rM.0.^ <L^U /i A/lit n <*■'«.

MONUMENTELE ISTORICE ALE JUDEȚULUI BIHOR

I. BISERICILE DE LEMN

THE WOODEN CHURCHES IN THE

COUNTY OF BIHOR
(ROUMAN1A)

Publicate de — By

Dr. CORIOLAN PETRANU

Profesor de istoria artelor la Universitatea din Cluj, Inspector onorific al muzeelor
Professor of History of arts in the University of Cluj, Honorary inspector of the museums

Cu 124 table ilustrate

S 1 B 1 I U 19 3 1
TIPARUL TIPOGRAFIEI KRAFFT & DROTLEFF S. A., S1B11U

BCU Cluj-Napoca

RBCFG201500216
 De acelas autor
9

1. »Inhaltsproblem und Kunstgeschichte«. Wien, 1921. »Arbeiten des Kunsthistorischen Instituts

der Universität Wien, Bd. XXII«
2. »Muzeele din Transilvania, Banat, Ctișana și Maramureș«. Trecutul, prezentul și administrarea lor.
Cu un rezumat francez și 101 ilustrațiuni. București, 1922.
3. »Istoria generală a artelor«. 2 volume (manuscris litografiat).
4. »Teatrul ca operă arhitectonică«. București, 1919.
5. »Rumäniens Siebenbürgische Museen« in »Studien zur Kunst des Ostens«. Josef Strzygowski
zum 60-ten Geburtstage. Hellerau, 1923.
6. »învățământul istoriei artelor la Universitatea din Cluj«. București, 1924.
7. »Rolul istoricului de artă român în Transilvania«. București, 1924.
8. »L’insegnamento della Storia dell’arte presso l'Universitâ di Cluj« in »Rivista Pedagogica«. XVII.
1. Milano — Roma—Napoli, 1924.
9. »Revendicările artistice ale Transilvaniei«. Cu 90 ilustrațiuni. Arad, 1925.
10. »Die Kunstdenkmäler der Siebenbürger Rumänen im Lichte der bisherigen Forschung«. Cu
33 ilustrațiuni. Cluj, 1927.
11. »Bisericile de lemn din județul Arad. Les églises de bois du département d’Arad«. Cu 55 planșe.
Sibiiu, 1927.
12. »Muzeele, monumentele, învățământul artistic și viața artistică în Ardeal în ultimii sece ani«
în albumul »Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul. 1918 — 28. București, 1929. — Studiul
a fost publicat în limba engleză în revista americană »Parnassus« I. 5 și 6, 1929 cu titlul »Museum
Activities in Transylvania« și »Art Activities in Transylvania Düring The Past Ten Jears«;
iar în limba germană în publicația »Das Königreich Rumänien«. Praga, 1929 cu titlul: »Die Museen
Siebenbürgens in den letzten zehn Jahren«.
13. »Originea turnului la bisericile de lemn din Ardeal« în volumul de omagiu închinat dlui N. Iorga.
Cluj, 1931. Cu 10 ilustrațiuni.
14. »New Researches in the Art of Woodbuilding in Transylvania« Parnassus, 1931.
 ublicarea unei lucrări asupra monumentelor istorice române din Bihor era o necesitate
adânc simțită în cercurile intelectualilor noștri. Vechimea elementului românesc în Bihor,
caracterul și arta lui, prea puțin atinse de înrâuriri străine, cereau cunoașterea și aprecierea
ce o merită. Pe când monumentele ungare din județ au fost publicate de Bunyitay încă în
anul 1883—4, ale noastre dispăreau ori se alterau prin refaceri ulterioare, fără a fi publicate la un
loc după o metodă științifică, de specialiști. Monografia voluminoasă a județului din 1901 le neglijează,
precum neglijează tot ce e românesc; în afară de anul edificării nu ne spune nimic. Inventarul tipărit
al Comisiunii monumentelor din Budapesta copiază datele dubioase ale monografiei, fără vre-o
contribuție. Din punctul de vedere al istoriei artelor, cunoașterea arhitecturii de lemn a Bihorului
se impunea cu atât mai mult, fiind cea din Sătmar publicată în 1866 prin Schulcz, iar cea
din județul Arad în 1927 de subsemnatul. Prin prezenta publicație am ajuns să conoaștem
acum materialul din trei județe mărginașe, dela Arad până în Maramureș, deci o regiune întinsă,
din punct de vedere artistic unitară, compactă a țării. Lucrarea completă va cuprinde două
volume. Primul tratează despre bisericile de lemn, al doilea va trata despre cele de piatră.
întâietatea ce o dăm monumentelor de lemn se explică prin faptul, că ele dispar din zi
ce trece, pe când cele de piatră și cărămidă nu sunt atât de amenințate. Apariția volumului
de față se mulțumește inițiativei și insistenței Prea Sfințitului și Venerabilului Episcop al
Orăzii d-1 Roman Ciorogariu, de a avea un studiu asupra bisericilor din eparhia sa.
Această inițiativă, devenind o hotărîre a Consiliului eparhial în 1928, s’a întâlnit cu dorința
1* 3
 prefectului de atunci Dr, I. Mai or eseu, acum secretar general al Directoratului ministerial din
Timișoara, de a pune la cale publicarea unui album precedat de un studiu al monumentelor
istorice românești din județul său. Făcându-mi-se cinstea de a fi încredințat de ambele părți
cu această misiune, am parcurs în vara anului 1929 întreg județul, cu automobilul și cu trăsura,
fiind însoțit de fotograful Iuliu Virăgh și în parte și de d-1 Dr. Gh. Ciuhandu, consilier eparhial din
Arad. Desenurile arhitectonice au fost executate de d-1 șef-inginer arhitect al județului B. Virányi
după indicațiile mele. Călătoria aceasta, grea și obositoare din cauza distanțelor, drumurilor rele
și mai ales a găzduirii și alimentării, cari trebuiau lăsate în grija întâmplării, a dat următorul rezultat:
1. Un bogat inventar descriptiv, fotografic și arhitectonic, o serie de date referitoare la meșteri și la
timpul executării. 2. în aceiaș timp s’a făcut și un inventar al obiectelor liturgice (icoane, cruci,
sfeșnice, policandre etc.). Inventarul obiectelor liturgice în uz și în afară de uz, cari prezintă o
valoare artistică ori istorică, a fost înaintat Episcopiei, ca ele să fie ținute în evidență și con­
centrate în muzeul eparhial, pentru care Prea Sfinția Sa arată atâta interes și stăruință. Mă simt
îndatorat aici a mulțumi tuturora, cărora li-se poate mulțumi ieșirea de sub tipar a prezentei lucrări,
în primul rând Prea Sfinției Sale d-lui Episcop Roman, d-lui secretar general I. Maiorescu, Prea
Sfinției Sale d-lui Andrei Crișanul, d-lui prefect Dr. Petru Popoviciu, d-lui Vasile Oros, pre­
ședinte al Delegației permanente a județului, nu mai puțin acelora, cari au sprijinit intențiie mele,
colaboratorului Dr. Gh. Ciuhandu, întregului cler din eparhie, d-lor pretori și notari din județ.
*
4
 »Es wird also mit dem Holzbaue allmählich ganz zu Ende gehen. Um so mehr
sollte der Wissenschaft daran liegen, das Erhaltene genau kennen zu lernen und das
rechtzeitig zu retten, was für die Kunstgeschichte von besonderer Bedeutung ist. <
Strzygowski: Altslawische Kunst. 217.
»Es wäre zu wünschen, dass ähnliche Veröffentlichungen auch für die anderen Ge­
biete Europas geschaffen würden und die Holzbauten, vor allem die noch erhaltenen
Kirchen, wenigstens für die Wissenschaft gerettet würden.«
Strzygowski: Der Norden. 164.

Bisericile de lemn dispar mereu din cauza materialului nedurabil și a unei falșe ambiții a
poporului și conducătorilor dela sate de a avea biserici de zid. In județul Arad în doi ani au
dispărut șapte, în județul Sătmar s’au distrus multe dela publicația lui Schulcz încoace, între
ele chiar și cea mai celebră din Roșiori (Vereșmort). In județul Turda între 1895—1905 s’au
distrus 12 biserici. In județul Bihor situația nu e mai favorabilă. La Șauaeu și Șumighiu s’a
demolat biserica în anul trecut, parohia Ghighișeni a primit aprobarea de a demola și vinde
biserica, la Poiana bârnele pereților au fost înlocuite cu ziduri, la Gepiș biserica de lemn a fost
înlocuită cu una de zid, la Cornițăl și Cetea bisericile de lemn nu mai sunt în uz, ele se vor
vinde Ia licitație, la Lelești s’a zidit una nouă deoarece cea veche a fost lovită de trăsnet, bisericile de
lemn din Țețchea, Căbești, Dobrești, Chișcău sunt ruine, cele din Josani, Stracoș, Brusturi se află în
stare rea, alături de ele multe alte biserici; bisericile din Hodiș, Olcea, Hotar, urmează a-și ceda
locul în scurt timp unor clădiri nouă, ele sunt pe cale de a dispărea, biserica gr.-cat. din Beznea
5
va fi transformată în casă culturală, având credincioșii uniți o biserică nouă de zid. Astfel de știri
ne sosesc din toate județele. In medie câte două biserici de lemn dispar anual într’un județ, vreo
patruzeci anual dincoace de Carpați, ceeace înseamnă, că în treizeci de ani nu vom mai avea
nici una. Dar câte opere de valoare au dispărut pân’acum, fără să ni se fi păstrat măcar o foto­
grafie ori un desen, fiind ele astfel pierdute pentru știință! Cu ele dispare și pictura veche din
interior. Nu se poate îndeajuns accentua datoria intelectualului de a impune un respect mai mare
față de aceste vechi comori de artă disprețuite de cei mulți necunoscători, a ajuta conservarea lor
pe cât e posibil și mai ales publicarea lor însoțită de fotografii, planșe arhitectonice, inscripții. In
fond, dispariția bisericilor de lemn nu se poate împiedeca, cel mult amâna. Crescând numărul
populației la sate, ele au devenit neîncăpătoare, conservarea lor — din cauza materialului netrainic
și vechiu — reclamă cheltueli, pe cari nici satele, nici Comisiunea monumentelor istorice nu le pot
suporta; există apoi o mentalitate în populație în contra bisericilor construite din acest material, față
de care cu greu se poate lupta. Conservarea va avea să se restrângă la cele câteva, mai reprezentative
exemplare dintr’un județ, restul urmând să se păstreze pentru știință numai prin publicații de soiul
amintit și prin detalii ce pot fi expuse la muzeu. Inventarul descriptiv și ilustrativ al tuturor bisericilor
de lemn e bine să se păstreze fie la Seminarul de istoria artelor al Universității din Cluj, fie la secția
din Cluj a Comisiei monumentelor, pentru ca să se găsească la un loc, la un oficiu public, spre
utilizare științifică. Publicațiunea va cuprinde numai o selecțiune a materialului mai însemnat, mai
caracteristic, la care ilustrația și planșa joacă rolul esențial, iar textul cuprinde sistematizarea
6
materiei, cronologia, topografia operelor, stabilirea maeștrilor, a mediului, apoi fixarea notelor di­
stinctive ale monumentelor din județ în privința calităților artistice, a iconografiei etc. față de cele
cunoscute pân’acum, în sfârșit concluziile. Numai dacă vom avea astfel de publicații de material
pentru toate județele, vom fi în stare să scriem în mod obiectiv istoria artei române din Ardeal.
Principiul de mai sus a fost aplicat și la prezenta lucrare. Materialul întreg: descrierile,
negativele, planșele au fost înregistrate la Seminarul de istoria artelor cu observarea, că pentru
a evita repetarea inutilă și costisitoare, s’a renunțat la caracterizarea generală artistică și sta­
bilirea legăturilor monumentelor noastre de lemn cu cele din străinătate, întrucât aceasta s’a
încercat mai pe larg în lucrările mele anterioare: »Bisericile de lemn din județul Arad« și »Die
Kunstdenkmăler der Siebenbîirger Rumănen«; vom schița însă rezultatele publicațiilor mai recente,
apărute după ieșirea de sub tipar a celor două lucrări, precum și cercetările noastre noi.
Din cele vreo 1200 biserici de lemn, câte avem azi în Ardeal și județele limitrofe, 150 se
găsesc în județul Bihor, cel mai mare județ de dincoace de Carpați (cu 431 comune rurale).
Bisericile de lemn sunt astfel repartizate după plase :
I. Plasa Cei ca: 1. Vărășeni. 2. Sâmbășag. 3. Cârpeștii-mici. 4. Cârpeștii-mari. 5. Dușești.
6. Ceișoara. 7. Topa de sus. 8. Câmpani. 9. Vălani. 10. Sitani. 11. Lunca-Sprie. 12. Dobrești.
13. Hidișelnan. 14. Spinuș. 15. Crăncești. 16. Corbești. 17. Ogești. 18. Rotărești. 19. Copăceni.
20. Bucium. 21. Topești. 22. Tășad. 23. Incești. 24. Bucuroaia. 25. Stracoș. 26. Lupoaia.
27. Forosig. 28. Hodiș. 29. Valea-mare de codru. 30. Lăzăreni. 31. Calea-mare. 32. Săldăbagiu.
7
 V

II. Plasa Beiuș: 33. Poenii de sus. 34. Poenii de jos. 35. Drăgănești. 36. Șebiș. 37. Bele-
jeni. 38. Lelești. 39. Buntești. 40. Săud. 41. Ferice. 42. Delani. 43. Șoimuș-Petreasa. 44. Gur-
bești. 45. Josani. 46. Goila. 47. Căbești. 48. Lazuri. 49. Tălpi. 50. Sohodol. 51. Saca. 52. Curățele.
53. Hinchiriș. 54. Totoreni. 55. Mierag. 56. Tărcăița. 57. Borz. 58. Șoim. 59. Sânmiclăuș. 60.
Săliște-Pomezeu. 61. Săucani.
III. Plasa Bel iu: 62. Olcea. 63. Susag. 64. Groșeni. 65. Nermiș. 66. Archiș. 67. Sâc.
68. Comănești. 69. Agriș. 70. Botfeiu. 71. Hăjmaș. 72. Urviș. 73. Chișlaca. 74. Craiova 75.
Șiad. 76. Mărăuș. 77. Hodișel. 78. Stoinești. 79. Ciuntăhaz. 80. Săcaciu. 81. Mocirla. 82.
Tăgădău. 83. Bochia. 84. Benești.
IV. Plasa Aleșd: 85. Subpeatra. 86. Țețchea. 87. Chiștag. 88. Lugașul de sus. 89.
Țigănești. 90. Așchileu. 91. Peșterea. 92. Călățea. 93. Josani. 94. Gălășeni. 95. Cacuciul-vechiu.
96. Gheghie. 97. Luncșoara. 98. Cetea. 99. Peșteș. 100. Valea-mare. 101. Beznea. 102.
Valea-neagră. 103. Cornițăl. 104. Remeți. 105. Hotar.
V. Plasa Tileagd: 106. Telecuș. 107. Borșa. 108. Copăcel. 109. Surduc. 110. Vârciorog. 111.
Fâșca(Făncica). 112.Piclău. 113. Brusturi. 114. Botean. 115. Săbolciu. 116. Alparia. 117.Felcheriu.
VI. Plasa Ținea: 118. Suplac. 119. Căpâlna. 120. Petid. 121. Cărăsău. 122. Cheșa.
123. Fonău. 124. Râpa. 125. Tăut.
VII. Plasa Marghita: 126. Cuzap. 127. Subcetate (Varviz). 128. Borumlaca. 129. Margine.
130. Bale. 131. Spurcani. 132. Săcălăsău.
8
 VIII. Plasa Centrală: 133. Păușa. 134. Mierlău.
IX. Plasa Vașcău: 135. Fânațe. 136. Hârșești. 137. Petrileni. 138. Ghighișeni. 139.
Rieni. 140. Lazuri. 141. Valea-neagră de jos. 142. Valea-neagră de sus. 143. Dumbrăvani.
144. Broaște. 145. Brădet. 146. Chișcău. 147. Petroasa. 148. Gurani. 149. Cociuba-mică.
X. Plasa Salonta: 150. Marțihaz.
Din acest tablou reiese, că cele mai multe biserici de lemn se găsesc în plasa Ceica: 32,
în plasa Beiuș 29, în plasa Beliu 23, în plasa Aleșd 21; plasa Vașcău are 15, plasa Tileagd
12, Marghita 8, Ținea 7, plasa centrală 2, plasa Salonta 1. In total 150. Cu excepția biseri­
cilor gr.-catolice din Delani, Săcălăsău și Beznea, toate bisericile sunt ortodoxe.
Majoritatea bisericilor este așezată pe o colină izolată de sat, lângă biserică se găsesc pomi
fructiferi ori arbori și cimitirul. Cimitirul și biserica sunt înconjurate de un gard de lemn ori viu.
Cele mai recente biserici au fost ridicate imediat lângă sat ori chiar în centrul satului, ca să fie
mai ușor accesibile. Locul unde se găsesc azi bisericile vechi nu este întotdeauna cel orginar. Astfel
bisericile din Brusturi, Cuzap, Cârpeștii-mici, Nermiș au fost aduse în comună de pe o colină ori
de pe un deal apropiat, cea din Botfeiu va fi adusă acum dela deal în sat. Bisericile din Căcuciul-
vechiu și Săldăbagiu se găseau odinioară mai departe de sat. Dar bisericile sunt aduse adeseori
dela distanțe mai mari. Când o comună își edifică o biserică nouă, cea veche este vândută ori
donată unui alt sat. Astfel cea din Petrileni a fost adusă din Briheni, cea din Belejeni din Saca,
cea din Lelești din Crișcior (1. Vașcău), cea din Saca din Nimăești, cea din Vărășeni din Vintiri,
9
 cea din Subpiatra din Lugașul de sus, cea din Josani din Vad, cea din Gurani și Valea-mare
asemenea din alt sat, cea din Bale chiar din alt județ:, din Ungureni (jud. Sălaj). Materialul din care
este construită biserica este gorunul, la bisericile vechi totul este din lemn, în afară de crucile de
fier ale exteriorului. In vremurile vechi, lemnului i-se dădea o atenție incomparabil mai mare decât
la bisericile de lemn recente. Lemnul lor este de prima calitate, sănătos, astfel a putut să se conserve
sute de ani. Populația spune, că azi nu mai dispune de bârne atât de puternice, ca cele vechi și
astfel se explică starea deplorabilă, de ruină a tuturor bisericilor de lemn recente, de ex. Chișcău,
Mărăuș, etc. din jum. doua a sec. 19-lea. Azi adeseori observăm înoiri, restaurări cu alt material
la bisericile noui. Treizeci de biserici sunt azi acoperite cu tinichea (coiful turnului ori acoperișul),
cincisprezece cu țiglă, două cu pânză gudronată. Opt biserici au fundament de piatră, două turn
de cărămidă. Una are absidă de piatră. Optzecișișase, deci mai bine de jumătate din biserici, sunt
tencuite fie în exterior, fie în interior, ori în ambele părți. Sătenii consideră azi biserica tencuită
ca mai îngrijită, mai frumoasă și practică (tencuiala împiedecă curentul), decât cea veche netencuită.
Pardoseala este de obiceiu de pământ bătut, piatră, și mai ales în vremea din urmă de lemn.
La unele biserici vechi grinzile sunt întărite prin legături de fier, în general simțul practic al
țăranului de azi s’a desvoltat mult fată de trecut si adeseori în defavorul artei.
Planul bisericilor este foarte variat. Avem în județul Bihor 14 tipuri, iar în cadrele tipurilor
diferite variante. Cele mai numeroase biserici au planul No. I. (Șebiș) și No. II. (Crâncești), planul III.
(Ogești) îl au 12, planul IV. (Belejeni) 8, planul VII. și XV. (Sâc și Agriș) 6, planul VI. (Rotărești)
10
3, planul IX., XII., XIII, câte 2 biserici. Restul planurilor apare numai odată și anume: la Olcea (XVI.),
Râpa (XVII.), Gurani (V.), Copăceni (XIV.), Chiștag (X.), Luncșoara (XX.), Valea-mare (XXI.),
Lupoaia (XIX.), Topa de sus (XVI.), Valea-mare (VIII.), Lazuri (XXII.), Comănești (XI.).
Planul este întotdeauna longitudinal. Dimensiunile sunt reduse, ca și în celelalte județe, bi­
sericile cele mai mari au fost amplificate ulterior, de ex. la Peșteș, Valea-mare, Copăcel.
Această din urmă biserică are două pronaosuri, al doilea nu are nici o legătură structivă cu
restul edificiului, el poartă însă turnul. Excepțional de spațios este cel din Luncșoara. Dintre
cele mai mici fac parte cea din Sohodol și Hârșești.
Construcția și interiorul bisericilor sunt aceleaș, ca și în jud. Arad și în Ardeal: pereți din bârne
orizontale, în interior cu boltă cilindrică la navă, tavan simplu în tindă; o boltă cilindrică mai
mică ori o cupolă mică cu bază poligonală la altar [pentagonală (Rotărești) ori hexagonală
(Hotar), o soluție curioasă Ia Susag]. Acolo unde se începe bolta, pereții interiorii sunt sprijniți
prin câte o bârnă orizontală, care trece prin navă și leagă peretele de nord cu cel de sud.
Alteori bolta este sprijinită ori decorată printr’un semicerc de lemn, care se alipește boitei din
navă, pornind cam dela strane (de ex. la Așchileu). Mai des ambele posibilități de întărire și decor
apar împreună, formând un semicerc a cărui capete sunt legate printr’o grindă (ex. Sitani); între
mijlocul cercului și mijlocul bârnei orizontale uneori mai apare o bârnă perpendiculară (Vălani),
care (Ia Ceișoara) se ramifică în două, ori care apare de două ori (Cheșa). In alte cazuri
sus, dealungul bolții mai avem o bârnă decorată, care se întretaie cu semicercul de lemn (Lunca-
11
Sprie) ori o nouă variantă (la Corbești). (Vezi tabla ilustrată ce poartă titlul Decorul boitei.)
In mod grafic am putea astfel caracteriza sprijinul și decorul de acest soiu:

A*

5 6 7 â

Sprijinul și decorul acesta este frecvent în jud. Bihor, în schimb nu se găsește în jud. Arad.
In unele cazuri lemnul este cioplit și crestat artistic, astfel la Totoreni, Câmpani, Vârciorog,
Beznea, Șebiș etc. Valoarea constructivă a acestor bârne este concludentă, totuși uneori valoarea
artistică joacă rolul principal. Tavanul simplu din tindă uneori lipsește și astfel se vede construcția
turnului, de ex. la Ghighișeni și Rieni. Picioarele turnului se așează pe grinzile orizontale de
deasupra tindei. Intre naos și tindă avem un perete de lemn, ce cuprinde un grilaj de cele două
laturi ale ușii, de ex. la Fânațe, Ghighișeni, Gurani etc. Azi grilajul a dispărut la cele mai multe
12
 biserici, peretele are deschizături largi, uneori cu arcuri, de ex. la Sitani. Iconostasul este de obiceiu
un perete de scânduri fără sculptură, nu lipsesc însă nici iconostasele sculptate de ex. la Luncșoara,
Spurcani. La Nermiș sculptura e imitată prin pictură. Avem și un iconostas acoperit cu xilografii
la Josani. Alteori sanctuarul este acoperit cu xilografii. Decorul acesta înlocuește pictura, care e mai
costisitoare (Stracoș, Ferice, Gurani, Goila, Telecuș.) Despre aceste xilografii vom trata la
capitolul asupra picturii. Ușile împărătești sunt adeseori artistic sculptate și sunt bogat zugră­
vite. Cele mai însemnate din punct de vedere artistic sunt acele din Josani, Beznea, Peșteș,
Țețchea, Bucuroaia, Tășad, Luncșoara, Spurcani. Bisericile mai modeste se mulțumesc însă cu
uși formate din câte un cadru de lemn acoperit cu pânză pictată, reprezentând Bunăvestirea.
Decorul principal al interiorului este, în afară de iconostas, pictura, ce acoperă ca un covor altarul,
nava, bolta și tinda. Numai comunele sărace nu au o astfel de pictură. Despre aceasta vom
trata mai jos. Corul, care se găsește în partea de vest a navei ori deasupra tindei, este de
obiceiu recent și pare a nu fi mai vechiu decât din sec. 19. La Tărcăița este datat din 1857.
Despre exterior aceleași observări ar trebui să le repetăm, pe cari le-am făcut la bisericile
de lemn din jud. Arad. Totuși există și unele particularități. Astfel pridvorul, pe care în Bihor
îl găsim mai des decât în alte părți, are vechime mai mare și decor artistic mai remarcabil, el
joacă un rol însemnat în aspectul întregului. In jud. Arad numai odată atinge lungimea peretului
de sud, în Bihor foarte des. Cam a treia parte a bisericilor bihorene are pridvor. Cele mai
numeroase și incontestabil mai decorate pridvoare sunt cele de sud, între aceste sunt remarcabile
13
acele cu arcade: la Beznea, Subpeatra, Bucea, Brusturi, Surduc, Valea-neagră, Margine, apoi acele
din Peșterea și Totoreni. Când biserica are pe mai multe laturi pridvoare, celui de sud i-se da
mai mare atenție: astfel la Brusturi cel de sud e sprijinit pe șase stâlpi, cel de nord numai
pe trei, la Lugașul de sus pridvorul de sud e mai larg și are patru stâlpi, pe când cel de nord
numai trei și e mai îngust, la Peșterea cel de sud are cinci stâlpi, cel de vest patru, cel de
nord trei, la Beznea cel de sud e mai decorat, decât cel de nord. Nouă biserici au la vest și
sud câte un pridvor, tot atâtea numai la vest. Câteva biserici au de trei laturi pridvoare deschise,
altele împrejurul bisericii. Dintre acestea însă de obiceiu numai cel de sud este un pridvor veritabil,
celelalte sunt adeseori atât de înguste încât ele ne inspiră ideia, că ar avea numai rolul de a sprijini
streașină largă și de a servi ca decor. Constatarea aceasta ne face să punem întrebarea, dacă nu
cumva din cauza streașinei largi, care cere a fi sprijinită, s’a desvoltat pridvorul în jurul bisericii, iar
din acesta cel mai artistic și mai mare de sud. Stâlpii pridvoarelor se sprijinesc pe câte-o bârnă
orizontală masivă. O curiozitate prezintă pridvorul azi deschis din Totoreni, care era odinioară închis
și care servea, după tradiția păstrată, ca »închisoare pentru femeile stricate.« Având în vedere,
că biserica datează din 1697 și că în biserica din Surduc există un așa numit »perinderi« (scaun
pentru boicot; din ung. pellengér și germ. Pranger, care înseamnă stâlpul infamiei), tradiția
pare a fi confirmată prin jurisdicțiunea preotului în acele vremuri. Pridvorul este uneori pardosit
cu scânduri, de ex. la Vârciorog.
Decorul peretelui îl formează ușa de sud, care este aproape întotdeauna bogat decorată.
14
 Intrarea de vest este rară la bisericile vechi bihorene, ea este de obiceiu recentă, cum ne arată
și cazul din Tărcăița, unde cea de sud veche a fost umplută. Pe când în alte județe ușile vechi
sunt înlocuite cu moderne, de necesitate, în Bihor numărul ușilor vechi, sculptate și crestate este în­
deajuns de mare, incomparabil mai mare decât în alte părți și de caracter artistic superior. Ușa
se termină sus .prin semicerc ori printr’un segment, ori prin dreptunghiu. Decorul cel mai obișnuit
al tocului este funia împletită. Acest decor de funie apare mai rar singur (Țețchea, Surduc,
Săliște, Peșteș, Lugașul de sus), ci întovărășit de alte ornamente, mai ales de benzi formate
din triunghiuri și rozete, apoi de frunze în formă de cruce, de stele, cruci, etc. Un alt grup mai
mic formează acele uși, la cari lipsește decorul de funie și sunt decorate mai ales cu benzi
formate din triunghiuri, și rozete. Un exemplar aparte, foarte vechiu și interesant este ușa bisericii
din Lazuri, care conține o cruce formată din decor de funie, la mijloc cu o rozetă, la trei capete
cu câte un decor de frunze, cu alte frunze la dreapta și stânga ei, sus pe o masă (ori consolă?) un
triptic (gotic?), jos două animale, dintre cari unul, un bălaur își învârte coada în jurul crucii.
Ușa aceasta este mai veche decât tocul, în care a fost așezată, ea s’a păstrat de sigur dela o
biserică de lemn mai veche, care s’a distrus. Ușile vechi au adeseori zar de lemn primitiv, care
se deschide tot cu o cheie de lemn (de ex. la Fâșca). înălțimea ușilor este redusă, uneori de
tot mică, de ex. la Sohodol de 1‘65 și 1'50 m.
Unele biserici, de ex. cea din Surduc, au sub streașină o friză compusă din funii și benzi
tot din motivele sus amintite. Pereții unui număr mai mare de biserici sunt decorați pe la mijloc cu
15
un brâu de funie împletită, care înconjură biserica. La absida exterioară capătul bârnelor iese
treptat în afară sub streașină formând o consolă dublă în forma aripilor de fluturi. Țăranul
numește aceste console »chiotoare«. Ele sprijinesc streașină largă, dar servesc și ca decor.
Streașină largă adeseori mai este sprijinită și prin stâlpi, ce se razimă pe bârne orizontale.
Ferestrele vechi sunt mărunte, au un număr de sticle mici intransparente, de formă cercuală,
despărțite prin benzi de lemn orizontale și verticale, ce se întretaie. Ferestrele mai au în ex­
terior grilaj de fier ori lemn și nu permit intrarea liberă a luminei în interior. Ferestrele de altcum
sunt puține la număr, se găsesc de obiceiu numai Ia altar și la partea de sud. Exemplare vechi
se mai găsesc la Mierag, Hodiș, Săldăbagiu, Lugașul de sus și Botean.
Acoperișul unic pentru întreaga biserică îl găsim la Vârciorog, Ia celelalte acoperișul absidei
este mai scund și îngust. Decorul de creastă, compus din șindrile cioplite, nu lipsește. Turnul,
ca și în alte părți, joacă un rol esențial în aspectul exterior. Și aici deosebim două tipuri: 1. Cel
cu coif svelt piramidal cu baza de pătrat ori octogonală. 2. Acela în formă de ceapă și
globuri suprapuse. Primul tip este cel mai vechiu, el s’a păstrat în 80 cazuri, este deci cu mult
mai frecvent, decât în județul Arad. 48 turnuri sunt deosebit de svelte și au o galerie de arcade,
alte douăzeci au aceeaș formă, dar cu ferestri scobite, ori cu jaluzele. In afară de acestea mai avem
12 turnuri mai puțin svelte ori de altă formă. Din jos de galerie avem și în Bihor scânduri
artistic cioplite la capetele lor de jos. Planșele, cari reprezintă tipul turnurilor, arată o variațiune
deosebit de mare a coifurilor atât de primul, cât și de al doilea tip. O notă particulară a unui
16
 grup de coifuri piramidale este în Bihor (în 20 cazuri) inelul decorativ, străpuns uneori prin fe-
restri mici, cercuale. Această notă nu am întâlnit-o în județul Arad, dar nu am întâlnit acolo
nici cele patru turnulețe, cari se asociază coifului piramidal. Decorul de patru turnulețe îl găsim
mai des în județul Cluj și Sătmar, în județul Bihor avem azi numai două exemple: la Brusturi
și Cornițăl, în partea de vest a județului. Galeriile suprapuse din județul Turda și Arad lipsesc.
Șindrilele acoperișului și coifului, precum și ale gâtului turnului sunt asemănătoare solzilor și îndea­
juns de variate ca formă. Coifurile sunt uneori zugrăvite cu roșu (Rieni, Broaște, Hidiș, Comănești,
Josani). Crucile vechi de fier de pe turnuri, precum și turnurile vechi, sunt mereu înlocuite la
30—50 ani, deaceea cele vechi sunt rare, deși ele sunt mult mai artistic lucrate decât cele
de azi; exemple avem la Ghighișeni, Țețchea. Turnuri de lemn identice cu acele ale bisericilor
de lemn avem adeseori și la cele de piatră, de ex. la Cotiglet, Chișirid, Hidiș, pentru a aminti
numai acele vechi. La biserica nouă gr.-cat. din Beznea observăm influința turnului de lemn
asupra aceluia din material solid. Și la bisericile de pământ bătut găsim turn de lemn de acelaș
fel, de ex. la bisericile din Sarcău, Nădar, Șușturogi.
In decorul interiorului, pictura are și în Bihor un rol însemnat. Regula pare să fi fost interiorul
în întregime pictat, totuși avem un număr însemnat de biserici, cari nu au nici o pictură, altele
se mulțumesc cu o simplă zugrăveală unicoloră, animată ici-colo prin ornamente, ori cu acoperirea
peretelui prin xilografii și icoane. Nici iconostasul nu este întotdeauna pictat, în afară de uși.
Regulele iconografice și tehnica par a fi aceleaș, ca și in județul Arad și restul Ardealului, numărul
2 17
scenelor este însă mai redus. Față cu cele 40 scene din Roșia (județul Arad), în Bihor nicăiri
nu găsim o iconografie atât de bogată. Cele mai bogat decorate interioruri se găsesc la Fânațe,
Rotărești, Vărășeni și Brusturi. Să înșirăm scenele ce figurează în aceste picturi: Fânațe. Altar:
Sf. Treime, Maica Domnului, Cheruvimii, Sf. Părinți. Navă: Sf. Treime între îngeri, Maria,
Emanuil, Răstignirea, Purtarea Crucii, Ridicarea Crucii, Sărutarea lui Iuda, Maltratarea lui Isus,
Hristos înaintea arhiereului, înaintea lui Pilat, 20 sfinți la dreapta și 20 la stânga. In față cu
iconostasul învierea morților. Tindă: Hristos cu vița de vie, Sf. Iosif, Mironosițele, Pedepsele femeilor
necinstite și fără copii. Iconostas: Răstignirea, Apostolii, Prorocii, Cina cea de taină, Femeia păcă­
toasă, învierea lui Lazar, Femeile înțelepte și nebune, Iosif și soția lui Putifar, Vinderea lui
Iosif, Iosif în temniță, Iosif ca împărat, Aflarea Sf. Cruci, Schimbarea la față, Sf. Nicolae și
Sf. Dumitru. Rotărești. Altar: Arhidiaconul Ștefan, Iosif, Vasile. Iconostas: Hristos, Sf. Maria, Sf.
Nicolae, Sf. Gheorghe, Prorocii, Apostolii, Hristos tronând, Răstignirea. Pe ușile altarului: Sf.
Ioan, Vasile, Dumitru, Gheorghe, Bunavestirea. Navă, pe boltă: Sf. Treime, Maria, Constantin
și Elena, 4 Evangheliști, 4 Arhangheli, Ilie, înălțarea. Pe peretele drept: Trădarea lui Iuda, Să­
rutarea lui Iuda, Isus înaintea lui Ana. In față cu iconostasul: Jertfa lui Avram, Isus înaintea
lui Caiafa, înaintea lui Pilat, în închisoare, Ecce Homo. Pe peretele stâng: încununarea cu
spini, Purtarea Crucii, Luarea de pe Cruce. In tindă: »bosorcoaia (care strică laptele la vaci),
morarul, cârciumarul, biraele, muierea care nu are prunci, Cain și Avei, Sf. Marina, care prinde
pe drac la toacă în Joia mare și-1 bate cu maiuța«. Vărășeni. Altar: Sf. Părinți. Boltă: Sf. Treime,
18
Maria, 4 Evangheliști, 4 Arhangheli, Soarele, Luna, Stelele, Ilie, înălțarea Domnului, Milostenie
oilor mele, Cele ce îmbracă pe împărat, La robie. In față cu iconostasul: Isus înaintea lui
Pilat, în temniță, înaintea lui Ana, Jertfa lui’Avram. Pe pereți: Trădarea lui Iuda, Sărutul lui
Iuda, Cununa de spini, Biciuirea, Purtarea Crucii, Răstignirea. Iconostas: Răstignirea, Hristos
în medalion, Prorocii, Apostolii. Ușile altarului: Bunăvestirea cu Solomon și David, Sf. Nicolae,
Ioan, Vasile. Tindă: Tăierea capului Sf. Ioan, Cain și Avei, Adam și Eva, Femeile sfinte,
Pedepsele din iad. La Brusturi pictura e foarte deteriorată, ea cuprinde în tindă partea cea mai
interesantă, pedepsele lenei, a femeilor »care își strică pruncii«, a viteazului, a morarului, câr-
ciumarului și Mironosițele. In navă în afară de patimile lui Isus, Adam și Eva, Cain și Avei,
Avram și Isac. Celelalte biserici au un număr mai redus de scene. Astfel găsim pictură numai
în altar, pe boltă și în față cu iconostasul la Petroasa; numai pe boltă și în față cu iconostasul
la Șiad, Craiova, Archiș, Săliște, Râpa, Botfeiu; în altar, pe boltă și în tindă la Sâc; pe boltă, în
tindă și în față cu iconostasul la Groșeni; în navă și tindă la Păușa și Botean; la Căpâlna avem
următoarele părți pictate: bolta, (împrejur cu sfinți), în față cu iconostasul și tinda; la Tărcăița
altarul și nava; la Poiana, Dușești, Calea-mare, Săldăbagiu, Nermiș, Așchileu, numai bolta; la
Mierag altarul e pictat. Pictură rău păstrată ori urme de picturi găsim la Rieni, Drăgănești,
Șebiș, Hinchiriș, Totoreni, Vălani, Săldăbagiu, Petid, Piclău, Așchileu, Cacuciul-vechiu, Gheghea,
Valea-mare, Cuzap, Subcetate (Varviz) și Brusturi. Exteriorul zugrăvit cu scene îl găsim numai
la Bale, pictura a fost refăcută recent. In jud. Sălaj, de unde a fost adusă biserica de maiorul
2* 19
Ghika, zugrăvirea cu scene a exteriorului bisericii de lemn este un fapt cunoscut (de ex. în Brâglezl.
Dacă în privința numărului scenelor și a calităților, pictura din bisericile Bihorului este mai să­
racă, decât cea din județul Arad, în schimb reprezentarea judecății din urmă și în special a pe­
depselor vițiilor este mai bogată. Astfel de reprezentări se găsesc laVărășeni, Rotărești, Fânațe,
Căpâlna, Groșeni, Valea-mare, Valea-neagră, Cuzap, Subcetate (Varviz), Spurcani, Călățea, Sohodol
și Brusturi. Cele mai bogate scene de soiul acesta le avem în județul Bihor în tinda bisericii din
Cuzap: »care dorm dumineca până-i popa în beserică«, mărturia strâmbă, cârciumarii, morarii,
»care ascultă la oblacul altuia, care ia camătă altuia, biatele (femeile bete)«, femeia »care nu
face prunci, care ia mana (laptele dela vaci), curvarii, lotrii«, fumătorul. La aceste scene se
alătură cele înșirate la Fânate, Rotărești, Vărăseni si Brusturi. In această din urmă biserică
viteazul este reprezentat în costum unguresc. Portretele nu lipsesc uneori, de ex. la Tărcăița a
preotului din 1816, la Păușa sunt zugrăviți preotul Isaia Lăpușanu (f 1876) și în haine țărănești
pictorul, care era înrudit cu el. La biserica de zid din Homorog din apropiere sunt zugrăviți
preotul și ctitorii în costum țărănesc.
Intre picturile diferitelor biserici adeseori găsim o înrudire frapantă ceeace ne întărește în
credința, că ele au fost executate de măestri ambulanți. Astfel, există o legătură între cele
din Ghighișeni, Rieni și Valea-neagră; apoi între cele din Vărășeni, Rotărești, Copăcel, Borșa,
Calea-mare și Cotiglet; între cele din Tărcăița, Totoreni și Gurani; între cele din Cheșa și
Petid; între cele din Șiad și Craiova; între Sitani și Vălani; între cele din Cărând și ale bi­
20
sericilor apropiate. O altă înrudire există între diferitele uși de altar, cari sunt operele pictorului
David, al cărui nume îl găsim în Rieni, Sudrigiu, Cociuba-mică, Delani, Broaște, Ferice, Câr-
peștii-mari, Șebiș. Inscripțiile ne arată, că în Bihor au lucrat măestri din alte ținuturi îndepărtate
de ex. Samoki Teodor din Kassa (Kosice) la Mierag, David dela Curtea de Argeș; alții din
Ardeal: Nicula, Abrud, Jula, dar și localnici bihoreni: din Mocirla, Mizieș, Copăceni, Telecuș. Acelaș
lucru îl putem spune și relativ la meșterii constructori ai bisericilor. Lipsa de calitate a picturii din
jum. doua a sec. 19-lea se poate atribui și meșterilor străini, uneori evrei, cari au fost aplicați:
Matok, Weiss, Hackmann, Müller. Dionisie Iuga din Nicula, care a lucrat la Hotar, Remeți, Valea-
neagră și Bucea a fost din nefericire un prea modest zugrav, la fel și Todor Tocariu din Nicula,
iar în sec. 18-lea măestrul David din Curtea de Argeș. Este în genere curios, că județul
Bihor, care a creat o arhitectură în lemn remarcabilă, nu a creat și o pictură de acelaș nivel.
Dintre măestrii, a căror nume figurează la pictura bisericilor de lemn din jud. Bihor, sunt
cunoscuți următorii, prin publicații anterioare: David, a cărui icoană din 1777 în biserica din
Șeghiște reprezintă pe Sf. Nicolae (»Transilvania«, 1911); Simeon Silaghi de Abrudbania lucrează
în 1794—5 la biserica din Lupșa, iar la 1835—6 la cea din Bucium-Isbita (Alba), Simeon și
Gavril Silaghi lucrează în 1804 la Scărișoara (Turda); o icoană dela catapiteazmă alui Simeon
Silaghi din 1794 se găsește în Abrud-sat, alta la Vidra-de-jos, datată din 1795. Icoane de
acelaș măestru se găsesc și în jud. Arad,1 Dionisie Iuga din Nicula înoiește în 1899 zugrăveala
1 La Aciuța, Tohești și Giulița.

21
bisericii din Botiza (Maramureș). Din aceste date, adunate în merituoasa lucrare a d-lui Șt. Meteș :
Zugravii bisericilor române, Cluj, 1929, reiese, că măestri înșirați au fost zugravi ambulanți.
Intre icoane găsim rar calități remarcabile din punct de vedere artistic. Icoanele nu sunt
îmbrăcate în aur și argint prin plăci, ci au fond zugrăvit cu aur, nimburile, hainele au
decor în relief de gips aurit. Cadrul este din aceeași scândură lucrat, cadrele separate sunt
de obiceiu mai recente. Cele mai vechi icoane datate le avem la Valea-mare, de pe la 1700.
Merită mențiune icoana Sf. Fecioare din Beznea, Sudrigiu, Comănești, Vălani, Valea-neagră de
jos, Lăzăreni (1751), Poenii de sus. Icoane mici, pictate pe sticlă, se găsesc în număr însemnat
la cele mai multe biserici.
Aceste icoane pe sticlă sunt din Nicula (jud. Someș), centrul de odinioară al picturii româ­
nești pe sticlă. Originea lor este necunoscută, mai bine zis nestudiată pân’acum. Lipsește un
corpus, chiar un inventar, lipsește apoi un studiu comparativ al icoanelor pe sticlă din Nicula
cu acelea din Ceho-Slovacia, Austria, Germania. Deși cel mai vechiu exemplar datat este
abia din 1802, vechimea lor este mai mare, înflorirea și răspândirea lor o credem posibilă
după întâmplarea minunei lăcrimării Fecioarei, când Nicula a devenit centru de pelerinaj, în
sec. 18-lea. Din punct de vedere istoric ele nu trebuesc disprețuite, deoarece s’au bucurat
lung timp de o apreciere generală a țărănimii noastre, aceasta explică răspândirea lor atât de
mare în tot Ardealul și părțile mărginașe, ba chiar mai departe în Muntenia și Moldova. Sunt
biserici în Bihor, cari au 20—30 icoane din Nicula. Ele erau produse ale artei industriale
22
țărănești din acea localitate și erau vândute de producători la târguri, precum și de vânzători
ambulanți. In jud. Someș trăiau în 1891 nu mai puțin de 46 vânzători ambulanți de icoane.
O stampă veche a Muzeului Brukenthal din Sibiiu, dela începutul sec. 19-lea arată, cum au fost
expuse la târguri icoanele sfinte românești destinate vânzării: pe crengile ciuntite ale unui
trunchiu de arbore. D-l I. Mușlea ne-a dat în broșura sa (Pictura pe sticlă etc. Brașov, 1929)
prețioase informații asupra tehnicei, izvoadelor și asupra meșterilor, cari au lucrat la Brașov
asemenea icoane pe sticlă; deci Brașovul a fost și el un centru de producere a icoanelor pe
sticlă, industria aceasta au învățat-o trocarii din Brașov dela niculenii stabiliți acolo. Este
posibil, că au mai existat și alte centre. Icoanele sfinte pictate pe sticlă, cari se găsesc în
județul Bihor, sunt din Nicula, ceeace este cu atât mai clar, cunoscând chiar numele pictorilor
niculeni cari au lucrat în Bihor între 1871—81, Todor Tocariu și Dionisie Iuga, cari desigur
au contribuit și ei la răspândirea icoanelor pe sticlă, dar judecând după stil multe din icoane
au intrat în Bihor cu mult înaintea lor, deși ele nu sunt datate.
Legătura cu jud. Someș o avem în Bihor și prin xilografiile țărănești, pe cari le găsim
în mai multe biserici. Ele erau răspândite în tot Ardealul și în părțile limitrofe. Aceste xilo-
grafii sunt după Gh. Oprescu tot din Nicula, după K. Viski din Hășdate (tot din jud. Someș,
V. Gh. Oprescu în »Transilvania« 1923 și K. Viski: Gravures sur bois populaires roumaines de
Transylvanie, Budapest, 1931). Cea mai veche dată comunicată de d-l Oprescu este 1824, o
xilografie de Pop Gheorghie în Muzeul Carpaților din Cluj. In jud. Bihor găsim insă una mai
23
veche a aceluiaș măiestru din 1811 în biserica din Telecuș. La biserica din Ferice avem una
de Pop Onisie din 1821, altele de acelaș xilograf la Gurani. La biserica din Goila o xilografie
alui Pop Simion este din 1842. Xilografiile țărănești în chestiune, precum și icoanele pe sticlă
au la bază pictura bizantină-română a icoanelor, ce se găseau în biserici și cari au fost copiate
așa cum le-au înțeles țăranii simpli, cu modificări, cu anumite note naționale. Tehnica xilo-
grafiei au putut-o învăța țăranii dela xilografii români ai cărților bisericești, a căror nume și
opere le cunoaștem, ei sunt parte din Ardeal, parte din Principatele române. (V. pag. 56—60
în »Die Kunstdenkmăler etc.« a autorului). Xilografiile cărților bisericești, atât de ușor ac­
cesibile chiar celor mai modeste biserici, nu au putut rămânea fără influință asupra xilografilor
țărani. Subiectele sunt religioase, în parte lumești (sfinți, scene din noul testament, scene din
Alexandria, cocoși, paseri). O colecție de nouă tipare originale de lemn, lucrate pe ambele
părți, precum și de xilografii, se găsește în Muzeul Național din Budapesta, trei tipare și xilo­
grafii avem în Muzeul Carpaților din Cluj. Aceste xilografii țărănești sunt în parte colorate ușor.
Cu xilografiile din jud. Someș se făcea comerț ambulant, ca și cu icoanele pe sticlă, ele se
vindeau nu numai pentru greco-catolici, dar și pentru ortodoxi, deaceea mai mult din cauze
comerciale, decât prin tradiție s’a menționat în inscripție, că ele s’au făcut »după legea răsă­
riteană«, deși au fost executate de greco-catolici. Probabil tot din motive comerciale, pentru
a-și asigura cumpărători și între țăranii unguri, s’a scris uneori titlul ori numai numele xilo-
grafului și în limba ungară, iar nu din ostentațiune, pentru a-și arăta originea nobilitară, care
24
ar trebui primaoară dovedită la xilografii amintiți și care și dealtcum nu a însemnat privilegii
materiale ori intelectuale față cu țăranii simpli.
Obiectele de artă industrială din bisericile de lemn ale Bihorului sunt parte produse ale ță­
ranului, parte ale meseriașilor dela oraș, avem apoi produse ale artei țărănești influințate de cea
cultă. Crucile de mână dela biserica din Săliște, Margine sunt produse ale țăranilor și se asea­
mănă cu cele din județul Arad, crucea montată în metal din Șușturogi și Delani sunt opere
de import dintr’o altă provincie a artei bizantine. Crucile de lemn din cimitirul de lângă
biserică și de pe absidă sunt adeseori artistic cioplite, crestate și zugrăvite, de ex. la Poiana;
scaunele bisericei din Brusturi și Bucea, lada bisericii din Beznea, potirul de lemn din Hinchiriș
sunt opere remarcabile de artă țărănească, asemenea și tetrapodul cu decor cioplit din Peșteș,
cel cu decor crestat din Tășad, proscomidierul pictat din D umbră vani (reprezentând pe Hristos
Eucharistic, Bunavestirea și flori), și cel din Rotărești, Tăgădău și Vărășeni. Policandrele de
lemn zugrăvit din Gheghea, Lazuri, Fânațe, Petrileni, Ghighișeni, Borz, Poiana sunt cele mai
însemnate, fiind executate de săteni; cel din Lazuri are trei rânduri de zale. Cu multă grijă,
nu fără influința artei culte, sunt executate de țărani chivoturile din Fânațe, Cărând, Băița,
Valea-neagră, Remeți, Poiana, ele sunt zugrăvite și aurite. Foarte frecvente sunt policandrele
de sticlă, compuse din globuri colorate de mărimea nucii, înșirate ca mărgelele pe sârmă, ele
sunt probabil produse ale fabricii de sticlă din Beli. Fabrica aceasta și-a început activitatea
în 1770; cea din Voivozi la începutul secolului trecut; cea de lângă Cuzap în jum. întâia a
26
sec. 19-lea. Exemple avem în Hidiș, Ciuntești, Delani. In afară de acestea mai există policandre
de lemn aurit, importate din oraș, de ex. la Tărcăița, Brusturi, Drăgănești, Subpeatra și poli­
candre de cristal și sticlă șlefuită mai modeste, de ex. la Săbolciu, Hârșești, Spinuș. Tot opere
de import dela oraș sunt și sfeșnicele de metal, poate donații ale persoanelor mai însemnate,
de ex. cel dela Sudrigiu, care poartă blasonul austriac.
Trebuie să amintim aici, că influința artei culte, apusene, o constatăm în repețite rânduri:
in arhitectură la turnul de vest ca atare, la coiful gotic, baroc și postbaroc și la unele uși,
cari se termină într’un fel de arc în acoladă ; în arta industrială elementele baroce și post-
baroce apar la iconostas și mai ales la ușile împărătești, la unele cadre și dulapuri; înrâurirea
stilului empire o observăm la câteva policandre de lemn și la unele mobile ale picturilor; câteva
costume sunt ungurești; în arhitectura pictată și in compoziția scenelor nu lipsesc influențele
apusene. Despre înrâuririle artei apusene, ne putem convinge în parte prin ilustrațiunile anexate.
Datarea precisă a bisericilor de lemn întâmpină greutăți, din cauza, că ni s’au păstrat prea
puține inscripții și chiar acestea se referă în majoritate la pictură. Prin ele însă putem câștiga
o dată apoximativă a ridicării bisericilor. Mai trebuie să ținem seamă de restaurări, reclădiri,
mai ales la turn și acoperiș, aceste întotdeauna nu sunt mai vechi de 30—50 ani, este însă
sigur, că mai multe au conservat tipul vechiu. In general, pe baza stilului, a inscripțiilor și a datelor
știm, că monumentele păstrate nu sunt mai vechi, decât sfârșitul sec. 17-lea, majoritatea fiind
din jumătatea a doua a sec. 18-lea și din sec. 19-lea. Ele însă repetă un tip mai vechiu. Crearea
26
tipului este cu mult mai veche, decât data ridicării bisericilor. Schulcz crede de exemplu, că
crearea tipului bisericilor de lemn din județul Sătmar, cari sunt înrudite cu ale noastre, cade
în mijlocul sec. 14-lea. Elementele gotice ale turnului, coiful deosebit de înalt și svelt sunt pro­
babil din această vreme, clădirea întreagă ca atare reprezintă ultima etapă a unei evoluții stră­
vechi, care are la bază nu influința stilurilor istorice, ci materialul: lemnul. Coiful în formă
de ceapă și globuri apare probabil în sec. 18-lea. Datele bisericilor și picturilor pe cari le
comunic mai jos nu sunt mai vechi, totuși cred, că merită a fi comunicate.1 Cea mai veche
dată este anul 1692 pe o bârnă exterioară din stânga ușii la biserica din Borșa. Aceeaș dată o
găsim pe antimisul mitropolitului Teodosie din București în biserica din Fânațe. La fațada de vest
a bisericii din Totoreni găsim anul 1697. Icoana Fecioarei din Valea-mare de Criș poartă anul 1700.
Aceeaș dată o avem la tinda bisericii din Săcălăsău. Biserica din Hotar e datată deasupra
ușii: 1714. Aceeaș dată o are și biserica din Geghea pe frontul de vest. Icoana Sf. Nicolae
din Cociuba-mică este din 1714, executată de zugravul Matei. Anul 1720 îl găsim la ușa
bisericii din Cetea, 1723 Ia ușa de intrare a bisericii din Beznea, 1724 la intrarea bisericii din
Groșeni, 1726 pe ușa navei la Cuzap, 172 și numele zugravului David îl găsim pe ușa de
sud a altarului din Cociuba-mică, numele meșterului Lupu din Mizieș cu data 1731 pe ușa
dintre navă și tindă la biserica din Tălpi, anul 1733 și meșterii din ținutul Abrudului Mândruțu și
1 D-l Dr. Gh. Ciuhandu a copiat inscripțiile bisericilor din Bihor în întregime și le va publica de curând. In prezenta lucrare
ne mărginim numai la datele din inscripții, cari sunt folositoare și necesare istoricului de artă.

27
Briciu Crăciun în biserica din Brădet; anul 1734 și numele »meșterul Niculaia Kiorului (?) din
Vidicul...« la intrarea bisericii din Ceișoara; meșterul Nicolae din Copăceni și-a scris numele în 1736
deasupra ușii tindei din Sitani; anul 173 îl găsim la Ghighișeni între navă și tindă; anul 1738 pe
laturea sudică exterioară a absidei la Valea-mare de Criș și în nava din Valea-neagră de jos,
unde primul meșter a fost Feier Nicoară din Agriș, al doilea Petreanu Gheorghe; anul 1748 pe
fațada de vest din Căbești; 1750 la intrarea și în tinda bisericii din Mierag și pe icoana arhan­
ghelului Mihail din Săud; 1751 pe icoana Precestei din Lăzăreni și pe antimisul grecesc din Corbești
șiSăud; 1753 și numele zugravului David deasupra ușei navei la biserica din Rieni; 1754 este
data conform inscripției din 1899 în biserica din Margine, aceeaș dată și numele meșterului
Tulea Ilie se găsește la ușa de sud din Rieni; 1755 citim pe dvera de sud din Șebiș, acelaș
an și numele zugravului David pe ușa stângă a iconostasului din Rieni; 1756 pe ușa de sud
din Săcălăsău; anul 1756 pe ușile împărătești din Broaște; 1761 și numele zugravului David
pe dvera stângă din Cârpeștii-mari, acelaș an la o icoană din Corbești; 1764 în nava bisericii
din Șebiș, pe peretele de nord al altarului numele zugravului David din Curtea de Argeș, lo­
cuitor în Sichitealăc; acelaș an și artist îl găsim pe dvera stângă din Delani; 1768 pe laturea
nordică exterioară a absidei din Josani; 1769 la ușile altarului din Lunca-Sprie; 1770 între
nava și tinda bisericii din Subpeatra și la icoana greacă din Veneția în biserica din Șușturogi;
1774 pe o icoană în biserica din Corbești; anul 1775 pe ușile împărătești din Șeghiște, cari
se găsesc la Beiuș la părintele Moise Popoviciu; 1776 pe ușa dreaptă a iconostasului din
28
Hinchiriș, pe ușa stângă a iconostasului din Stracoș, aceeaș dată pe ușa exterioară din Chiștag;
1777 pe dvera stângă din Dumbrăvani; 1778 și numele David pe dverele bisericii din Sudrigiu;
1781 cu numele zugravului Ioan la Săcălăsău, pe iconostas; 1782 deasupra intrării la Telecuș;
1783 și numele zugravului David la ușa dreaptă de altar și pe doi stâlpi ai ușii; aceeaș dată
și numele zugravului Samoki Teodor din Kassa în altarul bisericii din Mierag; 1785 și numele
meșterului Toderu la intrarea bisericii din Brusturi; 1786 la fațada de vest din Cacuciul-vechiu;
17 pe ușa iconostasului din Hăjmaș; 1791 lângă ușa bisericii din Bucea, aceeaș dată la pictura
din Varviz; 1793 la iconostasul din Archiș și pe iconostasul din Telecuș, cu numele zugravului
Mihail Parocec din Telecuș; 1795 (?) pe ușa exterioară din Valea-neagră; 1796 la intrarea de vest
din Tărcăița și pe iconostasul din Dobrești; anul 1797 și numele Nicolae Poynar (protopop
în Peșteș, apoi primul vicar la Oradea) la ușa de intrare a bisericii din Peșteș; 1799 pe
peretele de nord din Gurbești; 1800 este data unei icoane pe altarul din Lazuri; 1802
data picturii în tindă deasupra ușii în Botean; 1804 citim în tinda din Spurcani; 1807 la
proscomidierul din Borșa; 1808 pe două icoane semnate de Silaghi de Abrudbania în biserica
din Vălani; 1809 la proscomidier în Tăgădău; acelaș an al picturii la biserica din Șiad; 1811
și numele Pop Gheorghie pe o xilografie a bisericii din Telecuș; 1814 și numele zugravului
Simo D. (Simon Darabant? pe spesele contelui Rhedey) pe iconostasul din Gurani; 1816 pe
grinda navei din Sâc; acelaș an și numele zugravului Simon Darabant la biserica din Tărcăița;
1818 și numele aceluiaș zugrav lângă strana bisericii din Totoreni; 1821 pe xilografii de Pop
29
Onisie în biserica din Ferice; 1829 la patru icoane ale bisericii din Benești; 1831 și numele
Kuk János (Ioan Cuc, familia e română, există și azi în sat) pe ușa gardului la biserica din
Cornițăl; 1832 pe cerimea altarului din Sohodol și pe icoana dela iconostas a Fecioarei din
Săbolciu; acelaș an și numele zugravului Micuia Mihai din Mociar pe păretele între tindă și
navă la biserica din Fânațe; 1833 și numele zugravului Lăpușanu Ioan din Jula în tinda
bisericii dinVărășeni; 1834 pe ușile laterale ale iconostasului din Ceișoara, pe ușa împărătească
din Stracoș, pe o icoană din Cheșa; 1835 pe ușa dela femei din Tășad și pe ușa stângă a
altarului din Lelești; acelaș an pe ușa stângă de altar precum și numele Meșter Ilie paroh
in Borșa; 1836 între navă și tindă în Calea-mare; 1837 și numele zugravului Lăpușanu Ioan
între tindă și navă la Borșa, acelaș an și pe ușa de sud împărătească din Săbolciu; 1842
pe xilografii de Pop Simion în biserica din Goila; 1845 pe iconostasul din Felcheriu; 1848
și Lăpușanu Ioan pe tâmpla bisericii din Copăcel; 1850 pe o icoană donată de familia Mocioni,
așezată pe iconostasul din Varviz; 1861 în fața altarului în nava din Botfeiu; 1867 (data picturii)
deasupra ușii tindei în Vălani; 1869 pe bolta navei din Dușești; 1870 (data zugrăvelii prin
Emanuel Weiss) la Dușești, pe ușa stângă a iconostasului din Chiștag și numele Aleks. Mátok;
1871 și numele pictorului din Nicula Todor Tocariu pe iconostasul din Urviș; 1876 la strana
din Saca (anul picturii), acelaș an și numele Dionisie Iuga, pictor în Nicula, în navă deasupra
corului și în exteriorul bisericii din Valea-neagră; 1879 data picturii și numele Dionisie Iuga din
Nicula în biserica din Remeți; 1880 și Dion. Iuga pe peretele interior de lângă ușă la Bucea;
30
1881 și Dionisie Iuga »cantor et pictor de Nicola« în biserica din Hotar; 1883 și numele Miiller
Károly pe iconostas spre altar (data refacerii picturii) în Hotar; 1888 data sfințirii bisericii
din Chișcău; 1899 și Hackman Mór poartă pictura bisericii din Margine; 1906 și numele
măestrilor Melentie Poynar și Ioan Bura din Beiuș la biserica din Topa de sus.
Monografia ungară a județului din 1901, a cărei date au fost copiate în inventarul tipărit al
Comisiunii ungare a monumentelor istorice, dă următoarele date ale edificării bisericilor: din 1545 bi­
serica din Bucuroaia; din sec. 16-lea Telecuș; afirm. 1600 Țigănești; 1651 Câmpani; începutul sec.
17-lea Corbești, Ceișoara; sec. 17-lea Șoimus-Petreasa; 1697 Totoreni; 1700 Săud, Lupoaia, Hodiș,
Margine, Borșa; începutul sec. 18-lea Incești; 1714 Gheghea; 1718 Delani; 1720 Tărcăița, Lugașul
de sus; 1721 Valea-mare; 1723 Beznea (ort.); 1725 Săcaciu; 1730 Vălani; 1731 Lunca-Sprie, Topa
de sus; 1737 Cuzap; 1740 Cornițăl; 1746 Spinuș; mijlocul sec. 18-lea Mierag, Lăzăreni; 1750
Sitani, Cârpeștii-mari, Agriș; 1755 Hidișelnan; 1760 Crâncești, Cârpeștii-mici; 1771 Luncșoara;
1780 Tășad, Ciuntăhaz, Tăut; 1781 Forosig; 1785 Șiad, Valea-neagră; 1789 Borumlaca; 1790
Stracoș, Groșeni; 1791 Tăgădău; 1796 Dobrești; jum. doua a sec. 18-lea Urviș; sfârșitul sec.
18- lea Dușești; 1800 Botfeiu, Șoim, Calea-mare, Archiș, Comănești, Hăjmaș, Brusturi; 1802 Bochia;
1803 Săbolciu; 1804 Râpa; începutul sec. 19-lea Copăcel, Cociuba-mică, Buntești, Gurbești,
Căbești, Sohodol, Sânmiclăuș, Topești, Așchileu, Peșterea, Călățea; 1810 Bucium, Varviz; 1816
Sâc; 1819 Șumighiu; 1820 Stoinești, Josani, Brădet; 1824Tălpi; 1829Benești; 1830 Broaște, Saca,
Săucani, Cetea, Valea-mare; 1832 Mierlău; jumătatea primă a sec. 19-lea Chiștag; 1840 Valea-
31
neagră de jos; mijlocul sec. 19-lea Susag; 1849 Păușa; 1850 Fânațe, Hârșești, Suplac, Cărăsău,
Nermiș, Chișlaca; 1852 Dumbrăvani; 1858 Căpâlna; 1860 Curățele, Vârciorog, Gălășeni, Peșteș;
1862 Olcea; 1865 Rotărești; 1868 Vărășeni, Surduc; 1870 Săliște; 1871 Cheșa; 1873 Fâșca;
1875 Săcălăsău (gr.-cat.); 1879 Copăceni; 1880 Chișcău, Valea-neagră de sus, Fonău, Craiova;
1881 Poenii de sus; 1882 Mocirla; 1884 Sâmbășag; 1886 Remeți; 1895 Beznea (gr.-cat.); 1897
Mărăuș; 1900 Lazuri.
Autorul monografiei ungare ne dă ca isvoare arhiva statului, cea județeană, biblografia și
cercetarea la fața locului. Totuși aceste date trebuesc primite cu oarecare rezervă. Să cităm
câteva exemple: Monografia numită ne dă ca an de edificare la biserica din Vărășeni anul 1868
pe când inscripția din tindă a picturii murale este din 1833 și arată ca zugrav pe Ioan Lăpușanu
din Jula, deci nu putea să aibă o pictură mai veche, decât anul construirii. Despre biserica din
Bucuroaia ne comunică monografia, că ar fi din 1545, această dată este exclusă la biserica mai
recentă, modernizată în 1928. Despre cea din Telecuș ni se spune, că ar fi din sec. 16-lea, pe
când avem data sigură deasupra intrării: 1782. Biserica din Țigănești este recentă, data mono­
grafiei nu se poate referi la actuala biserică. Cea din Ceișoara este din 1734, pe când mono­
grafia o datează ca fiind dela începutul sec. 17-lea. Biserica din Tălpi are data 1731, pe când
monografia o datează ca fiind din 1824. Un caz analog la Sitani, unde avem data 1736 și
totuși monografia o datează din 1750. Am putea continua aceste comparații și contraziceri între
datele existente în biserici și între cele comunicate în monografie, este însă inutil. Concluzia
32
ce o putem trage este aceeaș: autorul, gazetarul A. Vende, nu a controlat datele primite pro­
babil dela localnici, ci le-a publicat fără nici o critică. Singurul argument, care poate fi adus
ca scuză, poate fi obiceiul strămutării bisericilor dintr’un loc în altul (ceeace am menționat la început),
și faptul, că au trecut 30 de ani dela publicare. Datele monografiei ungare trebuesc primite
cu cea mai mare rezervă.
Despre valoarea și mediul artistic al bisericilor de lemn s’a tratat în ambele lucrări anterioare,
din 1927 ale autorului, acolo s’au citat și părerile diferiților cercetători în această privință. Caracteri­
zările făcute acolo sunt valabile și pentru cele din Bihor. La acestea să mai adăugăm ceeac'e a
scris recent Strzygowski asupra bisericilor de lemn croate: ele sunt monumentale, deși sunt
mici ca dimensiune. Pentrucă, nu mărimea proporțiilor, nu metrul, ci idea arhitectonică este
hotărîtoare și acesta este cazul la bisericile de lemn ale estului european. Din cele publicate
mai înainte, fiind de deosebită importanță, să reamintim, că Wesser împarte arhitectura în lemn
a Europei în patru grupuri, dintre cari unul este cel românesc (numit de el din greșală un­
guresc). Prin aceasta se recunoaște, că grupul acesta are un rol aparte în Europa, iar puterea
de expansiune a grupului românesc am arătat-o prin influința ce a exercitat-o în Podkarpatskâ
Rus, în Cehoslovacia. Albumul »Kostel Na Dedine A V Mestecku (Praga, 1929) de B. Vavrousek
are meritul de a prezenta la un loc un mare număr de vederi (277) ale bisericilor de lemn
din întreaga Cehoslovacie, albumul ne întărește în convingerea pronunțată în cercetările noastre
anterioare. Prin publicațiile din ultimii ani ale lui Strzygowski crește importanța arhitecturii în lemn
3 33
 în desvoltarea artistică a Europei, asemenea și rolul bisericilor de lemn din estul Europei, prin
urmare și al celor românești. Prin lucrările sale asupra nordului în artele plastice ale Europei
de vest (Viena, 1926), apoi asupra bisericilor de lemn din regiunea Bielitz-Biala (Posen, 1926),
înfine asupra artei slave vechi (Augsburg, 1929) nu numai că cercetările se duc în mod esențial
mai departe, dar se pune la cale o revizuire a concepției de pân’acum asupra artei medievale,
o clădire din nou a specialității, deși modest ni-se spune »Noi nu clădim încă din nou, ci arătăm
numai, că concepția de pân’acum este în toate privințele inadmisibilă«. De zeci de ani arhi-
.tectura în lemn a fost neglijată de specialiști, iar publicațiile vechi au privit monumentele de
lemn dintr’un punct de vedere local și național, ca o replică a celor de zid. Strzygowski a redat
arhitecturii în lemn însemnătatea, ce i-se cuvine. Dar nu numai atât. Nimeni nu s’a ocupat
pân’acum cu ea dintr’un punct de vedere atât de universal și multilateral; nimeni nu a evi­
dențiat mai mult ceeace este important în arhitectura în lemn pentru evoluție în istoria
generală a artelor, nimeni nu a reușit să adune ca el la un loc tot materialul privitor la istoria
arhitecturii. Păcat, că monumentele nu au fost publicate în mod suficient de toate țările. Cum
Strzygowski nu se referă în special la monumentele de lemn ardelene, pentru Ardeal expunerile
lui au însemnătate, principiară. Rezultatele câștigate de Strzygowski sunt însemnate pentru Europa
orientală (deci și România), el vede aici elemente proprii, autohtone ale arhitecturii în
lemn. Estul european a jucat încă în timpurile preistorice un rol foarte însemnat ca mijlocitor
între Asia și Europa de vest, el era independent de vestul Europei; numai după înfrângerea
34
 stăpânirii mongole se nizuește a-se atașa constant Europei de vest. Este nedrept a judeca
Europa orientală ca barbară, inferioară și neînsemnată pentru desvoltarea artelor plastice. In
acelaș sens se pronunță și Kletzl cu privire la Cehoslovacia.
înainte de influința Bizanțului, estul european clădește în lemn cu bârne orizontale. Acest fel de a
clădi, care dominează din Finlanda până în Balcani, a făcut după Erixon probabil drumul din nord-est
spre Suedia, iar după Jelic din Rusia spre Balcani prin Bistrița și fosta Ungarie. După Strzygowski
bisericile române de lemn merg mână în mână cu cele slave: cele existente nu sunt mai vechi
decât din sec. 17-lea, au absidă poligonală, boltă cilindrică, care intră în acoperiș, plan longitudinal,
ele sunt construite din bârne orizontale de gorun. Clădirile cu bârne orizontale sunt o expresiune
a abundenței lemnului, pe când paianta înseamnă economia lemnului. Modul acesta de a clădi,
tipic pentru estul european, a existat înainte de sec. 6-lea, pe când cel în paiantă, caracteristic
pentru vest, numai după sec. 6-lea. O dată privitoare la vechimea arhitecturii în lemn cu bârne ori­
zontale, se poate ceti în opera lui Vitruv, De Archit. II. 1. Palatul lui Attila (448) pe câmpia
Tisei, în arcul interior al Carpaților a avut bârne orizontale, el a fost executat de Germani ori
Slavi, Hunii fiind nomazi. In epoca merovingiană și carolingiană massa mare a clădirilor s’a executat
în lemn. Dominația lemnului ține până în epoca gotică, care a fost provocată prin arhitectura
în lemn cu catarți, adusă prin Normanzi la țărmul țării Francilor. In 1243 se ridică o cetate
din lemn de brad și turnuri de apărare de lemn în Leobschiitz. Dar nici sec. 14-lea nu era
decis, dacă cetățile trebuie să se clădească în lemn ori piatră. Deși arhitectura în piatră devine
3* 35
mai generală în 1057, orașul Nin este edificat în 1675 tot din lemn. Aceste date comunicate de
Strzygowski pot fi completate cu unele din Ardeal de Fr. Müller, J. Ackner, Fr. Haas și V.
Myskowszky, pe cari le reproducem aici.
In 1094 Sf. Ladislau ridică în Sâniob (jud. Bihor) o biserică de lemn, ca să păstreze în ea
mâna dreaptă a Sf. Ștefan. Dacă castelul Bran a fost edificat în 1212 prin cavalerul cruciat
Teodoricus în lemn și numai în 1311 înlocuit prin ziduri de piatră, aceasta înseamnă, că
regele Andrei II. a permis cavalerilor germani, chemați să păzească granițele, numai clădiri
de apărare în lemn. Lângă Muncaci se zidește la 1359 o mănăstire de lemn. Orașul
Bistrița numai pe la 1450 a înlocuit întăriturile de lemn cu ziduri de piatră. Casele de locuit
din orașe sunt până târziu mai ales de lemn: consiliul orașului Sibiiu dispune în 1546 preoților,
să cumpere case de lemn și să le înlocuiască cu altele de piatră. Episcopul grec de Muncaci
trăește în 1716 în casă de lemn.
In privința originei formelor arhitectonice Strzygowski emite următoarele păreri: clădirile ori­
ginare au avut bârne orizontale la pereți, dar și la acoperiș. Actualul acoperiș al bisericilor
noastre și al celor croate vine din apus dela arhitectura în paiantă, la o dată pe care nu o
putem încă preciza. Acoperișul bisericilor din estul Europei, (care este și al nostru) își are
originea probabil la Francii dela Rin, după Klebel. împărțirea boitei în unități despărțite prin
benzi s’a desvoltat din arhitectura în paiantă. înrudirile între clădirile cu bârne orizontale din
Europa de est și cele din Asia de est sunt numeroase, mai ales la formarea acoperișului.
36
Tendința spre înălțime pare a se deriva din arhitectura în lemn. Bisericile de lemn sunt pro­
duse ale artei populare, ale meseriașilor țărani, ele sunt expresia personalității masselor-. Ele­
mentele apusene nu lipsesc la unele biserici de lemn, astfel la Ruteni. Bolta cilindrică s’a
desvoltat la clădirea cu bârne orizontale, la aceasta nu cunoaștem bolta în cruci. Pătratul este
planul arhitecturii cu bârne orizontale, cari exclud forma cercuală. Planurile numite de Strzy­
gowski »Konchenquadrat« și »Mehrpass« au originea lor tot în arhitectura de lemn cu bârne
orizontale. Planul longitudinal se explică prin scop, nu prin material, orientarea longitudinală
este caracteristică pentru sud. Urmele mazdeismului, ale acestei religii mondiale azi dispărute,
s’au păstrat în Asia, dar le găsește Strzygowski și la Slavi în bisericile de lemn cu plan pătrat.
Templul acesta are punctul de plecare în casa de locuit, la care în jurul focului se găsesc
patru stâlpi. Peisker atrage atenția asupra scenelor de cult mazdeistice din natură ale Slavilor
dela Marea-de-est până la cea adriatică.
Cercetările lui Strzygowski și ale școalei lui, ne pun încă o sumă de probleme pentru ar­
hitectura noastră de lemn, dupăce ne dau lămuriri asupra originei formelor arhitectonice singulare
și asupra istoriei arhitecturii în lemn, cari nu pot fi tratate aici. Una din problemele mai importante
este rolul de mijlocitor, ce l-a jucat Europa de est între vestul Europei și între Iranul mazdeistic.
La bisericile noastre de lemn nu putem dovedi înrâuririle mazdeismului, deoarece lipsește forma
de pătrat cu patru stâlpi centrali și pân’acum lipsește orice confirmare din partea istoricilor și filo­
logilor. Pentru noi influința mazdeistă este încă o ipoteză, care așteaptă confirmarea. Numai pe
37
baza poziției ridicate, este neserios a trage astfel de concluzii, atunci când pentru explicarea
poziției bisericilor există alte argumente mai convingătoare.
Studiul lui Fr. Wimmer ne arată, cum au fost turnurile în epoca carolingiană, amintind și turnurile
de apărare romane și cele dela palatul’ lui Attila. Originea acestor turnuri o vede Strzygowski în
turnul de apărare, Wimmer în arhitectura profană, în testudo, care putea forma un turn de apărare.
Aceste cercetări, precum și faptul, că turnurile erau la început în parte de lemn, ne fac
să presupunem, că și în Ardeal în epoca pre-romanică au putut exista turnuri la bisericile de
lemn. Galeria de apărare este posibilă pentru această dată, mai puțin însă coiful cu totul
svelt, cum este de ex. în jud. Cluj, deoarece gâtul turnurilor și coifurile carolingiene și
romanice publicate nu sunt înalte și svelte, iar argumentele lui E. Klebel nu sunt îndeajuns de
convingătoare în această privință, apoi nici coifurile de piatră dela biserica din Demsuș și din
Streiu nu au acest caracter. Ipoteza noastră, că bisericile de lemn ar fi avut turn în epoca
romanică, este discutabilă prin faptul, că bisericile din Maramureș la începutul sec. 17-lea nu
aveau turn, deși aveau clopot. (Vezi G. Bogdan-Duică: Simplicissimus descriind Maramureșul
de pe la anul 1650. Revista »Transilvania« 1929). Multe biserici nici nu aveau nevoe de clo­
potniță, fiindcă nu aveau clopote. La Săliște și Giulița în jud. Arad avem biserici, la cari clo­
potnița nu face parte din corpul clădirii, ci stă alături de ea. Că turnul bisericii era originar
așezat independent lângă biserică ne afirmă Bürgermeister pentru Prusia de est, iar Stumpf
pentru Silezia. Exemple de anexare a clopotniței la corpul bisericii, fără insă a face parte din
38
punct de vedere constructiv una cu biserica, avem la Copăcel, jud. Bihor, în jud. Cluj la
Călățele și aiurea până în sec. 19-lea, ceeace ne face ori să renunțăm la ipoteza de mai
sus ori să o admitem numai pentru cazuri excepționale, izolate; G. Szinte crede, că numai
în sec. 18-lea s’a unit clopotnița cu corpul clădirii.
Mediul artistic din Ardeal nu va fi schițat din nou, fiindcă aceasta s’a făcut în lu­
crarea citată a autorului, totuși merită a fi menționat faptul, că pân’acum numai jud. Arad a
fost complet studiat și publicat, iar articole și studii parțiale avem numai asupra jud. Sătmar,
Cluj, Someș, Maramureș și Turda. Va trebui însă să căutăm, dacă există o legătură a
monumentelor arhitectonice de cari ne ocupăm cu acele de piatră ale Ungurilor din acelaș
județ și dacă există legături între turnurile caracteristice bihorene-ardelene și cele apusene.
Să plecăm dela stampele vechi. In stampa dela începutul sec. 17-lea publicată în mono­
grafia ungară, orașul Oradea-Mare ne prezintă turnuri înalte cu coif piramidal, iar stampa
reprezentând cetatea din Săcueni în 1665 ne arată în afară de turnul înalt cu coif piramidal
și o galerie deschisă. Este clar, că aceste soiuri de turnuri nu au fost create abia în
sec. 17-lea în Bihor, ci cu mult înainte, păstrându-se tradiția până târziu în zilele noastre.
Dintre bisericile de zid existente având turn cu galerie și arcade de lemn, să amintim: cea
gr.-cat. din Borodul-mare (pl. Aleșd), acele ungurești din Albiș (Marghita), Cacuciul-unguresc
(Aleșd) și Mișca (Marghita). Această din urmă biserică are patru turnulețe la coif, asemenea
și cea din Fughiu (centrală), însă fără galerie. Mai departe înspre est bisericile de zid ale
39
Ungurilor din jud. Cluj: Valcău, Mănășturul-unguresc, Huedin, au galerii de lemn cu arcade și
patru turnulețe. Aceste biserici ale Ungurilor — zidite în orice caz nu de Unguri — în cazul dacă
turnurile originare aveau aspectul turnurilor de azi, înnoite, au putut oare influința cele românești
de lemn? înainte de a răspunde la această întrebare, să constatăm, că turnurile cu coifuri pirami­
dale, svelte, cu galerie de arcade sub coif și patru turnulețe mici, le găsim foarte des în Ardeal, nu
numai la bisericile române de lemn și de zid, dar și la cele de zid ale Sașilor și Ungurilor.
Exemple numeroase publicate găsim în albumurile: E. Sigerus: »Kirchenburgen« (Sibiiu, 1923)
și L. Debreczeni: »Erdélyi templomok és tornyok« (Cluj, 1929). Cât de răspândite și cât de
caracteristice erau ele pentru Ardeal, chiar cu secole înainte, ne arată numeroasele stampe vechi
reprezentând vederi ale orașelor ardelene, publicate în diferitele monografii ale orașelor, pre­
cum și în albumul M. Popescu: »Cetăți și orașe ardelene« (București, 1928), aceste din urmă
mai ales din 1735. Turnurile de apărare ardelene apar și pe un tipar de ostie din 1529 în
muzeul săsesc din Brașov. întrebarea ce ni-se pune involuntar, este: soiul acesta de turn este
oare o creațiune a Transilvaniei, ori a fost introdus din alte părți? Pân’acum nici un cerce­
tător ardelean nu și-a pus încă această întrebare, decum să rezolve problema. Pentru a cla­
rifica chestiunea, va trebui să facem o comparație cu monumentele apusene, cercetând, dacă
și la ele găsim elementele constitutive din Ardeal: 1. galeria de sub coif, 2. cele patru tur­
nulețe ale coifului, și 3. coiful svelt, piramidal. Acest din urmă element nu cere să insistăm
mai mult asupra lui, deoarece este îndeobște cunoscut, că el caracterizează stilul gotic, chiar în
40
 epoca de tranziție dela stilul romanic. Galeria cu arcade sub coif o găsim în epoca carolin­
giană la biserica din S. Riquier (chiar și galeriile suprapuse, cunoscute în Ardeal la bisericile
de lemn), în epoca romanică la un relief al bisericii S. Silvestro din Nonantola, la biserica
Abbaye-des-Dames din Saintes, la biserica reînnoită din Dugny, la cea din Dorat, la Notre-
Dame din Poiticrs, la domul din Mainz. O găsim și mai târziu, în epoca gotică și a re­
nașterii, de exemplu la mitra hornului din Bayeux și Figeac, la lanterna castelului din
Chambord etc. etc., o găsim și la clopotnițele de lemn din Slovacia, Polonia, Silezia, Prusia-
de-est, natural, mai recente. Galeria o găsim des în arhitectura civilă, la turnurile de apărare
ale cetăților, porților; ea este de două soiuri: de lemn, ori de zid; primul soiu este cel mai
vechiu (hourds), de exemplu în Gemar, Dorneck, în Bellifortis de Kieser, în Carcassonne, Ho-
henfels; galeriile de lemn au fost înlocuite în sec. 12—14-lea cu altele de zid (mâchicoulis),
în Germania și Elveția galeriile de lemn s’au menținut până în sec. 16-lea. Galeriile acestea au
deschizături mici în număr mai mic sau mai mare, ori ele sunt galerii cu arcade. Cele patru
turnulețe la coiful turnului le găsim la Abbaye-des-Dames în Saintes la sfârșitul sec. al 11-lea,
apoi la clopotnița bisericii S. Orso din Aosta din 1133, în Germania la Gebweiler, Soest, iar
în epoca gotică la tabernacolul de lemn din Senanque, dar mai ales în nordul Franței și în
Flandria în sec. 12—15, de ex. bisericile: Kreisker în S. Pol-de-Leon, Notre-Dame în Ba­
yeux, S. Etienne in Caen, catedralele din Gând și Bruges, înGermania biserica Măriei din Wis-
mar, Sf. Elisabeta în Marburg, domul din Freiburg, în Boemia bis. Tyn în Praga, în arhitectura
41
civilă la halele din Ypres, turnul primăriei din Bruges, primăria din Compiègne, turnul podului
Carol și cel cu praf de pușcă din Praga etc., etc. Cele patru turnulețe au rolul de ob­
servare ori apărare (échauguette) ori numai unul decorativ și simbolic (cei patru evangheliști).
Vezi C. Enlart: »Manuel«. Paris, 1919. — O. Piper: »Burgenkunde«. München, 1912. —
Viollet-le-Duc : »Dictionnaire raisonné«. Paris, 1868. — A. Venturi: »Storia dell’arte ital.«
Milano, 1904. — W. Pinder: »Deutsche Dome«.
Din cele expuse reiese, că toate elementele constitutive ale turnului bisericilor de lemn din
Ardeal, le găsim mai înainte în apus, la arhitectura religioasă și mai ales la cea de apărare.
Și în Ardeal turnul bisericii a avut odinioară rolul de observare și apărare, începând cu epoca
romanică (E. Sigerus op. cit. și Fr. Müller: »Baukunst des romanischen Styles in Siebenbürgen«.
Wien, 1858). Cele mai multe biserici de apărare ale Sașilor, datează din sec. 15—16-lea, bi­
sericile de apărare ale Săcuilor sunt mai puține și mai neînsemnate. Răspândirea largă a tipului
de turn în tot Ardealul, se explică prin necesitatea generală și continuă a apărării. Introdu­
cerea în Ardeal a tipului de turn, cu caracteristicele înșirate, poate fi atribuită Sașilor (cari au
stat în legături comerciale cu Flandria și Germania) și altor măestri străini, precum tot ei au
introdus și stilul romanic, gotic, al renașterii, etc. Delà turnurile ridicate de Sași și streini, le-au
putut împrumuta Românii și Ungurii. Cu timpul, acest fel de apărare a devenit tot mai puțin
eficace și chiar inutil, totuși s’au păstrat mai departe galeria și turnulețele, rolul lor însă a
devenit altul și anume, cel artistic: galeria și turnulețele devin un decor al turnului, galeria nu
42
 mai are pardoseală, adeseori ea nu iese în afară de linia bazei turnului (în opoziție cu cea de
apărare), arcadele au singurul scop practic de a transmite sunetul clopotului.
Deși derivarea din apus a turnurilor ardelene este verosimilă, trebuie să ne întrebăm, dacă
nu a existat în Ardeal înaintea venirii Sașilor o arhitectură în lemn, care ar fi putut servi ca
bază pentru explicarea originei. Au avut Dacii, Romanii, popoarele năvălitoare, turnuri de lemn ?
Pe columna lui Traian avem un turn de apărare de zid, cu bază pătrată, cu galerie de lemn
și coif piramidal, al cărui prototip a trebuit să fie în lemn. Pe o monetă a lui Gordianus din
Markianopolis (Moesia) vedem o cetate cu multe turnuri cu coif și poate și galerie. Patru tur­
nulețe la colțurile turnului, vedem la templul Venerei din Paphos, reprodus pe o monetă a lui
Caracalla și Septimius Severus. Galeria de lemn la turnuri era cunoscută de Romani (Julius
Caesar: »De bello Gallico«, VIII. 9). Viollet-le-Duc explică cele patru turnulețe dela turnurile
bisericilor romanice din Franța prin tradițiunea antică. Arhitectura romană de apărare cunoștea
deci galeria de lemn, coiful piramidal și turnulețele dela colțuri. In descrierea lui Priskos, care
în 448 a vizitat palatul lui Attila, figurează niște turnuri ale gardului de lemn dela casa lui
Onegesios, în altă parte e vorba de porticuri de lemn și de scânduri cioplite artistic ale pa­
latului lui Attila. — Este mare distanța în timp între epoca romană și cea romanică din Ar­
deal, când apare prima biserică românească de zid cunoscută: cea din Densuș, care a trebuit
să aibe o lungă evoluție în lemn înaintea sa, fără ca să lase urme din cauza netrăiniciei lem­
nului ca material de construcție. Această lipsă de monumente de lemn însă nu exclude posi­
43
bilitatea unei continuități în arhitectura Daciei din cele mai vechi timpuri până azi, precum
nici lipsa de documente scrise nu poate nega posibilitatea continuității unei populații daco­
române pe acest pământ. Ceeace nu cunoaștem, este momentul, când s’a făcut unirea turnului
de lemn cu edificiul bisericii, o problemă nouă, pentru care nu cunoaștem vre-o soluție din
vremea daco-romană. Dacă am admite ipoteza continuității arhitecturii daco-romane în lemn,
totuși trebue să recunoaștem în svelteța deosebită a coifului și a gâtului turnului, o influință
gotică, împrumutată dela clădirile executate de meșterii sași și străini în Ardeal. (Lehmann-
Hartleben: »Die Trajanssäule«. Berlin—Leipzig, 1926. — B. V. Head: História Nummorum.
Oxford, 1911, p. 746. — »Die antiken Münzen Nord-Griechenlands«. Berlin, 1899—1912 v. I. 1.
— Viollet-le-Duc: op. cit. — Donaldson: »Architectura numismatica«. London, 1859.)
In privința mediului fizic, se pot releva următoarele:
Județul Bihor are azi o suprafață de 1,372.187 j. cat. și avea in 1901 o suprafață de
508.692 j. cat. pădure, mai mult decât a treia parte din suprafața de atunci a județului; ceva
mai puțin de jumătate (42’3%) era pădure de stejar. înainte cu 20 ani era cu 45.270 j. cat. mai
multă pădure, deci scăderea anuală a fost de 2276 j. cat. Odinioară pădurile de stejar se întindeau și
asupra câmpiei. (Vezi Monografia ungară.) Azi județul are o suprafață de 223.244 hectare pădure,
deci 28‘3% din suprafața totală a județului. (Anuarul statistic al României, 1929.) Numărul co­
munelor este 431, al locuitorilor după Martinovici-Istrate 489.680 dintre cari 275.831 Români
și 172.855 Unguri, restul Evrei, Germani, etc. După Anuarul statistic al României din 1929 ju­
44
 dețul are 513.768 locuitori. Plasele Beiuș, Vașcău, Beliu, Ceica, Aleșd, cari au cele mai multe
biserici de lemn, sunt cele mai românești, populația minoritară e cu totul disparentă. (Vezi Dic­
ționarul Martinovici-Istrati.)
Mediul cultural,' în care au prins ființă bisericile bihorene de lemn, cari formează
obiectul studiului de față, are destule note remarcabile, vrednice de a fi schițate aci. Existența
culturală a Bihorului se razimă nu numai pe reminiscența latină a monetelor romane găsite la
Băile-Orăzii, ci și pe o vechime a Românilor, ce întrece pe ceea a Slavilor cu câteva veacuri,
verificată prin nomenclatura romanică din Bihor (Dr. I. Jung).
Pe de altă parte, Bihorul a avut și posibilități de prosperare culturală, între cari așezăm,
la primul loc, situația sa geografică specială, mai ferită de incursiuni și de frământări răz­
boinice, așezat fiind la punctul extrem de contact cu Apusul, la malul Tisei, până unde ajun­
sese dominațiunea Francilor. Dar, de un preț cultural mai pronunțat trebuie să fi fost orien­
tarea culturală a Bihorului în spre răsăritul creștin, cu cultura lui înfloritoare, al căruia centru
era Constantinopolul și care se revărsa, în mod binefăcător și în spre Apus. In acest cadru
general nu e fără de înțeles aceea ce afirmă un vechiu cronicar ungur (Anonymus), care știe
de existența unui »duce« român în Bihor, pe care-1 pune în legături politce cu împăratul din
Bizanț. — La orice caz, sunt în afară de orice îndoeală următoarele două împrejurări istorice:
întâia, că încă din veacul 13-lea se remarcă existența documentară și în Bihor, a unei organi-
1 Capitolul ce urmează până la Concluzii se datorește d-lui Dr. Gh. Ciuhandu, consilier eparhial din Arad.

45
zații politice-sociale-românești, aceea a voevozilor și cnezilor, organizație ce se re­
flectează în așa numitul drept românesc (Jus valachicum), existent în Ungaria până și la 1500,
pe întreagă întinderea pământului românesc, dela Dunăre și până la Maramureș (I. L. Pic).
Această organizație implică, indispensabil, și existența unei organizații proprii bisericești,
ortodoxă și românească. — Cea de a doua împrejurare este, că — în cuprinsul acelei mari
unități culturale-artistice a Răsăritului creștin, pe care o subliniază cu putere și autoritate învățatul
profesor I. Strzygowski, — biserica românească din Bihor a format o parte integrantă, iar bise­
ricile ei de lemn, cu caracteristicile lor de vechime și frumusețe a stilului, fac parte organică
din acea moștenire culturală a Răsăritului creștin, al căreia declin a trebuit să înceapă, în
Ungaria de odinioară, în vremea consolidării agresivei propagande catolico-ungare.
Biserica bihoreană a stat în oarecari legături și cu Maramureșul, un pronunțat focar al tra­
diției de Ortodoxie și de cultură românească. Igumenul maramureșean dela mănăstirea Peri, în­
zestrat cu jurisdicție quasi-episcopală, avea dela sfârșitul veacului 14-lea, moșii dăruite de voevodul
Baliță din Maramureș și situate în ținutul supus Voevozilor, cu sediul în comuna Voevozi (Bihor),
unde am constatat ruini ale unei vechi biserici de piatră. Asemenea legături puteau contribui
la aceea, ca tipul bisericilor de lemn din Maramureș și Bihor să fie cel puțin asemănător,
dacă nu identic. Cu aceste vechi revărsări și influințe maramureșene convine epoca, în care
să se fi stabilit tipul bisericilor bihorene, de lemn, încă înainte de declinul pornit deodată cu
consolidarea propagandei catolicizante din veacul 14—15.
46
 Revărsarea dominațiunii turcești, ce a urmat și care înfrânge acțiunea propagandei catolici-
zante ungare, zădărnicindu-o pentru două veacuri, atrage o mare parte de teritorii locuite de
Românii ungureni, inclusiv Bihorul, în raza imperiului otoman, care, în acest chip, mijlocește
și o apropiere sufletească a Bihorului de frații din Principatele-române. Minunat lucru al lui
Dumnezeu, săvârșit prin sabia păgână, de a împiedeca primejdia catolicizantă, și de a apropia
pe frați de frații lor ! — Pe urma acestor legături, se deschid și drumurile diecilor moldoveni,
în frunte cu Vasile Sturza, badiul moldoveanul, ca purtători ai vechei credințe dreptmăritoare
și copiști de manuscrise bisericești-românești, adăpostiți și ei prin Bihor, începând dela sfârșitul
veacului 17-lea. Tot astfel trebuie să remarcăm coborîrea diecilor bisericești, din veacul 18-lea,
din Maramureș și chiar din comitatul Bereg, ca Pavel și Ioan, cari își zic »muncăceni«, adă­
postiți și ei, cu manuscrisele lor, deasemenea în Bihor. Dar, în acest timp de comunicări su­
fletești — din cari unele vin și de mai departe: din Polonia chiar, prin popa Ioan, așezat la Bă­
laia — tipul bisericilor de lemn din Ungaria era deja statornicit, după cum și formele de cult
erau deja îmbrăcate în graiul românesc al manuscriselor, cari, uneori, preced tiparele de acelaș
fel. — Dar acestui curent, de reculegere a vieții bisericești și românești bihorene, îi taie apa,
din nou, propaganda catolică, sprijinită de Habsburgi, cari înlătură dominațiunea turcească,
dimpreună cu legăturile de unitate sufletească și culturală, ce putuseră să se înfiripeze. De
acum, Românii bihoreni merg prin »străini«, după hirotonie ortodoxă (până chiar în Vidinul
Bulgariei), după antimise și cărți bisericești (până la Râmnic și București). In afară de dieci, au
venit și zugravi din Principatele române.
47
 In întreg trecutul Bihorului, bisericile sale au jucat un rol esențial și important, mai ales
după ce știm, că unii cnezi bihoreni îmbracă și darul preoției. Bihorul românesc avea și bise­
rici de piatră, în locurile cari figurau ca centre bisericești și politice (Șeghiștea, Remetea,
Voevozi ș. a.). Dar majoritatea bisericilor o formau cele de lemn, ca și în alte părți și la alte
popoare. Bisericile de lemn sunt remarcate, încă în veacul 15-lea, la Rutenii din Maramureș
(Mihályi), dar și la Românii din Șcheii Brașovului de demult (Dr. N. Stinghe). Și în Oradea
se menționează biserici de lemn, vechi: una catolică, ridicată după ce principele ardelean Gavriil
Bethlen demolase catedrala pentru scopuri militare; — alta, ortodoxă, la Velența, ridicată la
începutul veacului 18-lea, pe fundamente și mai vechi. Până și reședința episcopească rom.-
catolică din Oradea, unde s’a plasat Academia de drept, avea un turn, construit din lemn. —
Dealtminteri materialul lemnos se potrivește nu numai cu solul, bogat în păduri mai ales în
trecut, ci și cu împrejurările sărăcăcioase ale vieții românești, și mai ales cu împrejurarea, că
simțul artistic al poporului nostru putea fi exprimat mai ușor și mai reușit in lemn, decât prin
materialele solide, cari erau mai străine lui.
Sdruncinările, prin cari a trecut viața poporului român din Bihor (o năvală tătărească, două
asalturi catolice, întrerupte de o propagandă calvinească), au avut ca urmare, că vechea
viață românească din Bihor, nu a putut să-și țină linia ascendentă. Școalele bihorene româ­
nești sunt menționate — ca un reflex al acelui trecut — încă în veacul 17-lea; dar nici ele
nu au progresat, în lipsa unei organizații superioare bisericești. Veacul 18 aduce Bihorului un
48
vicariat »catolic de rit grecesc«, la Oradea, sub ascultarea episcopului rom.-catolic, din care
vicariat a răsărit episcopia gr.-cat. a Orăzii. Dar acest veac a fost plin de grele mizerii pentru
sufletul ortodox și cultura românească, împiedecate acum din nou, în avântul lor, prin propa­
ganda catolică restabilită. Liceul gr.-cat. dela Beiuș (1828) — o prea mult întârziată binefa­
cere culturală, care n’a putut repara totul ce stricase furioasa propagandă catolicizantă — și
ridicarea și mai întârziată a episcopiei ortodoxe dela Oradea pe fundamentul unor tradiții,
ce se pierd în negura vremurilor apuse, sunt cele mai de seamă orânduiri culturale și biseri­
cești ale Bihorului, în trecutul său de 200 de ani, chemate a stimula și promova desvoltarea
culturală a Bihorului, alături de așezămintele mai nouă, create după restabilirea unității noa­
stre politice.
*

Condușii. Am cunoscut topografia, cronologia, caracteristicile bisericilor de - lemn din jud.

Bihor, apoi mediul fizic și psihic, să ne întrebăm acum, cari sunt notele distinctive ale
bisericilor de lemn din acest județ față de acele din alte județe. Deoarece pân’acum
numai jud. Arad este complet studiat, comparațiile noastre se vor referi în primul rând la
acest județ.
Bisericile de lemn din jud. Bihor fac parte din grupul est-european fixat de Strzygowski,
după care monumentele românești merg mână în mână cu cele slave, ori după Wesser din
4 49
grupul patru, care este cel românesc. Dar chiar în grupul fixat de Strzygowski, bisericile
noastre de lemn au o individualitate proprie, astfel, că ele merită a fi tratate independent. In
cadrul bisericilor de lemn române, cele din jud. Bihor fac parte din grupul ardelean, care are
aceeaș construcție, înfățișare exterioară și interioară, acelaș conținut, acelaș plan. Totuși, există
deosebiri, cari dau arhitecturii în lemn din Bihor o notă aparte, deși ele se mărginesc la nuanțe
și detalii. înainte de toate să observăm, că bisericile de lemn din jud. Bihor sunt mai nume­
roase decât în alte județe. Față de 55 biserici de lemn la 216 comune în județul Arad aici
avem 150 la 431 comune. Inscripțiile păstrate cuprind date ceva mai vechi, decât în jud. Arad
și anume anul 1692, pe când în jud. Arad cea mai veche dată este 1734. Prima deosebire o
întâlnim la plan, care prezintă mai multe variații, decât în jud. Arad și anume 22 variante
față cu 8. A doua deosebire o constituesc pridvoarele, cari față de numărul mic, simpli­
tatea și data lor recentă din jud. Arad, în Bihor sunt frecvente, vechi și adeseori cu deosebită
artă executate. Lungimea lor este asemenea mai mare. Cele mai numeroase și incontestabil mai
decorate sunt cele de sud, dar există la unele și la vest, ba chiar împrejurul întregei biserici.
Aici avem chiar un exemplar de pridvor închis, care a servit ca închisoare. A treia deosebire
o constitue turnul. In Bihor predomină turnurile cu coifuri svelte, reminiscențe vechi, gotice,
cu galerie, pe când în jud. Arad predomină coifurile baroce și postbaroce. Atât această însușire
a bisericilor bihorene, cât și împrejurarea că ele au în două cazuri câte patru turnulețe la coif,
Ie aduce în legătură cu cele din județele învecinate: Sătmar și Cluj. Un decor caracteristic al
50
coifului este în Bihor, inelul ce împrejmuește cam pe la mijloc coiful și care inel este uneori
străpuns prin ferestri mici cercuale. Acest inel decorativ al coifului nu ne este cunoscut în
alte părți. A patra deosebire o observăm la tratarea detaliilor, cari sunt în Bihor cu mai
multă grijă lucrate, decât în alte părți; decorul artistic, care se observă în primul rând la uși,
pridvoare, brâu, friză, chiotoare, este mult mai abundent, el întrece pe acela din jud. Arad.
Decorul ușii îl formează sculptura și crestătura, motivul cel rnai frecvent este funia împletită, dar
și benzile formate din triunghiuri și rozete, apoi crucea, stelele, etc. A cincea deosebire o ob­
servăm în interior, la boltă: semicercul de lemn, ce sprijinește și decorează bolta
și bârna orizontală, care contribue la soliditatea clădirii, leagă capetele semicercului și
adeseori servește și ea ca decor. Nici această însușire, frecventă în Bihor, nu o găsim în jud.
Arad și nu ne este cunoscută prin publicațiile de pân’acum. — In privința picturii interiorului,
cea din județul Bihor stă în urma aceleia din jud. Arad, atât ca bogăție iconografică, cât și ca
valoare artistică, în schimb însă scenele din judecata cea din urmă sunt mai amplu tra­
tate: vițiile zugrăvite în tinda femeilor sunt mai pe larg expuse, decât în alte locuri. In
această privință, precum și în tratarea portretelor preoților, ctitorilor, pictorilor, ele sunt su­
perioare. — In sfârșit mobilierul și obiectele liturgice: scaune, tetrapoade, chivoturi,
policandre, cruci, deși în parte sunt opere importate dela oraș, în mare parte sunt produse re­
marcabile ale artei țărănești, superioare acelora din jud. Arad.

51
NEW RESEARCHES IN THE ART OF
WOODBUILDING IN TRANSYLVANIA
(RUMANIA)

By

Dr. CORIOLAN PETRANU

Professor at the University of Cluj, Honorary Inspector of Museums

Translated by David E. Berenberg

 mania, and Transylvania in particular, belong to the very rare and happy countries
that today possess numerous examples of buildings in wood. Great progress has been
made in recent years in research into the art of building in wood ; especially have
wooden churches come under observation. Until recently research among wooden relics was
neglected. Aside from the essay of the architect Schulcz, in the report of the Austrian Central
Commission in 1866, there are in all six magazine articles dating from before the war which
contain information about the wooden churches of Transylvania. These, unfortunately, are en­
tirely local in their point of view, and make no effort at comparison. Then, too, the few
illustrations they contain are poor. A contemporary Hungarian art historian rightly remarks in
the »Archaeológiai Értesítő« (p. 248, vol. XLI, 1927) that Hungarian scholarship has done
almost nothing for the promotion of knowledge concerning these monuments and for their pre­
servation. Even adequate statistics are lacking, as are a photographic and descriptive inventory,
a collection of inscriptions, not to mention more thorough studies. This circumstance is the
more regrettable since it has been established, since the World War, that this neglect caused
irreplacable losses.
A large number of historically and artistically valuable wooden churches have disappeared
from the face of the earth without leaving behind for sciénce even a photograph, a drawing
or a description. Before 1918 one can not speak of the maintenance and protection of even
the most important wooden buildings. A striking proof of this is found in the beautiful wooden
55
church in Vereçmort, shown in Springer’s »Handbuch der Kunstgeschichte« (1909, vol. II,
p. 338) which was torn down about thirty years ago. The same fate befell many others about
the existence of which we are informed through the records of the Rumanian dioceses. The
unpardonable guilt, however, consists in this, that during the period of these destructions, and
for decades before, there existed a Commission for the preservation of monuments.
Since the annexation of Transylvania to Rumania, the wooden churches have been the object
of increased scientific interest, and have enjoyed greater protection. Not all churches can be
preserved, even today; that is beyond the power even of the State, and is not essential to
science. The most important, in both an historic and a scientific sense, in each province are
to be preserved; the rest are to be reserved for science by means of inventories, careful
photographs, architectural drawings, precise verbal descriptions and the cataloguing of inscrip­
tions. Then the wooden relics of each province are to be discussed in a series of scientific
treatises. Considerable progress has been made in these directions.
This activity has been stimulated and advanced by Strzygowski’s new researches. As early
as 1918 Strzygowski recognized the important role played by wooden building in the deve­
lopment of stone architecture. In 1924 he went ahead according to program in his essay on
Pre-Roman Church Building of the Western Slavs. Since then his program has
developed steadily; in part it has been realized. It received its newest public formulation in
1929 in his work on Ancient Slavic Art.
56
 This is not the place to discuss his labors in this direction, but at least the results of his
efforts in so far as they affect Transylvania ought to be presented.
Strzygowski considers it inconceivable that Eastern Europe could have been •»Barbarian«
in the sense that it was inferior to the rest of Europe. Eastern Europe in pre-historic times
played a very important part as mediator between Western Europe and Asia. In that period
Eastern Europe seems to have been independent of Western Europe; not until after the Mon­
golia Inquests is it concerned with forming a permanent alliance with Western Europe. In
Pre-Roman days Europe presents three art areas with three different types of wooden building.
Of these the block building, with horizontal beams, is characteristic of Eastern Europe. From
Finland to the Balkans the block building is the only type of wooden house; it is the per­
sistent force in the development of Eastern European art. According to Strzygowski the wo­
oden churches of Rumania go hand in hand with the Slavic. Those that have been preserved
do not date back further than the 17 th century. They are block structures with barrel vaul­
ting and rafter roofs; the ground plan, too, shows the connection. Block building is the form
prevalent when there is a surplus of wood; frame building on the other hand is the econo­
mical method that appears when the forests disappear. Block buildings were prevalent in
Eastern Europe before the 5 th century (e. g. Attila’s wooden palace) as is confirmed by
Vitruvius. Building in wood may be assumed to have been dominant on the mainland until
Gothic building made its appearance, and although building in stone became more general after
57
1050, the question whether wood or stone was to be used in building castles was not yet de­
cided in the 15 th century. As late as 1675 we find in Nin a city built of wood.
In his examination into the origin of the various types of building Strzygowski comes to
the following conclusions: that block building originates in Eastern Europe; that in its pure
state even the roof is made of horizontal beams; that the rafter roof of the modern Rumanian
and Croatan wooden churches are part and parcel of frame building and come from the West,
probably from the Franks of the Rhine, at a date that cannot be determined. Barrel vaulting
has its origin in block-building; it demands a quadrangular ground-plan and on the other hand
it excludes a Circular plan. The conchoid square and the multiple passage also have their
origin in block-building. The lengthening of the building arises not from the qualities inherent
in wood, but from the purposes of the builders. The tendency to height seems to be inherent
in the technique of building in wood.
There are many points in common between Eastern Asia and the block structures of Eastern
Europe, especially in the roof formation. Strzygowski ascribes to Eastern Europe the role of inter­
mediary between Mazdaist Iran and Western Europe. He finds against the traces of Mazdaism, that
vanished world religion, in the Slavic wooden churches with their quadrangular ground-plan.
The investigation of Strzygowski and his school pose a number of important problems which
cannot be dealt with here. Although Strzygowski is not especially concerned in his work with
Transylvania, his labors do nevertheless have a profound significance for the art of wooden
58
building in Transylvania, in that they state and clarify the problems of wooden building in
general. After the art of building in wood had been neglected by investigators for decades,
or dealt with from a purely local viewpoint, conceived of as an imitation of stone building,
Strzygowski has restored the art to its own. He has pointed out its role in the evolution of
stone building. It must be emphasized that no one before him had viewed the material as a
whole from so general and many-sided a point of view; no one had dignified it by recognizing
its historic importance. In his work, one may catch a glimpse of a new conception of medieval
art. He says modestly: »As yet we are not building anew; we are only showing how the old
notions are in every way being proved untenable.«
The invaluable researches of Strzygowski in the field of wooden building have borne imme­
diate fruit in the form of a number of publications about the wooden monuments in various
countries of Europe. In Transylvania the meagre material already published had first to be
critically reviewed and amplified. This was attempted in the writer’s German work »The
Monuments of Rumanian Transylvania« (1927). It developed that Transylvania has in all 1,274
wooden churches and that they do not belong only to the past but in part to our own day;
that Transylvania, therefore is not only one of the rare countries which can point to wooden
churches, but is among those which have them in the greatest numbers. The wooden churches
that have been preserved are not older than the 17 th century, but they are repetitions of
older models. Schulcz dates the origin of the type with the Gothic cap in the 14 th century.
59
0

This, to be sure, does not mean that there was not a flourishing art of wooden building in
Transylvania at a much earlier date. All wooden churches belong to the Greek Orthodox and
to the Greek- Catholic Rumanians. The Germans and the Hungarians have none.
The church is usually placed upon a hill, in the middle of the cemetery, isolated from
dwelling-houses. The ground-plan is simple; a rather long rectangle with a polygonal apse; it
is divided into three parts—altar, and separate compartments for men and for women. The
dimensions are modest, — 18 meters by 9 at most. This block-building is made of oak; it
has barrel vaulting and a roof of rafters. The chief ornament of the exterior is the tower,
the portico to the south, sometimes to the west, and the ornamental details in particular of
the doors. All writers who have dealt with the wooden churches of the Transylvanian Ruma­
nians, Schulcz, Szinte, Téglás, Myskowszki, have lavished high praise on the artistic qualities
of this perfect art of building in wood. Contrary to their opinions it must be asserted that
those monuments are not Gothic in style, but constitute an independent wood style. The
writer has shown that only the tower cap and the corner spires could have been borrowed
from the Gothic stone churches of the Transylvanian Germans; no other detail. But there is
a close connection between the wooden churches of Transylvania and those of Moldova and
Wallachia, so that it becomes possible to speak of a Rumanian style of wooden buildings.
Twenty-eight years ago Wesser, in his book on wooden buildings, made an independent
group of the Rumanian wooden churches of Transylvania, in the frame of the European art
60
 of wood-building. By this act the independent significance of these wooden churches was re­
cognized. They exercised a deep influence on the Podkarpacka Rus (Czechoslovakia) on the
Rumanian border; the origin of this style is in Transylvania. Among the other countries whose
wooden churches show features related to those of the Transylvanian style, but also divergent
features. Silesia should be mentioned.
Everywhere in Transylvania the same type of wooden church prevails. That is due in part
to itinerant master-builders, and in part to migration of the congregation. When a congregation
builds a new church, the old one is given or sold to a poorer, churchless group. We know
many cases of this sort. It may happen that a church is set up 60 or 70 kilometers away
from its original site. This makes possible the dispersal and the unity of the style. Yet within
the style there are countless variations. To work out these variations of the same type was
the aim of the writer’s publication on the wooden churches in the Departments of Arad and
Bihor. The last mentioned publications differ from the earlier in that each is a complete study
of a Department. The results rest upon a study of each individual church of the Department
in question, and not upon a random selection. At the same time relationships not only with
other wooden churches, but also with other wooden structures in Europe, as presented in the
most recent publications, are sought. The problems which investigators into the art of wood
building in general face are given due consideration in every case, so that the answers to
general questions may be arrived at through specific researches.
61
 The study of the wooden churches of the Department of Arad gave the following results:
they are members of the one body, the art of wood-building of the Transylvanian Rumanians,
but they have certain peculiarities seldom or never met with in Transylvania. These include
the development of the tower, of the tower-cap and of the arcade-gallery. The tower-cap is
not merely slender and Gothic but even baroque and post-baroque. The arcade-gallery of the
tower is replaced by windows, often suplied with jalousies. These changes arise in part because
the original purpose of the gallery was forgotten, and in part under the influence of the
baroque and post-baroque churches of the cities. Aside from the tower-cap we can establish
neither in the interior nor exterior of the structure, any occidental influence. We have before
us a style of building independent of the occidental style. It must be noted that here the
wooden walls within are covered with artistically valuable paintings, superior to those found
in other wooden churches of a Byzantine-Rumanian, or of a more western style.
Like the wooden churches of the Department of Arad, those of the Department of Bihor
form a part of the Eastern European group as determined by Strzygowski, or the fourth,
independent group of Wesser.
They belong to the same type as the other churches of Transylvania. In detail certain
peculiarities of this region may be established. To begin with, wooden churches are more
numerous in the Department of Bihor than elsewhere. Of the 216 villages in Arad only 55 had
wooden churches. Bihor, on the other hand, has 151 wooden churches in 431. The inscriptions
62
preserved are somewhat older than in Arad; the oldest date is 1692. The first peculiarity is
in the ground-plan which has many more variations than elsewhere: there are 22 variants.
The second is the open porch, which occurs frequently and is often executed with great skill.
Most of them, and the best, are on the South side of the church, but they occur on the
West side, and sometimes they encircle the whole building. In one case there is even a
closed-in porch which serves as a prison. The third peculiarity is the tall, slender, Gothic
tower-cap, with arcades at the bottom and a decorative ring in the middle. In the interior a
hoop and beams supporting the barrel-vaulting, and ornamenting it, are frequently encountered.
The fifth variation is the noble, and skillful treatment of the details, especially of the doors
at the entrance, of the porticos, of the cornices of the consoles, etc. In this particular the
churches of Bihor surpass anything we know in other .countries. If the murals are not as fine
as those of the Department of Arad, the portrayal of the punishments of the Last Judgment
in the Women’s Compartment is iconographically richer. Indisputable portraits of pastors and
of painters are also found. Finally the ritual furnishings and implements must be mentioned;
they are largely noteworthy products of peasant art.
Here, as everywhere in Transylvania, the wooden churches are the emanation of the mass­
personality, of the folk-soul. Their builders are simple peasants who are often unable to write;
they are not city artisans. What they have created is the more remarkable. All who have
seen the Rumanian wooden churches have admired the fully developed art, the silhouette, the
63
proportions, the solidity of the structures, the careful design, the plan of light and shadow,
the artistic detail, the harmonious fusion with environment, the gravity, mystery, power and
grace of the whole. All those qualities caused Schulcz to assert that these churches far surpass
the famous Norwegian buildings. The elucidation of the art of wood building in Transylvania
signifies not only an enrichment of our knowledge of this history of art, but also the revelation
of the Rumanian folk-soul and of its artistic products.
Bibliography: J. Strzygowski: »Der Norden in der bildenden Kunst«, Vienna 1926 — »Alt-
slavische Kunst«, Augsburg 1929 — C. Petranu: »Die Kunstdenkmäler der Siebenbürger
Rumänen«, Cluj 1927 — »Bisericile de lemn din județul Arad«. Les églises de bois du
départment d’Arad, Sibiiu 1927 — »Originea turnului la bisericile de lemn din Ardeal« (on
the press). All with many plates.1

1 This resume appeared first of all in the Review »Parnassus« (Vol. Ill, 1.), New-York 1931.

64
ILUSTRAȚII
9
 Tabela ilustrațiilor. f

I. Biserica de lemn din Groseni XXVI. Biserica de lemn din Rieni LII. Pictura int. în biserica din Cuzap
II. > s> Subpeatra XXVII. » » Petroasa LIII. > » > > » >

III. » > > Lugasul de XXVIII. Dumbră- LIV. 9 » » a) Căpâlna

sus vani b) Rotărești
IV. Șoimuș-Pe- XXIX. » » » » Tălpi c) Sohodol
treasa XXX. » » Brădet d) Călățea
V. > Subpeatra XXXI. » > Broaște e) Brusturi
VI. » » > Sohodol XXXII. » Ghighișeni f) Cuzap
VII. » » » Delani XXXIII. » » » Corbești LV. » » » » » Vărășeni
VIII. > 5>
Cacuciul- XXXIV. » Calea-mare LVI. > » >’
vechiu XXXV. » Vârciorog LVII. » » X- Cuzap
IX. >"
» » Luncșoara XXXVI. » » » » Mierag LVIII. » » » > Fânațe
X. » » » Peșterea XXXVII. » » » » Lazuri LIX. » » > » > a) Tărcăița
XI. » » Beznea XXXVIII. * » Margine b) Homorog
XII. > » Hotar XXXIX. »' » Hodiș c) Păușa
XIII. Gheghea XL. » » Săldăbagiu LX. » > a) Valea-mare
XIV. >S » Valea-mare XLI. » » Ciuntăhaz b) Vălani
XV. » - » » Fâșca XLII. >■' » » Șoim c) Sudrigi
XVI. > » Bale XLIII. » > » Poenii de LXI. Desenuri arhitectonice. Brusturi
XVII. »
» * Botean sus LXII.
XVIII. » Așchileu XLIV. » Șebiș LXIII. » Groșeni
XIX. » > Cuzap XLV. » » » Groșeni LXIV. > »
XX. »
• » Borșa XLVI. » » > Petid LXV. »
XXI. » Piclău XLVII. » > Agriș LXVI. » » Rieni
XXII. - • Săcălăsău XLVIII. » » » Petrileni LXVII. » »
XXIII. » >' » Borumlaca - XLIX. » » Lazuri LXVIII. » Brădet
XXIV. > » » Cornițăl L. » » Brusturi LXIX. >
XXV. » Brusturi LI. » » Delani LXX. > > Broaște
67
 LXXI. Desenuri arhitectonice. Broaște LXXXIX. Desenuri arhitectonice. Decorul Boitei CVI. Chivoturile din Cărând și Fânațe
LXXII. > » Ghighișeni 1. Vârciorog CVII. Chivotul din Băița
LXX1II. 2. Totoreni CVIII. Crucile din Margine și Șușturogi
LXXIV. Mierag 3. Beznea CIX. » » Săliște și Poiana
LXXV. >
XC. Uși la bisericile din Pestes și Țețchea CX. > » Lelești
XCI. » > Mierag și Găbeșt
LXXVI. Piclău CXI. Crucea din Spurcani
(inter.)
LXXV1I. » » CXII.'Sfeșnicul din Fânațe
XCII. » » Căbești și Corbești
LXXVI1I. Hârșești XCIII. » » » » Șebiș și Vălani CXIII. » » Lazuri
LXXLX. Telecuș XCIV. » » » » Chiștag și Borșa CXIV. Policandrele din Gheghea și Poiana
LXXX. Tipul planurilor XCV. » » » » Hinchiriș (inter.) CXV. Policandrul » Fânațe
(Suprafața și Totoreni CXVI. Lada pt. bani din Beznea și po­
edificată) XCVI. » » » » Câmpani și Copăcel tirul de lemn din Hinchiriș
LXXXI. Idem XCVII. » * » » Cacuciul-vechiu CXVII. Scaunele bisericești din Brusturi
LXXXII. Idem și Lugașul de sus CXVIII. Cruce montată în Băița
LXXXIII. Tip. turnurilor XCVIII. » » > » Surduc și Brădet CXIX. Policandrul din Tărcăița
LXXXIV. 3» » XCIX. » » » » Hotar (int. și ext.) CXX. » de sticlă în Hidiși
LXXXV. c. » » » » Brădet (int.) și Delani CXXI. Cadre de icoane în Tășad
LXXXVI. » » CI. Uși împărătești în Peșteș și Beznea CXXII. » » » » Lazuri și
LXXXVII. » » CIL » » » Țețchea și Spurcani Brădet
LXXXVIII. Pridvoare din CIII. » > » Bucuroaia și Tinăud CXXIII. Harta bisericilor de lemn din
Subpeatra și CIV. » » » Băița și Tășad jud. Bihor
Bucea CV. Chivoturile din Valea-neagră și Remeți

Acvarela este opera dlui Alex. Pop, directorul Școalei de arte frumoase din Cluj; fotografiile au fost executate de d-1 IuliuVirâgh;
desenurile arhitectonice de d-1 Béla Virányi, șef-inginer al județului Bihor.

68
 Cuprins
Pag.

Textul român................................................................................... 3
Textul englez.......................................................................................... 55
Tabela ilustrațiilor................................................................................ 67
Ilustrații............................................................................................. 71
Desenuri arhitectonice.............................................................. . . 131
Harta bisericilor de lemn din jud. Bihor.................................... 193
i.
H
III
IV
MuggM
VIII
 IX

4
XII
XIII
XIV
XV
XVI
xvu
IIIAX
U lt
XX
XXI
XXII
XXIII
XXIV
XXVI
 XXvu

Il
~M O « f •■ 'W
»Zi.;!;
f ']
ar T * ; -
XXVIII
XIXX
FT»
XXXI
nxxx
inxxx
XXXIV
XXXV
XXXVI
XXXVII
XXXVIII
7
XLI
XLII
XLIII
XLV
 XLVI

t
XLvn
IIL
LI
LIII
LIV
 .*•#*»* f*
fel ■ ’ K
^í. J '.
ti1
4ík >'■ ■ '

t
■••■ ■ ■.
•S .
>'SüE H J -

. !í ‘ J
Ji- M • -T r-; X*
' Ä-?
dK ,v ff J|5 # - flF
"L
'>3 -'■w I ••< 4
*:SiTI se-' r
* -X
•í íf ,~f *ț» ■
J nr t<* A ' •■£*•*
I e* Xr \A <
 Lvin

*
LIX
3
LXÍ
LXIII
LXIV
LXV
 %

LXVI

J JO . 1

. i. ii.
H —P
-

: ! :î
LXVII
Lxvin
LXIX
LX X
 LXXII

Con.str>ucți<5 hise^icei âin corrzLcn.'S Qh.ighișerxi

■4:200

&Z*scie<5 i<s do ledxr 4&3o.

 LXXII!

é2n3cfe<s Jo.Zehr'- Zff-Jo

<-Zrdocm.i / de ■
LXXIV
 LXXV

Conslieuclis bisenicei din comuna

Or>â des lâ 2o. Janusjoie. 193O.

Jniocmil de :
 :

LXXVI

°^-y

(X «
*>
1 I..I .1.
----- ;

0
Ï w
4

•1 »1

J_____________
Ts*or

1
I,XXVI I
 Lxxvni

(törzsiéit cii& bia&ricei cííjzl, Jí<3.F>Sesf.í

4:200.
LXXIX
LXXX
LXXXÎ
LXXXlI
LXXXllt
LXXXIV
Axxxq
LXXXVI
LXXXVII
 LXXXVllI

F -’

@2
LXXXIX
XC
XCI
XCII
XCIV
xcv
XCVl
XCVII
xcvni
XCIX
Cl
cu
cin
CIV
CV
CVI
:

cvn

pjfțV;
IIIA3
CIX
ex
CXI
CXII
CXIII
CXIV
cxv
CXVI
cxvu
IIIAXD
CXIX
cxx
 CXXI

Aw
 CXXII

Hi 52áE2/tAH AA
SE IHM A S A Tn X toman?
CXXIII