STUDIUL COVORULUI IERBOS

4.1 Tipuri de studii

Studiul covorului ierbos presupune o caracterizare complexă a unei fitocenoze

predefinite care cuprinde lista de specii, participarea procentuală a fiecărei specii,
descrierea condiţiilor staţionale, descrierea managementului praticol aplicat şi
informaţii suplimentare cu rol în interpretarea rezultatelor. Studiile ştiinţifice de
vegetaţie sunt de mai multe feluri, după cum urmează: studii de inventariere – cu
caracter informal; studii de monitorizare – în general, cu caracter repetitiv; studii
complexe – cu caracter de rigurozitate, care, pe lângă lista de specii si participarea
lor, analizează şi alte componente staţionale pentru justificarea anumitor aspecte
întâlnite; studii experimentale – cu caracter de rigurozitate şi repetiv cu manipularea
conştientă a unor factori. Prima categorie de studii o prestează studenţii, masteranzi
pentru elaborarea lucrărilor de diplomă respectiv de disertaţie sau chiar cercetători în
anumite situaţii când îşi propun doar identificarea tipului de pajişte sau întocmirea unei
liste de specii. Studiile ştiinţifice de monitorizare se realizează la diferite intervale de
timp cu scopul acumulării de date repetitive cu privire la un anumit obiectiv. Spelberg
în 2005 (citat de Bărbos şi Târziu, 2009) afirmă că monitorizarea este o măsurare
sistematică în timp a unor variabile sau procese ecologice în concordanţă cu un scop
bine precizat astfel încât să fie îndeplinite anumite standarde (starea favorabilă pentru
conservarea habitatelor, a speciilor etc.). Hellawell (1991) afirmă că monitorizarea
este un set de observaţii intermitente (regulate sau neregulate) realizate pentru a
determina mărimea deviaţiei faţă de un standard predefinit sau gradul de deviaţie de
la nişte rezultate aşteptate. Pe baza analizelor datelor de monitorizare se poate
descifra o anumită tendinţă a unui sistem pratologic, putându-se interveni prompt în
stoparea fenomenului nedorit.
Tot în cadrul acestor studii se obţin informaţii care au un rol deosebit de important în
descifrarea legităţilor care determină structura, funcţiile şi dinamica ecosistemelor
(Bărbos şi Târziu, 2009). Studiile ştiinţifice complexe nu au neapărat un caracter
repetitiv, dar realizează o cercetare profundă atât a vegetaţiei cât şi a domeniilor
adiacente (condiţii staţionale, condiţii socio-economice etc.), ajungând chiar până la
istoricul folosinţei sau al populării regiunii. În general, acest tip de studii sunt
interdisciplinare, problematica fiind prea amplă pentru un singur cercetător. Deosebit
de eficiente şi în acelaşi timp şi dificile sunt studiile interdisciplinare şi interculturale
(Ruşdea şi colab., 2005). Pe baza rezultatelor obţinute din studiile ştiinţifice se poate
explica starea de fapt a unei fitocenoze (statusul fitocenozei), de multe ori răspunsul
provenind din domeniile adiacente. Tot pe baza rezultatelor se pot dezvolta strategii
de management praticol sustenabil cu o importanţă deosebită la nivel local şi regional.
Studiile experimentale presupun manipularea anumitor factori ecologici, agronomici
sau antropici în vederea surprinderii modului de reacţiei a unei fitocenoze. Acestea au
loc în câmpuri special amenajate după regulile tehnicii experimentale. Studiile sunt
profunde, iar când vorbim de cele floristice se recomandă ca acelaşi cercetător să
realizeze citirile vegetaţiei pentru a înlătura pe cât de mult posibil erorile. De
asemenea, aceste studii au şi un caracter repetitiv, deoarece, cel puţin studiile de
vegetaţie, se desfăşoară anual. Aceste tipuri de studii sunt deosebit de importante
pentru a urmării cu exactitate dinamica vegetaţiei ca urmare a schimbărilor climatice
sau a managementului praticol (Bekker şi colab., 2007; Kent, 2012). Oricare din
studiile de mai sus le-am aborda realizarea lor presupune parcurgerea anumitor etape
după cum urmează: faza premergătoare, faza de teren şi faza de birou.
4.2 Faza premergătoare

Studiului floristic trebuie să debuteze cu o documentare profundă (faza

premergătoare) asupra următoarelor aspecte (Rotar şi colab., 2005; Wittig 2012):
studiilor fitosociologice vechi şi noi din regiune ţintă şi zonele învecinate; studiilor
geologice, pedologice şi climatologice; studiilor privind influenţa antropică asupra
sistemelor şi a managementului praticol; studiilor cu privire la condiţiile staţionale,
distribuirea landşaftului şi a modului de generare a elementelor de landşaft; altor studii
care pot ajuta desfăşurarea activităţii în teren. Înainte de planificarea unui studiu de
vegetaţie trebuie luate în seamă următoarele (Kent, 2012): scopul şi obiectivele
studiului de vegetaţie – caracteristicile vegetaţiei vor fi descrise în funcţie de scop şi
obiective; scara studiului – multe metode pretind studiul unei suprafeţe mari
comparativ cu situaţia când se studiază suprafeţe mici şi cu foarte multe detalii; tipul
de habitat – există o mare diferenţă între studiul unei pajişti din stepă comparativ cu
una din etajul alpin; resursele disponibile – finanţare, echipamente, resursa umană şi
timpul alocat. Pe lângă aceste chestiuni, acelaşi autor ne îndeamnă să ne întrebăm
următoarele: este necesar şi relevant să identificăm toate speciile prezente? dacă
identificarea se realizează la nivelul îmbunătăţiri florei existente? trebuie datele cu
privire la staţiune sau cele biotice prelevate? Dacă da, care factori şi cu ce
echipamente putem preleva datele? ce metodă de cecetare a vegetaţiei vom folosi?
Cum se potriveşte metodologia cu obiectivele noastre? Prelevarea datelor depinde de
anumite condiţii şi constrângeri specifice zonei supusă studiului. S-au luat în
considerare fluctuaţiile sezoniere? dar fazele succesionale? dacă lucrează mai mulţi
cercetători, s-au luat măsuri de siguranţă privind prelevarea uniformă a datelor? s-a
asigurat echilibrul între rapiditatea studiului şi calitatea datelor? De multe ori suntem
constrânşi de sezon, condiţii climatice, resursa umană etc. Colectarea datelor este
doar o mică parte din întregul proiect propus şi activitatea de prelevare a datelor nu
trebuie să fie izolată de scop şi obiective sau de metodele de prelucrarea statistică a
rezultatelor (Bullock, 2006; Sutherland 2006a). În funcţie de metoda de studiu aleasă
ne întocmim o listă de materiale de care avem nevoie în teren, cum ar fi: creion, mine
şi radieră (dublate pentru rezervă şi care funcţionează şi pe hârtie umedă); formulare
speciale de înregistrare a datelor; formular cu descrierea schematică a metodei;
suport rigid pentru formulare; hărţi topografice şi imagine din satelit; determinatoare de
plante (Flora Ilustrată a României de Ciocârlan, 2009; determinatoare după culoare,
ex. Spohn şi colab., 2008; Flora Vegetativa de Eggenberg şi Möhl, 2007), dicţionare
specifice ex. de Vârban şi colab., 2011, aplica ții digitale); ierbar pentru speciile ce nu
se pot identifica în teren; GPS pentru determinarea coordonatelor, altitudini, expoziţiei
etc.; nivelă pentru determinarea pantei; ruletă de măsurat; cameră foto; ţăruşi şi
sfoară pentru delimitarea suprafeţelor de probă; ramă metrică sau altă ustensilă în
funcţie de metodele de cercetare; umidometru pentru sol; sondă pentru prelevat probe
de sol; pungi de plastic, etichete şi rucsac pentru transport etc. În funcţie de tipul
studiului mai există şi alte ustensile specifice care trebuie procurate pentru activitatea
de teren.

4.3 Faza de teren

Deplasarea în teren Faza de teren debutează cu deplasarea, care, în funcţie de

posibilităţile financiare, se recomandă cu o maşină de teren. Nu de puţine ori se
impune transportul a numeroase ustensile, care sunt dificil de purtat o zi întreagă de
cercetători. Cazul ideal este ca maşina de teren să fie cu şofer, deoarece, de cele mai
multe ori, echipa de cercetare se desparte de maşină într-un anumit punct şi este
nevoită să se întâlnească abia seara într-o cu totul altă locaţie, poate chiar opusă
punctului de despărţire. Folosirea maşinii de teren poate scurta foarte mult durata
studiului pe seama risipei de timp produsă de deplasările de la locul de cazare către
suprafaţa supusă studiului sau chiar de la o piaţă de probă la alta. Spre exemplu,
cartarea unor pajişti de Stipa spp. din Câmpia Transilvaniei până în Podişul
Târnavelor a fost foarte mult uşurată de folosirea maşinii de teren (Onoe, 2011;
Ordean, 2011).
Unităţi de studiu Odată ajunşi în teren, suprafaţa supusă studiului trebuie să o
delimităm în unităţi de studiu (Tremp, 2005). Modul de delimitare a unităţiilor de studiu
(unităţi de cercetare) depinde de scopul şi obiectivele cercetării, putându-se alege
numeroase criterii, cum ar fi: uniformitatea vegetaţiei, tipul de pajişte, categoria de
folosinţă, măsuri de întreţinere (dobândite pe baza interviurilor), expoziţie, tipul de sol
(din hărţile de sol), bariere naturale (păduri, tufărişuri, ravene, drumuri etc.), bariere
antropice (limite de proprietate) etc. Uniformitatea vegetaţiei este caracterizată de mai
multe criterii, cum sunt: înălţimea vegetaţiei, culoarea vegetaţiei, abundenţa şi
acoperirea speciilor, prezenţa vegetaţiei lemnoase etc. Spre exemplu, culoarea verde
închis a unei fitocenoze denotă că ea a fost fertilizată, poate chiar cu cantităţi mari şi
s-ar putea sa existe modificări însemnate în structura floristică comparativ cu o pajişte
nefertilizată. Intensitatea folosinţei este un criteriu hotărâtor în delimitarea unităţilor de
studiu (Link, 2003). Categoria de folosinţă este un alt criteriu, care, de multe ori, nu se
ia în seamă. Este o greşeală mare, deoarece cositul favorizează anumite specii, iar
păşunatul alte specii şi compoziţia floristică a unui tip de pajişte poate prezenta
anumite particularităţi în funcţie de aceste moduri de folosinţă. Ideal ar fi ca înainte de
a împărţi suprafaţa de cercetare, şi chiar şi pentru fiecare unitate de studiu, să se
realizeze interviuri sau chestionare cu proprietarii de terenuri pentru a surprinde modul
de întreţinere şi intensitatea folosinţei (Morea, 2008; Gârda, 2010). Autoarele
recomandă în primul rând folosirea chestionarului, deoarece interviul conţine informaţii
foarte diverse marcate de o multitudine de aprecieri (de ex. privind cantităţile de
fertilizanţi folosite) al celor intervievaţi (mai mult sau mai puţin reale) şi care sunt dificil
de interpretat statistic.
Suprafaţa de probă Următorul pas în cadrul fazei de teren este stabilirea suprafeţei de
probă (pieţei de probă) în interiorul unităţii de studiu. O compoziţie floristică este o
combinaţie de specii de plante, cu o structură orizontală şi verticală specifică. Studiul
compoziţiei floristice, după cum s-a văzut anterior, poate fi simplu sau mai complex.
Dacă ne propunem doar o întocmire a unei liste a tuturor speciilor componente de pe
o anumită suprafaţă atunci se pot lua numeroase suprafeţe de probe şi se vor studia.
Dacă ne propunem celelalte categorii de studii (abundenţa-dominanţa speciilor etc.)
atunci evident că nu se pot cerceta numeroase suprafeţe de probă şi de aceea trebuie
să se aleagă mult mai puţine. Suprafaţa de probă trebuie să fie neapărat
reprezentativă pentru fitocenoza supusă studiului şi se stabileşte în funcţie de
omogenitate. Alegerea suprafeţelor de probă poate fi realizată prin trei metode:
sistematică, aleatoare sau subiectivă (Stoie, 2012). Cea sistematică presupune
folosirea unui raster, cea aleatoare se realizează cu ajutorul unui calculator,
realizându-se randomizat, iar cea subiectivă se prestează de cercetător. Fiecare din
aceste trei metode prezintă avantaje şi dezavantaje. Atât rasterul cât şi calculatorul
poat să indice poziţii nereprezentative ale fitocenozei studiate. De asemenea,
alegerea subiectivă poate fi uneori departe de realitatea din teren. Poate că ar trebui
să se folosească o combinaţie de 2 metode, dar una dintre ele trebuie să fie neapărat
cea subiectivă. O alegere subiectivă este exemplificată într-un anumit landşaft
cultural, care se compune din pajişti, pajişti cu arbori, teren arabil, arbori izolaţi,
drumuri de acces etc. (figura 4.1).
În stabilirea suprafeţelor de probă se vor evita marginile, deoarece acolo se
înregistrează schimbări ale structurii floristice (Link, 2003). De asemenea, trebuie
evitate suprafeţele sub influenţa arborilor izolaţi (suprafeţele umbrite). Suprafeţele de
probă au fost poziţionate aproape de mijlocul unităţii de studiu unde efectul altor
influenţe este minim.

O altă chestiune importantă este mărimea suprafeţei de probă, care condiţionează

bogăţia specifică la unitatea de suprafaţă. Problematica arealului minim diferă de la un
tip de pajişte la altul (Wittig, 2012). Curba areal-bogăţia specifică ne poate indica
mărimea optimă a suprafeţei de probă (Tremp, 2005, figura 5.3). Mărind sistematic
suprafaţa se va constata că la un moment dat se va stabili un echilibru între mărimea
suprafeţei de probă şi bogăţia specifică. Mărimea suprafeţei cu numărul 3 este cea
care stabileşte echilibrul. În ţara noastră, Cristea şi colab., (2004) recomandă pentru
studiul pajiştilor o suprafaţă de probă cuprinsă între 20 şi 100 m2.
Forma suprafeţelor de studiu poate fi pătrat, cerc sau dreptunghi. Numărul
suprafeţelor de probă joacă un rol important mai ales pentru prelucrarea statistică a
rezultatelor. Cu cât studiem mai multe suprafeţe dintr-o unitate de cercetare cu atât se
pot prelucra mai bine şi rezultatele noastre au un mare grad de credibilitate.

4.3.1. Indici fitopopulaţionali

Indicii fitopopulaţionali de evaluarea a vegetaţiei sunt următorii:
prezenţa/absenţa, abundenţa, densitatea, acoperirea (dominanţa),
abundenţadominanţa şi frecvenţa (Cristea şi colab., 2004; Tremp, 2005; Kent, 2012).
Prezenţa/absenţa este un indice calitativ şi presupune notarea prezenţei sau absenţei
unei specii într-o anumită suprafaţă de probă.
Înregistrarea acestui indicator depinde de scopul şi obiectivele studiului, acesta
constatându-se extrem de rapid. Prelevarea indicelui prezenţă/absenţă este cea mai
simplă metodă de studiu a vegetaţiei.
Abundenţa indică numărul indivizilor aparţinători fiecărei specii dintr-o anumită
suprafaţă de probă. Pe cât pare de simplă această operaţie de numărare pe atât de
complicată este executarea ei în teren. O fitocenoză cu o vegetaţie densă este foarte
dificil de numărat şi pe deasupra acolo pot exista plante cu organe de înmulţire
vegetativă subterane (rizomi, drajoni etc.) a căror lăstari aerieni aparţin aceluiaşi
individ. Abundenţa poate fi determinată cu metode subiective sau obiective (Kent,
2012).
Densitatea este un indice care ne arată numărul de indivizi ai unei specii din interiorul
unei suprafeţe de probă (Tremp, 2005; Kent, 2012). Determinarea acestui indice se
realizează cu un consum mare de timp. În general se determină în studiile silvice şi
mai puţin în cele pastorale.
Acoperirea este un indice cantitativ prin care se estimează participarea (ponderea)
procentuală a fitoindivizilor în funcţie de proiecţia ortogonală a părţilor supraterane pe
suprafaţa solului dintr-o anumită suprafaţă de probă. Acoperirea poate fi generală sau
specifică. Acoperirea generală se referă la proiecţia ortogonală a tuturor indivizilor
aparţinători speciilor de pe o anumită suprafaţă. Acoperirea specifică se referă la
proiecţiile indivizilor unei singure specii pe o suprafaţă de probă.
Acoperirea se estimează de fiecare cercetător în funcţie de anumite sisteme, dar ea
este încărcată de un grad mare de subiectivism. Numai valorile mari peste 20%
acoperire sunt recunoscute unanim, pe când estimările sub acest nivel sunt foarte
diferite (Bergstedt şi colab., 2009). De aceea suma tuturor acoperirilor, de cele mai
multe ori este peste 100% (Kent, 2012).
Abundenţa-dominanţa este un indice care combină aprecierea simultană a ambelor
componente (abundenţa şi dominanţa) pe o suprafaţă de probă. Braun-Blanquet şi
Pavillard (1928; citaţi de Cristea şi colab., 2004) au considerat că aprecierea
abundenţei şi dominanţei separat nu se poate face decât pe suprafeţe restrânse şi de
aceea au propus această soluţie pentru perimetre mai mari. Abundenţa-dominanţa
depinde de numeroşi factori şi de aceea aprecierea ei este recomandată să se
realizeze atunci când speciile ajung la dezvoltarea maximă a părţilor verzi. Pentru ţara
noastră cea mai potrivită perioadă ar fi iunie-iulie. Desigur, dacă scopul şi obiectivele
studiului sunt surprinderea indicelui şi în alte faze, atunci se pot realiza relevee şi
primăvara sau toamna.
Frecvenţa este probabilitatea cu care o specie se poate găsi într-o suprafaţă de probă
sau altfel spus cât de des o specie apare într-un anumit număr de eşantioane. Dacă
analizăm 100 de probe şi specia apare în 48 din ele, de aici deducem că frecvenţa
este de 48%. Frecvenţa depinde de mărimea suprafeţei de probă, înălţimea speciei şi
structura vegetaţiei.

4.3.2. Metode de apreciere a indicilor fitopopulaţionali

Determinarea indicilor fitopopulaţionali se realizează cu ajutorul mai multor metode.
Metoda geobotanică sau fitosocială se foloseşte atât în cercetările care se execută pe
itinerar pe suprafeţe întinse de pajişti, cât şi în lucrările din staţionar pe suprafeţe mai
mici. La baza acestei metode se află ridicările fitocenologice (relevee) care reprezintă
descrierea floristică şi staţională a suprafeţelor de probă. Datele prelevate se vor scrie
într-o fişă fitocenologică specială, în care se vor trece atât date de caracterizare
staţională cât şi de apreciere a vegetaţiei, după cum urmează (Anexa 1):
numărul curent al releveului, denumirea trupului de păşune şi a localităţii (judeţul,
comuna) pe raza căruia se află; suprafaţa releveului; coordonate; fotografia; altitudine;
expoziţie; pantă (grade sau procente); relieful ; caracterizarea staţiunii (tipul de sol,
gleizare, pseudogleizare, eroziune, salinizare etc.); acoperirea generală cu vegetaţie
în procente; înălţimea şi etajarea vegetaţiei; observaţii asupra dinamicii vegetaţiei;
producţia de masă verde şi măsurile de îmbunătăţire ce se preconizează; se va
recolta o probă de sol şi se va face descrierea tipului genetic.
Poaceae;
Fabaceae;
Cyperaceae şi Juncaceae;
specii din alte familii botanice;
muşchi şi licheni;
goluri etc.
Abundenţa-dominanţa se estimează folosind scara Braun-Blanquet, după cum
urmează (Cristea şi colab., 2004):
r – unul sau câţiva indivizi;
+ – puţini indivizi, cu o acoperire redusă;
1 – indivizi destul de abundenţi,dar cu gradul de acoperire sub1/20 din supr. de probă;
2 – indivizi foarte abundenţi sau cel puţin 1/20 din suprafaţa de probă;
3 – acoperirea oscilează între ¼ şi ½ din suprafaţă, indiferent de numărul de indivizi;
4 – acoperirea de ½ până la ¾ din suprafaţa de probă, indiferent de nr de indivizi;
5 – acoperire de peste ¾ din suprafaţa de probă, indiferent de numărul de indivizi.
Acest sistem a fost modificat şi îmbunătăţit de Tüxen şi Ellenberg (1937, citaţi de
Cristea şi colab., 2004) printr-o transformare numerică şi stabilirea clară a intervalelor
de apreciere şi a valorii centrale de abundenţă- dominanţă, totuşi ţinându-se seama
mai mult de acoperire (Tremp 2005; Sărăţean 2011). O reprezentare schematică este
deosebit de utilă în estimările abundenţei-dominanţei în teren (figura 4.3).
Pentru evaluarea valorii agronomice a unei pajişti, intervalele scării sunt prea largi şi
diferenţa valorilor centrale prea îndepărtată. De multe ori, valoarea agronomică
evaluată pe baza datelor prelevate în funcţie de scara Braun-Blanquet (cu toate
îmbunătăţirile) este departe de realitate. De asemenea, rezultatele obţinute în urma
prelucrărilor statistice sunt foarte mult influenţate de această modificare forţată a
datelor către valoarea centrală a intervalului. Obţinerea unor rezultate valoroase
depinde în primul rând de calitatea datelor obţinute în teren şi în al doilea rând de
analizele numerice sofisticate (Cristea şi colab., 2004). Wittig (2012) recomandă
folosirea scării Londo, care presupune intervale mai strânse (0.1=<1; 0.2 = 1-3; 0.3 =
3-5; 1 = 5-15; 2 = 15-25; 3 = 25-35; 4 = 35-45; 5 = 45-55; 6 = 55- 65; 7 = 65-75; 8 =
75-85; 9 = 85-95; 10 = 95-100). Totuşi, apreciind cu această scară se constată o
estimare în intervale largi a abundenţeidominanţei mai ales până la 25%, adică la
baza scării. Scara Braun –Blanquet este acceptată de majoritatea specialiştilor şi,
dacă ne propunem o îmbunătăţire a metodelor de studiu, ar trebui să se realizeze pe
seama acesteia. O alternativă cât de cât reală ni se pare estimarea cu scara Braun-
Blanquet, dar folosindu-se două sub-note şi două sub-intervale cu valori centrale
corespunzătoare (tabelul 5.1, figura 5.4). Suntem convinşi că un cercetător care a
apreciat un anumit nivel al abundenţei-dominanţei corespunzător unei note, poate să
estimeze dacă valoarea indicelui se încadrează în segmentul inferior al intervalului
sau în cel superior.
Tabelul 4.1
Scara de apreciere a abundenţei-dominanţei Braun-Blanquet, completată Tüxen şi
Ellenberg (1937), modificată cu două subnote şi două sub-intervale

Ca şi argument la cele spuse putem afirma că din moment ce specialiştii lucrează şi

cu alte sisteme (Londo, Emberger etc.), care au intervale mult mai strânse, credem că
ei pot aprecia dacă abundenţadominanţa se abate de la valoarea centrală sau nu. În
urma modificărilor aduse scării de apreciere se poate constata că rezultă 12 valori
centrale (faţă de 7), care ne permit o exprimare mai fidelă a realităţii obiective.
Totodată, putem aprecia superior valoarea agronomică a sistemelor de pajişti şi chiar
şi cea ecologică şi antropică. Specialiştii experimentaţi pot folosi o scară Braun-
Blanquet modificată cu trei sub-note şi trei sub-intervale, rezultând astfel 17 valori
centrale corespunzătoare (tabelul 5.2, figura 4.5). Adică, odată apreciată abundenţa-
dominanţa cu o anumită notă, specialistul trebuie să mai estimeze suplimentar dacă
indicele este în jurul valorii centrale a intervalului sau în segmentul inferior, sau în cel
superior. Există specialişti experimentaţi care apreciază abundenţa-dominanţa
acordând procente, fără a lua în seamă vreo scară de estimare. Credem că pentru ei
scara cu trei sub-note este foarte
folositoare şi reduce subiectivismul.
 Tabelul 4.2
Scara de apreciere a abundenţei-dominanţei Braun-Blanquet, completată Tüxen şi
Ellenberg (1937), modificată cu trei sub-note şi trei sub-intervale

Acest mod de apreciere nu este indicat începătorilor. În aprecierea procentuală

specialişti se pot folosi şi de rama metrică. Desigur, scările modificate cu sub-note şi
sub-intervale cresc timpul de realizare a releveului, dar totuşi credem că se obţin date
care reflectă mai fidel realitatea.
Metoda ramei metrice (Daget şi Poissonet, 1971; Rotar şi colab., 2005) este utilă atât
pentru determinarea abundenţei cât şi a abundenţeidominanţei.
Aceasta este o metodă de cercetare a vegetaţiei pajiştilor foarte exactă cu ajutorul
căreia se stabileşte gradul de acoperire a solului cu vegetaţie, prin determinarea
suprafeţei acoperite de fiecare specie. Metoda ramei metrice se foloseşte mai ales în
lucrări experimentale, ce se execută pe pajiştile permanente şi temporare în vederea
stabilirii modificărilor ce se produc sub diferite influenţe antropice. Ea se aplică mai
ales pe păşuni unde plantele nu sunt prea înalte, ceea ce permite folosirea
corespunzătoare a ramei. Pentru cercetarea vegetaţiei cu ajutorul ramei metrice se
foloseşte o ramă cu latura de 0,5 m sau 1,0 m, împărţită cu sârmă sau cu sfoară în 25,
respectiv 100 pătrăţele. Această ramă se aplică pe anumite porţiuni de pe suprafaţa
păşunii care urmează să fie cercetată şi care au fost în prealabil însemnate cu un
ţăruş. Numărul porţiunilor alese în raport cu uniformitatea vegetaţiei; se vor alege 10-
15 suprafeţe pe care urmează să se facă citirile cu rama, iar dacă vegetaţia este sau
nu uniformă şi apar pâlcuri deosebite din punct de vedere floristic, atunci se vor alege
un număr mai mare de suprafeţe până la 30. În cadrul experienţelor se execută câte o
citire în fiecare variantă, cel puţin la începutul şi la sfârşitul perioadei experimentale.
Citirile se execută pe aceleaşi locuri, pichetate, pentru a se urmări cu exactitate, în
timp, modificările produse în cursul unui an sau a unei perioade de vegetaţie. După
aşezarea ramei pe suprafaţa respectivă se stabileşte mai întâi procentul de goluri şi
apoi se determină plantele prezente şi suprafaţa ocupată de fiecare plantă în cadrul
fiecărui pătrăţel în procente. Gradul de acoperire se referă numai la suprafaţa ocupată
efectiv de tufe şi de lăstari, iar suprafaţa acoperită cu frunze se trece la goluri. Cititul
cu rama se face într-o anumită ordine în aceeaşi direcţie şi sens. Obişnuit se începe
de la stânga spre dreapta şi de sus în jos. În cazul în care o anumită specie acoperă
în întregime un pătrat şi nu se constată goluri, înseamnă că specia respectivă are o
acoperire de 4% (rama cu laturile de 0,5 m reprezintă ¼ dintr-un metru pătrat sau de 1
(dacă rama are laturile de 1 m). Dacă presupunem că se lucrează cu o ramă de 0,5
m şi o specie acoperă jumătate dintr-un pătrăţel, înseamnă că are o acoperire de 2% ,
iar când acoperă un sfert de 1%. Suprafaţa neacoperită cu vegetaţie se notează în
acelaşi sistem trecându-se sub denumirea de goluri. Indivizii izolaţi, care au o
acoperire atât de redusă încât aceasta nu poate fi notată în procente, se notează cu
+. Citirile fiecărei rame se notează într-un tabel (Anexa 2) în care toate speciile
identificate se înscriu în capătul de sus pe orizontală, iar numărul pătrăţelelor pe
verticală în partea stângă. Un asemenea tabel se completează pentru fiecare citire.
Pentru a cunoaşte gradul de acoperire al fiecărei specii, rezultatele tuturor citirilor se
centralizează într-un tabel (Anexa 3). Pentru o mai mare valabilitate a datelor obţinute,
este bine ca la aceleaşi probe să se execute atât analiza planimetrică cât şi analiza
gravimetrică.
Metoda dublului metru sau metoda liniară se aplică îndeosebi în studiul vegetaţiei de
pe păşuni. Cu ajutorul acestei metode se poate exprima în mod sintetic valoarea unei
păşuni din punct de vedere agronomic. Metoda constă în notarea prezenţei speciilor
în 100 puncte, uniform distribuite pe pajişte. Pentru determinare se foloseşte un metru
liniar de 2 m lungime, marcat din 4 în 4 cm, confecţionat din lemn, din metal sau din
material plastic. Dublu metru se aşează în locuri reprezentative de pe păşune şi se
notează prezenţa speciilor în locurile marcate, deci în 50 puncte. Întrucât este
necesară notarea prezenţei speciilor în 100 puncte, citirile se fac în două repetiţii
pentru fiecare loc cercetat. În cazul fâneţelor, unde iarba este mai înaltă se fac citirile
din 20 în 20 cm. Pentru a realiza 100 puncte, se utilizează un dispozitiv de 4 m
lungime şi se fac observaţii în 5 repetiţii sau se foloseşte un dublu metru de 2 m liniari
şi se execută repetiţii. Fiecare specie întâlnită pe linia de citire în fiecare punct pe
verticală se înregistrează o singură dată. După efectuarea citirilor se însumează toate
punctele unde este prezentă fiecare specie, pentru cele două repetiţii. De-a lungul
timpului, metoda a fost îmbunătăţită şi particularizată de numeroşi autori (Sărăţean şi
colab., 2011).
Metoda gravimetrică sau a cântăririi se foloseşte mai mult pentru studiul vegetaţiei
pajiştilor, mai ales pentru a înregistra schimbările care au loc în vegetaţia pajiştilor sub
acţiunea anumitor măsuri de îmbunătăţire sau metode de folosire. Aplicarea acestei
metode necesită mult timp şi personal, dar are un avantaj mare datorită obiectivităţii
ei. Pe pajiştile semănate are un succes deosebit. Pentru studierea vegetaţiei cu
ajutorul metodei gravimetrice se folosesc probe medii. Proba medie se alcătuieşte din
mai multe probe parţiale recoltate obişnuit de pe 1 mp, numărul acestora variind în
funcţie de uniformitatea covorului ierbos din pajiştea cercetată şi de suprafaţa
cercetată. Cu cât pajiştea este mai uniformă numărul acestor probe va fi mai mic şi
invers, dacă vegetaţia este neuniformă, prezentând pâlcuri floristice care diferă de
fondul general al vegetaţiei, se vor recolta un număr mai mare de probe parţiale. Prin
uniformizarea probelor parţiale şi prin înjumătăţirea repetată se obţine proba medie de
analiză. Când se studiază modificările produse în compoziţia floristică a unei pajişti pe
care se execută o experienţă, probele medii pentru analiză se recoltează din fiecare
variantă de pe suprafaţa de 1 mp. Pentru ca recoltarea probelor să se execute din
acelaşi loc în fiecare an sau la începutul şi sfârşitul experienţei, suprafeţele de probă
se pichetează. Proba medie se cântăreşte cu o precizie de 0,1 g. După aceea se
separă în următoarele grupe:
Poaceae;
Fabaceae;
Cyperaceae şi Juncaceae;
specii din alte familii botanice.
Pentru fiecare grupă de plante se cântăreşte cu exactitate de 0,1 g şi rezultatul se
exprimă în procente, prin raportarea la masa totală a probei analizate. La fel se
procedează şi în cazul în care se separă unele specii.
Rezultatele prelevate se scriu într-un formular special (Anexa 4).

4.3.3. Metode de studiu a vegetaţiei

Metodele de studiu şi analiză a vegetaţiei nu au primit destulă atenţie din partea
cercetătorilor şi ca atare au fost puţin studiate (Kent, 2012).
Modul de cercetare a unei fitocenoze joacă un rol important în vederea exprimării cât
mai fidele posibil a realităţii din teren. Până în prezent au fost dezvoltate câteva
metode după cum urmează (Tremp, 2005; Kent, 2012):
prelevarea (eşantionarea), prelevarea randomizată, autocorelarea spaţială şi
temporală, experimentarea, prelevarea sistematică, transectul, metoda careurilor,
metoda fotografică, metoda punctului, metoda liniei şi punctului, metoda distanţei etc.
Fiecare dintre aceste metode prezintă avantaje şi dezavantaje, iar ele trebuie alese în
funcţie de scopul şi obiectivele proiectului de cercetare.

4.4 Faza de birou

Odată ajunşi din teren, urmează faza de birou în care datele scrise în formularele de
teren vor fi introduse în calculator. Astfel, debutează procesul de prelucrare şi
interpretarea a datelor prelevate. Această fază este consumatoare de timp şi
presupune atât cunoştinţe de specialitatea cât şi posedarea unor programe de calcul
speciale.
Indici fitocenotici
Specialiştii vor calcula diferiţi indici fitocenotici, care au o importanţă deosebită în
compararea eşantioanelor de probă sau a tipurilor de fitocenoze. În literatura de
specialitate există numeroşi indici, după cum urmează: constanţa, abundenţa-
dominanţa medie, indici de similitudine (Sørensen, Kulczynski etc.), indici de
omotonitate (Curtis, Moravec etc.), indici de echitabilitate (Simpson) şi indici de
diversitate. Toate programele statistice prelucrează datele având ca bază de calcul
formulele acestor indici, iar explicaţia însemnătăţii fiecăruia dintre ei se tratează în
manualele adiacente programului. O trecere în revistă a acestor indici o fac Cristea şi
colab., în anul 2004. Totuşi, noi vom stărui asupra primilor indici.
Constanţa speciilor (K) este un indice care ne arătă frecvenţa unei specii în cadrul
releveelor floristice realizate la nivelul unui tip de pajişte sau fitocenoză. Constanţa nu
ţine seamă de abundenţa-dominanţă ci numai de prezenţa sau absenţa speciei. Altfel
spus, constanţa ne indică gradul de fidelitate a unei specii faţă de un anumit tip de
pajişte sau o anumită fitocenoză. Constanţa cuprinde cinci clase, după cum urmează:
I – specia este prezentă în sub 20 % din relevee;
II – specia este prezentă în 21 – 40 % din relevee;
III – specia este prezentă în 41 – 60 % din relevee;
IV – specia este prezentă în 61 – 80 % din relevee;
V – specia este prezentă în 81 – 100 % din relevee.
Constanţa stă la baza calculării indicilor de omotonitate, care ne vor arăta dacă
releveele ridicate sunt destul de uniforme pentru a putea fi atribuite unui tip de pajişte.
Abundenţa-dominanţa medie (ADm) ne indică acoperirea medie a unei specii din toate
releveele realizate. ADm se exprimă procentual şi este un indice esenţial în
prelucrarea statistică a datelor brute. ADm se calculează după următoarea formulă:

unde: ni = numărul releveelor în care specia prezintă clasa i de AD,

ADi = valoarea centrală a clasei i de AD.