cauzate de produsele și serviciile cu defecte sau
periculoase, dar și să le retragă de urgență de pe piață, pe cheltuiala proprie, pentru a preveni
extinderea la un mare număr de consumatori a prejudiciilor concrete deja întâmplate.
În plus față de protecția sănătății și integrității fizice, răspunderea pentru produse vizează și
protecția intereselor economice ale consumatorilor, ceea ce poate antrena, după caz, repararea sau
înlocuirea produsului cu defecte, pe cheltuiala comerciantului, cumulat cu despăgubiri pentru
defecțiunile, disfuncționalitățile sau imposibilitatea utilizării produsului, inclusiv pentru uzura morală
(învechirea) programată, restituirea unor produse nesolicitate202 și chiar daune-interese pentru
pierderea unei șanse (de exemplu, pentru călătoriile de afaceri sau turistice anulate din motive
imputabile transportatorului, agenției de turism ori operatorului serviciului de rezervări on line etc.).
2. Normele speciale ce reglementează răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de

produsele cu defecte se regăsesc în Legea nr. 240/2004, republicată203, dar răspunderea generică a
comercianților pentru produse și servicii cu defecte sau necalitative este reglementată în O.G. nr.
21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, și în Codul consumului, precum și, în
completare, de Codul civil204. Din punctul de vedere al tehnicii legislative, suprapunerea acestor trei
acte normative și confuziile create în privința termenilor și expresiilor utilizate, la care se adaugă
complicația aplicării în completare a dreptului comun în materie de răspundere civilă delictuală, sunt
serioase impedimente ale unei reale protecții a consumatorilor față de comercializarea produselor și
a serviciilor cu defecte.
Reglementarea este lacunară, ambiguă și confuză, regulile din legea specială referitoare la
răspunderea pentru produse fiind suprapuse sau chiar contrazicându-se cu norme din Codul
consumului sau din Ordonanța privind protecția consumatorilor.
Având în vedere marea arie de cuprindere a reglementării, faptul că se referă la toate bunurile și
serviciile de larg consum, privind absolut toți particularii, ar fi trebuit ca sediul materiei să fie localizat
într-un singur act normativ, dedicat răspunderii pentru produse205. Un motiv bun pentru o reunire a
întregii reglementări privind răspunderea pentru produse într-un singur act normativ este
202
Comercianții pot fi obligați (sau pot fi de acord, pentru motive publicitare) să reprimească unele produse cumpărate
sau primite cadou la evenimente, în preajma sărbătorilor ori sub efectul unor emoții de moment declanșate de publicitate
subliminală.
203
Denumirea integrală a legii este Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate
de produsele cu defecte Legea a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 22 aprilie 2008 și
ulterior modificată în mai multe rânduri, prin Legea nr. 76/2012, O.U.G. nr. 44/2012 și O.U.G. nr. 4/2-13. Legea nr.
240/2004, republicată, transpune Directiva nr. 85/374/CEE din 25 iulie 1985 privind răspunderea producătorului (JO L
210 din 7 august 1985), modificată și completată prin Directiva nr. 1.999/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului
(JO L 141 din 4 iunie 1999).
204
Conform art. 64 din O.G. nr. 21/1992, republicată, dispozițiile acesteia se completează cu prevederile Codului civil
în materie de răspundere civilă (delictuală sau contractuală).
205
Unii autori au susținut că răspunderea pentru produse ar fi trebuit reglementată într-un capitol separat, în Codul
civil. Pentru susținerea acestei idei, a se vedea și L. Pop, Tabloul răspunderii civile în textele noului Cod civil, în RRDP
nr. 1/2010, precum și L.R. Boilă, comentariul art. 1350 C.civ., în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei
(coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 1487. Numai că răspunderea
pentru produse face parte din legislația protecției consumatorilor, care este făcută să deroge de la Codul civil, și nu să fie
integrate în Codul civil.

caracteristica unică a acestei răspunderi, aceea de a fi o răspundere delictuală specializată, diferită

atât de răspunderea delictuală obișnuită, cât și de cea contractuală206, caracteristică generată în
Dreptul Uniunii Europene, în scopul aplicării unitare pe tot cuprinsul Uniunii a regimului său
juridic207.
3. Întrucât produsele, în sensul legislației protecției consumatorilor, înseamnă în mod primordial

bunuri (lucruri) puse în circuitul comercial ca atare sau ca ingrediente ale serviciilor, înseamnă că
regimul juridic al răspunderii pentru lucruri, în general, se aplică și în acest domeniu, cu titlu de drept
comun.
Răspunderea pentru lucruri, în general, este o răspundere obiectivă208, care poate fi antrenată
independent de culpă [art. 1376 alin. (1) C.civ.], caracteristică proprie și răspunderii pentru produse.
Răspunderea pentru lucruri se bazează pe garanția pentru riscul unui comportament anormal al
lucrului care a determinat prejudiciul. Răspunderea pentru produse sancționează riscul punerii în
circuitul comercial, fără o avertizare corespunzătoare a consumatorilor, a unor produse periculoase
prin natura lor sau riscul menținerii în circulație a unor produse normale care au devenit periculoase
din cauza unor evenimente imprevizibile.
În cazul răspunderii pentru produse, în general, numai forța majoră este exoneratoare de
răspundere, nu și cazul fortuit (art. 1380 C.civ.). În cazul răspunderii pentru produse,
imprevizibilitatea (chiar dacă are natura unei forțe majore) care a făcut ca un produs normal, neriscant,
să devină periculos, nu este o cauză de nerăspundere a comerciantului, ci chiar declanșatorul
obligației de a avertiza publicul și autoritățile competente asupra pericolului și de a retrage de urgență
produsele de pe piață, pentru a preveni răspândirea logaritmică a pericolului la mase mari de
consumatori.
În caz de vinovăție comună cu victima faptei ilicite cauzatoare de prejudicii sau în caz de
pluralitate de cauze (de exemplu, fapta terțului sau un caz fortuit ori un caz de forță majoră care a
contribuit la producerea prejudiciului), răspunderea pentru lucruri, în general, este redusă la nivelul
prejudiciului sau al părții din prejudiciu direct pricinuit victimei de lucru (art. 1371 C.civ.). În materie
de răspundere pentru produse, această regulă, prevăzută la art. 1371 alin. (1) C.civ., este, într-o măsură
importantă, înlăturată de la aplicare de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 240/2004, republicată, în
interesul unei mai depline protecții a consumatorului, așa cum se va arăta mai jos.
Răspunderea solidară față de victima prejudiciului în caz de imposibilitate de individualizare a
responsabilului se antrenează atunci când nu se poate determina, în mod rezonabil și în timp util, care
este identitatea făptuitorului sau a paznicului juridic al lucrului (art. 1370 C.civ.). În cazul în care nu
se poate identifica persoana responsabilă de punerea sau menținerea în circulație a produsului cu
defecte, răspunderea poate aparține, solidar, producătorului, importatorului, vânzătorului sau
prestatorului de servicii care a utilizat produse cu defecte.
206
În acest sens, a se vedea L.R. Boilă, comentariul art. 1350 C.civ., în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,
I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit., p. 1487.
207
Așa cum s-a arătat în capitolele ce preced, unele noțiuni din Dreptul Uniunii Europene au caracter autonom, fiind
interpretate și aplicate unitar în spațial Uniunii, indiferent de modul specific în care dreptul intern al statelor membre le
definește și le interpretează. A se vedea, în Capitolul I. Introducere în legislația protecției consumatorilor și în Capitolul
III. Practicile incorecte ale comercianților, discuțiile relative la noțiunile de „comerciant” și „consumator” în înțelesul
jurisprudenței CJUE.
208
În chestiunea răspunderii obiective, în jurisprudența franceză s-a considerat că un constructor care a edificat un
bloc de birouri într-o zonă în care erau edificate locuințe și amenajate spații cultural-educative și sportive, deși avea toate
autorizațiile necesare și, deci, nu se punea problema unei vinovății în cauzarea prejudiciului, este, totuși, responsabil
pentru acoperirea prejudiciului, întrucât simpla existență a blocului de birouri în zona rezidențială este prejudiciabilă
pentru vecini, care și-au văzut valoarea construcțiilor proprii diminuată prin apariția blocului de birouri. Constructorul a
fost obligat la despăgubiri. A se vedea J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Le fait juridique, 13eme ed., Sirey,
Paris, 2009, p. 144-145.

Conform art. 1376 alin. (1) C.civ., răspunderea pentru lucruri incumbă celui care are paza juridică
a lucrului, care poate aparține, așa cum rezultă din art. 1377 C.civ., proprietarului, dar și celui care
exercită în mod independent de proprietar controlul și supravegherea lucrului de care se folosește în
interes personal. În privința răspunderii pentru produsele cu defecte, paza juridică a produsului poate
aparține, după distincțiile de mai jos, fabricantului, importatorului, distribuitorului, vânzătorului sau
prestatorului de servicii.
4. Termenii și expresiile utilizate în domeniul răspunderii pentru produse cu defecte sunt definite
în art. 2 din Legea nr. 240/2004, republicată, dar și în O.G. nr. 21/1992 privind protecția
consumatorilor, republicată, precum și în Codul consumului. Nu numai că multipla reglementare este
inadmisibilă din punctul de vedere al Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă și al
principiului predictibilității legii, dar definițiile normative răspândite în cele trei acte normative sunt,
uneori, contradictorii și generatoare de absurd și ambiguități, ceea ce, într-un domeniu în care legea,
jurisprudența și clauzele contractuale trebuie să fie clare, inteligibile și neechivoce, pentru a se putea
asigura un înalt nivel de protecție a consumatorilor, este un scandal în sine.
4.1. Noțiunea de producător acoperă, în sensul Legii nr. 240/2004, republicată, toate cele 5
ipostaze de la art. 2 alin. (1) lit. a), adică, atât fabricantul produsului finit al unei materii prime sau
[al] unei părți componente ale produsului209, cât și cel care se prezintă ca producător, prin faptul că
își înscrie pe produs numele, marca sau alt semn distinctiv (situație frecventă în comerțul de tip hiper-
market care se practică în România, unde volume mari de vânzări privesc așa-numitele „mărci
proprii” ale hiper-marketul-ui, care nu sunt produse de chiar de către magazin, ci de diverși
producători cvasi-anonimi care lucrează pentru magazin). În aceeași categorie este trecut și
importatorul. Foarte important este că, în cazul în care producătorul unui produs nu poate fi
identificat, fiecare furnizor al produsului respectiv va fi tratat drept producător, dacă el nu face
cunoscut consumatorului prejudiciat, într-un interval de timp rezonabil, datele de identificare a
producătorului, a persoanei care i-a furnizat produsul sau a importatorului, chiar dacă este precizat
numele producătorului. Această din urmă precizare este în consonanță cu regula din dreptul comun
privind răspunderea solidară față de victimă a persoanelor potențial responsabile de cauzarea
prejudiciului în cazul imposibilității identificării autorului direct al fapte ilicite prejudiciabile (art.
1370 C.civ.).
La rândul său, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului, republicată, definește, în art. 2,
noțiunile de distribuitor, vânzător, prestator și producător.
Distribuitorul este operatorul economic din lanțul de distribuție, care intermediază între producător
și vânzătorul direct. În mod normal, distribuitorul nu desfășoară raporturi contractuale directe cu
consumatorul, acest rol revenind vânzătorului, precum și prestatorului de servicii. Vânzătorul este
ultimul distribuitor, operatorul economic care oferă produsul consumatorului. Prestatorul este
209
Textul oficial al normei legale citate [art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 1] nu conține virgule și nici acorduri gramaticale.
Brut, acest text sună astfel: „fabricantul produsului finit al unei materii prime sau părți componente ale produsului”. Pare
că legea se referă la „produsul finit al unei materii prime”, adică la rezultatul procesului prin care materia primă devine
produs finit, dar acest proces nu înseamnă numai prelucrarea materiei prime, ci și a materialelor și a utilităților; în plus,
materia primă, deși nu se vinde consumatorilor, pentru a putea fi considerată produs, în sensul definiției legale, poate avea
ea însăși defecte de structură și compoziție care să determine defecte ale produsului finit; referirea la produsul finit „al
unei materii prime” pare a elimina răspunderea furnizorului de materie primă, care trece în totalitate în sarcina
fabricantului; în plus, produsul finit poate fi defectuos pentru că una sau mai multe piese componente sunt defectuoase;
lipsa particulei „al” din cuprinsul definiției legale a fabricantului elimină (cel puțin la nivel de aparență) responsabilitatea
fabricantului piesei componente, trecând toată răspunderea pe capul fabricantului produsului complet. Din acest punct de
vedere, într-o măsură importantă, definiția producătorului din art. 2 din O.G. nr. 21/1992, republicată, evocată în text, este
mai clară.

agentul economic care furnizează servicii direct consumatorului (acest comerciant pare a fi ignorat
de Legea nr. 240/2004, republicată).
Prin producător, O.G. nr. 21/1992, republicată, înțelege o categorie foarte largă de „operatori
economici”, incluzând uneori și persoane care în mod normal au calitatea de distribuitor sau vânzător
ori de prestator de servicii. Astfel, sunt considerați producători: (i) operatorul economic care fabrică
un produs finit sau o componentă a unui produs; (ii) operatorul economic care fabrică materie primă;
(iii) operatorul economic care își aplică denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs (este
vorba de marile magazine care comercializează așa-numitele „mărci proprii”, la care se referă și
Legea nr. 240/2004, republicată); (iv) operatorul economic care recondiționează produsul; (v)
operatorul economic sau distribuitorul care prin activitatea sa modifică caracteristicile produsului;
(vi) reprezentantul înregistrat în România al unui operator economic care nu are sediul în România
sau, în cazul inexistenței acestuia, importatorul produsului; (vii) operatorul economic care importă
produse în vederea realizării ulterioare a unei operațiuni de vânzare, închiriere, leasing sau orice altă
formă de distribuție specifică derulării afacerii; (viii) distribuitorul produsului importat, în cazul în
care nu se cunoaște importatorul, chiar dacă producătorul este menționat; (ix) distribuitorul
produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează persoana
prejudiciată în termen de 30 de zile de la cererea acesteia asupra identității importatorului.
Conform O.G. nr. 21/1992, republicată, vânzătorul (ultimul distribuitor) este acela care suportă
„cheltuielile” legate de deficiențele produselor comercializate, însă el are un drept de regres asupra
producătorului pentru toate aceste cheltuieli. Astfel, spre exemplu, în cazul distribuitorului produsului
importat, când nu se cunoaște importatorul, chiar dacă producătorul este menționat, vânzătorul va
avea dreptul de a se regresa contra distribuitorului, care se poate exonera de răspundere arătând
identitatea importatorului, sau, după caz, a distribuitorului anterior. Într-un eventual proces declanșat
de consumatorul – victimă a produsului cu defecte, vânzătorul va putea chema în garanție
distribuitorul, importatorul sau producătorul.
4.2. Noțiunea de produs semnifică, în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 240/2004, republicată, orice
bun mobil, chiar dacă acesta este încorporat într-un alt bun mobil sau imobil; prin produs, în sensul
Legii nr. 240/2004, republicată, se înțelege și energia electrică.
Întrucât din definiția dată de Legea nr. 240/2004, republicată, produsului lipsește referirea la
servicii, se pune întrebarea logică dacă, în sistemul acestei legi speciale există sau nu o răspundere
pentru pagubele cauzate de modul în care au fost prestate serviciile.
În primul rând, se va observa că, întrucât orice servicii presupune utilizarea unor bunuri materiale
care concură la buna derulare a prestării serviciilor, o răspundere pentru produse se va putea antrena
pentru defectele bunurilor utilizate ca ingrediente în prestarea serviciilor. Răspunderea va fi antrenată
contra fabricantului, a distribuitorului, a vânzătorului sau a importatorului bunurilor, după distincțiile
de mai sus.
În al doilea rând, așa cum s-a putut observa mai sus210, Legea practicilor incorecte ale
comercianților asimilează bunurile cu serviciile, sub denumirea generică de „produs”, după modelul
Directivei practicilor neloiale. Astfel, conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 363/2007 privind practicile
incorecte ale comercianților, produs înseamnă orice bunuri sau servicii, inclusiv bunuri imobile,
drepturi și obligații. De asemenea, produs înseamnă, conform art. 2 lit. c) din Directiva 2005/29/CE
privind practicile comerciale neloiale ale comercianților, „orice bunuri sau servicii”, nefiind exclus
niciun domeniu de activitate.
De altfel, asimilarea bunului material și a utilităților cu serviciul în interiorul categorie generice
de produs rezultă atât din O.G. nr. 21/1992, republicată, cât și din Codul consumului.
210
A se vedea Capitolul III. Practicile incorecte ale comercianților, Secțiunea a 3-a. Regimul juridic al practicilor
incorecte ale comercianților.

Produsele și serviciile pe care le comercializează profesionistul sunt definite, de asemenea, și în

art. 2 din O.G. nr. 21/1992, republicată. Produsul este un bun material a cărui destinație finală este
consumul sau utilizarea individuală ori colectivă. În categoria produselor sunt incluse și utilitățile
(energia electrică, energia termică, apa și gazele livrate pentru consumul individual211), dar și
serviciul, care este, conform art. 2 din O.G. nr. 21/1992, republicată, activitatea, alta decât cea din
care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesități ale consumatorilor.
Codul consumului conține, în Anexa dedicată definiției termenilor, propria definiție a produsului,
care conține mai multe sub-categorii212 și, foarte important, include noțiunea de servicii. Astfel,
produsul, în general, semnifică un bun material a cărui destinație finală este consumul sau utilizarea
individuală ori colectivă. Sunt considerate produse toate utilitățile (energia electrică, energia termică,
apa și gazele livrate pentru consumul individual213). Serviciul de piață înseamnă orice acțiune sau
prestație care face obiectul vânzării-cumpărării pe piață și care nu are drept consecință transferul
proprietății asupra unui bun corporal, efectuată în scopul satisfacerii unor necesități ale
consumatorilor. Serviciile financiare sunt cele de natură bancară, creditele, asigurări, pensiile private,
investițiile sau plățile.
În consecință, din acest punct de vedere, nu se poate considera că Legea nr. 240/2004 privind
răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, exclude de la
aplicabilitatea sa serviciile, de vreme ce reglementările vecine și conexe includ în noțiunea generică
de produs atât bunurile materiale și utilitățile, cât și serviciile.
În orice caz, conform art. 27 lit. a) din Codul consumului, consumatorii beneficiază de dreptul de
a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar
putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor și
intereselor legitime. Similar, art. 3 din O.G. nr. 21/1992, republicată, stabilește dreptul consumatorilor
de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar
putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile și interesele
legitime, precum și de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale
produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât
mai bine nevoilor lor. În plus, din dispozițiile art. 57 din Codul consumului rezultă că, în cazul
prestărilor de servicii, informațiile trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului, timpul de
realizare, termenul de garanție și postgaranție, prețurile, tarifele și riscurile previzibile. În cazul
serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete,
corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin, iar din art. 61 rezultă că se interzice
prezentarea, prin orice mijloace, a afirmațiilor și indicațiilor care nu sunt conforme cu parametrii ce
caracterizează produsele și serviciile și care nu pot fi probate. Din cele de mai sus rezultă că bunurile
materiale sunt asimilate cu serviciile din punctul de vedere al răspunderii comercianților, prestatorul
de servicii având aceeași răspundere ca și fabricantul, importatorul, distribuitorul sau vânzătorul de
bunuri materiale ori de utilități.
211
Caracterul larg al enumerării categoriilor de utilități, pe care o face O.G. nr. 21/1992, republicată, reprezintă o
diferență semnificativă față de Legea nr. 240/2004, republicată, care include în categoria produselor numai energia
electrică.
212
Spre exemplu, produsul de folosință îndelungată este produsul relativ complex, constituit din piese și
subansambluri, proiectat și construit pentru a putea fi utilizat pe durata medie de utilizare și asupra căruia se pot efectua
reparații sau activități de întreținere; produsul folosit este un produs utilizat deja un alt consumator, dar care este reparat
și testat, corespunzător din punct de vedere tehnic și funcțional, fiind, din acest punct de vedere, similar unui produs
similar nou sau recondiționat și sigur; produsul recondiționat este un produs nou cu ambalaj deteriorat, aspect fizic exterior
necorespunzător, mici defecte de fabricație, dar care este adus la parametrii tehnici de funcționare inițiali dați de
producător prin remediere.
213
Definiția din Codul consumului este identică cu cea din O.G. nr. 21/1992, republicată, conținând inclusiv diferența
semnificativă față de Legea nr. 240/2004, republicată, care se referă numai energia electrică.

4.3. Produsele cu defecte sunt produsele care nu corespund așteptărilor legitime ale
consumatorilor214 sau care pun pericol sănătatea, securitatea sau interesele lor economice.
Noțiunea de produs cu defecte semnifică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 240/2004,
republicată, produsul care nu oferă siguranța la care persoana este îndreptățită să se aștepte, ținându-
se seama de toate împrejurările, dar mai ales de modul de prezentare a produsului, toate utilizările
previzibile ale produsului și de data punerii în circulație a produsului. Definiția legală precizează că
un produs nu poate fi considerat cu defecte numai pentru că, ulterior, un produs similar perfecționat
a fost pus în circulație, precum și faptul că, pentru punerea în circulație a unor produse cu defecte. Se
poate observa că, în mod neașteptat, din definiția normativă a produsului cu defecte lipsește orice
referire la calitatea și reziliența produsului de folosință îndelungată. Mai mult chiar, definiția legală
pare a permite inadmisibila practică a comercianților de a programa învechirea (uzura morală) a
produselor de folosință îndelungată, de vreme ce le oferă acestora scuza cvasi-perfectă a apariției
ulterioare a unui produs „perfecționat”. În mod evident, o asemenea concluzie ar fi de natură a aduce
grave atingeri principiului efectivității protecției consumatorilor. De altfel, o astfel de concluzie ar fi
contrazisă și de Codul consumului.
Conform definiției din Anexa la Codul consumului, produsul cu defecte este cel care nu oferă
siguranță consumatorilor, cauzându-le pagube (în raport de modul de prezentare, utilizarea previzibilă
și data achiziționării). Un produs cu defecte poate fi un produs contrafăcut, un produs falsificat, un
produs cu vicii ascunse (inclusiv de genul celor care programează învechirea prematură a produselor)
sau un produs periculos. Toate acestea sunt definite în raport de produsul considerat „sigur”. Astfel,
un produs contrafăcut este orice bun, inclusiv ambalajul acestuia, la care se constată utilizarea fără
autorizare a unei mărci care este identică cu o marcă legal înregistrată, sau produsul care nu poate fi
diferențiat în aspectele sale esențiale de un produs de marcă, prin care se încalcă drepturile prevăzute
de lege ale deținătorului legal al mărcii respective; un produs falsificat este un produs la care se
constată alterarea sub orice formă a elementelor de identificare a unei mărci, denumiri, sigle ori desen
industrial legal înregistrate, de natură a induce în eroare asupra provenienței sale; definiția produsului
falsificat face referire și la produse care nu au fost fabricate de deținătorul legal al mărcii ori
împuternicit al acestuia sau la care s-a constatat utilizarea mărcii legal înregistrate fără a exista acordul
titularului; viciul ascuns al unui produs livrat sau al unui serviciu prestat înseamnă deficiența
calitativă care nu a fost cunoscută și nici nu putea fi cunoscută de către consumator prin mijloacele
obișnuite de verificare, definiția legală acoperind și viciile ascunse în mod intenționat de comerciant
în interiorul produsului sau al mecanismului de funcționare, pentru a-l face mai rapid depozit moral
sau tehnologic.
În mod criptic (sau ironic), Anexa la Codul consumului (ca, de altfel, și definiția din art. 2 din O.G.
nr. 21/1992, republicată) arată că produsul periculos este „produsul care nu poate fi definit ca produs
sigur”.
Un produs sigur este acela care, folosit în condiții normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau
care prezintă riscuri minime, ținând seama de întrebuințarea acestuia.
Noțiunea de risc minim și, mai ales, lipsa unei explicații normative a acesteia, sunt bulversante.
Așa cum rezultă din art. 35 din Codul consumului, există un tip special de risc al produselor care, deși
este perceptibil și preocupant, se consideră totuși acceptabil și compatibil cu un grad înalt de protecție
pentru siguranță și sănătatea consumatorilor. Lipsește, însă, definiția acestui risc minim. Mai mult
chiar, nivelul de acceptabilitate a acestui risc „minim” nu este indicat, lipsind și criteriul de referință
pentru stabilirea acestei acceptabilități. Deși ar fi fost previzibil ca, în continuarea afirmației, să
urmeze o precizare a nivelului acestei acceptabilități și o indicare a criteriului de stabilire a
214
Un autor (L.R. Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 175) limitează
sfera răspunderii pentru produsele cu defecte la această categorie.

compatibilității riscului produsului cu defecte cu înaltul grad de protecție a siguranței și sănătății

consumatorilor, textul legal schimbă accentul frazei și, în teza a doua, se referă la modul în care se
face evaluarea riscului în general. Textul „precizează” că se ține cont de: a) caracteristicile
produsului, ale ambalării și ale instrucțiunilor de montaj și întreținere; b) efectul asupra altor produse,
împreună cu care acesta poate fi folosit; c) modul de prezentare a produsului, etichetarea,
instrucțiunile de folosire și orice alte indicații și informații furnizate de producător; d) categoria de
consumatori expusă riscului prin folosirea produsului. Întrucât același Cod al consumului definește
circular produsul periculos, adică nesigur, prin raportare la produsul sigur (periculos este produsul
„care nu poate fi considerat sigur”), este realmente imposibilă stabilirea acestei acceptabilități a
riscului și a compatibilității sale cu un înalt grad de protecție a consumatorilor.
Este probabil că definiția legală a riscului minim se referă la produse care sunt în general riscante,
dar nu într-o asemenea măsură încât să pună viața sau sănătatea consumatorilor în pericol grav și
iminent.
Produsele farmaceutice comercializate au (sau ar trebui să aibă), în cuprinsul instrucțiunilor de
folosire, indicații privind modul de folosire, categoriile de persoane cărora le este interzis tratamentul
cu respectivele produse, reacțiile produsului în condițiile în care este administrat în alte cantități și la
alte perioade decât cele recomandate, reacțiile la alte substanțe și medicamente, reacțiile adverse etc.
Consumate de persoanele vizate (țintite) de atenționări și avertismente, medicamentele respective pot
deveni periculoase, dar față de restul consumatorilor (pacienților), riscul este considerat acceptabil,
cu condiția ca cei care le consumă în scop medical să fie avertizați și informați asupra riscurilor.
Regimul juridic tolerant față de produsele cu risc minim nu poate fi, însă, aplicat și produselor din
tutun și alcool. Este de notorietate faptul că tutunul reprezintă unul dintre principalele cauze ale
cancerului la plămâni, precum și ale altor boli grave, iar alcoolul reprezintă cauza altor maladii grave
ori a unor accidente, dacă este consumat în cantități excesive. Ambele „obiceiuri” determină o stare
extinsă de morbiditate (boli neletale, dar cronice) care necesită tratamente îndelungate, ceea ce
presupune atât costuri angajate de cel în cauză (care, în acest fel, își refuză alte obiceiuri de consum
și alte cheltuieli cu educația și îngrijirea copiilor sau a bătrânilor), cât și cheltuieli publice făcute pe
seama bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de sănătate, care răpesc banii orientați
către tratarea acestor boli generate sau agravate de consumul de alcool și tutun altor destinații
medicale și epidemiologice, mai acute și mai periculoase. Aceste produse pot fără îndoială să fie
introduse, în baza definiției propuse de Anexa la Codul consumului și de art. 2 din O.G. nr. 21/1992,
republicată, în categoria produselor periculoase pentru viață și sănătatea oamenilor. Cu toate acestea,
comercializarea tutunului și a alcoolului este tolerată de către legiuitor datorită, printre altele, sumelor
importante aduse la bugetul de stat din taxele pe consum (TVA și accize). Chiar îngăduită de către
legiuitor, comercializarea tutunului și a alcoolului poate atrage, totuși, răspunderea producătorilor de
tutun sau alcool pentru prejudiciile aduse consumatorilor. Specificarea pe ambalaj a sloganului
Directivei CEE 89/622: „Tutunul/alcoolul dăunează grav sănătății”, nu poate duce la concluzia că
riscul este acceptabil, iar producătorii ar fi exonerați de răspundere pe motivul că au prevenit
consumatorii în privința riscurilor la care se expun, deoarece, din ansamblul acestei reglementări
rezultă că sunt acceptabile numai riscurile minime, nu și riscurile majore pentru sănătate. De altfel,
avertismentul de pe ambalajul produselor din tutun este destinat consumatorilor, intenția acestuia
fiind să determine auto-limitarea consumului de tutun sau chiar renunțarea la acesta.
Anumite produse, folosite în condiții normale, nu sunt periculoase sau prezintă riscuri minime,
însă întrebuințate în alt mod decât cel specificat de producător în instrucțiunile de folosire pot fi chiar
nocive. Astfel, spre exemplu, detergenții întrebuințați conform indicațiilor producătorului nu prezintă
riscuri sau prezintă riscuri minime pentru sănătate, însă utilizați în alte scopuri (detergenții de rufe
utilizați în spălarea vaselor, spre exemplu) pot avea consecințe nocive asupra sănătății
consumatorilor. În acest caz răspunderea producătorului este exclusă, dacă va dovedi folosirea

produsului în alte scopuri decât întrebuințarea lui normală, conform prospectului. De asemenea, pe
ambalajul produselor sau în cuprinsul instrucțiunilor primite în momentul cumpărării acestora trebuie
specificate categoriile de consumatori care sunt expuse riscului prin folosirea produsului, precum și
reacțiile utilizării combinate cu alte produse. Așadar, riscul produsului respectiv este diferit, în funcție
de consumatorul concret sau de clasa de consumatori.
4.4. Noțiunea de pagubă semnifică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 240/2004,
republicată, fie prejudiciul cauzat prin moartea sau vătămarea integrității corporale sau a sănătății
unei persoane, fie deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu
condiția ca bunul respectiv să fi fost în mod normal destinat uzului sau consumului personal și folosit
ca atare de persoana prejudiciată. Bunul deteriorat sau distrus trebuie să fi fost în valoare de minim
500 de euro, în echivalent lei215. Se observă că definiția pagubei din Legea nr. 240/2004, republicată,
omite și de data aceasta referirea la servicii.
În schimb, în Anexa la Codul consumului, dedicată definițiilor termenilor utilizați în cuprinsul
Codului, paguba are sensul de prejudiciu creat consumatorilor atât prin utilizarea unui produs
periculos sau a unui produs cu defecte, cât și prin servicii necorespunzătoare furnizate de prestator.
§2. Condițiile răspunderii civile pentru produse
5. Răspunderea pentru produse cu defecte este o răspundere specială care, deși face indubitabil
parte din categoria largă a răspunderii civile delictuale, este derogatorie de la dreptul comun, întrucât
operează, în favoarea consumatorilor, modificări substanțiale ale condițiilor răspunderii și ale
modalităților de reparare a prejudiciului. În privința răspunderii contractuale, remarcăm că unele
clauze relative la calitatea produselor și la garanția utilității produsului în termenul de valabilitate sunt
supuse condiției conținutului minimal stabilit prin lege, de la care nu se poate deroga, sub sancțiunea
inopozabilității față de consumator sau chiar a nulității, iar clauzele de nerăspundere sunt legalmente
interzise, sub sancțiunea expresă a nulității.
6. Defectul unui produs nu echivalează cu faptul ilicit. Defectul produsului este o manifestare
obiectivă a acestuia, fiind cauzat de prelucrarea cu caracter industrial la care este supus (caracterizare
extrasă din preambulul Directivei 85/374/CEE). Astfel, dacă faptul ilicit presupune încălcarea cu
vinovăție a unei norme de drept obiectiv, defectul este un element intrinsec produsului, ce îl lipsește
de siguranța la care persoana este îndreptățită să se aștepte. De aceea, în sistemul răspunderii pentru
produse, nu există noțiunea de fapt ilicit și vinovăție. Petentul nu trebuie să facă dovada unui fapt
ilicit, producătorul răspunde pentru paguba cauzată consumatorului de defectul produsului, indiferent
de culpă, iar cauzalitatea nu se leagă între faptul ilicit și prejudiciu, ci între defect și pagubă.
Răspunderea pentru defectele produselor este o răspundere obiectivă. Pe lângă motivația
răspunderii obiective din dreptul comun referitor la pagubele cauzate de lucruri în general (riscul
introducerii în circuitul juridic a unor lucruri periculoase prin natura lor sau prin influența unor
circumstanțe extraordinare), răspunderea obiectivă pentru produse cu defecte are și motivația
specifică legislației protecției consumatorilor, care pornește de la inegalitatea părților raportului
juridic și de la asimetria informațională, care îi face pe consumatori să adere necondiționat la oferta
comercianților de a contracta. În Preambulul Directivei 85/374/CEE privind răspunderea pentru
produsele cu defecte se arată că „răspunderea fără culpă a producătorului constituie singurul mijloc
de soluționare adecvată a problemei, specifică unei epoci caracterizate de progres tehnologic și de o
215
Definiția legală conține o repetare inutilă și generatoare de confuzie, la pct. 2-3. Singura diferență sesizabilă este
aceea că, la pct. 2, valoare minimală a bunului deteriorat sau distrus este de 200 lei, în timp ce la pct. 3 această valoare
este de 500 euro, în echivalent lei.

justă alocare a riscurilor inerente producției tehnologice moderne; […] „în cazul în care un produs cu
defect cauzează un prejudiciu unui consumator, producătorul poate fi tras la răspundere chiar și fără
vreo neglijență sau culpă din partea acestuia”.
Producătorul răspunde pentru prejudiciul cauzat de defectul produsului său (art. 3 din Legea nr.
240/2004, republicată). Așadar, cauzalitatea nu se analizează ca o legătură între faptul ilicit al
producătorului și pagubă, ci între defectul produsului și pagubă. Punerea (sau menținerea) în circulație
a produsului generează, în sine, un risc de pagubă în ce-l privește pe consumator.
Răspunderea producătorului este integrală (nelimitată) chiar și în situația în care paguba este
determinată, cumulativ, de defectul produsului și de acțiunea sau omisiunea unei terțe persoane (art.
4 din Legea nr. 240/2004, republicată). Așa cum s-a arătat mai sus, în baza art. 1371 alin. (2) in fine
C.civ., răspunderea paznicului juridic al bunului poate fi limitată în cazul în care la producerea
prejudiciului a contribuit și fapta unui terț pentru care paznicul juridic al bunului nu era ținut să
răspundă, de unde rezultă că dispoziția din legea specială este mai favorabilă consumatorului, care va
putea cere răspunderea producătorului pentru întreaga pagubă (producătorul având dreptul de regres
judiciar contra terțului, pentru partea ce a depășit contribuția sa directă la cauzarea prejudiciului). În
schimb, art. 8 din Legea nr. 240/2004, republicată, permite limitarea sau chiar înlăturarea răspunderii
producătorului care probează că paguba este cauzată atât de defectul produsului, cât și de culpa
persoanei vătămate ori prejudiciate sau de culpa altei persoane pentru care aceasta este ținută să
răspundă. Or, din art. 1371 alin. (1) C.civ. rezultă că, dacă victima prejudiciului a contribuit (cu
intenție sau din culpă) la cauzarea sau mărirea prejudiciului ori dacă nu l-a evitat, deși putea sau
trebuia să o facă, răspunderea paznicului juridic al lucrului este doar limitată la prejudiciul direct
pricinuit, și nu înlăturat în totalitate, ceea ce apare ca fiind bizar, din perspectiva principiului asigurării
unei protecții înalte a consumatorilor.
Pe de altă parte, conform art. 5 din Legea nr. 240/2004, republicată, dacă mai multe persoane sunt
răspunzătoare pentru pagubă, ele răspund solidar. În această situație se pot afla atât doi sau mai mulți
producători care concură la realizarea produsului finit, cât și fabricantul real, alături de cel ce se
prezintă publicului ca fabricant, precum și furnizorul de materii prime sau de piese de componente
împreună cu fabricantul. Producătorul de componente este, totuși, exonerat de răspundere dacă
dovedește că defectul este imputabil proiectării greșite a ansamblului în care acesta a fost montat sau
instrucțiunilor date de producătorul produsului destinat consumatorului [art. 7 alin. (2) din Legea nr.
240/2004, republicată]. În cazul în care persoana răspunzătoare pentru pagubă nu poate fi identificată
dintr-un număr de doi sau mai mulți potențiali responsabili, victima va avea alegerea de a-l acționa
în răspundere pe fiecare dintre aceștia sau toți, în solidar (art. 1370 C.civ.).
Conform art. 6 din Legea nr. 240/2004, republicată, pentru angajarea răspunderii civile a
producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă dovada pagubei, a defectului și a raportului de
cauzalitate dintre defect și pagubă.
7. Comparativ cu reglementarea referitoare la sancționarea și combaterea practicilor înșelătoare și

clauzelor abuzive din contractele comercianților cu consumatorii, care stabileşte o serie de prezumții
favorabile consumatorilor (cum ar fi prezumția de victimă a practicilor comerciale incorecte,
prezumția de lipsă a negocierii și prezumția de dezechilibru al prestațiilor contractuale), care trec
sarcina probei la comerciant, această regulă din Legea nr. 240/2004, republicată, pare a fi contra-
intuitivă și distonantă cu principiul efectivității și al înaltului nivel de protecție a consumatorilor. În
anumite situații, cum ar fi cele din domeniul medicamentelor și al îngrijirii sănătății, proba cauzalității
directe este, de altfel, deosebit de dificilă, mai ales în raport de stadiul tehnicii și al științei, motiv
pentru care în jurisprudența recentă a CJUE s-a decis că, pentru antrenarea răspunderii producătorului,
nu este neapărat necesară o astfel de probă directă și indubitabilă, fiind suficientă proba unei
probabilității accentuate ca produsul cu defecte să fi generat pagubă la adresa vieții sau a integrității

fizice sau psihice a pacientului216. Dificultăți mari pot exista și în privința produselor curente
consumate în spațiul privat, mai ales în cazul în care consumatorul a achiziționat, în perioada dată,
mai multe produse similare. În plus, dată fiind ambiguitatea noțiunii de produse cu risc minim și lipsa
unei granițe certe între riscul acceptabil și compatibil cu un înalt nivel de protecție și riscul propriu-
zis, prohibit de lege, al unor produse cu defecte, a pune exclusiv în sarcina consumatorului obligația
de a proba toate cele trei elemente ale răspunderii (paguba, defectul și cauzalitatea dintre defect și
pagubă), ar fi cu totul excesiv, făcând aproape inutilă prevederea în lege a unui principiu de
răspundere pentru produsele cu defecte.
Din Legea nr. 240/2004, republicată, se poate extrage, totuși, concluzia că, indirect, dar indubitabil,
se instituie o prezumție de existență a pagubei, a defectului și cauzalităţii între defect și pagubă,
favorabilă consumatorilor. Concluzia este întărită de Preambulului Directivei 85/374/CEE, în care se
reține că „o repartizare justă a riscurilor între persoana prejudiciată și producător presupune ca acesta
din urmă să fie absolvit de răspundere [doar] în cazul în care poate dovedi existența unor împrejurări
de exonerare”.
Într-adevăr, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 240/2004, republicată, producătorul este exonerat
de răspundere doar dacă dovedește că:
(i) nu el este cel care a pus produsul în circulație;
(ii) în funcție de împrejurări, defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a
fost pus în circulație sau a apărut ulterior punerii în circulație a produsului, din cauze neimputabile
lui;
(iii) produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuție
în scop economic al producătorului și nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activității sale
profesionale;
(iv) defectul se datorează respectării unor condiții obligatorii, impuse prin reglementările emise de
autoritățile competente;
(v) nivelul cunoștințelor științifice și tehnice existente la momentul punerii în circulație a
produsului nu i-a permis depistarea defectului în cauză; de precizat că această cauză de nerăspundere
riscă să încalce principiul efectivității protecției consumatorilor, întrucât ridică dificultăți de angajare
sau de înlăturare certă, indubitabilă, a răspunderii, exact în situațiile de graniță, cum ar fi cazul
consecințelor imprevizibile ale utilizării produsului considerat sigur în condiții normale, cazul
conjuncturilor sau acțiunilor terților care declanșează sau agravează consecințele imprevizibile ale
utilizării produsului, cazul erorilor de programare (glitch-uri) a produselor tehnologice sau al setărilor
algoritmice ale unor servicii sau rețele de socializare, dar mai ales cazul medicamentelor și al
vaccinurilor, pentru care este, în multe situații, realmente imposibilă stabilirea cauzalității directe;
(vi) defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucțiunilor de utilizare furnizate
în documentele tehnice care însoțesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice de specialitate;
se observă că produsul are defecte, dar producătorul tinde să probeze că defectul nu este rezultat al
procesului de fabricație, ci al încălcării de către consumator a instrucțiunilor de utilizare; în primul
rând, vom reține că, prin ipoteză, produsul la care se referă această cauză de nerăspundere a
producătorului nu are defecte de fabricație, dar capătă defecte de altă natură, rezultate din modul
greșit în care este utilizat, de unde concluzia că, dacă defectul este din fabricație, răspunderea
producătorului nu poate fi înlăturată; în al doilea rând, dacă produsul nu este însoțit de documente
tehnice care conțin instrucțiuni de utilizare (fie pentru că un asemenea demers a fost omis de
producător, fie pentru că produsul este livrat ilegal, este un rebut vândut cu preț redus sau este un
produs contrafăcut), răspunderea producătorului sau a vânzătorului nu poate fi înlăturată pe acest
temei; de precizat, în plus, că acest mod de înlăturare a răspunderii, permis producătorului, poate
determina întoarcerea responsabilității pentru produsele cu defecte către consumatorul nepriceput sau
216
Pentru amănunte, a se vedea infra, §5. Cazuistică, analiza speței Sanofi-Aventis.

imprudent, chiar și în cazul unor produse tehnologice care sunt însoțite de instrucțiuni sau „condiții”
de utilizare prolixe, in-inteligibile pentru consumatorul mediu și, mai grav, chiar își în cazul unor
produse care, în mod normal, nu sunt periculoase, dar devin astfel în urma unor evenimente
imprevizibile; înlăturarea răspunderii producătorului în astfel de situații ar fi excesivă și contrară
spiritului legii; în orice caz legea precizează că proba defectului generat de nerespectarea
instrucțiunilor de utilizare, probă care incumbă producătorului, nu se poate face decât cu expertiză,
nu și cu alte mijloace de probă cum ar fi înscrisurile, martorii sau interogatoriul sau, cu atât mai puțin,
cu prezumțiile simple, judiciare.
Cât timp nu demonstrează incidența unui caz de exonerare, producătorul este considerat
răspunzător pentru prejudiciul cauzat de produsul cu defecte.
8. În sensul Codului consumului, comercianții sunt producătorii, importatorii, distribuitorii,

vânzătorii și prestatorii de servicii. Unele obligații față de consumatori sunt puse pe seama
vânzătorilor, contractanții direcți ai consumatorilor, dar este evident că, în amonte, toți comercianții
din lanțul comercial au aceleași obligații ca și vânzătorul, uneori fiind chiar solidar responsabili față
de consumatori. Vânzătorul este indicat ca primul responsabil față de consumator întrucât acesta este
în contact direct cu consumatorii și pentru că o acțiune directă în răspundere pentru produse cu defecte
este evident mai facilă pentru consumator decât o acțiune în răspundere contra producătorului,
importatorului sau a distribuitorului (care, de cele mai multe ori, sunt anonimi pentru consumator).
Evident, vânzătorul va avea drept de regres contra celorlalte entități responsabile pentru pagubele
cauzate de produsele cu defecte, dar acest drept este inopozabil consumatorului păgubit. Dacă cel
acționat direct în instanță și chemat să răspundă pentru pagubă este importatorul, distribuitorul,
vânzătorul sau prestatorul de servicii, toate mijloacele de apărare ale producătorului pot fi utilizate și
de aceștia. Pentru siguranță, într-un astfel de proces, dacă nu este acționat direct în răspundere,
producătorul ar trebui chemat în garanție, pentru a evita ulterioarele dispute judiciare pe lanțul dintre
vânzător (sau prestator de servicii), distribuitor, importator și producător.
Distribuitorii au însă, ca și prestatorii de servicii care utilizează produse cu defecte ca ingrediente
ale serviciilor lor, propriile obligații în privința răspunderii pentru produsele cu defecte, precum și
propriile mijloace de apărare.
În categoria distribuitorilor sunt incluși atât distribuitorii propriu-ziși (cei care nu au contact direct
cu consumatorul), cât și vânzătorii, considerați de lege ca fiind ultimii distribuitori. Distribuitorii au
în principal: (i) obligația de a verifica dacă produsele oferite spre comercializare sunt sigure și
respectă condițiile prescrise sau declarate; (ii) obligația de a-l anunța imediat pe producător, precum
și autoritățile publice competente despre existența pe piață a oricărui produs despre care au cunoștință
că este periculos; (iii) obligația de a retrage de la comercializare produsele la care organele abilitate
de lege au constatat că nu îndeplinesc condițiile prescrise sau declarate, dacă acesta constituie singurul
mijloc prin care se pot elimina neconformitățile respective. Ca și producătorii, distribuitorii trebuie
să retragă de pe piață produsele neconforme, doar dacă aceasta este singura modalitate de a se elimina
neconformitățile bunului. În această situație, distribuitorii se pot întoarce împotriva producătorului
pentru acoperirea pagubei, conform regulilor răspunderii civile delictuale sau contractuale, după caz.
Aceeași soluție este aplicabilă și în cazul în care distribuitorul este obligat să reducă prețul produsului
sau să facă cheltuieli suplimentare. Producătorul va fi exonerat de răspundere în situația în care
dovedește că neconformitatea se datorează modului defectuos de manipulare, depozitare, conservare
și păstrare a produsului de către distribuitor. În această situație, producătorul trebuie să dovedească
și faptul că modalitățile de manipulare, depozitare, conservare și păstrare au fost aduse la cunoștința
distribuitorului (altfel spus, aceste modalități au fost prescrise sau declarate) sau că aceste modalități
trebuiau cunoscute deoarece existau prevederi legale în acest sens. Distribuitorii au și obligația de a
asigura condițiile tehnice stabilite de către producător, precum și condițiile igienico-sanitare pe timpul

transportului, manipulării, depozitării și desfacerii, conform normelor în vigoare. Neîndeplinirea

acestor obligații atrage răspunderea pentru prejudiciile suferite de către consumatori, fără posibilitatea
acestor agenți economici de a se regresa împotriva producătorului.
Obligaţiile prestatorilor de servicii sunt, în linii mari aceleași, cu cele analizate cu privire la
distribuitori. Astfel, prestatorii de servicii sunt obligați să folosească în cadrul serviciilor prestate
numai produse și proceduri sigure, iar acestea să fie certificate sau, după caz, testate. Dacă produsele
din cadrul serviciilor prestate sunt periculoase, prestatorii de servicii au obligația de a anunța imediat
existența pe piață a unor astfel de produse. Prestatorii de servicii au obligația de a anunța autoritățile
publice competente despre existența produsului periculos, precum și pe producătorul acestuia.
Prestatorii de servicii sunt obligați să presteze servicii care nu afectează viața, sănătatea sau
securitatea consumatorilor, precum și interesele economice ale acestora. În cazul în care prestatorii
de servicii folosesc bunuri pentru satisfacerea consumatorilor, ei sunt obligații să respecte condițiile
tehnice stabilite de producător și să respecte condițiile igienco-sanitare conform normelor în vigoare.
Dacă serviciul defectuos prestat are drept cauză produsul periculos folosit de către prestator și
cumpărat de acesta, prestatorul poate fi exonerat de răspundere dacă dovedește că a întrebuințat
produsul în condițiile stabilite de către producător și că a respectat normele igienico-sanitare. În
această situație, deoarece nu există un raport contractual direct între consumator și vânzător,
consumatorul își va recupera prejudiciul acționându-l în justiție pe producător, în condițiile
răspunderii civile delictuale, inclusiv prin mecanismul chemării în garanție în procesul intentat de
consumator prestatorului. În situația în care serviciul defectuos prestat este rezultatul cumulat al
activității prestatorului de servicii și al produsului defectuos, consumatorul îi va putea acționa în
judecată pentru recuperarea prejudiciului atât pe producător, cât și pe prestatorul de servicii. Dacă
însă consumatorul a cumpărat produsul defectuos, produs care a cauzat serviciul defectuos,
cumpărătorul se adresează pentru recuperarea prejudiciului direct vânzătorului, fapt care nu îl
exonerează de răspundere pe producător în relația sa cu vânzătorul. Dacă serviciul defectuos prestat
este rezultatul cumulat al produsului defectuos, precum și al acțiunii prestatorului de servicii,
consumatorul va putea să-i acționeze în justiție, atât pe prestator, cât și pe vânzătorul produsului cu
defect.
9. Comercianții sunt obligați să răspundă pentru prejudiciul cauzat de produsul cu defect, atât prin
repararea sau înlocuirea produsului (reparație în natură), cât și sub forma unor despăgubiri sau daune
punitive.
Este supus reparării prejudiciul actual, precum și cel viitor [art. 23 lit. a) din Codul consumului],
dar nu și prejudiciul eventual. Numai astfel de prejudicii sunt certe, pentru a putea fi reparate.
Este actual, prejudiciul deja produs la data la care se cere repararea lui și care prezintă siguranță
atât în ceea ce privește existența, cât și în privința posibilităților de evaluare. Prejudiciul este viitor,
atunci când acesta nu s-a produs încă, însă este sigur că el se va produce în viitor, el fiind astfel
susceptibil de evaluare.
9.1. Conform art. 16 din Codul consumului, în cazul produselor identificate sau identificabile cu
defecte, comercianții au obligația de a le retrage de pe piață, de a le înlocui sau de a le repara, fiind
datori să indemnizeze consumatorii pentru orice întârziere nerezonabilă în luarea acestor
măsuri. Această dispoziție este reluată și de art. 23-26 din Codul consumului.
Dacă produsul nu este conform cu specificațiile tehnice217 și cu așteptările rezonabile ale
consumatorilor, create în raport de brandul sub care se comercializează produsul, comerciantul va
proceda, la cererea consumatorului și fără plăți suplimentare, la repararea sau înlocuirea produselor,
217
Conform art. 19 din Codul consumului, Guvernul elaborează prevederi privind reguli de securitate și reguli privind
întocmirea documentelor de conformitate, care asigură că produsele comercializate pe piață sunt sigure.

solicitarea putând fi refuzată doar dacă este imposibilă sau disproporționată (art. 17 din Codul
consumului). Aceste măsuri reparatorii (inclusiv înlocuirea produsului) trebuie luate de comerciant
într-o perioadă rezonabilă de timp, stabilită de comun acord cu consumatorul prejudiciat.
Rezonabilitatea se apreciază, plecând de la premiza că nu există niciun inconvenient semnificativ
pentru consumator, prin referință la natura produselor și scopul pentru care acesta a solicitat
produsele, în condițiile legii (art. 18 din Codul consumului).
Potrivit art. 12 din O.G. nr. 21/1992, republicată, consumatorii au dreptul de a pretinde operatorilor
economici remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor și serviciilor obținute, precum și
despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficiențelor constatate în cadrul termenului de
garanție sau de valabilitate. După expirarea acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau
înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate, ca urmare
a unor vicii ascunse apărute pe durata medie de utilizare a acestora.
Vânzătorul este cel ce suportă toate cheltuielile legate de produsele cu defect, situație care nu îi
exonerează de răspundere nici pe distribuitor, nici pe importator sau producător în relația lor directă
sau mediată cu vânzătorul. Dacă vânzătorul plătește despăgubiri consumatorului sau suportă
cheltuielile reparației sau înlocuirii produselor cu defecte, vânzătorul are drept de regres contra tuturor
celor situați în amonte în lanțul comercial.
În cazul produselor la care termenul de nefuncționare din cauza deficientelor apărute în cadrul
termenului de garanție depășește 10% din acest termen, precum și în cazul produselor alimentare,
farmaceutice sau cosmetice care prezintă abateri față de caracteristicile calitative prescrise, vânzătorul
este obligat, la cererea consumatorului să înlocuiască aceste produse sau să restituie contravaloarea
acestora.
Termenul de nefuncționare prelungește în mod corespunzător termenul de garanție și curge din
momentul sesizării vânzătorului și până la aducerea produsului în stare de utilizare normală. Astfel,
să presupunem că un consumator cumpără un produs pentru care are un termen de garanție de 10 luni.
În cea de-a treia lună de utilizare produsul se defectează. Consumatorul sesizează vânzătorului
apariția defecțiunii, iar acesta, remediază defectul în termen de 2 luni de la sesizare. În a unsprezecea
lună de la cumpărarea produsului, consumatorul sesizează vânzătorului o nouă defecțiune. Acesta,
potrivit legii, va fi obligat să remedieze sau, după caz să înlocuiască produsul, deoarece, perioada de
garanție s-a prelungit cu termenul de 2 luni, cât a durat timpul de nefuncționare. Dacă însă remedierea
produsului ar fi avut loc într-un interval mai mic de o lună de zile, deci sub 10% din durata termenului
de garanție, vânzătorul ar fi fost exonerat de obligație, deoarece termenul de garanție nu se
prelungește cu perioada de nefuncționare a produsului care este mai mică de 10% din perioada de
garanție.
Vânzătorul are obligația de a remedia produsul cu defect, de a înlocui unele piese, subansamble
etc. sau de a înlocui produsul achiziționat sau serviciul prestat, ori de a restitui contravaloarea
prestației. Restituirea contravalorii sau înlocuirea produsului achiziționat sau a produsului prestat se
face imediat după constatarea imposibilității folosirii acestuia, bineînțeles dacă această situație nu
este imputabilă consumatorului. Restituirea contravalorii produsului sau serviciului se face la
valoarea actualizată a acestuia, valoare calculată în funcție de indicele de inflație comunicat de către
Institutul Național de Statistică. Dacă însă valoarea calculată în acest mod este mai mică decât
contravaloarea produsului pe care operatorul economic obligat la restituire o percepe pentru produse
sau servicii de același fel, restituirea se va face la această valoare. Practic sunt posibile două situații:
(i) operatorul economic obligat la restituire percepe la data restituirii pentru un produs de același fel
o sumă mai mică decât cea calculată în funcție de indicele de inflație stabilit de Institutul Național de
Statistică. În acest caz, restituirea se va face obligatoriu în funcție de indicele de inflație; (ii) dacă
valoarea calculată potrivit indicelui de inflație este mai mică decât valoarea produsului de același fel
comercializat de către vânzător, atunci restituirea se va face la această din urmă valoare. Potrivit art.

15 alin. (3) din O.G. nr. 21/1992, republicată, operatorul economic are aceleași obligații pentru
produsul sau serviciul înlocuit ca și pentru produsul și serviciul inițial. În cazul în care produsul s-a
defectat în cadrul termenului de garanție, iar vânzătorul l-a înlocuit, va începe să curgă, pentru noul
produs, o nouă perioadă de garanție, din momentul înlocuirii.
9.2. Repararea prejudiciului prin obligarea comerciantului la despăgubiri se impune fie în cazul în
care paguba privește integritatea corporală sau sănătatea consumatorului – victimă a produsului cu
defecte, fie în cazul în care reparația prejudiciului în natură, prin reparația sau înlocuirea produsului
cu defecte nu este posibilă.
Conform art. 15 din O.G. nr. 21/1992, republicată, consumatorul are dreptul de a solicita, în cazul
remedierii sau al înlocuirii produselor ori serviciilor necorespunzătoare, potrivit dispozițiilor
contractuale sau legale, și plata unor despăgubiri în completare pentru prejudiciile suferite.
Pentru efectul de disuasiune, autoritățile competente pot aplica sancțiuni contravenționale
suplimentare sau complementare, dar se pot solicita și daune punitive, în condițiile O.U.G. nr.
39/2017 referitoare la acoperire prejudiciilor cauzate prin încălcarea Dreptului Uniunii Europene în
materie de concurență.
În plus, pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se pot solicita și acorda și daune
morale.
10. În completarea regimului juridic de favoare, special aplicabil răspunderii pentru produse,
consumatorul poate pretinde despăgubiri și în temeiul răspunderii contractuale218.
În baza contractului privit în individualitatea sa, consumatorul poate antrena răspunderea
comerciantului pentru deficiențele calitative sau pentru reducerea ori neutralizarea valorii de
întrebuințare a produsului. Clauzele contractuale special concepute pentru a servi definiției și modului
de realizare sau de executare de către comerciant a obligației de garanție pentru calitatea și reziliența
produsului beneficiază de ample expresii contractuale, acestea concretizându-se mai ales în formatul
unor condiții de utilizare standard care condiționează achitarea sau realizarea garanției.
În Anexa la Codul consumului sunt propuse mai multe definiții relative la calitatea produselor și
la garanția comerciantului pentru utilitatea și reziliența acestora. Astfel, garanția este, conform
Codului comercial, orice angajament asumat de vânzător sau producător față de consumator, fără
solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a prețului plătit de consumator, de reparare sau de
înlocuire a produsului cumpărat, în cazul în care acesta nu corespunde condițiilor enunțate în
declarațiile referitoare la garanție sau în publicitatea aferentă; termen de garanție este limita de timp,
care curge de la data dobândirii produsului sau serviciului, până la care producătorul sau prestatorul
își asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii produsului ori serviciului achiziționat, pe
cheltuiala sa, dacă deficiențele nu sunt imputabile consumatorilor; termenul de valabilitate este limita
de timp, stabilită de producător, până la care un produs perisabil sau un produs care în scurt timp
poate prezenta un pericol imediat pentru sănătatea consumatorilor își păstrează caracteristicile
specifice, dacă au fost respectate condițiile de transport, manipulare, depozitare și păstrare; pentru
218
De altfel, consumatorul are alegerea și între răspunderea pentru produse, reglementată de Legea nr. 240/2004,
republicată, și o răspundere extracontractuală, instituită prin legi speciale, preexistente Legii nr. 240/2004, republicată
[art. 9 alin. (1)]. Așa cum deja s-a arătat mai sus, în domeniul răspunderii pentru produse sunt aplicabile atât O.G. nr.
21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, și Codul consumului, cât și Codul civil. Aplicabilitate în domeniu
ar putea avea și legislația asigurărilor de bunuri sau de răspundere civilă. În cazul în care plătesc victimei produselor cu
defecte, societățile de asigurări au drept de regres împotriva producătorului, conform legislației în vigoare, pentru sumele
plătite persoanelor prejudiciate. Domeniul răspunderii pentru produse nu se extinde, însă, și la pagubele rezultate din
accidentele nucleare, așa cum rezultă atât din dispozițiile art. 65 din O.G. nr. 21/1992, republicată, cât și din dispozițiile
art. 15 din Legea nr. 240/2004, republicată. Pentru analiza reglementărilor din materia accidentelor nucleare a se vedea
L. Pop, Răspunderea pentru accidente nucleare, în Dreptul nr. 7/2002, p. 53 și urm.

produsele alimentare acesta reprezintă data limită de consum (fiind înscrisă pe ambalajul produsului
ca dată a expirării).
Conținutul acestor clauze nu este lăsat în întregime la latitudinea comerciantului. Unele astfel de
clauze au un conținut minimal, determinat de lege, iar alte asemenea clauze sunt interzise, dacă
determină, indirect, o exonerare de răspundere a comerciantului. În plus, aceste clauze pot fi analizate
sub aspectul caracterului abuziv dacă generează dezechilibre semnificative în relațiile contractuale
dintre părți. Inopozabilitatea sau ineficiența acestor clauze de garanție (de exemplu, pentru nulitate)
determină aplicarea dispozițiilor legale speciale relative la obligația de garanție a operatorilor
economici și, în completare, regimul juridic al răspunderii pentru produsele cu defecte.
11. Așa cum rezultă din art. 10 din Legea nr. 240/2004, republicată, orice clauze contractuale de
limitare sau exonerare de răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absolută. Acest tip de
clauze care pot dezechilibra în mod semnificativ raporturile juridice dintre părți pot fi analizate și sub
raportul caracterului abuziv, consecința constatării acestui caracter fiind inopozabilitatea față de
consumator (adică lipsirea de efecte în ceea ce îl privește, așa cum rezultă din art. 6 din Legea nr.
193/2000, republicată). Nulitatea, în schimb, pentru a avea efecte, trebuie constatată de instanță, fie
pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.
Procedurile de conciliere și mediere obligatorii sau temporizatoare (de regulă impuse
consumatorului prin contractele – tip de achiziție sau de finanțare a achiziției), dacă fac excesiv de
dificilă aplicarea legislației răspunderii pentru produse, trebuie înlăturate de la aplicare.
În legătură cu aceste clauze relative la răspundere, trebuie precizat că, în ciuda interdicției lor în
contractele cu consumatorii, sunt omniprezente în contractele de achiziție de bunuri de larg consum
sau de prestări de servicii, întrucât aceste contracte sunt acte juridice pre-formulate, care nu se încheie
și nici nu se perfectează prin negociere, ci prin adeziunea fără rezerve la oferta de a contracta făcută
de comerciant. Fiind contracte de adeziune, în care voința consumatorului de a influența conținutul
sau natura clauzelor contractuale nu are nicio relevanță, ele sunt și contracte pe care instanțele le
consideră cvasi-intangibile, ceea ce înseamnă că și clauzele de limitare sau de înlăturare a răspunderii
sunt considerate intangibile. De fapt, în practica economică, dar mai ales în vânzările de produse de
larg consum (comodities) care se fac în volume foarte mari, aceste clauze sunt atât de dese, încât
practic au devenit cutume și chiar tendințe culturale, pătrunzând în dicționarul urban. Dar,
consecințele negative ale acestor clauze de limitare sau de eliminare a răspunderii comercianților sunt
enorme, având efect auto-destructiv pentru comerciant. Inegalitatea economică a comercianților în
raport de consumatori se transformă, sub impactul acestor clauze devenite mărci culturale ale
comerțului, într-o intolerabilă inegalitate de tratament juridic al responsabilităților pentru actele și
faptele proprii, luând responsabilitatea din sarcina comercianților (care rămân imuni la consecințele
riscurilor asumate de ei înșiși) și translatând-o în totalitate în sarcina consumatorilor, care nu numai
că sunt victime inocente ale consumului în masă de produse și servicii, ci și cei care suportă
consecințele lipsei de informare, ale practicilor abuzive sau incorecte comercianților și ale defectelor
produselor puse sau menținute de aceștia pe piață. Consumatorii sunt, în același timp, fără voie, atât
generatorii enormelor profituri reieșite din comerțul în masă, cât și suporții inconștienți ai pierderilor
rezultate din același comerț, dar derulat în mod iresponsabil, fraudulos și neonest. Așa cum bine arată
N.N. Taleb (și cum, de altfel, confirmă și Y.N. Harari), inegalitatea în bogăție nu este ilegitimă sau
amorală dacă reflectă asumarea de către antreprenori a unor riscuri mai mari decât își asumă alții219
219
Într-adevăr, s-ar putea spune că dacă nu riști nimic, nu ești nimic (formulă utilizată de N.N. Taleb în eseul Skin in
the game). Evident, capitaliștii rentieri și monopoliști, de pradă și cumetrie, care nu își pun pielea în joc niciodată, exact
cum se întâmplă în comunism sau fascism, nu au nicio legitimitate a bogăției. Minoritatea ultra-bogată, cea mai
intolerantă, ajunge să își impună alegerile, profitând de pasivitatea tuturor celorlalți, care își pun pielea în joc pentru ei
înșiși, dar răspund și pentru elitocrație.

și dacă bogăția suplimentară este dobândită de acela care și-a pus „pielea în joc”, luând asupra sa
responsabilitatea afacerii, care este un risc în sine. Ilegitimă este pasarea sau diluarea răspunderii. Cel
ce își asumă responsabilități își sacrifică ceva important, spre binele comunității și, de aceea, merită
recompensat. Este nu numai o chestiune de justiție, este o chestiune de onoare ca cel care îndură și se
sacrifică, mai ales cel care o face (și) pentru comunitate, să dobândească o poziție specială în cadrul
societății, poziție care, pentru unii, poate fi cea determinată de bogăția suplimentară acumulată: vincit
qui patitur. În condițiile în care, oricum, comerțul este dominat de asimetria informațională între
comerciant și consumator, ceea ce îl obligă pe consumator să se încreadă în comerciant atunci când
achiziționează bunuri sau servicii pentru a-și satisface nevoile reale sau artificiale (ori chiar răsfățul),
generalizarea și trivializarea clauzelor de nerăspundere determină o consecință destructivă nu numai
pentru comerț (care nu se poate baza decât pe încredere și pe asumarea unui risc), ci și pentru
democrație: profitul se privatizează, pierderile se socializează, încrederea în viitor dispare.
Acumularea profitului și disiparea pierderilor la un număr din ce în ce mai mare de consumatori
determină anarhie, haos, opusul democrației. Justiția, în schimb, implică simetrie, înseamnă a-l trata
pe celălalt așa cum ne-ar plăcea să fim tratați noi înșine și a nu-l face să plătească pentru erorile
noastre. Așadar, cel ce riscă se poate îmbogăți, dar este responsabil de eșecul propriu (expiațiunea
permițându-i să o ia de la capăt, ca beneficiar al celei de-a doua șanse). Inocenții nu trebuie să
plătească pentru faptele altora sau pentru riscurile asumate de alții. În caz contrar, orice idee de
competiție, de libertate economică și de încredere în comerț ar fi aneantizată, iar situația rezultată s-
ar transforma într-un dezastru pentru comercianți, în special pentru cei care au ajuns să se bazeze pe
clauzele de nerăspundere.
1. Formulaţi un exemplu de cauză exoneratoare de răspundere a producătorului

2. Formulaţi un exemplu de obligaţie legală care revine distribuitorilor
3. Precizaţi dacă o clauză contractuală care instituie exonerarea totală de răspundere a
producătorului pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte, inclusă într-un
contract de adeziune, este legală

Dreptul la acţiunea pentru repararea pagubelor

Răspunderea contravenţională
CUPRINS
23.Sediul materiei
24.Aspecte procedurale referitoare la angajarea răspunderii pentru produse
25.Formele răspunderii contravenţionale pentru produse cu defecte

1. Regulile de procedură ce trebuie respectate în ceea ce priveşte acţiunea în răspundere

pentru produse
2. Sancţiunile contravenţionale ce pot fi aplicate profesioniştilor pentru produse cu
defecte
3. Cauze în care a fost reţinută răspunderea juridică a profesionistului pentru produse
cu defecte

Dreptul la acțiunea pentru repararea pagubelor
12. Acțiunea pentru repararea pagubelor cauzate produsele cu defecte este de competența instanței
de judecată în a cărei rază teritorială s-a produs paguba ori se află sediul sau, după caz, domiciliul
pârâtului. Așadar, competența teritorială este alternativă și este lăsată la alegerea reclamantului, care
va opta în funcție de interesele sale.
Aceste acțiuni sunt scutite de plata taxei de timbru, ceea ce este un serios avantaj pentru
consumator.
Dreptul la acțiune pentru repararea pagubelor se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data
la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de existența pagubei, a defectului și a
identității producătorului, iar acțiunea pentru repararea pagubei nu poate fi introdusă după împlinirea
a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulație. După cum se observă,
legiuitorul a stabilit două momente alternative de la care prescripția începe să curgă, moment
subiectiv, al cunoașterii pagubei, a defectului, precum și a identității producătorului, precum și un
moment obiectiv, al datei la care păgubitul ar fi trebuit să cunoască aceste elemente. Cu privire la
termenul de 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul în circulație, sunt posibile mai multe
situații. Astfel, vânzătorul bunului poate fi însuși producătorul care pune produsul în circulație prin
propriile unități de desfacere. În acest caz, termenul de 10 ani se calculează de la momentul la care
acesta a pus produsul în circulație. Dacă, însă, producătorul bunului pune în circulație produsul prin
intermediul distribuitorilor, termenul de 10 ani va începe să curgă de la data la care vânzătorul a pus
produsul în circulație, iar nu de la data de la care producătorul a livrat produsul către distribuitor.
Argumentele unei astfel de soluții rezultă din faptul că acțiunea introdusă de către consumator se
îndreaptă împotriva vânzătorului, nu și împotriva producătorului, iar perioada de garanție curge din
momentul în care consumatorul a achiziționat bunul, iar nu din momentul în care producătorul a pus
produsul în circulație. Dacă am considera că acest termen începe să curgă din momentul în care
producătorul a pus produsul în circulație, am putea întâlni situații, în cazul produselor de folosință
îndelungată, în care consumatorul ar fi lipsit de posibilitatea de a intenta o acțiune în repararea
prejudiciului, deoarece de la momentul punerii în circulație a produsului de către producător, și până
în momentul achiziționării de la vânzător, s-ar fi scurs o perioadă mai mare de 10 ani. Or, o astfel de
interpretare ar contraveni însuși scopului legislației protecției consumatorului.
O problemă delicată de interpretare se poate ridica în legătură cu calificarea termenului de 10 ani.
După toate probabilitățile, termenul de 10 ani este un termen de decădere, care nu este susceptibil de
întrerupere sau suspendare. Dar, dacă este vorba de un bun de folosință îndelungată care este în comerț
de mai mult de 10 ani, fie pentru că nu a fost cumpărat deloc în această perioadă, fie pentru că a
circulat între mai mulți cumpărători, ca produs second hand, nu mai poate fi antrenată răspunderea
producătorului. Or, o asemenea soluție este injustă, putând fi corectată prin aplicarea regulilor din
dreptul comun referitoare la răspunderea pentru „fapta” lucrului sau pentru ruina edificiului.
În altă ordine de idei, sub raportul tehnicii de reglementare și al logicii textelor legale, se observă
că, deși Capitolul 3 din lege vizează dreptul la acțiune, in genere, singurul articol rămas în vigoare
(art. 11) se referă la prescripție și decădere, fără a aduce „noutăți” sau elemente specific față de dreptul
comun. Din această bizarerie legislativă (un capitol de lege compus dintr-un singur articol, care repetă
dispozițiile din dreptul comun) ne rezultă că singura utilitate a textului este precizarea că acțiunea în
repararea pagubei poate fi introdusă doar într-o perioadă de 10 ani de la data punerii produsului în
circulație (reglementare care, de altfel, este injustă și, în plus, încalcă principiul protecției înalte a
consumatorului și principul efectivității legislalţiei protecției consumatorului).
13. Acțiunea în răspundere poate fi o acțiune directă, individuală, formulată de consumatorul care
este victima produsului cu defecte, dar nimic nu se opune ca doi sau mai mulți consumatori care pot

pretinde despăgubiri de la aceeași comercianți, pentru pagubele cauzate de aceleași produse cu

defecte, să se alieze în litisconsorții procesuale (pentru a reduce costurile judiciare per capita și pentru
a egaliza armele în duelul judiciar comerciantul). În cazul unor astfel de acțiuni formulate în alianță
procesuală trebuie ținut cont de termenele de prescripție în privința fiecăruia dintre co-reclamanți,
precum și de faptul că actele procesuale făcute de unii dintre ei nu profită și nici nu pot dăuna
celorlalți.
În privința acțiunilor colective în despăgubire, menite a obține efecte erga omnes, care să privească
toți consumatorii aflați în situația (identică sau similară) de a fi fost prejudiciați de produsele cu
defecte, trebuie remarcat că, la nivelul Uniunii Europene, există, în prezent, doar o carte verde, adică
un ante-proiect de directivă, care este redactată după modelul Directivei acțiunilor în încetare
2009/22/CE. Până la transformarea în instrument legal propriu-zis a acestei cărți verzi, se pot aplica
liniile directoare din Recomandarea (CE) din iunie 2013 privitoare la acțiunile colective în încetare
sau în despăgubire220. În baza acestei Recomandări, și în interesul de a facilita acțiunile în răspundere,
consumatorii vor putea apela fie la organizații non-profit de profil, fie la ANPC, pentru a iniția o
acțiune colectivă în despăgubire, menită a avea efecte erga omnes, față de toți comercianții
responsabili și în favoarea tuturor consumatorilor afectați de produsele cu defecte.
Răspunderea contravențională
14. Răspunderea pentru produse este o răspundere specială, derogatorie de la dreptul comun al
răspunderii civile delictuale și datorită faptului că este, de regulă, însoțită de o răspundere
contravențională, cu caracter punitiv și aflictiv, menită a impune, prin efect de disuasiune, abținerea
comercianților de la punerea sau menținerea în comerț a produselor și serviciilor cu defecte. În plus,
se pot dispune sancțiuni complementare, de genul suspendării activității sau al închiderii temporare a
unității, ori se pot lua măsuri preventive sau de siguranță de genul retragerii produselor de pe piață.
Producătorii (și, în consecința lărgirii lanțului de comercianți care se interpun între fabricant și
consumator, importatorul, distribuitorul, vânzătorul sau prestatorul de servicii) sunt obligați să pună
și să mențină pe piață numai produse sigure pentru viața, sănătatea și securitatea consumatorilor, care
respectă condițiile prescrise și declarate (art. 23-25, art. 36 alin. (1) din Codul consumului, precum și
art. 7 din O.G. nr. 21/1992, republicată). Mai mult chiar, orice comerciant trebuie să se asigure că
produsele oferite spre comercializare sunt sigure și să informeze consumatorii asupra factorilor de
risc în utilizarea și/sau consumul acestora [art. 36 alin. (2) din Codul consumului221].
Comercializarea unor produse care nu sunt sigure, precum și a produselor care nu sunt însoțite de
documentație din care să rezulte că au fost testate și sunt certificate, este interzisă (art. 37 din Codul
consumului). Punerea sau menținerea pe piață a unor produse periculoase constituie contravenție,
dacă fapta nu a fost săvârșită în astfel de condiții încât să fie considerată, potrivit legii penale
infracțiune. De asemenea, constituie contravenție și încălcarea obligației prevăzută prin legi speciale
de testare sau/și certificare a bunurilor puse pe piață de către operatorii economici.
Producătorii au obligația de a pune pe piață numai produse care respectă condițiile prescrise sau
declarate. Obligația menționată trebuie coroborată cu interdicția din art. 24 din O.G. nr. 21/1992,
republicată, conform căruia este oprită prezentarea prin orice mijloace a afirmațiilor și indicațiilor
care nu sunt conforme cu parametrii care caracterizează produsele și serviciile și care nu pot fi
probate. Interdicția are în vedere nu numai producătorii, ci și vânzătorii, care, în vederea efectuării
unei oferte cât mai tentante pentru cumpărător, prezintă, prin orice mijloace, afirmații și indicații false
despre produs.
220
Precitată, în Capitolul III. Practicile incorecte ale comercianților.
221
Acest text din Codul consumului contrazice art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 240/2004, republicată, care se referă
numai la producător și la importatorul care comercializează produsele în magazine proprii.

Producătorii au obligația să oprească livrările și să retragă de pe piață produsele periculoase, dacă

această măsură constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformitățile. În condițiile în
care se constată, de către organele abilitate sau de către specialiștii proprii ai producătorilor, că
produsele nu îndeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, putând astfel afecta viața, sănătatea
sau securitatea consumatorilor, producătorii sunt obligați să oprească livrările și să retragă de pe piață
sau de la consumatori, produsele care sunt neconforme. Oprirea livrărilor și retragerea de pe piață a
produselor reprezintă o măsură cu grave implicații asupra activității producătorului. Tocmai de aceea
legiuitorul a prevăzut această operațiune numai pentru cazul în care ea reprezintă singurul mijloc prin
care se pot elimina neconformitățile respective.
Producătorii au și obligația de a asigura în producție condiții igienico-sanitare conform normelor
în vigoare.
Agenții constatatori, respectiv reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția
Consumatorilor, precum și alți reprezentanți împuterniciți ai altor organe ale administrației publice
locale, în afară de constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor prevăzute de către O.G. nr.
21/1992, republicată, vor stabili, odată cu sancțiunea, și măsuri de remediere, de înlocuire a
produsului sau serviciului, precum și restituirea contravalorii acestuia, după caz [art. 15 alin. (4) din
O.G. nr. 21/1992, republicată].
Dispoziția de retragere de pe piață, la sesizarea comerciantului sau din oficiu se referă la produse
devenite periculoase din cauza unor evenimente imprevizibile (art. 15-16 din Codul consumului) sau
produse cu anumite riscuri acceptabile și cunoscute, dar care conțin sau capătă pe parcurs riscuri
ascunse, adverse sau secundare (art. 48 din Codul consumului).
În vederea limitării prejudicierii consumatorilor prin comercializarea produselor sau serviciilor
periculoase ori defectuoase, agentul constatator poate dispune:
(i) oprirea definitivă a comercializării și retragerea din circuitul consumului uman a produselor
care sunt periculoase, falsificate sau contrafăcute, au termenul de valabilitate expirat sau data
durabilității minimale depășită, sunt interzise consumului uman prin reglementări legale;
(ii) oprirea temporară a prestării serviciilor, importului, fabricației, comercializării produselor sau
a utilizării acestora la prestarea serviciilor, până la remedierea deficiențelor, în cazul în care:
produsele nu sunt testate și/sau certificate conform normelor legale, produsele nu îndeplinesc
caracteristicile prescrise sau declarate, fără ca acestea să fie periculoase, produsele nu prezintă
elementele de identificare și de caracterizare, precum și documentele de însoțire, conform
prevederilor art. 18-22 din O.G. nr. 21/1992, republicată, se prestează servicii care pot pune în pericol
viața, sănătatea, securitatea sau interesele economice ale consumatorilor;
(iii) distrugerea produselor periculoase oprite definitiv de la comercializare, dacă aceasta constituie
singurul mijloc care face să înceteze pericolul.
Cazuistica
15. În anul 1999, un cetățean francez fusese obligat să își facă un vaccin contra hepatitei B.
Compania la care lucra și legea aplicabilă nu îi lăsau alegerea între a-și inocula sau nu vaccinul. În
caz de refuz, cel în cauză și-ar fi pierdut locul de muncă. După efectuarea vaccinului, cel în cauză s-
a îmbolnăvit grav de scleroză în plăci și, la 13 ani distanță, a decedat. În fața instanțelor franceze s-a
derulat un lung și sumbru proces de daune pentru pagubele cauzate de vaccin, proces început de cel
în cauză și continuat de familia sa, după decesul reclamantului survenit în timpul procesului. După o
primă hotărâre favorabilă reclamanților, obținută în primă instanță, producătorul de vaccinuri Sanofi
Pasteur a convins o instanță de apel din Franța că nu se poate stabili cu precizie științifică legătura de
cauzalitate dintre vaccin și boală, așa că prezumțiile stabilite în favoarea consumatorului de legislația
care sancționează fabricarea și comercializarea de produse cu defecte a fost înlăturată, în favoarea

producătorului de medicamente. S-au formulat două recursuri la Curtea franceză de Casație, cauza
ajungând, în urma unor întrebări preliminare ridicate de instanța franceză, pe rolul CJUE. În mass-
media, speța a fost intitulată, din rațiuni de protecție a identității victimei, Sanofi Pasteur (cauza C-
621/15).
Speţa poate fi sumarizată astfel:
(i) reclamanţii222 au acuzat defecte ale unui produs (vaccin) fabricat și comercializat de Sanofi
Pasteur, care ar fi cauzat boala gravă și, ulterior, decesul pacientului J.W.;
(ii) reclamanții au solicitat despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de vaccin, administrat în mod
obligatoriu pacientului (ulterior decedat); reclamanții au susținut concomitența vaccinării și a apariției
sclerozei în plăci, precum și absența unor antecedente personale și familiale ale pacientului J.W.
privind această boală, ceea ce a permis concluzia exsitenţei unei prezumții grave, precise și
concordante cu privire la existența unui defect al vaccinului și cu privire la existența unei legături de
cauzalitate între injectarea acestuia din urmă și apariția bolii menționate;
(iii) în primă instanță, acțiunea reclamanților a fost admisă în 2009, dar a fost anulată în 2011 de
Curtea de Apel din Versailles; instanța de apel a admis că elementele invocate de reclamanți erau de
natură să stabilească prezumții grave, precise și concordante cu privire la existența unei legături de
cauzalitate între injectarea vaccinului în cauză și apariția bolii, dar a refuzat să accepte că această
prezumție ar fi determinat și existența unui defect al vaccinului menționat;
(iii) în recurs, Curtea de Casație a Franței a anulat hotărârea din apel, în septembrie 2012; instanța
de recurs a reținut că, întrucât a statuat, printr‑o considerație generală, asupra raportului beneficiu/risc
al vaccinării, după ce a admis, dată fiind excelenta stare de sănătate anterioară a pacientului J.W.,
lipsa unor antecedente familiale și existența unei legături de proximitate temporală între vaccinare și
apariția bolii, că existau prezumții grave, precise și concordante care permiteau să se afirme că
legătura cauzală dintre boală și administrarea vaccinului era stabilită în mod suficient, fără să
examineze dacă nu cumva circumstanțele specifice pe care aceasta le reținuse constituiau de
asemenea prezumții grave, precise și concordante de natură să stabilească un caracter defectuos al
acestui vaccin; așadar, instanța de recurs a reproșat instanței de apel faptul că nu a luat în calcul,
raportat la circumstanțele specifice cauzei, eventuala prezumție de caracter defectuos al produsului
(vaccin); cauza, în consecință, a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, cu indicația de
a analiza posibilitatea existenței acestei prezumții;
(iv) instanța de apel, după casare, a rejudecat cauza și, pe fond, a respins acțiunea reclamanților W
și alții, în martie 2014; motivația acestei soluții a fost, în primul rând, că „nu există niciun consens
științific care să susțină existența unei legături de cauzalitate între vaccinarea împotriva hepatitei B și
apariția sclerozei în plăci” și că ansamblul autorităților sanitare naționale și internaționale au respins
asocierea dintre un risc de leziune demielinizantă centrală sau periferică (caracteristică sclerozei în
plăci) și o asemenea vaccinare; instanța a considerat, în al doilea rând, că reieșea din multiple studii
medicale că etiologia sclerozei în plăci este necunoscută în prezent; în al treilea rând, instanța de apel
s-a bazat și pe o publicație medicală recentă care ar fi concluzionat că, indiferent de apariția primelor
simptome ale sclerozei în plăci, procesul fiziopatologic a început, probabil, cu mai multe luni, chiar
cu mai mulți ani înainte; în fine, instanța de apel a arătat că studiile epidemiologice arătau că 92-95%
dintre persoanele afectate de boala menționată nu au niciun antecedent de acest tip în familiile lor;
așa fiind, instanța de apel a concluzionat că criteriul proximității temporale dintre vaccinare și primele
simptome și cel al lipsei unor antecedente personale și familiale invocate de reclamanții W. și alții nu
222
În speță, reclamanții sunt denumiți „W. și alții”; ei au acționat atât în nume personal, cât și în calitate de moștenitori
ai lui J.W., decedat în urma unei scleroze în plăci dobândite după administrarea obligatorie a unui vaccin; pârâții au fost
Sanofi Pasteur MSD SNC (denumită „Sanofi Pasteur”), precum și Casa Primară de Asigurări de Sănătate din
Hauts-de-Seine și Carpimko (o casă autonomă de pensii și de asigurări sociale).

puteau constitui, împreună sau separat, prezumții grave, precise și concordante care să permită să se
concluzioneze că există o legătură de cauzalitate între vaccinare și boala în cauză;
(v) reclamanții au formulat un nou recurs la Curtea de Casație franceză care, în cursul judecării
recursului, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze CJUE întrebările preliminare ce au
făcut obiectul cauzei C-621/15;
(vi) în pregătirea răspunsului la cele trei întrebări preliminare ale Curții de Casație franceze, CJUE
a trecut în revistă dreptul material în vigoare în Franța223, precum și un sumar al jurisprudenței în
domeniu a Curții de Casație franceze, din care rezulta că instanța de fond poate, în exercitarea puterii
sale suverane de apreciere, să considere că elementele de fapt invocate de reclamant, precum termenul
scurs între administrarea vaccinului și apariția unei boli și lipsa unor antecedente familiale sau
personale ale pacientului în ceea ce privește boala în discuție, constituie prezumții grave, precise și
concordante, de natură să dovedească defectul vaccinului și existența unei legături de cauzalitate între
acesta și boala în cauză, în pofida constatării că cercetarea medicală nu stabilește o legătură între
vaccinare și apariția acestei boli;
(vii) referindu-se în mod concret la domeniul răspunderii laboratoarelor farmaceutice pentru
vaccinurile pe care le produc, întrebările preliminare adresate Curții au vizat comptabilitatea cu art.
4 din Directiva 85/374 a dreptului instanței de a analiza elemente de fapt sau indicii invocate de
reclamant și de a le da efect de prezumții grave, precise și concordante, de natură să dovedească
defectul vaccinului și existența unei legături de cauzalitate între acesta și boală, în pofida constatării
că cercetarea medicală nu stabilește o legătură între vaccinare și apariția bolii; instanța de trimitere a
mai întrebat Curtea și dacă același art. 4 din Directiva 85/374 impune, ca mijloc exclusiv de probă a
acestei cauzalități expertiza științifică;
(viii) cu titlu general, CJUE a reținut că, potrivit art. 1 din Directiva 85/374, producătorul este
răspunzător pentru prejudiciul cauzat de un defect al produsului său, dar și că acest principiu trebuie
coroborat cu dispoziția art. 4 din aceeași Directivă, potrivit căreia îi revine părții prejudiciate sarcina
de a face proba prejudiciului, a defectului și a relației cauzale dintre defect și prejudiciu;
(ix) CJUE arată de asemenea că, deși Directiva 85/374 nu cuprinde o definiție a noțiunii de
„cauzalitate” în sensul articolelor 1 și 4, este reglementată noțiunea de „defect” la art. 6; astfel, „un
produs are defecte atunci când nu oferă siguranța la care o persoană se poate aștepta, ținând seama de
toate împrejurările, cum ar fi prezentarea produsului, utilizarea căreia îi este destinată în mod rațional
produsul și momentul punerii în circulație a produsului”; în accepțiunea CJUE, un produs are defecte
atunci când nu oferă siguranța la care o persoană se poate aștepta în mod legitim; evaluarea
defectuozității produsului trebuie efectuată din perspectiva așteptărilor legitime ale populației 224 (și
nu a comercianților sau a experților și specialiștilor în domeniu, n.n.);
(x) întrucât Directiva 85/374 nu cuprinde aspecte cu privire la probele care pot fi administrate și
nici modalitatea de administrare, CJUE a arătat că probele se administrează conform dreptului intern
al fiecărui stat; în temeiul principiului autonomiei procedurale și sub rezerva principiilor echivalenței
și efectivității, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a stabili modalitățile
de administrare a probelor, mijloacele de probă admisibile în fața instanței naționale competente sau
principiile care guvernează aprecierea de către această instanță a forței probante a elementelor de
probă care îi sunt prezentate, precum și nivelul probatoriu necesar; pentru a asigura respectarea
principiul efectivității, modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în răspundere nu trebuie să facă
223
Este vorba de art. 1386-1 din Codul civil francez (conform căruia „producătorul este răspunzător pentru prejudiciul
cauzat de un defect al produsului său, indiferent dacă acesta are sau nu are o relație contractuală cu persoana prejudiciată”)
și de art. 1386-9 (conform căruia „reclamantul trebuie să dovedească prejudiciul, defectul și legătura de cauzalitate dintre
defect și prejudiciu”).
224
În speța Sanofi Pasteur, pentru a întări motivația acestei aserțiuni, este citată și o altă soluție pronunțată de CJUE,
respectiv, Hotărârea din 5 martie 2015, speța Boston Scientific Medizintechnik, C‑503/13 și C‑504/13, pct. 37.

practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor oferite de ordinea juridică; de altfel,
CJUE observă că regimul probatoriu din dreptul francez (similar, de astfel, cu regimul probator din
dreptul nostru) nu impune persoanei prejudiciate să prezinte, în toate împrejurările, probe certe și
irefutabile ale existenței defectului produsului și a legăturii de cauzalitate dintre acest defect și
prejudiciul suferit, ci autorizează instanța, dacă este cazul, să concluzioneze că o asemenea existență
este dovedită bazându‑se pe o serie de indicii ale căror gravitate, precizie și concordanță îi permit să
considere, cu un grad suficient de ridicat de probabilitate, că o asemenea concluzie corespunde
realității; un regim probator care ar exclude orice metodă bazată pe indicii și care ar prevedea că
persoana prejudiciată are obligația de a prezenta dovada certă rezultată din cercetarea medicală a
existenței unei legături de cauzalitate între defectul vaccinului și apariția bolii nu ar respecta cerințele
Directivei 85/374; un asemenea nivel de exigență probatorie care ar însemna să se excludă orice alt
mod de probă decât proba certă rezultată din cercetarea medicală ar avea ca efect să facă, într‑un
număr important de situații, excesiv de dificilă situația consumatorului – victimă a produsului cu
defecte care ar intenționa să antreneze răspunderea producătorului; în speță, este limpede că
cercetarea medicală nu a permis nici să se stabilească, nici să se infirme existența unei asemenea
legături de cauzalitate, ceea ce face imposibilă punerea în discuție a răspunderii producătorului,
compromițând astfel efectul util al art. 1 din Directiva 85/374; principiile care caracterizează regimul
probatoriu în domeniul răspunderii pentru produse nu trebuie fie aplicate de instanța națională într‑un
mod care, în practică, ar însemna instituirea, în detrimentul producătorului, a unor forme de prezumții
nejustificate care ar fi de natură să încalce art. 4 din Directiva 85/374 sau chiar să aducă atingere
efectivității înseși a normelor de fond prevăzute de această directivă (adică, nu se poate răsturna
prezumția legală de răspundere printr-o prezumție judiciară de nerăspundere a producătorului, n.n.);
revine instanței naționale sarcina de a garanta că indiciile prezentate sunt suficient de grave pentru a
autoriza concluzia potrivit căreia existența unui defect al produsului pare să fie explicația cea mai
plauzibilă a apariției prejudiciului225.
Față de cele reținute în motivarea hotărârii pronunțate în speța Sanofi Pasteur, CJUE a
concluzionat că, în cadrul regimului probatoriu aplicabil acțiunii în răspundere formulată contra
producătorului de vaccinuri cu pretinse defecte, instanța poate considera că, în pofida constatării că
cercetarea medicală nu stabilește și nici nu infirmă existența unei legături între administrarea
vaccinului și apariția bolii de care este afectată persoana prejudiciată, anumite elemente de fapt
invocate de reclamant constituie indicii grave, precise și concordante care permit să se concluzioneze
că există un defect al vaccinului și o legătură de cauzalitate între acest defect și boala respectivă;
instanțele naționale trebuie să garanteze că aplicarea concretă a regimului probatoriu menționat nu
conduce nici la încălcarea sarcinii probei, nici la afectarea efectivității regimului răspunderii; de
aceea, mijloacele de probă a existenței legăturii de cauzalitate între defectul atribuit unui vaccin și
prejudiciul suferit de persoana prejudiciată nici nu se reduc exclusiv la expertizele științifice, nici nu
se extind la toate indiciile de fapt predeterminate, care nu vor proba întotdeauna această legătură de
cauzalitate, ci numai de la caz la caz și împreună cu alte mijloace de probă, inclusiv expertizele
științifice. Revine instanței naționale sarcina de a garanta că indiciile prezentate sunt suficient de
grave pentru a autoriza concluzia potrivit căreia existența unui defect al produsului pare să fie
explicația cea mai plauzibilă a apariției prejudiciului.
Așadar, producătorul răspunde de daunele provocate de vaccin chiar dacă „cercetarea medicală nu
stabilește și nici nu infirmă existența unei legături între administrarea vaccinului și apariția bolii de
care este afectată persoana prejudiciată”, cu condiția ca „anumite elemente de fapt invocate de
225
Recunoscând caracterul inedit al soluției și dificultatea aplicării acesteia în sisteme judiciare cu îndelungată tradiție,
cum este cel francez, care impun cerința unei cauzalități directe pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, CJUE
atrage atenția că poate, în cadrul cooperării judiciare instituite prin art. 267 TFUE, să furnizeze instanței naționale
elemente de interpretare a dreptului Uniunii care i-ar putea fi utile pentru aprecierea efectelor unor asemenea norme.

reclamant [să] constituie indicii grave, precise și concordante care permit să se concluzioneze că
există un defect al vaccinului și o legătură de cauzalitate între acest defect și boala respectivă”.
În mod evident, această soluție este valabilă și în România, indiferent de dispozițiile contrare ale
legii interne [art. 148 alin. (2) din Constituție].
Așadar, în acest domeniu, regimul probatoriu nu impune persoanei prejudiciate să prezinte, în toate
împrejurările, probe certe și irefutabile ale existenței defectului produsului și a legăturii de cauzalitate
dintre acest defect și prejudiciul suferit. Instanța poate să concluzioneze că defectul și legătura de
cauzalitate sunt dovedite, bazându‑se pe o serie de indicii a căror gravitate, precizie și concordanță îi
permit să considere, cu un grad suficient de ridicat de probabilitate, că o asemenea concluzie
corespunde realității.
16. În practica recentă a instanțelor noastre226 a fost angajată răspunderea pentru produse cu defecte
într-un caz mai puțin obișnuit. Reclamanta, după efectuarea plății la casieria unui super-market, în
timp ce ridică o pungă de plastic plină cu produsele achiziționate, pentru a fi depozitată în căruciorul
de cumpărături, a fost rănită grav (fisură la unul dintre oasele carpiene ale piciorului) prin căderea din
interiorul ambalajului de plastic a unei sticle de băutură carbogazoasă cântărind 2,5 kg. Rănirea
reclamantei a necesitat mai multe săptămâni de îngirjiri și concediu medical, ceea ce, desigur, a
generat atât cheltuieli medicale, cât și lipsirea reclamantei de veniturile obișnuite pe care le-ar fi putut
obține în perioada concediului medical, precum și frustrare și suferințe morale. Incidentul a fost
înregistrat pe camera de supraveghere a supermarketului, fiind de netăgăduit. Nu sticla de băutură
carbogazoasă, ci ambalajul de plastic cumpărat de la super-market pentru depozitarea mai multor
produse în același loc a fost considerat „produs cu defecte”. Într-adevăr, specificația clară a
ambalajului era că poate ține 10 kg de cumpărături (lucru confirmat implicit de lucrătorul de la super-
market, care a ajutat la aranjarea în interiorul ambalajului a cumpărăturilor respective care, cu tot cu
sticla de băuturi carbo-gazoase, nu cântăreau 10 kg). Așteptările legitime, rezonabile, ale reclamantei,
în calitate de consumator, în legătură cu siguranța produsului, au fost înșelate, produsul provocându-
i o pagubă considerabilă. Răspunderea comerciantului, în caz de pagube cauzate de produsele cu
defecte, se angajează indiferent de culpă. În primă instanță, acțiunea a fost respinsă, însă în apel,
acțiunea a fost admisă definitiv, super-market-ul fiind obligat la plata de daune materiale și morale
către reclamantă. În contra prezumției legale de răspundere a producătorului, prezumție ce rezultă
indirect, dar indubitabil, atât din Legea nr. 240/2004, republicată, cât și din Directiva 85/374/CEE, și
în ciuda normelor speciale din Legea nr. 240/2004, republicată (art. 6-7), din care rezultă că
răspunderea producătorului este independentă de culpa sa, iar legătura de cauzalitate necesară pentru
a atrage răspunderea producătorului nu este o relație directă între fapta sa ilicită și prejudiciul cauzat
consumatorului, ci între defectul produsului și pagubă, instanța de fond a pus în sarcina reclamantei
proba faptului ilicit și a vinovăției. Așadar, cu încălcarea regulilor interpretării juridice și chiar a Legii
nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată,
din care rezultă că legea specială derogă de la norma de drept comun, fiind anume concepută pentru
acest efect derogatoriu, instanța de fond a înlăturat de la aplicare legea specială, în favoarea normelor
de drept comun. Ironic, instanța a omis până și faptul că răspunderea pentru lucruri, în general, este
chiar și în dreptul comun o răspundere obiectivă, independentă de culpa paznicului juridic al lucrului,
fiind bazată pe riscul introducerii în circuitul civil a unor lucruri periculoase. Nefiind făcută proba
celor două elemente ale răspunderii civile delictuale de drept comun, acțiunea a fost respinsă. În apel,
însă, această soluție total greșită a fost înlăturată, acțiunea reclamantei fiind admisă, așa cum era, de
altfel, just.
226
Soluția în speța Iancu c. Carrefour, Tribunalul București, Secţia a VI-a civilă, dosar nr.
55674/300/2015(http://portal.just.ro/3/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=30000000000387463&id_inst=3).

1. Precizaţi care este instanţa de judecată competentă să soluţioneze o acţiune întemeiată
pe angajarea răspunderii civile a profesionistului pentru produse cu defecte
2. Precizaţi care este valoarea taxei judiciare de timbru ce trebuie achitată în cazul unei
acţiuni întemeiate pe angajarea răspunderii civile a profesionistului pentru produse cu
defecte
3. Formulaţi un exemplu de măsură complementară ce poate fi dispusă de agentul
constatator, în momentul în care aplică sancţiuni contravenţionale profesionistului,
pentru produse cu defecte

Noţiunea de clauze abuzive şi prezumţiile specifice domeniului protecţiei

consumatorilor
CUPRINS
26.Sediul materiei
27.Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă,
având în vedere prevederile Legii nr. 193/2000
28.Sistemul de prezumţii instituit de Legea nr. 193/2000

1. Definiţia legală a clauzei abuzive menţionate în Legea nr. 193/2000

2. Semnificaţia noţiunilor de clauză care nu a fost negociată şi de dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului
3. Rolul relei credinţe a profesionistului
4. Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se aplica prezumţiile instituite de Legea nr.
193/2000

Clauzele abuzive în contractele comerciale
1. Contractul este principala expresie a practicilor comerciale. Libertatea de a contracta se

limitează, în ce-l privește pe consumator, la aderarea fără rezerve la oferta comerciantului de a
contracta. Comerciantul este, în schimb, liber să-și impună condițiile de afaceri, speculând nevoile și
stereotipurile consumatorilor. Fiind preformulat de comerciant, contractul poate impune sau ascunde,
în detrimentul consumatorilor, stipulații cu efect de dezechilibrare a raporturilor juridice antrenate,
din care comerciantul poate să câștige comod, pe termen scurt și în volume supra-dimensionate, în
detrimentul consumatorului.
Stipulațiile contractuale care pot dezechilibra semnificativ raporturile juridice dintre părți, în
defavoarea consumatorului, sunt denumite clauze abuzive. Majorând nejustificat obligațiile
consumatorului ce rezultă din contract și, de regulă, fără contra-prestație din partea comerciantului,
clauzele abuzive fac din aceste obligații augmentate poveri care pot determina rapid supra-îndatorarea
sau chiar ruina consumatorului. Clauzele abuzive sunt principala expresie a abuzului de putere
economică a comerciantului.
Clauzele abuzive nu sunt, însă, numai sursa poverii nejustificate impuse consumatorului, ci și
potențialii declanșatori ai unui enorm risc de dificultăți financiare pentru comerciant, ca niște
adevărați viruși patogeni ai portofoliului de contracte ale comerciantului. Afacerile bazate pe
contractarea în masă și pe termene lungi, care presupun utilizarea în volume foarte mari a unor
contracte-tip, pot fi afectate în mod fundamental sau chiar ireversibil de multiplicarea cazurilor de
debitori supra-îndatorați, care nu își mai pot achita datoriile augmentate prin efectul dezechilibrului
contractual generat de abuzul de putere economică. Așadar, clauzele abuzive sunt riscante atât pentru
consumator (destinat supra-îndatorării și ruinei), cât și pentru comerciant (care va fi nevoit să
marcheze creanțele rezultate în categoria „pierderi” și să se confrunte cu propria lipsă de lichidități
care îl va scoate, cel mai probabil, în afara pieței, prin insolvență). Cu adevărat grav este, însă, efectul
negativ asupra pieței și asupra jocului concurenței, pentru că, pe de o parte, concurenții onești ai
comerciantului, care nu utilizează clauze abuzive pentru a majora artificial valoarea nominală a
creanțelor de recuperat de la proprii clienți, au o competitivitate mai redusă determinată de o lipsă de
profitabilitate preocupantă pe termen scurt și pentru că, pe de altă parte, unii competitori ai
comerciantului care sesizează câștigurile rapide și supra-dimensionate ale acestuia, precum și lipsa
de consecințe negative asupra patrimoniului și a răspunderii sale juridice, ar putea avea tentația să
abuzeze și ei de puterea lor economică, utilizând clauze abuzive în propriile modele contractuale sau
raliindu-se practicilor abuzive ale concurenților.
De aceea, clauzele abuzive sunt interzise, legislația protecției consumatorilor conținând
mecanisme de descurajare și combatere a acestora, precum și sancțiuni severe, disuasive, aplicabile
în plan civil, contravențional și chiar penal comercianților vinovați de inserarea în contracte sau de
utilizarea clauzelor abuzive.
2. Regimul juridic aplicabil clauzelor abuzive este strict și țintit, fiind construit cu finalitatea
prevenirii și combaterii abuzului de putere economică și presupunând aplicarea unor sancțiuni civile,
contravenționale și chiar penale, motive pentru care este esențial ca depistarea acestora să se bazeze
pe premise și criterii clare și predictibile.
Definiția normativă a clauzei abuzive se regăsește atât în Legea nr. 193/2000 privind clauzele
abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată 227, cât și în O.G. nr.
227
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori a transpus
în dreptul nostru conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, cu mult înainte de aderarea României la
UE (M.Of. nr. 543 din 3 august 2012).

21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată și în Codul consumului. Din art. 4 alin. (1) din
Legea clauzelor abuzive nr. 193/2000 rezultă că „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct
cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din
contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților”. Această definiție normativă poate fi regăsită, cu
diferențe nesemnificative228, și în art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, republicată, și, respectiv, art. 78
din Codul consumului, republicat. Pe de altă parte, în Anexa la Legea clauzelor abuzive (Legea nr.
193/2000, republicată) sunt exemplificate mai multe tipuri de stipulații contractuale cărora legea le
atașează o prezumție irefragabilă de caracter abuziv, indiferent de efectele lor în planul echilibrului
contractual, de (in)existența negocierii sau de reaua-credință a comerciantului care le utilizează în
contractele sale preformulate.
Pentru simplificarea analizei, definiția normativă urmează a fi descompusă în 5 segmente, astfel:
(i) clauza abuzivă presupune un contract;
(ii) clauza abuzivă este o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul;
(iii) prin ea însăși sau împreună cu alte clauze contractuale, clauza abuzivă creează un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
(iv) dezechilibrul creat de clauza abuzivă este în detrimentul consumatorului;
(v) dezechilibrul creat de clauza abuzivă este contrar cerințelor bunei-credințe.
3. Întrucât sunt stipulații contractuale concrete, menite a genera efecte juridice între părțile propriu-
zise ale contractului, nu există clauze abuzive în lipsa unor contracte229.
Exceptând vânzările de produse de consum imediat care se practică în interiorul spațiilor
comerciale sau în spațiul virtual (și care se concretizează în alegerea produsului de la raftul real sau
virtual și emiterea unei chitanțe, a unui extras de cont sau a unui bon de casă care probează achitarea
produsului) și serviciile de transport (care se concretizează în achiziția unui tichet de transport sau în
plata serviciului de taxi), contractele comercianților cu consumatorii trebuie să îmbrace forma scrisă
și, în plus, trebuie să conțină, în funcție de tipologia produsului achiziționat și de durata contractului,
o serie de clauze minimale, sub sancțiunea nulității230. Aserțiunea este valabilă nu numai în cazul
contractelor la termen sau al achizițiilor de bunuri de folosință îndelungată (care, oricum, sunt însoțite
în mod obligatoriu de certificate de garanție, care au un conținut minimal fixat de lege), ci și în cazul
contractelor încheiate în formă simplificată, cum ar fi oferta urmată de acceptare, comanda urmată de
executare, contractele încheiate în formă electronică, printr-un simplu click pe formularul (mult prea)
extins pus la dispoziția cumpărătorului de vânzător sau de furnizor în mediul on-line etc. Acest gen
de contracte încheiate în formă simplificată reprezintă, de altfel, marea majoritate a contractelor
comerciale, care se încheie prin aderarea fără rezerve la oferta comerciantului de a contracta (care
este o ofertă continuă, publică și permanentă). Condițiile generale de afaceri, ofertele de a contracta,
certificatele de garanție, actele preparatorii, toate aceste instrumente de pregătire sau de completare a
unui contract (încheiat în formă scrisă foarte elaborată sau, dimpotrivă, în formă simplificată) care
sunt ele însele acte juridice preformulate, pot conține clauze abuzive, dar efecte în plan juridic și,
implicit, în planul legislației protecției consumatorilor, au numai acelea dintre ele care se
concretizează într-un contract, inclusiv într-un rebut contractual (a cărei existență este precară,
228
Triplă reglementare, mai ales din acest motiv al diferențelor nesemnificative, este complet nejustificată și chiar
interzisă de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată
(M.Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010).
229
CJUE a statuat, în Cauza Oceano Grupo Editorial (C-240/98), că examinarea, chiar si din oficiu, a caracterului
abuziv al unei clauze contractuale, presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi,
contract care şi-a produs integral sau parţial efectele.
230
Este ceea ce, în Cap. II. Obligația de informare, avertizare și consiliere a consumatorilor am denumit „formalism
informativ”.

întrucât este oricând posibilă constatarea nulității sale integrale). Pentru că sunt pre-redactate, aceste
acte juridice ar trebui să fie vitrine ale comerciantului, etichetele sale de calitate. Or, prezența (mai
ușor sau mai dificil detectabilă) unor clauze abuzive în interiorul acestor acte juridice, este un indiciu
al lipsei de onestitate și, consecutiv, al lipsei de credibilitate ale comerciantului care îl vor face, în
timp, indezirabil pieței.
Contractele foarte simpliste, ne-elaborate, pe care comercianții le utilizează în relațiile cu
consumatorii fie din comoditate, fie din lipsă de cultură juridică și de responsabilitate, se completează
cu normele supletive, inclusiv cu cele din dreptul comun. Acest gen de contracte pot conține clauze
abuzive, mai ales dacă ele încorporează în mod expres dispoziții supletive din legi sau alte acte
normative sau doar trimit la acestea ori la uzuri comerciale. Dacă normele legale încorporate expres
sau implicit în contract sunt imperative, nu este permisă analiza caracterului lor abuziv, însă este
posibilă contestarea lor pe cale judiciară, fie prin intermediul excepției de neconstituționalitate sau de
nelegalitate (în acest din urmă caz, dacă este vorba de acte normative cu putere inferioară legii), fie
prin intermediul înlăturării de la aplicare a normelor legale interne pe motiv de contrarietate cu CEDO
sau cu Dreptului Uniunii Europene.
Practicile comerciale, inclusiv cele incorecte sau abuzive, nu se rezumă la contract. Cu toate că
sunt fie orientate în vederea vânzării sau furnizării de produse (ceea ce presupune contracte), fie
canalizate către executarea contractului sau generate de necesitatea asanării circuitului de afaceri de
consecințele negative ale unor rebuturi contractuale, practicile comerciale nu generează de fiecare
dată contracte. Regimul juridic al clauzelor abuzive este lipsit de relevanță în privința practicilor
comerciale care nu se concretizează într-un contract. În perioada pre-contractuală, comerciantul este
ținut, totuși, de obligația de informare și de interdicția practicilor incorecte (agresive sau înșelătoare)
ale comercianților231. De asemenea, în perioada post-contractuală, comerciantul este ținut, totuși, de
obligația de garanție a calității și a utilei folosințe a bunului, precum și de răspunderea pentru produse,
care există indiferent de stipulațiile contractuale, fiind o răspundere civilă delictuală, extra-
contractuală.
4. Clauza care nu este negociată direct cu consumatorul este o clauză inclusă în contract fără a da
posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei. Practic, o astfel de clauză este stabilită în mod
unilateral de comerciant. Normativ, instrumentele sau suporturile juridice în care pot fi depistate, de
regulă, clauze abuzive, sunt exemplificate prin contractele standard preformulate232 ori prin condițiile
generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului respectiv [art. 4 alin. (2) din Legea
nr. 193/2000, republicată]. În Anexă la Legea nr. 193/2000, republicată, este redată o listă cu mai
multe tipuri de clauze care, dacă se regăsesc în contractele comercianților, sunt prezumate absolut a
avea caracter abuziv, ceea ce înseamnă că acestea sunt, ab initio, clauze care nu dau consumatorului
posibilitatea de a le influența natura (și, cu atât mai puțin, conținutul).
Comerțul specific economiei de piață și societății de consum presupune contracte încheiate și
replicate în masă. Acestea sunt acorduri simplificate de voință, pre-redactate de comerciant, care nu
se mai formează prin consimțământul mutual al părților, ci prin aderarea fără rezerve la oferta
permanentă a comerciantului de a contracta.
231
Această interdicție se extinde, așa cum a rezultat din Cap. III. Practicile incorecte ale comercianților, și la perioada
contractuală sau post-contractuală.
232
Contractul preformulat a fost definit de Ordinul nr. 92/2007 pentru aprobarea Normei privind unele măsuri de
informare a consumatorilor, persoane fizice, de către operatorii economici prestatori de servicii în cadrul contractelor
preformulate folosite de către aceştia emis de Autoritate Națională pentru Protecția Consumatorilor (M.Of. nr. 128 din
21 februarie 2007), ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul
economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar
posibilitatea de a le accepta sau nu.

Lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral
de către comerciant și imposibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei.
Contractele de adeziune sunt ținta predilectă, „dușmanul natural” al reglementărilor reunite de
legislația protecției consumatorilor. Poziția inegală, de inferioritate economică, juridică, tehnică și de
rezerve de timp a consumatorului în raport cu comerciantul se manifestă, în acest tip de contracte,
atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această
situație de inegalitate îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil
de către comerciant fără a avea puterea de a influența natura lor 233. Consumatorul nu poate negocia
astfel de contracte rezultate din nevoia de a consuma, așa cum nu pot fi negociate contractele forțate
(așa cum sunt contractele de asigurare de răspundere civilă auto sau de răspundere profesională,
contractele de acces pe drumurile naționale, pentru care se achită un tarif denumit și rovinietă,
contractele de asigurare de sănătate pentru care se achită o contribuție la sistemele de asigurări sociale
de sănătate etc., contracte a căror încheiere este obligatorie, sub sancțiuni contravenționale sau sub
riscul de a nu primi despăgubirea necesară acoperirii pagubelor în caz de eveniment asigurat) sau
contractele impuse de forța economică a profesionistului, de adresabilitatea uriașă a serviciilor
comercializate, de volumul foarte mare de vânzări, de autoritățile care impun sau permit monopoluri
etc. Peste 90% din contractele pe care le semnăm sau în care ne implicăm zi de zi (cu sau fără știința
noastră) sunt preformulate. Cumpărăm bunuri, servicii, tichete, bilete, roviniete, asigurări, softuri etc.
așa cum ni le oferă sau ni le impun comercianții. Încheiem contracte prin simpla semnătură sau, din
ce în ce mai des în ultima vreme, printr-un simplu click pe internet, pe contractele de zeci de pagini
impuse de comerciant (cum ar fi „condițiile generale de afaceri” sau „termenii și condițiile”, mereu
însoțite de „disclaimer-ul” care exclude sau reduce răspunderea comerciantului pentru orice pagubă
cauzată consumatorilor, cu sau fără culpă), oricât de prolixe și de constrângătoare ar fi.
În domeniile care presupun volume foarte mari de vânzări, contractele de adeziune care conțin
clauze abuzive, mai ales când acestea sunt inserate în mod intenționat în contract și mai ales când
sunt expresia unei practici cartelare (comercianții se aliniază practicii unuia dintre ei de a utiliza și
exploata clauze abuzive) sunt adevărate bombe biologice, care pot exploda în mâinile comerciantului,
întrucât generează numere mari de consumatori ruinați care se reflectă în dificultăți financiare în
cascadă ale comerciantului, dificultăți care pot degenera în insolvență. Or, insolvența unui comerciant
este de natură a afecta în lanț comercianții care contractează cu el și, în ansamblu, întregul sector
economic în care activează acesta, precum și întreaga paletă de persoane interesate (stakeholders)
interesate de supraviețuirea afacerii comerciantului. Vina de a insera în contract și de a exploata
clauze abuzive, care ar trebui să atragă doar răspunderea celui care abuzează de puterea sa economică,
ajunge astfel să se repercuteze în mod injust asupra celorlalți comercianți și a stakeholder-ilor lor
inocenți. Acestor potențiale efecte incrementale ale clauzelor abuzive utilizate și exploatate în mod
ne-etic și iresponsabil de comercianții abuzivi trebuie să li se adauge riscurile de concurență implicate
de goana comerciantului de a obține cu orice preț profituri ușoare și excesive, în dauna concurenților,
care la rândul lor ar putea să „adere” la acest comportament, fie din motive de cartelizare a afacerilor,
fie din motive de imitație a comportamentului ilegitim și iresponsabil, dar foarte profitabil pe termen
scurt, al comercianților abuzivi.
Cu toate acestea, contractele de adeziune nu sunt ilegitime în ele însele, mai ales dacă sunt utilizate
cu onestitate și se constituie, prin calitatea clauzelor contractuale, într-un „brand” de calitate juridică.
Informarea completă, corectă și promptă, avertizarea asupra riscurilor și chiar consilierea
consumatorilor și, mai ales, abținerea de la practici incorecte ale comercianților aducătoare de bani
233
CJUE, Cauza Oceano Grupo Editorial (C-240/98). Speța se referă la conținutul contractelor, ceea ce este în linie
cu Directiva 93/13, care utilizează această noțiune mai restrânsă decât noțiunea de „natură” a clauzelor. Legea clauzelor
abuzive nr. 193/2000, republicată, se referă, însă, la natura clauzelor, ceea ce este mai favorabil consumatorilor. Asupra
distincției între cele două noțiuni voi reveni în cele ce urmează.

facili și profituri excesive, pot complini în mod eficient lipsa funciară a negocierii, întrucât pot
determina un consimțământ informat în baza căruia se pot perfecta contracte reziliente, mai puțin
profitabile pe termen scurt, dar solide și predictibile pe termen mediu și lung.
Negocierea, chiar și în cazul contractelor de adeziune, este un deziderat al legislației protecției
consumatorilor. De aceea, Legea clauzelor abuzive lasă să se înțeleagă că, dacă ar fi negociate direct
cu consumatorul, stipulațiile contractuale respective nu ar intra în categoria clauzelor abuzive. Totuși,
în anumite situații, chiar și aceste clauze negociate pot căpăta un caracter abuziv, dacă, din
coroborarea cu alte stipulații abuzive prezente în contract, ele dobândesc efecte negative
semnificative pentru consumator în raport cu drepturile comerciantului. Soluția se explică prin faptul
că interpretarea contractului se face în favoarea consumatorului [art. 2 alin. (2) din Legea nr.
193/2000, republicată], cu excluderea interpretării subiective a contractelor, adică după „intenția
comună a părților contractante”.
5. Contemporane contractului sau inserate în contract ulterior, prin intermediul unor acte adiționale
la contract, clauzele abuzive sunt de natură a tulbura economia contractului. Contractul afectat de
clauze abuzive, deși este menit a fi instrumentul realizării și concilierii intereselor ambelor părți, se
transformă în instrumentul abuzului de putere economică. Clauzele abuzive neagă cerința
fundamentală a echilibrului contractual. Or, rolul contractului (și mai larg, rolul dreptului, în genere)
este acela de a evita haosul și nu acela de a-l crea sau amplifica. Când contractele devin iraționale,
ele își pierd chiar fundamentul și rațiunea, adică echilibrul. Inversul ordinii și al echilibrului, adică
dez-echilibrul, nu numai că generează ruina consumatorului (partea slabă a contractului), dar ajunge
să afecteze chiar și comerciantul (partea care se crede puternică și în control asupra situației generate
de contractual dez-echilibrat), întrucât insolvabilitatea debitorului este echivalentă cu pierderea
creanței contra acestuia. Și mai grav este că, prin efecte incrementale, contractele tip, multiplicate la
infinit, care sunt afectate de clauze abuzive, infectează întregul mediu de afaceri, în ansamblul său.
Cu excepția celor care se hrănesc din el, haosul nu profită nimănui.
O stipulație contractuală are caracteristicile unei clauze abuzive dacă este de natură a dezechilibra
în mod semnificativ drepturile și obligațiile părților.
Dezechilibrul este semnificativ dacă stipulația contractuală analizată sub raportul caracterului
abuziv determină un spor de valoare a obligației consumatorului care depășește în mod substanțial
valoarea inițială a acesteia, astfel cum a fost convenită de părți, sau, după caz, este lipsită de o contra-
prestație echivalentă a comerciantului.
Întrucât nu există o definiție legală sau un criteriu exact pe baza căruia judecătorul să poată
determina pragul de semnificație a dezechilibrului contractual dincolo de care stipulația contractuală
vizată devine clauză abuzivă, caracterele acestui dezechilibru reprezintă motiv de controversă în
doctrina234. Dezechilibrul poate fi subiectiv sau obiectiv235, dar el se stabilește prin raportare la un
echilibru ideal236, ținând cont de faptul că scopul reprimării legale a clauzelor abuzive este acela de a
proteja poziția contractuală și interesele economice ale consumatorului237. În orice caz, stabilirea
existenței dezechilibrului se face în funcție de momentul încheierii contractului 238, chiar dacă
materializarea sa are loc ulterior, în cursul executării contractului.
234
A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 333-334; I.Fl. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, în
P.R. nr. 2/2004, p. 208-209; F. Prip, op. cit., Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 131-133; J. Goicovici, op. cit.,
2006, 74-76; L. Pop, op. cit., p. 328.
235
A se vedea I.Fl. Popa, loc. cit., în P.R. nr. 2/2004, p. 208.
236
A se vedea Ph. Stoffel-Munck, L΄abus dans le contrat. Essai d΄une théorie, L.G.D.J., Paris, 2000, p. 309 – apud L.
Pop, op. cit., p. 328, nota de subsol nr. 4.
237
A se vedea F. Prip, op. cit., p. 132.
238
A se vedea Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 333.

În Cauza Constructora Principado, CJUE a reținut că problema de a ști dacă există un dezechilibru
semnificativ între prestațiile părților unui contract între comercianți și consumatori, nu se poate limita
la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a
operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului
prin această clauză, pe de altă parte; dimpotrivă, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din
simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul,
în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma
unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul
beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii
în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale; existența unui
„dezechilibru semnificativ” nu necesită o incidență economică semnificativă a costurilor puse în
sarcina consumatorului printr-o clauză contractuală în raport cu valoarea operațiunii în cauză, ci poate
să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat
acest consumator, în calitate de parte la contract; în scopul aprecierii existenței eventuale a unui
dezechilibru semnificativ, se va ține seama de natura bunului sau a serviciului care face obiectul
contractului, raportându-se la toate circumstanțele care au însoțit încheierea acestui contract, precum
și la toate celelalte clauze ale acestuia239.
Dincolo de aceste linii directoare doctrinare sau jurisprudențiale, pot fi identificate și utilizate prin
analogie unele repere legale stabilite în alte domenii ale dreptului, precum și în legislația bancară.
Spre exemplu, în societățile pe acțiuni, un acționar care deține, singur sau împreună cu altul, minim
5% din acțiunile emise, poate să ceară tribunalului convocarea unei adunări generale a acționarilor cu
o anumită ordine de zi, poate să ceară consiliului de administrație al societății să modifice ordinea de
zi deja stabilită, prin adăugarea de puncte diferite, sau poate să formuleze, în numele societății, acțiune
în despăgubiri contra administratorilor, dacă adunarea generală refuză să promoveze o astfel de
acțiune240. Un astfel de acționar este considerat semnificativ, în legislația pieței de capital el având și
obligația de a se identifica, atât în raporturile cu societatea la care deține acțiuni, cât și în raporturile
cu piața reglementată. De asemenea, regulamentele bancare privitoare la gestiunea riscurilor valutare
prevăd anumite variații ale cursului de schimb care, dacă depășesc anumite praguri, determină
calificarea de șoc valutar241. Este limpede că un dezechilibru contractual este semnificativ dacă șocul
valutar este iminent. Mai mult chiar, atât în Directiva creditelor imobiliare 2014/17/UE, cât și în
O.U.G. nr. 52/2016 privind creditele imobiliare acordate consumatorilor, se prevede un prag minim
de variabilitate a cursului de schimb valutar, de 20% față de momentul perfectării contractului, în
prezența căruia creditorul are obligația să îl avertizeze pe debitor și să îi ofere o conversie în moneda
în care își obține veniturile, la costuri echivalente. Un asemenea dezechilibru este, desigur,
semnificativ. De asemenea, în materie de risc de dobândă, când valoarea indicelui public care
determină variabilitatea dobânzii contractuale depășește anumite praguri de alertă, dezechilibrul
contractual devine semnificativ.
Orice astfel de praguri pot fi luate în considerare de instanță dacă, sub impactul unor clauze
contractuale, volumul plăților ce trebuie efectuate periodic de debitor crește într-o asemenea măsură
încât ajunge să îi răpească debitorului fracțiuni suplimentare consistente din veniturile sale lunare,
care nu vor mai putea fi orientate către plăți ale altor nevoi prioritare de consum, de unde riscul de
neplată sau chiar imposibilitatea de plată a obligațiilor contractate. Chiar și un volum de plăți crescut
239
CJUE, Cauza Constructora Principado S.A. c. Jose Ignacio Menendez Alvarez (C-226/12), pct. 22, 23 și 30.
240
Pentru amănunte, a se vedea S. David, în St.D. Carpenaru, Gh. Piperea, S. David, Legea societăților. Comentariu
pe articole, ed. 5, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 385-389 (Completarea ordinii de zi) și p. 397-400 (Convocarea
adunării generale la cererea acționarului care deține 5% din acțiuni), precum și Gh. Piperea, în aceeași lucrare colectivă,
p. 582-584.
241
Pentru amănunte, a se vedea Cap. II. Obligația de informare, avertizare și consiliere a consumatorilor.

cu un procent aparent minor poate fi considerat dezechilibru semnificativ dacă această creștere este
constantă sau, după caz, se agravează pe termen mediu.
Este important de reținut că dezechilibrul semnificativ poate fi continuu (întrucât rezultă din
contracte cu prestații succesive) sau punctual (întrucât rezultă din contracte cu execuție uno ictu). O
achiziție de consum punctual care se dovedește mai costisitoare decât părea a fi în reclamă, la raft, pe
portalurile de vânzări sau în prezentările entuziaste și excesiv de optimiste ale agentului de vânzări,
poate releva un dezechilibru semnificativ, ascuns în contract sau în condițiile generale de vânzare sub
forma unor clauze abuzive greu detectabile la prima vedere (ceea ce indică, de altfel, și practici
înșelătoare ale comercianților). Un serviciu întins pe lungi perioade de timp (inclusiv furnizarea de
utilități) ale cărui costuri se aliniază, treptat sau automat, după perioada de grație sau de promoție,
costurilor practicate în mod obișnuit de comerciant sau de concurenții săi, poate evoca practici
înșelătoare ale comerciantului, dar relevă și clauze abuzive inserate în contract, mai puțin detectabile
la o analiză superficială, dar cu efectul nociv de a suplimenta artificial costurile la care consumatorul
se aștepta la momentul contractării sau al acceptării „ofertei de nerefuzat”.
Clauzele abuzive nu se confundă cu leziunea242. Cele două instituții au în comun ideea
dezechilibrului contractual, contemporan perfectării contractului, dar un dezechilibru semnificativ
care caracterizează clauzele abuzive nu este un dezechilibru lezionar. Așa cum rezultă din art. 1222
alin. (2) C.civ., leziunea nu poate fi invocată decât în cazul unei disproporții de peste 50% față de
valoarea inițială a obligației, în timp ce dezechilibrul semnificativ se stabilește în funcție de praguri
mult mai reduse, chiar și un dezechilibru minor putând deveni semnificativ dacă se continuă și se
acumulează în timp într-o asemenea măsură încât depășește convenția inițială asupra echilibrului
contractual. Confuzia cu leziunea ar putea fi riscantă din perspectiva spiritului legislației protecției
consumatorilor, întrucât aceștia nu sunt pe poziții egale cu comercianții, ci pe poziții rezultate dintr-
un raport juridic de putere, iar contractele pe care le încheie nu sunt contracte negociate. În aceste
condiții, dezechilibrul contractual în domeniul legislației protecției consumatorilor nu este un simplu
viciu de consimțământ243 indus de intenția comerciantului de a „profita de starea de nevoie, de lipsa
de experiență ori de lipsa de cunoștințe” a consumatorului, în sensul art. 1221 alin. (1) C.civ. În
sistemul Directivei practicilor neloiale ale comercianților 2005/22/EC, consumatorul este prezumat a
fi victimă a practicilor înșelătoare ale comerciantului, astfel că acțiunea de a profita de starea sa de
nevoie și de lipsa sa de experiență sau de cunoștințe este un motiv de nulitate absolută pentru fraudă
la lege sau pentru eroare asupra naturii juridice a contractului (error in negotio), fiind o premisă a
analizei, și nu o țintă a probatoriului într-un proces pentru leziune intentat comerciantului. În plus, în
Directiva 93/13/CEE clauzelor abuzive, precum și în jurisprudența CJUE pronunțată în domeniu,
dezechilibrul raporturilor juridice dintre comerciant și consumator este prezumat, în favoarea
consumatorului, la fel cum este prezumată și lipsa negocierii. În sistemul Codului civil, partea afectată
de leziune poate cere anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-
interese la care ar fi îndreptățită [art. 1222 alin. (1) C.civ.]. Alternativ, contractul poate fi menținut și
adaptat de instanță, dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a obligației victimei leziunii
sau o majorare a valorii propriei prestații [art. 1222 alin. (3) C.civ.]. Contractele aleatorii și tranzacția
nu pot fi atacate cu acțiune în nulitate pentru leziune (art. 1224 C.civ.). Dacă un contract comutativ
este pervertit, prin voința unilaterală a uneia dintre părți, într-un contract aleatoriu, sancțiunea
aplicabilă este nulitatea pentru cauza ilicită sau pentru error in negotio. Un proces privind anularea
242
În literatura de specialitate imediat apărută după intrarea sa în vigoare, s-a arătat că dispozițiile Legii nr. 193/2000,
republicată, referitoare la nulitatea clauzelor abuzive sunt similare cu reglementarea nulității convențiilor pentru leziune,
dar că regimul juridic al clauzelor abuzive derogă de la dreptul comun în ceea ce privește regimul sancționator al leziunii.
A se vedea I.I. Bălan, Clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, în Dreptul nr. 6/2001,
p. 34-42.
243
În mod cu totul greșit, Codul civil tratează leziunea ca viciu de consimțământ când, de fapt, ar fi trebuit să includă
leziunea între cauzele de nulitate pentru lipsa obiectului și denaturarea echilibrului contractual.

contractului pentru leziune sau pentru adaptarea acestuia la situația rezultată din înlăturarea
consecințelor leziunii este un proces costisitor și de durată (mai ales pentru faptul că trebuie
determinate valoarea daunelor-interese cuvenite pentru leziune, cu care s-ar putea reduce obligația
părții afectate de leziune sau, după caz, sporul de valoare a contra-prestației părții vinovate de leziune,
ceea ce presupune o expertiză), putând antama riscul unor taxe de timbru aplicate acțiunii
reclamantului, în ciuda faptului că acesta este consumator și, deci, este scutit de taxa judiciară de
timbru, precum și riscul eliminării greșite a prezumțiilor prevăzute de legislația protecției
consumatorilor. În plus, în mod evident, un debitor afectat de un contract lezionar nu deține resursele
necesare acoperirii costurilor legale, putând fi și intimidat de cheltuielile de judecată mari antrenate
de procesul declanșat contra comerciantului, care va putea să le „afișeze” cu titlu de avertisment la
adresa reclamantului, pentru a-l determina să renunțe la proces (ceea ce are și efectul colateral al
exemplului dat celorlalți consumatori care s-ar pretinde victime ale unei leziuni și ar intenționa, măcar
teoretic, să-l acționeze pe comerciant în judecată). În schimb, clauzele abuzive sunt considerate fără
efect în ceea ce-l privește pe consumator, contractul putând fi menținut numai dacă o astfel de măsură
este în favoarea consumatorului. Adaptarea contractului la situația rezultată din evacuarea din
contract a clauzelor abuzive este admisibilă atât prin completarea acestuia cu normele (imperative
sau supletive) din legi și alte acte normative, cât și prin aplicarea, cu titlu de drept comun, a
dispozițiilor legale relative la dreptul persoanei afectate de leziunea contractuală de a cere reducerea
obligațiilor sale cu daunele-interese cuvenite ca reparație a leziunii sau la majorarea echitabilă a
contra-prestației părții vinovate de leziune.
În altă ordine de idei, dezechilibrul presupus de includerea în contractele profesioniștilor cu
consumatorii a unor clauze abuzive este un dezechilibru originar, care nu se confundă, dar nici nu
exclude survenirea unui dezechilibru ulterior încheierii contractului, în cursul executării sale. Dacă
acest dezechilibru nu își găsește sorgintea în stipulațiile contractuale originare, ci în conjuncturile
exterioare contractului, nu mai vorbim de clauze abuzive sau de leziune, ci de impreviziune. Este,
însă, important de reținut că dezechilibrul contractual latent, „plantat” în contract, în germene, încă
de la data perfectării sale, poate să se concretizeze și ulterior, fără ca un astfel de dezechilibru să se
confunde cu impreviziunea.
6. Definiția normativă a clauzei abuzive pretinde că dezechilibrul semnificativ trebuie să fie „în
detrimentul consumatorilor”, ceea ce pare a fi o cerință superfluă, de vreme ce disproporția vădită
între drepturile și obligațiile părților este prezumată a fi în defavoarea consumatorilor, iar un
dezechilibru minor nu afectează (teoretic) consumatorul. Dispoziția legală are, însă, logica sa. Pe de
o parte, dezechilibrul poate fi semnificativ, fără a se concretiza, totuși, într-un prejudiciu actual sau
într-un risc iminent de prejudiciu în detrimentul consumatorului, caz în care clauza respectivă este
neutră din punctul de vedere al analizei caracterului abuziv. De aici concluzia că un contract poate fi
derulat în condiții aparent echilibrate, până când consumatorul sesizează că, de fapt, anumite clauze
din contract determină în timp dezechilibre semnificative, care îl împovărează sau îi procură
comerciantului beneficii necuvenite și ne-convenite inițial. Pe de altă parte, un contract între un
comerciant și un consumator poate fi (teoretic) dezechilibrat în sens invers, dar această situație nu
interesează legislația protecției consumatorilor, ci legea civilă, în baza căreia comerciantul poate să
pretindă anularea sau corectarea contractului pentru leziune ori adaptarea acestuia pentru
impreviziune.
Dezechilibrul semnificativ trebuie să fie contrar cerințelor bunei-credințe, adică să releve o situație
inechitabilă rezultată din practicile neoneste, din reaua-credință și din abuzul de putere economică a
comerciantului. Această condiționalitate suplimentară este un punct de interferență a legislației
clauzelor abuzive cu legislația practicilor comerciale incorecte, făcând aplicabilă prezumția calității

de victimă a consumatorului și de incorectitudine a practicilor comerciale, dacă nu se probează cu

înscrisuri corectitudinea, la cererea autorității administrative sau a instanței.
Buna-credință, în înțelesul art. 3 pct. 1 din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive,
desemnează respectul reciproc al părților contractante, adoptarea unui comportament onest și
rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului.
Comercianții sunt opriți de la a abuza de puterea lor economică pentru a-și crea un avantaj excesiv
în raporturile lor contractuale cu consumatorii. În caz contrar, suntem în prezența unui abuz de putere
economică, iar acest abuz generează o prezumție de rea-credință a comerciantului244. Nu fapta sau
culpa comerciantului generează răspunderea, ci prejudiciul actual sau riscul iminent de pagubă în
defavoarea consumatorului. Paguba sau riscul de prejudiciu, și nu fapta ilicită, sunt cele care
declanșează mecanismul răspunderii civile pentru abuz. La fel, cuantumul daunelor (măsura
remediului) nu este dat de gravitatea faptei, ci de întinderea sau gravitatea prejudiciului. Caracterul
infinit al prejudiciilor posibile, lipsa de apărare a victimei prejudiciilor, dificultatea probatorie,
complexitatea raporturilor juridice în urmarea cărora marfa, produsul sau serviciul ajung la
consumator, complicația alegerii sau chiar a identificării autorului prejudiciului care ar urma să fie
acționat în justiție pentru despăgubiri etc., fac necesară și suficientă verificarea de către instanță a
existenței și întinderii prejudiciului, fără a se mai preocupa de imputabilitatea faptei, ci doar de
caracterul injust al prejudiciului suferit de victimă. Simpla exercitare nerezonabilă a dreptului prin
care se cauzează altuia prejudicii este suficientă pentru a da naștere la despăgubiri sau la alte
modalități de reparare a prejudiciului245. Suntem, deci, în prezența unei răspunderi obiective, care
este bazată pe risc și nu pe vinovăție: prejudiciul creează în sine obligația de a fi reparat. Consecința
este că acela căruia i se opune o clauză abuzivă, fiind o victimă a unui abuz de drept, nu este ținut să
dovedească intenția malefică a comerciantului. Consumatorul – victimă a unei clauze abuzive nu este
un simplu debitor care trebuie să execute o obligație contractuală, ci titularul unei acțiuni în
răspundere contra comerciantului pentru abuz de putere economică. Dezechilibrul semnificativ între
drepturile și obligațiile părților în contractele dintre comercianți și consumatori este suficient pentru
a proba ca o clauză care creează aceste drepturi și obligații dezechilibrate să fie considerată abuzivă.
Practic, din perspectiva inopozabilității față de consumator a clauzelor abuzive, buna sau reaua-
credință a comerciantului este indiferentă câtă vreme există acest dezechilibru. Așadar, spre deosebire
de situația din dreptul comun, buna-credință a comerciantului în raporturile juridice cu consumatorii
nu este prezumată. Dimpotrivă, lipsa negocierii și dezechilibrul contractual, reunite cu abuzul de
putere economică a comerciantului, determină concluzia că și reaua sa credință a comerciantului este
prezumată.
§2. Prezumțiile specifice domeniului clauzelor abuzive din contractele comercianților cu

consumatorii
7. Caracterul abuziv al unor clauze contractuale este stabilit în baza unui sistem de prezumții
stabilite de lege în favoarea consumatorului, compus din:
(i) prezumția calității de consumator a oricărui simplu particular246;
(ii) prezumția de victimă a practicilor incorecte și de incorectitudine a practicilor comerciale247;
244
L. Pop, op. cit, p. 329.
245
S. Neculaescu, Ambiguități ale teoriei abuzului de drept, în Dreptul nr. 3/2011, p. 94.
246
Starea normală a fiecăruia dintre noi, ca persoane fizice, este aceea de simplu particular, iar această stare normală
se păstrează și atunci când intrăm în raporturi juridice, eventual de natură contractuală, cu comercianții sau cu alți
profesioniști. Amănunte în legătură cu această prezumție pot fi regăsite în Cap. I. Introducere în legislația protecției
consumatorilor. Existența și caracterul fundamental al acestei prezumții a fost reținut recent de I.C.C.J., Secția contencios
administrativ și fiscal, decizia nr. 1170 din 23 martie 2017, p. 22 (www.scj.ro).
247
Amănunte în legătură cu aceste două prezumții pot fi regăsite în Cap. III. Practicile incorecte ale comercianților.

(ii) prezumția de lipsă a negocierii;

(iv) prezumția de dezechilibru al prestațiilor rezultă din ansamblul reglementării (Directiva
93/13/CEE, Legea nr. 193/2000);
(v) prezumția de abuz de putere economică și de rea-credință a comerciantului.
8. Deși negocierea informată a consumatorilor este un deziderat al legislației protecției

consumatorilor, contractele tipizate, mai ales cele încheiate în volume foarte mari, nu se negociază248.
Este o realitate empiric probată, recunoscută în plan legislativ. În procesul de formare a
consimțământului, mai ales în contractele standard preformulate (completate, de regulă, de condiții
generale de afaceri, adică reguli prestabilite de comerciant fără de care contractul nu se perfectează)
nu există negociere, ci acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta, la care se referă art. 1182 alin.
(1) partea finală C.civ., ca a doua modalitate de formare a consimțământului. Legea instituie, din acest
motiv, o prezumție de lipsă a negocierii în privința contractelor standard (de adeziune) și a condițiilor
generale de afaceri249, al căror conținut este prestabilit de către comerciant, pe baza unei oferte
uniforme, standard și imutabile adresată consumatorilor în general250.
Construcția regimului juridic al contractului de adeziune se bazează, în sistemul Directivei
93/13/CEE privind clauzele abuzive, pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de
inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și
nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de
vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora 251. Pentru un
consumator, informațiile prealabile și concomitente încheierii unui contract, cu privire la condițiile
contractuale și la consecințele respectivei încheieri au o importanță fundamentală; decizia sa de a se
obliga potrivit condițiilor redactate în prealabil de un profesionist se bazează tocmai pe aceste
informații, și nu pe o eventuală negociere252 (care este exclusă, de altfel, de condițiile economice ale
contractului și de raporturile juridice de putere dintre comerciant și consumator).
Așa cum s-a reținut într-o relativ recentă hotărâre judecătorească cu efecte erga omnes a
Tribunalului București253, de vreme ce noțiunea de „negociere” are sensul originar de „a discuta, a
trata”, aderarea fără rezerve la o ofertă de a contracta, mai ales când aceasta este generică, publică și
continuă, nu înseamnă (și nici măcar nu echivalează cu) discutarea sau tratarea clauzelor contractului
și, cu atât mai puțin, nu semnifică „influențarea” naturii acestora254, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea
248
Așa cum s-a arătat în Cap. II. Obligația de informare, avertizare și consiliere a consumatorilor, informarea
completă, corectă și promptă, avertizarea asupra riscurilor și consilierea consumatorilor pot substitui cu relativ succes
negocierea, întrucât pot contribui la formarea unui consimțământ conștient și a unei conduite contractuale prudente a
consumatorilor care generează contracte reziliente în timp și dau predictibilitate plății datoriilor asumate.
249
A se vedea și C. Toader, A. Ciobanu, Un pas important spre integrarea europeană: Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive, O.G. nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor și O.U.G. nr. 130/2000 privind contractele la
distanță, în RDC nr. 3/2001, p. 76.
250
A se vedea I.Fl. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, în P.R. nr. 2/2004, p. 205.
251
CJUE, Cauza Mohamed Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), pct. 39
(C-415/11; în continuare, în text, speța Aziz). Această caracterizare a contractelor comercianților cu consumatorii este
constant reamintită de CJUE, în toate hotărârile pronunțate în domeniu. Speța Aziz enumeră două dintre aceste hotărâri:
Cauza Constructora Principado (C-226/12), pct. 25, Cauza RWE Vertrieb (C-92/11), pct. 44. După Cauza Aziz s-au
pronunțat alte două hotărâri care repetă această idee fundamentală, respectiv, în Cauza Bucura (C-348/15) și Cauza Ernst
Georg Radinger c. Finway a.s. (C-377/14), citate în text în cele ce urmează.
252
CJUE, Cauza Ernst Georg Radinger c. Finway a.s. (C-377/14), pct. 64.
253
A se vedea TMB, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 5316 din 29 iulie 2015
(ANPC și Asociația Parakletos contra OTP Bank), definitivă prin respingerea apelului, disponibilă la
(http://portal.just.ro/3/Documents/956-2-2015-1.pdf).
254
Conform speței precitate, o clauză cu privire la dobândă, de exemplu, este categoric în afara posibilității
consumatorului de influențare a naturii sale. În hotărârea precitată, instanța consideră că, pentru comerciantul din speță
(o bancă), clauza de dobândă este o adevărată „clauză de aur”, întrucât prin intermediul acesteia, comerciantul își rezervă

nr. 193/2000, republicată. Hotărârea a fost pronunțată într-un litigiu de tip class action, având efecte
asupra întregului portofoliu de contracte-tip ale băncii pârâte și erga omnes, litigiu declanșat în baza
art. 12-13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, republicată. Instanța a mai reținut că, „în
cazul actului negociat, părțile tratează, discută cu privire la clauze, fac oferte și contra-oferte, fără ca
din exteriorul voinței lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziție contractuală. Aflat în
poziție diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parțial
numai de către una dintre părțile contractante, co-contractantul neavând posibilitatea de modificare a
clauzelor, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract pre-redactat; (…) lipsa negocierii directe
cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant”. Cu
privire specială asupra contractelor tipizate, instanța a reținut că acestea sunt „identice și formal,
vizual, dar și în substanța lor (…), diferențele fiind date doar de situația/datele particulare ale fiecărui
solicitant, suma împrumutată și durata derulării contractului de credit”. La rândul său, instanța de la
vârful sistemului nostru judiciar a reținut255 că, în cazul contractului de adeziune, clauzele sunt
prestabilite de comerciant, „fără a da posibilitatea co-contractantului de a [le] modifica sau înlătura”,
de unde concluzia că lipsa negocierii este prezumată, comerciantul având datoria de a prezenta probe
în combaterea acestei prezumții pentru a înlătura caracterul abuziv al clauzelor vizate.
Contractele de adeziune sunt, însă, doar exemple de contracte în cadrul cărora consumatorul este
lipsit de posibilitatea de a influența natura clauzelor. Multe alte contracte se formează prin simpla
aderare fără rezerve la oferta comerciantului de a contracta, cum ar fi contractele încheiate în formă
simplificată, adică, prin mecanismul ofertei urmate de acceptare, al comenzii urmată de executare, al
adeziunii la un sistem on-line de achiziții și plăti continue etc. sau contractele „perfectate” în formă
verbală ori prin alegerea produsului din raftul fizic sau virtual al (hiper)magazinului, biletele,
tichetele, bonurile de casă etc. La acest tip de contracte încheiate în formă simplificată sau verbală se
referă art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, republicată. Prezumția de lipsă a negocierii se aplică și
în cazul acestor contracte. Întrucât astfel de contracte se află, de regulă, în afara cerinței formalismului
informativ, prezumția de lipsă a negocierii poate fi răsturnată de comerciant în condiții chiar mai
severe decât în cazul contractelor preformulate care au o formă scrisă adecvată și un conținut minimal
rezonabil, întrucât sunt necesare, așa cum va rezulta din cele de mai jos, probe scrise ale negocierii
directe.
Clauzele de tipul celor din Anexa la Legea nr. 193/2000, republicată, la care face trimitere art. 4
alin. (4), sunt prezumate absolut a fi abuzive256. Prezumția privește caracterul abuziv, în sine, și nu
doar unele elemente ale acestuia, așa cum este lipsa negocierii sau, după caz, dezechilibrul și reaua-
credință. Dovada contrară, în aceste cazuri, nu este permisă. Spre deosebire de modalitatea în care
este formulat art. 4 alin. (2), dispozițiile art. 4 alin. (4) nu mai pun condiția imposibilității
consumatorului de a influența natura clauzei, de unde concluzia că exemplele din Anexă sunt cazuri
dreptul de a stabili dobânda potrivit propriilor criterii, imposibil de influențat de către consumator. Este o clauză prin care
comerciantul se pune la adăpost de riscurile specifice unui contract ce are ca obiect împrumutul unor sume bănești
exprimate într-o monedă străină, dar și de riscurile specifice contractelor cu dobândă variabilă, de vreme ce banca își
rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda curentă pe baza valorii dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără
a mai da posibilitatea clientului de a-și manifesta voința și cu inserarea unei alte prevederi prin care banca își „fortifică”
poziția, în sensul în care clientul renunță din start la dreptul de a contesta această modificare.
255
A se vedea I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 990 din 13 martie 2014 (speța Mateescu), publicată pe site-ul
I.C.C.J., fila 5 din motivare. În plus, I.C.C.J. accentuează că legiuitorul european și cel național au urmărit, în anumite
ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a analiza aceste clauze, în
măsura în care se apreciază că acestea sunt abuzive, iar o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii
[consacrat atât de art. 969 alin. (1) C.civ. din 1864, cât și de art. 1270 din actualul Cod civil], libertatea contractuală
nefiind absolută și nici discreționară.
256
În plan jurisprudențial, această soluție este constantă în practica instanței de la vârful sistemului nostru judiciar. În
acest sens, a se vedea I.C.C.J., decizia nr. 2013/2014, decizia nr. 990/2014 și decizia nr. 3913/2013.

de prezumții absolute de lipsă a caracterului abuziv, prezumție care nu poate fi răsturnată, fiind
irefragabilă.
În legătură cu imposibilitatea de influențare a clauzelor contractuale, legea noastră internă este mai
favorabilă consumatorului decât principiile de minimis din Dreptul Uniunii Europene. Directiva
93/13/CEE privind clauzele abuzive expune, la art. 3 alin. (2), principiul conform căruia „se consideră
întotdeauna că o clauză nu s-a negociat în mod individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar
din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în
cazul unui contract de adeziune”. În schimb, așa cum rezultă din art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive, republicată, „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată
direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să
influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare
practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respective”. Așadar, dacă Directiva
93/13/CEE privind clauzele abuzive enunță imposibilitatea influențării conținutului clauzei, Legea
română a clauzelor abuzive enunță imposibilitatea influențării naturii clauzei, ceea ce este cu mult
mai restrictiv din perspectiva comerciantului care ar intenționa să răstoarne prezumția. Spre exemplu,
clauza de dobândă sau de comision dintr-un contract de credit de consum are un conținut care se
referă la cuantumul, criteriul de calcul și periodicitatea cu care se percepe dobânda sau comisionul,
precum și o fizionomie (natura) care se referă la faptul că împrumutul este oneros și presupune
anumite costuri. A influența conținutul clauzei înseamnă a influența cuantumul, criteriul de calcul și
periodicitatea dobânzii, în timp ce a influența natura clauzei înseamnă a schimba natura împrumutului
din contract cu titlu oneros în contract cu titlu gratuit sau în contract de parteneriat în care părțile
participă la beneficii și pierderi ori, după caz, a influența fizionomia costurilor contractului, în sensul
de a elimina comisioanele și celelalte speze (utilizate, uneori, insidios, ca dobânzi ascunse), în
favoarea menținerii dobânzii remuneratorii ca „preț” exclusiv al banilor împrumutați.
Din perspectiva posibilității răsturnării prezumției de lipsă a negocierii, trebuie făcută distincția
între clauzele abuzive care sunt expres interzise de lege, caracterul abuziv al acestora fiind obiectiv,
pe de o parte, și clauzele abuzive care capătă acest caracter întrucât încalcă dreptul consumatorului la
informare și, deci, au o alură subiectivă, iar prezumția de lipsă a negocierii poate fi răsturnată cu proba
scrisă contrarie.
În privința clauzelor care pot avea caracter abuziv din cauze ce țin de încălcarea obligației de
informare, care pot fi considerate clauze abuzive subiective, prezumția de lipsă a negocierii are
caracter relativ și, deci, poate fi răsturnată de către comerciant, căruia îi revine însă, expressis verbis,
sarcina probei contrare257. Astfel, spre deosebire de situația din dreptul comun, unde sarcina probei îi
revine reclamantului, art. 4 alin. (3) teza a III-a din Legea nr. 193/2000, republicată, inversează
sarcina probei și dispune că, „dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost
negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.
Pentru admisibilitatea probei contrare prezumției de lipsă a negocierii este necesară dovada
negocierii efective, adică a posibilității reale a ambelor părți de a stabili în comun conținutul
contractului care urmează să se încheie. Semnarea, perfectarea sau executarea, chiar și integrală, a
contractului nu probează negocierea acestuia258. Simplele discuții ale comerciantului cu consumatorul
în legătură cu unele clauze nu pot constitui, ele singure, dovada negocierii efective. Faptul că anumite
aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze au fost negociate direct cu
consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor Legii nr. 193/2000, republicată, pentru restul
257
A se vedea și I.C.C.J., decizia nr. 2103/2014.
258
Pentru o soluție judiciară în acest sens, a se vedea TMB, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sentința
civilă nr. 5316/2015, precitată. Instanța reține, în plus: „faptul că acest contract a fost încheiat la solicitarea consumatorilor
nu exonerează însă pârâta să probeze negocierea potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 și nici nu
instituie vreo prezumție legală absolută sau relativă pe care pârâta să o invoce în favoarea sa”.

contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit
unilateral de comerciant. Legea, așadar, nu exclude ca interpretarea caracterului abuziv al altor clauze
să rezulte din evaluarea globală a contractului, în urma căreia să se constate că acesta a fost stabilit
unilateral de comerciant. Negocierea parțială nu înlătură aplicarea reglementărilor privind clauzele
abuzive. Negocierea trebuie să se plaseze în faza pre-contractuală. O eventuală negociere a
contractului, ulterioară perfectării sale, plasează părțile în „zona” revizuirii convenționale a
contractului și nu în cea a formării consimțământului. Or, ca și leziunea, caracterul abuziv al unor
clauze contractuale este o cauză de ineficiență contemporană perfectării contractului, și nu survenită
acesteia.
În linie cu o decizie anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție259, Tribunalul București a
reținut260 că „simpla luare la cunoștință de draft-ul contractului nu echivalează cu negocierea” și
„cererile de creditare depuse de consumatori nu sunt, nici ele, probe ale negocierii, din moment ce și
aceste cereri sunt, la rândul lor, pre-redactate (…)”. Faptul negocierii nu este probat nici de simpla
semnătură pe contract, întrucât negocierea și semnarea contractului „sunt două acte distincte,
succesive unul altuia, din perspectiva procedurii de încheiere a unui contract”. Spre exemplu, în
domeniul bancar, alegerea tipului de contract nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra
clauzelor contractuale, contractele de credit fiind impuse de bancă clienților în baza unui model
validat în prealabil de BNR261, voința acestora fiind canalizată către un anumit tip de contract care
rezultă din analiza de rating efectuată de bancă262.
În plan procesual, este important de reținut că prezumția nu poate fi răsturnată decât prin
înscrisuri, așa cum rezultă din art. 4 alin. (3) teza a 3-a din Legea clauzelor abuzive și cum, de altfel,
a statuat în repetate rânduri Înalta Curte de Casație și Justiție începând cu anul 2012, când s-a stabilit
că nicio altă probă decât înscrisurile nu poate fi administrată pentru a demonstra transparența și
informarea completă a consumatorilor anterior semnării contractelor, în vederea formării unui
consimțământ responsabil263. Proba cu interogatoriul, expertiza sau martorii este inadmisibilă, de
vreme ce aceste probe nu pot fi „prezentate” de comerciant. Oricare dintre aceste probe exclud ipoteza
259
A se vedea I.C.C.J., decizia nr. 2103/2014 (filele 46-47 din motivare), publicată pe site-ul I.C.C.J.. Soluția instanței
de apel, care a concluzionat că, atâta timp cât fiecare dintre consumatori a semnat contractul de împrumut, înseamnă că
l-a negociat și că, prin urmare, era dator să-l execute așa cum l-a semnat, a fost considerată fundamental greșită, întrucât,
în principal, în mod total eronat contractele comerciantului cu consumatorii au fost analizate din perspectiva dreptului
comun și nu din perspectiva legislației protecției consumatorilor, care impunea a se analiza în ce măsură mecanismul de
modificare a dobânzii și comisioanelor sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, dacă lipsa unei asemenea exprimări
nu înseamnă, de fapt, lipsa negocierii și existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților,
precum și încălcarea exigentelor bunei-credințe [...].
260
TMB, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 5316/2015, precitată, p. 83.
261
I.C.C.J., decizia civilă nr. 2103/10 iunie 2014, fila 47 din motivare. În același sens sunt și decizia nr. 3913/2013
(Cauza Munteanu), unde se adaugă precizarea că toate contractele supuse analizei în speță sunt contracte preformulate
impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de către BNR, libertatea de voință a clientului
rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de bancă, aceasta
fiind cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care banca indică clientului tipul de credit în
care se încadrează conform ratingului (a se vedea fila 14 ultimul parag. și fila 15 parag. 1 și 2 din motivarea publicată pe
site-ul I.C.C.J.), precum și decizia nr. 990/2014 (Cauza Mateescu).
262
I.C.C.J., decizia nr. 2013/2014 și decizia nr. 990/2014.
263
A se vedea I.C.C.J., decizia nr. 4418/2012, precum și decizia nr. 1768/2013, publicate pe site-ul I.C.C.J.. De altfel,
în domeniul bancar, obligația de informare completă și corectă nu poate fi considerată îndeplinită (i) fără a comunica în
scris consumatorilor elemente comprehensive ale costurilor care să permită evaluarea întinderii obligațiilor lor, (ii)
promovând creditele sale trunchiat și ilegal în materialele de marketing și publicitate, (iii) dezvăluindu-le clienților, prin
intermediul cererii de credit standard, numai anumite costuri ale creditului (fără să menționeze comisionul de risc, cel mai
consistent dintre toate) și (iv) impunând condiții standard de creditare în mod expres. Simpla menționare în contract a
costurilor într-un mod evaziv și emiterea graficelor de rambursare ulterior semnării convențiilor de credit nu țin loc de
informare. Argumentele „economice” sau „comerciale” nu pot contra-balansa abuzul săvârșit la semnarea convențiilor de
credit.

preconstituirii lor, fiind vorba de probe provocate de comerciant cu ocazia procesului. Cu atât mai
puțin ar putea fi considerate admisibile prezumțiile judiciare, ca mijloace procesuale de răsturnare a
prezumțiilor legale.
9. Între comercianți și consumatori există o situație de inegalitate economică și de asimetrie

informațională. Comercianții au, de regulă, monopolul sau cvasimonopolul în desfacerea unor bunuri
și prestarea unor servicii într-un anumit loc sau pe un anumit teritoriu, pe baza cărora își pot construi
oportunitatea de a exploata nevoia de consum264. Așa cum rezultă din hotărârea Tribunalului
București anterior menționată265, „abuzul de putere desemnează (…) forma extremă a exploatării
nevoii consumatorilor de bunuri și servicii”. Instanța reține că noțiunea de corectitudine în sens
economic și etic în raporturile dintre părți permite distincția netă între buna și reaua-credință a
comerciantului, intenția sau acțiunea de a specula nevoia de a consuma fiind o practică incorectă a
comercianților, prezumată de legislația protecției consumatorilor și de jurisprudența CJUE266. Este
limpede că, în cazul acestui gen de contracte, se poate vorbi și de o prezumție de abuz de putere
economică, prezumție care poate fi răsturnată de către comerciant prin proba negocierii267. Or, scopul
Directivei 93/13/CEE este acela de a proteja cetățeanul, în rolul său de consumator, la achiziționarea
de bunuri și servicii împotriva abuzului de putere economică a vânzătorului sau furnizorului, mai ales
când aceștia practică pe scară largă contracte de adeziune care exclud în mod abuziv din contract
drepturi esențiale ale consumatorului. Conform art. 7 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, „Statele
membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și
eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii de către vânzători sau furnizori”. De aceea este crucial să se elimine clauzele abuzive
strecurate în aceste contracte, în acest scop tribunalul putând să se sesizeze chiar și din oficiu.
Foarte importantă pentru analiza de față este aserțiunea instanței anterior citată conform căreia
„deasupra celor 3 planuri de inferioritate a consumatorului față de profesionist și cel mai importat
element al ecuației consumator-profesionist este factorul timp sau, mai exact, lipsa de timp în care se
află solicitantul creditului. Deși este un „factor major generator de inferioritate”, lipsa de timp a
consumatorului nu se regăsește expressis verbis în actele normative invocate, dar influența decisivă
a acestuia asupra dezechilibrului contractual se deduce din modul în care Directiva a reglementat
obligațiile profesionistului anterior încheierii contractului. În preambulul Directivei se reține că,
„întrucât contractele ar trebui redactate într-un limbaj clar și inteligibil, consumatorului ar trebui să i
se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele”, ceea ce necesită timp de reflecție suficient pentru
formarea unui consimțământ conștient și responsabil, timp pe care, de regulă consumatorul nu îl are,
dată fiind nevoia sa stringentă de a consuma.
În cazul unui contract de credit, realmente, cel mai important element al ecuației raportului
consumator – profesionist este lipsa de timp în care se află solicitantul creditului. Conform hotărârii
Tribunalului București mai sus citate, solicitarea creditului este generată de o nevoie, dacă nu
presantă, cel puțin actuală. De aceea, „raportul inegal, dezechilibrat (...) dintre profesionist și
264
I.C.C.J., decizia nr. 4418/2012.
265
TMB, Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 5316 din 29 iulie 2015 (speța ANPC și
Parakletos contra OTP). În privința contractelor de credit, instanța reține că „stabilirea acestui indicator este esențială
pentru că, deși mecanismul creditului este unul complex, elementul declanșator al viitorului contract de credit, mobilul
acestuia, este nevoia, necesitatea celui ce se împrumută, iar pentru ca nevoia să nu poată fi speculată de creditor într-un
mod ce poate deveni extrem de oneros pentru debitor, au fost instituite remedii legislative la nivel comunitar și preluate
în legislația națională”.
266
Pentru amănunte în privința acestei prezumții, a se vedea supra, Cap. III Practicile incorecte ale comercianților.
267
A se vedea F. Prip, Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractelor de consum, în P. Vasilescu (coord.),
Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2006, p. 129.

consumatorul produselor și serviciilor apare ca situație premisă/bare in mind în toate actele normative
ce încearcă să contrabalanseze raportul de putere, reinstaurând echilibrul juridic și contractual”. De
notat că situația premisă este mai mult decât o prezumție, este un dat al acestor contracte. În
consecință, în contractele de credit de consum nu doar că dezechilibrul este prezumat, el este de
natura contractelor de credit de retail.
10. Contractele dintre consumatori și comercianți sunt generatoare ale unor raporturi juridice de
putere, esențialmente inegalitare. În timp ce consumatorul are, la data încheierii contractului, o
libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau
economic al încheierii contractului, comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune,
ne-negociabil, creându-și în mod unilateral oportunitatea (mai ales prin abuz de putere economică,
prin practici incorecte sau prin încălcarea obligației de informare) de a exploata starea de nevoie în
care se află consumatorul, în timp ce acesta este determinat să adere la condițiile contractuale
redactate în prealabil de comerciant, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.
Cel mai grav este că, nefiind negociate și nefiind echilibrate, aceste contracte inegalitare pot degenera
în aservirea sau menținerea în stare de captivitate contractuală a consumatorilor.
Inegalitatea economică, tehnică, juridică și temporală între cei doi contractanți explică spiritul
întregii legislații a protecției consumatorilor. În materia clauzelor abuzive, ideea fundamentală a
remedierii dezechilibrului existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii
contractului susține întreaga reglementare menită a contrabalansa raportul juridic de putere și a
acționa ca un levier în favoarea consumatorului pentru a determina (re)echilibrarea contractului.
Efectele nefaste pentru partea slabă în contract ale principiului forței obligatorii a contractului și ale
lipsei sau limitării libertății sale reale de a contracta sunt corectate sau atenuate de dispoziții legale
de ordine publică menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică prezumat inegalitară și
construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport cu
consumatorul care, la data încheierii contractului, are o libertate redusă de a contracta sau, în orice
caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului. Prin efectul
de levier, legea impune o cale de restabilire a echilibrului în contract, care poate fi automată sau, după
caz, judiciară, instanțele având competența de a limita efectele contractelor, de a elimina unele clauze
din contracte sau de a adapta contractele în vederea re-echilibrării acestora. Aparența de echilibru
determinată formal de un contract rezultat al aderării fără rezerve a consumatorului la oferta standard,
ne-negociabilă, de a contracta este înlocuită, printr-o posibilă intervenție pozitivă exterioară268, cu un
echilibru real, în care părțile realmente sunt aduse pe poziții de egalitate, poziții din care își vor putea
urmări emolumentul contractului. Așadar, dez-echilibrul contractual este prezumat în favoarea
consumatorilor, ceea ce este de natură a facilita poziția acestora într-o eventuală re-negociere a
contractului sau într-un litigiu menit a elimina dez-echilibrul din contract, fie prin evacuarea clauzelor
abuzive, fie prin revizuirea judiciară a contractului pentru impreviziune. În lipsa unei înțelegeri a
părților privind revizuirea convențională a contractului, intervenția pozitivă, exterioară, de natură a
instaura echilibrul contractual real, poate fi o lege de adaptare automată a contractelor aflate în curs
de derulare sau o hotărâre judecătorească de ineficientizare parțială, de adaptare sau de revizuire a
contractelor. Sancțiunea tipică a acestei forme de abuz de putere economică este evacuarea din
contract a clauzelor abuzive, ceea ce le face inopozabile față de consumator. Autoritățile
administrative pot aplica și sancțiuni contravenționale, ceea ce poate determina, prin efectul de
disuasiune, auto-corectarea comportamentului contractual al comercianților, care vor elimina din
proprie inițiativă clauzele abuzive din contractele lor preformulate, de teamă de sancțiuni și de scădere
268
Situația de inegalitate care (pre)există între consumator și vânzător sau furnizor „nu poate fi compensată decât
printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract” (Cauza VB Penzugyi Lizing Zrt c. Ferenc Schneider, hotărârea
din 9 noiembrie 2010).

a credibilității pe piață. Examinarea caracterului eventual abuziv al unei clauze dintr-un contract
încheiat între un profesionist și un consumator trebuie efectuată, printre altele, în raport cu mijloacele
de care dispune consumatorul, în temeiul reglementării naționale, pentru a determina încetarea
utilizării acestui tip de clauze269.
Prezumția de dez-echilibru al prestațiilor contractuale în relațiile dintre consumatori și comercianți
rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, fiind admisă și de unele decizii recente
ale instanțelor române.
Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat în mod constant270 că legea și judecătorul
contrapun echilibrului formal ce rezultă din contractele de adeziune la care consumatorii sunt nevoiți
să adere un echilibru real, de natură a da proporționalitate prestațiilor părților. Echilibrul formal care
rezultă din contractele comercianților cu consumatorii este, de fapt, un camuflaj al unui dezechilibru
originar semnificativ al prestațiilor părților, în care cel puternic își creează în mod unilateral
oportunitatea de a câștiga, în dauna (sau spre ruina) celui slab. Intervenția judiciară în contract este
menită a înlătura această ipocrizie, ignorând această aparență de echilibru.
În Cauza Aziz (C-415/11) s-a reținut că sancțiunea clauzelor abuzive se bazează pe dispoziții de
natură imperativă, care urmăresc să substituie echilibrul formal printr-un echilibru real, de natură să
restabilească egalitatea dintre aceste părți. Instanța națională „este obligată să analizeze din oficiu
caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei
93/13/CEE și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau
furnizor” și să verifice dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator,
„se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o clauză prezumată a fi abuzivă în
urma unei negocieri individuale”. Așadar, indirect, dar indubitabil, jurisprudența Curții de Justiție a
Uniunii Europene instituție prezumția de dezechilibru al raporturilor juridice dintre comercianți și
consumatori. În mod principial, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că protecția conferită
consumatorului de legislația clauzelor abuzive permite judecătorului național să aprecieze chiar și
din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale271. Întrucât un asemenea examen presupune
existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau
parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor
asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de
judecată. Faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează
cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive.
În jurisprudența noastră, nu numai că prezumția de dezechilibru este implicit acceptată, dar tentația
speculării nevoii de a consuma, o „obișnuință” a pieței creditelor de consum, este pusă la baza unei
prezumții de rea-credință a comerciantului. Astfel, conform unei relativ recente decizii, pronunțată
de Înalta Curte de Casație și Justiție272, „dezechilibrul contractual (...) este evident întrucât operează
un transfer inechitabil al riscurilor din sarcina băncii (...) în sarcina consumatorului; inserarea în
contract a tuturor acestor clauze (de transfer al riscurilor, n.n., Gh.P.) denotă intenția evidentă a băncii
269
A se vedea Cauza Banco Primus S.A. c. Jesus Gutierez Garcia (C-421/14), pct. 60, 76.
270
CJUE citează, în Cauza Aziz (C-415/11), mai multe decizii anterioare, inclusiv Cauza VB Penzugyi Lizing Zrt c.
Ferenc Schneider (2010) care, la rândul său, face trimitere la alte spețe mai vechi, cum ar fi Cauza Oceano Grupo
Editorial S.A. c. Rocio Murciano Quintero (C-240/98), hotărârea din 27 inie 2000, Cauza Mostaza Claro, hotărârea din
26 octombrie 2006 și Cauza Asturcon Telecommunicaciones, hotărârea din 6 octombrie 2009, toate acestea (re)afirmând
idea prezumției de dez-echilibru al prestațiilor în contractele consumatorilor cu comercianții. Recent, această idee, a
prezumției de dezechilibru contractual, a fost reluată în Cauza Banco Primus S.A. c. Jesus Gutierrez Garcia (C-421/14),
hotărârea din 26 ianuarie 2017, care face referire atât la hotărârea din 17 iulie 2014, în Cauza Sánchez Morcillo și Abril
García, (C-169/14), cât și la hotărârea din 30 aprilie 2014 în Cauza Barclays Bank, (C-280/13).
271
Soluția are caracter de principiu în jurisprudența CJUE, fiind constant reamintită în hotărârile pronunțate în
domeniu, după pronunțarea în Cauza Oceano Grupo Editorial S.A. c. Rocio Murciano Quintero (C-240/98).
272
A se vedea I.C.C.J., decizia nr. 3913/2013, precitată.

de a se ține la adăpost de apariția oricărui risc care îi poate diminua câștigul prin transferarea integrală
a acestuia către consumator”. Mai mult chiar, conform unei decizii și mai recente a Înaltei Curți de
Casație și Justiție273, în sensul Legii nr. 193/2000, republicată, „buna-credință rezultă din obligația
formulării de către profesionist a unor clauze contractuale clare, fără echivoc; nesocotirea acestei
obligații (…) înlătură buna-credință a acestuia”. Din ideea potențialului de speculare a nevoii
stringente a consumatorului, Tribunalul București, a extras, cu ocazia unei hotărâri cu efecte erga
omnes pronunțate contra unei bănci274, prezumția relei-credințe a creditorului care, abuzând de
poziția sa dominantă și speculând nevoia de a consuma, presiunea timpului sau alți factori ai
„ecuației” relației cu consumatorii, și-a putut prezerva dreptul de a revizui prețul sau alte elemente
financiare defavorabile consumatorilor, precum și un transfer total al riscurilor contractului la
consumatori.
11. Prezumția de dezechilibru se aplică și în cazurile în care dezechilibrul este determinat de o

situație de impreviziune, exterioară contractului, chiar dacă dezechilibrul se materializează ulterior
încheierii sau perfectării contractului.
Deși, ca instituție generică, impreviziunea este reglementată de dreptul comun (art. 1271 C.civ.)
sau rezultă din aplicarea creativă a principiului bunei-credințe, cu corolarul său, echitatea (rezultate
din art. 970 C.civ. din 1864), precum și a principiului rebus sic stantibus, prezumția dezechilibrului
se menține și în litigiile unde se invocă impreviziunea, întrucât este vorba de un raport juridic între
un consumator și un comerciant, un raport juridic esențialmente inegalitar, indiferent dacă el se
supune în mod nemijlocit legislației speciale a protecției consumatorilor sau se supune acesteia prin
mijlocirea dreptului comun (care, în prezența unui raport juridic între un consumator și un comerciant
se aplică în completarea lacunelor de reglementare ale legislației protecției consumatorilor, devenind
el însuși o normă de protecție a consumatorilor).
Într-un litigiu de reechilibrare a contractului, prin aplicarea regulilor și soluțiilor instituției
impreviziunii, inclusiv după interpretările oficiale, obligatorii, impuse prin Decizia Curții
Constituționale nr. 623 din 25 octombrie 2016, rămân aplicabile, mutatis mutandis, toate prezumțiile
de care beneficiază consumatorul în virtutea legislației speciale a protecției consumatorului, la fel
cum rămân aplicabile și facilitățile procedurale instituite în favoarea consumatorului, cum ar fi
scutirea de taxa judiciară de timbre. A accepta o soluție contrară ar însemna să deturnăm sensul
reglementării, care este una de tip levier, fiind menită a sprijini partea slabă în contract, adică simplul
particular, consumatorul.
Impreviziunea este, desigur, un element exterior contractului, care survine încheierii acestuia, și
care face excesiv de oneroase obligațiile uneia dintre părți. În contractele consumatorilor cu
comercianții, dezechilibrul semnificativ, prezumat de legislația protecției consumatorilor, pe temeiul
inegalității funciare între drepturile și obligațiile părților, este agravat de acest element exterior. A
proba motivele impreviziunii nu înseamnă a înlătura prezumția de dezechilibru semnificativ, ci a
demonstra caracterul său grav, generator de ruină a debitorului. Comerciantul rămâne ținut de sarcina
de a proba inversul situației de dezechilibru (prezumat în favoarea consumatorului), consumatorul
fiind, cel mult, ținut să probeze caracterul grav al acestui dezechilibru 275, ceea ar justifica nu numai
evacuarea din contract a clauzelor abuzive, ci și re-echilibrarea sa prin înghețarea temporară a
efectelor, reducerea până la un nivel rezonabil a datoriilor excesive ale consumatorului și chiar, in
273
274
TMB, sentința nr. 5316 din 29 iulie 2015, precitată.
275
În DCC nr. 623 din 25 octombrie 2016 (M.Of. nr. 53 din 18 ianuarie 2017) se vorbește despre un „risc supra-
adăugat” riscurilor normale ale contractului, care justifică re-echilibrarea contractului sau, după caz, încetarea sa, cu efect
de ștergere a datoriilor excesive sau reziduale ale debitorului.

extremis, încetarea contractului, cu consecința ștergerii datoriilor excesive sau reziduale ale
consumatorului.
1. Precizaţi dacă cerinţele menţionate în art. 4 din Legea nr. 193/2000 sunt sau nu
cumulative
2. Menţionaţi dacă întotdeauna consumatorul trebuie să facă dovada lipsei negocierii unei
clauze
3. Menţionaţi ce tip de prezumţie se aplică în ceea ce priveşte clauzele indicate în Anexa
Legii nr. 193/2000


CUPRINS
29.Sediul materiei
30.Condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o clauză să fie exclusă de la analiza
caracterului abuziv, având în vedere prevederile Legii nr. 193/2000
31.Consecinţele produse de constatarea caracterului abuziv al unei clauze

1. Cazuri în care este inadmisibilă analiza caracterului abuziv al unei clauze

contractuale, potrivit Legii nr. 193/2000
2. Noţiunea de obiect al contractului, astfel cum a fost aceasta interpretată în
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
3. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească legea în care este prevăzută o clauză
contractuală, astfel încât analiza caracterului abuziv al acesteia să fie inadmisibilă
4. Urmările constatării caracterului abuziv al unei clauze în ceea ce priveşte contractul
şi persoana profesionistului

12. Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze
contractuale:
(i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării
contractului;
(ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului și la calitatea de a satisface
cerințele de preț și de plată în raport de produsele și serviciile primite în schimb de consumator.
Excepțiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin
analogie la situații similare. Spre exemplu, o clauză care nu se referă la prețul contractului, ci la
mecanismul de modificare în timp a acestuia, nu poate fi exclusă de la analiza caracterului abuziv. La
fel și clauza care definește în mod echivoc, neclar sau neinteligibil prețul contractului. Pe de altă
parte, în cazul în care contractul înglobează clauze care sunt prevăzute în temeiul unor legi
neconstituționale sau neconforme cu Dreptul Uniunii Europene sau cu Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, atunci clauzele respective vor putea fi considerate nule dacă legea va fi fost
declarată neconstituțională sau, în cazul concret supus judecății, va fi fost înlăturată de la aplicare,
prin mecanismul reglementat de art. 20 alin. (2) și, respectiv, art. 148 alin. (2) din Constituție. Aceeași
soluție se aplică și în cazul clauzelor inserate în contract în baza unor acte juridice de forță normativă
inferioară legii, dacă acestea vor fi fost anulate în acțiuni în contencios administrativ sau făcute
inaplicabile printr-o excepție de nelegalitate.
Deosebit de importantă, atât ca propunere de lege ferenda, cât și ca o certificare a constatării că
regimul excluderilor de la analiza caracterului abuziv a unor clauze contractuale este deosebit de
restrictiv, este clarificarea emisă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Caja de
Ahorros276, unde s-a arătat că, în aplicarea principiului după care Dreptul Uniunii Europene stabilește
un minim de protecție a consumatorilor, „statele membre pot adopta o reglementare națională care
autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea
obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte,
față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste
clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.
Faptul că, la modul ideal, chiar și o clauză esențială a contractului, clară și ușor inteligibilă, ar
putea fi analizată sub raportul caracterului abuziv dacă un astfel de examen ar fi mai favorabil
consumatorilor, confirmă constatarea fundamentală că aceste excluderi de la analiza caracterului
abuziv sunt de strictă și limitată interpretare și aplicare, neputând fi extinse prin analogie și nici
dispuse de instanță doar din comoditate sau din intenția de a se dezînvesti rapid de dosarul cauzei. În
conformitate cu deciziile constante ale Curții de Justiție a Uniunii Europene277, legislația protecției
consumatorilor este guvernată de principiul efectivității, motiv pentru care s-a decis că „modul în care
este reglementat dreptul procedural național nu trebuie să aibă drept consecință să împiedice
exercitarea drepturilor acordate consumatorilor prin Directiva 93/13/CEE”.
Deși legea română nu autorizează o analiză a caracterului abuziv al acestor clauze dacă ar fi clar
și inteligibil redactate, nimic nu s-ar opune unei astfel de reglementări viitoare, cu condiția să fie mai
favorabilă consumatorilor278.
276
A se vedea CJUE, Cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Ausbanc (C-484/08), pct. 49.
277
A se vedea, cu titlu de exemplu, hotărârile în Cauza Asturcom Telecomunicaciones, pct. 39, și Cauza Banco
Español de Crédito, pct. 49, precum și, mult mai recent, Cauza Mohamed Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya,
Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa) (C-415/11), pct. 46.
278
Prin decizia nr. 1170/2017, precitată, I.C.C.J. a reținut în mod corect că acordarea de către stat a unei protecții mai
mari consumatorului este un concept care nu contravine jurisprudenței CJUE. În aceeași decizie, în care analiza instanței
avea ca obiect un contract bancar încheiat în anul 2007, s-a reținut că analiza caracterului abuziv era permisă de Legea

Așadar, excepțiile de la analiza caracterului abuziv nu trebuie interpretate și aplicate în așa fel
încât să facă inutilă reglementarea regimului juridic sancționator al clauzelor abuzive, orientat către
prevenția prin disuasiune a abuzului de putere economică a comercianților.
13. Analiza în condițiile Legii nr. 193/2000, republicată, a caracterului abuziv al unor clauze
contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte
normative în vigoare la data achiziției produsului sau a perfectării contractului. Regula, preluată din
art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000,
republicată, și are în vedere noțiunea largă de „lege”, adică, de act normativ emis de Parlament,
Guvern, de alte autorități centrale sau chiar de autorități administrativ-teritoriale cu putere de
reglementare.
Motivația pentru care legislația protecției consumatorilor (inclusiv Directiva 93/13/CEE privind
clauzele abuzive) nu permite analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă
dispoziții din acte normative este aceea că o astfel de analiză ar însemna un control indirect al unei
norme obligatorii în dreptul național în materia protecției consumatorului, fapt ce ar contraveni chiar
Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE). Potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) din TFUE, în
materia protecției consumatorilor, există o competență partajată între Uniune și statele membre, ceea
ce înseamnă că Uniunea nu exercită o competență exclusivă în materia protecției consumatorilor.
Dată fiind competența partajată între Uniune și statele membre în materia protecției consumatorilor,
potrivit art. 2 alin. (2) din TFUE: „(...) statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct
de vedere juridic în acest domeniu (...)”.
Înțelesul excepției de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, republicată, este, însă, foarte
restrictiv.
În primul rând, pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie să fie
prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziția din actul normativ.
Este, deci, necesară condiția minimală ca respectiva clauză să fie inserată în contract, adică să existe
în formă materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act normativ oarecare.
Cu atât mai puțin nu se poate aplica exceptarea de la analiza caracterului abuziv a unei clauze care
creează confuzie sau similarități vagi cu dispoziții din acte normative. Așa cum se va arăta în cele ce
urmează, echivocul și caracterul vag al unei clauze contractuale sunt, în ele însele, motive ale unei
prezumții de caracter abuziv. Pe de altă parte, unele contracte nici măcar nu sunt redactate în formă
materială sau, dacă există o oarecare formă scrisă a acestora, multe aspecte esențiale ale raporturilor
juridice dintre părți sunt lăsate „pe seama” normelor supletive, care completează lacunele
contractului, fie automat, fie prin trimiteri generice, imprecise, la „dreptul comun”. În astfel de
situații, nu este întrunită condiția legală a exceptării de la analiza caracterului abuziv, adică, inserarea
în contract a clauzei respective. O regulă supletivă din acte normative sau o trimitere imprecisă la
dreptul comun nu echivalează cu sintagma „clauza prevăzută în contract în temeiul altor acte
normative”.
În practica ultimilor trei ani a Curții de Apel București279, precum și a altor curți de apel din țară280,
s-a considerat în mod greșit că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de
nr. 193/2000, în forma aflată în vigoare la data încheierii contractului, chiar și dacă s-ar fi referit la obiectul principal al
contractului și chiar și dacă ar fi fost exprimată într-o limbă clară și inteligibilă.
279
A se vedea, cu titlu de exemplu, C.A. București, decizia civilă nr. 1636/2017 [disponibilă la
(https://www.jurisprudenta.com/dosare-procese/2016/44191q3q2014-2/)] și decizia civilă nr. 2290/2017 [disponibilă la
(http://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=300000000630753&id_inst=2)].
280
A se vedea, cu titlu de exemplu, C.A. Oradea, decizia civilă nr. 370/2017 [(disponibilă la
(https://www.jurisprudenta.com/dosare-procese/2015/1713q111q2014-35/)]. Aceasta este cauza-sursă a speței
Andriciuc).

consumator, soluție impusă de „principiul” nominalismului monetar281, o regulă din Codul civil care
ar exclude, în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, republicată, aplicabilitatea acestei legi.
Numai că riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract (ceea ce,
în condițiile formalismului informativ, determină nulitatea clauzei de transfer al riscului de la creditor
la debitor sau chiar nulitatea întregului contract282) și nu ține de prezervarea valorii nominale a sumei
de bani datorată, ci de ancorarea creanței într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit
față de riscul valutar. Iar nominalismul monetar nu este o clauză prevăzută în contract, ci o normă
supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenției părților, suplinind voința acestora.
Interpretând per a contrario excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și, întrucât
în cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai
favorabilă pentru consumator, rezultă că inclusiv clauzele contractuale care reflectă norme supletive
pot face obiectul analizei caracterului abuziv. De altfel, așa cum rezultă din art. 5 din Directiva
93/13/CEE, în cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate
consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într-un limbaj clar și inteligibil, deci
chiar și când reflectă dispoziții supletive din alte acte normative. În Cauza Kasler, Curtea de Justiție
a Uniunii Europene a reținut, în plus, că al 20-lea considerent al Directivei 93/13/CEE precizează că
trebuie să i se ofere efectiv consumatorului posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract. Or,
un consumator, fie el mediu informat, nu are automat cunoștințele juridice și economice necesare
pentru a înțelege sensul unei norme supletive transpuse contractual. Cu atât mai puțin consumatorul
mediu nu are astfel de cunoștințe care să îi permită să perceapă riscurile sau efectele destructive ale
unui contract nenumit. Nominalismul monetar a fost conceput pentru protecția debitorului în
contractele de împrumut, care este un contract numit, cu caracteristici esențiale pe care le poate
percepe un consumator mediu educat din punct de vedere juridic și financiar. În schimb, contractul
de credit este o specie destul de îndepărtată de tiparul obișnuit al contractului de împrumut, o figură
juridică deosebit de complexă în sine și prolixă prin modul tipic în care este redactat în vederea punerii
în circulație juridică, putând fi calificat, în interesul protecției consumatorilor, chiar ca un contract
nenumit. În mod evident, trimiterea la principiul nominalismului sau reflectarea vagă a acestuia în
contractul de credit nu respectă cerința efectivității dreptului consumatorului de a analiza toate
clauzele din contract. Așadar, principiul nominalismului monetar, mai sus evocat ca fiind motivația
pentru care unele instanțe au respins ca inadmisibile acțiuni care tindeau la constatarea caracterului
abuziv al unor clauze din contractuale de credit în valută încheiate de bănci cu consumatorii, nefiind
instituit de norme obligatorii și încălcând cerința minimului de protecție a drepturilor și intereselor
economice ale consumatorului, nu apără de consecințele analizei caracterului abuziv o clauză
contractuală ce îl transpune. O astfel de clauză poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.
Directiva 93/13/CEE își propune, printre altele, să îi protejeze pe consumatori și contra inserării
în contracte a unor norme legale, de la care aceștia ar fi putut deroga, dar le-au fost impuse de
profesionist, printr-un contract nenegociat și funciarmente inegalitar, din cvadrupla perspectivă a
inferiorității forței contractuale tehnice, juridice, economice și de rezerve temporale a consumatorului
în raport de comerciant. A decide altfel ar însemna că o plajă enorm de mare de contracte, în care
consumatorul intră nevoit sau forțat, întrucât legea impune anumite contracte sau monopoluri de facto
ale unor comercianți (bănci, societăți, furnizori de utilități), să rămână complet neprotejați față de
efectele prejudiciabile ale transpunerii în contracte a unor norme care nu respectă minimul de protecție
a consumatorilor prevăzut în Dreptul Uniunii Europene și, mai mult, ar expune consumatorii în cauză
281
Principiul nominalismului monetar este o regulă favorabilă debitorului, și nu creditorului, stabilind o înghețare a
valorii creanței bănești la nivelul său nominal, din data nașterii creanței, indiferent de fluctuațiile ulterioare ale monedei
de plată.
282
Pentru amănunte, a se vedea Cap. II. Obligația de informare, avertizare și consiliere a consumatorilor, pct. 9, unde
sunt analizate Cauzele Perenicova și Pohotovost, care statuează în acest sens.

unei nepermise discriminări față de cetățenii altor state membre UE în care legislația obligatorie
respectă acest minim de protecție. Așa cum în mod expres arată art. 169 din TFUE, normele
obligatorii din dreptul național în materia protecției consumatorului, trebuie să fie mai stricte, adică
să instituie un nivel de protecție mai mare a consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit
prin Directivă). De aceea este evident că, clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care
instituie un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului
abuziv, în vederea respectării minimului de protecție instituit de Directivă. În acest sens, instanța va
aplica prioritar Directiva 93/13/CEE și Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, așa cum obligă
art. 20 alin. (2) din Constituție.
În orice caz, pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, clauza
contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu283. Principial, excepția de la
analiza caracterului abuziv se aplică în materii cu reglementare specială, cum este cazul, spre
exemplu, al contractelor de leasing și al asigurărilor obligatorii, care sunt total sau parțial
reglementate de lege. Conținutul unor astfel de contracte este, total sau parțial, exterior voinței părților
și, deci, nu se poate presupune că evocarea lor în contract ar fi, în sine, un abuz de putere economică
al profesionistului. Dacă norma legală sau administrativă stabilind, total sau parțial, conținutul
contractului, este în sine ilegitimă (întrucât încalcă legea, Constituția sau TFUE ori Convenția
europeană a drepturilor omului), ea poate fi înlăturată de la aplicare, evacuarea din contract a clauzei
care o evocă fiind indirectă.
Deși în condițiile vechiului Cod civil s-a susținut uneori că principiul nominalismului ar fi de
ordine publică, calificare care ar fi înlăturat de la aplicare eventuale clauze contractuale care ar fi tins
la actualizarea creanței284, în realitate, regula nominalismului monetar a fost și a rămas o normă cu
valoare supletivă, majoritatea autorilor de drept civil și întreaga jurisprudență a perioadei anterioare
anului 2015 fiind în acest sens285. Oricum, a califica regula nominalismului monetar ca o regulă
imperativă înseamnă a aduce grave prejudicii comerțului. Dacă principiul nominalismului ar fi fost
instituit prin norme imperative, de ordine publică, un împrumut în valută ar fi fost nul absolut. O
astfel de consecință ar fi, în mod evident, totalmente contrară intereselor creditorilor profesioniști. Un
contract nul pentru încălcarea regulii nominalismului monetar este o realitate infinit mai grea decât
continuarea unui contract pe termen lung în condițiile agreate de părți la momentul perfectării
contractului, adică la un curs de schimb egal cu cel din data contractării și la costuri egale cu cele din
data contractării. Nulitatea contractului este distructivă, stabilizarea cursului și a costurilor la nivelul
celor din data perfectării contractului este constructivă, permițând ambelor părți să își urmărească
emolumentul țintit la data perfectării contractului.
14. Clauzele care definesc obiectul principal al contractului și cele care se referă la calitatea de a
satisface cerințele de preț și de plată în raport de produsele și serviciile oferite în schimb
consumatorului sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, dar numai în măsura în care aceste
283
A se vedea, în acest sens, CJUE, Cauza RWE Vertrieb, precitată, precum și Cauza Andriciuc (C-186/16), parag.
28.
284
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 535 și
urm.
285
A se vedea, cu titlu exemplificativ, C. Zamșa, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.),
Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 1670 și lucrările acolo citate. În același
sens, a se vedea C. Bîrsan, Principiul nominalismului monetar și impreviziunea în contractele de împrumut de consumație
având ca obiect o sumă de bani: o asociere ireconciliabilă?, în Liber Amicorum Liviu Pop. Reforma dreptului privat român
în contextul federalismului juridic european, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 83. De altfel, asupra caracterului
supletiv al principiului nominalismului s-a pronunțat inclusiv Curtea Constituțională prin Decizia nr. 62 din 7 februarie
2017 (M.Of. nr. 161 din 3 martie 2017), în care se arată, la parag. 62, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile
au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens, fiind re-
confirmat și de CJUE în Cauza Andriciuc.

clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000,
republicată, aceste clauze, dacă sunt clare, ușor inteligibile și ne-echivoce, „nu se asociază” cu analiza
caracterului abuziv.
Excluderea analizei caracterului abuziv se referă la clauzele esențiale ale contractului, mai precis,
la cele care îl caracterizează.
În Cauza Matei286, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că sunt clauze care se
circumscriu „obiectului [principal al] contractului”, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE,
acelea care stabilesc prestațiile esențiale ale acelui contract și care, ca atare, îl caracterizează.
Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a
raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului. De asemenea,
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat, în aceeași speță, că a doua categorie de clauze al
căror eventual caracter abuziv nu poate fi supus analizei instanței în sensul Legii clauzelor abuzive
are un domeniu de aplicare și mai restrâns, întrucât nu privește decât caracterul adecvat al prețului
sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această
excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra
și ghida controlul acestui caracter adecvat.
Așadar, clauzele care nu se referă la aceste caracteristici esențiale ale contractului nu sunt excluse
de la analiza caracterului abuziv. De altfel, aceste clauze nici nu pot fi presupuse cunoscute
consumatorilor după marker-ul juridic sau cultural al contractului și, deci, nu pot fi reputate a fi în
aria lor de preocupare.
Unele clauze sunt destinate a defini obiectul principal al contractului în mod automat, pentru că
exprimă caracteristica sau esența contractului, ca figură juridică. Alte clauze ar putea servi la definirea
obiectului principal întrucât modelul de contract, în concret, le marchează ca esențiale, stabilind o
contra-prestație a comerciantului care este tot atât de importantă în economia contractului ca și cele
care definesc, în mod natural, obiectul principal al acestuia. Spre exemplu, poate căpăta o astfel de
calificare clauza de schimb valutar căreia îi corespunde un cost mai redus al contractului 287. În lipsa
acestei contraprestații, clauza respectivă nu definește obiectul principal al contractului. Contractul de
credit bancar, spre exemplu, este o variantă de împrumut, care nu are preț (pentru că banii nu sunt
marfă) și nici tarif (pentru că împrumutul nu este un serviciu prestat clientului) și, în consecință, nu
se poate susține excluderea acestuia de la analiza caracterului abuziv prin simpla referință la „prețul”
contractului, mai ales că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, republicată, nu se referă la preț, ci la
calitatea de a satisface cerințele de preț sau calitate, iar banii nu sunt bunuri individual determinate,
ci fungibile, deci nu se poate vorbi de un preț al lor288. Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație
și Justiție, dobânda nu este un preț al contractului, iar comisionul (de risc, de administrare, de rezervă
minimă, de lichiditate, de monitorizare, de acordare etc.) poate fi calificat exclusiv ca un cost al unui
serviciu suplimentar oferit consumatorului. De asemenea, dobânda și comisionul, împreună, sunt
286
CJUE, Cauza Bogdan Matei c. Volksbank România S.A. (C-143/13), pct. 54.
287
CJUE, Cauza Andriciuc, precitată.
288
În jurisprudența relativ recentă (a se vedea I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1768 din 23 aprilie 2013,
publicată pe site-ul I.C.C.J.) s-a stabilit că „dată fiind particularitatea de reglementare, sensul normelor în discuție [art. 4
alin. (6) din Legea nr. 193/2000, republicată, n.n.] este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele
clauze care vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau a serviciului prestat de comerciant și prețul plătit
de consumator, situație ce nu s-ar putea regăsi în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită
calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile
convenite”. În plus, conform acestei jurisprudențe, noțiunea de „cost total al creditului” are o accepțiune mai largă decât
aceea a „prețului”, iar comisionul de risc este o componentă a costului total. În privința aplicabilității art. 4 alin. (6)
referitor la comisionul de risc, convenția părților menționează doar că acest comision de risc este perceput pentru punerea
la dispoziție a creditului. Or, pentru punerea la dispoziție a creditului banca percepe o dobândă curentă. Având în vedere
scopul stipulat în contract, se poate concluziona că acest comision de risc nu este altceva decât o dobândă deghizată.
Faptul că acest comision de risc este înregistrat ca venit din dobânzi nu poate decât să sprijine această concluzie.

costuri ale contractului, și nu un preț cumulat al acestuia289. De altfel, nu tot ceea ce în contractul de
credit bancar este exprimat în bani ori sub formă de calcule și sume face parte din preț. A decide
altfel, ar însemna că, în aceste cazuri, legislația clauzelor abuzive ar deveni inutilă, iar protecția
consumatorilor, iluzorie, din moment ce aproape tot în contractul de credit înseamnă sume, calcule și
bani.
Pe de altă parte, consumatorul ar putea avea convingerea că și-a asumat un contract comutativ,
când, în realitate, a fost determinat să adere la un contract aleatoriu, nepreconizat în momentul în care
a optat pentru un anumit contract concret și cu o anumită fizionomie, față de care s-ar fi putut aștepta
la anumite efecte juridice preconizate și planificate, efecte indicate în mod generic de tiparul legal
sau cultural al contractului vizat. Pervertirea contractului din comutativ în aleatoriu poate determina
analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, chiar dacă ele ar defini obiectul principal al
acestuia, întrucât comerciantul a schimbat caracteristică esențială a contractului. În concepția Înaltei
Curți de Casație și Justiție de dată recentă, imprecizia clauzelor care definesc obiectul principal al
contractului se poate repercuta asupra executării contractului de o manieră imprevizibilă, putând
transforma un contract comutativ, în care întinderea drepturilor și obligațiilor trebuie cunoscută încă
de la încheierea acestuia sau cel puțin determinabilă, într-un contract aleatoriu, ale căruia costuri,
dacă ar fi putut fi măcar prevăzute, nu ar fi fost acceptate de către consumator290.
Excluderea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la definirea obiectului
principal al contractului nu se aplică nici în cazul contractelor nenumite, întrucât aceste contracte nu
își au un corespondent într-un model prestabilit și definit prin lege în liniile sale esențiale,
caracteristice. Așa cum rezultă din art. 1168 C.civ., contractelor nenumite li se aplică dispozițiile
relative la regimul general al contractelor și, în completare, regulile speciale privitoare la „contractul
cu care se aseamănă cel mai mult”. Ideea este evocată și de art. 1 alin. (2) C.civ., din care rezultă că,
în situații neprevăzute în lege, se aplică uzanțele (dacă există) sau, în lipsă, normele aplicabile figurii
juridice similare sau principiile generale ale dreptului. Din perspectiva cerinței esențiale a Directivei
clauzelor abuzive 93/13/CE relative la caracterul clar, inteligibil și neechivoc al clauzelor
contractuale, care trebuie verificat întotdeauna (așa cum impune art. 5 din Directiva) este evident că
un asemenea contract nu poate fi scutit de analiza caracterului abuziv al clauzelor sale, chiar dacă
acestea s-ar referi la obiectul principal. Unui contract nenumit, așa cum este contractul de credit de
credit bancar acordat populației, nu i se poate aplică o regulă supletivă relativă la contractul de
împrumut, așa cum este principiul nominalismului monetar („principiu” care nu este regăsit în cadrul
dispozițiilor generice relative la contract), fără a aduce o gravă atingere cerinței referitoare la lipsa de
echivoc, la claritate și inteligibilitate a clauzei contractuale. Similaritatea cu altă figura juridică denotă
exact echivocul, ambiguitate, dublul (sau multiplul) sens, confuzia, caracterul glisant al naturii
contractului. Mai ales în astfel de situații de graniță este necesară observarea cu acuitate a principiului
efectivității dreptului Uniunii Europene (care impune legiuitorului intern să nu insereze reguli care să
facă inutilă sau deosebit de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor) și a principiului
minimului de protecție (care nu permit coborârea sub standardul minim a nivelului de protecție
acordată consumatorului de legea internă a statelor membre ale UE).
15. În decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală
este cerința ca respectivele clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Exprimarea într-un limbaj prolix
și echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără
excepție291.
289
I.C.C.J., decizia nr. 2103/10.06.2014.
290
I.C.C.J., decizia nr. 1170/2017, precitată.
291
CJUE, Cauza Arpad Kasler c. OTP (C-26/13), pct. 68. Pe de altă parte, așa cum rezultă din jurisprudența de dată
recentă a I.C.C.J., „în sensul Legii nr. 193/2000, limbajul ușor inteligibil presupune ca fiecare dintre părțile contractante

Transparența și accesibilitatea capătă, însă, o importanță crucială în privința clauzelor care

definesc obiectul principal al contractului sau calitatea de a satisface cerințele de preț și plata în raport
de produsele sau serviciile oferite în schimb consumatorului. Acestea nu sunt scutite de aprecierea
caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei
analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de profesionist în mod clar și inteligibil292.
În prezența unor contracte standardizate, caracterizate prin lipsa funciară a negocierii, caracterul
clar, ușor inteligibil și neechivoc al clauzelor care definesc obiectul principal al contractului este
esențial, iar acesta trebuie probat de comerciant prin documente (altele decât contractul) din care să
rezulte informarea completă, precisă și promptă a consumatorului în faza pre-contractuală293.
În Cauza Kasler, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că, pentru a opera excluderea de
la analiza caracterului abuziv, nu este suficient ca o clauză să fie clară din punct de vedere gramatical
(citibilă), ci și inteligibilă din punct de vedere economic și juridic, adică aptă să îi releve
consumatorului amplitudinea riscurilor asumate și întinderea obligațiilor care îi incumbă. Limbaj
„ușor inteligibil” înseamnă o expresie contractuală pe care consumatorul să o poată înțelege. Dacă
înțelegerea și interpretarea clauzei sunt dificile, atunci analiza caracterului abuziv nu poate fi exclusă.
Mai mult chiar, lipsa caracterului ușor inteligibil face ca acea clauză, în sine, să aibă un puternic risc
de caracter abuziv, pe motiv de încălcare a obligației de informare.
Cerința ca toate clauzele, inclusiv cele esențiale, să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, nu
se confundă cu obligația de informare și, mai ales, nu se confundă cu formalismul informativ. Dacă
obligația de informare (în legătură cu care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit o prezumție
de lipsă a informării294) este încălcată, clauza vizată sau întregul contract pot fi declarate nule. Dacă,
din lipsa informării, clauzele contractuale sunt neclare sau echivoce, caracterul lor abuziv poate fi
supus analizei instanței chiar dacă s-ar referi la definirea obiectului principal sau la calitatea de a
satisface cerințele relative la preț și la plată sau la produsele oferite în schimb. În jurisprudența Curții
de Justiție a Uniunii Europene, această soluție este constantă.
În Cauza RWE Vertrieb s-a reținut că Directiva 93/13/CEE impune (…) obligația de a formula
clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, ceea ce presupune ca, (…) în mod efectiv, consumatorului
să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract. Pentru un consumator, informarea,
înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei
încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei
informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau
furnizor. Dacă o clauză contractuală ar permite vânzătorului sau furnizorului să modifice unilateral
costurile produsului, este esențial ca în contract să fie indicate în mod transparent atât metoda în
conformitate cu care variază costurile produsului, cât și motivele acestei variații, astfel încât
consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale
acestor costuri. În plus, consumatorul trebuie să dispună de dreptul de a pune capăt contractului în
cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate. Obligația de informare a consumatorului nu este
îndeplinită de comerciant printr-o simplă referire la așa-numitele „condiții generale de afaceri”
(acestea sunt pre-formulate chiar de către comerciant, nefiind negociabile, n.n.), la un text legislativ
sau la o normă administrativă care prevede drepturile și obligațiile părților, căci această referire nu
îndeplinește cerința de a aduce la cunoștința consumatorului metoda în conformitate cu care variază
respectivele costuri și motivele acestei variații, precum și dreptul său de a rezilia contractual. Curtea
să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi procurate și obligații asumate și, în egală
măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse”. A se vedea I.C.C.J., decizia nr. 1170/2017, precitată.
292
A se vedea în acest sens, Cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Ausbanc (C-484/08), pct. 31-32
și pct. 34, Cauza Kásler și Káslerné Rábai (C-26/13), pct. 41, Cauza Banco Primus S.A. c. Jesus Gutierrez Garcia (C-
421/14), pct. 62, precum și Cauza Bucura (C-348/14), pct. 50.
293
CJUE, Cauza Andriciuc, precitată.
294
A se vedea analiza care se face, în Cap. II. din Cauza Andriciuc.

de Justiție a Uniunii Europene a reținut că lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu
poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului,
consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul
lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare. Aceste cerințe
stricte cu privire la obligația de informare a consumatorului, atât în stadiul încheierii unui contract de
distribuție, cât și în timpul executării acestuia, în ceea ce privește dreptul vânzătorului sau furnizorului
de a modifica unilateral condițiile contractuale corespund unei echilibrări a intereselor celor două
părți: interesului legitim al vânzătorului sau furnizorului de a-și lua măsuri de precauție împotriva
unei schimbări a împrejurărilor îi corespunde interesul la fel de legitim al consumatorului, pe de o
parte, de a cunoaște și, așadar, de a putea să prevadă consecințele pe care o astfel de schimbare le-ar
putea avea în viitor în privința sa și, pe de altă parte, de a dispune, într-o astfel de ipoteză, de informații
care să îi permită să reacționeze în modul cel mai adecvat la noua sa situație295. Practic, un contract
care nu respectă aceste cerințe se transformă din contract comutativ în contract aleatoriu, devenind
un comerț cu riscuri pe care consumatorul nu intenționa să îl practice.
În plus, în decizia excluderii analizei caracterului abuziv a clauzelor care definesc obiectul
principal al contractului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene impune instanței naționale un
raționament bazat pe scenariul unei ipotetice negocieri a contractului: trebuie verificat dacă, într-o
astfel de situație, comerciantul s-ar fi putut aștepta ca un consumator mediu informat să accepte
condițiile prestabilite de comerciant. În caz contrar, clauzele nu au caracter inteligibil, întrucât
consumatorul nu poate anticipa și nu își poate asuma în mod conștient consecințele contractului, adică
întinderea obligațiilor cei îi incumbă și amplitudinea riscurilor sumate.
Astfel, în Cauza Aziz s-a reținut296 că „ este important de verificat dacă vânzătorul sau furnizorul,
acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta
din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale”. Modificarea prețului sau
a costurilor contractului în funcție de evenimente imprevizibile care nu sunt explicitate în mod clar și
inteligibil în contract sau de modul în care comerciantul înțelege la un moment dat, în cursul derulării
contractului, riscurile economice cu care se confruntă, transformă clauzele respective în condiții
potestative pure, nule de drept conform dreptului comun. Mai mult chiar, contractul cu consumatorii,
comutativ prin natura lui, poate glisa în mod nepermis, prin voința discreționară a comerciantului, în
zona aleatoriului. Or, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene interzice o astfel de
pervertire a naturii contractului.
În Cauza Constructora Principado s-a reținut297 că cerința privind redactarea în mod clar și
inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând și transparența efectelor care pot decurge din acestea (…),
astfel încât consumatorul să poată evalua consecințele economice ale prevederilor contractuale în
ceea ce îl privește (inclusiv riscul de curs valutar). În Cauza Bucura, s-a reținut298, de asemenea, că
cerința privind redactarea clară și inteligibilă a clauzelor contractuale trebuie înțeleasă în mod
extensiv, ceea ce impune nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct
de vedere gramatical, ci și ca ea să expună în mod transparent modalitățile de calcul al dobânzilor
anuale ale creditului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și
inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește299. Având în vedere
obiectivul legislației protecției consumatorului, de a combate condițiilor contractuale inechitabile
pentru consumator și pentru a-i permite acestuia să cunoască pe deplin condițiile executării ulterioare
295
CJUE, Cauza RWE Vertrieb AG c. Westfalen eV (C-92/11), pct. 49-51, unde se citează și: Cauza Nemzeti c. Invitel
(C-472/10), pct. 24, 26 și 28.
296
CJUE, Cauza Mohamed Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), (C-
415/11), considerentul pct. 69.
297
CJUE, Cauza Constructora Principado S.A. c. Jose Ignacio Menendez Alvarez (C-226/12), pct. 22, 23 și 30.
298
CJUE, Cauza Bucura c. Bancpost (C-348/15), pct. 52, 55, 57, 60, 61 si 66.
299
Ideea apare și în Cauza Kásler și Káslerné Rábai (C-26/13), pct. 75.

a contractului subscris, se impune ca debitorul să fie pus în posesia tuturor elementelor care pot avea
un efect asupra întinderii obligației sale300. De aceea, prezintă o importanță esențială aspectul dacă în
contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente
serviciului care trebuie furnizat și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să
prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri301. Lipsa
informațiilor cu privire la condițiile de executare a obligațiilor debitorului, precum și a modalităților
de modificare a acestor condiții în cursul executării contractului sunt elemente decisive în cadrul
analizei de către o instanță națională a aspectului dacă o clauză este redactată în mod clar și
inteligibil302.
Având în vedere caracterul sancționator pe care trebuie să îl aibă constatarea caracterului abuziv,
este evident că niciun argument de ordin economic nu poate fi avut în vedere de instanță la analiza
clauzelor atacate. Analiza trebuie să se limiteze la îndeplinirea condițiilor menționate în legislația
protecției consumatorilor și care se cantonează la contract și la perioada pre-contractuală303.
16. Echivocul clauzei înseamnă ambiguitatea, dublul (sau multiplul) înțeles, incertitudinea, ceea
ce determină lipsa de transparență și inteligibilitate. O clauză ambiguă sau echivocă nu este
inteligibilă și, în consecință, chiar dacă s-ar referi la definirea obiectului principal al contractului, va
putea fi analizată sub raportul caracterului abuziv. De altfel, art. 1 din Legea nr. 193/2000, republicată,
dispune ca orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau
prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu
sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar în cazul în care persistă un dubiu asupra interpretării unor
clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Ambiguitatea formulării clauzelor poate fi, în sine, un motiv al unei prezumții de caracter
abuziv304, dar este, cu certitudine, un temei al prezumției de lipsă a informării consumatorului în faza
pre-contractuală și al prezumției de rea-credință a comerciantului care abuzează de puterea sa
economică prin formularea voit in-inteligibilă și lipsită de precizie. Se poate considera că, atunci când
în mod intenționat contractul este făcut să fie complicat, fiind împănat cu expresii confuze, cuvinte
cu multiple sensuri și formule matematice complexe, finalitatea comerciantului este aceea de a
specula nu numai nevoia de consum, ci și lipsa de informare și educație specializată a consumatorului.
În jurisprudența noastră relativ recentă305, din exprimarea prolixă, neclară şi ambiguă a clauzelor
contractuale relative la dobândă şi comisioane s-a extras o prezumţie de lipsa informării şi de rea-
credinţă a comerciantului. Exprimarea neclară și neinteligibilă a clauzelor care definesc obiectul
300
CJUE trimite, pentru acest argument, și la Cauza Berliner Kindl Brauerei (C-208/98), pct. 21, și la Ordonanța
Pohotovosť (C-76/10), pct. 68.
301
A se vedea, în acest sens, și Cauza RWE Vertrieb AG c. Westfalen eV (C-92/11), pct. 49.
302
În același sens, Cauza Kasler (C-26/13), pct. 73-74.
303
În același sens s-a pronunțat I.C.C.J., prin decizia nr. 4418/2012 (nepublicată), în care s-a arătat că „argumentele
recurentei care încearcă o lămurire a perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut
în vedere riscul bancar pe care este obligată să îl suporte (...) nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi
calificate în cadrul procesului, fără să fi fost evidențiate în convenția de credit”.
304
A se vedea, în acest sens, G. Paisant, L΄ambiguité d΄une clause dans un contrat conclu avec un consommateur peut
lui conférer un caractère abusif, La Semaine Juridique nr. 47/2001, p. 2161-2162 – apud, L.Pop, op. cit., p. 328, nota de
subsol nr. 1.
305
A se vedea, cu titlu de exemplu, I.C.C.J., decizia nr. 2013/2014 și decizia nr. 1768/2013, decizia nr. 1170/2017, precum
și Trib. B., sentința civilă nr. 5316/2013, precitate. Prin decizia civilă nr. 1170/2017, I.C.C.J. a reținut că, întrucât obligația
de transparență rezultă din lege, iar omisiunea precizării contra-prestației comerciantului conferă caracter abuziv clauzei
care impune un cost pe care ar urma să îl suporte consumatorul și ca echivocul și caracterul neclar al clauzelor contractuale
complică proba negocierii, în timp ce transparența și accesibilitatea clauzelor ar fi reprezentat proba concretă a negocierii;
or, dificultatea negocierii, invocate chiar de pârâta căreia îi revine sarcina probei negocierii, este o dobândă în plus a
caracterului abuziv. În acest condiții, este evident că natura clauzei care definește obiectul principal al contractului nu mai
are nicio relevanța în privința admisibilității analizei caracterului abuziv.

principal al contractului determină aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, dar echivocul acestora
determină și presupunerea că prețul produsului este scindat pentru a crea „rațiuni” diferite ale
perceperii unor fracțiuni de preț al unei prestații unice cu titlu de prețuri/costuri ale unor prestații
diferite, dar inexistente306 sau că, sub masca unor formulări ambigue, cu multiple înțelesuri,
comerciantul impune consumatorului costuri ale contractului care nu își găsesc sorgintea în contract,
ci în exteriorul acestuia, în relațiile comerciantului cu alți contractanți sau în influențele mediului
economic asupra activității comerciantului, care se pune la adăpost de astfel de conjuncturi sau riscuri
prin transferul acestora asupra consumatorului printr-un contract tipizat asupra căruia consumatorul
nu are nicio posibilitate de influență și nici de informare prealabilă307. Este un evident abuz de putere
economică punerea în sarcina consumatorilor a strategiilor concurențiale, de maximizare a
profiturilor și de reducere a pierderilor și a riscurilor rezultate din relațiile comerciantului cu terții sau
din conjuncturile economico-sociale, pentru dublul motiv că aceste relații sunt, pentru consumator,
res inter alios acta, aflate în afara oricărei puteri a sa de influențare, ceea ce este agravat de stilul ne-
inteligibil al clauzelor standard (preformulate), exprimate criptic, confuz și glisant, adică într-o
manieră în care să stârnească deriva și neînțelegerea oricărui interpret și, cu atât mai mult, ale
consumatorilor medii. Dacă, sub acoperirea unor astfel de clauze contractuale echivoce, fluctuațiile
prețului sunt strict sub controlul unuia dintre contractanți, întrucât comerciantul își rezervă doar
dreptul de a-l majora, fără a-și asuma și obligația reducerii acestuia în funcție de evoluția indicilor
publici de prețuri curente, înseamnă că i se răpește contractului, în totalitate sau în parte, chiar
caracterul sinalagmatic, de reciprocitate a drepturilor și obligațiilor308.
Numai în prezența unor clauze clare, ne-echivoce, opțiunea consumatorului de a contracta este
liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic asumat. În cazul
306
În acest sens, prin decizia nr. 1768 din 23 aprilie 2013, I.C.C.J., Secția a II-a civilă, s-a observat că „scindarea
prețului în aceste componente poate duce la ideea că pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de
percepere (…), fundamentul acesteia nefiind cunoscut într-o manieră neechivocă consumatorului, la momentul perfectării
convenției de credit, astfel că, față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta poate fi supusă analizei
din perspectiva caracterului abuziv”. Configurația comisionului de monitorizare a riscului sau a comisionului de
administrare din speță este identică cu cea a comisionului de risc, de unde identitatea lor de rațiune. În orice caz, nu se
poate considera că aceste clauze relative la preț/cost sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil pentru a se înlătura
de la analiza caracterului abuziv.
307
TMB, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 5316 din 29 iulie 2015 (speța ANPC și
Parakletos contra OTP), precitată, p. 84. În speța, TMB a reținut că dezechilibrul între pozițiile părților este consecința
întregului mecanism pe care banca l-a instituit în ceea ce privește revizuirea/modificarea dobânzii (…) și că această
revizuire/modificare, care este exclusiv la latitudinea băncii (…), se face potrivit unui indicator neprecizat, „politica
băncii”; eventuala revizuire pe baza unor indicatori exteriori puterii de influență a băncii (Euribor, Libor etc.) rămâne la
latitudinea acesteia, iar consumatorul (plătitorul dobânzii) renunță prin această clauză la a contesta, a se opune modificării
realizate unilateral de bancă. (…) Formula „potrivit politicii băncii” (…) este, în mod manifest, lipsită de transparentă.
(…) Termenul politică, un cuvânt care în limba română nu are un paronim pentru a crea distincția din limba engleză între
policy și politics, poate fi lămurit doar din context. Chiar și pluralul „politici” poate să se refere la o multitudine de situații
în care se angrenează banca: strategii de piață interbancară în raport cu alte entități de profil, măsuri de maximizare a
profitului sau de diminuare a riscului în raport de evoluția piețelor monetare, facilități acordate unei anumite categorii de
consumatori ce au accesat sau urmează a accesa diferite produse ale băncii etc. Din moment ce aceste situații faptice sau
strategii ale băncii care completează contractul sunt lăsate la aprecierea băncii, este evident echivocul acestei formulări,
echivoc prohibit de disp. art. 1 din Legea nr. 193/2000. Într-adevăr, „orice contract încheiat între comercianți și
consumatori (…) va cuprinde clauze clare, fără echivoc”.
308
TMB, sentința civilă nr. 5316 din 29 iulie 2015 (speța ANPC și Parakletos contra OTP), precitată, p. 85. Instanța
a reținut că un astfel de comportament contractual denotă „chiar mai mult, în sens negativ, decât o clauză conținând o
condiție pur-potestativă (si voluero) definită ca fiind obligația contractată sub condiție suspensivă ce depinde exclusiv de
voința debitorului (art. 1403 C.civ.), pentru că nu este o obligație contractată pe care o execut când doresc eu, ci este un
drept pe care mi-l atribui și pe care îl pot utiliza când doresc, iar acest drept are corespondent în obligația împrumutatului
de a plăti în cuantumul pe care îl stabilesc eu, cel ce plătește renunțând la orice eventuală plângere, opoziție sau contestație
ulterioară împotriva mea”. În același sens s-a pronunțat I.C.C.J., prin decizia nr. 2103/2014.

în care modalitatea de exprimare folosită de contractul tipizat (practic, impus consumatorului de

comerciant) face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea comerciantului, servind doar
interesele acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă, spre exemplu, o majorare
a prețului contractului este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit,
este evident că este încălcat principiul bunei credințe, creându-se în detrimentul consumatorilor un
dezechilibru semnificativ309.
17. Excluderea de la analiza caracterului abuziv nu se aplică în situațiile în care clauza incriminată
nu se referă la prețul contractului, ci la mecanismul modificărilor acestuia.
În Cauza Invitel310 s-a reținut că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE [transpus în legislația
noastră prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, republicată] nu se poate aplica în cazul unei clauze
referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului.
Soluția CJUE își găsește corespondentul în mai multe decizii ale I.C.C.J., care au avut în vedere unele
clauze din contractele standardizate de credit de consum care permit creditorului ca, în mod arbitrar,
să modifice costul împrumutului311.
În speța Matei s-a reținut, reluându-se o motivare din Cauza Kásler relativă la transparența
condițiilor contractuale, că motivele și particularitățile mecanismului de modificare a prețului
contractului trebuie să fie explicit făcute cunoscute consumatorului, astfel încât acesta să poată să
prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în
ceea ce îl privește. Analiza care trebuie efectuată în acest scop privește inclusiv publicitatea și
informațiile furnizate de comerciant consumatorului și trebuie să țină seama de nivelul de atenție care
poate fi așteptat din partea unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat.
Numai în acest fel poate fi stabilită previzibilitatea pentru consumator a majorărilor costurilor
contractului, iar această analiză poate fi efectuată chiar dacă formularea clauzelor esențiale ale
contractului este în sine clară și inteligibilă din punct de vedere gramatical.
18. Din cauza riscului de supra-îndatorare sau de ruină a consumatorului și, consecvențial, a
riscului de afectare a lichidității comerciantului și a sănătății întregului sector economic în care acesta
activează, se interzice inserarea în contracte și utilizarea ulterioară a clauzelor abuzive, sub sancțiuni
civile, contravenționale sau chiar penale. Legislația în domeniu construiește un întreg eșafodaj de
combatere și de prevenție a clauzelor abuzive.
Principala sancțiune a clauzelor abuzive este inopozabilitatea (lipsirea de efecte) a acestora față de
consumator. În cazul în care comerciantul care utilizează clauze abuzive în raporturile sale juridice
cu consumatorii ignoră această inopozabilitate, clauzele abuzive pot fi eliminate din contract pe cale
judiciară, fie la cererea consumatorului, fie la cererea autorității administrative. Instanța sesizată cu o
altă pricină în care se invocă drept temei al acțiunii sau al apărărilor uneia dintre părți una sau mai
multe stipulații contractuale poate fi sesizată și pe cale de excepție sau se poate sesiza chiar și din
oficiu cu privire la caracterul abuziv al acelor stipulații contractuale. Evacuarea din contract a
clauzelor abuzive poate fi însoțită de re-așezarea judiciară a contractului, în vederea câștigării
echilibrului originar, urmărit de ambele părți. În cazul în care acest echilibru nu mai poate fi atins, iar
consumatorul este în continuare prejudiciat, contractul se reziliază.
309
I.C.C.J., decizia nr. 3913/2013, precum și decizia nr. 990/2014.
310
CJUE, Cauza Nemzeti Fogyasztovedelmi Hatosag c. Invitel Tavkozlesi Zrt (C-472/10).
311
A se vedea, spre exemplu, decizia nr. 2013/2014, p. 45-46 din motivare.

Efectele acestei inopozabilități a clauzelor abuzive sunt echivalente cu efectele nulității312, în

ambele situații clauzele vizate fiind evacuate din contract. În plus, clauzele abuzive pot fi considerate
nule (putând determina chiar și nulitatea întregului contract, cu condiția ca nulitatea contractului să
nu dăuneze și mai mult consumatorului) dacă se dovedește că sunt expresia încălcării cerințelor
relative la obligația de informare sau, și mai grav, că sunt expresia unor practici incorecte (agresive
sau înșelătoare) ale comercianților. În coordonatele dreptului comun, astfel de clauze sunt nule
întrucât sunt expresia unei cauze ilicite sau a unei erori destructive ori a unei erori provocate (dol),
dar clauzele contractuale care contravin cerinței formalismului informativ și interdicției practicilor
incorecte ale comerciantului sunt, în ele însele, clauze interzise și, în consecință, lipsite de valabilitate
din perspectiva legislației protecției consumatorilor. De altfel, clauzele care se fac expresia unui abuz
de putere economică pot fi declarate nule și cu titlu de sancțiune a abuzului de putere economică, mai
ales când sunt impuse în contractele pre-formulate ale profesioniștilor prin abuz de putere economică.
Inopozabilitatea față de consumator sau nulitatea clauzelor abuzive determină și o răspundere
civilă delictuală a comerciantului, concretizată sub forma restituirii plăților efectuate de consumator
în „temeiul” clauzelor abuzive, plăți care, retroactiv, devin nedatorate odată cu constatarea
caracterului abuziv sau a nulității.
Inserarea în contract și utilizarea clauzelor abuzive sunt considerate contravenții, motiv pentru care
ANPC este învestită cu competența de a constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale cu titlu
de contravenție, sancționarea acestor fapte contravenționale fiind dispuse de instanța de judecată, la
sesizarea ANPC.
Legislația clauzelor abuzive nu are doar rolul principal de a proteja consumatorul contra abuzului
de putere economică a comercianților, ci și rolul colateral de prevenție și combatere a acestuia, ceea
ce se poate obține prin efectul de disuasiune al sancțiunilor civile sau contravenționale impuse
comercianților vinovați. Spre exemplu, ca măsură de sancționare complementară amenzii
contravenționale, ANPC poate dispune și suspendarea autorizației pentru o anumită activitate
comercială, în derularea căreia s-au săvârșit contravențiile sau, după caz, cumularea sancțiunii
amenzii pentru fiecare contract în parte care conține și determină utilizarea unor clauze abuzive. Cu
titlu de publicitate negativă, sancțiunea poate fi făcută publică, pe cheltuiala comerciantului vizat.
Sub amenințarea unui astfel de efect incremental și a pierderii credibilității, comerciantul vizat se va
abține în viitor de la inserarea în contracte și de la utilizarea de clauze abuzive, iar comercianții
concurenți, tentați și ei de exploatarea abuzivă a puterii lor economice, vor renunța, de teama
sancțiunii și a pierderii credibilității.
Pe de altă parte, după constatarea unor contravenții constând în inserarea și utilizarea în contracte,
cu titlu de model de afacere, a unor clauze abuzive, ANPC poate promova acțiuni colective, în urma
cărora tribunalul poate pronunța hotărâri cu efecte erga omnes, care să vizeze toate contractele-tip ale
comerciantului, și care să prevadă evacuarea din aceste contracte a clauzelor abuzive. Acest gen de
acțiuni pot fi promovate și de asociațiile pentru protecția consumatorilor. În mod evident, asociațiile
pentru protecția consumatorilor nu au competența de a constata contravenții, de unde concluzia că, în
acțiunile de tip class action pe care le pot formula contra comercianților prezumați vinovați, aceste
asociații trebuie să probeze existența contractelor – tip, a unui număr suficient de mare de consumatori
afectați (care pot fi membri ai asociației reclamante sau simpli particulari, fără apartenență la vreo
asociație de protecția consumatorilor), precum și a inserării în contracte a unor clauze prezumate
abuzive, în considerarea sistemului de prezumții construit de legislație în favoarea consumatorilor.
312
I.C.C.J., decizia nr. 686/2013 (www.scj.ro).

Alegerea sancțiunii sau a unui alte modalități de reprimare a clauzelor contractuale abuzive este
atributul suveran al instanțelor de judecată313.
19. Legea nr. 193/2000, republicată, stabilește principiul după care „clauzele abuzive cuprinse în
contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce
efecte asupra consumatorului”. Aceste clauze sunt lipsite de efecte în ceea ce îl privește pe
consumator, contractul urmând a se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă,
după eliminarea clauzelor abuzive, mai poate continua (art. 6). Soluția legii române implementează
un principiu a Dreptului Uniunii Europene, stabilit prin art. 6 parag. 1 din Directiva 93/13/CEE
privind clauzele abuzive, conform căruia clauzele abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un
consumator și un comerciant nu sunt obligatorii pentru consumator.
Refuzul comerciantului de a accepta lipsirea de efecte a clauzelor abuzive sau inaplicabilitatea
pentru orice alte motive a acestui principiu pot fi sancționate prin intervenția instanței care, la cererea
autorităților administrative sau la cererea consumatorilor (ori chiar din oficiu), pot constata caracterul
abuziv al clauzelor contractuale și pot dispune evacuarea lor din contract.
Aceasta este, însă, calea grea, complicată și lipsită de efectivitate prin care se poate obține protecția
consumatorilor contra practicilor abuzive ale comercianților, cale care poate să antreneze costuri
judiciare intimidante. Exclusivitatea acestui mod de sancționare a practicii comercianților de a insera
în contract și a utiliza clauze abuzive, în ciuda interdicției legale, ar putea determina ratarea unuia
dintre scopurile edictării acestui principiu, adică facilitarea poziției consumatorului, în cadrul unui
raport juridic de putere, inegalitar, pervertit, în mod suplimentar, de abuzul de putere economică a
comerciantului.
Înțelesul exact al principiului edictat de art. 6 din Legea nr. 193/2000, republicată, este acela
conform căruia consumatorul, în mod direct și nemijlocit, se poate considera exonerat de obligațiile
stabilite în sarcina sa de clauzele abuzive constatate personal sau calificate ca atare de autorități, pe
motiv de inopozabilitate a unor asemenea clauze. Desigur că se pune problema care este modalitatea
în care consumatorul poate face imediat opozabilă comerciantului constatarea autorităților după care
una sau mai multe clauze din contract au caracter abuziv. Mai complicat, întrucât legea prevede
lipsirea de efecte a clauzelor abuzive chiar și în cazul în care caracterul abuziv este constatat personal
de către consumator, se pune întrebarea care este modalitatea practică în care consumatorul ar putea
beneficia direct și nemijlocit de această facilitate legală contra-intuitivă. Realitatea faptică înfățișează,
pe de o parte, un comerciant care are la dispoziție mijloace contractuale sau legale de executare, chiar
și silită, a contractului, ceea ce îi permite ca, cel puțin pe termen scurt, să ignore constatarea
caracterului abuziv și, pe de altă parte, un consumator beneficiar al unui ipotetic drept legal de a
ignora unele clauze ale contractului. Comerciantul are la dispoziție chiar și mijloace de a-l determina
pe consumator să renunțe la a invoca ineficiența clauzelor abuzive ori să îl forțeze să reînceapă să
execute clauza considerată abuzivă. Spre exemplu, în cazul unui contract de credit bancar, o clauză
abuzivă poate să fie în legătură cu modul de calcul al costurilor creditorului (dobândă și comisioane).
Considerând clauza respectivă fără efect, consumatorul ar putea, în baza art. 6 din Legea nr. 193/2000,
republicată, fie să refuze să achite costul, fie să achite numai acea parte din cost pe care o consideră
corect calculată. Dar contractul, care este, conform legislației bancare, titlu executoriu, prevede
nenumărate modalități de sancționare a debitorului pentru neexecutarea unei obligații. Spre exemplu,
neplata unui cost al creditului poate fi sancționată cu penalități de întârziere sau se poate solda cu
declararea scadenței anticipate a creditului (adică plata pe loc a întregii sume a contractului, care
conform contractului trebuia plătită în mai mulți ani, în rate; prin efectul unei astfel de clauze, un
313
L. Pop, op. cit., p. 336. Autorul susține că instanțele „trebuie să dea dovadă de curaj și creativitate pentru realizarea
unei justiții contractuale echitabile și drepte, în acord cu nevoile și realitățile prezentului; justiția contractuală înseamnă
aplicarea legii în spiritul său, și nu doar în litera sa”.

contract cu execuție succesivă se transformă, prin voința exclusivă a băncii, într-un contract cu
execuție instantanee) și cu executarea silită a debitorului, inclusiv a garanției. În mod cert, astfel de
mijloace aflate la dispoziția creditorului profesionist, care și le-a introdus în contractul de adeziune
pentru a se asigura contra unor riscuri de neexecutare a contractului, au efect intimidant față de
consumator, acesta nefiind în măsură, realmente, să își realizeze dreptul pus la dispoziția sa de art. 6
din Legea nr. 193/2000, republicată.
Într-o măsură foarte mare, textul legal citat nu are aplicabilitate practică. Dată fiind această
inegalitate juridică a părților, creată tocmai de contractul de adeziune (care, în sine, provoacă
prezumția de lipsă a negocierii), este evident că această inegalitate îl va determina pe consumator să
nu apeleze la măsura prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000, republicată, în favoarea sa, de teama
sancțiunilor și a executării silite. Se poate spune, sub cuvânt că România a implementat avant la lettre
dreptul comunitar relativ la clauzele abuzive (în anul 2000, România se afla încă în faza de pre-
aderare la UE), că s-a emis o lege care conține dispoziții inaplicabile și ipocrite.
Pentru a putea interpreta acest text în sensul în care să se aplice și nu în sensul în care să nu se
aplice, ar trebui considerată admisibilă o cerere de ordonanță președințială prin care consumatorul să
ceară instanței ca, urgent, fără citarea comerciantului, să dispună suspendarea efectelor clauzelor
abuzive, constatate personal dar, mai ales, a celor constatate ca atare de autoritățile administrative sau
judiciare în cazuri privitoare la contracte-tip de care consumatorul însuși este legat, în aceleași
coordonate în care sunt legați și ceilalți consumatori afectați de clauzele abuzive constatate de
„organele abilitate”.
20. Instanțele de judecată, sesizate direct de consumatori, pe cale de acțiune sau pe cale de
excepție, pot dispune evacuarea din contract a clauzelor incriminate, caracterul lor abuziv putând fi
constatat chiar și din oficiu. La cererea consumatorului, pe cale de excepție, sau din oficiu, instanța
poate dispune eliminarea din contract a clauzelor abuzive chiar și incidental, în procese separate,
având ca obiect acțiuni în răspundere contractuală formulate de comercianți împotriva
consumatorilor, cereri de încuviințare a executării silite a contractului de credit sau de leasing,
contestații la executare etc.
Tribunalele pot, la cererea consumatorilor, să revizuiască sau să adapteze contractele ori să
suplinească lacunele contractuale rezultate ca urmare a eliminării clauzelor abuzive, putând să
înlocuiască stipulațiile contractuale sancționate cu eliminarea din contract cu alte clauze contractuale,
care să corespundă cerinței echilibrului contractual și utilității pentru părți a contractului. Destul de
des, însă, în jurisprudența noastră se adoptă calea de mijloc, adică părțile contractului din care au fost
evacuate clauze abuzive sunt obligate sau invitate să re-negocieze contractual, pentru a completa
lacunele rezultate în urma evacuării314.
Evacuarea clauzelor abuzive din contract poate fi decisă de tribunal și în urma unei acțiuni de tip
class action, cu efecte erga omnes, promovată, în baza art. 12-13 din Legea nr. 193/2000, republicată,
de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului (ANPC) sau de asociațiile pentru protecția
consumatorilor.
ANPC constată, prin proces-verbal, utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze
abuzive, după care solicită tribunalului obligarea comerciantului să modifice contractele aflate în curs
de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor
abuzive în contract, obligă comerciantul să modifice toate contractele de adeziune în curs de
executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate
în cadrul activității sale. Așadar, efectul admiterii acestei acțiuni este general, privind toate
contractele-tip pe care le utilizează comerciantul și sunt în derulare, precum și contractele
314
A se vedea I.C.C.J., decizia nr. 3913 din 13 noiembrie 2013 și decizia nr. 2123/2015, publicate pe site-ul I.C.C.J..

preformulate, ne-perfectate încă, dar destinate a fi utilizate în afacerile comerciantului găsit vinovat
de utilizarea unor clauze abuzive în contracte.
Asociațiile pentru protecția consumatorilor care îndeplinesc condițiile de reprezentativitate
prevăzute de lege (acestea se referă la un număr minim de membri și la o extensie teritorială
minimală) îl pot chema în judecată pe comerciantul care utilizează contracte de adeziune care conțin
clauze abuzive, pentru ca tribunalul să dispună încetarea folosirii acestora, precum și modificarea
contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Hotărârea tribunalului de
admitere a acestei acțiuni are efecte erga omnes, în coordonate similare celei obținute prin admiterea
acțiunii ANPC, cu singura diferență că hotărârea de admitere a acțiunii ANPC are incidență și la
contractele preconizate de comerciant, și numai la cele aflate în derulare. Întrucât asociațiile pentru
protecția consumatorilor nu au competența legală de a constata contravenții, procesul declanșat de
acestea contra comercianților prezumați vinovați de utilizarea unor clauze abuzive nu va fi precedat
de un proces-verbal de contravenție (ci, eventual, de o conciliere prealabilă și de o încercare de
mediere) și nu poate fi soluționat după regulile contenciosului administrativ, ci după regulile
procesului comercial. De aceea, cele două tipuri de procese pot fi derulate în paralel și în mod
independent de către entitățile care au legitimare procesuală activă în acest gen de acțiuni. Pentru
celeritate și predictibilitate, este indicat ca, într-un proces declanșat de una dintre aceste entități să
intervină, pe cale accesorie, celelalte entități îndrituite, pentru a susține admiterea acțiunii.
Obiectul unui proces declanșat în condițiile art. 12-13 din Legea clauzelor abuzive nu este un
contract anume, ci totalitatea contractelor de adeziune de același tip ale comerciantului–pârât care se
află în derulare, indiferent de faptul că o parte dintre aceste contracte au putut fi încheiate înainte de
intrarea în vigoare a art. 12-13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, republicată, iar o altă
parte au fost încheiate după intrarea în vigoare315. Esențial este ca aceste contracte să își producă
efecte după intrarea în vigoare a respectivelor norme.
Reglementarea acestui tip special de proces, cu efecte generale, erga omnes, dă efect de lege
precedentului judiciar întrucât, dacă hotărârea tribunalului este în sensul că există clauze abuzive,
toate contractele vizate vor fi afectate. Oricine, oricând, autoritate sau instituție publică, asociație sau
simplu particular, va putea invoca această decizie pentru a obține sancționarea profesionistului care,
în ciuda hotărârii tribunalului, continuă să folosească acele contracte de adeziune care conțin clauze
abuzive316. Profesioniștii sunt obligați să se supună unei astfel de hotărâri care, prin efectul său
general, este de aceeași forță ca și legea. Fără să existe dispoziții exprese în acest sens, este, totuși,
cert că, în virtutea principiului efectivității, instanța poate impune daune cominatorii sau amenzi civile
pentru a determina profesionistul să respecte hotărârea. În plus, legislația contravențională permite și
aplicarea unor pedepse complementare, cum ar fi suspendarea licenței de operare, în caz de refuz de
aplicare a hotărârii judecătorești cu efecte erga omnes.
Competența funcțională într-o asemenea acțiune aparține tribunalului317, iar hotărârea tribunalului
este supusă numai apelului. Se poate spune că, în acest fel, scurtează durata procesului, eliminându-
se recursul (care, oricum, ar fi vizat numai legalitatea hotărârii, nu și faptele).
315
La momentul apariției noii forme a art. 12-13 din Legea nr. 193/2000, republicată, privind clauzele abuzive, am
emis un scurt comentariu, disponibil la (https://www.juridice.ro/217906/class-action-a-la-roumaine.html). Am atras
atenția, încă de pe atunci, asupra efectului erga omnes și asupra particularității acestui tip de hotărâre de a ținti totalitatea
contractelor unui comerciant, aflate în derulare. În special de (pretinsă) retroactivitate a acestor textele legale, s-au
formulat nenumărate excepții de neconstituționalitate, respinse, însă, de Curtea Constituțională. A se vedea, spre exemplu:
DCC nr. 245 din 19 aprilie 2016 (M.Of. nr. 546 din 20 iulie 2016) și nr. 214 din 4 aprilie 2017 (M.Of. nr. 573 din 18 iulie
2017).
316
Hotărârea de respingere a acțiunii ANPC sau a asociației de protecția consumatorilor nu are, totuși, autoritate de
lucru judecat, noi cereri de eliminare din contractele tip ale unui comerciant, cu efect erga omnes, putând fi formulate
oricând în cursul derulării acestuia.
317
În litigiile contravenționale obișnuite, această competență aparține judecătoriei.

Trebuie observat, în fine, că acțiunile prevăzute de art. 12-13 din Legea nr. 193/2000, republicată,
nu elimină posibilitatea unor acțiuni directe ale consumatorilor care, individual sau în alianță
procesuală, vor putea în continuare să atace contractele concrete încheiate cu comercianții, invocând
nulitatea clauzelor abuzive și lipsa lor de efecte, dar aceste hotărâri individuale nu vor avea
consecințe directe erga omnes (deși se vor putea impune și în alte cazuri identice sau similare prin
efect de putere de lucru judecat, forța de persuasiune a argumentelor sau cutuma judecătorească). Așa
cum rezultă din art. 13 alin. (4) și art. 14 din Legea nr. 193/2000, republicată, aceste acțiuni directe
ale consumatorilor nu ar trebui să fie suspendate sau amânate pe motiv de eventuale acțiuni formulate
de ANPC sau de asociațiile pentru protecția consumatorilor în vederea eliminării din toate contractele
comerciantului, cu efecte erga omnes, a clauzelor abuzive, dată fiind fizionomia și părțile diferite ale
celor două tipuri de acțiuni.
21. Instanțele pot constata, de asemenea, la cererea consumatorilor, atât pe cale de acțiune, cât și
pe cale de excepție, și nulitatea clauzelor abuzive [art. 12 alin. (3) din Legea nr. 193/2000,
republicată], fără ca nulitatea clauzelor să determine, automat, nulitatea întregului contract 318. Dacă
acest contract poate fi continuat după eliminarea clauzelor abuzive sau după înlocuirea acestora cu
clauze care să corespundă concilierii intereselor părților și echilibrului contractual, atunci nulitatea
nu se impune. Suntem, deci, în prezența unei nulități parțiale a contractului. Contractul în sine este
valabil, el producând efecte, inclusiv efectul – specific convențiilor sinalagmatice – al rezoluțiunii.
Nulitatea integrală a contractului intervine numai în cazul în care clauza abuzivă afectează validitatea
întregului contract. În măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea
clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului319, putând
solicita, după caz, și daune interese (art. 7 din Legea nr. 193/2000, republicată).
Faptul că un contract în care sunt inserate clauze abuzive a fost executat ca atare sau parțial de
consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el
conține clauze abuzive320.
318
În jurisprudența CJUE (în special, în Cauza Perenicova) s-a decis că întregul contract poate fi declarat nul pentru
încălcarea obligației de a explica în scris, ne-echivoc și ușor inteligibil, clauzele relative la costurile contractului, dacă
soluția nulității este favorabilă consumatorului. Pentru amănunte, a se vedea supra, Cap. II. Obligația de informare,
avertizare și consiliere a consumatorilor.
319
În literatura de specialitate s-a arătat faptul că, întrucât textul legal nu se referă și la rezoluțiune, ci doar la reziliere
(posibilă numai în contractele cu execuție succesivă, nu și în cele cu executare dintr-o dată), înseamnă că rezoluțiunea nu
poate fi dispusă. În practică apar şi alte confuzii. A se vedea D. Dumba, Unele considerații critice în legătură cu Legea
nr. 65/2002 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, precum și cu modificările
aduse acesteia prin Legea nr. 65/2002, în Dreptul nr. 6/2002, p. 72. Indicația normativă a căii de urmat în cazul în care
contractul nu mai poate fi continuat de consumator nu este justificată și decurge dintr-o confuzie între nulitate și
rezoluțiune. Distincția între nulitate și rezoluțiune rezultă clar din faptul că, în cazul nulității, cauzele de desființare
retroactivă a contractului provin din încălcarea unor dispoziții legale referitoare la valabilitatea contractului și sunt
contemporane încheierii acestuia, în timp ce, în cazul rezoluțiunii, cauzele de desființare retroactivă a contractului survin
din neexecutarea unor clauze contractuale (contractul fiind valabil încheiat) și sunt ulterioare încheierii contractului.
Întrucât consimțământul consumatorului la încheierea contractului a fost viciat, în ambele situații avute în vedere de art.
7 din Legea nr. 193/2000, republicată, sancțiunea ar trebui să fie nulitatea clauzei abuzive sau a contractului.
320
CJUE, Cauza Oceano Grupo Editorial S.A. c. Rocio Murciano Quintero (C-240/98). În Cauza Pohotovost se arată
că protecția Directivei 93/13/CEE se aplică și în ipotezele în care consumatorul, care a încheiat cu un vânzător sau cu un
furnizor un contract ce conține o clauză abuzivă, se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze, fie pentru că nu
își cunoaște drepturile, fie pentru că este descurajat să le invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar implica o acțiune în
justiție. În același sens sunt și hotărârile CJUE pronunțate în Cauza Cofidis (C-473/00) și în Cauza Oceano Grupo
Editorial și Salvat Editores, precitată.

Legislația protecției consumatorilor, inclusiv cea dedicată sancționării, combaterii și prevenției

clauzelor abuzive, face parte din ordinea publică economică de protecție321, urmărind restabilirea
echilibrului între cel mai slab și cel puternic, echilibru care, în contractele dintre comercianți și
consumatori, este formal și desprins de realitatea faptului economic, determinat, cel puțin la nivel de
teorie, de „jocul” cererii și ofertei. Legislația protecției consumatorilor depășește interesele
individuale sau specifice ale părților contractului și se constituie într-o limită a libertății de a contracta,
formând un corectiv necesar al abuzului de putere economică a comercianților. În prezența unor
clauze abuzive în contract, principiul forței obligatorii a contractului nu își mai găsește aplicabilitatea,
clauzele respective fiind reputate lipsite de efecte față de consumator. În mod constant și unitar,
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că, pentru pentru a determina încetarea utilizării
clauzelor abuzive și pentru a asigura efectul disuasiv al normelor directivei, există un interes public
ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele322. Și în jurisprudența
noastră s-a consolidat ideea că această legislație ocrotește un interes general, cel al consumatorilor, și
nu unul individual323.
Un contract nu poate conține clauze care să „deroge” de la legile care interesează ordinea publică
sau de la bunele moravuri (art. 11 C.civ.). Așadar, chiar și din perspectiva dreptului civil, stipulațiile
abuzive din contracte sunt nule, întrucât sunt contrare ordinii publice. Întrucât este vorba de o nulitate
absolută, înseamnă că acțiunea în constatarea nulității este imprescriptibilă324.
Plățile făcute sau prestațiile executate de consumator în baza acestor clauze sunt nedatorate, fiind
supuse restituirii, iar prejudiciile cauzate consumatorilor prin inserarea sau utilizarea unor clauze
abuzive pot fi reparate în urma admiterii unei acțiuni în daune contra comerciantului vinovat (art. 14
din Legea nr. 193/2000, republicată). În ambele situații, este vorba de o răspundere civilă delictuală
consecutivă lipsirii de efecte sau nulității clauzelor abuzive (și nu de o răspundere contractuală, care
presupune clauze valide) care poate fi antrenată atât pe cale incidentală, într-un proces care tinde la
constatarea clauzelor abuzive, cât și pe cale separată, ulterioară constatării caracterului abuziv.
Legea clauzelor abuzive prevede, la art. 7, încetarea contractului prin reziliere, ceea ce nu este
deloc justificat și decurge dintr-o confuzie între nulitate și reziliere. Distincția între nulitate și
rezoluțiune rezultă clar din faptul că, în cazul nulității, cauzele de desființare retroactivă a contractului
provin din încălcarea unor dispoziții legale referitoare la valabilitatea contractului și sunt
contemporane încheierii acestuia, în timp ce, în cazul rezilierii, cauzele de desființare retroactivă a
contractului survin din neexecutarea unor clauze contractuale (contractul fiind valabil încheiat) și sunt
321
Pentru noțiunea de ordine publică economică de protecție, a se vedea Al. Bénabent, Droit civil. Les obligations,
Montchrestien, Paris, 2001, p. 112; Chr. Larroumet, Les obligations. Le contrat, Economica, Paris, 2003, p. 100-101; J
Flour, J.-L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations, 1. L΄acte juridique, 10 édition, Armand Colin, Pariș, 2002, p.
215-217; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 2005, p. 389-390; L. Pop, op. cit.,
p. 379.
322
A se vedea Cauzele Océano Grupo Editorial SA c. Roció Murciano Quintero (C-240/98), Salvat Editores SA c.
José M. Sánchez Alcón Prades (C-241/98), José Luis Copano Badillo (C-242/98), Mohammed Berroane (C-243/98) și
Emilio Viñas Feliú (C-244/98). A se vedea, de asemenea, hotărârea pronunțată în Cauza Elisa María Mostaza Claro c.
Centro Móvil Milenium SL (C-168/05), unde s-a reținut, în plus, că Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive, în sine,
are scopul de a consolida protecția consumatorului, ceea ce constituie, potrivit art. 3 parag. 1 lit. t) din TCE, o măsură
indispensabilă pentru îndeplinirea sarcinilor încredințate Comunităților Europene și, în particular, pentru ridicarea
standardului de viață și a condițiilor de viață pe tot teritoriul acestora.
323
324
A se vedea I.C.C.J., decizia nr. 686/2013, precitată. Diametral opus (și complet greșit), un complet singular de la
instanță de la vârful sistemului nostru judiciar a hotărât , în disprețul dispoziției art. 126 alin. (3) din Constituție conform
căreia I.C.C.J. asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii, că dreptul material aplicabil în materia protecției
consumatorilor ar prevedea că sancțiunea care intervine în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui
generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuție prestațiile deja executate, astfel
cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității. A se vedea decizia nr. 76/2017, publicată în extras la
(https://www.juridice.ro/517633/I.C.C.J.-nulitate-vs-imprevizibilitate.html).

ulterioare încheierii contractului. Întrucât este vorba de condiții de valabilitate contemporane

încheierii contractului, în ambele situații avute în vedere de art. 7 din Legea nr. 193/2000, republicată,
sancțiunea ar trebui să fie nulitatea clauzei abuzive sau a contractului325.
Sancționarea cu nulitatea absolută a clauzelor abuzive nu este suficientă pentru atingerea
obiectivului combaterii și prevenției acestora, prin efectul de disuasiune. În afară de antrenarea
răspunderii civile delictuale consecutive constatării nulității (restituirea plăților nedatorate), instanța
poate dispune și pedepse civile de genul sancțiunilor punitive, care nu sunt puse în legătură cu
existența și cuantumul prejudiciului suferit de consumator prin utilizarea de către comerciant a
clauzelor abuzive, ci cu scopul descurajării comerciantului vinovat și a comercianților concurenți de
a (mai) folosi clauze abuzive în raporturile lor juridice cu consumatorii.
În Cauza Pohotovost326, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că lipsa menționării
dobânzii anuale efective (DAE) într-un contract de credit de consum are drept consecință faptul că
acel credit este considerat scutit de dobânzi și de costuri. Or, o clauză referitoare la aceste costuri care
are caracter abuziv este inopozabilă consumatorului, putând fi eliminată la cerere din contract, ceea
ce echivalează cu „lipsa menționării” în contract. Această soluție, precum și ideea care o
fundamentează, au fost re-confirmate ulterior de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin decizia
pronunțată în Cauza Joaquin Calderon Camino327, unde s-a reținut că fundamentul sancționator și
preventiv al legislației clauzelor abuzive face ca eliminarea din contract a clauzelor abuzive să fie
necesară nu numai pentru a soluționa problema concretă a consumatorului – victimă a abuzului de
putere economică, ci și pentru a impune efectul de disuasiune, adică pentru a „asigura” profesioniștii
vizați că utilizarea în continuare a clauzelor abuzive poate fi sancționată prin lăsarea contractului fără
preț. În cazul contractelor bancare, această sancțiune înseamnă lăsarea creditului fără dobândă și fără
costuri accesorii328.
Ca și caracterul abuziv, nulitatea poate fi invocată de instanță chiar și din oficiu, întrucât este vorba
de o nulitate absolută. De exemplu, într-o cerere de încuviințare a executării silite a unui contract care
are, prin lege, calitatea de titlu executoriu în el însuși, instanța de executare poate (iar în cazul în care
ar fi vorba de o potențială evacuare a consumatorului din locuința familială, este obligată, așa cum
rezultă din Cauza Kušionová, mai jos analizată) să ridice din oficiu chestiunea nulității, pe cale de
excepție. Nulitatea se justifică întrucât inserarea în contract și utilizarea unor clauze pe care legea le
interzice determină iliceitatea cauzei contractului care, dintr-un instrument al realizării intereselor
ambelor părți, se transformă într-un instrument de abuz de putere economică a comerciantului.
325
Similar, a se vedea D. Dumba, Unele considerații critice asupra Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între comercianți și consumatori, precum și cu modificările aduse acesteia prin Legea nr. 65/2002,
în Dreptul nr. 6/2002, p. 72.
326
CJUE, Cauza Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska (C-76/10).
327
CJUE, Cauza Banco Espanol de Credito c. Joaquin Calderon Camino (C-618/10). Speța este citată, cu unele scurte
comentarii, în Revista Forumul Judecătorilor nr. 2/2012. Autorul comentariului susține: „contractul încheiat de vânzător
sau de furnizor și de consumator continuă să angajeze părțile doar în cazul în care poate continua fără clauzele abuzive.
Instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu
producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. În
cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de
contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit de art. 7 din
Directiva 93/13/CEE. Această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra
vânzătorilor și furnizorilor faptul că astfel de clauze abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește
consumatorul (...), în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar
dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar,
garantând astfel interesul respectivilor vânzători sau furnizori”.
328
Revista Forumul Judecătorilor nr. 2/2012, comentariul Cauzei Joaquin Calderon Camino.

22. Regulile referitoare la sancțiunea, prevenția și combaterea clauzelor abuzive sunt, prin efectul
lor de disuasiune, instrumente de prevenție a abuzului de putere economică. Întrucât comercianții se
pot aștepta la sancțiuni și la efecte negative de imagine consecutive unor sancțiuni administrative sau
judiciare pentru practicarea de clauze abuzive în contracte, ei se vor abține în mod natural de la
inserarea acestora în contracte sau, după caz, vor fi mai receptivi la cereri ale consumatorilor de
reechilibrare a contractelor, prin reducerea poverii acestora. Și din acest punct de vedere, legislația
protecției consumatorilor se concretizează într-un levier pentru consumator, întrucât poate facilita
(re)negocierea contractului, în vederea echilibrării sale.
În scopul prevenției, prohibiției și combaterii clauzelor abuzive, autoritatea administrativă (ANPC)
are competența de a constata și aplica sancțiuni pentru includerea în contracte și utilizarea de clauze
abuzive, precum și dreptul a de face publicitate (chiar negativă) acestor contracte și celor care le
utilizează.
De asemenea, consumatorii, atât în mod individual, cât și în consorții procesuale sau prin
intermediul asociațiilor pentru protecția consumatorilor, pot formula acțiuni în justiție sau plângeri
administrative în vederea eliminării din contracte a clauzelor abuzive și, după caz, a restituirii plăților
nedatorate, percepute de comercianți în „temeiul” acestor clauze, considerate lipsite de efect față de
consumatori. În calitate de reclamanți, consumatorii beneficiază de o serie de facilități procesuale
menite a contrabalansa asimetria informațională și cvadrupla inferioritate în care se găsesc în raport
de comercianți. În afară de sistemul prezumțiilor tipice legislației protecției consumatorilor, se aplică
și o scutire de taxă judiciară de timbre. Dincolo de aceste facilități, consumatorii se găsesc într-o
situație persistentă de inferioritate, întrucât sunt lipsiți de mijloacele materiale și logistice necesare
unei lupte judiciare egale cu comercianții și, în plus, în raport de nevoia de a consuma, sunt sub
presiunea timpului (procesele, ca și procedurile administrative, sunt cronofage) și sub impactul
convingerii că valorile pecuniare implicate sunt prea mici pentru un proces. O asemenea realitate este
de natură a împiedica efectivitatea legislației protecției consumatorilor, statele membre ale Uniunii
fiind obligate să pună în practică metode de facilitare a acțiunii administrative sau judiciare a
consumatorilor, cum ar fi asocierea în organizații non-profit de protecție sau în consorții procesuale
menite a reduce costul (prin împărțirea cheltuielilor judiciare la un număr mare de persoane implicate)
și implicarea fățișă a consumatorilor concreți (care, prin astfel de metode, ar putea să își asigure
anonimatul și, deci, eliberarea de sub presiunea pe care comerciantul o exercită asupra celui care îl
vizează în mod concret într-un proces). Din păcate, legislația și sistemul nostru judiciar dezavuează
astfel de facilitate, încălcând principiul efectivității Dreptului Uniunii Europene și dezideratul
prevenției și combaterii abuzului de putere economică.
1. Precizaţi cauza aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în care a fost
interpretată noţiunea de „obiect al contractului”
2. Descrieţi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză contractuală pentru a fi
considerată inteligibilă
3. Precizaţi dacă o clauză în legătură cu care s-a constatat caracterul abuziv este lovită de
nulitate relativă sau absolută


Clauze abuzive în relaţiile dintre profesionişti
CUPRINS
32.Specificul executării silite în cazul contractelor conţinând clauze abuzive

33.Responsabilitatea statului în activitatea de creditare
34.Noţiunea de clauză abuzivă în raporturile juridice dintre profesionişti

1. Particularităţi ale executării silite, în cazul contractelor ce conţin clauze abuzive

2. Soluţii pe care le poate pronunţa instanţa de executare
3. Atribuţiile pe care le are statul, în activitatea de creditare, cu scopul de protecţie
a consumatorilor
4. Existenţa noţiunii de clauză abuzivă şi în raporturile dintre profesionişti

23. O creanță poate fi realizată prin executare silită doar dacă are caracter cert, lichid și exigibil,
iar executarea silită este ultimul resort la care ar trebui să apeleze creditorul pentru și-o realiza329.
Cuantumul unei obligații bănești ce rezultă din aplicarea unei clauze abuzive nu poate fi cert, întrucât
valoarea dată de criteriul formal este diferită de valoarea dată de criteriul real de calcul. Expresia
bănească a unei obligații nu poate fi determinată dacă criteriul de calcul este incert, iar momentul de
la care începe calculul este imprecis sau nu poate fi stabilit. Contraprestația comerciantului care
declanșează obligația de plată a consumatorului nu există sau este imprecis indicată, cu consecința că
nici exigibilitatea creanței nu este indubitabilă.
Executarea silită se pornește în baza unor titluri executorii. Conform Codului de procedură civilă,
acestea sunt hotărârile judecătorești definitive (precum și, în mod excepțional, unele hotărâri
judecătorești pronunțate în primă instanță), hotărârile arbitrale și contractele cărora legea le atașează,
în considerarea persoanei creditorului330, caracterul de titlu executoriu, în sine. Sunt astfel de
contracte – titluri executorii: contractul de credit bancar, contractul de leasing, titlurile comerciale de
valoare, facturile furnizorilor de utilități. Atât hotărârile judecătorești, cât și celelalte titluri executorii
sunt supuse unei formalități suplimentare necesare demarării executării silite, respectiv, încuviințarea
executării, care este dată de lege în competența funcțională a judecătoriei. În procedura încuviințării
executării nu se verifică nici certitudinea, nici lichiditatea creanței, ci doar aspectele formale (uneori,
în practică, operațiunea se efectuează mecanic, printr-o simplă succesiune copy-paste din modele de
astfel de „hotărâri”). Întrucât toate aceste contracte – titluri executorii sunt utilizate frecvent în
raporturile juridice dintre comercianți și consumatori, executarea lor silită ridică unele probleme
delicate de interpretare a Dreptului Uniunii Europene în raport de reglementările procedurale interne
care, în numele celerității și ca un „tribut” adus supra-saturării cu dosare a sistemului judiciar, sunt
favorabile creditorilor și potențial defavorabile debitorilor care au calitatea de consumatori. Trebuie
precizat că, indiferent de faptul că un contract este reziliat sau nu pentru a demara o executare silită,
efectele contractului reverberează și după încetarea efectelor sale normale, de unde concluzia că, în
continuare, comerciantul și consumatorul sunt „legați” de un contract care poate fi împănat cu clauze
abuzive și tulburat în echilibrul său de abuzul de putere economică a comerciantului.
24. Deși, în accepțiunea Curții de Justiție a Uniunii Europene, formalitățile procedurale relative la
regimul juridic al executării silite țin de ordinea juridică internă a statelor membre, libertatea de
legiferare este limitată de principiul echivalenței și de principiul efectivității, care nu permit reducerea
329
Pentru aceste caracteristici, precum și pentru condiția temeiniciei executării silite, a se vedea Gh. Piperea, în Gh.
Piperea (coord.), C. Antonache, A.-P. Dimitriu, I. Sorescu, A. Rățoi-Pârvu, R. Dan, L. Hagiu, Codul insolvenței. Note.
Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 142. A se vedea, de asemenea, A.P. Dimitriu, în Gh. Piperea, C.
Antonache, P. Piperea, A.-P. Dimitriu, M. Piperea, A.-Ș. Rățoi, A.-G. Atanasiu, Noul Cod de procedură civilă. Note.
Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 673-674.
330
În mediul nostru de afaceri, în ultimii ani, și-au făcut un loc aparte așa-numiții colectori de creanțe, care preiau
creanțe de la comercianții interesați fie de lichidizarea rapidă a acestora, fie de reducerea pierderilor lor contabile generate
de imposibilitatea realizării în timp util a acelor creanțe. Preluarea se realizează fie prin diferite forme ale mandatului
comercial (în cadrul căruia colectorul de creanță acționează în numele și pe seama comerciantului), fie prin cesiunea
creanței, separate sau în interiorul unui întreg portofoliu (caz în care colectorul creanței preia riscul neîncasării totale sau
parțiale a creanțelor cumpărate, de unde și cutuma unui preț al cesiunii foarte redus în raport de valoarea nominală a
creanțelor). În legislația protecției consumatorilor sunt reglementate mai multe condiții de formă ale valabilității actului
de cesiune, cea mai importantă fiind notificarea transparentă, fără echivoc, a consumatorului. În plus, deși cesiunea trece
la colectorul creanței toate garanțiile care însoțesc creanța, caracterul de titlu executoriu al contractului care constată
creanța nu trece la cesionar (colectorul creanței), întrucât facilitatea legală a executorialității în sine a contractului este
intuitu personae, neputând fi cesionată. Așadar, pentru a începe executarea silită, colectorul creanței trebuie să obțină un
titlu executoriu separat contra consumatorului, adică o hotărâre judecătorească executorie.

standardului minimal de protecție a consumatorilor și nici norme procedurale interne care să

împiedice efectul util și prompt al legislației protecției consumatorilor ori să îl facă excesiv de dificil.
În multe legislații ale statelor membre ale UE, inclusiv în România, debitorul trebuie să accepte
valorificarea ipotecii imobiliare (sau alte forme de executare silită a contractelor cărora legea le
conferă caracter abuziv) fără a se putea prevala de inopozabilitatea eventualelor clauze abuzive, cu
excepția cazurilor în care fie ar formula contestație la executarea silită, fie ar introduce o acțiune
separată pentru constatarea caracterului abuziv. În cazurile de încuviințare judiciară a executării sau
de contestație la executare, instanța nu are competența expres prevăzută în lege de a dispune din oficiu
(și fără plata unei cauțiuni) încetarea temporară a executării silite. Deși, teoretic, debitorul poate
obține despăgubiri pentru o executare silită efectuată în temeiul unor clauze abuzive, totuși, locuința
sa pusă în executare silită poate fi pierdută în favoarea unui adjudecatar de bună-credință, întrucât nu
a putut fi împiedicată la timp scoaterea la licitație sau adjudecarea în cadrul licitației. Curtea de Justiție
a Uniunii Europene reține, în Cauza Aziz, că o asemenea modalitate procedurală ”aduce atingere
efectivității protecției urmărite prin Directiva 93/13/CEE; în special în cazul în care locuința
debitorului este un imobil grevat de o ipotecă, simplul drept la despăgubiri este inadecvat pentru a-i
garanta în mod efectiv consumatorului drepturile recunoscute prin Directiva 93/13/CEE; nu
există niciun fel de protecție efectivă împotriva clauzelor contractuale abuzive în cazul în care, în
legătură cu astfel de clauze, consumatorul trebuie să accepte valorificarea unei ipoteci – și astfel
scoaterea la licitație publică a locuinței sale, pierderea proprietății suferită în urma licitației și
evacuarea lipsită de orice protecție – și acesta poate doar formula cereri de reparare a prejudiciului
prin protecție juridică subsecventă”.
Imposibilitatea sau dificultatea excesivă de a face efectivă și concretă inopozabilitatea clauzelor
abuzive în ceea ce-l privește pe consumator se combină, în defavoarea consumatorului, cu facilitatea
juridică excesivă din legea procedurală care reputează drept titlu executoriu chiar contractul împănat
cu clauze abuzive331 (un contract, de altfel, pre-formulat, deci, ne-negociabil), facilitate creată
exclusiv în favoarea creditorilor profesioniști (bănci, societăți de leasing, furnizori de utilități).
Titularii unor astfel de contracte sunt scutiți de obligația de a le supune instanțelor în vederea obținerii
unui titlu executoriu contra debitorului (printr-o procedură în care, printre altele, se verifică
valabilitatea contractelor, eficiența și opozabilitatea clauzelor contractuale, întinderea creanțelor,
responsabilitatea contractuală etc.), fiind suficientă încuviințarea formală a executării lor silite.
Este, de aceea, necesar un remediu juridic efectiv al acestei situații juridice intolerabile.
În Cauza Aziz, Curtea de Justiție a Uniunii Europene impune, contrar legislației noastre, dreptul
consumatorului la o contestație la executare și la o suspendare provizorie a executării, mai ales în
cazul în care imobilul supus executării este locuința debitorului. Un remediu juridic efectiv al
situațiilor generate de inserarea sau ascunderea în contracte a unor stipulații abuzive, care este și de
natură a asigura respectarea principiului efectivității, este posibilitatea instanței de a dispune, la
cererea consumatorului sau din oficiu, suspendarea (provizorie) a procedurii de executare silită a
contractului, până la examinarea caracterului abuziv al stipulațiilor incriminate. Printr-o astfel de
măsură se poate împiedica apariția și consolidarea prin executare silită a unor efecte juridice
ireversibile ale clauzelor abuzive.
Verificarea din oficiu a existenței clauzelor abuzive ar putea fi făcută, teoretic, cu prilejul învestirii
cu formulă executorie a contractului332, numai că instanțele se limitează la o verificare superficială a
331
Contractul de credit bancar este, conform art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 [(legea bancară), M.Of. nr. 1023 din 22
decembrie 2006], titlu executoriu. Și contractul de leasing este titlu executoriu, așa cum rezultă din art. 8 din O.G. nr.
51/1997, republicată [(legea leasingului), M.Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000]. Și factura de utilități a fost declarată, recent,
titlu executoriu.
332
Încuviințarea executării silite nu presupune o judecată de fond, ci are semnificația „apelării la forța de constrângere
a statului în sensul punerii în executare silită a titlului executoriu, debitorul obligației suportând, astfel, în mod direct,
consecințele acestei operațiuni. Ea deschide posibilitatea îndeplinirii efective a obligațiilor care incumbă în sarcina

valabilității formale a titlului executoriu, nu și a condițiilor de valabilitate a acestuia. O minimală

verificare a certitudinii și lichidității și a potențialului caracter abuziv al clauzelor relative la costurile
contractului pentru consumator se poate efectua doar în cadrul contestației la executare. A reglementa
posibilitatea verificării de către o instanță de judecată a aspectelor menționate mai sus exclusiv în
procedura contestației la executare, reprezintă o încălcare a principiului efectivității care impune, cu
privire la modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor
conferite justițiabililor în temeiul dreptului Uniunii, ca aceste modalități să nu facă practic imposibilă
sau excesiv dificilă exercitarea drepturilor conferite astfel de ordinea juridică a Uniunii333. Contestația
la executare este un remediu ulterior demarării procedurilor de executare silită, care poate fi exercitată
numai într-un anumit termen și care în sine nu suspendă procedurile de executare silită. Iar pentru
suspendarea executării silite, petentul trebuie să plătească o cauțiune. Toate aceste împrejurări fac
excesiv de dificilă asigurarea drepturilor conferite consumatorilor în temeiul dreptului Uniunii
Europene.
Din punctul de vedere al legislației protecției consumatorilor, regim juridic preferențial aplicabil
creditorilor profesioniști care contractează cu consumatorii creându-și, prin simplul fapt al punerii în
circulația juridică a modelelor lor de contracte pre-formulate sau a facturilor lor este excesiv. În
considerarea art. 148 alin. (2) din Constituție, a principiului efectivității Dreptului Uniunii Europene
și a hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza Aziz în litigiile în care părți ar fi
consumatorii aceste texte ar trebui înlăturate de la aplicare.
O motivație specială a înlăturării de la aplicare a acestor norme din dreptul intern ne este oferită
de o serie de hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțate în materia protecției
locuinței familiale, hotărâri la care face referire, într-un mod oarecum surprinzător, Curtea de Justiție
a Uniunii Europene, într-o speță relativ recentă, Cauza Kušionová334.
Dreptul la viață și la integritate fizică, dreptul la locuință familială și dreptul la demnitate umană
sunt drepturi ale omului care primează față de dreptul de proprietate asupra creanței pe care creditorul
sau colectorul de creanțe ar putea să o pretindă de la un consumator 335, mai ales în cazurile în care
realizarea creanței ar urma calea executării silite a unor contracte care sunt, în ele însele, titluri
executorii. Dacă, în general, executarea silită este calea extremă pe care se poate ajunge la realizarea
unei creanțe [din art. 629 alin. (2) C.civ. rezultă că bunurile debitorului pot fi executate silit numai în
măsura necesară realizării drepturilor creditorilor, adică numai dacă nu există alte soluții], pierderea
unei locuințe prin executare silită este una dintre cele mai grave atingeri aduse dreptului la viață
privată. Orice persoană supusă riscului de a fi victima unei astfel de ingerințe trebuie să fie în măsură
să solicite examinarea proporționalității acestei măsuri336. Locuința familială a consumatorului nu
debitorului, iar creditorul, prin forța de constrângere a statului, neutralizează libertatea de acțiune a debitorului,
realizându-și creanța în dauna voinței acestuia” [DCC nr. 895 din 17 decembrie 2015 (M.Of. nr. 84 din 4 februarie 2016),
parag. 20]. În prezent, conform art. 666 alin. (5) C.proc.civ., instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării
silite numai dacă: cererea de executare silită este de competența altui organ de executare decât cel sesizat; hotărârea sau,
după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu
întrunește toate condițiile de formă cerute de lege sau alte cerințe în cazurile anume prevăzute de lege; creanța nu este
certă, lichidă și exigibilă; debitorul se bucură de imunitate de executare; titlul cuprinde dispoziții care nu se pot duce la
îndeplinire prin executare silită; sau există alte impedimente prevăzute de lege.
333
CJUE, Cauza Steffensen (C-276/01), hotărârea din 10 aprilie 2003.
334
CJUE, hotărârea din 10 septembrie 2014, disponibilă la
(http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=157486&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&d
ir=&occ=first&part=1&cid=368433).
335
În Cauza Bäck c. Finlanda, nr. 20/7/2004, CEDO a reținut că legislația ajustării datoriilor (care implică și iertări
de datorie) servește în mod evident unor politici sociale și economice legitime și, deci, nu este prin ea însăși (ipso facto)
o încălcare a principiului garantării dreptului de proprietate privată.
336
În motivare, CJUE citează CEDO, Cauza McCann c. UK nr. 19009/04, §50; Cauza Rousk c. Suedia nr. 27183/04,
§137.

poate fi pusă în executare silită dacă nu se respectă principiul proporționalității. Dacă principiul
răspunderii nelimitate pentru datorii [principiu prevăzut la art. 2324 alin. (1) C.civ.] intră în coliziune
cu dreptul consumatorului la locuință familială întrucât executarea se poartă chiar asupra acestei
locuințe, iar contractul în baza căruia se efectuează executarea conține clauze abuzive, atunci
principiul se înlătură de la aplicare, prin mecanismul prevăzut la art. 20 alin. (2) din Constituție. Dacă
creditorul urmăritor, colectorul de creanțe sau cumpărătorul la licitație sunt speculatori, încercând să
facă profit din starea de dependență și din drama consumatorilor, atunci executarea silită și evacuarea
din locuință nu sunt rezonabile și nici echitabile și, deci, nu se respectă condiția proporționalității.
În Dreptul Uniunii Europene, dreptul la locuință este un drept fundamental garantat de art. 7 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (care face parte integrantă din TFUE) și, deci,
este obligatoriu să fie luat în considerare de instanța de trimitere în cadrul aplicării Directivei
93/13/CEE.
Așa cum rezultă atât din Cauza Kušionová, cât și din Cauza Aziz, „pierderea locuinței familiale
este nu numai de natură să aducă atingere în mod grav dreptului consumatorilor, ci totodată pune
familia consumatorului vizat într-o situație deosebit de fragilă”. Prin hotărârea pronunțată în
septembrie 2014 în Cauza Kušionová, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a impus interpretarea
Dreptului Uniunii Europene în sensul înlăturării de la aplicare a regulilor obișnuite ale executării silite
imobiliare atunci când ar fi vorba de locuința familiei consumatorului. Conform acestei interpretări
(obligatorie în dreptul intern al statelor membre ale UE), judecătorul național trebuie să verifice
proporționalitatea măsurii executării silite față de situația familiei debitorului, iar pentru aceasta
trebuie să fie în măsură să dispună de urgență măsuri de suspendare a executării sau a evacuării din
locuința familială a consumatorului și a familiei sale. Dacă normele din dreptul intern ale statelor
membre opresc sau fac foarte dificile aceste demersuri, atunci acele norme interne trebuie înlăturate
de la aplicare. Spre exemplu, în dreptul procesual civil român, conform art. 666 alin. (6) C.proc.civ.,
încheierea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac. O astfel de încheiere
poate fi cenzurată numai prin intermediul unei contestații la executare, o cale introductivă de instanță
care este ulterioară demarării executării silite și care presupune costuri suplimentare pentru o
eventuală suspendare a executării silite, măsură care, de altfel, nu intervine automat, ci numai cu plata
unei cauțiuni. În mod total discriminatoriu, încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a
executării, este supusă apelului, dar numai dacă apelant este creditorul [art. 666 alin. (7) C.proc.civ.].
Un contract, așa cum este cel de credit sau cel de leasing, o factură de utilități, un bilet la ordin etc.,
care sunt, conform legii, titluri executorii în ele însele, nu pot fi analizate încă din faza încuviințării
executării din perspectiva clauzelor abuzive și nici din perspectiva certitudinii, a lichidității sau a
exigibilității creanței, ci numai în mod separat, prin acțiune în constatare sau, incidental, prin
contestația la executare, niciuna dintre aceste căi de acțiune nefiind de natură a opri automat
executarea. În procedura de încuviințare a executării se efectuează o verificare pur formală, fără o
analiză a elementelor care ar putea forma convingerea judecătorului că executarea ar putea fi abuzivă
sau disproporționată în raport de valoarea socială a locuinței familiale și de impactul psihologic al
pierderii acesteia. O asemenea reglementare procedurală internă trebuie înlăturată de la aplicare, prin
mecanismul prevăzut de art. 148 alin. (2) din Constituție, pentru a permite judecătorului suspendarea
unei executări care s-ar putea dovedi ilegală, întrucât creanța din titlul executoriu este „umflată” cu
sume percepute de creditor în baza unor clauze abuzive strecurate în contract, iar lichiditatea și
exigibilitatea creanței sunt ambigui, de vreme ce sunt determinate de clauze suspectate de a fi abuzive.
În plus, este esențial ca instanța de învestire cu formulă executorie să verifice din oficiu potențiala
inserare în contractele consumatorilor cu profesioniștii de clauze abuzive, motiv pentru care, eventual,
să refuze învestirea cu formulă executorie, pe motiv de incertitudine a creanței.
Hotărârea emisă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Kušionová nu este o simplă
jurisprudență în domeniul protecției consumatorului. Aparent, speța se referă la executări silite ale

unor contracte de credit bancar care conțin clauze abuzive, ceea ce ar putea lăsa impresia că suntem
în prezența unei alte hotărâri a Curții de Justiție a Uniunii Europene favorabile consumatorilor, care
se înscrie în trendul celorlalte hotărâri de același fel pronunțate de aceasta instanță. În realitate, prin
aspectele legale și reglementare la care se referă și, mai ales, prin motivarea cu referire la drepturile
omului, speța este de o importanță covârșitoare, fiind de natură a determina legiuitorul român să
schimbe profund legislația în materie de executare silită.
Oricum, locuința familială a debitorului-consumator este bun care, conform Codului civil, are un
regim juridic similar bunurilor insesizabile, de unde concluzia că, în considerarea art. 629 alin. (1)
C.proc.civ., nu poate fi supusă executării silite fără orice scrupul sau opreliște.
Potrivit dispozițiilor de principiu din art. 258 alin. (2)-(3) C.civ., familia are dreptul la ocrotire din
partea societății și a statului, acesta având obligația să sprijine, prin măsuri economice și
sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei. Familia este, în sensul acestei dispoziții, o entitate
colectivă beneficiară de drepturi proprii. Din acest punct de vedere, familia nu este o simplă sumă a
indivizilor care o compun. În formula „familia are dreptul la ocrotire”, accentul este pus pe entitatea
colectivă, și nu pe membrii individuali ai familiei. Aceasta nu înseamnă că indivizii nu ar avea dreptul
la protecție, ci doar că subiectul protecției este ceva mai înalt, mai important decât persoana privită
individual: familia, celula de bază, celula stem a societății. Statul și societatea nu își pot permite
nimicirea ideii de familie prin desființarea rădăcinilor acesteia, adică prin aneantizarea locuinței
familiale. Din punct de vedere procedural, familia, ca entitate colectivă beneficiară de drepturi, poate
fi parte în proces, spre exemplu, într-un proces de clauze abuzive sau într-o contestație la executare.
Reprezentantul acestei entități va putea fi, desigur, debitorul, ca pater familias, dar dacă interesele
acestuia sunt contrare familiei sau dacă procesul duce către potențiala pierdere a locuinței familiei,
atunci familia va putea fi reprezentată de un alt membru al familiei, sau, după caz, de un curator.
Important de observat este că, în sensul art. 258 C.civ., nu numai statul este dator să ocrotească
familia, ci și societatea, adică unitățile administrativ-teritoriale, comunitățile locale sau regionale,
instituțiile publice, organismele profesionale, ONG-urile de utilitate publică, organizațiile de lobby
etc.
Conform art. 321-322 C.civ. relative la locuința familiei, imobilul care are această destinație poate
fi notat ca atare în cartea funciară, indiferent dacă soții sunt proprietari sau simpli locatari

Protectia Consumatorului Curs Integral 211007 104419

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Protectia Consumatorului Curs Integral 211007 104419

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROTECŢIA CONSUMATORULUI 01/10/2018

Unitatea de învățare 9. Clauzele abuzive in contractele comerciale (partea I)

Disciplina ”Protecția consumatorului” are ca scop principal familiarizarea viitorilor

Obiectivele generale ale cursului sunt:

Din punct de vedere metodologic, cursul este structurat în douăsprezece unităţi de

Evaluarea la disciplina ”Protecția consumatorului” este realizată prin intermediul

Introducere în legislaţia consumatorilor

Obiectivele unității de învățare 1

1. Trăsăturile normelor de protecţie a consumatorilor

Obiectivele unității de învățare 1

După studiul acestei unități de învățare veți cunoaște:

1. Faptul că normele de protecţie a consumatorilor sunt de ordine publică

Caracterul de ordine publică al normelor de protecţie a consumatorului

1. Legislația protecției consumatorilor are ca finalitate principală prevenția și combaterea abuzului

De aceea, legea și sistemul judiciar creează mecanisme de prevenție și de combatere a abuzului de

Specificul raporturilor juridice dintre profesionişti şi consumatori

3. În linii generale, legislația protecției consumatorului se preocupă de raporturile juridice dintre

4. În chestiunea litigiilor dintre consumatori și comercianți se intenționează, în primul rând, o

5. Inferioritatea relațională dintre consumator și comerciant se concretizează, de cele mai multe

cartelurile, să sancționeze și să descurajeze practicile anti- sau neconcurențiale și să corecteze

6. Comercianții concurenți care, în jocul economic al concurenței, se folosesc de mijloace neloiale,

Actele normative ce instituie drepturi în favoarea consumatorilor

Noţiunile de consumator, respectiv profesionist

cu consumatorii, cu consecința extinderi asupra lor a obligațiilor și restricțiilor legislației protecției

Principalele drepturi ale consumatorilor

16. Codul consumului reglementează cu titlu general drepturile consumatorilor. Reglementările

Sancţiunile pentru încălcarea drepturilor consumatorilor

Rolul autorităţilor în protecţia consumatorului

competențe cu caracter general sau special în domeniul protecției consumatorilor și au structuri

2.Descrieţi, succint, motivele pentru care raporturile juridice dintre profesionişti şi

Obligaţia de informare a consumatorilor

Obiectivele unității de învățare 2

Obiectivele unității de învățare 2

După studiul acestei unități de învățare veți cunoaște:

1. Valenţele obligaţiei de informare în raporturile ne-comerciale

Consideraţii introductive cu privire la obligația de informare a consumatorilor

1. Consumatorii încheie contracte cu comercianții pentru că trebuie să consume. A opta în

colapsul sectorial sau generalizat. Un contract „ratat” de comerciant pe motiv de incapacitate de

Obligaţia de informare în raporturile ne-comerciale

2. Majoritatea autorilor de drept civil au dat obligației (pre)contractuale de informare un fundament

Obligaţia de informare în raporturile comerciale

3. În dreptul comercial nu numai că este echitabil și conform cu buna-credință ca partenerul

4. În chestiunile aferente contractelor comercianților cu consumatorii, teoria viciilor de

comercianții au obligația avertizării de îndată a autorităților și a publicului și obligația de a retrage de

Valenţele obligaţiei de informare în legislaţia protecţiei consumatorilor

5. În legislația protecției consumatorului, valențele obligației de informare depășesc momentul și

6. Întrucât informațiile înseamnă date, însușiri și cunoștințe, conținutul obligației de informare

7. În cadrul reglementărilor specifice referitoare la creditele destinate persoanelor fizice se

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte obligaţia de

Astfel, în cauza C-415/11 (Mohamed Aziz c. Caixa d’Estalvis de Catalunya), reamintindu-se că

8. Obligația de informare a consumatorilor de bunuri sau produse incumbă, în principal,

Consecinţele produse de încălcarea obligaţiei de informare asupra naturii contractului

1. Precizaţi dacă obligaţia profesionistului, de informare pre-contractuală a

Obligaţia de avertizare asupra riscului

Obiectivele unității de învățare 3

Obiectivele unității de învățare 3

După studiul acestei unități de învățare veți cunoaște:

1. Aspecte generale în ceea ce priveşte conţinutul obligaţiei de avertizare reglementate

Obligația de avertizare asupra riscului

În considerarea obligațiilor de securitate, siguranță, conformitate și calitate a produselor și

13. În materie de risc tehnic, o chestiune delicată de interferență a protecției consumatorilor cu