DAN CRISTIAN IONESCU

P.N.L. – SIMBOLUL TRĂDĂRII ȘI CORUPȚIEI

Voi povesti în cele ce urmează despre cele două luni și jumătate de dragoste platonică
dintre mine și PNL, urmate de ani lungi de război. Sunt amintiri din ultimul deceniu al mileniului
trecut, scrise însă în ultimii 6 ani.

Titlul acestei cărți (prefer să-i spun așa, decît să-i spun broșură) este de fapt titlul unui
serial apărut anul trecut în Incorectpolitic. La finalul episodului 4 anunțam că ar mai fi de scris
două articole – dar nu a fost dat să le mai scriu întrucît colaborarea mea cu ei a luat sfîrșit.

Apoi, urmează trei articole apărute în perioada 2016/2017 în Justițiarul despre doi foști
președinți (trădători și corupți) ai partidului: Valeriu Stoica și Călin Constantin Anton Popescu
Tăriceanu.

În decursul timpului m-am mai referit în diferite cărți și articole la liberali, dar am ales
doar aceste șapte articole întrucît se referă exclusiv la PNL și la liderii săi.
 P.N.L. – SIMBOLUL TRĂDĂRII ȘI CORUPȚIEI (I)

Dan Cristian Ionescu

Incorect Politic
Mai 20, 2021

Am de scris și asupra unor teme recente, dar văd ca nu mai am putere să mă concentrez. Dacă
voi putea să le scriu, le voi scrie. Dar pînă atunci, mă străduiesc să termin articole începute acum
luni sau chiar ani de zile. Deocamdată, amintiri despre experiența mea liberală și mai ales despre
conflictele mele cu liberalii.
 x
Sunt multe lucruri pe care nu le știți din viața politică a primilor ani de după revoluție, iar eu
degeaba le știu și le scriu dacă atît de puțini le citesc. Am luptat pentru țara asta cum puțini au
făcut-o – și nici pe acei puțini nu i-ați putut cunoaște, fiindcă au fost sistematic ocoliți de presă.
Între 1994-1996 am organizat cam 100 de conferințe de presă. În 1994 si 1995 erau trei posturi
TV care aveau programe de știri, TVR, Antena 1 și Tele7abc, toate prezente la aceste conferințe,
întrucît erau ale unui partid parlamentar (PNL-CD). Probabil cea mai importantă declarație a mea
a fost făcută în conferința de presă din 18 ian 1995 cînd am cerut înlocuirea din fruntea CDR a
lui Emil Constantinescu – posturile pro-Iliescu (TVR și Antena 1) au prezentat pe larg declarația
mea, Tele7abc, în schimb, nu a pomenit nici un cuvînt; asta, ca să vă dați seama de obiectivitatea
posturilor TV. Cele doua ziare importante ale României, conduse de agenți KGB ( „Adevărul” –
Dumitru Tinu și „România Liberă” – Petre Mihai Băcanu) nu au menționat niciodată declarațiile
mele – am aflat că acolo, numele meu era interzis. Au fost două situații în care TVR, prezentînd
la știri mese rotunde, au dat imagini cu mici lipsuri: în 1995, la Ministerul de Externe, la o masă
imensă și chiar rotundă, lipseau din imagini doar Niculae Cerveni (care era chiar lîngă ministrul
de atunci Meleșcanu) și eu, care eram lîngă el iar în 2000, la Neptun, în imaginea trunchiată, din
16 participanți, lipseam doar eu. Filmul Piața Universității al lui Stere Gulea ne prezintă multe
imagini frumoase, muzică, discursuri înflăcărate, poezii, niște miri veniți în piață direct de la
ofițerul stării civile, etc. – eu consider că cel mai important discurs din Piață l-am ținut eu pe 29
aprilie 1990 cînd am anunțat înființarea Alianței Nationale pentru Proclamația de la Timișoara și
am anunțat că am venit de acolo cu contestația semnată de toți liderii participanți împotriva
candidaturii lui Ion Iliescu – asta nu apare. V-am dat o serie de exemple despre cum patrioții nu
pot să fie vazuți la TV. Nu fac parte dintre cei care se vor văzuți la TV, dar eu mă adresam
poporului, iar poporul nu putea să mă audă.
x
În ziua de duminică 28 ian. 1990 în Piața Victoriei a avut loc primul mare miting al opoziției,
estimat la 100.000 de participanți. Chiar înainte să plec de acasă, l-am văzut la TVR pe Dan Iosif
care, din fața primăriei sectorului 1, își chema „camarazii de luptă„ să apere revoluția în fața
partidelor istorice revanșarde (și aceștia au venit, după masă, cu bîte și lanțuri).
În clădire, avea loc întîlnirea între conducerea FSN și conducătorii partidelor istorice PNL (Radu
Cîmpeanu), PNȚ-cd (Corneliu Coposu) și PSD (Sergiu Cunescu). La un moment dat, s-a anunțat
că reprezentanții partidelor nou înființate pot intra în clădire. Aveam la mine hotărîrea de
înființare a Partidului Socialist Liberal, așa că am intrat. Am fost conduși cu toții în sala mare de
la etajul 1, așteptînd să vină liderii puterii și cei ai opoziției.
Democrația lui Iliescu începuse sub răi auguri. Eram acolo și revoluționari, dar eram priviți ca
niște dușmani – dacă cineva vroia să mearga la WC, era condus de un soldat care îi ținea înfiptă
în spate țeava automatului. Singurul care se plimba nestingherit peste tot era Marius Cîrciumaru,
președintele Partidului Socialist Democratic Român, partid satelit al FSN, cu ajutorul căruia a
intrat în primul parlament cu 5 deputati. Cîrciumaru era un condamnat amnistiat în 1988, după
care a ajuns cercetat din nou pentru felul în care a cheltuit pentru el și nevastă-sa subvenția de
300.000 lei primită de partid în primăvara lui 1990 (nu știu cum s-a terminat dosarul).
Cînd „granzii” au încheiat întîlnirea, au venit la noi. Dar nu toți, Radu Cîmpeanu a plecat. O dată
cu el, au părăsit piața și bravii liberali, probabil anunțați de ceea ce pregăteau mardeiașii lui Dan
Iosif.
Despre această întîlnire istorică am scris mult, și atunci în presa tipărită, și în ultimii ani, în presa
on-line. O sa reiau un singur episod.
Corneliu Coposu stătea pe un scaun la imensa masă. În picioare, Ion Iliescu și Petre Roman îi
cereau să-și trimită oamenii acasă. Între ei, cu jumătate de pas în spate, rînjea Silviu Brucan.
Coposu nu spunea nimic. Din colțul dinspre ușa de la balcon, Dan Iosif striga: “Domnule
Coposu, trimiteți-vă oamenii acasă! Altfel, veți fi vinovat de ce se va întîmpla!” (adică ce să se
întîmple? era un miting pașnic).
Văzînd că vorbele lui nu au efect, Iliescu s-a urcat cu fundul pe masă în dreptul lui și a început să
urle. Niculae Cerveni (care îl cunoștea pe Coposu din temniță), cînd se enerva dezvăluia un
temperament coleric. Și în acele momente, s-a enervat și a început să răcnească el la Iliescu, cum
își permite să vorbească așa cu un luptător anticomunist și președinte de partid? Iliescu s-a
potolit dintr-o dată și a coborît de pe masă.
Apoi, s-a hotărât înființarea CPUN-ului. O victorie a FSN! CPUN avea 180 membri dintre care
90 (adică jumătate) numiți de FSN iar 90 din partea celor 30 de partide nou înființate (cite 3 de
fiecare). Dar FSN avea deja partidele lui satelit, așa că vota tot ce dorea Iliescu.
Se lăsase de mult noaptea cînd am plecat. Grijuliu, să nu fim bătuți de gașca lui Ioșca, Iliescu ne-
a dat mașini cu care să fim duși acasă. Neștiind care sînt intențiile lor, pentru siguranță, cînd
mașina a încetinit pentru a vira la un colț, am deschis portiera și m-am aruncat pe un troian de
zăpadă (după trei luni repetam figura, sărind dintr-un tren în timp ce strîngeam la piept
contestația împotriva candidaturii lui Iliescu pe care o aduceam de la Timișoara).
A doua zi, Bucureștiul primea prima vizită a minerilor.
x
Am cunoscut patru Brătieni. Nu m-a impresionat nici unul, dar unul m-a emoționat (să zic așa)
prin prostia lui.
În aprilie 1990 l-am cunoscut pe Ion I. Brătianu “Cartof”, la sfîrșitul anului (ajuns în PNL), am
cunoscut-o pe Ioana Brătianu iar în 1994, revenit în politică, i-am cunoscut pe Vintilă (Vintilică)
Brătianu, pe care Niculae Cerveni îl convinsese să vină de la Paris și să fie președinte de onoare
al PNL-CD (în același an a și murit) și pe Matei Brătianu, președintele sindicatelor din Poșta
Română, cu care partidul încheiase un protocol de colaborare (protocol pe care l-am respectat
doar eu, nu și Brătianu).
În primăvara lui 1990 partidele istorice mergeau singure în alegeri, convinse că tradiția lor îi va
duce la victorie. Partidele mici s-au strîns într-o alianță electorală care a candidat sub denumirea
Gruparea Democratică de Centru. În final, sub sigla acesteia au candidat 10 partide. Ca să nu mai
răsfoiesc arhiva prăfuită la care îmi este greu să mă aplec, voi menționa cele pe care mi le
amintesc: Partidul Socialist Liberal (Niculae Cerveni), Partidul Liber Democrat (Nica Leon),
Partidul Național Democrat (președinte Butușină, vicepreședinți Radu Zilișteanu și Serghei
Meszaros), Frontul Democrat Român din Timișoara (președinte Petrișor Morar, vicepreședinte
Remus Dumitrescu), Partidul Democrat din Cluj al lui Virgil Andrei Vîță, două partide din
Craiova dintre care îmi amintesc Mișcarea Democrația Modernă unde vicepreședinte era Costel
Cioc. S-ar putea să mai fi fost și Sindicatul Politic Fraternitatea precum și Partidul Unității
Democrate al lui Nicu Stăncescu, partide cu care aveam legături strînse – dar nu bag mîna în foc
(ce vreți, am îmbătrînit și eu). Gruparea a obținut două locuri de deputat, Petrișor Morar și
Serghei Meszaros – ulterior am aflat că Serghei se născuse la Moscova, unde tatăl său, de origine
maghiară, fusese diplomat trimis la post de Gheorghiu Dej (de altfel, apoi a trecut de partea lui
Iliescu – ce înseamnă să nu ai un serviciu de cadre!).
Dar cum l-am cunoscut pe celebrul Brătianu „Cartof”: Gruparea avea un secretariat format din 5
membri, printre care și eu. Într-o după amiază, cînd era o ședință a secretariatului cu președinții
de partide la sediul nostru (Cerveni era recunoscut ca liderul tuturor), se deschide ușa și intră
Brătianu „Cartof” (care înființase Uniunea Liberală Brătianu) însoțit de două cucoane distinse,
elegante și înțepate. Brătianu se așază în capul mesei cu cucoanele lîngă el, și acestea încep să
turuie cum că Uniunea Liberală Brătianu ar dori să intre în alianță dar, avînd în vedere
notorietatea numelui său, condiția este ca el să fie președintele unei alianțe care nu avea (și nici
nu avea nevoie) președinte. Într-un mod prea elegant pentru tupeul lor, propunerea le-a fost
refuzată. Ofuscați, s-au ridicat și au plecat. În tot acest timp, boul care vroia să conducă alianța,
nu a scos nici un cuvînt!
Dar cu ajutorul FSN, pe 20 mai, boul a intrat în parlament!
x
Pe 29 aprilie 1990, de la balconul din Piața Universității, am cerut unitate.
Pe 6 iunie 1990, în ziarul Dreptatea, a apărut apelul meu la unitate.
Apoi a venit mineriada mare, prigoana, lista „lui Măgureanu”, cu cei care trebuiau arestați
”pentru liniștea lui Iliescu”. Oameni din Piață, arestați abuziv și care nu mă cunoșteau, au fost
bătuți ca să declare că Leon și cu mine am venit în seara de 12 iunie și i-am organizat în trupe de
comando care a doua zi să atace institituțiile de stat. Pe Leon l-au arestat, pe mine nu au reușit.
M-am zbătut peste o lună și jumătate să-i dovedesc nevinovăția lui Leon. Am identificat pe cei
care știau ce a făcut Leon în acele momente și le-am luat declarații extrajudiciare, le-am
multiplicat – setul cu originale pentru dosar, celelalte duse la ambasadele SUA, Marea Britanie
(duse de soția lui) și Olanda (unde am avut singurul moment de relaxare al acelor zile, bînd cu
plăcere un whisky de calitate cu răposatul ambasador Coen F. Stork), am aranjat cu prietenul
Adrian Vasiliu să îl apere pe Leon (eu, fiind implicat în dosar, nu puteam să fiu avocatul lui ci
doar martor).
În luna august Leon a fost eliberat. Au trecut pe la mine Vîță și Zilișteanu, m-au luat cu mașina și
am mers la Leon, am băut o șampanie.
A doua zi eu am plecat în Scandinavia, eram invitat la prima conferință asupra drepturilor omului
în Europa Centrală și de Est (în Norvegia), dar și blindat cu o împuternicire din partea partidului
pentru a discuta cu partidele din Suedia (dublată de împuterniciri verbale din partea lui Corneliu
Coposu – PNȚ-cd, Sergiu Cunescu – PSD, Nica Leon – PLD și Nicu Stăncescu – PUD).
Cînd am plecat, știam că se va realiza în scurt timp unitatea opoziției, pentru care luptam de luni
de zile. Asta am spus principalelor partide cu care am discutat, asta am declarat în presa scrisă, la
TV și la radio.
Cînd m-am întors în țară, după trei săptămîni, am aflat că unitatea opoziției a eșuat.

P.N.L. – SIMBOLUL TRĂDĂRII ȘI CORUPȚIEI (II)

Dan Cristian Ionescu

Incorect Politic
Mai 22, 2021

Deci, la sfîrșitul lui august 1990 revin din Scandinavia și aflu că orgoliile, vanitatea, interesele
unora și altora împiedică realizarea opoziției unite.
Rezultatul obținut în alegeri de Gruparea Democratică de Centru nu erau încurajatoare – 10
partide din capitala țării, din capitala Banatului, din capitala Ardealului și din capitala Olteniei
strînseseră doar 66.000 de voturi la nivelul întregii țări, iar în București, unde datorită acuzațiilor
vehemente aduse în CPUN lui Ion Iliescu, Niculae  Cerveni (locul 1 la senat) și Nica Leon (locul
2 la camera deputaților) erau aclamați la fiecare sosire în Piața Universității, alegătorii ne-au dat
doar cca. 6.000 de voturi (surpriza plăcută a fost Timișoara, unde am strîns cam un sfert din
totalul voturilor).
Într-o ședință a conducerii, am hotărît să fuzionăm cu unul din cele două mari partide istorice,
PNȚ-cd sau PNL. Fiecare dintre noi, în sinea lui, își dorea fuziunea cu țărăniștii, dar hotărîrea a
fost să fuzionăm cu primii dintre ei care ne propun fuziunea. S-a întîmplat ca primul să fie Radu
Cîmpeanu.
În ziua de 20 oct. 1990 a avut loc fuziunea dintre PNL și PSL. Am ajuns membru în delegația
permanentă a PNL. Mai mult decît atît – după cum am aflat cu mare întîrziere, conform
protocolului de fuziune (pe care nu îl citisem, fuziunea fiind negociată doar de Cîmpeanu și
Cerveni) eram chiar purtător de cuvînt al PNL! Ceea ce de altfel nici nu conta, întrucît la PNL
cuvintele le purta doar Cîmpeanu.

Conviețuirea mea cu PNL-ul a fost foarte scurtă, plecînd de acolo nu doar dezamăgit ci efectiv
scîrbit. Iată trei exemple.
În primul rînd, după 18 ani de luptă pentru democrație (întîi cea studențească, apoi cea din cadrul
avocaturii) m-am trezit într-un nou PCR – în delegația permanentă nu se vota nimic! Cîmpeanu
rostea un discurs, sala aplauda iar discursul căpăta „putere de lege”!
În al doilea rind, în aceste ședințe, se raporta triumfalist creșterea simpatiilor liberale în întreaga
țară, Poate că existau, dar eu aveam, de la oameni ai mei din teritoriu exemple contrare. La un
moment dat m-am ridicat și mi-am exprimat părerea, solicitîndu-i lui Cîmpeanu o întrevedere
între 6 ochi (adică și cu Cerveni, care îmi împărtășea părerea). Nu mai țin minte exact cum a
sunat răspunsul ambiguu al lui Cîmpeanu, dar această întîlnire nu a avut loc niciodată.
În al treilea rind, ceea ce a pus capac, s-a întîmplat pe la mijlocul lunii decembrie. Cineva din
sală l-a întrebat pe Cîmpeanu ce să facă membrii PNL dacă la împlinirea unui an de la revoluție,
românii vor ieși din nou în stradă. Răspunsul a fost cam așa: “Vom aștepta, iar dacă această nouă
revoluție va avea șanse, ne punem în fruntea ei!”
Acest oportunism liberal, acest jigodism liberal, m-a scîrbit. La începutul anul 1991 (cred că era
7 ianuarie), în timp ce la bărulețul din incinta sediului deja fostului PSL se sărbătorea un an de la
reînființarea PNL, eu, în biroul meu, îmi dactilografiam demisia.
x
Au urmat pentru mine doi ani și jumătate aparent fără politică, în care mi-am văzut de articole
(începusem să public de la începutul lui ianuarie 1990), între sept. 1991 – dec. 1992 am fost
comentator pe probleme juridice la Europa Liberă, am apărat (mai mult gratis) sindicatele
greviste și victimele abuzurilor statului, în toamna lui 1992 împreună cu Niculae Cerveni, Ion
Dinu și Emil Popescu (toți ceilalți trei deveniți chiar în acel an deputați) am susținut la Curtea
Supremă de Justiție (cred că așa se numea pe atunci) o nouă contestație împotriva lui Ion Iliescu.
Mi-am cîștigat pîinea practicînd evaziunea fiscală (ceea ce a făcut, dar cu mult mai mult succes,
și Klaus Iohannis), adică am înființat societăți comerciale fără delegație de la barou.
Pentru a se înțelege mai bine ce urmează, trebuie să fac o prezentare a inflației de partide liberale
în primii ani de după revoluție. La începutul anului 1990 s-au înființat Partidul Național Liberal,
Partidul Socialist Liberal (devenit în 1992 PNL-CD) și Uniunea Liberală Brătianu. Din PNL s-a
desprins apoi grupul lui Dinu Patriciu care a înființat PNL- Aripa Tînără (devenit în 1993
PL’93), apoi Viorel Cataramă a înființat Noul Partid Liberal, iar cînd Radu Cîmpeanu a fost
debarcat din fruntea PNL, a înființat PNL-Cîmpeanu. Apoi, multe partide au preluat în denumire
și caracterul liberal.
 x
În anul 1991 se înființează Convenția Democrată Română (cine citește apelul redactat de mine și
semnat si de Niculae Cerveni din 6 iunie 1990 constată că aceasta s-a constituit pe baza
principiilor enunțate de mine). Cele mai importante partide – PNL și PNȚ-cd. Cele mai
importante asociații – Alianța Civică și AFDPR.
Se petrece un eveniment unic pe plan mondial – un partid (PNL) este în același timp atît în
opoziție cît și la putere! Într-adevăr, PNL, membru fondator al CDR (opoziția unită) intră și în
guvernul Stolojan, cu turnătorul Mircea Ionescu Quintus ministru al justiției, cu George
Danielescu ministru al economiei și finanțelor, cu o serie de secretari de stat dintre care îmi
amintesc de Teodor Mircea Vaida (la departamentul pentru administrație publică locală), Ionel
V. Săndulescu (la externe), Viorel Cataramă (la comerț și turism).
Dar la începutul anului 1992, Radu Cîmpeanu s-a hotărît să părăsească CDR. S-a susținut că
motivul nemulțimirii sale era colaborarea strînsă a CDR cu UDMR. Motivul adevărat l-am aflat
însă după 2-3 ani de la Radu Cîmpeanu – și i-am dat dreptate. Dar pînă atunci, mai este.
Niculae Cerveni dă atunci lovitura – profitînd de faptul că fuziunea cu PNL fusese imperfectă
(nu se luase act de ea în registrul partidelor politice), împreună cu vechiul nucleu al PSL dar și cu
mulți liberali inițiali (printre care și parlamentari) se rupe de PNL și transformă vechiul PSL în
PNL-CD, rămas (împreună cu PNL-AT) ca urmaș al liberalilor în CDR, ocazie cu care își preia
din nou și vechiul sediu din Calea Victoriei nr. 176.
PNL-CD intră în parlament cu 4 deputați și 5 senatori.
Ieșit din CDR, la alegerile din 1992 PNL-ul, cel care raporta creșteri în toată țara, nu mai trece
pragul electoral (3 %) și nu mai intră în parlament. Cîmpeanu este înlocuit în fruntea partidului
de Mircea Ionescu Quintus și înființează PNL- Cîmpeanu.
Trebuie să precizez că articolele de pe wikipedia legate de partidele liberale sunt pline de
tîmpenii.
x
În 1993, Niculae Cerveni face prima din marile și multele lui greșeli politice. Dornic de unificare
liberală în cadrul CDR, fuzionează cu PNL-AT al lui Dinu Patriciu. Cum trădarea ține de ADN-
ul liberal, Patriciu încearcă să îl înlăture pe Cerveni din conducere.
Cerveni apelează la mine și în urma unui proces lung, în care m-am confruntat cu Valeriu Stoica,
în final îl înving și pe el, și pe Dinu Patriciu. Patriciu revine la vechiul lui partid, schimbîndu-i
numele în PL’ 93.
Cerveni îmi propune să mă întorc în partid, iar eu accept. M-am întors ca membru în BDI (Biroul
Director Interimar, întrucît partidul încă nu ținuse nici un congres). Am instituit conferințele de
presă (miercuri la ora 12) și așa partidul a început să fie popularizat și cunoscut prin mass-media
în toată țara – pînă atunci, nu știa nimeni de el.
x
Prin 1994, cînd Radu Cîmpeanu își dorea să revină în CDR cu noul lui partid, am avut o întîlnire
cu el. Efectiv, nu mai îmi aduc aminte cum s-a ajuns la asta. Ori Cristian Iordănescu, decanul
baroului de avocați și mîna dreaptă în partid a lui Cîmpeanu m-a rugat, ori Cristi a vorbit cu
Cerveni iar acesta m-a delegat pe mine. Va rămîne un mister nedezlegat, fiindcă în afară de
mine, toți ceilalți trei sînt de mult plecați într-o lume fără partide.
M-am întîlnit cu Cîmpeanu la sala mică a Teatrului Național, unde avea o acțiune de partid. Ne-
am retras separat și mi-a povestit de ce s-a retras din CDR. Da, a existat și nemulțumirea legată
de colaborarea cu UDMR, dar adevăratul și principalul motiv a fost altul și, după cum am scris,
i-am dat dreptate.
La alegerile din 1990, PNL obținuse 6,41 % din voturi (7,32 % din locurile din parlament în
urma redistribuirii) iar PNȚ-cd doar 2,56 % din voturi (3,03 % din locurile parlamentare). Cu
toate acestea, în CDR, PNL nu avea de spus nici un cuvînt! Corneliu Coposu avusese grijă să
includă în CDR o serie de asociații care întotdeauna votau poziția țărăniștilor! Este vorba de
Alianța Civică (condusă de Ana Blandiana, fosta amantă a agentului KGB Gogu Rădulescu,
vopsită în dizidentă de Europa Liberă și agentul KGB Petre Mihai Băcanu), AFDPR (condus de
țărănistul Constantin Ticu Dumitrescu, căruia contracandidatul său Octavian Rădulescu i-a adus
grave acuzații, la care am adăugat și eu una, din mileniul actual), România Viitoare (condusă de
Simina Mezincescu, fostă colegă de celulă cu soția lui Ion Mihalache), Solidaritatea
Universitară, Asociația “21 Decembrie”, etc. Nu știu în mod concret dacă pozițiile PNL-ului
respinse în CDR erau sau nu justificate, fiindcă nu am coborît la amănunte, dar cînd un partid
care a obținut de peste două ori mai multe voturi decît PNȚ-cd nu are de spus nici un cuvînt, îmi
pare firesc să-și caute o altă cale.
Nu i-am amintit că a nesocotit ceea ce îi spusesem în 1990, nici că nu a fost interesat de o
discuție aprofundată cu mine. Am dat din cap, ne-am strîns mîinile și am plecat. Nu puteam avea
încredere nici în Cîmpeanu, nici în liberali. Iar viitorul m-a confirmat.

P.N.L. – SIMBOLUL TRĂDĂRII ȘI CORUPȚIEI (III)

Dan Cristian Ionescu

Incorect Politic
Mai 24, 2021
 
Pe la începutul anului 1995, nu numai Radu Cîmpeanu cu noul lui partid se dădea de ceasul
morții să reintre în CDR, dar și PNL. S-a hotărît (nu mai țin minte dacă de Emil Constantinescu
sau de conducerea Convenției) ca pentru aceasta să își dea acordul toate partidele considerate
liberale din CDR, adică PNL-CD, PL’93 și PAC. S-a format o comisie care ne întîlneam după
amiaza la sediul PNL unde Andrei Chiliman era amfitrionul nostru (și ne servea cu o cafea foarte
bună). De la PAC veneau Eugen Vasiliu și Dan Căpățînă, de la PL’93 veneau Dinu Patriciu și
Horia Rusu (cam mulți morți între timp!) iar de la PNL-CD veneam eu. La prima întîlnire,
atmosferă prietenoasă, efuziuni democratice, înțelegere deplină, etc. La sfîrșit, Chiliman întreabă
dacă putem semna protocolul. Eu spun că am o condiție, și anume la întocmirea listelor
electorale pentru alegerile parlamentare, locurile eligibile să fie repartizate între partidele noastre
în proporții egale.  Chiliman s-a întunecat la față și a rămas că ne reîntîlnim.
La următoarea întîlnire, cafea a fost la fel de bună, schimburi de amabilități, etc. La un moment
dat, Chiliman întreabă dacă putem semna protocolul. Îi răspund că nu, explicîndu-i că am pus o
condiție care nu apare în protocol. Chiliman se enervează din nou și stabilește o nouă întîlnire.
Ca să nu pierdem timpul, vă mai spun că această discuție s-a repetat de mai multe ori (nici nu
mai țin minte de cîte ori). Mergeam, îmi savuram cafeaua iar la final spuneam NU. Din cînd în
cînd, la discuțiile noastre venea în vizită și Viorel Cataramă, foarte interesat de revenirea în
CDR.
Pînă cînd, într-o zi, strîngîndu-mi hîrtiile să plec la PNL să-mi beau cafeaua, Niculae Cerveni îmi
spune: “Ah, am uitat să-ți spun, nu trebuie să te mai duci, am semnat eu azi dimineață
protocolul!”. Știu de ce l-a semnat, dar fiindcă Cerveni a fost un mare patriot și un om de mare
curaj, asta nu o să mai povestesc. A fost un interes, nu bănesc, mai degrabă care ținea de trufie
(care  în final l-a și pierdut), dar nu o să vorbesc despre el, alături de care am dus o luptă grea, ci
despre cei au inițiat distrugerea economiei naționale.
PNL a reintrat în CDR, după care s-a petrecut ceea ce intuiția mă anunțase din timp, dar nimeni
nu mă ascultase. În politica românească, cel puțin după 1990, banii și trădarea au avut
întotdeauna un loc de cinste în distrugerea țării. PNL a devenit în CDR vioara a doua (imediat
după PNȚ-CD), PAC și PL’93 au părăsit CDR, locul de sponsor al lui Emil Constantinescu
(deținut de Dinu Patriciu), a fost luat de Viorel Cataramă (despre care eu am o informație, și
anume faptul că în ziua de 17 dec. 1989 se afla și el la Teheran, o dată cu Ceaușescu, dar cu o
altă treabă, o sarcină de la DIE, pentru a încasa cash o rată pe care statul iranian o datora statului
român – neavînd probe, nu pot spune că așa este, spun doar că așa cred că a fost, nu de altceva
dar prea mulți foști agenți DIE s-au lansat în afaceri mari în 1990).
Apoi, s-au negociat locurile pe listele electorale pentru alegerile parlamentare din 1996. Dacă s-
ar fi trecut în protocol amendamentul meu, rămînînd în CDR doar două partide liberale, locurile
eligibile ar fi fost repartizate în mod egal. În lipsa acestui amendament, PNL (noului sponsor al
lui Constantinescu) a primit 40 de locuri iar noi doar 10.
Eu am părăsit CDR. Iată cum, pentru penultima dată, eu puteam să schimb istoria României, dar
nu am reușit. Dacă PNL nu reintra în CDR, în locul lui Valeriu Stoica și al mafioților lui, în
parlament aș fi intrat eu și oamenii mei, tratatul cu Ucraina nu ar mai fi fost votat de Parlament
(diferența de voturi a fost foarte mică în favoarea trădării), comisia de anchetă a privatizării
Romtelecom (înființată în urma eforturilor mele extraparlamentare) nu ar fi închis ochii la
încălcările constituționale și corupția masivă legate de acest contract, etc.
Apoi, a venit lovitura decisivă – pentru a scăpa de acest spin, de această sulă în coaste, Valeriu
Stoica, ajuns ministrul justiției, a dat ordin judecătorilor lui să omoare partidul – ceea ce
judecătorii au făcut, contrar tuturor probelor din dosar. Cerveni își dăduse însă seama deja de
mult timp că acceptarea revenirii PNL în CDR a fost antepenultima mare greșeală din viața lui
politică.
x
Este imposibil să păstrez în acest text cursivitatea cronologică a firului principal al acțiunii
(PNL-ul trădător și corupt) și în același timp să prezint o serie de împrejurări secundare, dar
esențiale. Astfel încît sînt nevoit să fac unele digresiuni, motiv pentru care vor exista unele
repetări.
La alegerile prezidențiale din 1992, ieșit din politică, nu îl cunoșteam pe Emil Constantinescu,
astfel încît l-am votat. Faptul că fusese secretar PCR la facultatea de geologie nu îl consideram
un impediment, putea fi un comunist cinstit, curajos și patriot (fiindcă au fost mulți).
Emil Constantinescu a fost prezentat lui Corneliu Coposu de Ana Blandiana iar legenda (fiindcă
nu am fost de față) spune că Blandiana a argumentat cu faptul că românii îl vor vota fiindcă
seamănă cu Alexandru Ioan Cuza.
Interesant este faptul că Cerveni, comunist din tinerețe (motiv pentru care în 1949 bolșevicii l-au
trimis pentru 5 ani în temniță), l-a întrebat mirat pe Coposu cum s-a oprit asupra unui secretar
PCR. Coposu i-a răspuns: “Maestre, l-am ales pentru ca foștii membri PCR să vadă că nu avem
nimic cu ei”. Am comentat destul acest răspuns, astfel încît azi nu o mai fac.
Apoi, reintors în politică, am apucat să-l cunosc. Un dobitoc! (desigur, nu din punct de vedere al
pregătirii în domeniul geologiei). M-am îngrozit: ăsta să fie viitorul președinte al României? În
conferința de presă din 18 ian. 1995 am cerut schimbarea lui din fruntea CDR. Au fost două
urmări: “democratul” Emil Constantinescu i-a cerut lui Cerveni ca eu să nu vin la ședințele CDR
fiindcă nu suportă să mă vadă, iar a doua a fost că pentru naivii din opoziție eu am devenit un
“dușman al poporului” (cum sînt și azi, inclusiv pentru unii comentatori ai acestui site, falși
patrioți).
Cerveni a continuat cu greșelile. În dorința de a întări numărul parlamentarilor din partid, l-a
adus pe Alexandru Popovici, fără să țină seama de antecedentele lui. Acesta fusese senator PAC,
partid în care împreună cu oamenii lui, a încercat să-l debarce de la conducere pe Nicolae
Manolescu și să-i ia locul. Complotul a eșuat, Popovici a fost exclus din partid. A migrat cu
susținătorii la PL ’93 unde la scurt timp a încercat alt puci, să-l dea jos pe Dinu Patriciu și să
preia partidul. Alt eșec, altă excludere. În condițiile acestea, Cerveni îl aduce în partid.
Bineînțeles, conform obiceiului, Popovici viza să îi ia locul lui Cerveni – dar despre asta mai
tîrziu.
Popovici era foarte apropiat de Constantinescu – primul, secretar PCR la facultatea de geologie
iar Popovici secretar PCR la Institutul de petrol și gaze Ploiești. Pentru cine nu știe, pînă cu puțin
timp înainte, cele două instituții făceau parte din Institutul de petrol, gaze și geologie. Conflictul
între noi a pornit repede.
Vedeam cum Constantinescu nu este cîtuși de puțin salvatorul țării, vedeam cum CDR devine o
mlaștină despre care nici o parte a presei nu vorbește. Un lider șters și fără calități, despre care
declarasem că singura sa calitate este zîmbetul serafimic, heruvimic, pentru care însă l-ar fi votat
doar măicuțele de la Agapia), un PNȚ-cd condus de un Ion Diaconescu (despre care într-un
articol cenzurat de “Cațavencu” scrisesem că era lovit de senilitate încă din tinerețe), un PNL
condus de turnătorul Mircea Ionescu Quintus (intuisem asta din toamna lui 1991 cînd în calitate
de președinte al “Societății pentru Adevăr”, fusesem invitat de Irina Moroianu-Zlătescu  la Casa
Centrală a Armatei unde se lansa Institutul Român pentru Drepturile Omului și unde, la sfîrșit,
potrivit obiceiului, am coborît la Sala norvegiană la o recepție în cursul căreia proaspătul
ministru al justiției ne povestea cum el, fost deținut politic, își trimisese fiul în străinătate și îl
vizita în fiecare an!– intuiția mea a fost confirmată ulterior de ploieșteanul Adrian Moroianu,
deputat PNL-CD, care mi-a spus că după revoluție, cînd Quintus ieșea în stradă, ploieștenii
aruncau în el cu ouă și roșii strigîndu-i “Să trăiți, domnule colonel!”; era avocatul care își turna
clienții!), cu liberali proaspăt îmbogățiți de revoluție și cu țărăniști dornici și ei de îmbogățire.
Aveam și la mine în partid specimene, apropiate de Constantinescu, care sigure de locurile
eligibile pe care le vor obține, deja discutau despre consiliile de administrație în care să intre.
Am vrut să scot partidul din această cloacă, ceea ce dorea și Cerveni. Am început această luptă în
primăvara lui 1996 cînd la un consiliu național, în prezența presei, am declarat că nu îmi trădez
țara pentru un loc în parlament. De ce am făcut asta? Dintr-un calcul care s-a dovedit a fi greșit.
Nu-mi place să provoc, prefer să fiu provocat ca să… provoc! M-am gîndit că toți ziariștii mă
vor întreba ce am vrut să spun, de ce CDR va trăda țara, și atunci voi putea să mă dezlănțui. Nu
m-a întrebat nimeni!
În luna iulie, în sediul primăriei sectorului 4, a avut loc consiliul național în care s-a dezbătut
ieșirea din CDR și participarea la alegeri într-o altă alianță, la care deja lucram. Am pierdut cu o
mică diferență de voturi. La sfîrșitul ședinței am anunțat demisia mea din partid, urmată și de
anunțul altor demisii din conducerea partidului.
Ajuns acasă, m-am pus pe dat telefoane în provincie. Am aflat de la patru președinți din filialele
județene, care din diferite motive nu putuseră să vină, că delegații lor fuseseră convinși de
Alexandru Popovici să voteze împotriva mandatului primit. L-am anunțat și pe Cerveni.
Luni dimineață m-am dus la partid – demisia mea fusese verbală, nu scrisă și înregistrată. Am
trimis filialelor județene circulare prin care anunțam convocarea unui nou consiliu național.
Acesta a avut loc în august, în sala de festivități a partidului lui Leon, fosta ambasadă austro-
ungară, fostul sediului al senatului României dupa atentatul cu bombă care îl afectase. Totul era
pregătit pentru succes.
Dar vine lovitura! Cerveni, se abține de la vot! Șovăiala lui a dus și din partea altora la poziții
similare. Am pierdut din nou, tot la limită, dar de data aceasta nu mai puteam face nimic. Mi-am
respectat primisiunea, am refuzat locul eligibil pe care îl aveam (locul 2 la Teleorman la camera
deputatilor, întrucît Constantinescu s-a opus să candidez la București) și am părăsit politica. Un
singur ziar a scris despre asta, un ziar scos de PDSR pe timpul campaniei electorale.
De ce și-a schimbat poziția Niculae Cerveni? A fost penultima lui greșeală. Într-o zi, înainte de
consiliul național vine Emil Constantinescu la biroul lui de avocatură din str. Brezoianu să stea
de vorbă – în timp ce vorbeau, noul Cuza tot învîrtea în mînă niște hîrtii pe care se putea citi,
scris mare, “Justiție – Niculae Cerveni”. Sigur, nu a fost ideea ineptului Constantinescu (poate a
lui Popovici), dar datorită trufiei, bătrînul vulpoi Cerveni a căzut în capcană și a renunțat la
părăsirea CDR – și din cauza asta a pierdut și el, dar și partidul, și România.
Dar pentru azi ajunge.

P.N.L. – SIMBOLUL TRĂDĂRII ȘI CORUPȚIEI (IV)

Dan Cristian Ionescu

Incorect Politic
Iunie 6, 2021
Niculae Cerveni, Nicolae Manolescu și Dinu Patriciu au avut încredere în PNL. Cine are
încredere în PNL plătește scump.
Banii lui Cataramă, mînă largă, care nu era ca „zgîrcitul” de Patriciu (din cîte îmi amintesc, în
campania electorală i-a pus la dispoziție lui Constantinescu un elicopter pentru un turneu  în
nordul Moldovei) au produs efectul scontat. În CDR, PNL ajunsese egalul PNȚ-cd-ului, celelalte
partide nu mai contau.
PAC-ul lui Manolescu și PL ’93 al lui Patriciu (care deschiseseră drumul PNL-ului spre
Convenție), s-au retras din CDR și au mers în alegeri împreună, dar fără succes.
PSDR-ului lui Cunescu s-a retras și el, intrînd în noul parlament în urma alianței cu PD-ul lui
Petre Roman.
S-a mai retras și UDC-ul, după ce l-a exclus din partid pe președintele Mihai Grama. Alt
exemplu de jigodism: în toate clipurile electorale, Constantinescu îl avea pe Grama pe lîngă el!
Mulți votanți ai UDC nici nu știau că partidul părasise CDR. Grama a fost recompensat cu un
post de senator din partea PNȚ-cd. Candidînd singur, UDC nu a intrat in parlament.
PUD-ul fuzionase deja cu noi, iar Nicu Stăncescu era unul dintre cei mai înverșunați susținători
ai mei pentru ieșirea din Convenție.
Declarațiile mele prin care încercam să deschid ochii românilor asupra pericolului în care se
transformase CDR erau total neglijate de presă, cu o excepție: „Ziua de Prahova” – ceea ce era
firesc întrucît era scos de prietenul Adrian Moroianu (fost arbitru internațional de fotbal, om de
afaceri de succes, vicepreședinte al partidului, președintele celei mai mari organizații a noastre,
cea de Prahova, viitor deputat al acestui județ, alt mare susținător al meu pentru părăsirea CDR).
Presa! Nenorocita de presă, care a făcut atîta rău României!
Au fost cîteva luni în care nu am făcut altceva decît să încerc să încheg alternativa la CDR (ceea
ce încercase pînă la un moment dat și Niculae Cerveni). Dacă reușeam să ne strîngem mai multe
partide decît cele rămase, puteam să luăm noi atît denumirea cît și semnul electoral (cheia)!
Pe lîngă discuțiile cu partidele sus-menționate, am încercat să dizloc din Convenție și UFD-ul. În
timp ce se certau pentru locurile eligibile, aflu că Laurențiu Ulici (președintele Uniunii
Scriitorilor, cofondator al UFD, pe care îl cunoșteam dinainte de 1989 întrucît jucasem bridge
împreună) este nemulțumit de locul primit. Mă duc cu Ion Gîtlan la Uniune, îi prezentăm lui
Ulici cum vedem noi lucrurile, se părea că îl convinsesem. Dar ceilalți doi cofondatori (Varujan
Vosganian și Adrian Iorgulescu, președintele Uniunii Compozitorilor) erau mulțumiți de locurile
pe care le primiseră ei. În final, a fost mulțumit și Ulici care în urma amenințărilor cu părăsirea
Convenției, a primit locul 1 la senat, mi se pare că la Maramureș (a ajuns senator, dar nu a apucat
să-și duca mandatul la capăt – a murit intoxicat cu monoxid de carbon într-o cabană la munte).
Nu mai povestesc drumurile pe care mi-am rupt pantofii în acele luni, fiindcă nici eu nu le mai
țin minte pe toate. Important este faptul că am eșuat. Noi, visătorii, idealiștii, ne confruntam cu
realiștii, cu cei care vroiau funcții, putere și bani. Evident, au cîștigat cei din urmă – haita coruptă
care ajunsese în fruntea opoziției era mult mai numeroasă și ușor de cumpărat.
x
Emil Constantinescu a devenit președinte. CDR a cîștigat cel mai mare număr de voturi și
împreună cu alianța PD (Petre Roman)-PSDR (Sergiu Cunescu) și UDMR a format guvernul. A
început prăbușirea irevocabilă și ireparabilă a României.
De ce spun asta? Simplu.
Pînă în 1996, FSN și urmașul său PDSR furaseră pe cont propriu, pe persoană fizică (după cum
se spune acum). Un parlament și un guvern format dintr-o majoritate parlamentară și din miniștri
patrioți și corecți puteau să repare toate abuzurile trecute, iar o justiție corectă putea să
reîntregească patrimonial național furat.
Doar că noii guvernanți au continuat să fure pe cont propriu și, în același timp, contra unor șpăgi
grase, au început să cedeze gratis sau aproape gratis unitățile economice profitabile către
occident. Occidentul deși își impusese în guvern oameni pe care îi “școlarizase” și îi cumpărase.
Apăruseră în guvern trădătorii (pe locul întîi, liberalul Valeriu Stoica). Totul, cu nepăsarea sau
chiar sprijinul serviciilor care teoretic trebuiau să apere interesele țării.
În ceea ce privește justiția, unde după 1990 corupția déjà începuse să crească exponențial, sub
Valeriu Stoica aceasta a ajuns generalizată. România nu mai avea nici o șansă să recupereze ce
pierduse prin furt, fraudă, falsuri.
Tot prin acte false, s-au cedat munți, castele, zeci de mii de hectare. România este țara în care
marii infractori nu răspund pentru nimic.
Pe plan extern, după 1990 România a intrat într-o perioadă de mediocritate absolută, motiv
pentru care nu a avut ocazia de a face vreo prostie ireparabilă. Asta însă a făcut-o, pentru prima
dată, Emil Constantinescu, semnînd tratatul cu Ucraina prin care renunța de bună voie la
teritoriile românești răpite de URSS (prin tratatul Ribbentrop-Molotov, dar și în afara acestuia) și
ajunse în prezent în componența Ucrainei.
Cîteva amănunte necunoscute despre acest tratat.
Niculae Cerveni mi-a spus că în momentul în care Constantinescu a semnat tratatul cu Ucraina,
nici un parlamentar nu îi cunoștea conținutul! Democrație à la Constantinescu! Dar cînd tratatul a
ajuns în parlament, majoritatea trădătoare l-a votat. Amintesc cu plăcere că singurii din CDR
care au votat contra au fost vechii mei colegi din PNL-CD, senatorul Niculae Cerveni și deputații
Adrian Moroianu, Liviu Negoiță și Didi Spiridon.
Îl aud într-o zi pe nemernicul “lider zonal” într-o emisiune a lui Marius Tucă spunînd că dacă
românii din Ucraina s-ar fi opus acestui tratat, nu l-ar fi semnat. Într-o discuție cu un alt patriot
decedat, regretatul Lorin Fortuna, aduc în discuție acesta declarație. Lorin nu știa de ea,
încremenește după care începe să-l injure pe nemernic – el personal depusese la palatul
Cotroceni un memoriu prin care peste 900 de români din Bucovina de Nord îi cereau să nu
semneze tratatul!
Tot atunci, la sfîrșitul anilor ’90 și tot la Marius Tucă, l-am văzut pentru prima dată pe Mihai
Răzvan Ungureanu, stea în ascensiune a diplomației romînești. Cu multă emfază, povestea cum a
primit sarcina de a redacta tratatul cu Ucraina, declarînd că a studiat o noapte întreagă dreptul
internațional public pentru a-l putea redacta! Incredibil! Un specialist în studii ebraice și iudaice
pus să redacteze un tratat juridic extern de o însemnătate excepțională! Un trădător de țară
(adaug la acest tratat și moștenirea Gojdu) care pe criterii de neînțeles unei minți normale a ajuns
apoi ministru de externe, prim-ministru, șef SIE (soția lui, Daniela, medic anestezist  la spitalul
Fundeni, a devenit beneficiara unei sinecuri de 84.000 euro anual de la OMV Viena, primită pe
cînd MRU avea primul mandat de șef al spionilor – străinii apreciază și răsplătesc trădarea).
În sfîrșit, tot pe acest subiect, în urmă cu vreo doi ani, în Justițiarul a apărut un text semnat de
Adrian Severin în care dezvăluia faptul că Emil Constantinescu a semnat tratatul cu Ucraina deși
el se opusese formei în care fusese redactat. Nu știu care este adevărul, dar îl cred pe Adrian.
Un grav act de trădare care nu a interesat pe nimeni. Un act de trădare care nu ar putea fi
remediat decît prin renegocierea tratatului. Dar asta nu cred că se va întîmpla vreodată întrucît
diplomații ucrainieni nu sint nici tîmpiți, nici corupți și nici trădători ca cei români. Mai ales
acum, cînd UE și NATO umblă cu limba scoasă după Ucraina, ca un cap de pod împotriva
Rusiei.
x
Guvernarea CDR a fost eminamente coruptă, iar vîrfurile de lance au fost liberalii. Aceștia însă
sunt isteți, au aruncat corupția în spinarea țărăniștilor. A fost lansat textul cu „nepoții lui
Diaconescu’’. O altă realitate este faptul că atunci a început pervertirea ideii de competență. Ai
lui Iliescu, cel puțin, puneau în administrația centrală corupți de specialitate. CDR, ca să-ți
mulțumească oamenii, a ajuns să dea posturi la întîmplare. Cel mai bun exemplu este următorul:
președintele PNȚ-cd Covasna era un mamoș (nu-mi amintesc numele), dar cum ministerul
sanatații fusese dat UDMR-ului, a fost numit secretat de stat la agricultură!
Liberalii au aruncat povara corupției în curtea țărăniștilor, care în 2000 nu au mai intrat in
parlament.
Nu a fost greu. Diferența esențială, neobservată însă de români, între liberali și țărăniști era de
educație, Ceea ce se putea observa cel mai bine la turnători.
Turnătorii țărăniști erau simpli, erau rudimentari, ca de pildă Nicolae Ionescu-Galbeni (despre
care prietenul și colegul meu de breaslă Ion Dinu, fost cavalerist, fost veteran și rănit de război,
fost deținut politic, avocat și fost deputat PNȚ-cd între 1992-1996 îmi spusese că a fost cel mai
odios delator din lagărul de la Tîrgu Ocna), turnătorul pus șef peste comisia de control SRI din
parlament, sau Barbu Pițigoi.
Liberalii însă aveau alți oameni, alți turnători! Educați “la pension”, vorbeau limbi străine, știau
să mînuiască la masă tacîmurile din argint, mulți aveau singe albastru – Constantin Bălăceanu-
Stolnici, Alexandru Paleologu, Dan Amadeo Lăzărescu, Mircea Ionescu Quintus… Aveau față
de țărăniști o experiență de jumătate de secol în plus de trădare, corupție, minciună. Normal că
au reușit să-și îngroape rivalii.
Acum, voi lua o pauză. Am fost nevoit sa schimb cartela sim la telefon și trebuie să-mi refac
agenda telefonică. Mai am măcar două episoade despre trădare și corupție liberală, tot mai
recente.
 VALERIU STOICA – PUNCT

Am aflat tîrziu de moartea lui Arin Stănescu (născut Arie Shalev). Acesta făcea parte dintr-un
„trio” celebru: Valeriu Stoica-Călin Zamfirescu-Arin Stănescu, colegi de an în promoția 1976 a
Facultății de Drept.

În 1996, Valeriu Stoica ajunge ministrul Justiției.

Călin Zamfirescu, ajunge președintele Uniunii Naționale a Barourilor din România. Din cîte îmi
aduc aminte (și cred că nu mă înșel), înainte de 1989, Călin era unul dintre foarte puținii avocați
care aveau „dezlegare” de la securitate să acorde asistență juridică cetățenilor străini. În ianuarie
1990, cînd am fost ales consilier în Consiliul proaspăt reînființatului Barou București, am cerut
lista cu avocații care aveau voie să lucreze cu cetățenii străini – mi s-a spus că nu mai există
întrucît securistul care răspundea de instituție a fugit cu toate actele din biroul său.

Arin Stănescu, ajunge șeful lichidatorilor judiciari din România.

Recunosc faptul că în anul 1990 am avut mare încredere în Valeriu Stoica, un jurist eminent și
foarte inteligent. Din această cauză, în toamna anului 1990, i-am propus să intre în Asociația
„Societatea pentru Adevăr“ pe care mă pregăteam să o înființez. Acceptînd, Valeriu Stoica a
devenit membru fondator. Dacă în 1990 singurul nume notoriu din cadrul asociației era Radu
Filipescu (vicepreședinte), după 1996 (cînd asociația fusese deja de mult „ucisă“), a avut loc o
ascensiune fulminantă a membrilor fondatori. Lucian Mihai (cadru universitar, devenit și avocat)
a ajuns secretar general al Camerei Deputaților iar apoi judecător și președinte al Curții
Constituționale, Valeriu Stoica (cadru universitar, devenit și avocat) a ajuns ministrul justiției,
Gheorghe Mocuța (procuror) a ajuns de 3 ori secretar de stat (de două ori la justiție și o dată la
finanțe), Adrian Vasiliu a devenit avocatul fostului rege Mihai, Doru Crin Trifoi a ajuns director
și apoi secretar de stat în Ministerul Justiției, Titus Duță a ajuns șeful Corpului de control al
prim-ministrului, Lia Trandafir a ajuns consiliera prim-ministrului Victor Ciorbea, etc. Din
păcate, unii dintre cei cărora le acordasem credit (Valeriu Stoica și Doru Crin Trifoi), au preferat
să pactizeze (în folos bilateral) cu mafia.

Din biografia Wikipedia a lui Valeriu Stoica au dispărut mențiunile existente acum vreun un
deceniu, cu privire la cele cca. 20 de stagii de perfecționare în occident. Eu înțeleg ca un medic
sau un inginer, etc. să plece la perfecționare în occident, unde știința este mult mai avansată, dar
un profesor de drept românesc (adică bazat pe dreptul roman), ce are de învățat la perfecționare
în SUA sau Marea Britanie, țări cu un sistem de drept anglo-saxon? Și mă gîndesc din nou că
noi, românii, nu învățăm nimic din trecut. Acum 60 de ani ne trimiteam cei mai merituoși
studenți la perfecționare la Moscova, de unde se întorceau racolați de KGB. De un sfert de veac,
îi trimitem la pefecționare în occident, de unde se întorc racolați de toate serviciile secrete
occidentale, care apoi îi sprijină să ajungă la putere și să își trădeze țara.
Am văzut o mulțime de materiale despre nelegiuirile, mîrșăviile, trădările, corupția lui Valeriu
Stoica (și ale familiei sale). Mi-a fost scîrbă să le citesc. Banuiesc că aș fi aflat multe lucruri noi,
dar îmi ajungea cît știam. Și atunci, prefer să vi le împărtășesc pe acestea, întrucît sînt convins
că, dacă nu chiar pe toate, pe cele mai multe nu le știți.

În urmă cu mulți ani întocmisem pe calculator o listă cu „păcatele” lui Valeriu Stoica. Din
păcate, activitățile mele pe internet mi-au “ucis” cu totul un calculator și mi-au virusat două
leptopuri. Am pierdut astfel foarte multe materiale, asa că acum scriu doar despre ce nu pot uita,
și fără a îmi mai aminti exact cronologia.

1. În toamna anului 1997, ministrul Justiției Valeriu Stoica dezincriminează prin ordonanță de
urgență bancruta frauduloasă! Mare tărăboi! Stoica se repliază, spune că a fost o greșeală și o va
îndrepta reîncriminînd bancruta frauduloasă printr-o altă ordonanță de urgență. Greșeală? Pentru
un jurist cu mintea brici ca cea a lui Valeriu Stoica, asta nu poate fi greșeală. Căutați altă
explicație.

Dacă ordonanța de dezincriminare era votată de Parlament, toți autorii infracțiunilor de bancrută
frauduloasă de pînă la reîncriminare scăpau de răspunderea penală. Soluția era alta, și anume ca
Parlamentul să respingă articolul din ordonanță care dezincrimina. În acest sens, deși la
cotidianul „Adevărul” numele meu era „nomine odiosa”, trimit prin fax o scrisoare ca din partea
unui simplu cetățean, un oarecare D. Ionescu din București, în care explic mecanismul la care ar
trebui să apeleze aleșii. Scrisoarea apare în numărul din 22 septembrie. Noi discuții, emisiuni
televizate, etc. pînă cînd, într-adevăr, Parlamentul respinge dezincriminarea bancrutei
frauduloase!

Succesul meu a fost însă doar de palmares. Deși un principiu fundamental al dreptului roman, pe
care se întemeiază dreptul nostru spune „quod nullum est, nullum producit effectum” (adică
„actul nul nu produce efecte”, sau mai pe românește, o ordonanță respinsă de parlament nu
produce efecte), totuși mafia își are oamenii potriviți la locul potrivit. S-a socotit că, pentru ca
infractorii să meargă unde le era locul, mai trebuia ca cineva (și acela nu puteam fi eu) să ceară
să se constate nulitatea dispoziției din OUG privind dezincriminarea – dar aceasta nu a cerut-o
nimeni, astfel încît Valeriu Stoica putea dormi liniștit: era un om de onoare, care își respectase
contractul!

2. În perioada ministeriatului lui Valeriu Stoica, mă întîlnesc pe stradă cu un coleg, avocat al
unei importante companii străine intrate pe piața românească și care, cu ochii strălucind de
fericire, îmi spune că firma sa a obținut un împrumut enorm de la BERD și că, în urma redactării
contractului de împrumut, onorariul său va fi de 1 milion de $! După cîteva zile îl reîntîlnesc –
fericirea îi dispăruse din ochi, mergea pe stradă fără să înțeleagă nimic, parcă nici nu știa unde se
duce și de ce se duce! Îmi povestește ca s-a dus la BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucție
și Dezvoltare) să negocieze termenii contractului, și acolo i s-a spus că BERD nu acceptă decît
contracte redactate de Cabinetul de avocatură „Stoica & Stoica”, cabinetul în care el, Valeriu
Stoica, era ministrul justiției iar ea, Irinel Stoica, era avocată!

I-am dat informația lui Mircea Toma, redactorul șef adjunct de la „Academia Cațavencu”.
Informația era o bombă! Ca să o publice, mi-a cerut numele și numărul de telefon al colegului
meu. Acesta i-a confirmat tot ce îi spusesem. Informația a apărut – în orice țară din lumea pretins
civilizată, Valeriu Stoica ar fi trebuit să își demisia – nu și în România!

Mai mult decît atît, contractele încheiate în mod obligatoriu la soția lui Valeriu Stoica, tot în mod
obligatoriu trebuiau autentificate la notariatul soției lui Flavius Baias (secretarul de stat de la
ministerul Justiției), Valeria Baias!

Valeriu Stoica telefonează la redacția săptămînalului și îl invită pe Mircea Toma la minister

pentru o discuție. Care credeți că era scopul discuției? Să afle de la cine are informațiile!

Gunoaiele, otrepele Europei, cele care ne acuză acum de corupție, mituiau cu milioane de dolari
trădătorii țării, și nimeni din cei abilitați nu reacționa!
3. Spre sfîrșitul anului 1998 începe privatizarea Romtelecom. La nivel guvernamental, se
constituie o comisie de privatizare formată din 7 membri în frunte cu răposatul mafiot Radu
Vasile, din care făcea parte și mafiotul Valeriu Stoica. Sînt eliminate firmele serioase și, în baza
subevaluării masive efectuate de o firmă de consultanță evreiască din SUA (Goldman Sachs),
Romtelecom vinde 35 % din acțiuni, pentru suma de 750 milioane $, nu către OTE, așa cum se
știe, ci către OTEROM, un off-shore înregistrat în Cipru, înființat de OTE cu cîteva zile înainte
de atribuirea contractului și care avea un capital social de doar 9.000 $! În contract era prevăzută
clauza (total ilegală) că negociatorii români primesc un comision de 10 % din valoarea
contractului. Întrebat de ce această clauză, Sorin Pantiș (ministrul comunicațiilor, mafiot fără
experiența declarațiilor publice) s-a bîlbîit încercînd să explice că această clauză era obligatorie
conform legislației din Cipru (care nu avea nici o influență asupra legislației românești, sub
imperiul căreia se încheiase contractul), dar comisionul nu se va încasa de către demnitarii
români. Cu toate acestea, banii încasați de statul român au fost doar 675.000.000 $, exact cu 10
% mai puțin, bani care au intrat în buzunarul (sau contul) lui Valeriu Stoica și al celorlalți mafioți
români dar, cred eu, și al unora de la Bruxelles. Din banii încasați, am plătit un onorariu „de
succes” de aproape 10 mil. $ către Goldman Sachs pentru faptul că au subevaluat de cel puțin 7
ori valoarea Romtelecom.

M-am săturat să scriu despre această cea mai mare mită din istoria României, acoperită mai
târziu cît a putut (și a putut foarte bine) de Laura Codruța Kovesi, apărătoarea mafiei
internaționale. Am scris despre asta în „Codul lui Lucifer II”, am scris Antenei 3 care a trecut
totul sub tăcere, au apărut pe aceeași temă materiale pe diferite site-uri. Gata! Îmi ajunge! Nu
mai am putere să o iau de nu știu cîte ori de la cap degeaba!
4. Eu nu știu toate condițiile puse lui Valeriu Stoica pentru milioanele de $ cu care a fost șpăguit.
Dar una este sigură.

Valeriu Stoica a fost cel care, fără nici o condiție de reprocitate, a admis accesul caselor de
avocatură occidentale în justiția română. A fost o mare lovitură pentru avocații români, întrucât
intrînd în competiție, firmele occidentale și-au atras clienții marilor multinaționale care intraseră
pe piața din România, privîndu-i astfel pe avocații noștri de încasări importante.
5. În anul 1998, Valeriu Stoica împrospătează cadrele ofilite din minister și aduce un tînăr
energic, Acsente Mihai pe numele lui, cu o vechime în muncă de 3 sau 4 ani ca judecător la
judecătoria Vaslui. Acest tînăr energic este uns director general al Direcției de organizare a
instanțelor și ministerului public! Din CV-ul lui lipsea însă un aspect foarte important pe care
ținea să-l spună tuturor celor pe care îi întîlnea pe culoarele ministerului și cărora le zicea că este
nepotul șefei consilierilor prezidențiali ai lui Milică, Zoe Petre!

După numirea lui Acsente Mihai ca director general, în Ministerul Justiției se instituie o cutumă
nouă: cine vroia să devină judecător, trebuia să achite la minister o șpagă de 15.000 $! Eu nu îmi
permit să spun că această cutumă a instituit-o Acsente Mihai, ci doar că a apărut după numirea
lui. Dar vă dați seama ce înseamnă asta? Înseamnă întîi de toate că mai înainte de a a fi numit
judecător, viitorul judecător trebuia să devină infractor, adică autor al infracțiunii de dare de
mită. Mai înseamnă însă ceva. În 1998 cineva cinstit nu avea 15.000 $ de dat șpagă pentru a
deveni judecător ci, ori provenea dintr-o familie de infractori, ori se împrumuta de la cămătari
cărora le devenea slugă. În ambele cazuri, prima lui grijă era să recupereze „investiția” (evident,
prin mită). Prin grija lui Valeriu Stoica, justiția s-a umplut de infractori în robă.
Și tot despre Acsente Mihai. La așa ministru corupt al justiției, era normal ca și șefa de cadre din
minister (Ruxandra Ilie) să fie pe măsură. A fost o campanie susținută de presă împotriva
acesteia, pînă cînd, în sfîrșit, a fost pensionată cu o pensie de 6 milioane de lei (de 10 ori mai
mare decît pensia bietei mele mame, tot juristă, decedată în același an). Bucuria presei și a
opiniei publice a fost de scurtă durată, întrucît s-a aflat că Acsente Mihai a păstrat-o pe post,
permițîndu-i să cumuleze pensia cu salariul.

6. Acum vin cu o informație legată de un moment pe care nu îl mai pot plasa exact în timp (ce
vreți, am îmbătrînit și eu și mai uit), dar cred că nu mă înșel. Dacă în timpul ministeriatului lui
Valeriu Stoica a fost introdus în parlament un proiect de lege de grațiere, inițial pentru pedepse
de pînă la 2 ani cu închisoarea, dar limita a fost majorată ulterior la 5 ani, atunci am dreptate.
Cineva din minister mi-a spus că pentru majorarea limitei de grațiere de la 2 la 5 ani, mafioții
țigani au cărat la minister două valize pline cu dolari pe care le-au predat unui director (nu, de
data aceasta nu lui Acsente Mihai, ci altuia).

Dacă în aceste rînduri cineva ar considera că găsește oarece resentimente ale mele față de
Valeriu Stoica, este posibil. Dar acestea ar fi justificate din două motive:

– în timp ce „prietenul” Valeriu Stoica era ministrul justiției, a murit mama mea; a murit în urma
unui atac cerebral cauzat de judecători nemernici și corupți; în anul 1987 a fost demolată ilegal
(adică fără decret de expropriere) vila ridicată de bunicii mei între cele două războaie mondiale –
nici un pîrît (Primăria Capitalei, Primăria sectorului 3 și DGDAL) nu contesta aceasta; în mod
normal, ar fi trebuit să primim despăgubirea pe cale administrativă sau, în cel mai rău caz, în
urma unui proces care ar fi trebuit să se încheie după trei termene; în cazul nostru procesul a
început în 1990 iar despăgubirile le-am primit în anul 2009, după moartea ambilor mei părinți și
după ce statul român a fost obligat de CEDO (singura mea victorie la CEDO din 8 sesizări!);

–  tot atunci a murit, la vîrsta de 98 de ani, și unchiul meu Hristu Vulcan, cu povara unei
condamnări nemeritate; în anul 1959, în lotul în fruntea căruia s-a aflat marele poet legionar
Vasile Militaru, unchiul meu a fost condamnat la ani grei de închisoare (și confiscarea întregii
averi) doar pentru faptul că avea un aparat de radio la care cîțiva bătrîni, prieteni ai săi, veneau să
asculte BBC și posturile grecești (a ieșit din închisoare doar cu amnistia din 1964); s-a promovat
recurs extraordinar dar cu majoritatea voturilor judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiție,
acesta a fost respins – cînd i-am povestit, Valerică s-a încruntat, a fost revoltat, etc.; mi-a cerut
să-i dau toate datele – i le-am dat, dar i le-am dat degeaba.

Ar mai fi de spus ceva, nu legat direct de Valeriu Stoica dar petrecut în timp ce era ministrul
justiției (și care poate că s-a petrecut și în timpul altor guverne). Acest lucru nu vi-l spun întrucît
este atît de incredibil, încît o să credeți că am înnebunit. Într-adevăr, este de necrezut că într-un
stat de drept, într-o țară democrată, aspirantă (în acel moment) la  admiterea în NATO și UE, pe
drumul de la Parlament la Monitorul Oficial, legile votate de „aleșii neamului” ori să își piardă
din articole, ori să se piardă cu totul.

(Din volumul „374 de zile de publicistică on-line”, cap. V, articole nepublicate)

                                                                                                           Dan Cristian IONESCU

PS 1: Am scris la început că făcusem la un moment dat o lista cu păcatele lui Valerică Stoica 
dar, cum rînd pe rînd calculatorul și apoi leptopurile mele au fost virusate, nu am reușit să o mai
găsesc. Poate cel mai mare păcat al lui (fiindcă nu poate fi străin de asta) de care nu am pomenit,
este distrugerea unui partid. Partidul meu, partidul pentru care am renunțat mult timp la profesie,
una foarte bănoasă (mulțumindu-mă cu cîteva contracte de consultanță), partidul în care vroiam
să strîng alături toți românii cinstiți, patrioți, curajoși. O să mă refer mai pe larg altă dată despre
asta. Niculae Cerveni a făcut multe greșeli, dînd dovadă uneori de o naivitate copilărească,
repetînd chiar aceeași greșeală. În 1993 a făcut o fuziune cu PNL-AT al lui Dinu Patriciu, cel
care apoi a încercat să îl debarce pe Cerveni din fruntea partidului. M-am luptat în tribunal cam
jumătate de an (adversar – Valeriu Stoica!) pînă cînd am reușit să obțin anularea fuziunii. Dar
după ce, studiind migălos actele, am reușit să înving și trădarea grupului condus de Alexandru
Popovici pus cu arme și bagaje în slujba lui Emil Constantinescu (acesta este un alt capitol de
istorie), Niculae Cerveni face o nouă fuziune cu PL 93, condus de același Dinu Patriciu! Între
timp, se schimbaseră unele lucruri. CDR și Emil Constantinescu ajunseseră la putere, ceea ce își
dorea și Patriciu. Constantinescu, despre care în conferința de presă în care am cerut schimbarea
lui din fruntea CDR am spus că are o singură calitate și anume zîmbetul heruvimic, serafimic,
pentru care însă l-ar vota doar maicile de la Agapia și de la Văratic, era un om extrem de
ranchiunos – pentru el, Cerveni și eu, sau poate chiar în ordine inversă, fusesem dușmanii lui.
Valeriu Stoica, ajuns ministrul justiției, vroia să elimine orice concurență cu tentă liberală.
Patriciu, vroia averi. Și atunci, Patriciu a depus o cerere prin care să se ia act de faptul ca partidul
meu (în urma fuziunii își schimbase denumirea în Partidul Liberal) a fuzionat cu PNL.
Tribunalul a respins cererea, dar Patriciu a atacat hotărîrea. M-am dus la recurs fluierînd – totul
era atît de simplu! Consiliul Național din 4 aprilie 1998 invocat de Patriciu, nu avusese loc! La
dosar nu exista nici convocator, nici listă de prezență, nici proces-verbal! Mai mult, în acea zi dar
în cu totul alt loc, un Consiliu Național organizat de Niculae Cerveni, dezavuase acțiunile
grupării Patriciu prin votul a 143 de delegați din 36 de filiale județene! Și totuși, judecătorii
Victoria Baldovin Popescu și Claudiu Elizeu Popescu de la CAB, au luat act de fuziune și au ucis
un partid care putea reprezenta o speranță pentru România! Patriciu și-a primit răsplata – nu mai
țin minte acum în ce calitate și nici nu am reușit să aflu de pe internet, dar atunci el a pus mîna pe
Combinatul Petrochimic Midia Năvodari. Niște jandarmi criminali i-au ucis în 1938 pe cei cei
care ar fi putut conduce România spre bine. Niște judecători corupți au ucis după 60 de ani un
partid care ar fi putut conduce România spre bine (dar era deja mult mai greu! Mass-media nu
vorbea despre el!). Am momente în care îi înțeleg pe cei care, dimineața, înainte de intrarea
publicului nevinovat, aruncă în aer tribunalele înțesate de judecători trădători, corupți și ucigași.

PS 2: Călin Zamfirescu este socrul lui Cătălin Marian Predoiu, fostul ministru al justiției.

PS 3: Cineva din ministerul justiției, persoană foarte apropiată atît de mine cît și de virful
ministerului, mi-a spus că pentru dezincriminarea bancrutei frauduloase, cei interesați au plătit o
șpagă de 1 milion de dolari –  oare cît s-a plătit de către mafie pentru proiectele de lege de
grațiere și amnistie pentru care se zbat (în afara interesului propriu) Dragnea&Co?

PS 4: În anul 1998, în numele asociației „Acțiunea pentru Idealurile Revoluției” și alături de alți
5 revoluționari mult mai cunoscuți decît mine, am trimis un fax președintelui Camerei
Deputaților, Ion Diaconescu, solicitînd ca „legea lui Ticu” să fie completată atît cu revoluționarii,
cît și cu avocații – la acel moment, aveam oameni peste tot astfel încît mi s-a comunicat că, la
medierea între Senat și Camera Deputaților, amendamentele propuse de mine au fost acceptate.
Cînd legea a apărut în Monitorul Oficial, am constatat că avocații nu mai figurau!

PS 5: În același an, cei de mai sus am trimis prin fax lui Petre Roman (președintele senatului),
Ion Diaconescu (președintele camerei) și Radu Vasile (prim ministru) un alt fax, prin care
solicitam promovarea unei legi care să instituie răspunderea civilă a magistraților – mi s-a
confirmat (de asemenea, neoficial) că această lege a fost adoptată, dar nu a apărut niciodată în
Monitorul Oficial!

     PREACINSTITUL TĂRICEANU

Îl cunosc pe Călin Popescu Tăriceanu de vreun sfert de veac, de pe vremea în care amîndoi ne
aflam în opoziție (acolo unde eu am rămas permanent). Marele ghinion cu care l-a lovit soarta a
fost coeficientul său redus de inteligență, împrejurare recunoscută chiar de tatăl său vitreg,
masonul Dan Amedeo Lăzărescu, cel care i-a înlesnit ascensiunea politică (în situații diferite,
acesta s-a exprimat în fața a doi prieteni ai mei cu următarele cuvinte aproximative: „Se pare că
unele femei îl apreciză. Mă rog, nu știu exact de ce”).

De acest handicap al lui Tăriceanu, m-am convins personal la o masă rotundă organizată de o
fundație britanică la începutul verii anului 1996, la scurt timp după alegerile locale. Plin de
emfază, Tăriceanu se lăuda cu faptul că CDR a cîștigat alegerile locale – era evident că din cauza
pădurii, el nu vedea copacii. Am luat cuvîntul și am arătat că CDR a cîștigat cele mai multe
locuri de consilieri județeni, dar datorită unor trădări, unele din partea PNL, altele din partea
PNȚ-cd, într-o serie de județe (sper că nu mă înșeală memoria, dar îmi amintesc de Tulcea, Arad
și Mureș) președinți de consilii județene au fost aleși oamenii lui Iliescu, cei care teoretic
pierduseră alegerile. Ori, pîinea și cuțitul sînt în mîinile președintelui consiliului județean. Nu
mai rețin cuvintele violente cu care a replicat Tăriceanu, dar era clar că nu a înțeles nimic.

După scurt timp eu am făcut o declarație publică precizînd că nu îmi trădez țara pentru un loc în
Parlament și, refuzînd candidatura pentru un loc eligibil de deputat, am părăsit CDR. Nici un
ziarist, nici un post TV, nimeni nu m-a întrebat ce am vrut să spun cînd am vorbit despre trădarea
țării.

CDR a cîștigat cele mai multe voturi la alegerile parlamentare. Mare bucurie în CDR! Pe atunci,
nu știu ca în parlament să se fi implementat mituirea parlamentarilor ori traficul de influență. Pe
atunci, mult mai modești, noii parlamentari se băteau pe cît mai multe locuri în CA-urile și AGA
de la cele mai rentabile unități economice.

Tăriceanu a ajuns deputat și apoi ministru al industriei. Incapacitatea lui a determinat înlocuirea
din funcție la prima remaniere guvernamentală.

Dar, așa cum se întîmplă la noi, cei sprijiniți de unii și de alții, ajung să devină în același timp
lideri politici, parlamentari, miniștri și oameni de afaceri. Ca om de afaceri, a avut împliniri. În
anul 1998, ca importator de Renault si Citroen, a vîndut la Romtelecom un număr de 1.000 de
autoutilitare care ar fi fi putut fi produse la ARO Cîmpulung Muscel – lipsit de comenzi, ARO a
început să se prăbușească, în timp de Tăriceanu a cîștigat probabil primul (sau primele) dintre
milioanele lui de dolari. Cunosc acest lucru foarte bine întrucît primind informația, am redactat
în două exemplare o interpelare către primul ministru Radu Vasile pe care le-am dat senatorilor
Niculae Cerveni și Cornel Gavaliugov. Niculae Cerveni s-a dus la Senat, a depus interpelarea și
apoi a plecat la un proces. Apoi, a venit și a depus interpelarea și Cornel Gavaliugov – a fost un
moment amuzant. Cel care le-a primit, mi se pare Hrebenciuc, a citit-o și a spus: „Nu puteai și tu
să schimbi cîteva vorbe? Să nu fie chiar cuvînt cu cuvînt ce a scris Cerveni!” Am citit apoi
răspunsul lui Radu Vasile. A refuzat să răspundă chiar la toate cele 10 întrebări puse, dar a
confirmat vînzarea fără licitație de către Tăriceanu a celor 1.000 de autoutilitare – este adevărat,
pe atunci conflictul de interese nu era încriminat, dar era totuși o problemă de morală,
moralitatea fiind o altă trăsătură de caracter care se pare că îi lipsește lui Tăriceanu.
Cu aceeași ocazie, am aflat că Tăriceanu a mai vîndut fără licitație alte 500 de autoutilitare către
Romgaz, dar aici nu am dovezi. Oricum, cele 1.000 de bucăți vîndute către Romtelecom puteau
salva de la pieire ARO.

În anul 2005 cel care fusese prost ca ministru, a fost bun să fie numit prim-ministru.

În zilele de 15-16 martie 2005 Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu, de abia numit premier
al României, a plecat în Israel pentru a participa la inaugurarea unei noi aripi a muzeului
holocaustului de la Ierusalim.

Toamna anului 2005 (an în care președintele de atunci al țării a vizitat muzeul holocaustului din
Washington iar premierul pe cel din Ierusalim) a fost foarte bogată în evenimente de
comemorare istorică, dar nu istorie a românilor ci a evreilor: la 11 sept. este inaugurat la Sighet
muzeul memorial al holocaustului din Transilvania de nord; la 9 oct. este inaugurat centrul de
studii ebraice din cadrul facultății de istorie a universității Al. I. Cuza din Iași; la 10 oct. este
inaugurat institutul național (!) pentru studierea holocaustului din România „Elie Wiesel”
(promis de fapt de Adrian Năstase în urma unei vizite tot la Ierusalim); în aceeași zi de 10 oct.
este lansat primul manual pentru studierea istoriei holocaustului în România.

Tăriceanu se ocupa mult mai mult de interesele evreilor decît de cele ale românilor.

În iunie 2007, același Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu, și-a ales drept consilieri
personali pe evreii Tal Silberstein, Shimon Shaves și Arthur J. Finkelstein, plătiți cu sume
enorme (nu știu dacă din buzunarul propriu, din fondurile partidului sau cu bani de la bugetul
statului). Anterior, unii dintre aceștia fuseseră consilierii lui Traian Băsescu și apoi ai lui Adrian
Năstase.

La 6 oct. 2008, Călin Popescu Tăriceanu a declarat că în București se va ridica un monument

dedicat Holocaustului – la scurt timp, Consiliul General al Municipiului București a adoptat
Hotărîrea nr. 323/29 oct. 2008 prin care cei 3.000 m.p. ai Parcului Brezoianu sînt distruși pentru
a face loc memorialului holocaustului. Aceasta în condițiile în care în România nu există nici un
monument în memoria nenumăraților români victime ale evreilor.

S-ar putea ca doar cu aceste realizări să rămînă Tăriceanu în memoria românilor, sau mai
degrabă a evreilor.

Astăzi, Tăriceanu are unele probleme cu DNA. Nu știu cît de reale sînt acestea, dar m-a frapat o
afirmație a sa, cînd a spus că nu ne putem întoarce la anii ’50, cînd Securitatea făcea ce vroia. În
principiu, el are dreptate, însă eu cred că în sinea sa, își dorește anii ’50, cînd demnitarii aveau o
imunitate neoficială, dar absolută.

                                                                                                  Dan Cristian IONESCU

CE A FĂCUT CĂLIN POPESCU TĂRICEANU PENTRU POPORUL ROMÂN
 

Am scris ieri ce a făcut Călin Popescu Tăriceanu pentru el și pentru evrei. Este cazul să vedem ce
a făcut, în calitate de prim-ministru, pentru poporul român.

Cine se uită la Antena 3, află că cei mai buni prim-miniștri ai României din ultimul sfert de veac
au fost Adrian Năstase, Victor Ponta și  Călin Popescu Tăriceanu. Unii, poate chiar îi cred. În
principiu, eu respect dreptul oricărui altuia la propria părere. Dar nu atunci cînd aceste păreri sînt
exprimate diversionist și mincinos, plătite cu bani grei, de un post TV care nu ține de mass-
media ci de un mizerabil aparat de propagandă pus în slujba unei mafii politice, pe care se
străduie să o readucă la putere. Desigur, este bine că s-au străduit să scoată la vedere bubele lui
Băsescu, dar să nu uităm că nu au făcut asta pentru a informa românii, ci ca o fază a războiului
Voiculescu-Băsescu. Iar astăzi, cînd de aproape un an și jumătate Băsescu nu mai este
președinte, devine penibil ca la știri să ne prezinte fapte sau declarații ale lui Băsescu de acum 3,
5 sau 7 ani. În schimb, despre corupția, abuzurile și averile lui Năstase și Ponta, nici un cuvînt.
Mai mult decît atît, profitînd de memoria scurtă a românilor, Antena 3 aruncă în spinarea lui
Băsescu privatizările frauduloase, ilegale, păguboase ale regimului Năstase, în timp ce Victor
Ponta era șeful corpului de control al prim-ministrului. L-a întrebat cineva vreodată pe Ponta ce
constatări a făcut în anii în care a încasat leafă de șef al corpului de control?

Se spune că în timpul guvernărilor Năstase, Tăriceanu și Ponta, România a înregistrat cele mai
mari creșteri economice. Nu sînt specialist în acest domeniu, și atunci mă întreb ca orice profan
ce creștere economică poate să aibe o țară care nu mai are economie? Oare banii trimiși în țară de
căpșunari și alte milioane de români care muncesc în întreaga lume, accizele la țigări, mărite de
cîteva ori pe an încît au ajuns să constituie 80 % din prețul unui pachet, supraaccizele la benzină
constituie creștere economică?

Atît Năstase cît și Tăriceanu s-au lăudat cum datorită eforturilor lor, românii au putut să plece și
să muncească în străinătate. Ce declarații imbecile, ai fi tentat să spui. Dar Năstase este extrem
de inteligent, la el a fost o declarație propagandistică. În realitate, obligarea românilor să plece la
muncă în Europa a avut efecte catastrofale. În primul rînd, plecînd să muncească la negru,
bugetul de stat a fost lipsit de impozitul pe salariu pe care l-ar fi obținut dacă acelor români li s-
ar fi creat locuri de muncă în țara. În al doilea rînd, cei plecați în străinătate nu au mai contribuit
în țară la fondul de pensii (cînd peste 3 milioane de români apți de muncă nu contribuie la acest
fond, este evident că în scurt timp va intra în colaps). În al treilea rînd, românii plecați la muncă
la negru în Europa, nu beneficiază de asistență medicală. În al patrulea rînd, declarația lui Ioan
Rus în urma căreia a demisionat, a avut un mare sîmbure de adevăr, dar a păcătuit prin
generalizare – într-adevăr, au existat foarte multe cazuri în care prin plecarea unui soț la muncă
în străinătate familiile s-au destrămat, multe soții au ajuns să se prostitueze și mulți copii, scăpați
de sub supraveghere, au luat-o pe drumuri greșite. Cu asta s-au lăudat de fapt Năstase și
Tăriceanu.

Din punctul meu de vedere, din păcate, România nu a avut în ultimul sfert de veac nici un prim-
ministru bun. Norocul foștilor prim-miniștri a fost că sîntem o țară civilizată și europeană căci
altfel, într-o țară necivilizată și neeuropeană, pentru răul făcut propriului popor, ar fi primit
glonțul sau ștreangul.

Dar să ne întoarcem la Tăriceanu.

Am ascultat în ultimul sfert de veac o sumedenie de declarații gen Gîgă din partea oficialilor
(păcat că nu mi le-am notat pe toate). Are și Tăriceanu meritul lui în intrarea în acest top. Cînd
era ministrul industriei, la o scumpire enormă a benzinei care a generat mari proteste, a replicat
senin că această măsură nu îi afecteaze pe săraci, ci pe cei bogați, întrucît aceștia au mașini. Oare
mintea lui Tăriceanu nu putea înțelege că orice scumpire a benzinei duce la scumpirea tuturor
lucrurilor și în primul rînd a mîncării, întrucît printre componentele oricărui cost se află și
cheltuielile de transport? Și orice scumpire a carburantului, mai ales în acea perioadă, constituia
ocazia, chiar și cînd nu era nejustificat, de a majora prețurile?

În prima parte a anului 2005 am publicat un articol în „Tribuna Antifascistă”. Vă mirați? În acel
moment nu mă mai publica nimeni iar bunul meu prieten prințul Dimitrie Callimachi (Dumnezeu
să-l odihnească!) mi-a oferit ocazia ca scrierile mele să mai poată vedea lumina tiparului.
Colaborarea a ținut doar cîteva luni întrucît mai întîi a apărut cenzura, iar mai apoi nu au mai
apărut articolele mele. Am aflat ulterior explicația – sediul redacției funcționa cu titlu gratuit
într-un apartament din Vatra Luminoasă, proprietatea Federației Comunităților Evreești din
România. Au fost ultimele mele apariții în presa scrisă.

Articolul la care mă refer era intitulat „O urare nu te costă, nici nu te obligă”. Era vorba de
celebrele vorbe „Sa trăiți bine!”. Românii s-au grăbit să înțelega din asta că vor trăi bine, dar de
fapt nu fusese o promisiune, ci doar o urare! Am scris în articol că după această urare, Băsescu a
cîștigat alegerile din 2004 iar apoi s-a ocupat de axa Washington-Londra-București lăsînd grija
trăitului bine al românilor în sarcina lui Tăriceanu.

Prima grijă a lui Tăriceanu a fost introducerea cotei unice de impozitare de 16 % prin care s-a
promis că toată lumea va cîștiga. În realitate, au cîștigat în primul rind marile societăți
comerciale, băncile, societățile de asigurări, societățile de avocatură, etc. În al doilea rind, au
cîștigat cei cu salarii mari – dacă pînă atunci impozitul pe salariu era între 18-40 %, cei cu salarii
mari au cîștigat 24 % iar cei cu salarii mici doar 2 %. Pierderea suferită de buget prin reducerea
cotei de impozitare a fost acoperită prin alte măsuri, care au afectat toți locuitorii țării, dintre care
mai mult de jumătate nu aveau nici un cîștig din cota unică. Reiau cîteva pasaje (fără diacritice)
din cele 3 pagini ale articolului de acum 12 ani:

„Toata lumea cîștiga din cota unica” s-a promis. Să vedem însă în realitate cine ciștigă, și mai
ales cine nu cîștigă din aceasta. Pornind de la cca. 18 milioane de cetateni români majori (adică
cu drept de vot) constatăm că cei cca. 6,5 mil. pensionari nu profită cu nimic; cei cca. 2 milioane
care și-au părăsit țara pentru a găsi loc de munca în restul lumii nu cîștigă nimic; cei cca. 1 mil.
de someri (cifra adevarată fiind mult mai mare decît cea oficială) nu cîștigă nimic; cei cca.
500.000 de studenti nu cîștigă nimic. Totalizînd, ajungem la cca.10 milioane de romåni care nu
cîștigă nimic din cota unică de impozitare, dar care pierd enorm prin consecințele acesteia.
Rămîn cca. 8 milioane de români din care nimeni nu știe cîți sînt casnici sau casnice, cîți sînt
țărani care trăiesc exclusiv din ce produce gospodaria lor, cîți au vîrsta de pensie dar nu au pensie
fiindcă nu îndeplinesc condițiile, cîți sînt încă elevi – adică, numeroase alte categorii care nu
cîștigă nimic din cota unica, dar suportă consecințele.
Sindicatele au anunțat că marea majoritate a salariaților cîștigă din cota unica de impozitare cca.
50.000 lei lunar.

De cistigat insa, unii cistiga cu adevarat din cota unica: demnitarii si magistratii cistiga in plus
lunar citeva milioane de lei; presedintii si directorii generali din banci, societati de asigurare,
companii nationale si multinationale cistiga in plus lunar citeva zeci de milioane de lei; dar cel
mai mult cistiga oamenii de afaceri: o firma cu un profit lunar de un milion de euro, cistiga tot
lunar in plus 90.000 de euro.”
„Dar pierderile de la buget cauzate de cota unica trebuiau acoperite cu ceva. Și s-a gasit cu ce sa
se acopere: tarifele pentru termoficare, energie electrica și gaze cresc; accizele la benzina,
alcool si tigari cresc, iar in plus se introduc si pentru energie electrica si gaze, iar la gaze vom fi
obligati sa platim, fara nici o justificare, si un abonament zilnic;…s-a introdus 20 % impozit pe
profit la cistigul din jocuri de noroc inclusiv cind cistigul nu acopera investitia (pretul lozului sau
biletului); se impoziteaza cistigul la bursa, inclusiv cind cistigi la actiunile de la o societate, dar
pierzi la actiunile de la alte 10 societati (paguba este a ta, dar cistigul il imparti cu statul); platesti
impozit pentru cistigul din vinzarea proprietatii, ca si cum si Guvernul Tariceanu ar fi
coproprietar; invalizii pierd facilitati banesti in cuantum mai mare decit pretinsul cistig al cotei
unice; mamele isi vad drepturile banesti cistigate sub alte guvernari ciuntite; medicamentele
gratuite sau compensate se reduc pina la disparitie; de la o zi la alta apar noi taxe, noi impozite,
noi contraventii cu noi amenzi iar organele de control (politia, fiscul, garda financiara, politia
sanitara, protectia consumatorului si alte zeci de organisme de control infiintate de la o zi la alta)
haituiesc fara nici un discernamint simplii cetateni, ocolind cu grije firmele patronate de oamenii
politici.”
„Iar cel mai odios imi pare accizarea tuturor produselor si serviciilor, inclusiv energia electrica,
gazele naturale si combustibilii. Accizele fiind prin definitie legate de produsele de lux,
inseamna ca Tariceanu considera ca folosirea becului, gatitul la aragaz si insusi delictul de a
minca (intrucit piinea, carnea, laptele, legumele se produc cu energie si se transporta cu
combustibil, scumpirile acestora conducind implicit la scumpirea produselor) constituie un lux
pe care doar oamenii de afaceri au dreptul de a si-l permite.
Din cota unica de impozitare, vreo trei sferturi dintre romåni nu cistiga nimic, vreun sfert cistiga
50.000 lei lunar iar, intr-adevar, cca. 0,1 % cistiga lunar intre citeva milioane si citeva sute de
milioane de lei. Dar exceptind pe cei 0,1 %, pe care nimic nu-i afecteaza, lipsa cistigului promis
sau citimea infima a acestuia pentru 99,9 % din populatie ii conduce pe acestia la o saracire
accelerata, la pauperitate, la inanitie, la grabirea mortii naturale si la sinucidere.
În ce privește celelalte argumente în sprijinul cotei unice, acestea parca vin dintr-un banc cu
Bulă:

– de unde să-și găsească românii cîte 2-3 locuri de munca fiecare, in conditiile in care tocmai
lipsa locurilor de munca a determinat 2 milioane de romåni sa-și părăsească țara?

– cum să scoată la suprafață munca la negru, cînd chiar plata noii cote de impozit ar însemna
recunoașterea, implicită, din partea patronilor, că pînă acum au practicat munca la negru?

– cum sa facă mediul de afaceri din România mai atrăgător, cînd de 15 ani încoace in Romånia
au investit doar firme straine care 1) practicau exclusiv evaziunea fiscala dupa care patronii
dispareau; 2) cumparau societati romånesti in cadrul campaniei „privatizare la 1 $” dupa care
vindeau activele si plecau; 3) spaguiau inainte sau dupa privatizare guvernantii pentru a li se
oferi avantaje inexistente in caietul de sarcini al licitatiei? În România nu au investit niciodata
serios investitorii seriosi.
Cota unica de impozitare  constituie în realitate un genocid premeditat al Aliantei D.A., în
propriul lor interes.

Apoi, Tăriceanu a mai trîntit cîteva OUG devenite legi sau proiecte de legi adoptate prin prostia,
nepăsarea sau corupția parlamentarilor.

OUG nr. 149/2007 prin care se introduce obligativitatea pentru toți salariații bugetari din
localitățile urbane de a accepta plata salariului pe card bancar – măsură care urmărea mărirea
profitului băncilor, dar care în anul 2009 a fost declarată neconstituțională.

Legea nr. 23/2007 prin care cetățenii români în vîrstă de pînă la 35 de ani sînt obligați ca în afara
contribuției  la asigurări sociale de stat, să cotizeze și la casele private de pensii (nu știu cite din
aceste sînt românești).

Legea nr. 260/2008 prin care toți cetățenii români au fost obligați să își asigure locuințele –
măsură care urmărea mărirea profitului societăților de asigurări dar care a condus la mari fraude.
S-au constatat că în foarte multe cazuri, pentru locuințe situate în zone în care niciodată nu au
existat cutremure sau inundații, agenții de asigurări, știind că niciodată acolo nu se vor produce
daune, au băgat banii în buzunar fără să înregistreze contractele de asigurare. Dacă Tăriceanu ar
fi avut minte, s-ar fi gîndit la asta.

Iată cum performantul prim-ministru Tăriceanu a lucrat împotriva intereselor românilor, dar în
favoarea instituțiilor străine. Poate din această cauză a fost sprijinit să ajungă al doilea om în stat.
Vai de mama lui de stat!

                                        Dan Cristian IONESCU

Notă: fotografiile care însoțesc titlurile aparțin redacțiilor. Fotografia din interiorul celui de-al
doilea articol, din arhiva personală, datează din 20 oct. 1990 de la Delegația permanentă a PNL
care a votat fuziunea cu PSL (pe scaunul din fața mea avocatul Lazăr Arjoceanu, fost deținut
politic, în casa căruia din str. Olimpului s-a înființat în decembrie 1989 Partidul Socialist
Liberal).

Linkuri:
https://www.incorectpolitic.com/p-n-l-simbolul-tradarii-si-coruptiei-i/
https://www.incorectpolitic.com/p-n-l-simbolul-tradarii-si-coruptiei-ii/
https://www.incorectpolitic.com/p-n-l-simbolul-tradarii-si-coruptiei-iii/
https://www.incorectpolitic.com/p-n-l-simbolul-tradarii-si-coruptiei-iv/
https://www.justitiarul.ro/mafia-din-justitie-inceputuri-2/
https://www.justitiarul.ro/calin-popescu-tariceanu-silbersteini/
https://www.justitiarul.ro/calin-popescu-tariceanu-si-ai-lui-silbersteini-finkelsteini-ii/