Coci Gram – negativi

curs

Familia Neisseriaceae
Familia Neisseriaceae cuprinde mai multe genuri de bacterii sferice, cu dezvoltare
rapidă, grupate de obicei în diplococi, imobile, strict aerobe, Gram negative. Prezintă cerinţe
nutritive speciale pentru cresterea în laborator (de obicei agar chocolate si CO2), la anumite
temperaturi.
Mulţi dintre membrii acestei familii fac parte din microbiota comensală a mucoaselor
mamiferelor, dar unii reprezentanţi sunt recunoscuţi ca patogeni, ca de exemplu gonococul si
meningococul.
Genul Neisseria
Dintre speciile genului, numai două sunt patogene pentru om, Neisseria meningitidis si
Neisseria gonorrhoeae, agenţii etiologici ai meningitei bacteriene si respectiv gonoreei. Alte
specii ale genului pot produce îmbolnăviri numai la gazde imunocompromise. De exemplu N.
mucosa, N. lactamica pot produce meningită, N. mucosa, N. subflava, N. elongata pot
produce endocardită.
Speciile de neisserii importante din punct de vedere medical sunt catalază pozitive,
oxidază pozitive, produc citocrom-oxidază. Neisseria meningitidis produce acid din glucoză si
maltoză, iar Neisseria gonorrhoeae produce acid doar din glucoză. N. meningitidis prezintă o
capsulă polizaharidică, ce reprezintă un factor de virulenţă, inhibând fagocitoza.
Pentru cultivarea în laborator, ambele specii au nevoie de medii de cultură îmbogăţite,
gonococul având necesităţi nutritive mai mari. Se pot multiplica pe mediu Mueller - Hinton,
la 35-37ºC, cu 3-10% CO2. Se mai pot cultiva pe medii cu antibiotice si nutrienţi, care inhibă
cresterea bacteriilor Gram pozitive si majoritatea bacililor si fungilor.
Coloniile se formează în 24-48 ore. Gonococul prezintă colonii de tip S, de 0,5-1mm
diametru, sau colonii M nepigmentate, transparente sau opace. Pe aceeasi placă pot să apară
până la 5 tipuri de colonii. Coloniile de meningococ apar mai repede decât cele de gonococ,
sunt de tip S, de aproximativ 1mm diametru; pot să apară si colonii de tip M.
Bacteriile acestui gen sunt foarte sensibile la uscăciune, lumină solară si variaţii de
temperatură, precum si la majoritatea dezinfectantelor si antisepticelor.
Structura antigenică a neiseriilor presupune prezenţa antigenului somatic O, dar spre
deosebire de cel al enterobacteriilor, la neiserii sunt prezente lanţuri zaharidice scurte. Sunt
cunoscute 6 serotipuri la gonococ si 12 serotipuri la meningococ.
Gonococul mai prezintă si alte structuri antigenice, prezentând o remarcabilă
heterogenitate din acest punct de vedere:
- pilii, cu rol în atasarea de celula gazdă si în inhibarea fagocitozei; există sute de tipuri
de piline posibile;
- porinele, care diferă de la o tulpină la alta, cu rol în aderarea gonococului la substrat;
pe baza porinelor se poate face serotiparea gonococilor;
- capsula ce conţine polifosfat.
Meningococul prezintă, pe lângă antigenul somatic O:
- capsula ce determină împărţirea în 13 serogrupuri (importante din punct de vedere
medical fiind A, B, C, Y, W-135);
- pilii (fără aceeasi variaţie antigenică prezentă la N. gonorrhoeae);
- proteinele de tip porine.
Infecţia cu gonococ nu duce la instalarea unei imunităţi postinfecţioase, chiar dacă
apare un răspuns imun. În cazul infecţiilor cu meningococ se sintetizează anticorpi anti-
capsulari, antimembrană externă.
În general nou născuţii sunt protejaţi de anticorpii de tip Ig G proveniţi de la mamă.
Persoanele care au deficit al sistemului complement (mai ales componentele C6 – C9)
sunt mai susceptibile la infecţia cu neiserii. Patogenitatea neiseriilor se datorează caracterelor
de aderare la celula gazdă, multiplicării la poarta de intrare, precum si invazivităţii.
Patogenie
Simptomele infecţiei cu N. gonorrhoeae diferă în funcţie de locul infectării.
Gonococul poate produce conjunctivite, faringite, uretrite, prostatite, orhite. Dacă
mama este infectată si naste pe cale naturală, nou-născutul poate face oftalmie gonococică
(prevenită prin instilaţii oculare cu nitrat de Ag 1% imediat după nastere).
După pătrunderea în organism, bacteriile se atasează de mucoase (genito-urinară,
rectală, oculară, faringiană) si produc local o supuraţie acută. Ulterior se poate produce o
invazie tisulară, însoţită de inflamaţie si apariţia fibrozei, mai ales în cazurile netratate.
Rareori gonococii pot disemina pe cale sangvină, determinând leziuni dermice
(nedureroase si nepruriginoase), artrite, tenosinovite, endocardite, meningite etc. Frecvent
infecţiile genitale cu gonococ sunt însoţite de infecţii cu Chlamydia sp.
Infecţiile genitale se manifestă prin secreţii purulente galben - verzui cremoase, cu
miros urât, inflamaţie locală, roseaţă, disurie si senzaţie de arsură la micţiune. La bărbaţi se
pot produce uretrite gonococice, care în lipsa tratamentului formează fibroze si stricturi
uretrale. La femei pot fi numeroase infecţii asimptomatice. În cazul localizării endocervicale,
infecţia se poate extinde la nivelul uretrei, vaginului, glandelor Bartholin, trompelor uterine
(cu fibroze si obstrucţii ce duc la sterilitate).
N. meningitidis este una dintre primele trei cauze de meningită infecţioasă la adulţi
(alături de Haemophillus influenzae si Streptococcus pneumoniae). Desi contagiozitatea este
foarte mare, se consideră că doar la o persoană din 1000 contaminate apare meningita. Pentru
producerea meningitei este necesară colonizarea mucoasei respiratorii, invazia locală si
bacteriemia, invazia meningeală cu alterarea barierei hematoencefalice, inflamaţia în spaţiul
subarahnoidian si cresterea presiunii intracraniene. Prin eliberarea endotoxinei este determinat
un sindrom de coagulare diseminată intravasculară si evoluţie spre deces.
Diagnosticul se poate pune pe manifestările clinice, alături de testele de laborator cu
identificarea agentului patogen (diagnostic microbiologic).
În gonoree recoltarea produsului patologic trebuie însoţită de inocularea rapidă pe
mediul de cultură. Se execută un frotiu colorat Gram fie din cultura obţinută, fie direct din
produsul patologic, punând în evidenţă perechi de coci Gram negativi intra si
extraleucocitari.Se pot folosi si tehnici ELISA sau moleculare. Antibiograma a devenit
necesară odată cu apariţia tulpinilor rezistente la penicilină.
În meningita meningococică diagnosticul trebuie pus urgent. Se recoltează LCR, care
se pune urgent pe mediul de cultură. Se poate executa frotiu colorat Gram din cultură sau din
produsul recoltat. Se pot aplica tehnici de latex aglutinare, coaglutinare sau
contraimunoelectroforeză. Se recomandă si antibiograma, chiar dacă multe dintre tulpini sunt
încă sensibile la penicilină.
Atât în gonoree, cât si în meningita meningococică, după cultivare agentul etiologic se
identifică după caracterele de tinctorialitate, biochimice si serologice.
Tratamentul infecţiilor cu neiserii se poate face cu penicilină, având ca alternativă
spectinomicina sau ceftriaxona (cefalosporină rezistentă la betalactamaze), dar este
recomandabil ca tratamentul să fie instituit conform antibiogramei. În cazul infecţiilor cu
gonococ se tratează si partenerii sexuali, iar în cazul infecţiilor cu meningococ tratamentul
poate fi mai complex, datorită complicaţiilor apărute.
Profilaxia infecţiilor cu neiserii presupune o educaţie sexuală corespunzătoare,
diagnosticul si tratamentul corect al persoanelor infectate cu gonococ. Pentru prevenirea
infecţiilor cu meningococ, contacţii bolnavilor trebuie să facă tratament profilactic cu
rifampicină.
Epidemiologia infecţiilor
 Sursa de infecţie este reprezentată de omul bolnav în cazul gonoreei si de purtătorul
sănătos în cazul meningitei cu meningococ. Pentru gonococ, în majoritatea cazurilor, calea de
infecţie este cea sexuală, mai rar prin obiecte infectate, iar receptivitatea este generală.
Meningococul se transmite de obicei pe cale aeriană prin picăturile Pflügge. În funcţie
de factorii care ţin de microorganism si cei care ţin de organismul gazdă, boala se produce sau
nu.